Călușarii și cultul solar În cercetările românești și străine consacrate călușarilor s-a ajuns la concluzia că este vorba de un spectacol complex, de origine străveche, probabil din comuna primitivă, și că abordarea lui este controversată. Pentru noi, cum se va constata îndată, nu este vorba numai de un spectacol complex, ci de o datină mitologică complexă din care face parte integrantă și spectaculosul. Ca datină mitologică complexă, călușarii reflectă ceva mai mult decât ceea ce ne poate oferi un dans ritual cu implicații multiple. Călușarii, în tot ce s-a scris și se va mai scrie despre ei, oferă mitologiei române o problematică cu rezonanțe profunde în istoria culturii populare a etnoiatriei, a filozofiei etnice, a etnomuzicologiei și etnocoregrafiei de asemenea. În esența ei datina, fiind axată pe o mitologie arhaică, polarizează și rezumă toate celelalte aspecte enumarte, deschizând perspective inedite asupra concepției despre viață în general și despre viziunea mitologică a lumii în special. Ca să înțelegem în ce constă procesul de dezvoltare a datinii, datorită concepției mitologie care o ilustrează, adăugăm câteva precizări. Numele datinii de căluș (în Transilvania), de călușari (în Muntenia și Oltenia), de căluceni (în Moldova) interesează în mod deosebit deoarece prin el putem ajunge la esența datinii care stă la baza spectacolului coregrafic actual al călușarilor, care înainte de toate este mitologică. Așa cum am susținut în lucrarea referitoare la „măștile populare” călușarii fac parte dintr-un ciclu de datini consacrate sărbătorilor solstițiale și echonoxiale, având ca temă centrală caii solari, care se găsesc în opoziție cu caii infernali. În ceea ce constă în cele din urmă relația mitologică dintre cultul solar și călușari? Câteva precizări. Datina călușarilor deschide și închide zilele consacrate Rusaliilor, una dintre cele mai vechi și mai respectate sărbători arhaice la romani, preluată de creștini și asimilată cu sărbătoarea Înălțarea. Romanii și prin ei daco-romanii considerau sărbătoarea Rosalia(sărbătoarea trandafirilor) ca o zi consacrată cultului morților, când se făceam praznice la morminte. La daco-romani și mai apoi la români ziua de Rusalii s-a transformat într-un ciclu de nouă zile numite Rusalii, care au căpătat și alte conotații în calendarul mitic românesc, pe lângă ziua festivă consacrată cultului morților ( prin Moșii de Rusalii, zi de praznic și de pomană funerară) și cultului solstițial al soarelui, pentru roade bogate în agricultură, pentru protecția vegetației, a apelor și a medicinii magico-mitice, pentru tratarea unor boli psihosomatice. Zilele de Rusalii au fost personificate la români ca zâne tinere și frumoase, capricioase și vindicative al pădurilor și apelor. Legătura dintre călușari și cultul solar, independent sau dependent de Rusalii, a fost enunțată și studiată de mai mulți oameni de știință români și străini : Dimitrie Cantemir, Franz Iosef Sulzer, Tudor Pamfile, Th. T. Burada, Th. Speranția, Elena Niculiță-Voronca, Romulus Vuia și recent Gail Kilngman. Poziția teoretică care se referă la originea latină a călușarilor, exprimată prin patru teorii, e cea mai populară. După primele trei teorii călușarii sunt moșteniți de români de la daco-romani, care la rândul lor i-au moștenit de la coloniștii romani, pe diferite căi, în forme și stadii variate de expresie dramatică. Prima teorie latină se referă la originea salică după care călușarii sunt în relict etnografic și o reminiscență folclorică a vechiului spectacol de coregrafie rituală executat pe Quirinal de 12 sali, preoți ai zeului Marte și eroului Hercule, în timpul

idelor lui aprilie sau mai. Compoziția cetei de călușari, ierarhia ei, structura și dansul ritual, costumele și instrumentalul auxiliar reamintesc de dansul ritual al salilor, desfășurat sub supravegherea căpeteniei lor Vates. Preoții salici exercitau salturi atletice și recitau versuri sacre. Unii lingviști derivă termenul călușari din supranumele salilor „collisali” A doua teorie latină se referă la originea sabinică, după care călușarii sunt o imitație parțială a jocului alegoric reprezentând răpirea femeilor sabinilor de către romani, în cap cu Romulus, fondatorul mitic al Romei. În amintirea acestui important eveniment legat de vechea Romă, jocul ar reflecta raptul , în care soldații romani îmbrăcați în veșminte femeiești au atacat pe sabini, și pe ceastă cale le-au răpit femeile. Similitudinile scoase în relief de susținătorii acestei teorii inedite nu justifică structura complexă a performanței datinii moștenite de la români, în care tema raptului este numai un episod insignifiant în unele variante ale jocului. A treia teorie latină stabilește originea călușarilor într-o legătură directă cu sărbătoarea Rosaliei,(la români Rusaliile), considerând dansurile cu arme ale călușarilor ca făcând parte din cultul solar. Această variantă care interpretează pe călușari ca reprezentanți siguri ai ielelor pune accentul de asemenea pe unele episoade tardive, influențate de o demonologie feudală referitoare la sărbătoarea Rusaliilor la români, în unele privințe asemănătoare cu a Rusaliei la slavi. A patra teorie latină stabilește originea călușarilor din numele unei societăți sacre care joacă un dublu joc: collusium și colosii, un joc de grup în care unele variante ale jocului.

Cultul soarelui. Cultul bătrânilor înțelepți. Gerontofratrocrația. Marea Zeiță

Cultul morților se mai menține ca în neolitic, ritul funerar însă se schimbă radical În epoca bronzului morții nu se mai înhumează, ci se incinerează. Ritul incinerării este adus de indo-europeni și prezentat ca o consecință directă a cultului soarelui. Prin incinerare, sufletul trebuia să se curețe de toate impuritățile corpului adunate într-o viață. Ritul de incinerare marca ritul Marii Treceri în Lumea cealaltă prin purificarea cu focul sacru asemenea focului solar. Cultul soarelui era deci dublat în epoca bronzului de cultul focului. Plastic, cultul solar se exprima prin alegorii și simboluri, cum ar fi cele ale: carului solar, roții solare prin disc, cerc și spirală solară. Peste sinteza fondului mitologic autohton cu fondul mitologic indo-european se suprapun unele influențe scitice rezultate din contactele cu vecinătăți și impacte de conviețuiri. Influențele se remarcă uneori în cultul Soarelui, în cultul Marii Zeițe, în taurobolii, în cultul celor doi aeoliți divini, în cultul Leului, al Șarpelui, în sacrificii de animale(mai ales cai) și sacrificii umane. Cu toate aceste influențe scitice asupra unor suerstiții și credințe în mitologia protodacă, în familia de zei geto-daci nu a pătruns nici un zeu scitic.

Cultul Soarelui Cultul Soarelui a fost foarte răspândit, pe toata suprafața pământului si la diverse culturi. Prima atestare arheologica a venerării Soarelui provine din Egipt, unde în sec. XIV î.H. Când faraonul Ikhnaton sau Akhenaton a reformat religia egipteana, el a reluat cultul zeității antice Re-Horakhte, sub numele de Aton, o denumire veche data discului Soarelui. A fost prima forma de monoteism cunoscuta în istorie, care însa a durat putin, deoarece preoții vechilor temple au instigat populația împotriva faraonului Akhenaton, care a fost asasinat, iar templele lui Aton au fost distruse. Toate populațiile care au venerat Soarele au avut unele caracteristici comune- existenta unor orașe- credința în natura sacra a regelui;Soarele era conducător atât al lumilor superioare cât si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasării pe bolta cereasca, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justiției si sursa înțelepciunii.

Mărturii care dovedesc existența cultului Soarelui la geto-daci:

"Soarele de andezit" de la Sa rmisegetuza , cu un diametru de 7,1 m, lucrat din placi de andezit si având în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustata este orientata catre nord.Acest loc a fost altarul pe care se aduceau ofrandele si se realizau sacrificii;lipsa acoperișului la templele dacice, pentru a nu ascunde Soarele;aranjamentul stâlpilor si lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile si a mișcării Soarelui pe parcursul anului; utilizarea focului sacru si practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui.

Cultul soarelui este strâns legat de sanctuarele circulare ca cel de la Sarmisegetuza, sau cel din Anglia de la Stonehenge. Noțiunea de cerc sacru s-a extins apoi în toate practicile magice, ca o forma de protecție a spațiului în care se desfășoară un ritual. Denumirea probabila data de daci Soarelui era "Dzio". De la acest nume provin cuvintele actuale "ziua" si "zeu", care are încă o forma apropiata în italiana: "dio".Vechiul cult persan al zeului luminii, Mithra, s-a răspândit rapid în imperiul roman, începând din secolul II si până în secolul V. Cultul lui Sol Invictus("Soarele neînvins") a atins apogeul în imperiul roman în timpul domniei împăratului Aurelian, care i-a dedicat un templu în anul 274, deci la trei ani după ce a retras trupele romane din Dacia.

Ritualurile inițiatice ale zeului Mithra se caracterizau prin:

Ritualul avea loc în sanctuare subterane de dimensiuni reduse, în care puteau intra cel mult 100 de persoane;

Grotele respective aveau întotdeauna un izvor sau o fântâna;

Accesul în grota se făcea adesea printr-un sistem de tunele subterane;

Numai bărbații erau admiși în aceste sanctuare;

Inițiații treceau prin șapte grade, dar nu exista nici o ierarhie organizatorica.

Creștinismul a preluat aproape în totalitate dogmele si ritualurile Mithraismului: sărbătoarea duminicii, Crăciunul, botezul și împărtășania. Acoperământul capului preoților ortodocși se numește și astăzi Mitra si este preluat tot de la preotii persani ai lui Mithra. Chiar si coroana era considerata un simbol al zeului Soare, de care era demn numai cel mai viteaz luptător. În acest sens, Tertulian, un teolog creștin care a trăit în sec. II în Africa de nord descrie testul curajului, la care era supus candidatul la inițiere: cu o arma în mâna, trebuia sa-si facă drum până la o cununa, iar când reușea, un oficiant se oferea sa-l încoroneze. Candidatul trebuia sa refuze, spunând ca Mithra însuși este cununa sa si tot restul vieții sale nu va mai purta o cununa.Nașterea zeului persan Mithra, "Soarele Dreptății", era sărbătorita pe 25 decembrie, actuala sărbătoare a Crăciunului. În grotele Mithraice era întotdeauna sculptat în stânca un basorelief reprezentându-l pe zeu sacrificând un taur. Reprezentările mesei sacre erau frecvente, așa cum apare si în basorelieful de la Konjic, Bosnia - Herțegovina, care arata un banchet la care inițiații poarta măști.

Ursul. Confreria ursinilor

Cercetările paleozoologilor români coboară prezența urșilor în Carpați până în vremuri imemoriale. Tipul de urs carpatic a fost bine determinat sub raport montan(Ursus monti) și silvic montan(Ursul silvi). La rândul lor, arheologii au descoperit pentru perioada neolitică printre obiectele caracteristice diferitelor „culturi primare” și figurine de urs, vase care înfățișează corpuri de urși și siluete de urși incizate pe vase de ceramică. Istoriografii antici au schițat indirect un aspect al prezenței ursului la geto-daci. E vorba de nebrida din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr. Ceea ce a făcut pe unii din oamenii de știință ai secolelor XIX și XX să considere că Zalmoxis are ceva comun cu ursul, că era în legătură cu practicile unui ritual în care întrebuința pielea de urs ca animat totemic și că numele lui trac ar veni de la Zalmo, care înseamnă, blană, piele. Istoricul religiei trace I. I. Russu combate această ipoteză etimologică. Însă ideea ipotezei legăturii dintre numele lui Zalmoxis și urs este reluată din altă perspectivă etimologică de Reys Carpenter, care consideră ursul ca un animal totemic al dacilor, Zalmo însemnând piele, iar Olxis – urs. Dacă s-ar fi oprit aici, Reys Carpenter cădea sub incidența crticii lui I. I. Russu. El merge însă mai departe. Consideră pe Zalmoxis – zeu chtonian identic cu Gebeleizis, Beleizis este egală cu Meleizis, care în limba tracă înseamnă „mâncător de miere”, adică urs. Românii consideră ursul ca fiind un animal sfânt, pentru câteva motive ce țin de străvechea tradiție arktolatrică. Întâi, el nu mănâncă spurcăciuni; se hrănește numai cu fructe de pădure. Rar atacă unele animale, cărora le suge numai sângele, stârvurile le lasă lupilor și altor animale de pradă. Pe om nu-l atacă decât provocat. În iconografia bisericilor cu frescă în pridvor, referitoare la judecată din urmă, ursul și cerbul sunt reprezentați ca animale feroce participând la îngurgitarea unor părți din corpurile celor pedepsiți pentru greșelile lor din viață, temă iconografică contrarie tradiției mitice despre urs, considerat de români un animal sacru. La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniți stâlpii pământului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelația Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care reglează anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constelației sale, Ursa Mare, a cărei poziție pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relațiile dintre urs si cele doua constelații au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformării după moarte, in astre, tema întâlnita mai ales in mitologia greaca.In mitologia românească ursul este investit cu multiple virtuți apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credința ca un nou născut, daca era dat cu grăsime de urs pe corp, la prima spălare, câștiga forța si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriați erau afumați cu parul jumulit din blana sălbăticiunii, sau se mai obișnuia ca cei debili fizic sau bolnăvicioși sa fie "botezați”, căpătând numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si morții, ritualul fiind unul diferit de cel creștin. Încă din Evul Mediu exista atestări ca ursii erau folosiți pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de călcatul ursului (erau ursi dresați special pentru a face masaj cu picioarele).

La români, calendarul popular i-a închinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Împuiatul urșilor, moment din care aceste sălbăticiuni începeau sa se împerecheze. Înainte, aceasta zi era ținuta in special de către crescătorii de animale, dat fiind faptul ca ursul începea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia urșilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abținere totala de la activitățile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande îmbelșugate. O alta sărbătoare arhaica dedicata acestui animal este Sâmbătă Ursului ( a 3-a sâmbătă din Postul Mare ), când in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale României, ursul e numit familiar Moș Martin.

Jocul Ursului

Jocurile cu măști din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de tradiție multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decât in orice alta parte a României. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de câmpie si mai puțin in cele montane. Cei mai spectaculoși ursi de Anul Nou ii întâlnim in Bosanci, Udești, Chilișeni, Știrbăț, Poieni, Boroaia si in zona Câmpulungului. La origine, acestea erau ceremonii in legătura cu întoarcerea periodica a morților si comportau tot felul de măști animale – cal, capra, urs. Pregătirea măștii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atenție. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obținerea costumului din paie, se răsucesc frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineața ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului, acesta rămânând astfel echipat pe toata durata purtării costumației. Masca inițiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizând astfel moartea si renașterea vegetației, odată cu trecerea anotimpurilor. În unele parți, forma capului de urs se obține întinzând o piele de vițel sau de miel peste o găleata metalica, in timp ce in alte sate pielea se întinde pe un suport metalic, in așa fel încât reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos. Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic. Oricum, lucrările școlii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului în urs, explicându-le prin similitudinile de ținută și de fizionomie între om și acest animal. O legenda relatează ca ursul se întrece cu dracul la secerat și-l întrece, deci se asociază ursul și cultul grâului. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text” din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului. Dacă adăugăm jocurile cu masca de urs din ciclul Anului Nou care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs simbolizează moartea și reînvierea) și utilizarea ursului în practici apotropaice și de fertilizare, atunci are o explicație și asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului și „hibernarea” semințelor. De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat cu divinitățile lunare (o însoțește pe Artemis în ipostaza

ei de divinitate lunară) și cu forța instinctelor patronate de luna. Așa că ursul „reglează și determină ritmurile naturii și ale cosmosului”.

Ursul- în literatura româna

Cu siguranță, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoștea reprezentările ursului în ciclul obiceiurilor calendaristice, ca și alte ipostaze din literatura folclorică. Și deoarece ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci și în apropierea gospodăriilor țărănești, animalul est invocat și descris în relatările protagoniștilor și ale martorilor unor astfel de întâmplări.În povestirea Ursul (volumul Valea frumoasei, 1938) protagonist este un copil, păstor la numai zece ani, care a văzut, cățărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă. Deși incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când copilul și-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea și cu dinapoia, și fuge și acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” Copilul nu s-a temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară. Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jenărilor, „lângă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. Și astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică la granița dintre realitate și ficțiunea cu aură de legendă. Adevărat că acest animal, puternic și necruțător când este provocat, are, de obicei, o fizionomie de om blând și trist. Este chipul unui personaj sadovenian din povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul Dureri înăbușite, 1904). Un țăran sărac a plecat din sat și s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul și ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum și-l reprezintă necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” și are „ochii blânzi, căprii, sub sprâncene late. Umblă domol, vorbește rar și îndesat, cu glas întunecat și ostenit de suferință”. Scos din sat ca un animal din pădure și obligat să se adapteze la un alt mediu, va pierde valorile morale ale lumii sale și se va degrada.Ecouri ale fabulosului mitic și ale credințelor totemice se aud în Șoimii, unde Petre Gânj „mormăia din când în când ca urșii”, Toader Urs era „urs, drept urs, cu niște mustăți de și le înnoda la ceafă” și tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-șu”, adică în urs, așa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi.