“Calea rătăcită” sau arhetipul labirintului

Motivul labirintului “domină o adevărată constelaţie de arhetipuri”. În cultura neolitică,

cu 10 000 de ani în urmă, „motivul labirintului simboliza un drum de iniţiere dar era şi

simbolul apărării unui tezaur ascuns şi ştiut doar de iniţiaţi.”. În plan psihologic, labirintul

“reprezintă căutarea centrului spiritual, al credinţei, această căutare fiind legată de rătăciri şi

pericole; ieşirea din labirint reprezenta simbolul unei învieri spirituale.” (Ivan Evseev)

În tradiţia populară românească, labirintul este numit “calea rătăcită” sau “drumul

pierdut”. “Calea rătăcită” vine să evoce “imaginea unei aspiraţii imemoriabile spre

deschiderea porţilor lumilor de dincolo, spre pătrunderea în tainele ce învăluie viaţa şi

moartea. (Constantin Prut).

În literatură, labirintul este o încrucişare de drumuri, cele mai multe fundături, care

obligă pe călător să fie capabil de alegerea raţională, soluţia cea mai bună. El poate fi pus în

legătură, după legendele greceşti, cu palatul din insula Creta, construit de legendarul Dedal, în

care a fost închis Minotaurul, fiul monstruos al regelui Minos şi din care Tezeu a reuşit să iasă

cu ajutorul Firului Ariadnei. Drumul, este şi o îngemănare a simbolului liniei, al mişcării în

timp, cu toate întâmplările previzibile şi imprevizibile.

Drumul este locul întâlnirilor neprevăzute. “Aici se pot întâlni întâmplător cei care în

mod normal sunt despărţiţi de ierarhiile sociale şi de dimensiunile spaţiului; aici pot apărea

diferite contraste, se pot împleti diferite destine”. Drumul mai “este asociat cunoaşterii,

iniţierii, transformării, destinului”. (Ivan Evseev). Ca probă iniţiatică, găsirea drumului corect

indică victoria spiritului, a inteligenţei asupra instinctului, a violenţei oarbe. Traversarea

pădurii - labirint este aşadar o probă prin care eroul îşi poate dovedi maturitatea. “Drumul

pierdut” sau “calea rătăcită” stabileşte o legătură cu nocturnul, cu lunarul, cu spaţiile

subterane; pe “drumul pierdut” rătăcesc sufletele în traseul lor consubstanţial ca spaţiu, către

lumea de dincolo. De aceea, în folclor, se spune că la răscruci, adesea se arată strigoii,

sufletele celor care rătăcesc după moarte. Peştera, fântâna, grota se află în interiorul

labirintului şi simbolizează lcul misterios al naşterii sau renaşterii eroului.

“Sunt tot felul de drumuri – zice poporul – da cel mai însemnat e cel ce te duce în

lumea de dincolo. Omul îl vede numai o dată”. De altfel, motivul călătoriei este o imagine a

morţii, unde viitorul nu este abia în curs de formare, ci există deja într-o anumită formă.

Tărîmul morţilor, lumea de dincolo, se înfăţişează în vis ca un loc în care se ştie viitorul şi în

care distanţele spaţiale nu contează”. Şi aceasta deoarece, “sufletul nostru este o colecţie de

unităţi moştenite, probabil de fragmente ale trecutului sau de vieţi străbune”. (Aniela Jaffé)

„Secretul” labirintului

Labirintul întotdeauna are o dublă raţiune de a fi. El există atât pentru a permite , cât şi

pentru a opri accesul spre un anume loc unde nu poate pătrunde oricine. Prin această dublă

funcţiune a labirintului se poate observa apariţia unei selecţii ce se află în raport cu iniţierea.

NU oricine poate pătrunde în Centrul Labirintului, echivalent întotdeauna cu Terra Sacra,

Ţara Sfântă. La nivel individual această „ţară sfântă” este inima considerată ca centru vital al

organismului uman. Dintr-un alt punct de vedere, Centrul Labirintului se identifică cu Centrul

Spiritual al Lumii, adevărata Ţară Sfântă, acolo unde se află Osia Lumii, Axis Mundi, locul

unde Pământul comunică cu Cerul.

În simbolismul iniţiatic al labirintului se află, deloc marginal, ideea călătoriei, legată

din punctul de vedere al iniţierii creştine, de semnificaţiile pelerinajului. Este legitim să

credem, că doctrina predicată de Iisus îşi are izvoarele în tradiţia primordială. Această tradiţie

primordială îşi avea centrul legitim în „Grădina Maicii Domnului”. Aceasta este şi ceea ce

simbolizau constructorii catedralelor gotice prin trasarea Labirintului pe pardoseala

edificiilor. Parcursul mental sau chiar „cu pasul” a Labirintului însemna atât în cazul

pelerinajului , cât şi în cadrul iniţierii antice, revenirea la Centru sau la spiritualitatea

Centrului, la „locul de unde emană „lumina”. De asemenea, se ştie, în tradiţia românească, că

punctul culminant al drumului este contactul cu moartea, coborârea în Infern, şi implicit, al

iniţierii. Mircea Eliade consideră că a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte o moarte iniţiatică,

o experienţă capabilă de a întemeia un nou mod de experienţă.

Etimologia cuvântului labirint este de asemenea dublă, tocmai după cum Principiul,

exprimat în simbolul Svasticii, este dublu. Etimologia labirintului se raportează în acelaşi

timp la labrys, denumirea purtată de securea dublă cretană, şi la lapis, cuvânt ce tălmăcit

înseamnă „piatră”. Ori securea dublă cretană nu este altceva , în plan simbolic, decât reunirea

polilor (masculin – feminin) în vârful Caduceului lui Hermes (v. Zâna Zânelor) sau în vârful

cârjei episcopale! Pe de altă parte, securea dublă cretană simbolizează însăşi Axa Lumii!

Sensul primar şi profan al labirintului este aceea de construcţie din piatră aparţinând

genului ciclopic, Ciclopii fiind uriaşii cu un singur ochi în frunte din mitologia greacă

antehomerică, ochi ce nu este altceva decât acel „al treilea ochi” al tradiţiei indiene, cu

privirea căruia omul dobândeşte „simţul eternităţii”.

Dacă luam în considerare că labirintul este în conexiune cu „Ţara Sfântă”, atât din punct de

vedere iniţiatic, cât şi din punct de vedere mitico-geografic, pe care o înconjoară cu

sinusoidele sale, şi la care totuşi se poate ajunge în final, aceasta, ocupă punctul cel mai

lăuntric al labirintului ceea ce corespunde perfect ideii de Centru spiritual, indiferent în care

dintre cele două prisme îl privim.

Bibliografie:

Luc Benoist „Semne şi Simboluri”, Editura Humanitas, 1975

Clare Gibson „Semne şi Simboluri”

Dicţionar de Simboluri Jean Chevalier, Editura Humanitas, 2004

Calea Pierduta, Constantin Prut.

Nume:

Korsos Emma

Secţia:

Istoria şi Teoria Artei