CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND ETICHETAREA

PRODUSELOR ALIMENTARE

1.1. Etichetarea mărfurilor alimentare

1.1.1. Importanţa etichetarii produselor alimentare în economia moderna

Interesele firmelor producătoare şi comerciale în satisfacerea diverselor nevoi ale

consumatorilor se materializează prin eforturile acestora de a-şi mobiliza toate resursele de care

dispun (tehnice, economice, umane) pentru adaptarea permanentă a ofertei la piaţă.

Pe de alta parte consumatorul, confruntat cu mutaţiile universului socio–economic actual,

a devenit prudent şi neiertător, şi asta mai ales datorită resurselor limitate de care dispune. Chiar

şi obiceiurile de consum care depind de numeroşi factori, sunt legate conştient sau nu de

problema alocării acestor resurse (financiare, de timp etc).

În acest context, nivelul informaţional - estetic al produselor (în cadrul căruia etichetarea

are un rol primordial), are sarcina de reducere a incertitudinii şi de câştigare a încrederii

consumatorilor în firmele producătoare şi respectiv în produsele acestora. Totodată, informarea

corectă şi completă constituie cea mai eficientă cale de protecţie a consumatorului împotriva

unor practici abuzive. În acest sens, Ordonanţa Guvernului 21/1992 privind protecţia

consumatorilor, menţionează:

- consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra

caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, astfel încât să aibă posibilitatea de a

face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, şi să fie în măsură să le utilizeze

potrivit destinaţiei acestora, în deplina securitate;

- informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează în mod obligatoriu,

prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora care se înscriu la vedere, după caz, pe

produs, etichetă, ambalaj de vânzare etc.;

-informaţiile trebuie să fie înscrise în limba româna, indiferent de ţara de origine a

produsului; trebuie să fie complete, corecte, precise şi explicite şi să cuprindă denumirea

produsului, marca producătorului, cantitatea, preţul, termenul de valabilitate şi după caz,

9

principalele caracteristici calitative, compoziţia, eventualii aditivi alimentari sau ingredienţi

folosiţi, valoarea nutritivă.

Un volum de informaţii cuprinzător şi semnificativ în legatură cu produsele aflate pe

piaţă va contribui la înţelegerea corectă şi deplină a valorii de întrebuinţare a acestora şi deci

implicit la formarea competenţei consumatorului în alegerea soluţiei care corespunde cel mai

bine scopurilor sale.

Conform perceptelor educaţiei moderne, dintre elementele triadei care compun

competenţa, cunoştintele premerg şi determina atitudinile şi deprinderile; rezultă că pentru a

desavârşi competenţa consumatorilor trebuie acţionat în primul rând asupra cunoştinţelor

acestora.

COMPETENŢA = CUNOSTINŢE + DEPRINDERI + ATITUDINE

La rândul sau, procesul cunoasterii este determinat de procesul de informare.

INFORMARE = CUNOAŞTERE

Pentru a fi eficientă însă, informaţia trebuie să poată fi recepţionată şi valorificată cât mai

corect şi complet. Analiza acestor echivalenţe şi interdependenţe evidenţiază faptul ca nivelul şi

calitatea informării influenţează puternic nivelul vânzării produselor.

Ca mijloc de comunicare între producători, comercianţi şi consumatori, componenta

informaţional - estetică a produselor poate contribui la creşterea competitivitaţii acestora şi

implicit a capacitaţii concurenţiale a firmelor, cu rezultate pozitive în plan financiar.

Cerinţele pieţei referitoare la asigurarea unei cât mai mari variabilităţi sortimentale a

produselor precum şi proliferarea noilor produse, odată cu creşterea firească a nevoii de

informare, au impus şi componentelor informaţionale ale produselor o adaptare rapidă la noul

context, ceea ce a condus la manifestarea tendinţei de specializare a etichetei, aspect care apare

din ce în ce mai evident în cazul produselor alimentare.

1.1.2. Aspecte privind etichetarea modernă a produselor alimentare

Proiectarea şi realizarea produselor alimentare trebuie să se bazeze pe exigenţele

prioritare ale metabolismului corpului omenesc în condiţiile unei legături cât mai convenabile, de

ordin subiectiv şi obiectiv între om şi aliment, respectând totodată legile şi mecanismele

economiei de piaţa.

În acest context, utilitatea unui produs alimentar necesită o particularizare care să ţină

seama de dubla şi simultana lui realizare pe piaţa metabolică şi pe piaţa economică.

10

Această particularizare a condus la apariţia conceptului lărgit de valoare nutritivă care

include patru laturi inseparabile: valoarea psiho-senzorială, valoarea energetică, valoarea

biologică şi valoarea igienică.

Segmentarea tot mai accentuată a consumului alimentar, ca urmare a orientarii populaţiei

spre practicarea unei alimentaţii stiinţifice, impune, ca o condiţie de bază pentru aprecierea

nivelului calitativ al produselor alimentare, cunoaşterea valorii lor nutritive.

În acest sens, pe plan internaţional există preocupări asidue axate pe etichetarea modernă

a produselor alimentare care presupune un mesaj mai bogat şi mai variat de informaţii utile

comerţului şi consumatorilor; în cadrul acestora un loc principal este deţinut de informaţiile de

ordin nutriţional respectiv de etichetarea nutriţională tratată ca factor managerial şi de

marketing.

Valoarea nutritivă a mărfurilor alimentare este o mai veche şi constantă preocupare nu

numai a ştiinţelor legate de nutriţia omului, ci şi a ştiinţelor implicate în producţia şi

comercializarea alimentelor.

Aceste preocupări s-au concretizat prin elaborarea de standarde (cum sunt cele

recomandate de Comisia Codex-Alimentarius), norme şi reglementari speciale în ceea ce

priveşte declararea valorii nutritive a produselor alimentare, apropiate ca exigenţa de cele pentru

produsele farmaceutice.

De menţionat şi faptul că, informaţiile prezentate nu trebuie să se rezume doar la

potenţialul nutritiv al alimentului, respectiv la conţinutul sau în nutrienţi ci este recomandat să

facă referiri şi la contribuţia sa în contextul regimului zilnic, respectiv la partea din necesarul

zilnic al organismului pe care o poate acoperi.

În evoluţia etichetei nutriţionale, conţinutul informaţional a fost permanent îmbogaţit,

acest lucru fiind determinat de diverşi factori educaţionali, sociali şi economici. Astfel, la

sfârşitul anului 1989, etichetele nutriţionale a căror utilizare era reglementată în câteva ţări,

prezentau informaţii cu privire la conţinutul alimentului în cele trei elemente energetice

(proteine, glucide şi lipide) şi la valoarea energetică conferită de acestea (cunoscute sub

denumirea de cei “4 mari CODEX”).

În unele ţari, ingredientele din produsul alimentar trebuie să apară înscrise în ordine

cantitativă descrescândă din conţinutul total. Aceste informaţii sunt obligatorii în unele ţari (ex:

SUA) şi facultative în altele. Informaţiile despre nutrienţii care trebuie prezentaţi sunt, de regulă,

lăsate la latitudinea organismelor naţionale şi depind de evaluarea ştiinţifică a fiecărei ţări

referitoare la importanţa anumitor nutrienţi pentru consumator.

11

La solicitarea Comisiei Codex Alimentarius, Consiliul Uniunii Europene a adoptat în

anul 1990 Directiva 90/496 prin care se recunoaşte dreptul consumatorilor de a şti nu numai

ingredientele conţinute de alimentele cumpărate, ci şi profilul lor nutritiv.

Sistemul introdus de aceasta directivă considera ca nutriţionale informaţiile ce privesc în

primul rând valoarea energetică, precum şi următoarele componente: proteine, glucide,lipide,

fibre alimentare, sodiu, vitamine şi săruri minerale. În plus, având în vedere faptul ca astăzi,

anumite informaţii nutriţionale atrag o atenţie deosebită consumatorului, etichetarea nutriţională

poate raporta şi valorile diferitelor componente glucidice (zaharuri, amidon etc.) sau lipidice

(acizi graşi mononesaturaţi, polinesaturaţi, colesterol etc.). De aceea, Consiliul UE, consimte la

utilizarea câtorva modele de etichetare nutriţională care să răspundă cerinţelor consumatorilor şi

care să stopeze totodata tendinţa înscrierii pe etichetă a unor elemente nepotrivite.

Valorile cantitaţilor în care se găsesc nutrienţii trebuie să se refere la cele prezente în

aliment în momentul cumpărării. Pentru produsele care urmează a fi supuse de către consumator

unor etape de prelucrare ulterioară, aceste valori se pot referi şi la produsul gata de consum, însă

cu condiţia furnizării unor informaţii suficiente referitoare la modul de preparare.

Statele membre ale Uniunii Europene au luat măsuri pentru respectarea prescripţiilor

comunitare menţionate, care începând cu 1 octombrie 1994, prevad ca obligatorie indicarea în

cadrul etichetei nutriţionale şi a zaharurilor, acizilor graşi nesaturaţi, a fibrelor alimentare şi

sodiului.

Pentru a focaliza atenţia cumpărătorilor asupra celor mai importanţi factori din punctul de

vedere al sănătăţii publice, numărul nutrienţilor acceptaţi pe etichetă este limitat. Alături de

cantitatea absolută a nutrientului se înscrie şi valoarea procentualăa care indică contribuţia

acestuia în contextul regimului zilnic.

Reglementările referitoare la conţinutul etichetei nutriţionale vizează şi aspectul grafic,

care trebuie să permită identificarea facilă a informaţiilor nutriţionale în cadrul ambalajului, să

aibă o forma şimplă şi să permită compararea calitaţii nutriţionale a diverselor alimente.

De un deosebit interes, datorită importanţei, dar şi ineditului lor, se bucura recomandările

medicale; sunt permise recomandări alimentare pentru reducerea riscului la osteoporoză,

hipertensiune, cancer şi boli ale inimii.

Fiecare ţara poate şi trebuie să-şi stabilească, în funcţie de propriile priorităţi, necesarul

de informaţii nutriţionale redat prin intermediul etichetei produselor alimentare.

Aceste priorităţi ar trebui sa includă, ca interes major, educarea consumatorilor pentru

înţelegerea şi folosirea etichetei alimentelor, în scopul realizării celor mai mari beneficii pentru

sănătate.

12

Necesitatea reglementării etichetării nutriţionale este o problemă de interes public, vizând

protecţia consumatorilor din punct de vedere biologic, economic şi social. De asemenea, ea

constituie o barieră în calea comercializării produselor alimentare necorespunzătoare calitativ, a

produselor pirat şi a celor falsificate, cu efecte benefice nu numai în sfera consumului, ci şi în

cea a producţiei. De aceea, recomandări şi soluţii pentru etichetarea produselor alimentare se

regăsesc în “Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor” (document al ONU), în

“Codul de deontologie al comerţului internaţional cu bunuri alimentare” (document al Comisiei

Codex Alimentarius), precum şi în alte reglementari conexe, naţionale şi internaţionale.

Dincolo de dispoziţiile legale ale organismelor internaţionale (Comisia Codex

Alimentarius, OMS, UE), etichetarea nutriţionala este acceptata ca o neceşitate sociala şi

totodată ca un instrument promoţional valoros. Ea oferă întreprinderii oportunitatea de a vinde şi

totodată de a garanta consumatorilor un comportament alimentar corect.

1.1.3. Eticheta produsului

Ca urmare a faptului că eticheta înglobează materiale de prezentare şi de publicitate,

definirea etichetei se face într-un sens larg. Ea reprezintă orice material scris, imprimat,

litografiat, gravat sau ilustrat sau este aderent pe ambalajul acestuia, care conţine elemente de

identificare a produsului când acesta este prezentat pentru vânzare. Etichetele nu trebuie să

descrie produsul în mod înşelător şi să creeze o imagine falsă referitoare la caracteristicile

produsului. Corespunzator funcţiilor pe care le îndeplinesc, etichetele se clasifica în:

etichete de identificare;

etichete de clasificare;

etichete de prezentare;

etichete de promovare.

Aplicarea etichetei sau înscrierea elementelor de identificare se poate face direct pe

produs sau pe ambalajul de vânzare. Etichetele dau informaţii utile atât pentru agenţii economici

cât şi pentru consumatori. Tipurile de grafică utilizate pentru etichetarea mărfurilor sunt grafica

umoristică, grafica comercială şi grafica intelectuală.

Elementele mesajului obligatoriu care trebuie sa apară pe etichetă sunt:

denumirea produsului şi numele producătorului, ţara de origine;

grupa din care face parte produsul, eventual clasa de calitate;

principalele caracteristici de calitate şi masa pe unitatea de ambalaj;

data fabricaţiei;

lotul de fabricaţie;

restricţii de consum, domeniul de utilizare;

13

documentul tehnico-normativ (standard sau alt act normativ);

menţiunea specifică pentru acele produse care au suferit un anume tratament de

modificare a calităţii;

condiţiile de păstrare, depozitare;

termen de valabilitate sau garanţie.

Elementele mesajului promoţional sunt:

mărcile sub care se comercializează (marca de fabrică, marca de comerţ, emblema

sau sigla fabricii, marca produsului, marca literală, figurală, combinată, marca

umbrelă;

eticheta ecologică;

codul cu bare, codul Calra, codul Data Matrix;

argumentul de vânzare: text publicitar, scurt istoric al produsului sau al firmei,

trofee, informaţii privind certificarea sistemului calităţii, avantajele oferite de

produs şi ambalaj, promovarea unor conuri, jocuri în vederea obţinerii unor

câstiguri etc.

Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra

caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici, astfel

încât sa aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între

produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în

deplină securitate.

Informarea consumatorilor în legatură cu produsele oferite se realizează, în mod

obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, care se înscriu la vedere,

după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire

etc. Produsele de folosinţă îndelungată trebuie însoţite de "declaraţia de conformitate", "certificat

de garanţie" şi, după caz, de "cartea tehnica" ori de "instrucţiuni de folosire", redactate în limba

română, care cuprind principalele caracteristici ale produsului, condiţiile de instalare, exploatare,

întreţinere, data fabricaţiei, termenul de garanţie şi eventualele riscuri ce pot apărea în urma

nerespectării instrucţiunilor. Informaţiile referitoare la serviciile prestate trebuie să cuprindă

categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile

previzibile şi, după caz, declaraţia de conformitate.

În prezent, ca urmare a gradului crescut de falsificare a produselor, există o întreagă

campanie de protejare care are ca scop recunoaşterea de către consumatori a mărfurilor autentice.

Aceasta se realizează prin utilizarea unor sisteme de protecţie, care au ajuns la un nivel deosebit

de perfecţiune şi anume, holograma, şistemul ISOTAG şi ISOCODE sau eticheta inteligentă (de

radiofrecvenţă) sau firele textile de siguranţă.

14

Holograma vizibilă în lumina naturală reprezintă un sistem de securitate deosebit,

deoarece nu poate fi dezlipită fără distrugerea elementelor grafice. Oriunde în lume ar fi

concepută, holograma se realizează în Marea Britanie la firma "Applied Holographies Plc"

Sistemul ISOTAG se bazează pe identificarea moleculelor prin marcare cu izotopi (1992)

Sistemul de marcare a fost conceput pentru fiecare produs ce trebuie identificat. Codul

este indestructibil şi se utilizează în cazul vopselelor, pesticidelor, adezivilor, substanţelor

explozive, dar şi a parfumurilor şi are avantajul că se utilizează cantităţi mici de izotopi, de

ordinul ppm.

Sistemul ISOCODE - presupune utilizarea unui amestec de substanţe chimice cu

proprietăţi speciale ce se identifică cu un cititor specializat. Marcarea se face prin impregnare pe

suprafaţa ambalajelor, a etichetelor sau realizarea unui cod de bare invizibile pe documentele

însoţitoare de transport.

Etichetele de radiofrecvenţă RF - încorporează un circuit integrat şi o antena. Au

avantajul verificării cu uşurinţă a termenului de garanţie al produsului, dar aplicarea este limitată

de preţurile ridicate. Se preconizează utilizarea acestora în cazul mărfurilor de lux cu preţuri

foarte mari.

1.1.4. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare

Între primele firme care au practicat etichetarea nutriţională a produselor se află Albert

Heijn - cea mai mare societate de comerţ cu produse alimentare din Olanda - care în 1972, pe

eticheta produsului „Pesmet Popular" preambalat şi poziţionat în două bucăţi cu masa netă de 24

g, a înscris mai multe informaţii de ordin nutriţional. Acestea se refereau la:

Conţinutul în protide, lipide, glucide exprimat în grame;

Valoarea energetică în kcal şi kj;

Proporţia în care se acoperă necesarul zilnic recomandat de vitamine, săruri minerale

şi proteine pentru un adult (exprimare grafică).

Informaţia prezentată era completată de mesajul „a se mânca variat".

Etichetarea nutriţională reprezintă o direcţie de dezvoltare şi perfecţionare a mesajului

informaţional adresat consumatorului. Confruntaţi într-o proporţie din ce ce în ce mai mare cu

probleme de sănătate generate de o alimentaţie necorespunzătoare, consumatorii au devenit mult

mai sensibili la caracteristicile nutriţionale ale produselor alimentare.

La nivelul Uniunii Europene, reglementarea problemelor etichetării s-a realizat prin

Directiva Consiliului CEE 90/496 din 24 septembrie 1990.

Aceasta se referă atât la produsele alimentare destinate consumatorului final, cât şi la cele

destinate consumurilor colective (restaurante, spitale, cantine etc). Potrivit Directivei, termenii

15

de "Etichetare nutriţională" sau "mesaj nutriţional" se referă la "reprezentare sau orice mesaj

publicitar care enunţă, sugerează ori implică faptul că un element posedă proprietăţi nutriţionale

specifice".

Prin termenul de "nutrienţi" se înţeleg următoarele componente ale produselor

alimentare: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, vitamine şi săruri minerale.

Etichetarea nutriţională a produselor alimentare nu este obligatorie, decât dacă există un

mesaj nutriţional prevăzut pe etichetă sau în cadrul publicităţii aferente produsului.

Directiva permite utilizarea mesajelor nutriţionale referitoare la valoarea energetică, la

nutrienţi, la substanţele care aparţin unei categorii de nutrienţi sau la componenţii acestora.

Declararea valorii nutritive a produsului alimentar are în vedere înscrierea informaţiilor de ordin

nutriţional (valoare energetică şi valoare biologică) considerate a fi necesare consumatorilor.

Directiva oferă. două alternative de prezentare a informaţiilor ce trebuie să figureze în

mod obligatoriu pe eticheta nutriţională:

• Varianta 1:

♦ Valoare energetică;

♦ Cantitate de proteine, glucide, lipide.

• Varianta 2:

♦ Valoare energetică;

♦ Cantitate de protide, glucide, zaharuri, lipide, acizi graşi saturaţi, fibre

alimentare, sodiu.

Aceeaşi directivă se referă şi la substanţele nutritive care pot figura facultativ pe eticheta

nutriţională: amidon; polialcooli; acizi graşi monosaturaţi; acizi graşi polinesaturaţi; colesterol;

vitamine; săruri minerale.

Declararea valorii energetice şi a conţinutului în nutrienţi trebuie să fie prezentată prin

utilizarea unităţilor de măsură specifice, după modelul:

♦ valoare energetică în Kcal sau Kj;

♦ protide, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, în grame;

♦ colesterol în mg.

Aceste cantităţi pot fi exprimate la 100 g produs, la 100 ml sau la total produs ambalat şi

trebuie să se regăsească în aliment în momentul vânzării.

Valorile prezentate se pot referi şi la produsul gata preparat, cu condiţia să fie prezentate

suficiente informaţii asupra modalităţilor de preparare. Enumerarea vitaminelor şi a sărurilor

minerale este restrictivă, în plus informaţiile referitoare la acestea trebuie exprimate şi în

procente de acoperire a necesarului zilnic recomandat, sub formă cifrică sau grafică.

16

Dintre toate informaţiile nutriţionale asupra produsului alimentar, cele care trezesc cel

mai mult atenţia consumatorului sunt cele referitoare la colesterol, zahăr sau grăsimi. Consumul

excesiv de zahăr şi grăsimi prezintă un potenţial ridicat de risc pentru sănătate.

În cazul în care se doreşte prezentarea structurală a glucidelor sau lipidelor care se

regăsesc în produs sunt fixate următoarele modalităţi de declarare:

♦ Glucide, g, din care:

Zaharuri, g

Polialcooli, g

Amidon, g

♦ Lipide, g, din care:

Acizi graşi saturaţi, g;

Acizi graşi monosaturaţi, g;

Acizi graşi polinesaturaţi, g;

Colesterol, mg.

Toate informaţiile privind valoarea nutritiva trebuie să fie prezentate într-o singură zonă,

uşor de vizualizat, imposibil de şters şi într-un limbaj accesibil consumatorului. Dacă spaţiul nu

permite încolonarea cifrelor, acestea pot fi dispuse pe unul sau mai multe rânduri.

În numeroase situaţii, alături de informaţiile referitoare la valoarea nutritivă mai apare o

serie întreagă de mesaje. Prin intermediul acestora, producătorii sau distribuitorii încearcă să

atragă atenţia consumatorilor, subliniind valenţele dietetice sau nutriţionale ale produsului în

cauza. Acestea nu fac încă obiectul unor reglementări armonizate la nivelul Uniunii Europene,

uneori nici la nivel naţional, utilizarea unor termeni sau expresii nu este reglementată.

Etichetarea nutriţională este redată în anexa Nr. 2 din Hotărârea Nr. 106 din 7 februarie

2002 privind etichetarea alimentelor publicată în "Baza de date EUROLEX" , capitolul II

intitulat "Dispoziţii privind etichetarea nutriţională a alimentelor". Conform acestei legi

etichetarea nutriţională la noi în ţară este opţională.

Informaţiile furnizate consumatorilor prin eticheta nutriţională se grupează, după caz, în

grupa 1 sau 2, în următoarea ordine:

Grupa 1:

Valoarea energetică;

Cantităţile de proteine, glucide şi lipide.

Grupa 2:

Valoarea energetică;

Cantităţile de proteine, glucide, zaharuri, lipide, acizi graşi saturaţi, fibre şi sodiu.

17

Eticheta nutriţională poate include, de asemenea, cantităţile din una sau mai multe dintre

următoarele substanţe: amidon, polioli. acizi graşi monosaturaţi, acizi graşi polinesaturaţi,

colesterol şi oricare dintre mineralele sau ţ vitaminele prezente în aliment în cantităţi

semnificative. Valoarea energetică declarată se calculează utilizându-se următorii factori de

echivalenţă conform tabelului nr. 1.1.

Tabelul 1.1

Factori de echivalenţă pentru calcularea valorii energetice declarată

Glucide, cu excepţia poliolilor 4 Kcal/g =17 Kj/gPolioli 2,4 Kcal/g = 10 Kj/gProteine 4 Kcal/g = 17 Kj/gLipide 9 Kcal/g = 37Kj/gAlcool etilic-etanol 7 Kcal/g = 29Kj/gAcid organic 3 Kcal/g =13 Kj/gSalatrim 6 Kcal/g = 25 Kj/g

Sursa: Hotărârea Nr. 106 din 7 februarie 2002

Declararea valorii energetice şi a proporţiei substanţelor nutritive sau a componentelor

acestora se face cantitativ.

Unităţile de măsură utilizate sunt următoarele: valoarea energetică - kj şi kcal; proteine -

grame; glucide - grame; lipide - grame; fibre-grame; sodiu - grame; colesterol - miligrame; %;

vitamine şi minerale - unităţile de măsură sunt specificate în procente cin doza zilnică

recomandată.

Cantităţile menţionate sunt acelea care caracterizează alimentul sub forma în care este

vândut Această informaţie se poate referi şi la alimentul preparat, cu condiţia menţionării

instrucţiunilor de preparare, iar informaţia să se refere la alimentul preparat pentru consum.

Valorile declarate sunt, după caz, valori medii, care se bazează pe următorii factori:

♦ Analiza alimentului făcută de producător;

♦ Un calcul făcut cu ajutorul valorilor medii cunoscute sau reale ale ingredientelor

utilizate;

♦ Un calcul obţinut cu datele stabilite şi general acceptate.

Dispoziţiile privind etichetarea nutriţională se aplică şi în cazul alimentelor

nepreambalate - vrac - oferite consumatorului final sau destinate aprovizionării agenţilor

economici care prepară şi furnizează hrană pentru populaţie şi al alimentelor ambalate la punctul

de vânzare la cererea consumatorului.

În tabelul numărul 1.2 sunt indicate vitaminele şi mineralele care se pot înscrie pe

etichete şi doza zilnică recomandată conform Hotărârii Guvernamentale Nr. 685/2009, pentru

modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului Nr. 10672002 privind etichetarea alimentelor.

18

Tabelul 1.2Vitaminele şi mineralele care se pot înscrie pe etichete şi doza zilnică recomandată

Nr.crt

Vitamina/mineralul Cantitatea

1 Clorura mg 8002 Vitamina D µg 53 Vitamina K µg 754 Cupru mg 15 Mangan mg 26 Fluorura mg 3,57 Seleniu µg 558 Crom µg 409 Molibden µg 5010 Potasiu mg 200011 Vitamina A µg 80012 Vitamina E mg 1213 Vitamina C mg 8014 Tiamină mg 1,115 Riboflavina mg 1,416 Niacină mg 1617 Vitamina B6 mg 1,418 Acid folie µg 20019 Vitamina D µg 520 Vitamina B12 µg 2 521 Biotină µg 5022 Acid pantotenic mg 623 Calciu mg 80024 Fosfor mg 70025 Fier mg 1426 Magneziu mg 37527 Zinc mg 1028 Iod µg 150

Sursa: Hotărârea Guvernamentală Nr. 685/2009

Pe eticheta nutriţională informaţia se prezintă grupat, în acelaşi loc, sub formă de tabel,

cu numerele aliniate, dacă spaţiul o permite, iar acolo unde spaţiul nu permite, informaţia se

prezintă sub formă liniară, informaţia înscriindu-se într-un loc vizibil, cu caractere lizibile şi într-

o formă care nu permite ştergerea.

Prin etichetarea nutriţională informaţia se înscrie într-o exprimare uşor de înţeles de

cumpărători. Informaţia se înscrie în limba română, indiferent de ţara producătoare a alimentului,

fără a impune restricţii cu privire la posibil indicării acesteia şi în alte limbi.

19