Calităţile generale ale stilului

1. Claritatea este formularea şi exprimarea limpede a gândurilor şi sentimentelor în aşa fel încât receptorul să înţeleagă cu uşurinţă comunicarea. Aceasta se realizează, în ce priveşte conţinutul, prin suficienta reliefare şi prin înlănţuirea logică a ideilor, iar în ce priveşte forma, prin selectarea şi constituirea unor structuri care să nu permită decât interpretarea intenţionată. Opuse clarităţii sunt: a) Obscuritatea: comunicarea nu este percepută sau nu este înţeleasă din diferite motive (pronunţarea incorectă a cuvintelor, text ilizibil, folosirea unor cuvinte necunoscute – arhaice, neologice, regionale, străine –, folosirea unor sensuri necunoscute, a unor forme şi structuri sintactice neobişnuite. De ex.: „Eu, domnule president, vine dumnealui la mine, care venea seara ca amic, încât era şi dumneaei care nu este amică, şi aţi chemat-o dumneavoastră martoră că a fost acolo şi poate să jure cum s-a întâmplat”. (I.L.Caragiale) - Nonsensul exprimă o contradicţie logică; formularea sau conţinutul devin absurde. De exemplu: „M-am transportat la localitate, pentru ca să-ţi spun ca te iubesc, precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.” (I.L.Caragiale) - Paradoxul exprimă o opinie contrară celei general acceptate sau evidenţiază o contradicţie faţă de uzul curent. Receptorul este surprins, suferă un şoc. De ex.: „Cine-ar putea sa spună/Câţi secoli au trecut/De-o lună,/De când nu te-am văzut?”(G. Topîrceanu) - Echivocul este consecinţa unei formulări care poate fi interpretată în mod diferit, fiecare din interpretări având egală îndreptaţire. De ex.: „Caţavencu: vreau ce mi se cuvine… în oraşul acesta de gogomani unde eu sunt cel dintîi…între fruntaşii politici.” (I.L.Caragiale) Lipsa punctuaţiei, o punctuaţie incorectă duc la confuzii, la interpretări echivoce, de tipul clasicului oracol: „Te vei duce te vei întoarce nu vei muri în razboi”. Echivocul este adesea utilizat în calambururi1: „Paralele fac lei. Şi leii parale” (T. Muşatescu) - O comunicare încărcată de platitudini este neinteresantă, nu atrage atenţia, destinatarul o percepe parţial sau deloc. Adevărurile banale, lipsite de valoare, se mai numesc truisme, de ex.: „Soarele răsare la est şi apune la vest.”. - Consecinţe ale tendinţei de a folosi mai multe cuvinte decât sunt necesare în vederea augmentării clarităţii sunt pleonasmul şi tautologia. Pleonasmul este repetarea aceleaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în relaţie de subordonare: primele începuturi, urca sus, prea superior. Uneori pleonasmul poate totuşi nuanţa o idee: „Cobori în jos, luceafăr blînd,/ Alunecînd pe-o rază…” (M.Eminescu). Tautologia este repetarea aceleaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în relaţie de coordonare (cerşeşte milă şi îndurare, este umflat şi boboşat), de asociere (mănâncă curechi cu varză) sau este repetarea aceluiaşi cuvânt în funcţii sintactice diferite (Femeia-i tot femeie). Tautologia poate reliefa uneori ideea: „Moşneagul (…) prinde iute si degrabă cucoşul”. (I. Creangă) - O structură neobişnuită a comunicării, pretinsă de obiect şi de intenţie, care creează dificultăţi de receptare şi înţelegere se numeşte ermetism. Parabola, fabula, ghicitoarea poartă semnele ermeticului, de ex.: „Ciugurele/Măruntele/Tot pe drum înşirate,/Ciugur/Mugur/Cel bătrîn/Şade jos şi bea tutun”.(Ciobanul şi oile) 2. Proprietatea constă în folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) în exprimarea ideilor şi sentimentelor. În esenţă, proprietatea vizează concordanţa deplină dintre conţinut, expresie şi intenţie.- Lipsa de proprietate poate fi înţeleasă în două feluri: modificarea sensului unui cuvânt sau al unei construcţii prin transfer (metafora, metonimie etc.), adică folosirea improprie a acestora („Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai…”), sau întrebuinţarea greşită, nepotrivită a cuvintelor, sensurilor, construcţiilor (Ceasul văd că staţionează./=stă/, Cadrele sunt în măsură să anunţe…/=pot/) 3. Precizia constă în utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) necesare pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor; ea este în funcţie de organizarea clară şi logică a întregului, fără repetiţii şi abateri împovărătoare.- Opusă preciziei este prolixitatea în exprimare, care trădează o gândire lipsită de contur, nedisciplinată. Comunicarea este încărcată de cuvinte de prisos. De ex.: „Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, săru’mîna, dom’ judecător, eu sunt o femeie sărmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pâine…De-aia şi pusesem de gând de la Sfântu’Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale pentru ca sa mai manînce o bucăţică de pîine, şi nu ne mai dă de mâna să plătim licenţa.” (I.L.Caragiale).

1 calambur – Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens.1

Uneori prolixitatea este intenţionată, fiind un mijloc de mascare a adevăratelor intenţii, cum procedează, de exemplu, Stănică Raţiu din „Enigma Otiliei”, romanul lui G. Călinescu.- Digresiunea este o abatere de la ideea centrală directoare a comunicării; vorbitorul dezvoltă, involuntar sau intenţionat, idei paralele sau suprapuse ideii centrale. Digresiunile influenţează negativ claritatea şi precizia comunicării; de ex.: „Bonjour… Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu’ priotul Sava de la Caimata, care a dărâmat-o Pache, când a făcut bulivardul ăl nou, şi fiu-meu, Lae Popescu”. (I.L.Caragiale)

Uneori digresiunile (digresiuni propriu-zise, paranteze, cuvinte şi construcţii incidente) sunt necesare fie pentru a da o explicaţie fără de care claritatea comunicării suferă, fie pentru a evidenţia atitudinea vorbitorului, de ex.: „Cum nu sunt un şoarec, Doamne – măcar are blană,/Mi-aş mînca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger.” (M.Eminescu) 4. Corectitudinea constă în respectarea normelor (oficiale) limbii în organizarea comunicării.- Abaterile de la corectitudine sunt solecismul şi anacolutul. Solecismul este o greşeală de natură sintactică: lipsa de acord („Trăsura regimentului va fi prezentă la debarcader, caii va avea copitele unse şi coşul ridicat pentru a nu se umple de praf” – Gh.Brăescu), folosirea greşită a locuţiunilor conjuncţionale („Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă…” – I.L.Caragiale). Anacolutul constă în suspendarea unei construcţii sintactice începute şi continuarea ei cu o altă construcţie, aşadar anacolutul este o construcţie hibridă, rezultată prin “încrucişarea” a două construcţii diferite: „Considerînd că domnişoara Lucreţia Popescu pretinde că este în dreptul sau deoarece în virtutea contractului cu timbru în regulă, când se ştia că are domiciliu, neaşteptându-se nicidecum, căci nu a avut măcar cea mai mică somaţiune…”. (I.L.Cragiale)

Cînd solecismul şi anacolutul sunt folosite în scopuri expresive se numesc licenţe: „De pe galbenele file el adună mii de coji,/A lor nume trecătoare le înseamna pe răboj…” (M. Eminescu) 5. Puritatea este corectitudinea idiomatică, adică utilizarea mijloacelor lingvistice (fenomene, cuvinte, sensuri, forme, structuri) consacrate prin uz, admise de limba literară.

Abaterile de la puritate sunt:- Folosirea unor cuvinte,sensuri şi construcţii arhaice („şi ţiindu-l Ciubăr-Vodă în mare cinste, i-au dat în samă multe hrisove şi urice şi ispisoace vechi, să le dezlege cu rînduială…” – G.Topîrceanu) sau neologice („Dar deodată pe coline/Scade animaţia…/De mirare parca-şi ţine/Vîntul respiraţia”. – G. Topîrceanu), popular-regionale („…când îmi înalţ să-mi feresc capul, văd veşnic pe şleah o droşcă cu patru cai bulziş” – M.Sadoveanu) sau argotice („Ştii să mangleşti cai? Gloabe?” – E. Barbu). Cînd folosirea acestor mijloace este impusă de necesitaţi expresive (în producţiile artistice, de ex.), ele se numesc licenţe.

Calităţile particulare ale stilului

În afară calitaţilor generale, stilul individual (vorbirea cultivată) poate fi caracterizat şi printr-o serie de calităţi particulare. Cele mai cunoscute sunt: naturaleţea, simplitatea, armonia, demnitatea, fineţea, retorismul, umorul, ironia, oralitatea.

1. Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângere. Această calitate are două izvoare: stăpânirea perfectă a resurselor limbii şi stăpînirea obiectului comunicării. În operele originale (mai ales în cele artistice), naturaleţea este rezultatul muncii asidue de finisare şi cizelare a expresiei artistice.

Opusă naturaleţei este afectarea – întrebuinţarea căutată a unor cuvinte şi construcţii pretenţioase – şi emfaza – folosirea de cuvinte umflate, preţioase, menite să apateze pe receptor. Stilul devine bombastic, declamator: Caţavencu: „Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!... O primesc! Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ. (Scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da!” (I.L. Caragiale).Uneori emfaza are sens pozitiv:

„-De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce-l priveştiNu e om de rînd,el este domnul Ţarii Romaneşti”. (M. Eminescu)

2. Simplitatea constă în reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, a formelor şi a structurilor simple, de exemplu: „Noapte, noapte, iar mă laşi/Singur pe cărări pustii,/Părăsit aceleiaşi/Palide melancolii… Stelele se sting acum, /Roua picură pe flori:/Spune-mi, încotro să-ndrum/Paşii mei rătăcitori?” (Şt. O. Iosif)

Opus simplităţii este simplismul, expresie a superficialităţii, ca în parodia în care Topîrceanu mimează stilul „unei domnişoare de pension”: „Stelele clipesc întruna/Călătoare-n infinit./Ceru-i luminos şi luna/Chiar acum a răsărit.//Peste-a nopţii feerie/Adie vîntul încetinel./Compunînd o poezie/Gîndul meu zboară către el!”

2

3. Armonia rezultă din acordul perfect al parţilor întregului; fluxul comunicării se distinge prin echilibru, cadenţă şi ritm.

Contrariul armoniei este cacofonia, rezultată din succesiunea imediată sau la distanţă a unor sunete care impresionează neplăcut auzul: fuge ca gîndul, nu-i ceea ce zici tu, ce-i ceea ce zic eu etc.

4. Demnitatea constă în folosirea cuvintelor şi expresiilor admise de simţul cultivat al limbii. Ea cere să se evite ceea ce este necuviincios, grosolan, trivial, vulgar.

Şi totuşi, urâtul, trivialul, vulgarul pot fi utilizate în arta literară, ca în exemplul:„Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,Incât fonfiişsi flecării, gagăuţii şi guşaţii,Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpînii astei naţii.” (M. Eminescu)

5. Retorismul imprimă comunicării o notă avîntată, entuziastă, ca în exemplul:„Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva

pagini din viaţa eroică a părinţilor lor…” (N. Bălcescu)Cînd retorismul este formal, fără acoperire, se transformă într-un cusur.

6. Fineţea este subtilitatea în exprimare: sensul şi aluzia trebuie descoperite de receptor:„Ce are a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tânărul s-o îmbrăţişeze?” (I.L.Caragiale)

7. Umorul constă în sesizarea şi reliefarea, într-un mod îngăduitor, a aspectelor ridicole ale vieţii. Umorul se prezintă într-o gamă variată, de la atitudini joviale, pline de haz, pînă la umorul negru, tragic sau absurd. De exemplu:

„N-apucase moş Bodrîngă a lua bine fluierul de la gură, şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau şi Ciucalău, din uliţa Buciumenii, tămâiet şi aghezmuit gata des-dimineaţa, Dumnezeu să-l iepure”. (I. Creangă)

8. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi negarea aspectelor negative ale vieţii, prin disimulare. Ironia cunoaşte o bogată varietate de nuanţe: persiflare2, zeflemea3, batjocură, maliţie, autoironie, sarcasm etc.

De exemplu: „Ghetele sunt gata şi-mi vin de minune, foarte potrivite: când mă strânge una-n dreapta, ailaltă tocma mi-e largă-n stânga; dar sunt elegant ceva!” (I.L.Caragiale)

9. Concizia constă în utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare, de exemplu:„Primăvara…O picătura parfumată cu vibrări de violet.În vitrine, versuri de un nou poet,În oraş suspină un vals de fanfare.” (G. Bacovia)

Concizia poate avea uneori efecte comice, de exemplu:„Onor. prim ministru.Directoru prefecturii locale, Raul Grigoraşcu insultat grav dumnezeu mami şi palme cafine central.

Ameninţat moarte.Viaţa onorul nesigure. Rugăm anchetaţ urgent faptu. Costăchel Gudurău.” (I.L.Caragiale, Telegrame)

Opusă conciziei este poliloghia, exprimare pletorică4 şi difuză5:„-Aia-i aia, care şti dumneata de cîte ori am spus eu, că o să ne-nfude odată cu cheltuielile nebuneşti,care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întâmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să împrumut fără voia dumitale!...” (I.L. Caragiale).

10. Oralitatea constă în imitarea particularitaţilor limbii vorbite într-un anume mediu social. Ion Creangă, de exemplu, imită vorbirea ţăranilor din zona de munte a Moldovei.

2 persiflare – luare în râs, bătaie de joc3 zeflemea – ironie uşoară, luare în râs4 pletorică –1. (Despre oameni) Care are prea mult sânge. 2. Care este în număr prea mare; supraabundent.5 difuză – care este neclară, lipsită de organizare

3