Capitolul 8

OLIGOPOLURILE

Oligopolurile reprezintă o formă de piaţă caracterizată prin existenţa unui număr mic de vânzători care sunt obligaţi să ţină seama nu numai de cerere, dar şi de reacţiile posibile ale concurenţilor. Vânzările fiecărei firme depind nu numai de preţul propriu, ci şi de cel al concurenţilor. Firma încearcă să impună propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul pieţei.

1. PUTEREA DE PIAŢĂ A FIRMELOR ŞI CONCENTRAREA PRODUCŢIEI

Concurenţa perfectă şi monopolul sunt două structuri ale pieţei ce acoperă o parte redusă din activităţile economice. Majoritatea firmelor implicate în producţia şi oferta bunurilor de consum şi a bunurilor de capital se află sub incidenţa unor structuri intermediare de piaţă. Acestea operează în industrii care sunt formate din câteva firme autohtone şi/sau din străinătate. O ramură în care acţiunile unui producător determinat au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor ei este în situaţie de oligopol. Acesta presupune existenţa unui număr redus de firme în ramură care sunt în competiţie activă una cu cealaltă, situaţie ce le conferă putere de piaţă. Puterea de piaţă reprezintă gradul de control pe care o firmă sau un grup de firme îl exercită asupra nivelului preţului şi producţiei dintr-o anumită ramură de activitate. Indicatorul utilizat frecvent pentru măsurarea puterii de piaţă este rata de concentrare. Aceasta măsoară partea din producţia şi vânzările unei ramuri care sunt controlate de cele mai reprezentative firme. Tipurile cele mai obişnuite de concentrare privesc partea din total deţinută de cele mai mari trei, patru sau cinci firme. În mod evident, acest raport se poate referi şi la orice alt număr de firme. În situaţia existenţei unui monopol pur, rata de concentrare este de 100 %, pe când în cazul concurenţei perfecte, ea se apropie de zero.

Datele disponibile pentru Anglia arată că în 1990 cele mai mari 5 firme deţineau 99,3 % din producţia de tutun, 87,7 % din piaţa de autovehicule, 60,2 % din producţia de dispozitive electrocasnice; 53,5 % din piaţa produselor de săpun şi preparate de toaletă etc. În SUA, cele mai mari patru firme asigurau în 1987 circa 92 % din livrările de ţigări, 85 % la frigidere, 90 % la autovehicule, 74 % la aluminiu.

365

Utilizarea ratei de concentrare pentru a măsura puterea de piaţă ridică unele probleme. De exemplu, majoritatea firmelor mari vând produse din câteva industrii diferite. Se poate întâmpla şi faptul ca o singură firmă care operează să nu fie un monopol dacă intră în concurenţă cu produse importate. Globalizarea concurenţei a făcut ca economiile naţionale să devină mult mai deschise şi a redus numărul monopolurilor pure care existau pe pieţele naţionale.

Gradul de concentrare are la bază trei factori determinanţi: tehnologia şi costurile, barierele de intrare şi interacţiunea strategică.

2. CARACTERISTICI ALE STRUCTURII DE PIAŢĂ OLIGOPOLISTĂ

2.1. Interdependenţa acţiunii – caracteristică a pieţei oligopoliste

Procesul de fixare a preţurilor în situaţie de oligopol este un mecanism complex, deoarece prin el firma controlează comportamentul concurenţilor, al consumatorilor, costurile, reacţia furnizori lor etc. “Prin intermediul preţurilor, scrie J.K.Galbraith, monopolul neoclasic exploatează puterea care derivă din împrejurarea de a fi unicul sau unul dintre puţinii vânzători pe piaţă. Datorită acestei supremaţii, preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar producţia mai scăzută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar fi mai numeroşi. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi servicii mai puţine decât ar avea nevoie sau ar fi dorit”1.

Structura oligopolistă se caracterizează prin aceea că firmele adoptă un comportament strategic. Prin comportament strategic al firmei oligopoliste înţelegem faptul că fiecare acţiune a acestei firme este gândită prin prisma consecinţelor ei asupra celorlalte firme oligopoliste şi a reacţiilor lor. Comportamentul strategic este consecinţa interdependenţelor ce caracterizează această structură de piaţă. Dacă în cazul structurilor extremale sau pure – concurenţa perfectă şi structura de monopol – interdependenţa este nulă, iar în cazul concurenţei monopolistice, aceasta este slabă, în cazul structurii oligopoliste, interdependenţa acţiunii diferitelor firme reprezintă caracteristica fundamentală.

1 K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 147

366

În caz de oligopol, fiecare firmă se întreabă care va fi efectul deciziei sale cu privire la preţ sau la cantitate asupra celorlalţi şi care vor fi reacţiile lor. Preţul produsului, cantitatea vândută, profitul obţinut de o firmă, depinde şi de reacţia concurenţilor. Fiecare producător poate să-şi fixeze cantitatea pe care o oferă pe piaţă, dar preţul de vânzare şi, implicit, profitul este influenţat şi de comporta -mentul firmelor concurente. Există o funcţie de reacţie.

În cazul structurii oligopoliste, comportamentul strategic implică două particularităţi: a) deciziile ce au ca obiectiv maximizarea profitului nu se bazează pe reguli definite, ci pe modul în care crede firma că vor acţiona celelalte firme ca răspuns la acţiunile sale; b) rezultatele deciziei firmei depind de cum vor acţiona celelalte firme ca răspuns la acţiunile sale.

Interdependenţa este, în primul rând, efectul gradului înalt de concentrare economică a unor ramuri industriale . Statisticile evidenţiază că primele 10 firme ajung să reprezinte până la 90 % din PIB, cum este situaţia în Olanda. În unele cazuri, cadrul naţional poate fi insuficient pentru aprecierea dimensiunii pieţei oligopoliste: I.B.M. este a cincea firmă din SUA, dar deţine 70 % din piaţa mondială a informaticii. În al doilea rând, intrarea şi menţinerea în ramură este posibilă doar pentru firme ce îndeplinesc condiţii de natură financiară, economică şi tehnică. Condiţiile financiare se referă la mărimea fondurilor de care trebuie să dispună o firmă pentru a deveni competitivă în raport cu firmele existente în ramură. Condiţiile economice se referă la diferenţele de costuri. Condiţiile tehnice vizează necesitatea producerii de bunuri diferenţiate. Producerea de bunuri identice nu este posibilă pentru că firmele existente îşi apără în diferite moduri produsul. Dar bunul diferenţiat riscă să nu intre în sistemul de preferinţe ale cumpărătorilor. Mai sunt şi alte dificultăţi care practic reprezintă bariere la intrare imposibil de depăşit.

2.2. Elasticitatea încrucişată

Pentru a măsura acţiunea unei firme asupra alteia şi a face o clasificare a pieţelor în funcţie de comportamentul acestora, este utilă cunoaşterea elasticităţii încrucişate2.

Conceptul de elasticitate încrucişată se referă la două firme “i” şi “j” şi exprimă influenţa preţurilor practicate de o firmă asupra cantităţilor oferite de cealaltă firmă (E) sau, invers, influenţa

2 H.Guitton, Economie politique, Tome I, Dalloz, Paris, 1966, p. 469-471.

367

cantităţilor oferite de o firmă asupra preţurilor practicate de altă firmă (e). E ij reprezintă efectul variaţiei relative a preţului pj practicat de firma j asupra cantităţii relative oferite de firma i. Această formă de elasticitate încrucişată este măsurată prin coeficientul concurenţei de substituire, care se determină astfel:

.

Corespunzător, Eji reprezintă efectul unei variaţii relative a preţului pi practicat de firma i asupra cantităţii relative oferite de firma j:

.

Efectul variaţiei relative a cantităţilor Qj oferite de firma j asupra variaţiei relative a preţului de practicant de firma i se notează cu e ij. Adesea acesta este denumit coeficient de repercusiune şi se determină astfel:

.

La fel e ji reprezintă efectul unei variaţii relative a cantităţii Qj

oferite de firma i asupra variaţiei relative a preţurilor practicate de j:

Pornind de la aceşti coeficienţi de elasticitate încrucişată se poate elabora o tipologie a comportamentului, a acţiunii reciproce a firmelor şi anume:

– dacă Eij = 0, înseamnă că preţurile firmei j nu au nici o influenţă asupra cantităţilor vândute de firma i. În acest caz suntem într-o situaţie de monopol pur, adică într-o situaţie în care slăbiciunea firmei j este asociată la forţa pe care o degajă firma i;

– dacă Eij , înseamnă că preţurile firmei j (de fapt preţurile celorlalte firme) au o influenţă foarte puternică asupra cantităţii vândute de firma i. O creştere chiar foarte mică a preţurilor celorlalte firme face ca vânzările firmei i să tindă spre infinit şi invers, o scădere de preţuri (pj), determină reducerea ofertei firmei i. Aceasta corespunde unei situaţii de concurenţă pură, când la slăbiciunea firmei i se asociază forţa firmelor concurente j;

– dacă 0 < E ij < ∞, înseamnă că preţurile firmei j influenţează asupra cantităţilor vândute de firma i. Firma i este în situaţia de concurenţă monopolistică. Pot să existe două cazuri:

368

a) când e ij > 0, atunci, la rândul lor, preţurile firmei i sunt influenţate prin cantitatea oferită de firma j. În acest caz există interdependenţă sau concurenţă circulară;

b) când e ij = 0 , există concurenţă monopolistică fără interdependenţă. Cu cât E este mai aproape de zero, cu atât situaţia este mai aproape de oligopol. În cazul în care avem şi reacţia lui i, respectiv e > 0, E apropiat de zero semnifică existenţa unui oligopol circular.

Interdependenţele producătorilor aflaţi în stare de oligopol pot apărea ca o situaţie de coliziune care obligă la coordonare, negocieri şi acorduri între producători privind preţul, cantitatea şi piaţa. Poate apărea şi o situaţie de coordonare parţială spontană în care fiecare producător se adaptează la comportamentul celorlalţi. În acest caz se formează la o firmă atitudinea de conducător, iar celelalte firme adoptă o situaţie de satelit. În sfârşit, acţiunea asupra celorlalte firme poate fi o acţiune autonomă sau o acţiune de conjectură.

Studiul tipului oligopolist de piaţă este dificil de realizat deoarece nu sunt ipoteze de comportament simple şi uşor acceptabile. Totuşi problema este importantă şi de actualitate. Structurile oligopoliste de piaţă se găsesc în toate economiile naţionale dezvoltate, precum şi în economia mondială.

De regulă analiza începe cu duopolul, o structură de piaţă în care există doi agenţi producători, ceea ce permite punerea în evidenţă a unor tipuri de comportamente.

3. DUOPOLUL

Cea mai răspândită situaţie de oligopol este duopolul. Mode lul teoretic de comportament al acestuia se bazează pe “funcţia de reacţie”, care evidenţiază modul de acţiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor adoptate de concurentul său.

3.1. Varianta strategică. Curba de reacţie în duopol

Care este preţul sau cantitatea decise de către agentul A la nivelul de preţ sau cantitatea de producţie a agentului B?

Variabila strategică este preţul sau cantitatea? În cazul concurenţei pure, variabila strategică este cantitatea, iar în cazul de monopol se poate alege ca variabilă strategică preţul sau cantitatea, rezultatul fiind acelaşi.

369

În situaţia de duopol, fixând preţul sau determinând canti tatea, rezultatul furnizat de curba cererii nu este acelaşi. Când ambii combatanţi aleg preţul ca instrument de luptă, iar produsul este omogen şi cererea fluidă, confruntările succesive vor avea ca rezultat scăderea preţului. De fapt, unul din concurenţi scăzând preţul său atrage o parte din clientela celuilalt. Aceasta, pentru a-şi restabili poziţia şi a-şi adjudeca o parte însemnată a pieţei, reacţionează printr-o scădere mai mare a preţului. Deci, fiecare agent, pentru a cuceri sau menţine piaţa, la fiecare scădere de preţ efectuată de concurent răspunde printr-o scădere şi mai însemnată a preţului propriu. Nu mai este posibil echilibrul când se alege preţul, căci curba cererii nu este autonomă. Lupta prin preţuri se finalizează prin dispariţia unui concurent şi se ajunge la o piaţă de monopol.

Această situaţie este inevitabilă. Când nivelul preţului se situează sub costul de producţie, duopoliştii lucrează în pierdere. Supravieţuieşte cel care dispune de capacitate financiară mai puternică, iar celălalt este obligat să abandoneze. În situaţia în care produsul este diferenţiat şi cererea vâscoasă, se poate concepe un duopol de preţ durabil.

Dacă se admite că preţul este fixat în prealabil şi respectat de cei doi duopolişti, varianta strategică devine cantitatea . Duopolul de cantitate este durabil şi tinde spre un echilibru pentru un preţ dat. Analiza procesului de realizare a echilibrului are ca ipoteză împărţirea producţiei între cele două firme. Prima are o producţie Q1 la costuri totale CT1 = F1(Q1), iar a doua, producţia Q2 la costuri totale CT2 = F2(Q2).

Cea mai simplă problemă de duopol porneşte de la ipoteza că firma terţă nu îşi modifică producţia, indiferent de decizia proprie 3. Fiecare din concurenţi îşi stabileşte producţia astfel încât să obţină profitul maxim. Dacă cele două firme îşi fixează producţiile la Q1 şi Q2, preţul este dat de: p = ψ(Q), unde Q = Q1 + Q2 reprezintă producţia totală.

Profitul primului oligopolist este:π = Q ip – CT1

şi pentru ca acesta să fie maxim, Q1 trebuie ales în aşa fel încât:

,

adică egalitatea cunoscută între venitul marginal şi costul marginal.

3 R.D.G.Allen, Analiza matematică pentru economişti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 253-263, 433-435.

370

Dificultatea constă în exprimarea venitului marginal într-o formă convenabilă. Deoarece:

.

Dacă primul oligopolist consideră pe Q2 ca neschimbat, ecuaţia care determină producţia Q1 a primei firme este:

.

În mod corespunzător, pentru o producţie Q1 a primului oligopolist, cel de-al doilea fixează producţia Q2 astfel încât:

Luate împreună, aceste ecuaţii sunt suficiente pentru a determina producţiile celor două firme. Prima ecuaţie exprimă producţia primei firme pentru orice producţie a celeilalte firme, adică dă pe Q1 ca funcţie de Q2 şi se presupune că o creştere a lui Q2

determină o descreştere a lui Q1 (fig. 8.1).

Dependenţa lui Q1 de Q2 poate fi reprezentată printr-o curbă de reacţie G1 în planul OQ1Q2. Curba G1 trebuie considerată în raport cu axa OQ2 şi panta formei “normale “ faţă de această axă este negativă şi mai mică, în valoare absolută, decât unitatea. În mod analog, ecuaţia a doua determină mărimea Q2, în funcţie de Q1 şi se obţine cea de-a doua

371

M

OQ1

G1

G2

Q2

Fig. 8.1. Curbe de reacţie în duopol.

curbă de reacţie, G2, care se raportează la axa OQ1, cu panta negativă faţă de această axă. Cele două curbe G1 şi G2 se intersectează într-un singur punct M, ale cărui coordonate determină producţiile de echilibru Q1 şi Q2 ale celor două firme.

În cazul particular (fig. 8.2) când cei doi duopolişti au aceeaşi funcţie a costurilor totale, CT = F(Q), şi cererea pieţei este de forma D = a-bp, curba de reacţie G1, văzută dinspre axa OQ2 care are aceeaşi formă cu G2 văzută dinspre axa OQ1.

Fig. 8.2. Curbe de formă liniară în duopol

Rezultă că în punctul de intersecţie, Q1 şi Q2 trebuie să fie egale iar producţia totală se împarte între cele două firme: Q1 = Q2 = (1/2)Q. Punctul N este un punct de echilibru, în sensul că nici o firmă nu are interesul să-l părăsească unilateral.

Dacă Q1 este producţia primei firme şi Q2 producţia firmei a doua, înseamnă că producţia ramurii este Q = Q1 + Q2 şi se poate scrie:

Q = Q1 + Q2 = .Pentru determinarea producţiei maximizatoare pentru cele două

firme, se are în vedere că Vmg = Cmg . Deoarece Cmg1 = Cmg2 = 0, înseamnă că Vmg1 = 0 şi Vmg2 = 0.

Prima firmă maximizează profitul când:

372

.

Dar VT1 = p.Q1 şi din Q1 + Q2 = a-bp rezultă .

Înlocuind în formula venitului total obţinem:

.

Deci ,

de unde:

.

Aceasta este funcţia de reacţie a primei firme. Ea exprimă producţia primei firme ca răspuns la producţia celei de a doua firme.

În mod similar, funcţia de reacţie a celei de-a doua firme este:

3.2. Diverse tipuri de echilibru în duopol

Comportamentele fiecăruia dintre combatanţi determină diverse tipuri de echilibru. Având ca punct de plecare teoria oligopolului, se formulează mai multe forme de duopol4.

Cei doi subiecţi au acelaşi temperament? Doresc să domine sau acceptă o situaţie de dependenţă? Există unul care este candidat la dominare şi altul acceptă dependenţa? În funcţie de aceste comportamente există diferite tipuri de echilibru şi de împărţire a pieţei în duopol. Dacă ambii duopolişti au o personalitate pacifistă, tind să se adapteze unul la altul, există duopolul simetric de dublă dependenţă (duopolul Cournot). Dimpotrivă, dacă unul din concurenţi vrea să domine şi altul se adaptează, există duopolul asimetric (duopolul lui Stackelberg). Dacă cei doi concurenţi vor să domine, se ajunge la duopolul dublei dominaţii (duopolul Bowley).

3.2.1. Duopolul simetric de dublă dependenţă (Duopolul Cournot)

4 H.Guitton, Op.cit., p. 483-485.

373

Un asemenea duopol presupune că fiecare dintre cei doi agenţi economici refuză să domine pe celălalt. Fiecare adoptă o atitudine de aşteptare şi consideră ca fiind dată ofertă firmei concurente.

Cum se stabileşte echilibrul în cazul unui comportament de dublă dependenţă? Pentru a simplifica, pe diagramă curbele de reacţie sunt trasate sub forma unor drepte.

Presupunem că la un moment dat firma B oferă cantitatea QB1. Firma A, dorind să se adapteze, reacţionează şi îşi stabileşte cantitatea optimă a ofertei QA1. Pentru aceasta scade QB din funcţia sa de cerere şi pune semnul egalităţii între venitul marginal şi costul marginal.

La această ofertă, firma B reacţionează şi îşi stabileşte cantitatea ofertei la QB2 şi reacţia firmei A este corespunzătoare şi aşa mai departe. În acest fel se amorsează un proces complex ce rezultă din reacţiile succesive ale fiecărei firme la ofertele concurenţei sale. Punctele de pe fiecare dreaptă (fig. 8.3) reprezintă producţii optime ale unei firme în raport cu producţiile optime ale celeilalte firme. Funcţiile pe care ele le reprezintă se denumesc funcţii de reacţie:

Q1 = f(Q2) şi Q2 = f(Q1).În punctul de intersecţie C situaţia se stabilizează şi el

reprezintă un punct de echilibru în care nu se mai produce nici o reacţie.

Cei doi agenţi îşi maximizează profiturile, fiind situaţi pe curbele lor de reacţie în punctul în care nu mai acţionează pentru a-şi modifica cantităţile produse, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o situaţie de echilibru stabil. O repartizare a resurselor de aşa natură încât un individ să nu fie interesat să o modifice printr-o acţiune unilaterală reprezintă o stare de echilibru Cournot.

374

Fig. 8.3. Curbe de reacţie în duopolul Cournot

O QB3 QB2 QB1 Oferta lui B

Reacţia lui B

Reacţia lui A

QA1

QA2

QA3

Oferta lui A

C

Pentru a exemplifica în mod analitic realizarea echilibrului în duopolul de dublă dependenţă, presupunem că cele două firme au costuri diferite:

(1) CT1 = 20 Q1

(2) CT2 = 6 Q22

(3) p = 1 000 – 6 (Q1 +Q2)(4) π1 = [1 000 – 6(Q1 + Q2)] Q1 – 20 Q1 = = 980 Q1 – 6 Q1 Q2 – 6(5) π2 = [1 000 – 6 (Q1 + Q2)] Q2 – 6 Q2

2 = = 1 000Q2 – 6Q1 Q2 – 12Q2

2.Prima firmă presupune că Q2 este dată şi decide să producă Q1

pentru care:

(6) ,

de unde rezultă

(7) .

Cea de-a doua firmă produce cantitatea Q2 ce rezultă din ecuaţia:

(8) ,

deci o producţie:

(9) .

Ecuaţiile (8), (9) pun în evidenţă faptul că sporirea producţiei unei firme îi corespunde o reducere a producţiei altei firme.

Introducând relaţia (9) în (7) rezultă:Q1 = 81,66 – 0,5 (41,66 – 0,25 Q1) = 69,5.

Dacă prima firmă produce 69,5, cea de-a doua va determina nivelul producţiei la:

375

Q2 = 41,66 – 0,25 x 69,5 = 24,28.În condiţiile în care Q1 = 69,5 şi Q2 = 24,28, preţul şi profitul

vor fi:p = 1000 – 6(69,5 + 24,28) = 1000 – 562,7 = 437,3π1 = 980 x 69,5 – 6 x 69,5 x 24,28 – 6 x 69,52 = 28004π2 = 1000 x 24,28 – 6 x 69,5 x 24,28 – 12 x 24,282 = 7081.Derivatele secundare ale funcţiilor de profit sunt:

π’’1 = -12 şi π’’2 = -24,ceea ce înseamnă că soluţia obţinută corespunde unui echilibru stabil.

Ipoteza de comportament caracteristică duopolului lui Cournot poate fi criticată pentru că fiecare firmă acţionează ca şi cum producţia concurentului ar fi fixă. Firma îşi modifică propria producţie şi constată că şi concurentul procedează periodic în acelaşi mod, dar nu este capabil să o prevadă. Bertrand a considerat că analiza lui Cournot a fost nerealistă deoarece fiecare firmă a determinat cea mai bună cantitate proprie, pornind de la presupunerea că firma terţă îşi menţine cantitatea constantă5. El a presupus că fiecare firmă ar putea să considere că cealaltă firmă menţine preţul constant şi se întreabă care este cel mai bun preţ pentru producţia sa.

Rezultatul este o concurenţă distrugătoare, care face ca pe termen scurt preţurile să scadă la nivelul costului marginal. Pentru a vedea de ce considerăm că firmele încep din poziţia de echilibru Cournot, să presupunem că prima firmă urmează raţionamentul Bertrand şi se întreabă: Dacă firma terţă îşi menţine preţul constant de 440 u.m., care este cel mai bun preţ pentru producţia proprie? Pentru a afla răspunsul, să analizăm pe figura 8.3 punctul corespunzător preţului firmei 2 şi, respectiv, cantităţile marginale.

Firma 1 câştigă atunci întreaga piaţă dacă reduce puţin preţul. De exemplu, dacă considerăm că fiecare firmă a vândut 50 de unităţi la preţul de 440 u.m. şi firma 1 scade preţul la 430 u.m., atunci ea va vinde 100 unităţi şi îşi va creşte venitul total de la 22.000 u.m. la 43.000 u.m. Firma 2 poate raţiona în acelaşi mod. Dacă la preţul de 440 u.m. vânzările sale sunt în prezent egale cu zero, la o scădere a preţului la 420 u.m. s-ar putea să câştige întreaga piaţă şi veniturile sale să ajungă la 42.000 u.m.

Stimulente pentru recurgerea la reducerea preţurilor există atâta vreme cât fiecare firmă îşi poate creşte vânzările şi profiturile prin câştigarea întregii pieţe. O poziţie stabilă este realizată atunci când preţul este adus la nivelul costului marginal pe termen scurt . La acest

5 R. G. Lepsey, K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p 312-315

376

nivel nici o firmă nu mai are interesul de a scădea, în continuare, preţul. Vânzarea la un preţ care este mai mic decât costul marginal nu este profitabilă.

Teoriile lui Cournot şi Bertrand nu se referă la procesul prin care este realizat echilibrul; ele au pus problema existenţei unui echilibru care, dacă este atins, se autoadministrează prin orice mijloace. Dacă firmele se află în concurenţă una cu cealaltă, prin modificarea cantităţilor, şi dacă presupunem că ajung la un echilibru Cournot, atunci ele vor avea tendinţa să se menţină acolo. Orice altă combinaţie de niveluri de producţie nu se autoadministrează, în sensul că fiecare firmă are tendinţa de a-şi diversifica producţia. Acelaşi lucru este valabil şi pentru echilibrul Bertrand. Dacă firmele se concurează prin modificarea preţurilor şi dacă preţul a devenit egal cu costul marginal, atunci nu există nici un stimulent pentru ca firma să se îndepărteze de această situaţie.

3.2.2. Duopolul asimetric (Stackelberg)

Duopolul de tip Stackelberg are la bază ipoteza că unul din concurenţi adoptă o atitudine de lider, iar altul are un comportament de dependenţă, de satelit. Prima firmă stabileşte volumul propriei producţii, considerând că a doua firmă îşi adaptează producţia în funcţie de decizia sa. Ea adoptă strategia proprie încât, ţinând seama de reacţia celei de-a doua firme, oferta globală şi preţul permit atingerea acestui obiectiv. Pentru aceasta este necesar să se introducă funcţia ofertei în funcţia profitului.

Mecanismul de realizare a echilibrului Stackelberg se prezintă în fig. 8.4 şi explicarea sa implică apelarea la liniile de reacţie sau de izoprofit. Linia de reacţie a unei firme este reprezentarea grafică a funcţiei sale de reacţie ce defineşte nivelul ofertei sale care maximizează profitul obţinut pentru orice nivel al ofertei celeilalte firme. Izoprofitul reprezintă mulţimea combinaţiilor (Q1, Q2) ce asigură acelaşi profit. O firmă realizează profitul maxim în punctul în care linia sa de reacţie este tangentă la curba izoprofitului.

377

Fig. 8.4. Lupta pentru dobândirea poziţiei de lider în duopolul de tip Stackelberg.

Considerăm că punctul iniţial este o stare de echilibru de tip Cournot definită de punctul E şi firma A produce cantitatea Q1 care îi maximizează profitul, anticipând că firma A produce Q2. Deoarece firma A este perfect informată de reacţiile lui B, ea poate refuza o adaptare pentru a alege o strategie de maximizare a profitului care să ţină seama de totalitatea posibilităţilor firma B’. Dacă firma A a fixat producţia la un nivel care îi maximizează profitul, firma B cu un comportament de satelit se va adapta oferind o producţie, al cărei nivel rezultă dintr-un proces de ajustare.

Utilizând aceleaşi funcţii ca în paragraful precedent şi introducând funcţia ofertei în funcţia profitului, aceasta are forma:

π1 = f[Q1, φ(Q2)],respectiv

π1 = 980 Q1 – 6Q1.Q2 – 6Q21

şiQ2 = 41,66 – 0,25 Q1,

rezultăπ1 = 980 Q1 – 6 Q1 (41,66 – 0,25 Q1) – 6Q2

1

π1 = 730 Q1 – 4,5 Q21.

378

Prin derivarea funcţiei de profit şi egalând cu zero se obţine ecuaţia ce exprimă oferta primei firme care permite obţinerea profitului maxim:

730 –9Q1 = 0Q1 = 81,1.

Profitul total al firmei A se obţine prin înlocuirea lui Q1 în funcţia profitului:

π1 = 730 x 81,1 – 4,5 x 81,12 = 29606.Oferta firmei B este:

Q2 = 41,66 – 0,25 x 81,1 = 21,39,iar profitul obţinut:

π2 = 1000 Q2 – 6Q1 Q2 -12Q22

π2 = 1000 x 21,39 – 6 x 81,1 x 21,39 – 12 x 21,392 = 5492.Poziţia de lider oferă un avantaj evident pentru firma A, care

obţine un profit de peste 5 ori mai mare decât firma B.Acest tip de duopol nu ia în considerare faptul că în realitate

nici una din firme nu este satisfăcută de poziţia de satelit. Fiecare firmă încearcă să dobândească poziţia de lider şi îşi sporeşte producţia. Dar în felul acesta oferta totală depăşeşte cererea şi în final se reduc preţurile şi profiturile.

3.2.3. Duopolul dublei dominaţii (Bowley)

Duopolul Bowley are la bază ipoteza după care ambele firme au o putere economică care le face capabile să candideze simultan la dominarea pieţei, considerând că cealaltă firmă va adopta un comportament de satelit.

Firma A doreşte să fixeze oferta sa la nivelul Q*2, iar firma B este interesată pentru nivelul de ofertă Q*1 (fig. 8.4). Combinarea ofertelor care rezultă din acest comportament este reprezentat prin punctul H, numit punctul Bowley. Acesta este situat în afara curbelor de reacţie, fapt normal dacă se are în vedere că există curba de reacţie doar în măsura în care este posibilă adaptare.

Punctul H nu exprimă o poziţie de echilibru al pieţei. El reflectă o situaţie instabilă sub forma unei supraproducţii generată de ofertele fiecărei firme care nu a ţinut seama de comportamentul real al firmei concurente. În situaţie de dublă dominaţie ajustarea prin cantitate nu este posibilă şi supraproducţia poate fi reglată doar prin preţ . În acest caz, echilibrul nu este posibil şi adaptarea este înlocuită prin războiul preţurilor al cărui rezultat este nedeterminat.

379

4. Principalele tipuri de oligopol

Dată fiind marea varietate a oligopolurilor, analiza lor sistematică este posibilă după o prealabilă clasificare. În acest scop se folosesc două criterii. Primul se referă la caracteristicile produsului. Sub acest aspect se disting firme care domină piaţa unor produse omogene sau aproape omogene (oţel, aluminiu, ciment, îngrăşăminte chimice, acid sulfuric etc.), respectiv firme care produc şi comercializează tipuri diferenţiate ale aceluiaşi produs de bază (automobile). Un al doilea criteriu este reprezentat de gradul de coordonare la care convin oligopolurile: oligopoluri complet coordonate, oligopoluri parţial coordonate şi oligopoluri fără coordonare.

4.1. Preţul în cazul oligopolului perfect coordonat

Coordonarea este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de talie comparabilă domină piaţa unui produs. Pentru a evita un război al preţurilor, ele caută să se înţeleagă asupra unui preţ care permite maximizarea profiturilor. Coordonarea se poate realiza prin acorduri tacite sau acorduri explicite. În această ultimă categorie, formele cele mai cunoscute sunt cartelul şi trustul. Cartelul desemnează un acord între firme care îi păstrează individualitatea ce are ca obiectiv principal limitarea concurenţei pe o anumită piaţă prin stabilirea preţurilor, a producţiei şi la alte elemente. Trustul este o aglomerare de capitaluri, grupate sub aceeaşi conducere. Conducerea comună este adesea asigurată de o societate holding, denumită societate de participare sau societate de portofoliu.

Cartelul are două importante funcţii:– Fixarea preţurilor care se realizează după mecanismul

monopolului;– Împărţirea pieţei între firmele componente ce se poate face

prin mai multe procedee: câştigarea pieţei de către fiecare firmă la preţul fixat, procedeul cotelor, minimizarea costului total, părţi egale etc.

380

Dacă avem în vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmăreşte maximizarea profitului global, ramura funcţionează ca un monopol ce dispune de mai multe întreprinderi. Profitul total este definit prin diferenţa între venitul total VT care depinde de producţia fiecărei firme componente (Q1, Q2, …, Qn) şi costul total, CT, funcţia costului total derivând din funcţia de cost a unităţilor. Cea mai simplă situaţie de oligopol este duopolul şi avem:

π = VT (Q1 + Q2) – CT1 (Q1) – CT2(Q2).Cartelul alege cantităţile Q1 şi Q2 în aşa fel încât să maximizeze

valoarea funcţiei profitului π. Profitul total este maxim la nivelurile de producţie Q1 şi Q2 pentru care se anulează derivatele parţiale ale expresiei precedente:

De aici rezultă:

Vmg = Cmg1 = Cmg2.ceea ce înseamnă că oligopolul cartel conduce la realizarea egalităţii între costul marginal al fiecărei firme cu venitul marginal al ramurii .

Soluţia grafică este prezentată în fig. 8.5, în care sunt tratate curbele de venit şi de cost. Curba cererii pentru ramura D nu este disociată în curbe parţiale corespunzătoare fiecărei firme din componenţa cartelului. Pentru cantitatea totală (Q0 = Q1 + Q2 + Q3), costul marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecărei firme pentru cantităţile produse (Cmg = Cmg1 = Cmg2 = Cmg3).

Prin însăşi construcţia ei, curba Cmg apare ca fiind curba ofertei activităţii de producţie a cartelului. Cantitatea optimă a ramurii, Q0, corespunde verticalei din Eq, punctul de intersecţie al curbei costului marginal total şi a veniturilor marginale. Cantităţile Q1, Q2, Q3

reprezintă cotele de producţie fixate astfel încât Vmg = Cmg. În punctul Eq, profitul global al cartelului este maxim, iar preţul pieţei este p0, ce corespunde punctului M de pe curba cererii. Masa profitului total este reprezentată de dreptunghiul p0 MEN. Profitul total este distribuit între firmele componente potrivit unui plan convenit în prealabil, probabil în funcţie de dimensiunea şi forţa fiecăruia.

381

Fig. 8.5. Oligopolul perfect coordonat.

Pot să apară dificultăţi în interiorul cartelului dacă disciplina nu este perfectă. Fiecare firmă îşi păstrează controlul unei părţi din producţie şi consimte sau nu ca vânzarea să fie făcută de către ea sau de către o firmă specializată în cadrul cartelului. Cel mai simplu este de a repartiza profitul total proporţional cu vânzările fiecărei firme.

Un acord de colaborare perfectă în cadrul cartelului presupune disciplină, exactitate şi colaborare . Această stare de spirit este mai uşor de realizat pe termen scurt, dar pe perioadă lungă se dovedeşte precară. Cotele de producţie şi de vânzare sunt încălcate de unele firme pentru a spori profitul. Dacă oligopolul are la un moment dat interes în reducerea producţiei totale pentru a menţine preţul dorit, firmele pot acţiona în sens contrar, ceea ce poate determina în ultima instanţă distrugerea cartelului.

4.2. Oligopolul parţial coordonat

Între firmele unei ramuri se poate realiza o cooperare voluntară determinată de existenţa unor interese comune sau bazată pe etica afacerilor şi o toleranţă reciprocă. Totodată, se pot naşte relaţii de concurenţă între firme din care iese învingătoare una singură. Aceasta,

382

printr-o atitudine activă, încearcă să organizeze colaborarea în cadrul ramurii. Încercările de coordonare apar sub forma modelului firmei lider şi a modelului de oligopol cu o curbă de cerere îndoită (frântă).

4.2.1. Firma lider

Când o structură oligopolistă este caracterizată prin coexis tenţa unei firme dominante care se comportă ca o firmă concurenţială şi un număr de firme mici, firma lider impune concurenţilor preţul pieţei, adică preţul care o avantajează. Ea se comportă ca autor de preţ. Toate firmele îşi aliniază preţurile lor la preţul pieţei care a fost anunţat la începutul sezonului de către firma conducătoare. În acest caz este vorba de generalizarea ipotezei lui Stackelberg, care presupune că o firmă se comportă ca stăpân iar alta ca un subordonat.

Firma lider, ca “firmă barometru” al preţurilor, cunoaşte cel mai bine starea pieţei şi dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situaţii când două sau trei firme dau semnalul modificării preţului sau realizează prin rotaţie acest rol. Firma lider nu este în mod necesar cea mai puternică, dar cel puţin este cea mai bine informată, cea mai bine organizată.

Cum se determină preţul pe care caută să-l impună firma dominantă? Fie A, B curba cererii globale la nivel de ramură, iar p0S nu este curba ofertei pieţei, ci este curba ofertei firmelor mici care este şi curba costurilor pentru ele. Dacă preţul este p0, micile firme nu pot să ofere nimic pentru că preţul este insuficient pentru a le asigura un profit minim, iar alimentarea pieţei se face de către firma dominantă. În p0, oferta este nulă pentru că preţul este egal cu costul total care este format doar din costurile fixe. Pe măsură ce creşte producţia, în costul total se include şi costul variabil (fig. 8.6).

Dacă, dimpotrivă, preţul este p1, micile firme sunt în măsură să ofere o cantitate Q1 şi în aceste condiţii ar însemna ca firma dominantă să nu producă nimic. În punctul E se echilibrează cererea pieţei cu oferta firmelor mici.

Curba ofertei p0 S pune în evidenţă faptul că, atunci când preţul trece de la p0 la p1, partea firmei dominante se diminuează şi creşte partea firmelor mici. De aici rezultă următorul fapt: curba cererii la firma dominantă nu este AB, ci este o curbă “îndoită”, adică p1 B'B.

383

Pentru a vedea care este preţul impus de firma dominantă şi care îi maximizează profitul, este nevoie de a fi cunoscute curbele venitului marginal Vmg şi a costului marginal Cmg.

Profitul firmei dominante este maximizat dacă venitul marginal este egal cu costul marginal . Pentru aceasta ea va căuta să producă cantitatea Q2 şi să impună preţul p2. La acest preţ, firmele mici, firmele satelit vor completa aprovizionarea pieţei producând YA’, respectiv Q3-Q2.

Preţul pe piaţă p2 este mai scăzut decât p1, preţul convenabil pentru firmele mici şi este mai mare decât p0, preţul la care ar putea livra firma lider. În cazul preţului p2, firmele mici sunt obligate să se alinieze la preţul pieţei. Ele renunţă să-şi maximizeze profitul pentru a nu-şi pierde poziţia şi clientela.

Întrucât punctul p2 depăşeşte costul marginal şi costul mediu, firma lider obţine supraprofit atât pe perioadă scurtă, cât şi pe o perioadă lungă, fapt ce o apropie de situaţia unui monopol. Dar ea nu controlează întreaga piaţă şi profitul suplimentar încasat este mai redus decât cel care ar putea fi obţinut de către un monopol.

384

O Q1 Q2 Q3Q

B

Vmg

p0

p

p1

p2

A

S

E

Y A’

B’

Cmg

Fig. 8.6. Firma lider

4.2.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoităUn model caracteristic pentru comportamentul firmelor

oligopoliste îl constituie curba frântă a cererii, model avansat de Paul Sweezy (1939).

Coordonarea poate să nu reuşească sau nici nu este căutată întotdeauna. În asemenea situaţii, curba frântă poate să arate că există incertitudine din partea firmelor privind reacţiile concurenţilor. Aceasta generează rigiditatea preţurilor practicate. Nu înţelegerea, ci insuficienta coordonare dintre producători sta la baza rigidităţii preţurilor.

Deşi acţionează separat, oligopoliştii, prin ajustări succesive, ajung la preţul p0 care le asigură posibilitatea de a obţine un profit satisfăcător. Acest preţ p0 tinde a fi menţinut chiar dacă intervin schimbări în costuri şi cerere, pentru a evita reacţiile imprevizibile şi nefavorabile ale rivalilor (fig. 8.7).

Firma, chiar dacă se teme de o scădere a cifrei sale de afaceri, nu micşorează preţul pentru a-şi relansa vânzările de teamă că unii din concurenţi vor proceda la fel pentru ca să o împiedice să-şi mărească piaţa. De asemenea, firma ezită să mărească preţul dacă nu este convinsă că alte firme o vor urma, lăsând-o să acţioneze singură, ceea

385

Fig. 8.7. Oligopolul cu curba cererii îndoităq Q

D’’T’ Vmg

N3

N2

N1

Cmg

T

D’p0

D

ce ar avea ca efect reducerea segmentului său de piaţă. Elasticitatea cererii la firmă apare mai accentuată în cazul creşterii preţurilor decât în cel al reducerii lor.

Curba cererii prezintă atunci o pliere la nivelul preţului p 0 şi reflectă incertitudinea asupra reacţiilor concurenţilor. Alura curbei cererii este diferită de o parte şi de alta a punctului D’. Deasupra preţului p0, curba cererii este elastică (are o tendinţă orizontală) şi reflectă credinţa oligopolistului că nu va fi imitat de concurenţi dacă ridică preţul său şi nu va înregistra o scădere rapidă a vânzărilor (nonimitaţie).

Mai jos de p0, curba cererii este mai rigidă. Are o tendinţă verticală şi reflectă credinţa oligopolistului că va fi imitat de concurenţi dacă scade preţul şi nu va înregistra o creştere sensibilă a vânzărilor sale (imitaţie).

Curba venitului marginal este discontinuă. Pentru preţuri superioare lui p0, veniturile marginale sunt ridicate, iar pentru preţuri inferioare lui p0, ele sunt scăzute sau chiar negative. O discontinuitate în curba venitului marginal apare pentru un volum de producţie q corespunzător la preţul p0. La acest preţ, cererea nu are o elasticitate bine definită, face saltul TT’ şi este diferită în cele două părţi.

Pentru ca p0 să fie preţ de echilibru, curba Cmg trebuie să treacă prin intervalul de întrerupere al curbei Vmg.

Atunci când curba costului marginal trece prin saltul TT’ al venitului marginal, modificarea costului marginal nu afectează preţul şi cantitatea care rămân p0 şi q. Până când va persista firma să menţină preţul p0? Menţinerea neschimbată sau modificarea preţului este în funcţie nu numai de lipsa de previzibilitate a comportamentului firmelor rivale, ci şi de limitele de variaţie ale costului mediu şi costului marginal în raport cu p0. Dacă costul marginal în spaţiu TT’ ia valori peste p0, înseamnă că firma înregistrează pierderi care, pentru a fi evitate, obligă la sporirea preţurilor. Ridicarea preţului nu este posibilă dacă firmele rivale nu procedează asemănător, întrucât firma riscă să-şi piardă clientela care se orientează spre bunuri de substituire şi care sunt mai ieftine.

Curba îndoită a cererii ia o alură diferită în funcţie de faza ciclului economic: depresiune sau expansiune.

În caz de depresiune, forma curbei cererii este cea indicată mai înainte. În caz de expansiune economică se inversează înclinarea curbelor de o parte şi de alta a preţului p0. Porţiunea DD’ situată deasupra preţului p0, este inelastică: orice creştere de preţ este imitată de rivali, ca urmare a optimismului care domneşte în afaceri. 386

Dimpotrivă, porţiunea D’D’’ de sub p0 este elastică: scăderile de preţ nu sunt imitate de concurenţi care, în atmosfera de optimism şi de prosperitate, găsesc clienţi la preţul anterior mai ridicat.

4.3.3. Oligopoluri de conjectură

Funcţionarea unei firme în cadrul unei pieţe oligopoliste implică luarea în considerare, în formularea propriei strategii, a comportamentului celorlalte firme concurente. Cum realizează aceasta, este o problemă complexă şi poate merge de la a considera oferta celorlalte firme ca fiind dată, până la demersul ce ţine seama de reacţiile directe şi indirecte faţă de propria acţiune. Oligopolul care ia o decizie destinată să-i maximizeze profitul, provoacă o reacţie din partea concurenţilor. El nu cunoaşte exact care este reacţia şi emite o ipoteză (o conjectură) cu privire la comportamentul lor.

Considerăm că producătorul y doreşte modificarea preţului său cu un spor, ∆persoane juridice, şi se aşteaptă ca rivalul i să reacţioneze cu o modificare ∆pi a preţului său. Coeficientul r reprezintă variaţia conjecturală a producătorului y:

.

Dacă r = 0, atunci j nu se aşteaptă la nici o reacţie din partea lui i în timp; dacă r > 0, se aşteaptă ca i să imite decizia sa. Conjecturile sunt parametrii instabili, de natura unei previziuni, pe care agenţii raţionali (gospodării şi întreprinderi) trebuie să îi modifice în funcţie de experienţa lor şi de erorile comise. În consecinţă, o stare de echilibru conjectural este aceea în care agenţii economici au iniţiativa de a propune preţuri pe baza propriilor conjecturi6.

Oligopolurile de conjectură se fundamentează pe elemente ale teoriei influenţei economice aleatorii. Conceptul de elasticitate încrucişată porneşte de la ipoteza posibilităţii de estimare a acţiunii firmei sau firmelor terţe asupra unei firme sau invers. Această idee trebuie lărgită pentru a deveni o teorie generală a influenţei economice şi care ar avea drept componente: raportul dintre cunoaştere şi acţiune, clasele de indivizi, acţiunea parametrică, elasticitatea autonomă şi elasticitatea conjecturală7.

Noua teorie a influenţei economice pare a fi determinată de ideea cunoaşterii şi cea a acţiunii, în raport cu care realitatea ocupă o

6 B. Guerrin, Op. cit., p. 112-1137 H. Guitton, Op. cit., p. 508-512.

387

poziţie complexă. Pe de-o parte, pe terenul cunoaşterii nu suntem nici complet ignoranţi, nici perfect cunoscători. Pe de altă parte, sub aspectul acţiunii, nu suntem nici total puternici şi nici neputincioşi. În raport cu acestea, individul, grupul uman şi chiar naţiunea este îngrădită de două tendinţe contrare: de a domina pe alţii sau de a ceda. Pe această dublă alternativă între cunoaştere şi ignoranţă, şi între dominanţă şi resemnare, se edifică noua teorie a acţiunii umane considerată mai apropiată comportamentului întreprinzătorului (managerului) decât curbele cererii, ofertei, venitului marginal şi costului marginal.

Sub aspectul comportamentului, indivizii pot fi activi, care nu imită pe nimeni, sau pasivi, influenţaţi de cei activi, proporţional cu numărul celor cu care ei sunt în contact şi într-o proporţie mai mică de alţi indivizi pasivi.

Acţiunea parametrică, potrivit lui R. Frisch, reprezintă atitudinea activă actuală de determinare a echilibrelor economice.

Termenul de parametru este asociat cu ideea de măsură a posibilităţilor de acţiune a poliştilor. Polistul reprezintă unul sau câţiva vânzători sau o atitudine “politică” în sensul de mobil al acţiunii. Acţiunea parametrică implică punerea în ordine şi exprimarea numerică a parametrilor.

Dacă se consideră m polişti, prin enumerarea tuturor parametrilor ce îi caracterizează, se poate construi tabloul:

Z11 Z1

2 ……. Z1

Z21 Z2

2 …… Z2

Zm1 Zm

2 …… Zm.Pe linie sunt înscrişi parametrii aferenţi fiecărui polist şi Z1

1

reprezintă acţiunea lui 1 asupra lui însuşi, Z12 acţiunea lui 1 asupra lui

2 etc. Se admite astfel că polistul 1 acţionează asupra α alţi polişti, polistul 2 acţionează asupra β alţi polişti, iar m acţionează asupra r polişti. Numărul total de parametrii va fi:

α + β + … + r = N,ceea ce reprezintă un sistem parametric cu N grade de libertate.

Acest cadru general poate avea o aplicaţie economică. Se poate analiza care va fi profitul unui polist, dacă se consideră profitul πh ca funcţie de mai mulţi parametrii:

πh = πh (Z11 … Z1

, Z2, … Z2

, Zm1 … Zm),

unde: h = 1, 2, … , m. Funcţia de profit are un comportament determinat prin coeficientul de elasticitate Wh

i, în care i este un polist care influenţează pe h.

388

Coeficientul de elasticitate sau coeficientul de atracţie al parametrului, după cum este numit de Frisch, se determină cu ajutorul relaţiei:

.

Prin acţiune autonomă fiecare polist se comportă ca şi cum o mică schimbare a parametrului său nu influenţează parametrii celorlalţi consideraţi a fi constanţi. Prin acţiunea conjecturală, fiecare polist consideră că acţiunea parametrilor proprii provoacă modificarea parametrilor celorlalţi, adică toţi parametrii sunt variabili.

Acţiunea conjecturală conduce la definirea elasticităţii conjecturale. Coeficientul de elasticitate conjecturală nu exprimă rezultatul dacă polistul k schimbă parametrul sau Zj. El exprimă ce crede polistul k că se va întâmpla datorită schimbării:

Astfel ,

în care Zhkij este diferenţierea presupusă şi exprimă influenţa conjecturală a lui Zk

j asupra lui Zhi.

Dacă avem Ziihh = 1, înseamnă că acţiunea polistului h asupra sa

asigură realizarea întocmai a ceea ce a hotărât. Adaptarea automată se prezintă ca un caz particular al adaptărilor conjecturale.

Teoria oligopolului de conjectură poate să aducă clarificări în problema diferenţierii produselor şi concurenţei “în afara preţului”.

În cazul bunurilor puţin diferenţiate (cereale, petrol, cafea etc.) este greu pentru un producător dat să obţină un avantaj important dacă acţionează izolat şi este obligat să gândească o strategie comună.

Pentru producătorii de bunuri diferite este tentantă abordarea unei strategii individuale. Dar bunurile nu sunt numai diferenţiate, ci şi diferenţiabile. Într-un număr de cazuri, producătorul poate acţiona asupra bunului pentru a-l diferenţia de alt produs creat de concurenţi. În final, aceasta înseamnă desfăşurarea concurenţei “în afara preţului”. De exemplu, pe piaţa automobilului, în publicitate se insistă asupra unor aspecte în afara preţului: confort, manevrabilitate, viteză, consum, siguranţă, capacitate, dimensiune etc., care sunt elemente de diferenţiere şi de concurenţă “în afara preţului”.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că nu există o legătură directă între numărul de firme producătoare şi diferenţierea bunurilor. Sunt situaţii când oligopolul tinde să ofere un produs mai puţin diversificat decât monopolul. Oligopolul poate avea în vedere faptul că o diferenţiere prea accentuată poate fi dăunătoare. “Principiul minimei

389

diferenţieri” arată că există o politică optimă de concurenţă prin produse atunci când întreprinderile se confruntă direct pentru împărţirea pieţei.

5. IMPERFECŢIUNEA CONCURENŢEI

În ultimele decenii, puterea publică din numeroase ţări a luat măsuri împotriva înţelegerilor monopoliste şi oligopoliste şi de a asigura o mai mare concurenţă pe ansamblul pieţei astfel încât a început să se discute despre “instaurarea concurenţei”. Totodată, sunt şi situaţii când puterea publică a intervenit în funcţionarea unor activităţi, respectiv, au avut loc procese de “reglementare”.

5.1. Bariere la intrare pe piaţă

Firmele existente într-o anumită industrie (piaţă) pot dispune de anumite avantaje în raport cu concurenţii. Ele pot pune în acţiune strategii care să le protejeze piaţa.

5.1.1. Economii de scară şi economii de scop

Economiile de scară sunt caracterizate drept proces micro-economic care se distinge prin creşterea dimensiunii, a volumului producţiei şi scăderea costului pe termen lung . În cazul economiei de scară, raportul producţie/cost de producţie se măreşte atunci când creşte nivelul producţiei. Productivitatea factorilor sporeşte. Econo-miile de scară nu reprezintă contrariul randamentului marginal al factorilor de producţie. În cazul economiilor de scară, are loc varia ţia în acelaşi timp a diferiţilor factori folosiţi în cadrul producţiei.

Dacă o firmă îşi propune să pătrundă pe piaţă şi are o structură de cost identică sau comparabilă cu cea a firmelor existente, atunci devine necesară realizarea unei dimensiuni importante a producţiei pentru a obţine costuri medii minime. Dimensiunea mare a investiţiei necesare este o barieră la intrare.

Industriile moderne produc multe bunuri diferenţiate care dau naştere unui tip diferit de avantaje denumite "economii de scop" legate de scara producţiei. Dezvoltarea unui nou produs este costisitoare şi, uneori, în doar câţiva ani acest produs poate fi înlocuit cu o variantă superioară a produsului de bază. Costurile dezvoltării produsului trebuie să fie acoperite din vânzări. Cu cât vânzările firmei

390

sunt mai mari, cu atât mai scăzut este costul care trebuie acoperit de fiecare unitate de bun vândută.

Alte economii de scop sunt corelate cu finanţarea şi cu marketingul. Intrarea pe piaţă este costisitoare întrucât produsul trebuie să capete o autentică forţă de vânzare şi clienţii să fie conştienţi de calităţile produsului. Adesea aceste costuri sunt ridicate chiar şi atunci când volumul bunurilor introduse pe piaţă este scăzut. De aici rezultă că, cu cât este mai mic volumul vânzărilor unei firme, cu atât mai mare trebuie să fie preţul pentru a acoperi aceste costuri.

Economiile care depind de mărimea generală a firmei şi nu de mărimea uzinelor sau volumul producţiei oricărui dintre bunurile create sunt numite economii de scop. Acolo unde mărimea conferă un avantaj de cost, în virtutea existenţei, fie a unor economii de scară, fie a unor economii de scop, nu există practic loc decât pentru câteva firme, chiar dacă piaţa este destul de mare. Avantajul de cost al dimensiunii obligă industria să devină oligopol.

Numărul de firme pe piaţă poate fi scăzut iar mărimea medie a acestora creşte. Firmele care supravieţuiesc trebuie să fie capabile să creeze şi să susţină bariere la intrare acolo unde cele naturale nu există. Industria şi piaţa sunt, atunci, dominate de câteva firme mari.

Mărimea firmelor poate fi naturală sau creată. În marile industrii (siderurgie, energetică, atomică), indicatorii de concentrare au valori mari, deoarece dimensiunea eficientă a firmei este mare în raport cu mărimea generală a pieţei. În alte ramuri pot exista indicatori de concentrare mai mari decât ar dicta considerentele de eficienţă, deoarece firmele se află în căutarea unei puteri sporite pe piaţă, care poate fi amplificată prin dimensiunea mare şi prin apelarea la bariere suplimentare la intrare. Problema care se poate discuta este importanţa relativă a acestor două forţe, una venind de la eficienţa scării mari şi a scopului, cealaltă venind de la dorinţa firmelor de a-şi crea puterea de piaţă, pe măsură ce dimensiunile lor sunt tot mai mari. Cercetările arată că motivul major pentru persistenţă oligopolurilor în industriile manufacturate se explică prin eficienţa producţiei de scară mare.

5.1.2. Strategia “preţului limită”

Economiile de scară şi deţinerea unor cote importante de piaţă reprezintă bariere pentru intrarea unor noi concurenţi, de care beneficiază firmele deja instalate. Dar acestea nu sunt spectatori pasivi,

391

ci agenţi activi, care pot aduce obstacole noi la intrare. Se pot practica “preţuri limită”.

Strategia “preţului limită” are la bază ipoteza după care firma existentă dispune de un avantaj de cost . Pe lângă investiţia fizică şi echipamentul necesar, în industriile de vârf, dobândirea de cunoştinţe şi a know-how-ului necesar este un avantaj indiscutabil care explică existenţa unui cost mai redus pentru producătorul instalat în raport cu posibilităţile unui eventual nou venit pe piaţă. Pentru a descuraja intrarea pe piaţă şi pentru a obliga la pierderi, firma ce încearcă să intre, oricare ar fi nivelul producţiei acesteia, este suficient ca preţul fixat să fie inferior nivelului minim pe care îl poate atinge costul său mediu. Acesta este preţul limită ce împiedică intrarea. Firma deja instalată acceptă scarificarea pe termen scurt a profiturilor pentru a-şi menţine poziţia şi profiturile pe termen lung.

5.1.3. Strategiile comerciale de menţinere a cotelor de piaţă

Firmele deja instalate, pentru a nu-şi pierde cota lor din piaţă, atunci când nu sunt protejate datorită existenţei economiilor de scară sau avantaje în domeniul costurilor, apelează la unele strategii comerciale: publicitate, asigurarea unor servicii post-vânzare sau proliferarea mărcilor. Prin intermediul acestora se încearcă permanentizarea clientelei şi diminuarea cotei de piaţă pe care o poate ocupa o nouă firmă.

5.2. Politici de “instaurare a concurenţei”

Monopolurile, cartelurile şi acordurile de stabilire a preţurilor între firmele oligopoliste, fie ele explicite sau tacite, s-au confruntat atât cu suspiciunea cumpărătorilor, cât şi cu ostilitatea oficială de peste un secol. Legile şi alte instrumente care sunt utilizate de stat pentru a încuraja competiţia şi a descuraja practicile de monopol formează politica de concurenţă. Aceasta are ca scop influenţarea atât a structurii de piaţă, cât şi comportamentul firmelor individuale.

Politica de “instaurare” a concurenţei practicată de stat poate lua două forme principale:

– ordonarea marilor întreprinderi de a se diviza în întreprinderi mai mici şi independente care să aibă un comportament concurenţial (abordarea “structurală”);

392

– controlul realizat prin supravegherea preţurilor şi profiturilor înregistrate de marile firme cu poziţie de monopol, atunci când folosirea puterii de monopol duce la acţiuni contrare interesele societăţii.

Cazul SUA. Politica de concurenţă a fost elaborată în secolul trecut. Puterea excesivă a trusturilor a determinat Congresul să voteze în 1890 Legea Sherman care interzice monopolul şi tentativele de monopolizare, precum şi orice formă de înţelegere secretă. Această lege este completată prin Legea Clayton din 1914 care interzice discriminările, limitează posibilităţile de fuzionare şi creează Comisia Federală a Comerţului (Federal Trade Comission) menită a asigura respectarea principiului concurenţei.

Cazul Franţei. Politica concurenţei a urmărit reglementarea, nu eliminarea monopolurilor, pornind de la faptul că aceste structuri îşi datorează existenţa unor economii de scară de natură tehnică şi că, în aceste condiţii, însăşi forţele pieţei tind să restaureze marile firme. Interesul legiuitorului este de a asigura firmelor franceze acea dimensiune care să le permită obţinerea competitivităţii pe piaţa internaţională, iar reglementările vizează împiedicarea folosirii abuzive a unei poziţii dominante şi nu interzicerea obţinerii unei poziţii dominante.

Cazul României. Reglementările principale în domeniul concurenţei sunt reprezentate de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi Legea nr.21/1996 a concurenţei. Faptele incriminate de legea concurenţei se referă la înţelegeri încheiate între agenţii economici sau asociaţii ale acestora care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea, denaturarea concurenţei ori folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante .

5.3. Reglementări şi renunţarea la reglementări

Reglementarea economică stabileşte regulile pe baza cărora firmele pot face afaceri şi este utilizată pentru a promova eficienţa prin creşterea concurenţei pe piaţă. Acolo unde competiţia efectivă nu este posibilă, ca în cazul unui monopol sau oligopol natural, reglementările economice ale firmelor particulare sau publice pot fi utilizate ca un substitut pentru concurenţă. Scopul este protejarea consumatorilor de preţuri ridicate şi producţie scăzută, care rezultă din exercitarea puterii de monopol.

393

Politicile publice pot fi utilizate şi în modalităţi care pot conduce la reducerea eficienţei economice. Eficienţa nu este singurul lucru de care să fie preocupaţi cei care elaborează politica economică. Multe analize empirice pun în evidenţă slăbiciunile reglementărilor, adesea mai grave decât slăbiciunile pieţei, ceea de este de natură să repună în discuţie necesitatea intervenţiei publice.

Organizarea prin intermediul pieţei poate înlocui reglementarea publică în cazul concurenţei imperfecte? Răspunsul este negativ, dacă ne referim la modelul tradiţional de concurenţă pură. Lucrurile se petrec altfel dacă ne referim la conceptul de piaţă “disputabilă” sau “contestabilă”.

Teoria pieţelor contestabile, dezvoltată de Baumol, Panzer şi Wilig în anii 1970-1980, susţine că pieţele nu trebuie să fie neapărat constituite din mai multe firme sau să experimenteze o nouă intrare pentru ca profiturile să fie menţinute aproape de nivelul corespunzător structurii competitive a pieţei.

Piaţa unui bun este contestabilă dacă:– intrarea pe piaţă este liberă şi firmele existente iau în

considerare o potenţială intrare, atunci când adoptă decizii legate de preţ şi de producţie;

– ieşirea de pe piaţă se face fără cost.Intrarea este liberă dacă eventualii concurenţi au acces în mod

egal pe pieţele factorilor de producţie, la tehnicile disponibile, la infrastructură. Totodată, eventualii consumatori pot alege liber între diferiţi concurenţi. Intrarea este, de obicei, costisitoare pentru firma nou intrată. Ea trebuie să construiască o uzină nouă, să dezvolte noi sortimente, să asigure publicitatea. Aceste cheltuieli iniţiale sunt numite costuri nerecuperabile de intrare. Un cost nerecuperabil de intrare este costul pe care trebuie să-l facă o firmă pentru a intra pe o piaţă şi care nu poate fi recuperat, chiar dacă firma exista ulterior. Aceste costuri se mai numesc şi costuri de scufundare. De exemplu, dacă o firmă nou intrată construieşte o uzină, necesară pentru un produs specific, care apoi nu oferă posibilităţi de obţinere a unei valori de recomercializare, acesta este un cost nerecuperabil de intrare. În schimb, costul unei fabrici care nu este special destinată unui anumit produs şi care poate fi vândută pentru o sumă ce se apropie de costul original nu se constituie într-un cost nerecuperabil de intrare.

O piaţă în care firmele pot intra şi ieşi fără să existe costuri nerecuperabile de intrare, este considerată a fi o piaţă perfect contestabilă. O piaţă poate fi perfect contestabilă, chiar dacă firma trebuie să plătească unele costuri de intrare, atât timp cât ele pot fi 394

recuperate de-a lungul existenţei firmei. Deoarece toate pieţele necesită unele costuri nerecuperabile de intrare, contestabilitatea trebuie înţeleasă mai nuanţat. În general, se consideră că, dacă sunt mai scăzute costurile nerecuperabile de intrare, piaţa respectivă este mai contestabilă.

De regulă, pe o piaţă contestabilă, existenţa profiturilor, chiar dacă ele sunt datorate unor cauze conjuncturale, stimulează intrarea. Firmele intră pentru a câştiga o parte din aceste profituri şi vor ieşi atunci când situaţia conjuncturală s-a schimbat.

Costurile nerecuperabile de intrare constituie o barieră de intrare şi cu cât sunt mai mari, cu atât mai mari pot fi profiturile firmelor existente, fără ca acest fapt să atragă imediat intrarea unor noi firme. Partea mai dificilă aici constă în faptul că firmele care operează pe pieţe care au costuri nerecuperabile de intrare mici nu vor câştiga, de regulă, profituri mari. Consideraţii strategice le pot conduce spre manifestarea unei tendinţe de menţinere a preţurilor aproape de nivelul care ar permite acoperirea costurilor totale. De regulă, firmele conştientizează faptul că, dacă solicită preţuri prea ridicate, noi firme vor avea tendinţa de a intra pentru a obţine profituri, cel puţin atât timp cât acestea vor exista, după care vor ieşi din piaţă.

În general, acolo unde este posibilă manifestarea pieţelor contestabile, ele acţionează ca o forţă ce poate diminua profiturile oligopoliştilor existenţi. Chiar dacă intrarea nu se produce propriu-zis, uşurinţa cu care ar putea fi făcută poate împiedica pe oligopoliştii existenţi să solicite preţuri ce ar permite maximizarea profiturilor reunite.

Teoria pieţelor contestabile este un exemplu, într-o formă mai rafinată, a conceptului cheie în virtutea căruia rezultă că intrarea potenţială este forţa majoră care previne exacerbarea puterii de piaţă a unor firme care ar putea conduce la restrângerea producţiei şi creşterea preţurilor.

6. OLIGOPOLURI ŞI TEORIA JOCURILOR

În viaţa economică sunt frecvente situaţiile în care persoane, firme şi chiar state adoptă anumite strategii pentru a domina. Câteodată oligopolurile duc adevărate războaie economice. Pentru a atrage clienţi de la concurenţi, propun oferte deosebit de atrăgă toare. Dar şi firmele concurente pot să procedeze asemănător. Aceste situaţii

395

sunt caracteristice domeniului de analiză economică cunoscut sub numele “teoria jocurilor”.

6.1. Concepte de bază

Teoria jocurilor studiază modul în care doi jucători sau două părţi aleg acţiuni sau strategii pe care le folosesc şi conco mitent au consecinţe pentru fiecare participant. Această teorie a cărei terminologie a fost împrumutată de la jocul de şah sau război este plină de semnificaţii şi îşi datorează dezvoltarea lui John Von Neumann în colaborare cu Oskar Morgenstern.

La “jocuri” participă mai mulţi jucători care luptă între ei, toţi împotriva tuturor sau în anumite combinaţii. Un jucător este o unitate de decizie autonomă, adică un agent economic care urmăreşte conştient un anumit scop.

Această teorie implică cunoaştere şi acţiune. Pe terenul cunoaşterii, jucătorul nu este nici complet ignorant, nici savant, ştiinţa sa (cunoştinţele disponibile pentru el) se găsesc la mijloc, între ignoranţă şi cunoaştere totală. În domeniul acţiunii nu este nici foarte puternic, nici slab, ceea ce face ca jucătorul să se mişte între tendinţa de a domina sau de a se resemna.

Dubla alternanţă, între cunoaştere şi ignoranţă, între dominaţie şi resemnare constituie cadrul în care se construieşte teoria jocurilor, o teorie apropiată de preocupările conducătorilor de firmă.

Teoria jocurilor îşi propune ca obiectiv central găsirea modalităţilor, a strategiilor prin care un jucător, pe baza capacităţii sale limitate de a influenţa rezultatul unui joc, să poată să obţină cel mai bun rezultat.

Pentru reliefarea elementelor principale ale teoriei jocurilor, luăm ca exemplu un duopol care se lansează într-un război al preţurilor. Se presupune că fiecare firmă are aceeaşi structură a costurilor şi cererii. Fiecare firmă dispune de mai multe strategii şi poate alege să-şi păstreze preţurile obişnuite sau să le scadă sub nivelul costurilor marginale pentru a-şi duce rivalul la faliment. Prin strategie se înţelege un plan de acţiuni al unui jucător (firmă) ca răspuns la acţiunile celuilalt jucător. În cadrul fiecărui joc, jucătorii dispun de strategii şi la interferenţa strategiilor apar rezultatele jocurilor, care se prezintă sub formă matricială. Matricea astfel rezultată se numeşte matricea rezultatelor.

396

Elementul specific într-un joc duopolist este că profitul firmei depinde atât de strategia proprie, cât şi de strategia promovată de rival.

Presupunem că simultan şi independent, fiecare firmă poate să solicite pentru bunurile sale un anumit preţ care poate fi preţul obişnuit, normal sau un preţ situat sub costul marginal. În cazul unor firme identice, câştigurile sunt simetrice.

Să vedem care ar putea fi comportamentul unui jucător ţinând seama că în economie firmele urmăresc creşterea profiturilor, iar consumatorii utilitatea. Elementul nou în teoria jocurilor constă în a integra scopurile şi acţiunile adversarului şi a adopta propriile decizii după analiza acestora. Dar nu trebuie uitat că şi adversarul procedează în acelaşi mod. Altfel spus, alegerea strategică se face întrebându-te dacă adversarul are un comportament strategic şi reacţionează în propriul interes.

6.2. Jocuri de sumă pozitivă şi jocuri de sumă zero

6.2.1. Jocuri de sumă pozitivă

Jocurile de sumă pozitivă modelează o situaţie în care toţi jucătorii, simultan, pot câştiga. Această categorie de jocuri se caracterizează prin:

– câştigurile unui jucător nu se deduc din câştigurile celuilalt jucător şi, ca atare, matricea câştigurilor trebuie să cuprindă rezultatele ambilor jucători;

– pe lângă matricea câştigurilor sunt necesare reguli de joc care trebuie cunoscute de fiecare jucător.

Jocurile de sumă pozitive pot fi jocuri bazate pe cooperare şi jocuri lipsite de cooperare. În primul caz, jucătorii cooperează pentru a obţine cele mai bune rezultate posibile . Prin comunicare şi cooperare se poate ajunge la acorduri sau contracte privind comportamentul lor. Nu este exclusă însă folosirea ameninţărilor sau a plăţilor compensatorii. Ameninţările reprezintă declaraţii privind intenţia de a acţiona într-un anumit fel cu scopul de a limita comportamentul altui jucător. Plăţile compensatorii sunt sume plătite către un jucător în situaţia în care el consimte să adopte un anumit comportament şi care îi determină anumite pierderi.

În cazul jocurilor lipsite de cooperare, indivizii nu comunică.6.2.2. Jocurile de sumă zero

397

Jocurile de sumă zero descriu situaţiile în care jucătorii au interese diametral opuse şi exprimă situaţiile în care câştigurile unui jucător sunt în acelaşi timp pierderi pentru celălalt jucător.

Jocurile de sumă zero au un punct de echilibru, adică ajung în mod necesar la un anumit rezultat. Ele sunt jocuri cu strategii dominante sau jocuri fără strategii dominante.

Strategia dominantă pentru un jucător este acea strategie pe care jucătorul nu o poate modifica unilateral fără a obţine un rezultat mai nefavorabil.

Exemplul care urmează permite să se înţeleagă conceptul de strategie dominantă. Se prezintă situaţia a două firme, A şi B capabile să lanseze pe piaţă un produs de mare performanţă, “X”. Dacă ambele fac acest lucru în acelaşi timp, firmele nu pot să producă în condiţii profitabile. Această situaţie este reprezentată în matricea câştigului cu patru situaţii posibile pe baza cărora firmele A (coloana) şi B (linia) produc sau nu produc.

Tabelul 8.1Matricea câştigurilor

firmelor în cazul în care produc simultan bunul X

StrategiiA

Produce Nu produce

BProduce – 10; – 10 200; 0

Nu produce 0; 200 0; 0

Dacă ambele firme produc simultan bunul X, atunci fiecare din ele înregistrează o pierdere de –10; dacă una produce şi alta nu produce, prima realizează un câştig de 200, iar dacă nici o firmă nu produce, câştigul este nul.

În cazul în care o firmă (A) are un avans în producerea bunului X în raport cu cealaltă firmă, matricea câştigurilor se schimbă.

Tabelul 8.2Matricea câştigurilor

în cazul în care o firmă are un avans în producţia bunului X

StrategiiA

Produce Nu produce

BProduce – 10; + 10 200; 0

Nu produce 0; 200 0; 0

398

Se constată că, de acum înainte, firma A are interes să producă în toate cazurile. Se spune că, în acest caz, “a produce” este o strategie dominantă pentru firma A.

O firmă (un jucător) nu va alege niciodată o strategie care generează rezultate mai proaste decât celelalte strategii disponibile . Altfel spus, un jucător va alege întotdeauna acea strategie care generează cel puţin aceleaşi rezultate ca celelalte strategii disponibile. Oricare ar fi strategia celeilalte firme, strategia firmei A este să producă: câştigul este 10 (contra 0) şi de 200 (contra 0). Există în acest caz strategie dominantă. Dacă firma A “produce” în toate cazurile, ce face firma B? Răspunsul este; se retrage din ramură, este mai avantajos să nu pierzi nimic, decât să produci şi să pierzi – 10.

6.3. Echilibrul Nash şi dilema deţinutului

Jocurile fără strategii dominante au un punct de echilibru şi o valoare a jocului care poate fi obţinută într-o singură rundă de joc. Acest lucru este posibil dacă jocul satisface regula minimax: dacă şi numai dacă maximin = minimax atunci jocul are un punct de echilibru, iar maximin = minimax este valoarea jocului . Echilibrul obţinut în acest caz se numeşte echilibrul Nash.

6.3.1. Echilibrul Nash

Atunci când există mai mulţi jucători, trebuie ştiut care este soluţia la care ne putem aştepta în mod raţional. Criteriul este redat astfel: “un echilibru Nash este realizat printr-o astfel de opţiune de strategie în care, date fiind opţiunile celorlalţi jucători, nici un jucător nu-şi va schimba propria alegere”. Echilibrul Nash apare atunci când fiecare firmă dintr-o industrie se străduieşte să obţină cele mai bune rezultate, dat fiind comportamentul celorlalte firme. Toate strategiile dominante sunt echilibre Nash, dar nu toate echilibrele Nash sunt strategii dominante.

Se presupune un duopol care produce bunul X. Fiecare din jucători, firma A (pe coloană) şi firma B (pe linie) are la dispoziţie două strategii: produce “mult” sau produce “puţin”, iar câştigurile sunt exprimate în matrice.

399

Tabelul 8.3Matricea câştigurilor

în cazul duopolului pe piaţa bunului X

StrategiiA

Mult Puţin

BMult 15;15 35,5Puţin 5;35 25,25

Dacă ambele firme optează pentru “mult”, fiecare câştigă 15 şi dacă fiecare optează pentru “puţin”, câştigul este de 25, mai mare decât în situaţia iniţială. Dacă o firmă alege “mult “ şi alta “puţin”, cea care a ales “mult” câştigă 35, iar cealaltă 5. Combinaţia “puţin, puţin”, în care fiecare firmă obţine 25, pare a fi cea mai avantajoasă. Dar reprezintă ea un echilibru Nash şi reprezintă soluţia reţinută de firme?

Răspunsul est negativ. Dacă firma B produce “puţin”, firma A are interes să producă “mult” (care îi asigura 35 în loc de 25), dar pe baza acestui fapt, firma B va fi orientată să aleagă “mult” (care îi asigură 15 în loc de 5). Rezultă că de fapt firmele au la dispoziţie combinaţia “mult, mult” care reprezintă un echilibru Nash ce exprimă un fapt deosebit: “optimul colectiv nu se produce prin urmărirea profitului maxim”.

Echilibrul Nash arată că jucătorul A nu îşi poate ameliora situaţia datorită strategiei lui B care la rândul său nu îşi poate ameliora situaţia din cauza comportamentului lui A. Fiecare strategie adoptată de un jucător este cel mai bun răspuns pentru strategia celuilalt jucător.

Există două probleme în legătură cu echilibrul Nash. Prima este aceea că există jocuri, inclusiv ca cel de sus, unde echilibrul Nash nu este unic. Cea de-a doua are în vedere faptul că poate să nu existe un echilibru Nash. Sunt situaţii în care nu există combinaţii de alegeri, în care fiecare va fi satisfăcut cu propria alegere, dată fiind alegerea celuilalt.

În jocuri repetate, se face distincţie între strategii pure, ceea ce înseamnă că o strategie nu se schimbă, şi strategii mixte, în care fiecare jucător alternează, în mod aleator, între fiecare dintre alegerile disponibile cu probabilitatea predesemnată.

În strategiile mixte există întotdeauna un echilibru Nash întrucât sunt probabilităţi în virtutea cărora fiecare jucător are dreptul de a alege între alternative, care îl lasă pe fiecare jucător satisfăcut cu alegerea strategiei sale, dată fiind alegerea curentă a strategiei celorlalţi jucători. În echilibrele Nash ambii jucători se pot afla într-o situaţie mai bună dacă cooperează. Dacă ambii iau decizii individuale de maximizare, se ajunge la un echilibru necooperant şi fiecare câştigă

400

mai puţin decât în situaţia anterioară. Maximizarea individuală nu conduce întotdeauna la un optim de tip Pareto .

* **

Care ar putea să fie interesul pentru echilibrul Nash dacă firmele din oligopol câştigă mai puţin în această situaţie decât în oricare alta. A. Smith scria că “acei care aparţin aceluiaşi tip de activitate se întâlnesc rar … dar conversaţia se termină … printr-un acord secret pentru a creşte preţurile”. Atunci, de ce nu se practică parteneriatul şi se alege preţul de monopol?

Cele două firme pot practica parteneriatul, ceea ce înseamnă că vor coopera. Aceasta înseamnă că se realizează un echilibru cooperativ în care cele două firme adoptă împreună o strategie pentru a-şi maximiza profiturile. Pot, spre exemplu, să formeze un cartel, să fixeze un preţ ridicat şi să-şi împartă în mod egal toate profiturile. Evident că această strategie va fi in beneficiul firmelor şi în detrimentul consumatorilor.

Ce obligă firmele să aleagă o soluţie de monopol? În primul rând, cartelurile şi acordurile restrictive în calea comerţului liber sunt ilegale în marea majoritate a economiilor de piaţă. Există totodată o tentaţie mult mai mare pentru firmele independente: aceea de a trişa. Şi dacă echilibrul de cartel, echilibrul cooperativ nu poate fi pus în acţiune, atunci cele două firme vor sfârşi prin a ajunge la un echilibru noncooperativ, un echilibru Nash.

Acest raţionament se poate aplica pieţelor cu concurenţă perfectă. Un echilibru de concurenţă perfectă sau noncooperativ este un echilibru Nash, în care fiecare firmă şi fiecare consumator îşi ia propriile decizii luând ca date preţurile pieţei şi pe care le folosesc toţi agenţii economici.

Într-o lume perfect concurenţială, un comportament non-cooperativ asigura un mediu social favorabil eficacităţii economice. Dacă, dimpotrivă, părţile ar coopera şi ar adopta preţul de monopol, eficacitatea economică ar avea de suferit. Această situaţie explică de ce statele impun legi anti-trust ce conţin sancţiuni celor care prin intermediul unor acorduri explicite sau implicite acţionează pentru a-şi fixa propriile preţuri şi pentru a-şi împărţi pieţele.

401

6.3.2. Jocul fiscal-monetar

Principiile teorie jocurilor se întâlnesc în economie, în afaceri, în ştiinţe sociale, în politică etc. Un exemplu luat din macroeconomie arată că teoria jocurilor permite înţelegerea politicilor economice conjuncturale. Economiştii şi politicienii susţin că politica monetară şi politica fiscală sunt orientate greşit: deficitele bugetare sunt exagerat de mari, ceea ce face ca economisirea să fie redusă, iar politica monetară este responsabilă de creşterea ratei dobânzii şi descurajarea investiţiilor.

Cum se explică faptul că administraţiile publice persistă în a aplica măsuri de politică economică care nu sunt dorite? Răspunsul se poate formula cu ajutorul teoriei jocurilor.

În cele mai multe ţări, funcţia monetară este separată de funcţia fiscală. Banca centrală este independentă şi ea stabileşte politica monetară. Politica fiscală – veniturile şi cheltuielile bugetare – este elaborată de guvern. Autorităţile monetare şi cele fiscale au obiective specifice. Banca centrală pune accent pe inflaţie şi austeritate. Autorităţile fiscale sunt preocupate mai mult de vânzări, desfăşurarea unor programe guvernamentale, menţinerea unui grad de fiscalitate acceptabil, popularitate şi realegerea în funcţie. Obiectivele specifice se pot aranja într-o matrice (tabelul 8.4).

Autorităţile fiscale preferă varianta unui şomaj minim, chel tuieli guvernamentale substanţiale care să permită realizarea unor programe, fiscalitate scăzută şi, în acelaşi timp, sunt puţin interesate de inflaţie şi investiţii.

Tabelul 8.4Matricea jocului fiscal-monetar

ObiectiveObiective

Politica fiscală

Deficite mari Deficite mici

Politicamonetară

Rate scăzute ale dobânzilor

A. Şomaj foarte mic inflaţie foarte mare

investiţii moderate

B. Şomaj moderat inflaţie moderată investiţii mari

Rate ridicate ale dobânzilor

C. Şomaj moderat inflaţie moderată investiţii reduse

D. Şomaj foarte mare inflaţie redusă

investiţii moderate

402

Organismele fiscale sunt interesate de “deficite mari”, Banca centrală urmăreşte starea de sănătate a monedei, doreşte minimizarea inflaţiei şi alege rate mari ale dobânzilor.

O strategie cooperantă din căsuţa B încurajează creşterea economică, inflaţia şi şomajul sunt reduse, iar volumul investiţiilor este foarte mare. Dorinţa de a reduce nivelul şomajului şi de a realiza o serie de programe sociale determină însă creşterea deficitului bugetar, în timp ce aversiunea faţă de inflaţie determină banca centrală să majoreze ratele dobânzilor. În situaţie de echilibru necooperant, din căsuţa C se preferă un nivel moderat de inflaţie şi şomaj, dar şi un nivel scăzut al investiţiilor.

6.3.3. Dilema deţinutului

Teoria jocurilor permite explicarea nevoii de cooperare în viaţa economică. Se admite, aproape unanim, că pieţele perfect concurenţiale – mâna invizibilă a lui A. Smith – generează, prin maximizarea utilităţii şi a profiturilor, o repartiţie eficace a resurselor. Dar este puţin probabil că putem beneficia în toate domeniile activităţii sociale de avantajele “mâinii invizibile”.

Cazul “dilemei deţinutului” conceput de matematicianul A.W.Tucker ilustrează acest adevăr fundamental în limbajul teoriei jocurilor. Este vorba de doi indivizi, Bill şi John, care sunt arestaţi sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiuni grave. Nu există probe concludente că ei ar fi autorii, dar ambii pot fi condamnaţi pentru un cap de acuzare minor. Cei doi suspecţi sunt plasaţi în celule separate, deci nu există posibilitatea comunicării între ei. Judecătorul vorbeşte fiecărui suspect în mod individual şi îi spune că poate recunoaşte sau nu fapta incriminată. Fiecărui deţinut i se spune că, dacă recunoaşte participarea la comiterea infracţiunii, el va fi liber, dar celalalt va avea maxim de pedeapsă – 25 ani. Dacă el nu recunoaşte, dar recunoaşte partenerul, va primi 25 ani pedeapsă şi celălalt va fi liber. Daca ambii recunosc, vor fi judecaţi, dar, deoarece au mărturisit, vor beneficia de o pedeapsă inferioară celei maxime, adică 18 ani, în loc de 25 ani. Dacă ambii deţinuţi neagă, ei nu pot fi condamnaţi pentru infracţiunea de care sunt acuzaţi, dar atunci se reţine în sarcina lor un cap de acuzare minor şi vor suporta un an de închisoare.

403

Tabelul 8.5Dilema deţinutului

Numărul de an de închisoare la care se expun

StrategiiJohn

Recunoaşte Nu recunoaşte

BillRecunoaşte 18,18 0,25

Nu recunoaşte 25,0 1;1

La acest joc se remarcă un paradox: doi jucători ignoranţi, incapabili să-şi imagineze vreun scenariu dintre cele posibile, decid să nu recunoască, întrucât ştiu că nu există probe privind vinovăţia lor. Ei obţin rezultate mai bune decât doi indivizi care, având cunoştinţe de teoria jocurilor, vor alege strategia dominantă. Jucătorii ignoranţi care aleg să nu recunoască, vor obţine câte un an de condamnare.

Jucătorii care joacă inteligent, îşi vor selecta strategiile dominante. Prin aplicarea strategiei dominante de către fiecare deţinut; în mod inevitabil se ajunge la soluţia care este cea mai rea pentru ambii. Deţinutul Bill nu ştie ce va face deţinutul John, dar ţinând seama de matricea jocului, el are întotdeauna interesul să aleagă strategia “recunoaşte” (sunt preferaţi 18 ani de închisoare în loc de 25 ani şi zero ani în loc de 1 an). Acelaşi lucru este valabil şi pentru deţinutul John. Rezultă că cei doi deţinuţi sunt conduşi, inevitabil, la soluţia cea mai rea pentru amândoi: vor fi condamnaţi la câte 18 ani închisoare.

Să presupunem că există posibilitate de comunicare între indivizi. Pentru un jucător inteligent, posibilitatea de a comunica modifică în mod substanţial rezultatul anticipat al jocului. Cei doi deţinuţi se pot înţelege să nu recunoască săvârşirea infracţiunii de care sunt acuzaţi, iar rezultatul obţinut este cel mai bun posibil în mod simultan: câte un an închisoare fiecare.

Dacă există posibilitatea de a comunica şi jocul se desfăşoară într-o singură rundă, în mai multe runde sau într-un număr infinit, apar modificări semnificative.

Atunci când se joacă într-o singură rundă, tentaţia de a trişa în respectarea acordului de a juca strategia “nu recunoaşte” este mare, deoarece jucătorul observă că el este mai bine situat decât partenerul său care “nu recunoaşte”; el recunoaşte şi va fi liber. Dacă ambii observă avantajul situaţiei relatate, ambii vor fi tentaţi să trişeze şi “recunosc”. Rezultatul va fi mai prost decât dacă respectau acordul de

404

a juca strategia “nu recunosc.” Vor fi condamnaţi la câte 18 ani de închisoare fiecare.

Dilema acestui joc constă tocmai în faptul că rezultatele ce par optime nu sunt stabile. Când deţinuţii nu aveau posibilitatea să comunice, ei alegeau strategia “recunosc” şi rezultatul optim era (18, 18). Prin comunicare aleg strategia “nu recunosc” care le îmbunătăţeşte situaţia (1.1), dar şi acest rezultat poate fi îmbunătăţit unilateral prin trişare. Trişarea de către ambii deţinuţi ne va duce din nou la cel mai prost rezultat posibil (18, 18).

Atunci când jocul se desfăşoară în mai multe runde, s-ar părea că fiecare are interes de a păstra acordul până în ultima rundă a jocului când comportamentul jucătorilor ar trebui să fie similar cu situaţia în care există o singură rundă. Aceasta este efectul capacităţii fiecărui jucător de a riposta atunci când celălalt a trişat. De fapt, dacă fiecare din cei doi jucători înţelege că celălalt ar putea fi tentat să trişeze în ultima rundă, consideră că este oportun ca el să trişeze în penultima rundă. Dar, pentru a preîntâmpina această posibilitate, fiecare va fi tentat să trişeze în antepenultima rundă. Evident, cu această logică, se ajunge la prima rundă.

Dacă jocul are un număr infinit de runde de desfăşurare, capacitatea de ripostă la un act de trişare se menţine permanent şi, “în consecinţă”, tentaţia de a trişa este mică, dar există.

Eventualitatea trişării a generat problema modului de a riposta astfel încât actele de trişare să fie minime, iar rezultatele simultane, pe termen lung, să fie maxime. În acest sens s-au propus două strategii. Prima strategie, denumită “Tit-for-Tat” (dinte pentru dinte) a fost elaborată de Robert Axelrod şi constă în următoarea regulă: “cooperează sau joacă loial în prima rundă şi apoi faci orice face adversarul tău”. A doua strategie, denumită “Cheat and Exit” (trişat-eliminat) emisă de V.Vanberg şi R.Congleton, instituie o pedeapsă dură pentru jucătorul care trişează: eliminarea din joc.

* **

Dilema deţinutului şi a jocurilor de acest tip arată cum interesul personal conduce la o lume a noncooperării.

Recentele studii arată că strategiile cooperative sunt strategii egoiste şi sunt cele mai avantajoase în situaţii de jocuri repetate. Aceasta sugerează că există o preţioasă “lege” care poate aduce

405

numeroase servicii indivizilor în multe situaţii: “Să faci celorlalţi ceea ce ţi-ar plăcea ca ei să-ţi facă ţie, dar doar atunci când sunt oneşti”.

** *

REZUMAT

Printre structurile intermediare de piaţă, între concurenţa perfectă şi monopol, apare definită situaţia de oligopol, ce poate fi caracterizată prin puterea de piaţă a câtorva firme, ca urmare a concentrării producţiei. Studiul structurii de piaţă oligopolistă presupune luarea în considerare a interdependenţei acţiunilor şi ca urmare, manifestarea unui comportament strategic, precum şi a elasticităţii încrucişate, definitorii pentru o anumită funcţie de reacţie.

Duopolul este cea mai răspândită formă de oligopol, presupunând opţiunea pentru una din variantele strategice, preţul sau cantitatea şi, implicit, curbe de reacţie specifice. Echilibrul de duopol îmbracă forme specifice ca urmare a faptului că duopolul poate fi simetric cu dublă dependenţă, asimetric sau cu dublă dominaţie.

Analiza oligopolurilor presupune clasificarea lor fie după caracteristicile produsului, fie după gradul de coordonare caracteristic relaţiilor dintre firmele oligopoliste. Conform ultimului criteriu, un prim caz este cel al oligopolului perfect coordonat, caracterizat prin acorduri explicite şi având ca forme trustul şi cartelul În cazul ologopolului parţial coordonat pot fi întâlnite structuri ce presupun firma lider sau prezenţa unei curbe a cererii îndoite, dar şi situaţia unei stări de echilibru conjectural.

Studiul imperfecţiunii concurenţei presupune luarea în considerare a cel puţin trei aspecte: bariere la intrarea pe piaţă, politici de „instaurare a concurenţei” şi politici vizând reglementările. În cazul barierelor la intrarea pe piaţă, firmele pot adopta strategii care să le protejeze piaţa luând în considerare economiile de scară şi cele de scop, adoptând strategia preţului limită sau pe cea comercială de menţinere a cotelor de piaţă. Politica de „instaurare a concurenţei” este promovată de puterile publice şi îmbracă forme legislative specifice de la ţară la ţară. Analiza reglementărilor economice şi a efectelor lor a evidenţiat, în primul rând, faptul că nu întotdeauna ele duc la stimularea climatului concurenţial, ci dimpotrivă. În timp, s-a conturat şi dezvoltat teoria pieţelor contestabile şi a conceptelor de piaţă perfect contestabilă şi cost nerecuperabil de intrare, considerându-se că

406

acolo unde nu există costuri nerecuperabile de intrare piaţa este perfect contestabilă.

Faptul că nu de puţine ori relaţiile dintre firmele oligopoliste sunt proprii unui climat de război economic, face posibilă abordarea oligopolurilor prin prisma teoriei jocurilor având ca scop elaborarea unei strategii de dominare bazată pe cunoaştere şi acţiune, alegerea strategică fiind condiţionată de scopurile şi acţiunile celorlalţi agenţi economici. Operând cu conceptele proprii teoriei jocurilor şi dezvoltând raţionamentele pe modelul structurii oligopolurilor, jocurile de sumă pozitivă şi de sumă zero, precum şi echilibrul Nash, jocul fiscal - monetar şi dilema deţinutului, nu fac altceva decât să evidenţieze comportamentul firmelor în diferite tipuri de oligopol.

407