Camil Petrescu Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care-o pot povesti. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele semzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I. (Camil Petrescu - Teze şi antiteze, după Marian Popa - Camil Petrescu, Ed. Albatros, 1972. p. 148)

Ca Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii literaturii la un înalt nivel principal într-o vreme când filozofic şi tehnic, romanul românesc rămăsese la stadiul primei jumătăţi a secolului XIX sau trecuse la confecţionarea unor rudimente moderniste fără acoperire teoretică serioasă. (Marian Popa - Camil Petrescu, Ed.

Albatros, 1972. p149).

Ca Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război îmi pare romanul cel mai realizat al lui Camil Petrescu, cel mai profund şi mai bogat ca experienţă "substanţială" şi totodată de o rotunjime artistică, de o compoziţie riguroasă şi un stil perfect în aparenta lor simplitate, ceea ce dovedeşte, în ciuda recomandărilor de anticompoziţie şi antistil ale autorului [...] că el avea simţul formei solidar şi congenital cu substanţa, aşa cum un organizm viguros îşi găseşte alcătuuirea necesară nu prin intervenţia exterioară a chirurgiei estetice, ci prin buna funcţionare a secreţiilor interne. (Al Paleologu - Spiritul şi litera, Ed. Eminescu, 1970, p. 140)

Ca Eroii lui Camil Petrescu au toţi repeziciunea discursului şi tonul acela tipic de iritaţie care sunt ale autorului însuşi în scris, încât toţi sub felurite veşminte par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâi. Stilul lui Camil Petrescu zugrăveşte prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observă şi analizează. [...] Tot scrisul lui Camil Petrescu este al unui solitar impulsiv, care n-a gustat existenţa din plin niciodată, care n-are prin urmare voluptatea unui Balzac în înregistrarea speţelor de oameni, fără mânie şi fără iubire, cu pasiune numai de

colecţionar. (G. Călinescu - Istoria...ed. cit., p. 743)

Sunt unii care au văzut în partea a doua a romanului [Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război], ce n-are ce-i dreptul cu restul decât o legătură accidentală, fiind un jurnal de campanie, un documentar. Nedreptate! Aceste pagini constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră şi ar sta cu merit alături de pagini străine strălucite. Căci n-avem de-a face cu un reportaj despre război, ci cu o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave. (ibidem., op.cit. p. 745)

Ca ...d. Camil Petrescu repetă inutil, fără mijloace noi, experienţa proustiană. Ca să mă exprim în limbajul d-sale, cu toate improprietăţile analogiei, d. Camil Petrescu nu mai poate, e just, să pornească de la bicicletă, în schimb, se urcă într-un Ford uzat: cu o mascotă la motor, aportul personal al autorului român. (Eugen Ionescu - Nu, Ed.

Humanitas, 1991, p. 80)

Ca Precum la Proust, Joyce şi Simone de Beauvoir, în locul romanului povestire primează revelaţia; un erou martor răsfrânge, ca protagonist, şi în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi în Patul lui Procust, dimensiunile unei lumi. Diferiţi ca structură, Ştefan Gheorghidiu în cel dintâi, G. D. Ladima în cel de-al doilea, aaprţin aceleaşi literaturi a singurătăţii, ca şi eroii lui Camus. Ambii vor sfârşi în înfrângere, dar ideile lor păstrează nostalgia atitudinii. (Constantin Ciopraga - Portrete şi refecţii literare, EPL, 1967, p. 174)