Noţiuni introductive Organizarea muncii

ORGANIZAREA (în greceşte “organon” înseamnă “armonie”) are drept obiectiv structurarea raţională a acesteia , adaptarea permanentă la evoluţia proceselor tehnice şi economice în scopul creşterii eficienţei generale a producţiei şi a muncii.

Există trei mari domenii ale organizării: organizarea conducerii, organizarea producţiei şi organizarea muncii.

ORGANIZAREA MUNCII reprezintă un sistem de măsuri, metode, forme şi mijloace cu caracter social-economic şi tehnico-organizatoric orientate spre a asigura şi folosi eficient forţa de muncă în scopul obţinerii unui efect util al activităţii de muncă. În evoluţia ei în timp se distinge treapta empirică de cea stiinţifică.

Organizarea stiinţifică a muncii urmăreşte ca pe baza metodelor şi tehnicilor oferite de ştiinţă şi practică să se asigure şi să se folosească raţional forţa de muncă, cu un dublu scop: cresterea productivităţii muncii, uşurarea muncii. Bazele organizării stiinţifice a muncii au fost puse în a doua jumătate a secolului trecut “maşina”fiind pusă în centrul sistemului “om-maşină-ambianţă”.

Treapta actuala în evoluţia organizării muncii este organizarea ergonomică a muncii, omul fiind pus pe locul central în sistemul “om-maşină-ambianţă”. Ea urmareşte ca printr-un ansamblu de activităţi, măsuri, tehnici şi mijloace să: menţină capacitatea de muncă la nivelul cât mai ridicat pe toată durata schimbului; reproducţia calitativ superioară a forţei de muncă; creşterea rodniciei muncii; îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Nu trebuie confundată organizarea ergonomică a muncii cu ergonomia. Ergonomia este o ştiinţă care folosind legi proprii cât şi legi specifice ale ştiinţelor ce alimentează conţinutul ei studiază “omul” în diferite ipostaze ale activităţii lui, pentru a realiza un echilibru între factorii de solicitare la care este supus şi propriile lui posiblităţi.

Organizarea ergonomică a muncii este un ansamblu de metode şi tehnici concepute în lumina ergonomiei, în cadrul economiei a organismului acestuia, pentru a asigura creşterea productivităţii muncii.

Principii de organizare ştiinţifică ar putea fi: comunitate de interese între patroni şi muncitori, primii urmărind profituri

mari, ceilalţi salarii ridicate descompunerea proceselor de muncă în mişcări elementare (macromişcări de

muncă), eliminând gesturile inutile stabilirea cu precizie a sarcinii de muncă separarea pregătirii muncii de executarea muncii, cerând muncitorului să

execute “ce”se cere,”cum” se cere şi “cât” timp se cere stabilirea prin cronometrare a timpului necesar execuţiei lucrării incredinţate determinarea ritmului de muncă în activitatea de normare, norma de munca

fiind nu numai instrument de conducere ci şi de constrângere selecţia şi pregătirea muncitorilor să se facă în aşa fel încât să poataă indeplini

normele de muncă stabilite .Etimologic, cuvântul ergonomie provine de la cuvintele greceşti“ergon” -muncă şi

“nomos”-lege, ştiinţă.

ERGONOMIA reprezintă ansamblul ştiinţelor care permit obţinerea cunoştinţelor privitoare la muncă umană, necesare la fundamentarea adaptării muncii la om şi a omului la munca, în scopul creşterii productivităţii muncii sociale.

Ergonomia are drept scop cercetarea şi indicarea modului în care trebuie concepută, proiectată şi efectuată orice operaţiune sau lucrare având în vedere caracteristicile executantului.

În acest sens, ea contribuie la îmbunatăţirea condiţiilor de muncă şi la creşterea eficienţei muncii în întreprindere.

Ştiinţă relativ tânără, a fost definită pentru prima dată în anul 1949 de către englezul K.F.H.Murrel.Ergonomia s-a dezvoltat rapid atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales sub raport aplicativ.

Oamenii de ştiinţă cu toate eforturile depuse, nu au reuşit până în prezent să cada de acord asupra unei formulări unitare a definiţiei dată ergonomiei. Astfel K.F.H, Murrel a definit noţiunea de ergonomie ca “studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul inconjurător în care lucrează, ci şi sculele şi materialele, metodele sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura însăşi a omului, cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale”.

De subliniat: caracterul interdisciplinar al ergonomiei; obiectul său de studiu, adică relaţia complexă “om-solicitări în muncă”; dublul scop urmărit, pe de o parte cel uman (menţinerea capacitaţii de muncă la nivel optim în cadrul schimbului, reproducţia calitativă a forţei de muncă), pe de altă parte cel economic (creşterea productivităţii muncii).

Ca ştiinţă de sine stătătoare, ergonomia are legile ei propii. Acestea derivă din ştiinţele ce o compun (filozofia, psihologia, sociologie, biologie, ştiinţe tehnice, ştiinţe medicale, ştiinţe economice etc) şi reprezintă de fapt o multitudine de noţiuni sau reguli care reflectă scopul ergonomiei:“obţinerea unui nivel cât mai ridicat a productivităţii muncii prin reducerea la maximum a efortului uman”.

Omul, atât ca obiect cât şi ca scop, este situat în centrul preocupărilor ergonomiei, fiind privit din multe unghiuri.

Ergonomia urmăreşte adaptarea muncii la om prin crearea mijloacelor de muncă şi a mediului ambiant, ţinând seama de posibilităţile fiziologice şi neuropsihice ale omului; totodată, ergonomia are ca scop şi adaptarea omului la meseria sa, folosind pentru aceasta procedee corespunzătoare de selecţie, formare şi orientare profesională.

Putem spune că ergonomia este ştiinţa interdisciplinară care folosind cunoştinţele ştiinţifice tehnice, economice, medicale, psihosociologice şi de ale altor ştiinţe care studiază munca, se ocupă cu optimizarea relaţiei “OM-SOLICITĂRI” în procesul muncii având ca scop sporirea productivităţii muncii simultan cu menţinerea capacităţii de muncă la nivel optim în cadrul schimbului şi reproducţia calitativă a forţei de muncă.

Criteriu de clasificare a ergonomiei:a) după scopul urmărit: ergonomia de adaptare a muncii la om şi ergonomia de

adaptare a omului la munca sa;b) după stadiul său faza de aplicare: ergonomiea de concepţie şi ergonomiea de

corecţie;c) după domeniul de aplicare:ergonomiea aplicată în organizarea producţiei şi a

muncii, ergonomiea produsuluid) dupa conţinutul preponderent al elementului şi al activităţilor de cercetare:

ergonomia activităţilor, ergonomia informaţionala, topoergonomia, bioergonometria şi ergonomia ecologică.

Ergonomia ca ştiinţă presupune:a) modul de abordare interdisciplinar, bazat pe munca în echipa de cercetare

ergonomicăb) obiect de studiu, optimizarea relaţiei comlexe “OM-SOLICITĂRI ÎN MUNCĂ”c) o anumită metoda de investigare bazata pe concepţia de sistem şi viziune de “feed

bach”.d) dublul scop, unul uman prin care se urmăreşte menţinerea capacităţii de muncă la

un nivel cât mai aproape de cel optim însoţit de reproducerea calitativă a resurselor umane de la o zi la alta,respectiv unul economic,concretizat în sporirea productivităţii muncii.

Sistemul “OM-SOLICITĂRI” trebuie să fie capabil să integreze orice solicitări prezente sau viitoare, toate având drept stiinţa OMUL, executantul, care trebuie să facă faţă. O eroare sau o întîrziere într-o reacţie, într-o situaţie nouă poate să coste foarte mult, să antreneze sistarea funcţionării sistemului, cu consecinţe economice negative în lanţ. Costul erorii umane în multe cazuri poate fi enorm, cu urmări ireparabile.

Organizarea ergonomică a muncii urmăreşte economisirea şi uşurarea muncii, sporirea

eficienţei sale şi, ca rezultat, o mai deplină satisfacere a nevoilor sociale.

Organizarea ergonomică a muncii trebuie să rezolve urmatoarele sarcini:a) economică: economisirea de muncă prin înbunătăţirea factorilor

organizatoriali,perfecţionarea pregătirii şi folosirea eficientă a potenţialului uman.b) tehnică: promovarea largă a progresului tehnic contemporan în scopul uşurării

continue a muncii precum şi al reducerii cheltuielilor de muncă.c) psihofiziologică: crearea celor mai prielnice condiţii de muncă, astfel încât

capacitatea de muncă să se menţină la nivel căt mai ridicat,lichidând cheltuiala de prisos de energie umană,datorată influienţelor negative ale unor factori de mediu.

d) socială: de educare a omului în procesul muncii şi pentru muncă, de respectare riguroasă a disciplinei tehnologice şi de muncă.

Sporirea productivităţii se poate obţine în mod direct, prin reducerea consumului total de muncă cerut de realizarea unor produse sau execuţia unor lucrări.

Organizarea ergonomică a muncii urmăreşte reducerea sau chiar eliminarea consumurilor de timp de muncă din categoria metodei de execuţie, conducerii, executanţilor în procesul muncii.

Reducerea consumului de timp prin acţiuni de organizare ergonomică a muncii conduce la“economie de timp de muncă”.

Măsurile ergonomice de organizare pot conduce şi la creşterea intervalului de timp în

cadrul schimbului de muncă, în care capacitatea de muncă se menţine la un nivel optim pe

durata schimbului.

Capacitatea de muncă reprezintă totalitatea posibilităţilor fizice, neuropsihice şi cerebrale ale omului de a efectua o cantitate maximă de muncă.

Factori de influientă a capacitătii de muncă sunt:a) fiziologici (starea sănătaţii, exerciţiul şi antrenamentul, vârsta şi sexul);b) psihologici (personalitatea, interesul, emotivitatea);c) fizici ai mediului de muncă (iluminatul, zgomotul, muzica);

d) condiţiile sociale (regimul de muncă, organizarea muncii şi a producţiei, nivelul profesional şi cultural, condiţiile igienico-sanitare).

Capacitatea de muncă se poate exprima atât prin indicatori economici, care exprimă

rezultatele muncii cât şi prin indicatori fiziologici, care redau efectele muncii asupra

stabilităţii funcţiilor diferitelor sisteme ale omului .

PROCESUL DE MUNCĂ

Procesul de muncă este latura procesului de producţie care reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei materiale sau în îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.

Operaţia de muncă este acea parte a procesului de producţie şi de muncă, de efectuarea căreia răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă.

Operaţia de muncă se împarte în: faze, treceri, complexe de mânuiri, mânuiri şi mişcări.

Faza este o parte a operaţiei care se caracterizează prin aceleaşi unelte de lucru şi acelaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură transformare tehnologică. Ex. : strunjirea de finisare în cadrul unei operaţii de strunjire.

Trecerea este considerată parte a fazei, care se repetă identic. Durata fazei se obţine înmulţind durata unei treceri cu numărul de treceri.

Mânuirea este acea parte a procesului muncii care reprezintă un anumit grup de mişcări ale unui executant determinat de un scop bine definit.

Complex de mânuiri este o grupare de mânuiri successive, făcută în scopul sistematizării activităţii executantului în cadrul procesului de muncă.

Mişcarea este cel mai simplu element al activităţii executantului, ce constă dintr-o deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de utilaj, de organelle de comandă sau de obiectul muncii asupre căruia acţionează.

CLASIFICAREA PROCESELOR DE MUNCĂ

A. După gradul de mecanizare: procese de muncă manuale procese de muncă mecanizate.

B. După modul de desfăşurare în timp: procese ciclice- se caracterizează prin repetarea periodică la intervale de

timp egale cu durata unui ciclu pentru fabricarea unui produs procese neciclice- se repetă foarte rar şi în mod întâmplător, sau nu se

repetă deloc. Ex. lucrări de înlăturare a unor avarii.

C. După similitudinea desfăşurării lucrărilor procesele de muncă ciclice pot fi : procese de muncă cu cicluri identice-au aceeaşi structură pe elemente, care

se repetă în mod sistematic în aceeaşi succesiune procese de muncă cu cicluri neidentice- au structură diferită pe elemente,

ceea ce face ca ciclul de muncă să se repete în succesiune diferită, sau să se repete foarte rar. Ex. lucrările de întreţinere şi reparaţii diferă în funcţie de starea tehnică a diferitelor piese componente ale utilajului de reparat

D. După gradul de ocupare în muncă a executantului: procese de muncă cu ocupare parţială în muncă a executantului-apare în

cazul proceselor de muncă mecanizate când nu este necesară supravegherea continuă a funcţionării utilajului

procese de muncă cu ocupare completă, de regulă în cazul proceselor de muncă manuale.

E. După influenţa executantului asupra debitului de produse: procese de muncă cu ritm liber, ritmul de muncă şi cantitatea de produse

depind de executant, de nivelul de calificare şi experienţa sa în muncă, de gradul de îndemânare a acestuia, de cunoaşterea tehnologiei şi metodei de muncă, de capacitatea de muncă

procese de muncă cu ritm reglementat, ritmul de muncă şi nr. de produse sunt independente de executant, ele fiind determinate de condiţiile tehnice şi organizatorice ale producţiei.

F. După modul de prelucrare a materiilor prime: procese de muncă directe, în care produsul finit se obţine prin prelucrarea

succesivă a unui singur fel de materie primă. Ex. fabricarea pâinii, fabricarea cărămizilor.

procese de muncă sintetice, în care produsul finit se obţine prin folosirea unui număr mai mare de materiale

procese de muncă analitice, în care din aceeaşi materie primă rezultă mai multe produse sau fracţiuni. Ex. distilate din ţiţei.

Elementele fundamentele ale procesului de producţie: obiectul muncii, mijlocul de muncă şi forţa de muncă-executantul, se pot afla în diferite stadii şi situaţii. Termenul de stadii se va folosi pentru elementele materiale şi situaţii pentru elementul uman.

Stadiile în care se pot afla obiectele muncii în cadrul procesului de producţie sunt :transformarea, controlul, transportul, aşteptarea şi depozitarea.

Transformarea este stadiul în care obiectul muncii este modificat intenţionat, prin acţiuni fizice sau chimice, asamblări sau demontări, procese naturale.

Controlul este stadiul în care obiectul muncii este examinat di punct de vedere al caracteristicilor acestuia.

Transportul este stadiul în care are loc modificarea locului în spaţiu a obiectului muncii.

Aşteptarea este stadiul în care împrejurările nu permit sau nu necesită trecerea obiectelor muncii la următorul stadiu al procesului respective.

Depozitarea este stadiul în care obiectele muncii sunt păstrate în spaţii special amenajate, în scopul livrării sau reintroducerii lor, după o anumită perioadă, în circuitul de producţie, de circulaţie sau consum.

Stadiile pe care le parcurg obiectele muncii în procesul de producţie se grupează în : stadii productive, constând în transformări şi controale stadii neproductive, constând din transporturi, aşteptări şi depozitări.

Situaţiile executantului în muncă sunt: acţionarea verificarea sau controlul

deplasarea sau transportul aşteptarea.

Pentru simplificarea muncii de urmărire a procesului de producţie sau de muncă se folosesc o serie de simboluri referitoare la stadiile şi situaţiile executantului.

American Society of Mechanical Engineers-ASME foloseşte următoarele simboluri în organizarea muncii:

cerc-transformare sau acţionare pătrat-control sau verificare săgeată-transport sau deplasare semicerc-aşteptare triunghi echilateral cu vârful în jos-depozitare .

Nivelul ierarhic este format din ansamblul organismelor situate pe aceeaşi linie orizontală, la distanţă egală de organul de conducere superior al firmei.

Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizatorice a unei întreprinderi sau a unor parti din ea cu ajutorul anumitor simboluri  şi pe baza unor reguli specifice.

Contractul de muncă este definit drept înţelegerea prin care o persoană se angajează să pună activitatea sa la dispoziţia altei persoane, acţionând în subordinea acesteia în schimbul unei remuneraţii.

Postul reprezintă unitatea de bază a structurii organizatorice descris prin rol (ce are de făcut ocupantul postului) şi statut (care este poziţia postului în raport cu celelalte). Fiecărui post ăi revine o configuratie specifică de sarcini, competenţe şi răspunderi.

Fişa postului este un document cu care se operează în organizarea formală a întreprinderilor, de obicei anexă la contractul individual de muncă. FP precizează cerinţele de experienţă, studii, caracteristici personale faţă de persoana care ocupă un post, relaţiile cu alte posturi (poziţia în organigramă), sarcinile de muncă (detaliate), competenţele decizionale şi răspunderea ce revine persoanei care ocupă postul.

Funcţiile personalului reunesc ansamblul atribuţiilor şi sarcinilor omogene ce revin fiecărui individ în vederea desfăşurării activităţilor necesare realizării obiectivelor derivate din obiectivele generale ale organizaţiei.

Norma de munca. Prin NM se înţelege, în general, sarcina ce se stabileşte unui executant (individual sau colectiv) care are calificarea corespunzătoare pentru executarea unei lucrări în anumite condiţii tehnico-organizatorice. Norma de muncă reprezintă detalierea obiectivului general al întreprinderii la nivelul fiecărui loc de muncă.

Diviziunea muncii constituie un proces de diferenţiere şi de separare a diferitelor feluri de munci  concrete şi de fixare a acestora ca activităţi specializate de sine-stătătoare.

Regulamentul de organizare si funcţionare normeaza modul de structurare şi funcţionare a întreprinderii incluzând fişele posturilor, organigramele şi  diagramele de relaţii, informaţii detaliate cu privire la conducerea firmei (atribuţii şi competenţe), dispoziţii generale cu privire la modul de funcţionare a întreprinderii şi sistemele de sancţionare şi recompensare în funcţie de modul de realizarea a sarcinilor de către angajaţi.

Sistemul de conducere al unei întreprinderi:

1. structura de conducere2. procesul de conducere.

Structura de conducere cuprinde:

• structura organizatorica;• sistemul informational.

Procesul de conducere: • structura informala;• metodele si tehnicile de conducere utilizate;• stilurile de conducere;• metodele de fundamentare si transmitere a deciziilor.

Structura organizatorică este definită ca ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor organizatorice si al relatiilor dintre acestea astfel constituite încât sa asigure premisele organizatorice adecvate realizarii obiectivelor prestabilite.Structura organizatorica:a) structura de conducere sau functionala;b) structura de productie sau operationala.

Componentele primare:• postul;• functia;• compartimentul;• relatiile organizatorice;• nivelul ierarhic.

Postul este alcatuit din ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor desemnate pe anumite perioade de timp fiecarui component al firmei.

Functiile pot fi grupate în: functii de conducere functii de executie.

Compartimentele pot fi: operationale functionale.

Relatiile organizatorice sunt alcatuite din ansamblul legaturilor dintre componentele structurii stabilite prin reglementari oficiale. Relatiile organizatorice pot fi: -

autoritate cooperare - de control - de reprezentare.

Nivelurile ierarhice sunt alcatuite din ansamblul subdiviziunilor organizatorice plasate pe linii orizontale la aceeasi distanta fata de managementul de vârf al firmei. Variabilele organizatorice sunt:

• dimensiunea firmei • complexitatea firmei• caracteristicile procesului tehnologic• nivelul dotarii ethnic• gradul de specializare si cooperare în productie

• dispozitia teritoriala• caracterul procesului de desfacere• ritmul de înnoire a produselor si tehnologiilor.

Clasificarea structurii organizatorice se face folosind două criterii:

1. dupa morfologia structurii;a) structura ierarhica;b) structura functionala;c) structura ierarhic-functionala.

2. Criteriul ce tine seama de functionalitatea, eficienta, flexibilitatea structurii:a) privat traditionaleb) sisteme birocraticec) sisteme moderne.

Procesul de analiza, proiectare, evaluare si îmbunatatire a structurii organizatorice presupune respectarea urmatoarelor cerinte:

• asigurarea unui evantai optim al subordonarii caracterizat printr-un numar mic de nivele ierarhice;

• crearea si dependenta compartimentelor;

Politici de organizare a muncii cu carater social

Conflictele sociale se pot clasifica dupa diferite criterii:

1- în raport cu nivelul la care apar, exista trei categorii de conflicte:

a) conflicte individuale specifice anumitor salariati si privesc strict pe fiecare lucrator în parte;b) conflicte la nivelul unei categorii de lucratori dintr-un atelier sau specialitate profesionala;c) conflicte la nivelul întregii întreprinderii care cuprind ansamblul salariatilor si au cauze diferite

2- din punct de vedere al organigramei întreprinderii:a) conflicte orizontale, care apar între persoane sau compartimente de munca aflate pe acelasi nivel ierarhic sau pe linii ierarhice diferite;b) conflicte orizontale care apar între persoane sau compartimente de munca aflate pe acelasi nivel ierarhic sau pe linii ierarhice diferite;c) conflicte verticale care apar între persoane sau compartimente aflate pe trepte ierarhice diferite.

În practica, conflictele sociale de munca se pot manifesta si sub forma unor greve care pot îmbraca urmatoarele forme:1. greva de avertisment ce presupune o oprire scurta a lucrului de catre salariati, urmarind atât mobilitatea grevistilor cât si determinarea partilor aflate în conflict pentru a se putea începe negocierile;2. greva repetata care se caracterizeaza prin opriri succesive ale lucrului de catre salariati pe perioade scurte de timp;

3. greva turnanta când au loc încetari succesive ale activitatii în diferite verigi de productie sau compartimente de munca. În acest caz se înregistreaza o masiva dezorganizare a productiei cu costuri mari pentru întreprindere;4. greva surpriza ce presupune stoparea lucrului de catre salariati fara existenta unui preaviz în acest sens.

În general, aceadta varianta de greva este interzisa prin contractele colective de munca, iar în cadrul serviciilor publice din tarile occidentale este considerata ilicita.5. greva cu ocuparea localurilor întreprinderii de catre grevisti. Este în principiu ilegala deoarece încalca dreptul de proprietate. În numeroase cazuri rezolvarea unui conflict se face prin semnarea unei conventii sau a unui acord între partile aflate în disputa.

Sunt situatii însa când negocierea directa între partile respectgive aflate în conflict este dificila în climatul conflictual existent.În aceste cazuri se apeleaza la diferite proceduri institutionale de rezolvare a conflictelor colective cum ar fi: concilierea, medierea si arbitrajul.

Concilierea este efectuata de catre o persoana neutra sau o comisie de conciliere si presupune organizarea de discutii între partile aflate în conflict în scopul armonizarii pozitiilor acestora si ajungerii la un anumit acord.

În general, aceasta procedura de rezolvare a conflictelor sociale este prevazuta în acordurile sau contactele colective de munca.

Medierea solicita interventia unei persoane sau comisii neutre care ancheteaza conflictul social, analizeaza partile iar în final propune acestora o solutie pentru rezolvarea respectivului conflict.

Arbitrajul consta în solutionarea conflictului social de catre unul sau mai multi arbitri stabiliti de comun acord de catre partile opozante.

Decizia arbitrului este însa obligatorie pentru partile aflate în conflict.Aceasta situatie are multiple implicatii iar printre elementele favorizante ale diminuarii

conflictelor de munca se afla indiscutabil si perfectionarea gestiunii resurselor umane în cadrul întreprinderii respective.

Exista patru criterii de corelare a compartimentelor specializate: - importanta lor- frecventa legaturilor dintre ele- interdependenta lor- competenta managerului.

• asigurarea unei conduceri si a unor servicii functionale competente• asigurarea economiei de comunicatii; • folosirea delegarii în cadrul procesului de conducere;