1. ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A ACTIVITĂŢII ÎN CABINETUL

STOMATOLOGIC

Subapitolul 1.1 ergonomie  - introducere. terminologie.

Termenul de ergonomie vine din limba greacă (ergos=muncă si

nomos=lege, normă). Acesta a fost folosit pentru prima dată în anul 1857 de

biologul polonez Wojciech Zostryebowski în studiul său Perspectivele

ergonomiei ca stiintă a muncii, dar în limbajul comun de specialitate va fi lansat

mult mai târziu, în anul 1949 de psihologul englez K.F.H. Marrell.

Dacă la început a circulat sub diferite denumiri (stiinta muncii, psihologia

muncii, chiar si psihologie inginerească), astăzi denumirea ergonomie este

acceptată de majoritatea specialistilor.

Desi sensul etimologic este mai larg, el s-a circumscris la început tot mai

mult la o sferă care cuprindea numai lumea muncii mecanice, efectuată cu

ajutorul masinilor. În acest sens Maurice de Montmoulin defineste ergonomia

ca fiind: "tehnologia comunicatiilor în sistemele om-masină".

Ergonomia îsi găseste, prin însăsi telurile si materia cu care lucrează, un

orizont foarte larg si deschis, interdisciplinar, care se preocupă nu numai de

relatiile dintre om si masină ci si de perfectionarea acestor relatii. În acest din

urmă înteles, ergonomia reprezintă studiul muncii în scopul ameliorării sale. Pe

acest drum de adaptare reciprocă a omului si a tehnicii merge în special

ergonomia anglo-americană, în timp ce scoala franco-belgiană pune accent pe

fiziologie si pe psihotehnică. Astfel, ergonomia reprezinta stiinta care introduce

legi ce stabilesc comportamentul omului in munca sa, avand drept scop

optimizarea activitatii sale, precum si protejarea sa.

Murrell K.F.H. (parintele spiritual al acestei stiinte) a

definit ergonomiaca fiind studiul relatiei dintre om si mediul sau de munca.

Organizatia Internationala a Muncii defineste ergonomia ca fiind

aplicarea stiintelor biologice, umane, in corelatie cu stiintele tehnice, pentru a

ajunge la o adaptare reciproca optima intre om si munca sa, rezultatele fiind

masurate in indici de eficienta si stare de sanatate a omului.

Ergonomia este ştiinţa conceperii şi construirii unui loc de muncă,

instalarea unui echipament adecvat şi definirea spaţiului de lucru destinat

angajatului. Designul corect ergonomic urmăreşte prevenirea îmbolnăvirilor sau

rănirilor de pe urma efortului repetitiv, care poate dezvolta, în timp, o suferinţă,

afecţiune, incapacitate sau dizabilitate pe termen lung.

Ergonomia - după definiţia dată de Asociaţia Internaţională de Ergonomie

(A.I.E.) - este ştiinţa care studiază interacţiunile dintre oameni şi elementele

unui sistem, dar şi riscurile presupuse de practicarea profesiei, aplică teorii,

principii, informaţii sau cunoştinţe şi metode de design pentru a optimiza starea

de bine a oamenilor în timpul muncii, precum şi a asigura performanţa în

ansamblu a sistemului angajat-loc de muncă.

Prin ergonomie se caută îndeplinirea celor două scopuri - sănătate şi

productivitate - modelând şi/sau structurând elemente precum mobilierul sigur

şi o interfaţă uşor de folosit cu aparatele sau echipamentele utilizate.

Ergonomia vizează compatibilitatea oamenilor cu locul lor de muncă:

abilităţile şi limitele angajatului, asigurarea sarcinilor, echipamentelor,

informaţiilor şi mediului de lucru care i se potrivesc fiecăruia. La evaluarea

acestei compatibilităţi se au în vedere: gradul de solicitare a angajatului pentru

a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu, calităţile echipamentelor (dimensiuni,

forme şi cât de potrivite sunt pentru obligaţiile de serviciu) şi informaţia folosită

în cadrul activităţii desfăşurate (mod de prezentare, accesare şi schimbare).

Ergonomia se bazează pe discipline care presupun studierea oamenilor şi

a mediului lor: antropometria, biomecanica, ingineria mecanică, ingineria

industrială, designul industrial, fiziologia şi psihologia.

Ergonomistul are diplomă în arte sau ştiinţe, în psihologie, inginerie

industrială/mecanică sau sănătate şi, în general, masterat în arte, ştiinţe sau

doctorat într-o disciplină asociată. În anii 2000, specialiştii în terapie

ocupaţională s-au mutat în domeniul ergonomiei, propulsând acest domeniu în

topul 10 al domeniilor în curs de dezvoltare.

     A.I.E împarte ergonomia în trei mari domenii:

Ergonomia fizică vizează caracteristicile anatomice ale angajatului:

caractere antropometrice, fiziologice şi biomecanice, în legătură cu activitatea

fizică; postura în timpul lucrului, manipularea materialelor, mişcări repetitive,

probleme şi/sau disfuncţii musculoscheletale legate de poziţia sau îndeplinirea

sarcinilor de lucru; contextul locului de muncă, siguranţa şi sănătatea.

 Ergonomia cognitivă studiază procese mintale precum percepţia,

memoria, raţionamentul şi răspunsurile motorii, de modul cum afectează acestea

interacţiunile dintre oameni şi elemente ale sistemului: suprasolicitarea

mintală/intelectuală, luarea deciziilor, performanţe excepţionale legate de talent,

interacţiunea calculator-om, încrederea în angajat, stresul ca urmare a muncii şi

pregătirii, după cum acestea se raportează la legătura dintre angajat şi structura

sistemului.

Ergonomia organizaţională se ocupă cu optimizarea sistemelor

sociotehnologice, incluzând structurile lor organizatorice, reguli şi procese:

comunicarea, administrarea resurselor în echipă, designul sau structura slujbei,

structura orelor de muncă, munca în echipă, schema de participare, ergonomia

comunităţii, munca în cooperare, programe noi de muncă, organizarea virtuală,

telework şi calitatea managementului.

Subapitolul 1.2. Ergonomia  în medicina dentară- Scurt istoric

Munca l-a insotit pe om inca de la aparitia lui pe Pamant. De la

inceputurile umanitatii se stie ca pe langa inteligenta sociala si fizica, sunt

necesare si aptitudini tehnice si fizice pentru practicarea cu success a unei

profesii. Nogueira a aratat ca studiul si importanta sanatatii si a bolilor

ambientale in raport cu munca au fost subestimate pentru o lunga perioada de

timp.

In medicina dentara au existat preocupari pentru perfectionarea

instrumentarului, inca din antichitate. Astfel, examinarea unor cranii din neolitic

arata ca se foloseau pentru extractii clesti speciali, din bronz, deoarece crestele

alveolare examinate erau vindecate, netraumatizate. Inscriptii hieroglifice (anii

800-500 i.e.n.) arata ca dentistii tratau carii cu instrumantar adaptat acestui act

terapeutic. 

În anul 7000 i.e.n, un grup de mestesugari din Valea Indului a caror

ocupatie era sa faca siraguri de margele, au gasit o noua intrebuintare

pentru vrila cu coarda pe care o foloseau in meseria lor, intrebuintare care ii

transforma astfel in cei mai indepartati stramosi a ceea ce numim noi astazi

„dentisti.” 

Vrila era folosita pentru a vindeca problemele danturii, in cadrul unor

proceduri evident incredibil de dureroase, ceea ce a dus la aparitia stramosului

asistentului medical al dentistului, pentru ca era nevoie de minim inca o

persoana pentru a impiedica pacientul sa se zbata pe durata „tratamentului.”

Totusi, intrebarea pe care si-o puneau toti oamenii care erau nevoiti sa suporte

dureri ingrozitoare pentru a-si pastra dintii era ce anume facea ca dantura sa se

imbolnaveasca. 

Raspunsul nu l-au gasit mestesugarii indieni si pakistanezi din anul 7000

i.e.n, ci sumerienii, doua mii de ani mai tarziu. Atunci a aparut pentru prima

oara mitul viermelui dentar, care explica aparitia cariilor. Logica din spatele

acestei explicatii rezida in faptul ca o carie dentara avea un aspect asemanator

gaurilor pe care viermii le faceau in lemn.

Mitul viermelui dentar a fost preluat si de filosofi si poeti ai Greciei

Antice, regasindu-se totodata si in scrieri apartinand culturilor chineza,

japoneza, egipteana si indiana. Si a rezistat multa vreme, razbatand de-a lungul

istoriei pana in anii 1300, cand chirurgul francez Guy de Chauliac a promovat si

el acest mit ca fiind cauza aparitiei cariilor.

Dar sa ne intoarcem din nou in timp, nu chiar pana in anul 5000 i.e.n,

ci in 700 i.e.n, cand etruscii au folosit pentru prima oara puntile dentare, in

varianta lor primitiva. Insa nu au fost si singurii. 

Egiptenii se pot lauda cu faptul ca au inventat cosmetica dentara, atunci

cand au folosit fire din aur pentru a lega dintii si a crea o punte dentara. Acestea

erau purtate de catre femei, care astfel faceau dovada statutului lor social.

Cum era de asteptat, in vremurile de mult uitate lucrurile evoluau lent,

progresele erau putine dar extrem de importante si se inregistrau la distante mari

de timp. 

Asa ca pana in secolul al XVI-lea, meseria propriu-zisa de dentist nu a

existat, atributiile care astazi le revin stomatologilor fiind pana in acea perioada

apanajul barbierilor  si al  medicilor generalisti. 

Si tot pana atunci, procedura cel mai des efectuata in mult-spus domeniul

stomatologiei era extractia dentara, care era folosita pentru a inlatura durerea si

a stopa degradarea danturii. Insa chiar si asa, progrese au fost, numai ca doar in

ceea ce priveste ustensilele folosite. Astfel, de-a lungul a 4 secole, Dental

Pelican, un instrument inventat de sus-mentionatul chirurg Guy de Chauliac, a

suferit numeroase transformari pana sa lase loc cheii dentare, care la randul ei a

fost perfectionata de-a lungul anilor.

Conform Asociatiei Americane a Ortodontilor (AAO), arheologii au

descoperit cadavre mumificate ale oamenilor din antichitate ce aveau benzi din

metal neprelucrat in jurul dintilor, iar etruscii erau ingropati purtand inca

dispozitivele folosite in timpul vietii pentru a impiedica degradarea danturii si

schimbarea pozitiei dintilor. Totodata, descoperirile facute de un cercetator intr-

un mormant roman din Egipt arata cativa dinti legati cu o sarma din aur - prima

atestare documentara a unei legaturi.  

 Paul din Egina (sec. al VII-lea e.n.) recomanda detartrajul cu instrumente

metalice si pile concepute de el. In sec. IX-XII scoala medicala araba decrie

instrumente de detartraj folosind diferite instrumente in functie de zona in care

se lucreaza, descriind si pozitia pacientului recomandata pentru aceasta

manopera.

Secolele XVII-XIX aduc nou utilizarea diferitelor materiale (fildes, os,

dinti de animale, metale si aliaje, gutaperca, acrilate) pentru inlocuirea dintilor,

implantare.

Datele istorice atesta existenta unor preocupari in medicina dentara

directionate astfel:

1.     Spre dezvoltarea si diversificarea formei instrumentelor

2.     Stabilirea pozitiei optime de lucru.

In sec. XIX a fost introdus in practica medicala motorul de picior conectat

la o piesa de mana (1871), urmat de motorul electric (1974), care putea atinge

1000 rotatii pe minut. Aceste descoperiri au fost urmate de numeroase altele,

ducand la cresterea vitezei piesei de mana la 4000 rot/minut, apoi la 12.000

rot./minut in 1947, urmate de aparitia turbinei cu aer de 250.000 rot/minut.

Ergonomia stomatologica, parte integranta a ergonomiei generale a preluat

principiile acesteia, adaptandu-le cerintelor specifice lucrului la unitul dentar.

            In perioada interbelica si apoi cea postbelica s-au afirmat stomatologi

preocupati in gasirea unor regului de organizare a activitatii in profesie. Dintre

acestia, Harold Kilpatrick (1964) a formulat principiile ergonomiei in lucrarea

intitulata Simplificarea muncii in practica dentara. Ulterior, publica si un

manual al asistentei dentare. Autorul subliniaza ca cel mai important in

ergonomie este economia de miscari ale practicianului: ″Tensiunea poate fi

scazuta prin aplicarea principiilor reducerii stress-ului si economiei de miscari,

combinate cu calitatile intelegerii umane si empatiei.″

            Alti clasici ai ergonomiei stomatologice, Frotz Schon si Karlheinz

Kimmel sunt preocupati de pozitiile optime de lucru, organizarea cabinetului, a

laboratorului de tehnica dentara pentru a asigura confortul medicului,

tehnicianului dentar si asistentei.

            In ergonomie exista doua principii de baza :

1. a alege persoana potrivita pentru o anumita munca

2. a alege munca potrivita pentru o anumita persoana.

In toate domeniile de activitate exista principii ergonomice bine stabilite,

care sunt imbunatatite odata cu progresul tehnologic. Aparatura construita astazi

in domeniul medical este astfel realizata pentru a satisface de la bun inceput

nevoile ergonomice ale celor ce o folosesc (sa ofere usurinta in manipulare,

confort, satisfactia muncii, motivatie si senzatia de bine).

Ergonomia in medicina dentara studiaza:

-pozitia de lucru

-miscarile optime

-folosirea instrumentarului adecvat

-alegerea instrumentarului care satisface principiile ergonomice, usurinta

in manipulare

-organizarea cabinetului dentar

-organizarea laboratorului de tehnica dentara

-protectia pacientului

Simplificarea muncii, asa cum este denumita organizarea ergonomica a

muncii in medicina dentara are in vedere reducerea stressului prin optimizarea

miscarilor pe parcursul tratamentului atat din partea medicului, cat si asistentei,

plasarea instrumentarului la locul potrivit, iluminarea corespunzatoare, precum

si buna colaborare cu pacientul.

Cu cat efortul depus pentru realizarea unei munci este mai mic, cu atat

conditiile ergonomice de lucru au fost mai bune. Termenul de ergonomie se

refera si la interfata om-mediu inconjurator, care nu produce niciun fel de efecte

negative.

Subapitolul 1.3. Ergonomie pentru tehnica dentara

Principiile ergonomiei constituie cel mai sigur, mai eficient si mai simplu

mod de a munci in laboratorul de tehnica dentara. Imbunatatirea acestora, scop

al ergonomiei moderne va duce la cresterea senzatiei de confort si de bine atat

pentru pacienti, cat si pentru echipa medic-asistenta-tehnician dentar. Totodata

astfel sunt prevenite aparitia atat a bolilor profesionale, cat si a accidentelor de

munca.

Cea mai frecventa categorie de boli profesionale o constituie afectiunile

musculo-scheletice. In aceasta categorie sunt incluse o serie de probleme

survenite la nivelul:

      -musculaturii

      -nervilor

      -discurile vertebrale

      -articulatiilor

      -cartilagiilor

      -ligamentelor si tendoanelor.

Cele mai afectate regiuni sunt de obicei regiunea lombara si extremitatile

membrelor.

Ceea ce trebuie cunoscut este faptul ca o organizare pe principii

ergonomice a activitatii personalului din laboratorul dentar, previne aparitia

patologiei mai sus amintite.

Preventia porneste de la cunoasterea cauzelor principale ale aparitiei

afectiunilor de la locul de munca, anume: sederea posturala pentru o perioada

lunga de timp, statul in picioare in pozitia aplecat, munca in conditii de stress,

toate existente la cei ce muncesc in laboratorul de tehnica dentara.

Factorii de risc pentru aparitia afectiunilor musculo-scheletice, care sunt luati in

discutie in majoritatea studiilor de ergonomie sunt:

      -repetitia (miscarile pe care le repeta o articulatie sau grup de muschi

intr-un interval de timp)

      -forta (efortul mecanic sau fizic depus pentru realizarea unei

activitati)

       -stressul mecanic

       -postura

       -vibratiile (miscarile vibratorii ale piesei de mana se apropie de cele

exercitate in timpul sofatului)

       -frigul

       -stressul extrinsec.

Ergonomie inseamna si:   -organizarea laboratorului dentar astfel incat sa

existe o buna accesibilitate la aparatura folosita de catre tehnician.

                                          -imbunatatirea design-ului instrumentelor

                                          -pozitia tehnicianului dentar pentru a asigura conditii

ergonomice de munca

                                          -informatizarea gestionarii datelor tehnologice.

Subapitolul 1.4. Notiuni legate de medicina dentară a muncii

Primul studiu stiintific referitor la bolile profesionale a fost intocmit in

1700 de catre Dr. Bernardino Ramazzini (1633-1714). Cartea sa numita “Bolile

Muncitorilor” s-a bazat pe problemele de sanatate si bolile aparute in cazul a 54

de profesii diferite. Autorul este considerat a fi precursorul cercetarilor in

domeniul muncii si este vazut de multi ca parintele parintele medicinei muncii.

Conform lui Ramazzini, muncitorii implicati in topirea argintului au

prezentat o incidenta mai mare de pierdere a dintilor. Autorul releva de

asemenea afectiunile lamentabile cauzate muncitorilor care manevreaza mercur,

descriind simptome ca hipersalivatia si ulceratiile gatului.

Midorikawa a afirmat ca referintele istorice ale practicii medicinei

dentare in companiile mari dateaza inca din 1887, cand a fost construita in

Anglia marea cale ferata vestica si cand au fost create companii precum cea

nord-americana Ford (1916), sau cea italiana Olivetti (1936). In secolele XIX si

XX s-au facut investitii mai mari pentru sanatatea angajatilor si pentru

dezvoltarea interactiunii sociale printre muncitori.

In 1979, Guimaraes si Rocha au propus dezvoltarea unui sistem

stomatologic pentru companiile mari, medii si mici, care sa ofere asistenta totala

angajatilor, referitor la cunoasterea necesitatilor de baza si la planificarea

tratamentului.

Garrafa (1986) a stabilit obiectivele Stomatologiei Muncii precum:

“studierea, interpretarea si solutionarea diverselor probleme orale care ating pe

toti muncitorii vazuti ca participanti la procesul de producere si consum al

bunurilor, inclusiv proprii lucratori din sectiunea de sanatate.

O noua informatie de risc emisa de Administratia Protectiei si Sanatatii

Ocupationale (OSHA) alerteaza laboratoarele dentare cum sa previna expunerea

la beriliu, care poate cauza boala cronica a beriliului (CBD), adesea o boala

fatala de plamani, sau cancer pulmonar. Inhalarea prafului de beriliu la anumite

concentratii este extrem de riscanta-uneori mortala si est ingrijorazor faptul ca

tehnicienii din laboratoarele dentare continua sa contracteze boala asociata cu

expunerea la beriliu.

O cerinţă importantă în proiectarea ergonomică a muncii o constituie

cunoaşterea posibilităţilor şi a limitelor organismului uman în funcţie de

structura sa anatomo-funcţională, de factorii de influenţă şi de specificul

muncii.

Capacitatea de muncă reprezintă totalitatea posibilităţilor (fizice,

psihice, intelectuale) omului de a efectua o cantitate maximă de muncă.

Capacitatea de muncă este efectul acţiunii simultane a mai multor factori la un

moment dat, ce se concretizează în potenţialul funcţional al organismului de a

presta la un nivel maxim o activitate utilă din punct de vedere social.

Evoluţia capacităţii de muncă este următoarea:

Capacitatea de muncă crescândă (faza de adaptare/acomodare)

Capacitatea de muncă optimă (nivel relativ constant al performanţelor)

Scăderea treptată a capacităţii de muncă (apariţia oboselii).

Capacitatea de muncă este:

Potenţială – sumează resursele umane condiţionate de rezervele de

energie

Funcţională – utilizată efectiv în procesul muncii

De rezervă – utilizată pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale, familiale,

etc.

Factorii care influenţează capacitatea de muncă sunt următorii:

Factori biologici:

Starea de sănătate;

Vârsta şi sexul;

Constituţia morfofuncţională;

Modul de alimentare

Factori psihologici:

Aptitudinile;

Voinţa;

Temperamentul;

Interesul sau motivaţia;

Atitudinea faţă de muncă;

Factori social economici şi tehnologici:

Mijloacele de muncă;

Programul de muncă;

Nivelul pregătirii;

Organizarea muncii – cu referire la aspectele

culturale;

Mediul fizic de lucru – microclimat, iluminat, zgomot,

vibraţii, noxe.

Optimizarea locului de muncă şi solicitările în timpul muncii

În ceea ce priveşte organizarea locului de muncă, sunt câteva principii a

căror respectare poate optimiza desfăşurarea activităţii:

Corespondenţa – aşezarea echipamentului utilizat cel mai des în locul cel

mai convenabil pentru utilizare,

Localizarea – aşezarea echipamentului pentru a putea fi accesat direct –

fără mişcări înainte, aplecare, răsucire,

Frecvenţa – ECHIPAMENTUL SE AŞEAZĂ în funcţie de frecvenţa şi

secvenţialitatea utilizării.

Respectarea acestor principii asigură posturi corecte pentru cei care lucrează,

cu un efort minim, cunoscut fiind că oboseala fizică şi mentală reduce calitatea

muncii şi creşte şansele de greşeli.

SOLICITĂRILE ÎN TIMPUL MUNCII au o componentă fizică şi o

componentă intelectuală. Chiar dacă componenta fizică nu presupune un

consum energetic exagerat (munca în poziţie şezândă: sub 2 kcal/min iar

munca uşoară în ortostatism: 1-3 kcal/min) trebuie cunoscut faptul că

activitatea musculară se desfăşoară fie sub formă de efort muscular dinamic

fie sub formă de efort muscular static.

Efortul muscular dinamic se caracterizează printr-o alternativă ritmică de

scurtări şi alungiri ale fibrei musculare (contracţii izotonice) şi au ca şi

consecinţă efectuarea unui lucru mecanic ce poate fi măsurat. În timpul

efortului dinamic muşchiul se comportă ca o pompă, făcând ca aportul sanguin

să crească în felul acesta şi aportul de glucoză şi oxigen şi permiţând eliminarea

toxinelor.

În timpul efortului'muscular static se produce contracţia prelungită a

muşchiului fără scurtarea acestuia-contracţie izometrică. În timpul efortului

static irigaţia sanguină scade proporţional cu forţa contracţiei musculare

cunoscându-se faptul ce numai o contracţie statică de 15-20% din forţa

maximă musculară permite o irigaţie normală. În timpul contracţiilor

izometrice se produce compresiunea vaselor cu scăderea consecutivă a

aportului sanguin şi acumularea acidului lactic, fapte ce au ca şi consecinţă

apariţia durerilor musculare şi a oboselii.

Solicitările fizice în procesul muncii presupun:

■gestualitate - raport direct între om şi mijlocul de muncă (componenta

fizică)

■posturalitate - poziţia corpului în timpul desfăşurării activităţii (poziţia

statică)

ALTE TIPURI DE SOLICITĂRI

• factori ambientali: Vibraţii

Microclimat- temperature, umiditate relativă, curenţi de aer, Încărcătură

microbiana

Câmpuri magnetice, electrice, de radiaţii ionizante

- asigură confortul termic

• neuro-psihice:- gradul de pregătire, nivelul intelectual, memoria,

spiritul de observaţie, aptitudinile tehnice, simţul cromatic, coordonarea

mişcărilor, dexteritatea, manualitatea,

- calitatea relaţiilor profesionale

• senzoriale: - vizuale - oboseală vizuală,

- ambienţă vizuală (iluminat, cromatică),

-mod de lucru.

- auditive - datorate activităţii zilnice în cabinet,

-zgomote exterioare,

• duc la oboseală cu diminuarea atenţiei şi apariţia iritabilităţii şi cefaleei.

• datorate unor noxe - pot conduce la fenomene alergice

(dermatite, rinite, eczeme - > intoxicaţii cronice)

AMBIANŢA PROFESIONALĂ (PSIHOSOCIALĂ) poate reprezenta un factor

de stres sau nu în funcţie de atmosfera de lucru şi de comunicare existente

între persoanele implicate în activitate. Când acestea sunt optime există o

stare de compatibilitate, de echilibru şi de cooperare.

Factorii sunt:.

• PSIHOSOCIALI: - intercunoaştere

-intercomunicare

-interinfluenţare

- climatul psihosocial

- structura colectivului,

-caracterul relaţiilor,

-personalitatea şi comportamentul individual

• PSIHOLOGICI: - simpatic – antipatic

- particularităţi temperamental

-nivelul aspiraţiilor

- preocupări extraprofesionale

• CARACTERUL SI STILUL CONDUCERII