CAPITOLUL 1 INTREPRENORIATUL

1

INTREPRENORIATUL

1.1 Intreprenoriatul – abordare performantă

a schimbării organizaţionale

O economie sănătoasă este, în orice context economic şi geo-politic,

o economie care “se mişcă”, aşadar care se schimbă sub influenţa factorilor mediului ambiant.

Întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică din punctul de vedere al evoluţiei pentru care optează în două categorii:

• primul tip, cuprinzând cea mai mare parte a întreprinderilor mici şi mijlocii, care îşi ating repede mărimea propusă şi pe care încearcă să şi-o menţină, proprietarul lor mulţumindu-se să îşi asigure un venit satisfăcător;

• un al doilea tip, grupând o mică parte a întreprinderilor mici şi mijlocii, cele ai căror patroni-întreprinzători sunt împinşi de la început de ambiţia de a marca lumea afacerilor cu o amprentă necesară, originală şi durabilă. Ele au o influenţă mai mică asupra creării de locuri de muncă decât primele, iar creşterea acestora depinde într-o măsură hotărâtoare de capacitatea conducătorului lor de a intui oportunitatea ocupării uneia sau mai multor “zone” lăsate involuntar libere de către marile firme şi, de asemenea, depinde de puterea de a rezista numeroaselor turbulenţe din primii ani de funcţionare.

MANAGEMENT INTRAPRENORIAL. Concepte. Studiu de caz

Înfiinţările de firme sunt mai numeroase în perioadele de creştere economică. Acest fapt este dependent de mai multe elemente:

• natura şi volumul cererii faţă de un produs sau serviciu; • facilitatea accesului firmelor la suportul tehnologic necesar; • “oferta” locală de competenţă intreprenorială, de capitaluri,

de forţă de muncă bine calificată; • existenţa şi caracteristicile celorlalţi factori de producţie

necesari; • accesul la o reţea eficace de distribuţie.

Proces dinamic, iniţiat de persoane care îşi asumă importante riscuri, urmărind în mod esenţial înfiinţarea de organizaţii şi crearea de locuri de muncă, intreprenoriatul are deja o istorie, trăindu-şi epoca de aur în Occident la finele secolului 19 şi primele decenii ale secolului 20. Deşi îşi menţine o pondere însemnată şi în prezent în economia ţărilor dezvoltate, a început să facă loc altor forme considerate moderne, unele dintre ele chiar derivate, precum intraprenoriatul.

Ca un proces care constă în a crea ceva de valoare şi totodată diferit de ceea ce există, cerând alocarea de timp şi de resurse importante, impunând asumarea de riscuri şi generând incertitudine, pentru obţinerea de satisfacţii pecuniare şi morale, intreprenoriatul rămâne în mod evident, pentru toate ţările, o importantă configuraţie organizatorică şi managerială. El va continua să existe atâta timp cât societatea va genera condiţiile pentru apariţia acestui tip de organizaţie, şi anume:

• aprecierea iniţiativei intreprenoriale; • încurajarea rezultatelor noilor firme; • nevoia de organizaţii de dimensiune mică sau mijlocie, cu

structuri informale personalizate, cu un puternic leadership. Experienţa pe care intreprenoriatul o generează se exprimă, adesea,

în termeni precum frustrare, risc, anxietate, muncă laborioasă, dar şi de satisfacţie, plăcere, entuziasm.

Intreprenoriatul

1.2 Procesul intreprenorial

Intreprenoriatul are multiple cauze1. Considerăm că este necesar să le acordăm o atenţie particulară, deoarece par a fi comune multor ţări (economii) pentru care, în mod cert, Întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă singura soluţie pentru redresarea economică, socială şi culturală.

Cauzele care generează apariţia, dezvoltarea şi succesul iniţiativelor intreprenoriale sunt: obţinerea unui profit, a unui câştig corespunzător efortului depus; câştigarea independenţei de acţiune, dorinţa de a se “descurca pe cont propriu”; nevoia asiduă pentru mulţi întreprinzători de a pune în practică o idee, adesea o “obsesie”, de a crea şi experimenta, dorinţa de a inova.

Le dezvoltăm în continuare. a) Obţinerea unui profit, a unui câştig corespunzător efortului

depus animă toţi întreprinzătorii care îşi creează societăţi comerciale care au ca scop declarat realizarea unei activităţi profitabile. Profitul obţinut asigură proprietarilor Întreprinderilor mici şi mijlocii venituri pe care aceştia şi le doresc, precum şi posibilitatea dezvoltării afacerii pe termen scurt şi mediu.

b) Câştigarea independenţei de acţiune, dorinţa de a se “descurca pe cont propriu” asigură întreprinzătorilor posibilitatea de a face cu adevărat ceea ce doresc, de a se ocupa de activităţi în care cred şi din care speră să poată câştiga un profit semnificativ. Aceasta cauză este susţinută şi de pregătirea de specialitate şi managerială a întreprinzătorului şi este condiţionată de conjunctura economică naţională.

c) Nevoia asiduă de a pune în practică o idee, adesea o “obsesie”, de a crea şi experimenta se manifestă drept cauză mai ales la persoanele cu o mare putere de muncă, ancorate în realitatea “de laborator”, care caută să valorifice o idee deosebită, o nişă de piaţă, o categorie aparte de clienţi, o


materie primă neglijată, o oportunitate de afaceri nesesizată de alţi întreprinzători.

d) Inovarea, ca proces permanent pentru firmele care intuiesc faptul că nu există alternativă astăzi pentru obţinerea şi menţinerea unor performanţe economice şi manageriale deosebite, în afara unei preocupări continue pentru inovare, ca sursă a inovaţiilor, în toată complexitatea lor.

Factor esenţial pentru evoluţia economiilor moderne, inovarea a fost “cauza” apariţiei multor tipuri de afaceri, mai ales în sfera serviciilor pentru agenţi economici sau pentru populaţie.

Atunci când este sistemică, activitatea de inovare presupune “supravegherea” celor şase surse de ocazii1 pentru inovare:

• neprevăzutul – succesul neprevăzut, eşecul neprevăzut, evenimentul neaşteptat din exterior;

• lipsa de congruenţă dintre realitate, aşa cum este de fapt şi realitatea, aşa cum se pretinde că este, sau aşa cum ar trebui să fie;

• necesitatea procesului de schimbare; • schimbările din structura industriei sau din structura pieţei,

care sunt neprevăzute; • schimbările în receptivitate, dispoziţie şi înţelegere la nivelul

partenerilor de afaceri; • cunoştinţe noi, ştiinţifice mai ales, dar şi empirice,

neştiinţifice provenite din cercetarea ştiinţifică sau din practică.

e) Dezvoltarea sectorului terţiar, al serviciilor, în paralel cu scăderea ponderii sectorului agricol şi a sectorului industrial în cadrul PIB.

1 P. A. Julien, M. Marchesnay, L’entrepreneuriat, Economica, Paris, 1996. 1 P. Drucker, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1993, pag. 83.

Intreprenoriatul

Serviciul este un act intangibil, el presupune o relaţie particulară între producător şi consumator, pentru obţinerea de prestaţii adecvate fiecărui solicitant de servicii. Sectorul terţiar oferă o varietate cvasi-infinită de activităţi şi de posibilităţi pentru intreprenoriat. În plus, de cele mai multe ori, prestarea unor servicii nu cere investiţii materiale importante.

f) Demografia. În perioada postbelică (1950÷1960), sporul natural a înregistrat o creştere importantă, fapt care a determinat pătrunderea pe piaţa muncii, începând cu anii 1970-1980 a unui număr foarte mare de tineri bine pregătiţi, ceea ce explică în parte, numărul ridicat al şomerilor în ţările industrializate. Altele sunt însă cauzele generatoare de şomaj în ţările care au trecut recent la economia de piaţă.

În prezent, se manifestă acut un proces de îmbătrânire a populaţiei în ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi un ritm de creştere a populaţiei extrem de scăzut. De altfel, pentru următorii 20 de ani este anticipată o scădere a populaţiei în toate ţările Europei, cu 10 până la 20 de procente, comparativ cu anul 1998.

Astăzi, în toată lumea, un procent mereu în creştere de tineri, aflaţi în imposibilitatea de a găsi de lucru pe pieţele tradiţionale, este pe cale de a se lansa într-o “aventură intreprenorială”, încă din timpul anilor de studiu. De asemenea, un număr mare de lucrători concediaţi din motive conjuncturale, mai ales cei foarte tineri, neavând alternativă, încearcă să-şi creeze propria firmă. Se mai adaugă şi faptul că, pentru a răspunde mai bine propriilor nevoi, determinate de situaţia familială, femeile încep în proporţii din ce în ce mai mari să-şi creeze firme.

g) Caracteristici politico-economice actuale, dintre care se des-prind ca esenţiale privatizarea şi restructurarea firmelor, prin descentralizare şi asumarea responsabilităţilor manageriale. Privatizarea creează noi posibilităţi producţiei private, iar descentralizarea - sub diverse forme - permite Întreprinderilor mici şi mijlocii să răspundă cererilor de producţie


deja segmentate. Se generează astfel posibilitatea apariţiei unor “câmpuri” complementare pentru noi firme şi pentru noi produse sau servicii.

Există mai multe modalităţi prin care se poate exprima conţinutul procesului intreprenorial, care poate determina înfiinţarea unei firme sau transformarea uneia existente. Întreprinzătorul însuşi trebuie să treacă prin mai multe etape, de la cea care precede demararea, la demararea propriu-zisă şi consolidarea procesului intreprenorial, pentru a se putea afirma că a reuşit în iniţiativa sa. De asemenea, trebuie reunite mai multe condiţii pentru ca ideea intreprenorială să reuşească, în vederea conducerii profitabile a propriilor activităţi.

Modalităţile prin care se poate exprima conţinutul procesului intreprenorial sunt dependente de domeniul de activitate în care firma va funcţiona, de mediul, de tipul de noutate propus, de experienţa anterioară, de modul de organizare , de asigurarea cu resurse.

Conţinutul procesului intreprenorial poate fi reprezentat de:

a) Promovarea unei idei noi de către o persoană (sau mai multe) cu spirit intreprenorial. Procesul intreprenorial poate proveni dintr-o idee nouă referitoare la un produs sau un mod de a-l fabrica şi comercializa, în strânsă legătură cu şansele reale de succes.

b) Transformarea experienţei dobândite anterior în premisă pentru demararea unei activităţi intreprenoriale. Acest tip de proces intreprenorial conduce uneori la crearea unei firme care poate fi opera unei persoane sau a mai multora, cu o bună experienţă de muncă şi care decid să se lanseze în acelaşi domeniu de activitate. Aceste persoane sunt cele care perseverează cel mai mult, graţie informaţiilor pe care le deţin deja despre producţie şi mai ales despre piaţă. Există situaţii în care aceşti întreprinzători renunţă la firma precedentă, datorită noutăţii afacerii recente, a calităţii deosebite a noilor produse sau servicii, a oportunităţilor din mediul ambiant.

Intreprenoriatul

c) Acţionarea individuală sau în echipă. Se referă la demararea

unei afaceri de către un singur întreprinzător sau “în alianţă” cu persoane care au aptitudini complementare. Fără îndoială, este dificil să se coopereze între parteneri cu aptitudini şi atitudini intreprenoriale diferite, care caută fiecare independenţa. Cel mai bine rezistă firmele în care unul dintre parteneri acceptă ascendentul celuilalt sau cele în care complementaritatea este foarte puternică, fiecare fiind expert în domeniul său.

d) Sprijinirea din exterior a procesului intreprenorial, a întreprinzătorului însuşi, de exemplu, de către firme de consultanţă, incubatoare de afaceri, bănci, fonduri de garantare sau alte organisme care pot ajuta la o mai bună structurare a proiectelor firmei şi la adaptarea acestor proiecte la cerinţele pieţei. Soluţii alternative sunt franchisingul şi intraprenoriatul.

e) Perseverarea în ideea propusă de către întreprinzător pentru crearea unei afaceri, în funcţie de capacitatea întreprinzătorului de a duce la bun sfârşit iniţiativa, de motivul intim al fiecărui întreprinzător, de existenţa unei dorinţe temporare sau de durată.

Un întreprinzător trebuie să detecteze, să evalueze şi să exploateze oportunităţile depăşind puternicele forţe care se opun adesea oricărei inovaţii. Procesul intreprenorial cuprinde cinci faze distincte1:

a) identificarea şi evaluarea oportunităţilor se pot realiza intuitiv sau în manieră “ştiinţifică”, cercetând tipurile2 cunoscute de oportunităţi, dintre care unele pot fi accesibile întreprinzătorului care se lansează într-un proces intreprenorial.

1 R. Hisrich, M. P. Peters, Entrepreneurship, - lanser, elaborer et gérer une

entreprise, Economica, Paris, 1994, pag. 141. 2 O. Nicolescu, Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică,

Bucureşti, 2001, pag. 194-197.


Se recomandă să se analizeze în detaliu următoarele aspecte: • originea (sursa) oportunităţii • durata oportunităţii • valoarea reală a oportunităţii • valoarea aparentă a oportunităţii • avantajele oportunităţii, dezavantajele oportunităţii • relaţia dintre oportunitate şi competenţa întreprinză-torului şi

obiectivele acestuia; • reacţia/lipsa de reacţie a concurenţilor faţă de oportunitate

b) obţinerea resurselor necesare se realizează prin combinarea resurselor obţinute din surse proprii, atrase şi împrumutate, ţinând cont de costurile fiecărei surse;

c) elaborarea planului de afaceri, unul dintre cele mai des întrebuinţate instrumente intreprenorial-manageriale.

Acesta se elaborează pentru a asigura următoarele scopuri1:

- determinarea profitabilităţii oportunităţii economice identificate;

- “operaţionalizarea” afacerii, adică stabilirea elementelor esenţiale de natură economică şi managerială ale acesteia;

- obţinerea finanţării (de la o bancă, un fond de garantare, investitori de risc etc.);

- participarea firmei la o alianţă strategică alături de alte firme;

- încheierea de contracte avantajoase de vânzare sau de cumpărare cu alte firme pentru produse/servicii, materii prime, materiale etc.;

- implicarea în afaceri a unor persoane cheie (manageri, specialişti);

1 O. Nicolescu, op. cit., Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 208-211.

Intreprenoriatul

- facilitarea de fuziuni între firme sau a cumpărării altei/altor firme.

d) înfiinţarea firmei, ca fază a procesului intreprenorial, este dependentă de factorii1 care influenţează ritmul acestui fenomen intreprenorial:

Cei mai importanţi factori sunt: - fluctuaţiile macroeconomice; - caracteristicile ramurilor economiei naţionale; - costul şomajului; - raportul dintre mărimea veniturilor personale posibil de

obţinut ca angajat şi nivelul veniturilor obţinute de poten-ţialul întreprinzător.

e) asigurarea managementului eficient şi eficace al firmei înfiintate se realizează ţinând cont de elementele specifice managementului intreprenorial:

- cunoaşterea particularităţilor funcţiilor managementului;

- identificarea, crearea, utilizarea unui sistem coerent de relaţii cu deţinătorii de interese ai întreprinderilor mici şi mijlocii;

- apelarea la diverse instrumente manageriale (strategii intrepre-noriale, metode şi tehnici de mangement);

- apelarea la servicii specifice pentru Întreprinderile mici şi mijlocii;

- apelarea la training intreprenorial (pentru întreprinzători, manageri, executanţi).

Deşi fazele se derulează progresiv, nici una dintre ele nu trebuie tratată izolat şi nici înainte de abordarea factorilor specifici fazelor următoare. 1 O. Nicolescu, op. cit., Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 279-280.


Esenţială este existenţa spiritului de iniţiativă intreprenorială, ca aptitudine a întreprinzătorului (individ, grup social sau chiar comunitate, în anumite situaţii) de a-şi asuma riscuri în angajarea diverselor resurse pentru iniţierea unor afaceri, în vederea iniţierii diverselor inovaţii, a unei atitudini creative, utilizând şi combinând cât mai performant resurse diverse.

Spiritul intreprenorial există în orice afacere, la orice întreprinzător, dar depinde hotărâtor de tipul afacerii, de tipul riscului, de incertitudinile asociate proiectului.

Riscul (posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, pericol posibil)1 calculat şi asumat de iniţiatorul afacerii are drept recompensă profitul scontat al afacerii. El reflectă gradul de probabilitate asociat eşecului, iar personajul-cheie al dezvoltării afacerii este întreprinzătorul însuşi.

În principal, trei sunt categoriile de risc2 pe care trebuie să şi le asume întreprinzătorul:

a) Riscul strategic, asumat de întreprinzător în cazul unei afaceri proprii, este dependent de alegerea activităţilor în funcţie de competenţele întreprinzătorului, de resursele de care dispune şi de poziţionarea pe piaţă a afacerii.

Întreprinzătorul trebuie să fie un bun strateg, să dispună de capacitatea de a stabili o viziune coerentă şi fezabilă a afacerii, să “construiască” planul afacerii.

b) Riscul financiar, suportat în legătură cu capitalurile angajate de firmă este de fapt riscul nerambursării împrumuturilor.

Capitalul propriu sau atras de la organisme diverse poate genera un risc corespunzător. El are mai multe forme:

1 x x x Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000, pag. 928. 2 P. A. Julien, M. Marschesnay, op. cit., pag. 90.

Intreprenoriatul

• riscul de nerentabilitate; apare atunci când profitul nu permite recuperarea capitalului investit;

• riscul de nesolvabilitate; apare atunci când rezultatele nu permit rambursarea împrumuturilor;

• riscul de nelichiditate; apare atunci când trezoreria nu permite să se facă faţă scadenţelor.

“Costul” eşecului în cazul riscului strategic este determinat de totalitatea cheltuielilor care au putut fi recuperate şi de costul de oportunitate (venitul care putea fi câştigat în cazul unui plasament sigur).

c) Riscul operaţional, derivat din disfuncţiile posibile în gestionarea resurselor. Riscul operaţional este asumat aproape în exclusivitate de întreprinzător şi poate fi evitat sau limitat doar ca urmare a posedării de către acesta a unor veritabile calităţi de manager, de profesionist al afacerii.

Pe de altă parte, întreprinzătorul este confruntat cu incertitudinea, adesea chiar el contribuind la apariţia acesteia.

Incertitudinea (lipsă de certitudine, nesiguranţă, îndoială, ezitare)1,

de mai multe tipuri şi ea, manifestându-se la diverse niveluri, reprezintă ansamblul evenimentelor potenţiale susceptibile să survină şi care pot fi prevăzute, influenţând astfel activităţile firmei.

Nivelul cel mai ridicat al incertitudinii este cel al unei

“discontinuităţi strategice”. Aceasta reprezintă un adevărat “chilipir” pentru întreprinzător. Aceşti întreprinzători inovatori sunt înlocuiţi de

1 x x x Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000, pag. 482.


“urmaşi” şi apoi de creatorii de firme care se mulţumesc să-i imite. Primii “riscă” să câştige un profit mai mare, fără a avea însă certitudinea acestuia.

Nivelul intermediar al incertitudinii este acela al unei “turbulenţe puternice”. În această situaţie, la nivel macroeconomic, sectorul de activitate analizat cunoaşte variaţii dese, imprevizibile, de amploare. Procentul de creare şi de dispariţie a firmelor este ridicat, ceea ce reprezintă indiciul unei activităţi intreprenoriale puternice.

Al treilea nivel al incertitudinii este cel al unei “turbulenţe controlate”, în care firmele prezente pe piaţă se străduiesc să reducă schimbările, pentru diminuarea costurilor, iar inovaţiile sunt controlate atent în procesul de punere în aplicare.

Ca urmare, spiritul întreprinzătorului se “hrăneşte” din această incertitudine, deoarece ea creează de fapt, dacă este bine speculată, oportunităţi de profit. Concomitent, întreprinzătorul doreşte să stăpânescă incertitudinea folosind-o în scop propriu. De aceea el trebuie să creeze sau să vegheze atent pentru sesizarea momentului în care se pot repera posibilele schimbări.

1.3 “Actorul” intreprenoriatului - întreprinzătorul

Orice persoană, femeie sau bărbat, bătrân sau tânăr, având idei în legătură cu modul în care se poate face “ceva” mai bine într-un domeniu oarecare şi care este dispusă să desfăşoare o activitate dificilă şi să-şi asume

Intreprenoriatul

riscul, este un potenţial întreprinzător. Ideea se poate referi la un produs, serviciu, procedeu, piaţă, tehnologie avansată, întrucât spiritul intreprenorial există în toate domeniile de activitate.

Întreprinzătorul are libertatea de a alege “suportul” punerii în aplicare a ideilor sale: pe cont propriu, lucrând în parteneriat, creând o societate, o cooperativă, un organism în scop nelucrativ, o fundaţie, o firmă de interes colectiv sau îşi poate realiza - măcar parţial - ideea, ca salariat al unei firme mari, în calitate de intraprenor.

Iată câteva dintre accepţiunile acestui termen:

• Întreprinzătorul este cel care îşi asumă riscuri, pregătind inovaţia; el “întreprinde”. Această caracteristică este esenţa întreprinzătorului; el inovează în funcţie de oportunităţile ivite, obţine şi organizează utilizarea resurselor, pentru a produce şi a comercializa produse şi/sau servicii cerute pe piaţă (K. Mill1).

• Întreprinzătorul este cel care organizează şi coordonează activităţile făcând să funcţioneze o firmă în vederea realizării unui câştig personal. El plăteşte materiile prime consumate, terenul pe care-l utilizează, angajaţii, asigură tot capitalul necesar. În plus, “aduce” iniţiativa personală, talentul, abilitatea sa - planificând, organizând şi adminis-trând firma. De asemenea, îşi asumă eventualitatea de a câştiga sau de a pierde în funcţie de circumstanţe neprevăzute şi necontrolabile. Ca atare, foloseşte în scop propriu tot ceea ce rămâne din încasări după plata diverselor obligaţii (R. Ely şi R. Hess2).

1 R. .Hisrich, M. P. Peters, op cit., pag. 148.

Intreprenoriatul

• Întreprinzătorul este cel care dezvoltă un tip particular de comportament, înglobând iniţiativă, organizarea şi recapitalizarea mecanismelor economice şi sociale în scopul “exploatării” resurselor şi oportunităţilor, acceptării riscului şi eşecului (A. Shapero1).

• Întreprinzătorul este cel care combină resurse (umane, materiale, informaţionale) pentru a le da valoare sau cel care introduce schimbări, inovaţii, o nouă ordine (K. Vesper2).

Activitatea întreprinzătorului constă în reformarea şi revoluţionarea modului de producţie, exploatând o invenţie sau, mai general, o posibilitate tehnologică inedită, în scopul obţinerii unui nou produs sau serviciu, pe baza unor schimbări în diverse faze ale procesului de producţie (J. Schumpeter3).

O eventuală renunţare – fără a fi obligatorie - la meseria de bază, la stilul anterior de viaţă, nu sunt uşor de hotărât şi de acceptat. Pentru a se putea transforma în întreprinzător, persoana respectivă are nevoie de energie, putere şi ambiţie. De cele mai multe ori, o forţă negativă apărută din mediu - o ruptură cu ceea ce a existat şi a fost stabil - reprezintă o puternică incitaţie pentru ca întreprinzătorul să renunţe la stilul de viaţă şi să depăşească inerţia, putând astfel crea ceva nou.

Dorinţa de a crea o firmă proprie depinde, în mare măsură, de cultura întreprinzătorului, de gradul în care acesta acceptă să rişte, de măsura în care înţelege să valorifice oportunităţile de afaceri din mediul economic, de sprijinul pe care poate conta din partea familiei, prietenilor, comunităţii de afaceri. Este evident că o iniţiativă personală va fi apreciată într-o cultură care valorirează individul care creează cu succes o firmă; ea va genera crearea mai multor firme private decât o altă cultură în care predomină orientarea colectivistă, de grup.

1 idem, pag. 148. 2 idem, pag. 148.


Incitarea pentru înfiinţarea unei firme proprii provine şi de la profesori şi întreprinzătorii de succes; aceştia pot exercita o influenţă semnificativă asupra elevilor şi studenţilor pentru ca ei să conceapă intreprenoriatul ca pe o orientare absolut necesară şi perfect posibilă într-o economie modernă, liberală.

Întreprinzătorul trebuie să deţină “bazele” necesare pentru crearea şi conducerea firmei sale. Este vorba despre cunoştinţe dobândite în decursul studiilor şi de experienţa profesională care, împreună, asigură condiţiile pentru ca un întreprinzător potenţial să se simtă capabil să înfiinţeze şi să administreze o firmă nouă. De obicei, ideea se naşte în timp ce viitorul întreprinzător ocupă un post oarecare într-o altă firmă. Nimeni nu se naşte întreprinzător; unii însă, devin.

Decizia întreprinzătorului de a crea o firmă, este adesea, legată de “bulversarea” produsă în viaţa personală- concediere, divorţ, alt eveniment familial. Această bulversare poate avea concomitent aspecte pozitive şi aspecte negative, fiind provocată de către factorii de mediu, sau poate fi generată din interior, sub forma unui amestec de factori atractivi şi repulsivi, dintre care primii predomină.

Spiritul de inţiativă, dorinţa de a acţiona şi existenţa exemplelor credibile ale altor persoane sunt necesare, dar nu suficiente pentru a face dintr-un individ un întreprinzător; rămâne întotdeauna problema resurselor. Noii întreprinzători reunesc materiale, echipamente, angajaţi, spaţiu necesar activităţilor firmelor lor, fie apelând la resurse proprii, fie apelând la sprijinul altor persoane (prieteni, familie, investitorii de risc). Atunci când procurarea resurselor, sub formă de capitaluri este facilă, numărul firmelor înfiinţate este în creştere, iar când “vremurile sunt grele”, în ciuda perturbaţiilor datorate pierderii de locuri de muncă, motiv care ar putea incita diverse persoane să se lanseze în iniţiative personale, lipsa de capital împiedică activităţile intreprenoriale şi crearea de noi organizaţii.

3 idem, pag. 148.

Intreprenoriatul

În ţările aflate în perioada de tranziţie spre o economie liberă, de piaţă, numărul întreprinzătorilor este din ce în ce mai mare, fapt care ţine şi de investitorii de risc, dar şi de capacităţile înnăscute ale acestor persoane. Se înţelege că, urmând cursul firesc al lucrurilor, tendinţa întreprinzătorului trebuie încurajată pentru ca un număr din ce în ce mai mare de persoane cu pregătire profesională diferită să se simtă capabile să-şi gândească, lanseze şi conducă propria afacere.

Într-o lume marcată de transformarea valorilor, accelerarea ciclului de viaţă al firmelor şi al produselor, descentralizarea proceselor de producţie în unităţi mici, concurenţa mondială accentuată, mutaţiile demografice, evoluţia preţurilor resurselor, capacitatea de a concepe produse şi servicii noi, sistemele sociale şi economice moderne vor depinde de aptitudinea întreprinzătorului de a-şi exploata propriul potenţial, şi pe cel al altor persoane pe care le angajează în derularea afacerii sale.

Întreprinzătorii sunt şi nu sunt la fel ca ceilalţi indivizi care acţionează într-un mod sau altul în economie. Ei au anumite caracteristici între care cele mai interesante sunt trăsăturile de caracter1:

- independenţa, extrem de mult dorită de întreprinzător, poate cea mai de preţ trăsătură de caracter a acestora;

- încrederea în ei înşişi, întreprinzătorii fiind de cele mai multe ori siguri pe ei şi încrezători în viitorul afacerii create;

- perseverenţa; întreprinzătorii sunt convinşi, de regulă, că succesul nu va veni imediat, că trebuie să depună efort îndelungat pentru a ajunge la ţelurile propuse, că trebuie chiar să “lupte” cu timpul.

Există şi alte importante trăsături1

2 care caracterizează întreprinzătorii:

1 S. Boutillier, D. Uzunidis, L’entrepreneur – une analyse socio-économique,

Economica, Paris, 1995, pag. 319-321. 2 M. Casson, op. cit., pag. 70.


• întreprinzătorul este un oportunist, care ştie să discearnă ocaziile pentru afaceri, dezvoltând un produs nou, producându-l sau doar punându-l pe piaţă, organizând resursele într-un alt mod decât înainte. El este în căutarea oportunităţilor sau a noutăţilor, astfel încât să răspundă mai bine cerinţelor sau deschizând pieţe noi. Să întreprinzi înseamnă să cucereşti un loc pe piaţă;

• întreprinzătorul este un coordonator, un combinator de resurse. El trebuie să fie capabil să reunească resursele şi să la organizeze pentru a dezvolta şi comercializa inovaţia. Adesea, organizaţia este un obstacol în procesul de inovare, de aceea el trebuie să se asocieze uneori cu alte persoane.

• întreprinzătorul este un “jucător” care iubeşte şi chiar creează provocările. Crearea unei firme sau comercializarea unei inovaţii prezintă un risc ridicat, iar tânărul întreprinzător nu cunoaşte foarte bine piaţa. Inovaţia este de fapt incertitudine iar dovada acestui fapt o reprezintă dificultatea găsirii surselor de finanţare pentru demararea unei afaceri pproprii. Atunci când îşi lansează firma sau îşi dezvoltă invenţia, întreprinzătorul crede că va fi un succes şi că profitul obţinut din capitalul investit va fi rezonabil.

• întreprinzătorul este motivat, provocarea fiind de fapt unul dintre obiectivele întreprinzătorului, iar succesul marcat prin profit este dovada unei bune alegeri, dacă nu a unor decizii corecte luate pentru a învinge obstacolele. În afara profitului, există şi alte obiective sau motive pentru lansarea într-o afacere sau pentru o inovare.

Prezentăm în continuare tipologii ale întreprinzătorilor, cele mai des întâlnite insistând asupra caracteristicilor şi trăsăturilor dominante ale acestora.

Intreprenoriatul

a) După condiţiile înfiinţării firmei, N. Smith1 a stabilit două tipuri de întreprinzători:

• întreprinzător artizan, de regulă mai tânăr, care îşi crează afacerea fără a avea o experienţă suficientă, mai ales în materie de gestiune. El are mai ales competenţe tehnice şi se plasează în activităţi slab inovative;

• întreprinzător oportunist, mai în vârstă decât primul şi mai experimentat în primul rând în materie de gestiune. El şi-a “clădit” proiectul pe oportunitatea unei inovaţii şi foloseşte propriul capital, precum şi un solid sprijin extern.

b) După profilul conducătorului şi stilul de gestiune a afacerii, N. Smith2 a clasificat întreprinzătorii în trei categorii:

• întreprinzătorul specialist (în domeniul tehnic sau informatic) se interesează înainte de toate de condiţiile de realizare a produsului sau serviciului. El îşi pune în valoare competenţele profesionale rezultate din specializarea şi cunoştinţele sale;

• întreprinzătorul manager se va concentra asupra problemelor de gestionare a resurselor, bazându-se pe formaţia sa universitară sau pe experienţa profesională. Va pune accentul pe reducerea costurilor, pe investiţiile adiacente producţiei şi pe informatizarea activităţilor;

• întreprinzătorul comerciant este mai interesat de problemele de vânzări, de fabricaţie şi de gestiune.

1 N. Smith, în M. Casson, op. cit., pag. 150. 2 idem, pag. 153.


c) După aspiraţiile şi priorităţile întreprinzătorului, P. A. Julien şi M. Marchesnay1 consideră că există două tipuri de întreprinzători: întreprinzători “acumulatori” şi întreprinzători “valorificatori”, ale căror caracteristici şi priorităţi intreprenoriale le prezentăm în continuare.

Autorii au propus acestă tipologie pe baza principiului că există trei mari aspiraţii socio-economice ale întreprinzătorului:

- perenitatea, continuitatea firmei, preocuparea pentru continu-area afacerii în speranţa transmiterii acesteia către o altă persoană din familie sau din afara acesteia;

- independenţa, rezultată din puternicul ego al întreprinzătorului, ceea ce îl detemină să dorească a fi liber în procurarea şi utilizarea capitalurilor necesare şi soluţionarea proceselor decizionale;

- creşterea (dezvoltarea), evoluţia firmei. Ca urmare, aceste trei mari aspiraţii generează la întreprinzător două

tipuri diferite de logică a modului de a acţiona:

a) Logica de acţiune patrimonială, specifică întreprinzătorilor “acumulatori”, caz în care întreprinzătorul caută înainte de toate să acumuleze active, acordând atenţie prioritară perenităţii acţiunilor sale. El doreşte să-şi asigure şi independenţa patrimonială, refuzând asocierea şi chiar împrumuturile. Creşterea afacerii este acceptată doar dacă nu pune în discuţie perenitatea şi independenţa patrimonială. Acest tip de comporta-ment este des întâlnit în afacerile familiale, în care întreprinzătorul va manifesta o puternică preferinţă pentru investiţiile materiale (utilaje, tere-nuri, construcţii) şi o relativă neîncredere faţă de externalizarea activităţilor şi de investiţii nemateriale (promovarea personalului, inovare, comercia-lizare). Se acordă astfel atenţie acumulării, în detrimentul rentabilităţii.

1 P. A. Julien, M. Marchesmay, op. cit., pag. 96.

Intreprenoriatul

b) Logica de acţiune intreprenorială specifică întreprinzătorilor “valorificatori”, conform căreia capitalul se valorizează, iar rentabilitatea este mai mare pe termen scurt. Întreprinzătorul va privilegia activităţile de creştere rapidă şi riscantă (în opoziţie cu lipsa asumării riscului în cazul anterior). El va căuta independenţă şi capitaluri pe care să le poată atrage în afacere. Nu se va preocupa în schimb de perenitatea afacerii sale, acceptând, în caz de nevoie, cu uşurinţă, doar schimbarea activităţii. Acest tip de întreprinzător va prefera activităţile turbulente, în evoluţie, în expansiune, acordând atenţie investiţiilor nemateriale (cercetare-dezvoltare, publicitate, comunicaţii, formarea personalului) şi va prefera structurile organizatorice flexibile şi adaptive. “Modelul” propus de cei doi autori este redat în figura 1.1.

Mutaţiile structurale intervenite în ultimele două decenii în firmele din Uniunea Europeană au antrenat un mare număr de inovaţii organizatorice, manageriale, financiare, tehnologice, care, la rândul lor, au generat apariţia unor tipuri noi şi complexe de întreprinzători. Descriem în continuare principalele tipuri de întreprinzători1 care se întâlnesc în prezent în economiile ţărilor dezvoltate şi care au prins deja contur şi în România.

1. Întreprinzătorul clasic - centrat pe obţinerea de profit, reprezintă categoria de întreprinzător cea mai reprezentativă, iar din punctul de vedere al rezultatelor activităţii sale, prezintă maximum de performanţă. De fapt, celelalte tipuri îşi au punctul de plecare în activitatea desfăşurată de întreprinzătorul clasic.

Scopul în care acesta iniţiază o afacere este, întotdeauna, desfăşurarea unei activităţi profitabile care să-i permită, în timp, realizarea mai multor categorii de aspiraţii:

1 x x x Réussir le changement-entrepreneuriat et initiatives locale, O.C.D.E,

Bucureşti, 1996, pag. 30.


• asigurarea independenţei economice, prin obţinerea unor profituri care să-i asigure un standard de viaţă corespunzător pregătirii şi efortului depus, precum şi nevoilor sale;

• realizarea profesională şi socială, în corelaţie cu pregătirea de bază sau ulterioară, este menită să asigure întreprinzătorului un anumit loc în societate sau în comunitatea de afaceri căreia îi aparţine;

• valorificarea unor oportunităţi din mediul de afaceri, rămase nesesizate sau insuficient fructificate. De multe ori, întreprinzătorii din această categorie îşi iniţiază afacerea în paralel cu menţinerea activităţii desfăşurată anterior, cel puţin până când noua firmă ajunge la maturitate. Ea devine astfel o afacere de familie, iar cu timpul se poate transmite unuia dintre membrii acesteia;

• crearea, dezvoltarea şi cultivarea unui sistem de relaţii de afaceri, care poate asigura condiţii favorabile pentru o activitate rentabilă de durată.

2. Întreprinzătorul “tehnic”. În general, acesta posedă cel puţin o diplomă universitară, în mod obişnuit de inginer. El este tânăr (circa 35-40 ani), este înarmat cu o puternică dorinţă de a reuşi, iar talentul lui intreprenorial este adesea moştenit din familie. Nivelul de pregătire al acestui întreprinzător nu este însă suficient pentru reuşita ideii. Cunoştiinţele şi formaţia sa trebuie completate de experienţa propriu-zisă. De fapt, competenţele creatorilor de firme din domeniul înaltei tehnologii provin mai ales din experienţă şi nu din pregătirea universitară.

Întreprinzătorul “tehnic” este strâns legat de inovaţie (comer-cializarea unor produse noi, tehnologie avansată, schimbări organizaţionale sau manageriale). O particularitate a acestui tip de întreprinzător o reprezintă intreprenoriatul universitar, dezvoltat în anii ’80, când universităţile şi unităţile de cercetare şi-au extins şi combinat activităţile.

Intreprenoriatul

Tendinţa, care se menţine şi astăzi, este completată cu înfiinţarea pepinierelor de întreprinderi şi a parcurilor ştiinţifice. Un exemplu îl reprezintă Massachussets Institut of Technology (M.I.T.), care a deschis calea în acest domeniu, prin înfiinţarea de către personalul său a peste 1000 de firme în regiunea Boston din S.U.A.

Aceste firme, create de universitari sau de studenţi, activează în industria electronică, mai ales, şi în alte domenii de vârf, precum biotehnologia. M.I.T. autorizează membrii personalului său de specialitate (cadre didactice) să-şi consacre până la 20% din timp pentru subiecte de interes privat, o bună parte din acest personal lansându-şi propria firmă.

3. Întreprinzătorul “din necesitate”. Şomajul în creştere, transformările în structura economiei, transferurile sociale, insuficienţa ajutoarelor de şomaj, stau la originea apariţiei activităţilor independente, a firmelor mici, ca iniţiativă a şomerilor sau a persoanelor cu venituri reduse. Apariţia acestui tip de întreprinzător în ţările dezvoltate a rezultat direct din politicile consecvente de combatere a şomajului încă de la începutul anilor ’90. În România, în dezvoltarea activităţilor intreprenoriale, urmare cărora au apărut mulţi întreprinzători “din necesitate” sunt implicate şi organisme guvernamentale sau neguvernamentale, care finanţează programe derulate pe baza unor fonduri primite de la organisme internaţionale.

4. Femeia-şef de întreprindere. În general, femeile care devin întreprinzători au fost înainte salariate, adesea deţinând chiar şi posturi de decizie. Altele hotărăsc să-şi înfiinţeze propria firmă utilizând competenţele şi contactele de care pot dispune imediat, pentru a evita să depindă de asigurările sociale sau pentru că nu se pot integra pe piaţa forţei de muncă datorită lipsei de calificare sau absenţei debuşeelor (mai ales în zonele rurale). Ele pot face parte şi din categoria întreprinzătorilor “din necesitate”. Tendinţa actuală este de creştere a numărului firmelor create şi conduse de femei (33% în Canada, 25% în SUA, 20% în Franţa, circa 10% în România). Dacă multe firme sunt create de femei care au rămas ani la rând acasă pentru a-şi creşte copiii, totuşi, cele care cunosc o creştere rapidă sunt firmele pe care le-au fondat acele femei care au făcut anterior carieră în marile firme.


Piaţa Resurse şi competenţe

Tipul de întreprinzător (“acumulator” sau “valorificator”)

Viziune şi directive

Caracteristicile întreprinzătorului, cultura şi filosofia acestuia

Decizia de a întreprinde

Organizarea (stadiu, tehnologie,

producţie) Rezultate

Oportunităţi Învăţare continuă

Ideea intreprenorială

Figura 1 Model pentru întreprinzători

(adaptat după P.A. Julien şi M. Marchesnay, op. cit.)

Intreprenoriatul

Un număr crescând de femei instruite şi îngrijorate de cariera lor se întorc spre o activitate independentă şi pentru că nu obţin avansarea în firmele mari. Un alt argument îl reprezintă supleţea pe care această activitate de intreprenoriat o conferă în raport cu munca salariată, element important pentru acele femei care îşi asumă esenţialul sarcinilor familiale. Femeile predomină în funcţii de management în firmele din domeniul serviciilor, în timp ce bărbaţii în firmele de producţie.

5. Întreprinzătorul “franşizor”. Franciza (franchising) este o inovaţie organizatorică apărută şi dezvoltată cu precădere în sfera serviciilor comerciale, prin care proprietarul unei firme sau deţinătorul unei inovaţii comerciale autorizează, prin contract, o altă persoană care deţine o firmă să vândă produsele sale într-o zonă determinată din punct de vedere geografic, în schimbul unei plăţi iniţiale şi adesea a unui procent din totalul vânzărilor, care este cuprinsă între 5 şi 10%.

Acest sistem există astăzi în toată lumea, el fiind nu numai un mecanism de piaţă, dar şi un mijloc pentru crearea de noi locuri de muncă şi noi deschideri în sfera serviciilor. Cele mai mari companii care utilizează acest sistem (Mc.Donald’s, Benetton) sunt prezente şi în România, alături de alte firme care şi ele îşi comercializează produsele în acest mod (Stefanel, Pizza Hut, Petrom, etc.).

6. Intraprenorul (întreprinzătorul intraprenor), persoana capabilă să învingă obstacolele legate de punerea în practică a unor idei inovatoare în sectorul noilor produse şi al noilor servicii.

Intraprenoriatul a răsturnat “ideile tradiţionale” în legătură cu funcţionarea întreprinderilor şi a deschis noi perspective acestui modern stil de gestiune. Această nouă abordare a proceselor intreprenoriale a fost concepută pentru a încuraja inovaţia şi spiritul intreprenorial în cadrul marilor firme, acordând mai multă libertate şi autonomie subunităţilor descentralizate. Mecanismul permite unei noi categorii de întreprinzători, intraprenorii, să rentabilizeze firma şi să introducă „noul managerial” şi o nouă viziune strategică, ambele având un pronunţat caracter participativ.


1.4 Caracteristici, avantaje şi limite ale organizaţiei

intreprenoriale moderne

Ca orice organizaţie, şi cea intreprenorială are unele caracteristici

specifice1, mai ales din punct de vedere managerial. Cele mai importante constau în faptul că:

a) Puterea este concentrată în mâna întreprinzătorului-manager, el exercitând-o, de regulă, în exclusivitate, personal. Acesta respinge controalele formalizate ca pe o ameninţare faţă de autoritatea sa, considerând că acestea contravin viziunii pe care el o are despre firmă. Sub ochiul vigilent şi suspicios al managerului, nu există loc pentru "politică", în cadrul firmei sale. Dacă asupra organizaţiei apar influenţe externe (de exemplu din partea clienţilor, furnizorilor sau concurenţilor), este probabil ca "liderul" să caute plasarea organizaţiei într-un alt segment de piaţă, mai puţin expus. Ca atare, în organizaţiile mici, de regulă, întreg personalul se raporteză la ideile întreprinzătorului-manager.

b) Strategia, dacă există, surprinde viziunea unei singure persoane, întreprinzătorul, care este, de fapt, proprietarul afacerii. Elementele de detaliu, precum politicile sau obiectivele pot fi conturate după părerea acestuia, pe măsură ce sunt create condiţiile pentru dezvoltarea firmei. Există situaţii în care chiar şi viziunea pe termen lung se poate transforma. Întreprinzătorul crede că poate adapta lucrurile din mers, că poate „învăţa", ceea ce conduce uneori la apariţia unei viziuni, la scurt timp după conturarea celei iniţiale. Tendinţele actuale manifestate în managementul organizaţiilor,

1 H. Mintzberg, Le management – voyage au centre de l’organisation,

Les Editions d’Organisation, Paris, 1996, pag. 313.

Intreprenoriatul

dintre care profesionalizarea managementului şi intensificarea caracterului metodologico-aplicativ al acestuia, cu prioritate, au generat o altă viziune, ştiinţifică, asupra strategiei şi a rolului acesteia în evoluţia firmei pe termen mediu şi lung.

c) Procesul decizional este flexibil, iar centralizarea puterii permite conturarea unui răspuns rapid la elementele de mediu exogene organizaţiei, deci la factorii conjuncturali. Procesul strategic, puternic intuitiv şi adesea orientat spre o căutare agresivă de oportunităţi reflectă dorinţa şi responsabilitatea conducătorului firmei. De obicei, strategia firmei reflectă viziunea pe care o are managerul despre firma sa şi pe care o consideră de fapt o prelungire a personalităţii sale, fapt care se constituie ca o slăbiciune. Nici reacţia sa la perturbaţiile mediului şi la eventualele inovaţii în domeniul în care acţionează nu este uneori corectă, ceea ce poate constitui un alt dezavantaj. Cele mai multe dintre firmele mici, tinere şi agresive, aflate în mod

constant în căutarea pieţelor cu un risc mai mare şi de care le este teamă organizaţiilor de dimensiuni mari, dar birocratice şi rigide, sunt atente la oportunităţi şi preferă să rămână în acele segmente de piaţă pe care, prin puterea lor, le pot domina. Pentru aceasta, sunt necesari lideri vizionari şi chiar charismatici sau cei autocraţi. De fapt, cea mai mare parte a organizaţiilor private trece prin acest tip de configuraţie, cea intraprenorială, în primii ani de funcţionare care coincid cu perioada demarării din ciclul său de viaţă.

Mai mult, în timp ce noile organizaţii care cunosc o creştere rapidă se pot uşor transforma în alte configuraţii structurale, există în continuare un număr mare de firme care îşi conservă şi în viitor dimensiunea iniţială, în funcţie de faptul dacă fondatorul lor rămâne sau nu în activitate. Această menţinere a firmelor la dimensiunea iniţială reflectă faptul că au fost construite în jurul liderului şi că ele s-au dezvoltat ulterior sub ochii atenţi ai acestuia. Această situaţie este, însă, extrem de rar întâlnită.


d) Structura organizaţiei intreprenoriale este simplă şi departe de a fi elaborată. Configuraţia sa este favorizată de un context simplu, dinamic şi relativ stabil. Simplu, pentru ca o singură persoană plasată pe un nivel ierarhis superior organizaţiei să poată menţină o oarecare influenţă asupra celorlalte; dinamic, pentru a permite permanenta flexibilitate, în opoziţie cu organizaţiile birocratice şi relativ stabil pe termen scurt pentru a asigura evoluţia firmei în concordanţă cu evoluţia de ansamblu a principalelor categorii de factori de mediu. În organizaţia intreprenorială diviziunea muncii este uşor impre-

cisă datorită lipsei unui suport logistic adecvat sau a carenţelor în pregătirea managerială. Numărul de niveluri ierarhice este redus, ceea ce conduce la o pondere ierarhică mare. Un număr relativ restrâns de activităţi sunt formalizate, iar folosirea procedurilor de planificare este minimă, accentul deplasându-se spre intuiţie şi talent sau spre experienţă.

e) Comunicaţiile se realizează în firmele private, în general, în manieră informală (fiind predominante cele de tip "margaretă" sau de tip "ciorchine" şi emanând de la conducătorul organizaţiei spre ceilalţi membri ai grupului).

f) Configuraţia intreprenorială tinde să apară în orice tip de organizaţie în momente de criză severă. În situaţii dificile, datorate unor conjuncturi nefavorabile, când miza este chiar supraviţuirea firmei, organizaţia se va orienta spre un lider puternic de la care aşteptă "salvarea" sau cel puţin redresarea. În această situaţie, de multe ori se recurge la intraprenoriat, iar conducătorul noii unităţi este intraprenorul. Specialiştii au identificat existenţa unor certe avantaje1 dar şi a

câtorva limite2 ale organizaţiei intreprenoriale, iar practica economică nu face altceva decât să confirme zilnic părerile lor. 1 A. Kusdi, Culture, pratique de management et performance des entreprises, teză

de doctorat, Université de Nice Sophia Antipolis, 1995, pag.70.

Intreprenoriatul

Avantajele pe care le conferă intreprenoriatul:

- creşterea vitezei decizionale, în comparaţie cu organizaţiile de dimensiuni mari, generată de concentrarea deciziilor privind ansamblul activităţilor Întreprinderilor mici şi mijlocii la nivelul întreprinzătorului-manager;

- creşterea flexibilităţii şi adaptabilităţii reprezintă alte două argumente suplimentare. Concomitent, există pericolul ca persoana care se ocupă cu problemele curente ale Întreprinderilor mici şi mijlocii să piardă din vedere strategia, sau invers, în entuziasmul formulării strategiei şi al punerii sale în practică să se piardă din vedere aspectele curente;

- conturarea de către întreprinzătorul-manager a unui sens de evoluţie (a unei direcţii), claritatea misiunii Întreprinderilor mici şi mijlocii, fermitatea orientărilor strategice. Salariaţilor le place să muncească într-o organizaţie al cărei lider ştie încotro să o îndrepte. Organizaţia poate evolua într-un climat intreprenorial sau intrapreno-rial, iar salariaţii se pot identifica uşor cu o astfel de organizaţie;

- obţinerea, clasificarea şi diseminarea de către întreprinzător a informaţiilor esenţiale pentru toţi salariaţii Întreprinderilor mici şi mijlocii. Sursele de provenienţă a acestora sunt diferite, între ele o sursă notabilă o reprezintă familia întreprinzătorilor. Natura şi amploarea conexiunilor familiale influenţează posibilităţile de care dispune întrepinzătorul. Desigur, competenţele familiei nu pot fi suficiente decât pentru prima etapă, de creare a firmei familiale;

- utilizarea calificărilor şi a competenţelor obţinute de către între-prinzător prin educaţie şi formare. Astfel, constrân-gerile cărora trebuie să le facă faţă întreprinzătorul pot fi reduse şi există premise pentru a permite accesul la diverse instituţii cu care firma are relaţii sau se conturează un eficient mijloc de filtraj atunci când se recrutează personalul de specialitate de care firma are nevoie.

2 idem, pag.70.


Reţinem şi unele limite ale intreprenoriatului1, dintre care unele, datorită intensităţii şi conjuncturii economice generale nefavorabile, stanjenesc puternic şi iniţiativele intreprenoriale.

• concentrarea ansamblului activităţilor organizaţiei în răspun-derea, adesea exclusivă, a întreprinzătorului, ceea ce poate genera, în situaţia absenţei sau îmbolnăvirii acestuia, probleme serioase pentru organizaţie;

• influenţarea puternică, în sens negativ, a evoluţiei organizaţiei de către întreprinzătorul-manager în anumite situaţii: dacă acesta rezistă la schimbare pentru că doreşte să urmeze, indiferent de reacţiile mediului, strategia pe care şi-a propus-o, organizaţia nu se mai poate adapta. În această situaţie, ceea ce de obicei reprezintă cea mai mare forţă a unei organizaţii intreprenoriale, viziunea liderului şi capacitatea acestuia de a răspunde provocărilor sau oportunităţilor mediului economic, devine cea mai mare slăbiciune a sa.

O. Nicolescu consideră că practicarea consecventă a intrepreno-riatului într-o economie precum cea din România, conduce la obţinerea unor evidente avantaje de natură economică2, dintre care le menţionăm pe următoarele:

• creează noi locuri de muncă în condiţiile în care sectorul de stat, devenit ineficient, generează şomaj şi lipsa de performanţă economică;

• realizează, de regulă, produse şi servicii la costuri mai reduse decât firmele mari, ca urmare a productivităţii muncii mai ridicate, consecinţă a unei motivări adecvate;

1 A. Kusdi, op. cit., pag. 71-72. 2 O. Nicolescu, op. cit., 2001, pag. 32–33.

Intreprenoriatul

• generează circa jumătate din PIB şi circa 60% din exportul ţării; • asigură crearea clasei de mijloc, singura în măsură să consolideze

din punct de vedere economic şi social o societate dezvoltată; • creează premise pentru realizarea profesională economică, socială

şi culturală a populaţiei.

1.5 Evoluţia şi particularităţile intreprenoriatului în România

După circa 40 de ani de întrerupere (1950-1990), fenomenul intreprenorial a renăscut în România, urmând un parcurs dificil şi complex. Două etape de evoluţie1 se consideră a fi parcurse în aceşti ultimi 10 ani:

• o perioadă de dezvoltare relativ accentuată a Întreprinderilor mici şi mijlocii, cuprinsă între 1990 şi 1995;

• o perioadă de temporizare şi consolidare a dezvoltării Întreprinderilor mici şi mijlocii, după 1996 şi până în prezent.

Evoluţiile contradictorii din economie şi societate au făcut ca în anul 2002 să funcţioneze efectiv numai 50% din societăţile comerciale private înmatriculate în ultimul deceniu. Din totalul întreprinderilor mici şi mijlocii înfiinţate, circa 92% sunt microîntreprinderi. Marea majoritate a acestora şi-au declarat ca obiect de activitate comerţul (circa 70%), la polul celălalt aflându-se societăţile din sfera construcţiilor (2%) sau industriei (9%).

Considerăm că particularităţile intreprenoriatului în organizaţiile din România sunt următoarele:

- predominarea mediului intreprenorial permisiv (şi nu al unuia favorizant, cum se manifestă în Cehia, Ungaria, Polonia, spre exemplu);

- existenţa unui cadru instituţional în cadrul căruia se produc modificări de structură şi funcţionale. Componentele generice ale

1 O. Nicolescu, Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică,

2001, pag. 149-179.


acestui cadru instituţional sunt: Guvernul, Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Administraţiile locale;

- înfiinţarea a numeroase şi variate organizaţii neguverna-mentale care sunt axate pe specificul Întreprinderilor mici şi mijlocii. Dintre acestea menţionăm: Asociaţii de Întreprinderi mici şi mijlocii şi asociaţii patronale dintre care unele naţionale – de exemplu Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România -, sau altele locale – de exemplu filiale ale unor organisme naţionale independente; Camere de Comerţ şi Industrie, Centre de dezvoltare ale întreprinderilor mici şi mijlocii, societăţi specializate de consultanţă managerială, juridică sau financiară, incubatoare de afaceri, fonduri de garantare a creditelor pentru întreprinzătorii privaţi etc.;

- elaborarea – cel puţin parţială – a legislaţiei specifice pentru Întreprinderile mici şi mijlocii;

- înfiinţarea între 1990 şi 2001 a unui număr de circa 800.000 de societăţi comerciale private, dintre care circa 50% funcţionează efectiv, iar dintre acestea doar jumătate înregistrează profit;

- tendinţa de scădere continuă a ritmului de înfiinţare a Între-prinderilor mici şi mijlocii, manifestată începând cu anul 1995;

- manifestarea cronică a numeroaselor dificultăţi şi probleme majore în variate domenii (bancar, fiscal, financiar-monetar, managerial, tehnic-inovaţional, comercial-marketing, informaţio-nal-comunicaţional,instituţional-administrativ, legislativ, cultural, educaţional);

- existenţa unor importante resurse şi oportunităţi pentru Întreprinderile mici şi mijlocii (disponibilitate pentru efort din

Intreprenoriatul

partea întreprinzătorilor, spaţii şi echipamente neutilizate din cadrul societăţilor comerciale de stat sau companiilor naţionale, nivel bun de instruire generală şi profesională a populaţiei, existenţa unor resurse naturale importante, piaţă internă de dimensiune medie în raport cu continentul).

Cu toate că au creat peste un milion noi locuri de muncă şi că participă cu circa 50% la PIB, întreprinderile mici şi mijlocii private din România se confruntă în prezent cu unele probleme majore1:

• sunt decapitalizate;

• apelează rar la credite bancare, datorită nivelurilor încă ridicate ale dobânzilor;

• suferă influenţele blocajului financiar din economie;

• nu dispun de resurse suficiente (mai ales financiare);

• resimt comprimarea pieţei interne;

• resimt devalorizarea accentuată a monedei naţionale şi inflaţia încă puternică;

• se dezvoltă haotic, în absenţa unei strategii naţionale economice specifice domeniului Întreprinderilor mici şi mijlocii;

• sunt afectate de concurenţa neloială a produselor străine, parţial subvenţionate, parţial contrafăcute.

Situaţia în care se află întreprinderile mici şi mijlocii în România în prezent, generează multiple consecinţe negative, dintre care cele mai multe se resimt pe plan economic şi social.

Cu toate acestea, importanţa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii în România este de necontestat. Ele beneficiază de o legislaţie specifică şi de o atenţie deosebită din partea Guvernului. Astfel, în cadrul 1 O. Nicolescu, Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică,


sectorului privat, din care cel al întreprinderilor mici şi mijlocii reprezintă o parte apreciabilă, se află circa 20% din avuţia naţională şi se realizează între 50 şi 60% din veniturile bugetului de stat.

Referinţe bibliografice

1 Boutillier, S.

Uzunidis, D. L’entrepreneur – une analyse socio-économique, Economica, Paris, 1995

2 Casson, M. L’entrepreneur, Economica, Paris, 1995

3 Drucker, P. Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993

4 Hisrich, R., Peters, M. P.

Entrepreneurship - lanser, elaborer et gérer une entreprise, Economica, Paris, 1994

5 Julien, P. A., Marchesnay, M.

L’entreprenoriat, Economica, Paris, 1996

6 Kusdi, A. Culture, pratique de management et performance des entreprises, teză de doctorat, Université de Nice Sophia Antipolis, 1995

7 Mintzberg, H. Le management – voyage au centre de l’organisation, Les Editions d’Organisation, Paris, 1996

8 Nicolescu, O. Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică, Bucureşti, 2001

9 x x x Réussir le changement-entrepreneuriat et initiatives locale, O.C.D.E, Paris, 1996

10 x x x Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

2001, pag. 149-179.

CAPITOLUL 1 INTREPRENORIATUL

Documents

Transcript of CAPITOLUL 1 INTREPRENORIATUL