Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

„Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”.

(N. Manolescu)

S-a născut la 9 aprilie 1894 în Bucureşti. Părinţii formau o familie de funcţionari, dar încă din prima copilărie rămâne orfan: „copilăria mi-a fost umbrită de dispariţia părinţilor. Tatăl a murit înainte de a mă naşte eu. M-am văzut fără rude, fără familie, crescut de capul meu”.

A absolvit şcoala primară în 1905, se dovedeşte un copil timid, terorizat, înclinat spre obiectul matematică. Urmează cursurile liceale între anii 1905–1910 timp în care începe să colaboreze la reviste, ca: „Sămănătorul”, „Facla”, „Flacăra”. La facultatea de filozofie îl are ca profesor pe P.P.Negulescu.

În 1916 pleacă pe front, timp în care publică poezia „Ciclul morţii” şi nuvela „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Revine din război, lucrează la examenul de doctorat cu o lucrare din filozofia lui Kant. Publică până la sfârşitul vieţii poezii, romane, piese de teatru şi studii de estetică şi filozofie. În 1918 vine din război cu o infirmitate ce l-a marcat toată viaţa (surd). Moare la 14 mai 1957.

Originalitatea operelor lui Camil PetrescuFiind un discipol al lui Eugen Lovinescu, Camil Petrescu a fost îndrumat la cenaclul

„Zburătorul” către alte resorturi ale vieţii, decât cele rurale. Luând modelul literaturii franceze, cu deosebire a scriitorului Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, Camil Petescu nu scrie în maniera lui Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu. Opera lui este influenţată de filozofie dar şi de frământările interioare ale intelectualului; de aceea el însuşi mărturiseşte că nu poate scrie decât ceea ce simte persoana lui: „eu nu pot să descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu … Din mine însumi nu pot ieşi, eu nu pot vorbi decât la persoana întâi”.

De aceea Camil Petrescu este considerat prozatorul interbelic ce a introdus în proza românească noi elemente ale esteticii romanului.

Prin cele două romane ale sale „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi „Patul lui Procust”, ca şi prin eseistica privitoare la această specie literară, Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental romanul românesc, care, în perioada interbelică, ajunge să se sincronizeze cu creaţiile de nivel universal.

Romanul apare în anul 1930. Alcătuit din două părţi ce tratează experienţe fundamentale ca „Dragostea şi Războiul”, romanul are ca narator la persoana întâi pe însuşi protagonistul său, Ştefan Gheorghidiu.

Romancier prin excelenţă citadin, Camil Petrescu aduce masiv în literatura română „intelectualul lucid”, care gândeşte şi se framântă căci, spune unul dintre eroii săi,”câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.

Dacă prima parte a romanului pare a fi integral o fictiune, partea a doua se alcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată în jurnalul autorului.

Scrisă în întregime la persoana întâi, romanul devine un lung monolog liric în care eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine în planul erotic şi în viaţa ameninţată de moarte.

La începutul primei părţi a romanului, aflăm despre Ştefan Gheoghidiu că este concentrat cu regimentul în munţi, aproape de Dâmbovicioara, în aşteptarea

declanşării războiului. Student la filozofie, Ştefan Gheoghidiu se căsătoreşte cu o colegă de facultate, Ela, cu care trăieşte la început o dragoste autentică, de desăvârşite împliniri.

Scriitorul precizează de la început starea eroului: „pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”.

El face eforturi disperate să obţină o permisie de două zile pentru a merge la Câmpulung, chemat de urgenţă de soţia lui, cu care se împăcase de curând.

O discuţie la popotă pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor conjugale, îl irită pe tânărul sublocotentent, care reacţionează cu o violenţă abia stăpânită, ce-i uluieşte pe cei de faţă. Zbuciumul său interior se condensează în câteva cuvinte: „dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”.

Romanul începe propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, în care se succed secvenţe din romanul iubirii şi al căsniciei sale, aşa cum s-au înregistrat în memoria eroului narator, în conştiinţa sa lucidă. Deci eroul trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic (frontul) şi realitatea timpului psihologic (trăirile interioare trecute). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.

Critica literară a apreciat de la început substanţa psihologică a romanului, planul interior (sentimente, gânduri) şi planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, întămplări).

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de experienţă şi de cunoaştere. Cunoaştere prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o natură reflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”.

Intrarea în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea trăită sub semnul incertitudinii, se face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, al clasificării interioare: „eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la şcoală şi bănuiam că mă înşală”.

Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat, Tache, schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoarea cuplului, însă. Ceea ce era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu, devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, intrând în contradictie cu idealul lui de feminitate: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare”.

Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază: „Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea”.

Văzut ca un roman al geloziei, dar şi ca o aspiraţie spre o iubire ideală, izvorâtă din setea de idealitate, de absolut, romanul sugerează, prin fineţea observaţiei psihologice, însuşi misterul uman.

Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii, nu este compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri. Recunoscându-şi orgoliul său nemăsurat în pla interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiu precizează: „Ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când mă salută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg pe călcâie”.

Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu moartea. Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el însuşi privindu-se din exterior, ca un obiect. Scriitorul vede şi aude: „Şoseaua crapă în explozii cumplite, şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier, nervii plesnesc,

pământul şi cerul se despică, totul e ridicat la dimensiuni cosmice… e ca la începutul lumii”.

În condiţiile frontului, pentru individul redus la câteva reacţii, timpul exterior şi cel interior coincid. Frontul este o altă dimensiune a vieţii în conştiinţa individului; „De pe scena istorică, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului”. (N. Manolescu)

Experienţa frontului a fost decisivă. Drama iubirii lui este acum intrată definitiv în umbră. Îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale: „adică tot trecutul”.

Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul este un „neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă”. (Perpessicius)

Claritatea şi sobrietatea stilului, fraza scurtă şi nervoasă, susţin stilul analitic, intelectualizat al scriitorului.

Romanului nu îi lipseşte latura de observaţie socială. Figuri pregum Nae Gheorghidiu (avocat lipsizt de scrupule, parvenit, politician veros), ori Tănase Vasilescu (analfabet), sunt figuri pline de culoare ale societăţii bucureştene interbelice.

Construcţia simetrică operei, prin compoziţie şi echilibru, „partea a doua rezolvă pe cea dintâi din perspectiva unei experienţe totale, tragedia colectivă”.

Nu poate fi considerat un învins: o dată lămurit, îşi domină gelozia care ameninţă să îl dezumanizeze şi se înalţă deasupra societăţii dominate de legile ei strâmbe.