caiet-57

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989

Caietele Revolutiei,,Caietele Revolutiei

Nr. 2 (57) /2015

CAIETELE REVOLUŢIEI

Revistă de istorie şi comunicare dedicată Revoluţiei Române

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Acad. dr. Dan BERINDEIAcad. dr. Dinu C. GIURESCUAcad. dr. Răzvan THEODORESCUProf. univ. dr. Ion CALAFETEANUProf. univ. dr. Dumitru MAZILU

REDACTORIElena DIACONU - redactor coordonatorIoana CIODARU-CEAUŞESCU Alexandru GRIGORIUCarmen RĂDULESCU

Alina VLĂSCEANU - tehnoredactareNelu FIERARU - foto

© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureştitel. 021.311.9980; fax: 031.105.9461;

e-mail: [email protected]

ISSN 1841 - 6683ISSN-L 2284 - 7022

Claudiu IORDACHE director general

Ion CALAFETEANU director general adjunct

Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul IRRD este interzisă şi

se pedepseşte conform legii.Responsabilitatea asupra conţinutului

materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor. Materialele nepublicate nu se

restituie.

Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi fototeca Agerpres

CUPRINS

Ion Iliescu, CPUN. 25 DE ANI ............................................................. p. 3

Simpozion omagial CPUN 1990-2015. ................................................................................... p. 5

DocumenteDecrete-Legi privind CPUN ............................................................... p. 15

Claudiu Iordache, Despre Revoluţie. Însemnări de cenuşă (III) ...... p. 22

Ion Bucur, Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi constituireanoilor structuri provizorii ale puterii ...................................................... p. 25

Portrete ................................................................................................. p. 35

A nu fi uitat! ........................................................................................... p. 40

Restituiri Genocidul Comunist în România ....................................................... p. 51

CroniciGelu Voican Voiculescu, Simple consideraţii asupra unei cărţiincitante (I) ............................................................................................ p. 54Constantin Corneanu, Duplicitarii... şi adevărul istoric .................. p. 59Dumitru Mazilu, România la un sfert de veac de la Revoluţie ........ p. 64

Semnal editorial .................................................................................... p. 68

RememberCeremonie în onoarea lui Liviu Corneliu Babeş .............................. p. 69Interviu cu Etelka Babeş: Memoria istorică nu supravieţuieşte timpului ................................................................ p. 72In memoriam Werner Sommerauer .................................................... p. 73

ActivităţiReuniunea Consiliului Ştiinţific al IRRD .......................................... p. 74Protocol ................................................................................................. p. 74Asociaţia Memorialul Revoluţiei din Timişoara25 de ani de activitate .......................................................................... p. 75

Aceasta nu este o opinie. Este o calomnie! .......................................... p. 75

Current Issue ....................................................................................... p. 76

Caietele Revoluţiei Nr. 2 (57)/2015 | 3

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

C P U N25 DE ANI

Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 organizează în fiecare an dezbateri privind diverse momente ale Revoluției din Decembrie 1989: condițiile în care s-a declanșat, acțiunea premergătoare de la Iași – care din nefericire s-a soldat cu un eșec –, începutul de la Timișoara, unde Securitatea nu a mai putut împiedica mișcarea maselor revoltate.

Luna decembrie a anului 1989 a marcat în mod decisiv istoria țării!Acțiunile maselor revoltate de la Timișoara au reușit să producă tensiuni

în interiorul sistemului condus de Ceaușescu, care de la o zi la alta pierdea controlul asupra situației.

Ceaușescu era rupt de realitatea țării! Încă mai avea speranța că populația României îl va susține și va condamna mișcarea de revoltă de la Timișoara. Această intenție a fost concretizată, în data de 21 decembrie 1989,

prin organizarea unui mare miting la București.A urmat acțiunea de protest din Capitală și momentul final al dictatorului în fruntea statului –

părăsirea sediului Comitetului Central cu elicopterul.Aceasta este imaginea simbol a Revoluției: fuga lui Ceaușescu din ziua de 22 decembrie. Atunci

a părăsit puterea!Momente ca cele amintite anterior au constituit, alături de alte teme esențiale, subiectul

conferințelor publice organizate de Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989. Evenimentul din această zi, 12 februarie 2015, marchează, de asemenea, o altă temă importantă pentru evoluția țării pe calea democraţiei: crearea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN).

După fuga lui Ceaușescu au urmat adevărate zile de probă! Trebuia să ieșim în fața populației cu un program de reorganizare a societății române. Așa a luat naștere ideea Comunicatului către țară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, pe care l-am prezentat în seara zilei de 22 decembrie 1989. Nici n-am apucat să începem redactarea documentului și focurile de armă s-au declanșat din nou, atât în interiorul clădirii Comitetului Central, unde mă aflam, cât și afară. Împreună cu Gelu Voican Voiculescu și Mihai Ispas am părăsit sediul CC-ului și ne-am deplasat la MApN. Apoi am discutat cu grupurile formate, alături de Petre Roman și alții. Între timp, am redactat Comunicatul către ţară. Dumitru Mazilu a venit cu propuneri privind cele 10 puncte programatice. Am colaborat unii cu alții și am încercat să dăm contur primului document al Revoluției Române: Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale.

Din păcate, toată acestă acțiune s-a desfășurat în condiții precare în zilele de 22, 23, 24, 25 decembrie. Momentul cheie a fost procesul lui Ceaușescu, la Târgoviște. Abia după acest proces au încetat acțiunile militare.

Am reușit să-i convocăm pe toți membrii Consiliului Frontului Salvării Naționale abia în ziua de 27 decembrie. Apoi nucleul a fost extins.

În 31 decembrie, printre primele acte normative elaborate de CFSN, a fost și cel, foarte important, adoptat pe 31 decembrie privind constituirea de partide, pornind de la primul punct programatic al CFSN-ului – organizarea vieții politice după principii pluraliste. În decurs de o lună au apărut numeroase partide politice, iar pe 1 februarie am avut prima întâlnire cu reprezentanții acestora. Atunci

Ion ILIESCU Preşedintele CPUN

4 | Caietele Revoluţiei Nr. 2 (57)/2015

ne-am gândit cum să transformăm CFSN-ul într-o nouă structură, care să reflecte această integrare a partidelor. Noua structură a fost denumită Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, FSN-ul fiind unul din cele 30 de partide constituente ale CPUN-ului.

Denumirea de Consiliu Provizoriu de Uniune Națională i-a aparținut lui Dinu Patriciu.Pentru a finaliza structura legală ne-am întâlnit pe 8 februarie 1990 și, astfel, CPUN-ul a devenit

acea structură de stat care și-a asumat răspunderea gestionării treburilor țării până la primele alegeri.Pe lângă 200 de acte normative pe care acesta le-a elaborat pe parcursul celor trei luni de existență,

principalul obiectiv al CPUN-ului a fost elaborarea Legii electorale privind organizarea primelor alegeri libere, care s-au ținut în mai 1990.

CPUN-ul a avut un rol decisiv în stabilizarea situației din țară. A canalizat lucrurile și le-a oferit românilor un punct de referință.

Apreciez această activitate subtanțială a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională!

*

Alocuţiune rostită cu prilejul deschiderii Simpozionului omagial dedicat Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, organizat de IRRD, la sediul instituţiei,

în data de 12 februarie 2015

*



CONSILIUL PROVIZORIU DE UNIUNE NAŢIONALĂ

1990-2015

Simpozion Omagial

IRRD a organizat în cursul zilei de 12 februarie a.c., simpozionul omagial cu tema – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională 1990-2015.

Au participat printre alții: Ion Iliescu, președintele Colegiului Național al IRRD, conducerea IRRD: Claudiu Iordache, director general al IRRD și prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, director adjunct al IRRD, membri ai Colegiului Național al IRRD – Eugenia Iorga, Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, Romeo Raicu, Emil Cico Dumitrescu, Petrică Balint, Alexandru Mironov și Adrian Sanda –, Gheorghe Sbârnă, membru în Consiliul Științific al IRRD, Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Puica Buhoci, cercetător ştiinţific asociat INST. De asemenea, au fost prezenţi membri ai CPUN: Ion Radu Zilișteanu, Ioan Todiraș, Ion Marin Uță, Tache Pârvulescu, Dorel Haraga, Florin Bădinici, Petrișor Morar, Vasile Gherasim şi revoluţionarul Mihail Montanu.

Invitaţii au discutat despre constituirea CPUN şi importanta contribuţie adusă de acest organism politic la stabilizarea climatului social post-decembrist, după momentele dramatice din decembrie 1989. A fost dezbătută şi situaţia curentă a României.

Evenimentul, moderat de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, a avut loc la sediul instituţiei, sala Liviu Corneliu Babeș.

Redăm, mai jos, fragmente din cadrul manifestării.


Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu: Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la înființarea primei Adunări Parlamentare în România post-comunistă – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.

Sarcina principală a acestui organism politic a

fost de a organiza desfășurarea alegerilor din 20 mai 1990.

În scurta sa existență politică, CPUN a adoptat o serie de legi importante, printre care putem aminti legile privind încurajarea economiei de piață și legiferarea statutului Biserici Greco-Catolice în România.

Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 are deosebita plăcere de a fi gazda simpozionului dedicat Consiliului Provizoriu de Uniune Națională.

Eugenia Iorga: Sunt singura femeie care a făcut parte din toate cele trei instituții generate de Revoluția Română din Decembrie 1989: CFSN, CPUN și primul Parlament, Adu-narea Constituantă.

Aceste organisme reprezintă pentru mine

un adevărat blazon pe care îl port cu mândrie în suflet.

Dacă CFSN a luat ființă în urma Revoluției – a apărut spontan, în tumultul zilelor Revoluției din Decembrie 1989 –, CPUN s-a evidențiat ca un pact de natură politică. Pentru mine însă, CPUN înseamnă mult mai mult decât o înțelegere politică! A fost șansa fiecăruia dintre noi de a ne face auziți. Astfel, am putut să ne așezăm la masa argumentelor și prin dialog real să conlucrăm în favoarea interesului național. Spiritul CPUN-ist ne-a dat tuturor posibilitatea să lăsăm de-o parte ceea ce ne separa. Am înțeles, atunci, că implicarea noastră are valoare doar dacă devenim compatibili. În caz contrar, nu era cu putință să deschidem drumurile democrației.

Ședințele noastre, transmise în direct de Televiziunea Română Liberă, erau urmărite de întreaga populație. Atunci, noi – CPUN-iștii – am

făcut tot ce ne-a stat în putere. Am deschis ușile Parlamentului, închizându-le definitiv pe cele ale Marii Adunări Naționale.

Din păcate, faptul că actualul Parlament nu a organizat niciun eveniment care să marcheze această aniversare, îmi umbrește bucuria întâlnirii noastre de astăzi.

CPUN înseamnă un punct de reper, o instituție fundamentală alături de CFSN și primul Parlament liber!

Noi, Parlamentul celor 100 de zile, trebuie să ne bucurăm că am ajuns să sărbătorim 25 de ani de la acel moment frenetic, tumultos, învolburat, inegalabil. Unicitatea CPUN-ului să o marcăm astăzi, 12 februarie 2015, cu inima senină.

Ion Radu Zilișteanu: Păstrând spiritul de contradicție – care a fost motorul CPUN-ului –, și pornind de la premisa că adevărul istoric trebuie respectat, îmi îngădui să vă prezint un punct de vedere diferit față de cele susținute de antevorbitorii mei.

În acea vreme făceam parte din Gruparea Democratică de Centru, care reunea mai multe structuri politice înființate în urma Revoluției. Partidul pe care îl reprezentam, ca vicepreședinte, se numea Partidul Național Democrat și era compus din acei oameni care s-au implicat activ în momentele de la Universitate.

În luna ianuarie a anului 1990 au existat numeroase tensiuni sociale, motivul declanșator fiind decizia CFSN-ului de a deveni partid politic, viitorul FSN.

Acela a fost momentul în care a apărut sintagma Revoluția confiscată, celebră în acele vremuri!

Inițiativa unor membri ai CFSN-ului de a se transforma într-o structură politică a fost rezultatul cerințelor străzii și a celorlalte partide politice.

Fără această presiune a străzii, în ciuda lozincilor de pluripartidism susținute de unii și de alții, probabil că CPUN-ul nu s-ar fi creat. Într-o situație contrară, am fi ajuns la un caz cosmetizat de comunism.

CPUN. DUPĂ 25 DE ANI



Prezența străzii și a partidelor politice au grăbit parcursul democratic al României.

În aceea ce privește structura CPUN-ului, aș vrea să vă reamintesc că jumătate din cei reprezentați erau membri ai CFSN-ului, celelalte partide având doar câte trei reprezentanți.

Sala: Inclusiv FSN-ul. Ion Radu Zilișteanu: A fost o confuzie

întreținută în mod special. Așa cum cultura economică din zilele noastre este incertă, la 25 de ani de la Revoluție, tot așa și cultura poltică din acele momente, nu din vina sa, era nesigură.

Era foarte ușor, în acele momente, să folosești tehnici de manipulare primitive, nu așa de avansate ca cele de care dispunem în prezent, pentru a induce populația în eroare. Efectul lor a fost următorul – în ziua de 20 mai 1990 a existat un vot covârșitor de partea filierei CFSN-FSN.

Dacă privim lucrurile din unghiul experinței personale, ceea ce s-a întâmplat în decursul celor 100 de zile, amintite de doamna Eugenia Iorga, putem afirma că CPUN-ul a reprezentat, pentru toți cei implicați, centrul creuzetului din care a renăscut democrația în România.

Istoria a avut grijă să reașeze lucrurile pe un făgaș normal în acea perioadă incipientă a democrației. Lucrurile au evoluat pe parcurs și democrația românească s-a consolidat.

CPUN-ul rămâne, în lumina istoriei, o verigă de legătură între ceea ce s-a întâmplat în 1989 în orașele țării și parcursul democratic post-decembrist. Din păcate, atât în spațiul public, cât și prin intermediul lucrărilor de specialitate, sunt vehiculate numeroase informații eronate despre cele petrecute în acea vreme.

Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 are misiunea de a clarifica lucrurile, în spiritul adevărului istoric.

Gelu Voican Voiculescu: Alegerile de la 20 mai 1990, cu rezultatele pe care ni le amintim – 67% pentru FSN, 85% pentru președintele Ion Iliescu – au avut o participare la vot de 83% din electoratul României.

Sala: Recorduri neegalate până în prezent!

Gelu Voican Voiculescu: Observatorii străini au garantat corectitudinea desfășurării acestor alegeri. În aceste condiții, nu se poate vorbi de o manipulare a rezultatului alegerilor.

Partidul FSN s-a înscris abia în ianuarie și a participat cu trei reprezentanți în CPUN. Ceilalți am fost reprezentanții CFSN, iar la alegerile din 20 mai 1990 am candidat ca independenți.


Însuși Petre Roman a câștigat mandatul de deputat în calitate de independent. Ulterior, a devenit președintele partidului FSN.

Sala: Făcea cineva diferența între independenți și membrii de partid?

Gelu Voican Voiculescu: În 1996, când ne aflam la putere, am pierdut alegerile. Astfel, a fost posibilă o alternanță, care este esențială pentru funcționarea democrației. Acest fapt dovedește că tot ceea ce s-a pus în practică a fost corect.

Înfrângerea lui Ion Iliescu la alegerile prezidențiale din 1996 reprezintă, de fapt, victoria morală a construcției și edificării noii Românii democratice.

Ion Radu Zilișteanu: Nu am vorbit despre faptul că alegerile au fost fraudate. M-am referit la faptul că manipularea anterioară votului i-a determinat pe foarte mulți, orbiți de confuzi de CFSN-FSN, să voteze într-un anume fel.

Cazimir Ionescu: La 25 de ani de la Revoluţie și la tot atâţia ani de la nașterea și funcţionarea CPUN-ului, avem încă vie în memorie atmosfera de care era dominată societatea românească post-revoluţionară în con-tinuă transformare și sub

un perpetuu provizorat. Încercarea, de multe ori la limită, de adaptare (chiar și post-factum)

la situaţiile mereu noi, dovedea că rezolvarea presupunea nu numai soluţii cu mare rapiditate, dar și o fundamentală schimbare de mentalitate.

Astazi este unanim recunoscut că regimurile democratice nu pot funcţiona în afara sistemelor constituţionale care le definesc. Altfel spus, atâta timp cât instituţiile nu erau funcţionale, regimul democratic se găsea el însuși în același stadiu de proiect sau de tranziţie. Deci, nu era nimic nefiresc în reacţia de dezamăgire și de nemulţumire a celor cu apetit pentru democraţie, cum nici în cea de neînţelegere și crispare a celor cu refuz la adaptare.

Din nefericire, era foarte greu să-i deosebești pe cei angajaţi cu toată priceperea și devotamentul de cei care mimau sau chiar se opuneau. Aș aduce spre exemplificare, în acest sens, istoria controlului parlamentar născut în CPUN sub forma ,,interpelării Guvernului”. Aparent dintr-o ,,regretabilă eroare” interpelările nu aveau nici termen limită pentru răspuns, nici sancţiuni pentru întârzierea sau lipsa acestuia. Următoarele trei legislaturi aveau să dovedească, însă, că perpetuarea acestei omisiuni era, de fapt, o consecinţă a temerii faţă de una din principalele pârghii ale democraţiei parlamentare – controlul parlamentar. Controlul parlamentar îi viza, în principal, pe cei care – fiind majoritari în Parlament – conduceau Guvernul.

Din interior sau din afară, prin manipu-larea opiniei publice și întreţinerea diversiunii, începuse, odată cu originala democraţie, și o la fel de originală luptă pentru putere.




Și, totuși, alegaţiile că nașterea CPUN-ului ar fi avut loc după 28-29 ianuarie sunt false. Stenogramele Biroului Executiv al CFSN stau mărturie că aceste discuţii începuseră încă înainte de 10 ianuarie, dată la care fusese lansată public de către Silviu Brucan tema participării FSN-ului la alegeri.

Duplicitar ca de obicei, Silviu Brucan avea să ne apostrofeze două zile mai târziu: ,,Nu vă mai pripiţi. Nu sunteţi informaţi. Uitaţi- vă ce se întâmplă în Polonia. Dacă n-o să avem o majoritate asigurată în Constituantă, România nu va mai avea Constituţie nici peste 20 de ani.” Din nefericire pentru mine, cunoșteam bine situaţia din Polonia, deși am și azi convingerea că soluţia creării unui alt partid (așa cum propuneam atunci), în care puteau să se înscrie majoritatea liderilor CFSN, ar fi fost una prin care putea fi evitată reacţia violentă declanșată de liderii partidelor istorice care, iată, s-au putut folosi de afirmaţia că ,,CFSN-ul care se anunţase ca o putere provizorie menită să asigure declanșarea alegerilor libere”, voia să devină și arbitru și jucător.

„Liderii politici vârstnici din ţară – indiferent că erau de stânga sau de dreapta – aveau un comportament demn de anii ‘40-’50, oferind tinerilor fără experienţă politică un model periculos care dă roade până astăzi. Începuse cultivarea cu adevărată fervoare a unei intransigenţe revoluţionare în spatele căreia se cultiva ura împotriva adversarilor politici și a oricăror persoane care nu îmbrăţișau punctele de vedere ale unui partid sau ale altuia. În virtutea vârstei, a suferinţelor trăite, a experienţei acumulate, acești lideri politici dominau eșicherul politic impunându-și ideile. Moderaţii, cei maturi, ca și cei veniţi din exil și care dobândiseră o altă viziune asupra democraţiei și luptei politice în democraţie, urmau să fie repede reduși la tăcere fie prin marginalizare, fie prin atragerea lor la isteria politică generală care cuprinsese atunci România” – i-am citat pe Ion Bucur și Mihail Andreescu, care îl dau în continuare ca exemplu pe Ion Raţiu, contestat de proprii lui tovarăși de partid din cauza experienţei și atitudinii moderate pe care o dobândise în Occident.

Indiferent de drumul pe care urma să-1 aleagă, CFSN-ul trebuia să rezolve problema nașterii și funcţionării instituţiilor democratice, pornind de la asigurarea alegerilor libere pentru

Parlament și Președintele României. S-a ales calea Consiliului Provizoriu de Uniune Natională, alegere definitivată în cadrul Biroului Executiv cu cel puţin o săptămână înainte de evenimentele din 28 ianuarie și anunţată atât pe parcursul acelei săptămâni, cât și la întâlnirea cu reprezentanţii partidelor istorice. De fapt, tot împreună cu aceștia, iniţiativa urma să fie prezentată pe postul naţional de televiziune. Numai că aceștia din urmă nu s-au mai prezentat, din grija evidentă de a nu anula prin prezenţa lor publică mitingul organizat pentru a doua zi, cu care – așa cum a anunţat Corneliu Coposu la intrarea în clădirea Guvernului, sediul CFSN – „Am venit să preluăm puterea”! Cu toate acestea, ideea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a fost salutată de liderii partidelor de opoziţie, printre care Călin Popescu Tăriceanu, Sergiu Cunescu și alţii, care au avut aprecieri pozitive privind crearea noului organism, exprimându-și satisfacţia pentru realizarea unui cadru politic ,,adecvat momentului”.

CPUN-ul a reprezentat forumul suprem în stat până la alegerile din 20 mai 1990. S-a dovedit mai deschis la dialog decât toate parlamentele ulterioare și a reușit să conducă ţara prin consens, pregătind alegerile libere din 20 mai și intrarea României în normalitate. Mai mult, a pus bazele Parlamentului care avea să joace și rolul de Adunare Constituantă.

Vasile Gherasim: În ultima vreme foarte mulți indivizi neagă existența Revoluției Române din Decembrie 1989.

După o luptă revoluționară urmează un proces de schimbare la nivelul societății respective. Acest proces,

în România, continuă și în prezent. Schimbarea unui regim politic cu altul este

consecința directă a unei revoluții. Din păcate, în spațiul public românesc, ideea de revoluție este atacată și astăzi, la 25 de ani de la acele momentele dramatice din decembrie 1989.

Umbrirea acestui fapt istoric aduce un mare deserviciu tineri generații, care nu mai înțelege nimic!


Revoluția din Decembrie 1989 a fost un moment crâncen în destinul acestei popor. În acele clipe, oamenii și-au sacrificat viața pentru un ideal. Este de înțeles de ce așteptările românilor au fost, și continuă să fie așa de mari.

Primul Parlament al României, CPUN-ul a fost efectul unor mișcări de stradă. Acest parlament lucra câte 12 ore pe zi. Parlamentul din care am făcut parte, până acum 2 ani, lucra 12 ore pe săptămână.

Spiritul CPUN-istului, amintit de doamna Iorga, a fost cel al colaborări și forței ideilor noi. Mai există aceeași solidaritate în cadrul clasei politice? Dezbaterile erau ample, iar ședințele se prelungeau până dimineața; controversele erau dezbătute până la epuizarea ideilor contondente dintre părți.

CPUN-ul a fost prima mare experienţă a democrației noii Românii și primul pariu câștigat în istoria modernă a țării noastre.

În final, vreau să citez un catren compus în Piața Universității în decembrie 1989, de un poet anonim:

“Fie-vă dor, de-apururi, de umbra lor curată

De clipa-n care totuși în moarte au trecut,Ținând în pumni țărână și-o

stea îngânduratăSă nu se simtă singuri în platoșe de

lut”. .Spiritul CPUN ar trebui reinventat!

Ion Todiraș: Acum, la un sfert de veac de la declanșarea Revoluției Române din Decembrie 1989, îmi dau seama cât de repede a zburat timpul.

În acele clipe eram cu toții dornici de schimbare, curajoși și încrezători în șansa

noastră. Alături de prieteni și cunoscuți, am participat la Revoluția Română din Decembrie 1989 cu toate riscurile ce planau asupra noastră. Am preluat apoi conducerea Partidului Tineretului Liber Democrat, care poate ar fi fost bine să existe și astăzi.

Entuziasmul maselor a permis scoaterea României din lagărul comunist. Viața politică,

socială și culturală a României a fost supusă unui proces de restructurare, care continuă și în prezent.

Ca reprezentant al acestui partid în primul for al puterii de atunci, CPUN, susțin cu mândrie că am participat, alături de colegii mei, la demararea procesului de construcție democratică în România.

Normele stabilite de acest organism urmau să contureze o nouă societate și mă declar mândru că am folosit elanul și priceperea pentru a-mi aduce contribuția în noua societate.

25 de ani au fost condensați. Sigur, nu am reușit tot ce ne-am propus, dar avem sentimentul că revoluția și puterea rezultată din voința populară au reprezentat șansele României de a merge pe drumul european, împreună cu popoarele civilizate. Principalii beneficiari au fost și vor rămâne tinerii. Acesta a fost și idealul nostru, când am înfliințat Partidul Tineretului Liber Democrat.

Cornel Popa: Eu nu-mi amintesc ca domnul președinte Ion Iliescu să fi luat decizii de unul singur. A existat o comunicare continuă cu toți cei implicați. Am fost la Palatul Victoria, alături de Gelu Voican Voiculescu și alții, și am văzut modul în

care lucrați, dumneavoastră, cei din CPUN. Ioan Todiraș: Dacă domnul Iliescu ar

fi fost președintele Partidului Tineretului Liber Democrat, atunci am fi câștigat alegerile.

Romeo Raicu: Cred că marea neșansă a României a constat în faptul că Revoluția a durat numai o săptămână. Dacă ar fi durat mai mult, ne-am fi cunoscut între noi și s-ar fi putut naște un nucleu formator al celor încrezători în idealurile Revoluției.

În acele momente ferbinți, Ion Iliescu a fost omul în jurul căruia s-a construit puterea.




Domnia sa, în ziua de 27 decembrie 1989, a invitat la masa argumentelor pe toți cei interesați de evoluția democratică a țării, printre care și pe unii disidenți.

Unii au preferat să se retragă în acele clipe din CFSN. Dacă ar fi existat o structură unitară, poate că evoluția socială a României ar fi fost alta. Mă refer la Doina Cornea, Ana Blandiana, etc.

Poate că ar fi fost indicat ca startul României în marea competiție democratică, socială, economică și culturală să se desfășoare într-un mod diferit. Prelungirea alegerilor ar fi îngăduit o altă optică asupra viitorului țării.

Întorcându-mă la anul 1990, vreau să menționez că în ședința din 23 ianuarie, nu am fost de acord cu ideea partidului FSN.

Ion Iliescu: Toată lumea a vrut să păstreze denumirea de FSN pentru partid. Eu atunci am semnalat că această denumire poate da naștere confuziei între CFSN și Partidul FSN. Se și discutase formula – Partidul Poporului. Sala: Partidul Revoluției.

Ion Iliescu: Au fost mai multe alternative. Romeo Raicu: În acel moment Mircea

Dinescu s-a abținut. Ana Blandiana, la fel. CFSN nu era un organism al foștilor

comuniști, ci al oamenilor din toată țara. În

această structură eu am fost vicepreședinte, alături de domnul Neacșa, pe probleme de tineret.

La sfârșitul lunii decembrie 1989 ne-am dus la Casa Studenților „Grigore Preoteasa”, unde ne-am întâlnit cu toate organizațiile studențești, proaspăt înființate. Ne-au întâmpinat cu reținere și ne-au spus că suntem comuniști. Nu am înțeles nimic!

Acest episod s-a repetat și în data de 12 ianuarie 1990, deși noi eram cei care făcuserăm Revoluția. Apoi au existat discuții cu privire la alegeri. Au fost mai multe teorii: fie ne reunim într-un partid, fie menținem buna funcționare a țării până la alegeri.

Poate că dacă ar fi trecut 6 luni de Revoluție sau un an de zile până făceam alegerile situația țării ar fi cunoscut o altă evoluție.

Ion Iliescu: Chestiunea aceasta legată de prelungirea termenului stabilirii datei alegerilor a fost esența dezbaterilor din CPUN. În acele momente tulburi, starea de provizorat nu era în favoarea țării. Din contră!

CPUN are meritul său. Într-o perioadă relativ scurtă s-au adoptat peste 200 de acte normative.

Romeo Raicu: Domnule Iliescu, istoria vă va găsi vinovat de toate eșecurile acestei țări. De fiecare dată, când se indentifică vreo greșeală, este invocat numele dumneavoastră. O astfel de interpretare este greșită după părerea mea, dar, din păcate, este des întâlnită în rândul societății!


Stelian Cincă: Vă mărtu-risesc că sunt încă nostalgic după acele zile în care ne întâlneam cu toții în CPUN. Comparând celelalte for-mațiuni parlamentare alese în mod democratic și CPUN-ul, am senzația că reușita este de partea

noastră, a CPUN-iștilor. Am fost mai sinceri, total încrezători în șansa noastră de a renunța la un regim devastator. Nostalgia nu mă împiedică să fiu obiectiv și să fac unele observații.

Domnul Zilișteanu vorbea despre manipularea alegerilor din 1990. Acest termen este, după părerea mea, nepotrivit. Majoritatea membrilor CPUN au luat măsura de a urgenta desfășurarea alegerilor, ceea ce a dăunat celorlalte partide, și chiar principiului democratic. În timp ce FSN –ul avea o cultură politică mult mai bogată și un spirit de solidaritate și un scop precis, partidelor formate după Revoluție le lipsea experința politică.

Ion Iliescu: La ce partid vă referiți?Stelian Cincă: La toate formațiunile

politice. Acestea nu au avut timp să se pregătească pentru alegeri. Unele se înființaseră cu două săptămâni, o lună înainte de alegeri.

O altă observație importantă este legată de conținutul Constituției. Există în textul respectiv lacune care au îngreunat situația de atunci. Mă refer la art. 1, alineatul 4, care spune că statul român se organizează după principiul a trei puteri, iar la capitolul 3 când se detaliază atribuțiile puterilor, apare președintele între puteri.

Din această cauză țara noastra a avut și are, încă, de suferit! Justiția în România nu are reprezentanți legali și oficiali.

Ion Uță: Colegii Romeo Raicu și Radu Zilișteanu au menționat momentul constituirii Consiliului Provizoriu. Este vorba de celebra reuniune ce a avut loc la Palatul Victoria. În fața dumneavoastră. se aflau reprezentanții

partidelor istorice. Domnia voastră a propus o reprezentanță

de 75%. Au fost, însă, voci care au cerut 50 %. În acel moment ați supus la vot și astfel s-a modificat structura CPUN-ului.

În ceea ce privește dinamica dezbaterilor CPUN, aș dori să precizez că dumneavoastră urmăreați cu mare interes firul argumentelor. Vă notați ideile importante care, ulterior, se materializau.

Eu am luat cuvântul în trei ocazii. Atunci v-am făcut următoarele propuneri: să desființați magazinele în care se vindeau produse doar cu dolari și să eliberați pașapoarte de serviciu pentru membrii partidelor nou constituite.

În cadrul CPUN s-au ținut multe discuții sterile. Din fericire însă, ideile fundamentale s-au materializat.

CPUN-ul, pentru mine, a fost o experiență democratică importantă. A fost un debut al culturii politice în România.




Tache Pârvulescu: A trecut un sfert de veac de la înființarea CPUN.

Faptul că ne aflăm astăzi la acest simpozion care marchează cei 25 de ani de la constituirea CPUN, un moment important pentru evoluția ulterioară a țării, îl

datorăm doamnei Eugenia Iorga și Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989.

În pofida deciziilor majore pe care le-a adoptat, CPUN-ul rămâne hulit de unii și de alții. Din toate organismele politice existente, CPUN-ul a fost primul care a recunoscut statutul foștilor deținuți politici. Mă bucur că domnul Radu Ciuceanu este prezent la acest eveniment. Drepturile foștilor deținuți au fost susținute de membrii CPUN.

Trebuie să ne amintim și de colegii care, din nefericire, nu mai sunt printre noi. Barbu Dănescu se numără printre aceștia, reprezentantul județului Constanța, care a murit ca un erou vara trecută după ce a salvat de la înec trei oameni.

Dorel Haraga: Din lucrarea doamnei Domnița Ștefănescu ,,11 ani din istoria României, decembrie 1989 - decembrie 2000” referitor la CPUN aflăm următoarele: „9 februarie. Se constituie, după dezbateri-maraton la care presa n-a avut acces,

deși lucrările au fost transmise prin televiziune, CPUN, ca non organ legislativ și al puterii de stat, alcătuit prin consens național și având ca principal scop declarat asigurarea preăgtirii și desfășurării alegerilor, la 20 mai 1990 (Decret Lege nr. 81 al CFSN, 9 februarie 1990).

Reprezentarea politică în CPUN care urmează să aibă 255 de membri: 112 membri din CFSN, 112 din formațiunile și partidele nou create, 27 din partea uniunilor minorităților naționale, 3 din partea AFDPR și un vot rezervat președintelui”.

Wikipedia, enciclopedia liberă, prezintă următoarea informație: „Consiliul Provizoriu de

Uniune Natională a fost un organism provizoriu de conducere a României în perioada dintre 9 februarie 1990 și 20 mai 1990, când au avut loc primele alegeri care au urmat Revoluției Române din Decembrie 1989”.

DEX-ul este și mai lapidar.Am reprodus aceste câteva definiții cu

intenția de a releva modul laconic și uneori chiar tendențios, în care este prezentată prima instituție legislativă pluripartinică postdecembristă.

Începând cu data de 22 decembrie 1989, procesul de emancipare națională s-a arătat în adevărata sa splendoare. S-a creat CFSN-ul ca prima structură politico administrativă revoluţionară, structură în cadrul căreia a fost stimulat și s-a manifestat pluralismul de idei.

Ca o încununare a victoriei dorinței de libertate și democraţie, la data de 9 februarie 1990 CFSN se transformă în CPUN. Din acel moment, partidele politice își expun în fața națiunii platformele politice și dorința de a accede la putere. Lupta a fost crâncenă.

Parlamentul celor 100 de zile și-a atins scopul. A emis legi importante care au stat la baza reconstrucției societății române.

Florin Bădinici: După Revoluție am fost consi-lierul domnului Silviu Brucan. Am avut multe de învățat de la dumnealui. Când a afirmat că avem nevoie de 20 de ani ca să învățăm ce este democrația, am fost printre cei care l-au blamat.

Unde ne aflăm astăzi, după 25 de ani? Deși nu ne-a trimis nimeni să ieșim

pe străzi în zilele Revoluției, de un sfert de veac suntem acuzați. Asistăm la un proces de denaturare a ideii de Revoluție.

Toți lupii moraliști din zilele noastre modifică datele problemei.

Au trecut 25 de ani de la Revoluției dar interesul pentru elucidarea acestui moment dramatic este din ce în ce mai scăzut.

Țara noastră este într-o situație critică. Ceea ce se prezintă la televiziuni sunt doar niște perdele de fum! Românii își părăsesc țara pentru a se pune la dispoziția străinilor.


Petrișor Morar: Starea prezentă a țării este critică. Suntem pe o direcție foarte greșită. Va fi foarte greu să ajungem la prestigiul pe care l-am dobândit în decembrie 1989. Probabil că vor mai trece încă 25 de ani.

Alexandru Mironov: Față de domniile voastre am avantajul de a nu fi fost membru CPUN. Vă voi prezenta varianta mea, de cetățean simplu, participant la Revoluție.

În anul 1990 am părăsit postul de director de radio și m-am mutat în Televiziune. Am încercat să fac emisiuni pozitive, să le arăt oamenilor că România este o țară normală.

Am realizat 365 de emisii în acel an. Filmam dimineața, montam la prânz și seara eram în direct. Apoi urmăream reportajele legate de CPUN.

Momentul în care ați votat prima lege a fost extraordinar. Eram acasă. Locuiam la bloc. Toți

vecinii aveau luminile aprinse. Era „spectacolul” pe care românii nu-l văzuseră niciodată. Nici măcar între cele două mari războaie.

După vot, lumea a izbucnit în aplauze ca la meciul de fotbal.

Dumneavostră, CPUN-iștii aveți uriașul merit de a fi stabilizat România!

Meritul în istorie al acestui pre-parlament este colosal! Ar trebui ca analiștii politici să țină cont! Ați elaborat și votat legi și, alături de reprezentanții partidelor istorice, ați construit o structură importantă pentru România.

Emil Cico Dumitrescu: Privesc cu mânie spre trecut. Cei care au făcut ceva pentru România – și-au jertfit viața, au dat dovadă de eroism în decembrie 1989 – astăzi sunt judecați pe nedrept.

Vocea partici-panților la Revoluția Română din Decembrie 1989 devine tot mai stinsă, în timp ce tentativele de denaturare a Revoluției sunt tot mai virulente.

A consemnat Elena DIACONU

*




DOCUMENTE

DECRET-LEGE nr. 81 din 9 februarie 1990

privind Consiliul Provizoriu de Uniune NaţionalăPublicat în MONITORUL OFICIAL nr. 27

din 10 februarie 1990

Ţinînd seama de caracterul deschis al componenţei Consiliului Frontului Salvării Naţionale - ca organ suprem al puterii născut în revoluţia din decembrie 1989 -, caracter afirmat în platforma-program comunicată către ţară la data de 22 decembrie 1989, avînd în vedere că, în condiţiile create de trecerea la înfăptuirea obiectivelor prevăzute în platforma-program, inclusiv a principiului pluralismului politic, în viaţa politica a României s-au constituit şi se constituie partide şi alte formaţiuni politice, precum şi ca însuşi Frontul Salvării Naţionale s-a transformat în formaţiune politica de sine stătătoare, luînd în considerare înţelegerea intervenită la data de 1 februarie 1990 între reprezentanţi ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi reprezentanţii partidelor şi formaţiunilor politice participante la întâlnirea-dialog de la acea dată privind crearea cadrului de colaborare a tuturor forţelor politice în perioada preelectorală, respectând principiul separării puterilor în stat consfinţit prin platforma-program din 22 decembrie 1989, garanţie a democraţiei reale şi a stabilităţii în ţară pînă la alegerile libere, Consiliul Frontului Salvării Naţionale decretează:

ART. 1 Pe data prezentului decret-lege, Consiliul Frontului Salvării Naţionale îşi modifică alcătuirea,

organizandu-se pe baze paritare, în sensul că jumătate din numărul membrilor săi sînt din actualul consiliu, iar cealaltă jumătate este formată din reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale, cooptaţi în consiliu.

Fiecare partid, formaţiune politică sau organizaţie a minorităţii naţionale va putea fi reprezentată de cel mult trei membri.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, realcătuit potrivit prezentului articol, se va numi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

ART. 2În Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională vor fi reprezentate partidele şi formaţiunile politice

participante la înţelegerea din 1 februarie 1990, inclusiv Frontul Salvării Naţionale.Cooptarea altor partide şi formaţiuni politice sau organizaţii ale minorităţilor naţionale se va

putea face numai cu respectarea principiului parităţii şi a normei de reprezentare prevăzute la art. 1, cu aprobarea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţionala.

ART. 3Consiliile Frontului Salvării Naţionale judeţene, municipale, ale sectoarelor municipiului

Bucureşti, orăşeneşti şi comunale vor fi completate cu reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale, înscrise la nivel naţional (fiecare cu câte 1 pînă la 3 membri) peste numărul de membri existent în consiliile actuale, numărul acestor reprezentanţi urmând să constituie pînă la 50% din totalul membrilor consiliilor astfel alcătuite.

Consiliile teritoriale, realcătuite potrivit alin. 1, îşi schimbă denumirea în consilii provizorii de uniune naţională.

ART. 4Activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională se desfăşoară potrivit reglementărilor în

vigoare.

CONSILIUL FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE


DOCUMENTE

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională decretează:

Articolul 1Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională este compus din 253 membri. Articolul 2Biroul executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională este format din 21 membri şi

anume: preşedinte, 5 vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri. Articolul 3Consiliul Provizoriu de Uniune Naţionala are următoarele comisii de specialitate:

a) Comisia de reconstrucţie şi dezvoltare economică; b) Comisia pentru agricultură; c) Comisia constituţională, juridică şi pentru drepturile omului; d) Comisia pentru tineret; e) Comisia pentru politica externă; f) Comisia pentru învăţămînt; g) Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie; h) Comisia pentru cultura; i) Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic; j) Comisia pentru minorităţile naţionale; k) Comisia pentru administraţia locală; l) Comisia organizatorică şi colectivul de împuterniciţi ai consiliului; m) Comisia pentru sănătate; n) Comisia pentru muncă şi ocrotiri sociale; o) Comisia pentru rezolvarea sesizărilor şi doleanţelor cetăţenilor ţării; p) Comisia pentru cercetarea abuzurilor care au dus la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului

şi pentru reabilitarea victimelor dictaturii. Articolul 4 Orice dispoziţii contrare se abrogă.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI PROVIZORIU DE UNIUNE NAŢIONALĂ

ION ILIESCU

DECRET-LEGE nr. 82 din 13 februarie 1990

privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională şi a biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale consiliului

Emitent CPUNPublicat în MONITORUL OFICIAL nr. 28 din 14 februarie 1990


DOCUMENTE


Despre RevoluţieÎnsemnări de cenuşă (III)

• Ruda săracă a libertăţii post-decembriste - Revoluţia Română!

• „Implozia” din decembrie! Lovitura de palat, Lovitura de Stat, Revoluţia Securităţii, Revoluţia furată, Revoluţia confiscată, Revoluţia trădată, Revoluţia asasinată, Revoluţia neterminată (Annely Ute Gabanyi), Revoluţia încâlcită (Nestor Rateș), Revoluţia trădată (Antonia Rados), Revoluţia dublată (Andrei Codrescu), Așa-zisa revoluţie, Loviluţia – Revoluţia care n-a avut loc (Victor Lupan), O jumătate de Revoluţie, Mai mult răscoală decât revoluţie, Un mensonge gros comme le siècle (Michel Castex)...

• Adevărul nu este nicicând politic, chiar dacă istoria este opera învingătorilor!

• Dispreţul asasinului nepedepsit pentru victima care nu-i ripostează! Altfel cum se explică, Doamne cruzimea cu care profitorul Revoluţiei îl înfometează pe cel care i-a oferit puterea de a-l pedepsi?

• Să ne gândim la oamenii care au privit revoltele străzii din spatele perdelelor, cu carnetul de partid tremurându-le în palma transpirată.

• Ce destin necruţător îi urmărește pe cei care au răsturnat tirania? Ca și cum ar fi lăsaţi pradă răzbunării urmașilor ei!

• Ce fel de oameni sunt cei care calomniază și astăzi faptele de sacrificii și de glorie ale generaţiei Revoluţiei?

• Cele trei păcate ale colaboraţionistului român... 1. Că a fost în stare!2. Că nu a recunoscut!3. Că nu s-a căit!

• Câţi dintre cei care s-au remarcat în urma Revoluţiei Române mai apără cu adevărat ideea de Revoluţie, supusă astăzi unei contestaţii dintre cele mai violente?

• Nu se poate să trăiești, fie și pasiv, momentul ’89 și să-l ratezi și pe acesta!

• Astăzi la 25 de ani de la Revoluţie torţionarii nu mai datorează decât un singur lucru: mărturisirea!

• Tot mai puţini dintre cei ce au participat la Revoluţie mai cred că au participat la Revoluţie!

• A fost ori n-a fost Revoluţie în decembrie 1989? Întrebare (hamletiană) a neîncrederii în sine!

• Altfel spus, istoria trebuie „trezită” şi rescrisă continuu! • Istoria nu vaccinează niciodată împotriva repetării ororilor ei!



• „Toate analogiile istorice sunt false” (Gerd Koenen)

• Un sfert de veac în care am pierdut gloria Revoluţiei printre degete! Sau o generaţie care a pierdut legătura emoţională cu trecutul ei?

• Post-revoluţia – pacea silnică impusă învingătorilor ei!

• Aglomerarea ereditară de putere și bogăţii. 1990-2015. Mafia și Burghezia.

• Un mort al unei familii oarecare este deplâns cu mai multă sinceritate decât o mie o sută patru morţi ai Revoluției. Memoria sentimentală are nevoie de chipuri. Memoria parvenită, astăzi, nu-și dorește a-i mai fi amintite!

• Diavolii sunt mai fascinanţi decât îngerii.

• Un Ceaușescu obsesiv de care nu se leapădă memoria vinovată de a ști cu adevărat și de a nu recunoaște! Zidul lângă care a fost executat este mai vizitat decât treptele Catedralei unde a fost împușcat în cap adolescentul Sorin Leia! Cum, Doamne, toţi aceștia – Ceaușescu, Gușă, Stănculescu, Vlad, sunt văzuţi patrioţi?

• Şi acum, la 25 de ani de atunci, la împărţirea finală a bucatelor, pălmașii Revoluţiei sunt singurii uitaţi.

• „Au murit ca proștii!” gândește astăzi parvenitul îmbogăţit.

• Restauraţia românească s-a produs fără cea mai mică împotrivire! Ca și cum episodul decembrie ‘89 n-ar fi existat niciodată. Nefericiţi sunt cei puţini care nu au încercat să-l uite.

• O schizofrenie premeditată – să nu recunoști meritele celor care îţi permit până și să ai acest drept!

• Banala promiscuitate morală nu privește de jur-împrejur decât de la propria ei înălţime.

• Schimbarea rolurilor! Cum îl mai ia „peste picior” pe un Lorin Fortuna un istoric de mâna a doua!

• Am cunoscut cercetători salariaţi ai „evenimentelor” Revoluţiei Române, convinși că aveau de-a face cu o Lovitură de Stat! Şi pentru care doar banii primiţi lunar, ca simbrie, păreau autentici!

• Şi Ceaușescu, cel iubit de popor, credea că este dat jos de o Lovitură de Stat! Atunci de ce nu l-a apărat poporul de Lovitura de Stat? De ce n-a ieșit în 22 să facă scut în faţa lui?

• Cum își mai amintește Capitala de Revoluţie altfel decât prin monumentul ei batjocorit din Piaţa Senatului? „Cartoful lui Ghilduș”, vopseaua de pe marmura lui neîngrijită și smulgerea literelor de pe Zidul Martirilor...

24 | Caietele Revoluţiei Nr. 2 (57)/2015*

• “Recitesc “DOSAR 1915” pentru a-mi reaminti cum a comentat Bedros Horasangian poziționările și/sau repoziționările unor Robert D. Kaplan și Bernard Lewis față de primul genocid al secolului trecut – „Mistificarea istoriei nu prin minciună, neadevăr sau măsluire de documente – ştim că s-a practicat şi se mai practică – ci prin omisiune. Pur și simplu armenii și Armenia nu există.” Istorici și istorici. Unii țin seama; unii nu bagă de seamă.” (Dorin Tudoran)

Parafrazând ideea: „Mistificarea istoriei nu prin minciună, neadevăr sau măsluire de documente – știm că s-a practicat și se mai practică – ci prin omisiune. Pur și simplu, revoluționarii și Revoluția nu există! Istorici și istorici. Unii țin seama; unii nu bagă de seamă.”

• Aproape toate revoluţiile lumii au parte de decese excepţionale!

• În decembrie 1989 am întâlnit în Balonul Operei din Timișoara ziariști francezi care vorbeau în șoaptă. Ca și cum s-ar fi întors în catedralele fumegânde ale Revoluţiei lor de la 1789!

• Revoluţia de la 1789 a schimbat Europa, Revoluţia de la 1989 nu a schimbat România. Câte cuvinte o mai amintesc în Constituţia României?

• Istoriografia Revoluţiei Române – o memorie publică hărţuită de o maximă impostură!

• Şi atunci cine va mai vindeca pustiul din cartea de istorie?

• Mai merită să moară cineva pentru tine, patrie română? Nu e destul ca, la 25 de ani de atunci, să îi vezi flămânzi și umiliţi? Nu ei sunt astăzi arătaţi cu degetul în lumea profitorilor Revoluţiei?

• Şi, totuși, Revoluţia lor a lăsat o verighetă pe inelarul naţiunii române! Doar ea, la 141 de ani de la Revoluţia lui Nicolae Bălcescu și la 187 de ani de la Revoluţia lui Tudor din Vladimiri! A fost mult, a fost puţin, dar, datorită lor suntem încă popor român de la Unirea Principatelor și până în zilele noastre! Epilog glorios al visului lui Alexandru Ioan Cuza!

•Dar cine se mai poate atinge de cicatricele glorioase care strălucesc și astăzi pe obrazul românesc? Căci ele sunt Actele de întemeiere a libertăţii noastre și Constituţia de astăzi a României moderne. O Românie care nu a uitat și nu iartă tiranii ucigași și trădătorii neamului nostru! Şi acum, români, întoarceţi-vă ruga la martirii care vă ascultă tăcuţi, așteptând răbdători să le duceţi truda până la capăt! Sădind cu sârguinţă pe sângele scurs pe pământul martirizat sămânţa vie a viitorului lor.

• Ultimii 25 de ani! Ca ieri s-a întâmplat totul. Ce ne vom mai aminti, Doamne, după alţi 25 de ani? Câţi vom mai trăi până atunci? Noi, cei din generaţia Revoluţiei?...

Claudiu IORDACHE

DESPRE REVOLUŢIE

• Fereastra Overton, fereastra de oportunitate a manipulării piezişe şi metodice a românilor! “... Se începe încet-încet, se discută despre una sau alta pentru că dreptul la discuție e liber... apoi, cu tehnici pe care Ei le stăpânesc perfect, se introduce acel ceva în mentalul colectiv, anihilând încet-încet orice posibilă rezistență mentală, și ajungând în situația halucinantă ca oamenii să fie făcuți chiar să ceară acel ceva, pentru că manipularea de acest tip a dat roade şi li s-a introdus, subliminal, ideea... Se taie legătura cu rădăcinile, se pulverizează noțiunile de “moral and right”, se redefinesc drepturile omului la libera gândire, libera opinie, se ajunge la prigoană din motive de “political correctness”...”

Este cazul adeveririi în spațiul public a aşa ziselor virtuți ale lui N. Ceaușescu: ce a făcut el, cum s-a împotrivit el, cât de patriot a fost, cum i-a înfruntat el pe ruşi, cum n-a dat el ordin să se tragă, etc.. Şi asta, având suport presa tipărită, media tv ori rețelele de socializare, iar drept agenți trollii dâmbovițeni, evident agenți de influență capabili să manipuleze opinia majorităților.



Revoluţia Română din Decembrie 1989 și Constituirea noilor structuri provizorii

ale puterii

Documentul care practic a consacrat sfârșitul regimului comunist din România și, în același timp, a marcat începutul perioadei de provizorat în care puterea de stat a fost deţinută, mai întâi, de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale (până în februarie 1990) și apoi de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (până în luna mai) – când au fost organizate primele alegeri libere după prăbușirea sistemului comunist – a fost Comunicatul Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 19891. Comunicatul, act eminamente politic, emis de un organism revoluţionar creat ad-hoc, anunţa dizolvarea tuturor structurilor de putere ale vechiului regim, respectiv Președinţia Republicii, Consiliul de Stat, Marea Adunare Naţională, Consiliile populare, Guvernul, Securitatea, cu excepţia armatei și constituirea unui nou organism al puterii, Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de un Consiliu (CFSN). Documentul a stat la baza primei structuri provizorii „a noii puteri revoluţionare... care își asuma răspunderea preluării prerogativelor statului”2. În componenţa Consiliul de conducere al Frontului, alcătuit iniţial din 39 de membri, intrau persoane cunoscute de opinia publică drept opozante și disidente ale regimului Ceaușescu, personalităţi politice și artistice prestigioase, oameni de cultură, dar și persoane implicate efectiv în confruntările din stradă cu aparatul de represiune al regimului ceaușist, în zilele de 21 și 22 decembrie3.

Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prezentat în seara de 22 decembrie de către Ion Iliescu, avea ca scop declarat instaurarea ,,democraţiei, libertăţii și demnităţii poporului român4, consemnând în mod clar încetarea vechiului regim, cu toate structurile sale de putere și înlocuirea sistemului comunist cu o societate democratică, pluralistă, care să înceapă reconstrucţia economică și socială a ţării, integrarea României în structurile Europei. Punctual, se hotăra:

1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.

2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie.3. Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor

politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă.

1 Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, în „Monitorul Oficial”, Anul I, 22 decembrie 1989.2 Ion Iliescu, Revoluţia Română, Editura Presa Naţională, București, 2001, p.48-49.3 Din primul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale făceau parte în mod provizoriu, următorii: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tákés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, generalii Ștefan Gușă și Victor Athanasie Stănculescu, Aurel-Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaesu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, căpitan Mihail Lupoi, maior Dan Voinea, căpitan de rangul I Emil Dumitrescu, Vasile Neacșa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negruţiu, Gheorghe Manole, Cazimir Ionescu, Adrian Sârbu, Constantin Cârjan, Domokos Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu.4 Vezi textul Comunicatului către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, componenţa primului Consiliu și, în Ion Iliescu, Momente de Istorie-Documente, Interviuri, Comentarii-Decembrie 1989-Iunie 1990, vol.I, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 19-22. De asemenea, textul documentului și în Ion Calafeteanu (coordonator), Gheorghe Neacșu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Revoluţia Română din decembrie 1989.Documente, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 308-311.


NOI STRUCTURI ALE PUTERII DUPĂ 1989

Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România.

Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat.

4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii și a eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei iniţiative și a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice.

5. Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii producţii ţărănești. Oprirea distrugerii satelor.

6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reașezarea structurilor învăţământului pe baze democratice și umaniste.

Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii și a imposturii, și statuarea unor criterii de competenţă și justiţie în toate domeniile de activitate.

Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale.Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.7. Respectarea drepturilor și libertăţilor minorităţilor naţionale și asigurarea deplinei lor egalităţi

în drepturi cu românii.8. Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor

nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, urma să se pună capăt exportului de produse agroalimentare, exportului de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldură și lumină ale populaţiei.

9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătaţi, a prieteniei și a păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. De asemenea, se exprima voinţa de a se respecta angajamentele internaţionale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.

10. Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor și libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.

Același Comunicat mai proclama: ,,Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu, Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituţiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale...” și recomanda constituirea de ,,consilii judeţene, municipale, orășenești și comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca organe ale puterii locale…5

,,Constituindu-ne în acest front – sublinia viitorul președinte al CFSN – suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii și demnităţii tuturor locuitorilor ţării.

După citirea Comunicatului la posturile de radio și televiziune, Ion Iliescu a precizat; „Deocamdată, este o structură provizorie, gândită într-un mod foarte operativ. Lista rămâne deschisă. Nu aceasta va fi componenţa completă a Consiliului. Am menţionat doar câteva nume de oameni care sunt legate de

5 Ion Iliescu, Revoluţia ca reformă... p. 66-67.



transformările pe care le cunoaște ţara, oameni care au demonstrat spirit de sacrificiu în anii tiraniei, tineri care în aceste zile au fost pe baricade, care și-au pus viaţa în pericol, reprezentanţi ai muncitorilor, ai studenţilor, ai intelectualitaţii, ai armatei, acele forţe care au fost active, prezente în procesul de instaurare a noului regim al puterii. Lista rămâne deci deschisă. Pentru a putea completa componenţa Consiliului așteptăm propuneri din partea tuturor categoriilor și forţelor sociale care au luptat și au învins. Acest comunicat este o primă formă de platformă program a noului organism al puterii de stat din România. Am primit mandatul de a vi-l prezenta”6.

Unii analiști au considerat că, deși Comunicatul către ţară al CFSN se voia un program politic pentru edificarea unui sistem global al societăţii, el a reprezentat o înmănunchere de răspunsuri punctuale la cele mai acute revendicări populare, caracterul exclusiv pragmatic predominând asupra unei concepţii coerente7.

În conformitate cu principiile consacrate în Proclamaţia Revoluţiei, la 27 decembrie 1989, în cadrul primei ședinţe plenare a Consiliului Frontului Salvării Naţionale a fost adoptat Actul constitutiv al noii puteri. Este vorba despre Decretul-Lege Nr. 2, intitulat ,,Decretul-Lege privind constituirea, organizarea și funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale”8. Acest document a legalizat Consiliul Frontului Salvării Naţionale ca organ central al puterii de stat, a precizat regulile în baza cărora urma să-și îndeplinească atribuţiile și a stabilit principalele sale structuri9. Consiliul – se preciza în document, ce reunea ,,reprezentanţi ai tuturor forţelor patriotice ale ţării, de toate categoriile sociale și de toate naţionalităţile”, în calitatea pe care o avea, aceea de organ suprem al puterii de stat– urma să acţioneze în vederea instalării în România a unei societăţi ,,cu adevărat democratice”, să asigure drepturile fundamentale ale omului și cetăţeanului. Programul CFSN-ului relua, în mare, prevederile Comunicatului adresat ţării în seara de 22 decembrie precum: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist; organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie; separarea puterilor în stat; alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate; restructurarea întregii economii naţionale; eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată; promovarea liberei iniţiative și a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii; oprirea distrugerii satelor; reorganizarea învăţământului; respectarea drepturilor și libertăţilor minorităţilor etc. La acestea se adăugau: promovarea unei ideologii umaniste și democratice; dezvoltarea culturii naţionale pe baze noi; libertatea presei, radioului și a televiziunii; libertatea cultelor și garantarea liberei manifestări a credinţelor religioase; salvarea echilibrului ecologic etc10. În ceea ce priveşte politica externă a ţării, Programul FSN prevedea că aceasta va servi promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii 6 Ion Calafeteanu (coord), op.cit., p. 309-310.7 Marian Enache, Mihai Constantinescu, Renașterea parlamentarismului în România, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 60.8 Monitorul Oficial, Anul I, Nr. 4, 27 decembrie 1989.9 Stenograma primei ședinţe plenare a CFSN și Decretul-Lege de constituire a acestuia, în Ion Iliescu, Revoluţia Română, ... p. 69-105; Ion Calafeteanu (coordonator), op.cit., p. 727-753.10 Ibidem.



în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului popoarelor, Totodată, se afirmă că ,,România va respecta angajamentele sale internaţionale și, în primul rând, cele decurgând din Tratatul de la Varşovia şi din acordurile de la Helsinki11.

În baza aceluiași Decret-Lege nr. 2/1989, conform articolului 1, numele ţării urma să fie ,,România”, forma de guvernământ – republicană, iar drapelul să rămână Tricolorul tradiţional, având culorile așezate vertical, pornind de la lance în următoarea ordine: albastru, galben, roșu. Conform articolului 2, CFSN, ca organ al puterii, avea următoarele atribuţii principale: emitea decrete cu putere de lege, numea și revoca premierul și aproba componenţa guvernului la propunerea prim- ministrului.

Conform articolului 3, Consiliul Frontului Salvării Naţionale era format din 145 de membri, din rândul cărora se alegea un Birou Executiv, alcătuit din 11 membri și condus de un președinte; Biroul Executiv își exercita atribuţiile în intervalul dintre sesiunile Consiliului.

În cadrul articolului 4 erau menţionate cele 11 comisii de specialitate prin intermediul cărora Consiliul își desfășura activitatea, iar la articolul 5 erau enumerate atribuţiile președintelui CFSN: reprezenta ţara în relaţiile internaţionale și încheia tratate internaţionale; numea și rechema ambasadorii României în străinătate; primea scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state; acorda cetăţenia română, aproba renunţarea la cetăţenie și retragerea cetăţeniei române; aproba stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii altor state; acorda dreptul de azil; aproba înfierea unor minori, cetăţeni străini, de către cetăţeni români, precum și înfierea unor minori, cetăţeni români, de către străini.

Articolele 6-8 făceau referiri la consiliile teritoriale ale Frontului. Conform articolului 6 în unităţile administrativ-teritoriale judeţene, municipale, orășenești și comunale se constituiau consilii ale Frontului Salvării Naţionale, organe ale puterii locale, ierarhic subordonate Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Articolul 7 fixa numărul membrilor Consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale după cum urmează: consiliile judeţene și cel al municipiului București, între 35 și 51 de membri; consiliile municipale, între 15 și 27 membri; consiliile orășenești și ale sectoarelor municipiului București, între 11 și 21 membri; consiliile comunale, între 9 și 15 membri.

Consiliile teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale urmau să aleagă dintre membrii lor un Birou Executiv format dintr-un un președinte, doi vicepreședinţi, un secretar și 3-5 membri. Președintele consiliului era și președintele Biroului Executiv. În cadrul articolului 8 erau fixate atribuţiunile acestor Consilii teritoriale: răspundeau pe plan local de organizarea și desfășurarea activităţilor economice, comerciale, de ocrotire a sănătăţii populaţiei, de învăţământ și cultură, probleme edilitar-gospodărești, de respectarea drepturilor cetăţenești, de asigurarea legalităţii și menţinerea ordinii publice în unităţile administrativ-teritoriale în care sunt constituite; ele adoptau hotărâri cu majoritate simplă. Respectivele Consilii teritoriale

își desfășurau activitatea în sesiuni, și prin comisii de specialitate. Structurile comitetelor și birourilor executive ale fostelor consilii populare, al organelor locale de specialitate ale administraiei de stat, ale instituţiilor social-culturale locale, urmau să-și desfășuare activitatea în cadrul propriilor alcătuiri.

Articolul 9 avea în vedere numărul personalului și stuctura aparatului CFSN, iar ultimul articol, al zecelea, confirma dizolvarea tuturor structurilor de putere ale defunctului regim dictatorial12.

11 Monitorul Oficial, Anul I Nr. 4.12 Ibidem, p. 753.



Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât ca întreaga activitate de stat să fie separată de activitatea politică.

Organele centrale13 ale noului organism aveau următoarea componenţă: Biroul Executiv al CFSN – Ion Iliescu, președinte; Dumitru Mazilu – prim-vicepreședinte; Cazimir Ionescu și Király Károly – vicepreședinţi; Dan Marţian – secretar; Bogdan Teodoriu, Vasile Neacșa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu – membri. Prin același Comunicat se anunţa constituirea mai multor comisii de lucru ale Consiliului. Comisia constituţio nală, juridică și pentru drepturile omului era condusă de Dumitru Mazilu; Comisia pentru politica externă – de Silviu Brucan; Comisia de reconstrucţie și dezvoltare economică – de Bogdan Teodoriu; Comisia pentru știinţă și învăţământ – de Gheorghe Manole; Comi sia pentru cultură – de Ion Caramitru; Comisia pentru mediu și echilibru ecologic – de Cazimir Ionescu; Comisia pentru minorităţile naţionale – de Király Károly; Comisia pentru administraţia locală – de Nicolae Radu; Comisia organizatorică și colectivul de împuterniciţi ai Consiliului – de Mihai Montanu; Comisia pentru tineret – de Vasile Neacșa. A mai fost înfiinţat, pe langa Biroul Executiv, un colectiv pentru relaţiile cu publicul și mijloacele de informare în masă, condus de Dan Rădulescu. În ziua următoare, pe 28 decembrie, Consiliul FSN a emis o serie de decrete prin care erau înfiinţate mai multe ministere și erau numiţi titularii acestora.

Prin adoptarea acestor acte normative s-au pus bazele noii configuraţii a puterii de stat post-revoluţionare14.

În perioada 22-27 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale s-a manifestat ca o autentică structură politică de putere, măsurile adoptate producând efecte juridice care au rămas în sarcina acestui organism, cu toate că nu aveau denumirea tipică a unor acte juridice normative. După 27 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, căpătând consistenţă juridică, și-a continuat activitatea adoptând decrete cu putere de lege și decrete emise cu majoritate simplă de voturi și publicate în Monitorul Oficial. Prima ședinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale în componenţă completă a avut loc în data de 4 ianuarie 1990. Principalele direcţii spre care și-au îndreptat atenţia cei prezenţi au avut în vedere situaţia economică și măsurile ce urmau a fi adoptate pentru satisfacerea cerinţelor de hrană și căldură ale populaţiei.

Pe toată durata existenţei sale, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost, în același timp, un organ de uniune naţională, ,,ce concentra puterea, dar pentru a o reforma, în sensul tranziţiei de la organele unice ale puterii de stat la structurile specifice separării puterilor în stat și pluripartidismului”15. Petre Roman a considerat însă, că Frontul Salvării Naţionale, nu era ,,în chip evident «reprezentativ» pentru ansamblul forţelor politice ale României” în care ,,vechii comuniști erau mai numeroși și mai activi”16.

Primele măsuri adoptate de CFSN, aveau în vedere, după cum deja s-a amintit, dizolvarea vechilor structuri de putere. Astfel, erau demise guvernul, Consiliul de Stat și instituţiile sale, întreaga putere în stat fiind preluată de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care și-a subordonat și Consiliul Militar Superior, cel care coordona întreaga activitate a armatei, a unităţilor Ministerului de Interne, toate ministerele și celelalte organe centrale. Pe întregul teritoriu al ţării erau organizate consilii judeţene, municipale, orășenești și comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca organe locale ale puterii. Miliţia era chemată ca, împreună cu comitetele cetaţenești, să asigure ordinea publică. ,,...Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu caldură și apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale și a întregii reţele comerciale”17.13 Ion Calafeteanu, op.cit., p. 747-748.14 Georgiana-Margareta Scurtu, Pluripartidismul în România (decembrie 1989 - mai 1990), în ,,Clio 1989”, An I, nr. 1-2/2005, Editura IRRD, București, 2005, p. 134.15 Marian Enache, Mihai Constantinescu, op. cit., p. 67.16 Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 133.17 Ion Calafeteanu (coordonator), op.cit., p.309.


*

Prin Decretul-Lege nr. 10/31 decembrie 1989, se stabileau criteriile de constituire, organizare și funcţionare ale Guvernului României, ca organ suprem al Administraţiei de stat, dar și faptul că acesta răspundea în faţa Consiliului FSN, care putea anula hotărârile executivului atunci când considera că acestea contravin legilor și decretelor în vigoare sau intereselor naţiunii, reglementa sistemul electoral, numea membrii Comisiei de elaborare a proiectului noii Constituţii, aproba bugetul de stat, acorda graţierea și comutarea pedepsei cu moartea, declara starea excepţională, mobilizarea generală sau starea de război etc. În subordinea Consiliului se aflau organele de miliţie, devenite tot cu acest prilej poliţie, unităţile de pompieri, dar și Consiliul Militar Superior, cel care coordona întreaga activitate a armatei și a unităţilor preluate de la Ministerul de Interne18.

Apropierea alegerilor și începutul luptei electorale au determinat transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic, motiv pentru care s-a impus reorganizarea CFSN pentru a reflecta principiul pluralismului politic invocat în Comunicatul din 22 decembrie 1989. Drept pentru care, prin Decretul-lege nr. 81, din 9 februarie 1990, denumirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale era schimbata în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), pentru a marca transformarea pe care acesta a suferit-o în ceea ce privește modul de alcătuire și componenţa sa. În noul organism se regăseau jumatate din vechii membrii ai CFSN, celelalte locuri fiind ocupate de reprezentanţii altor formaţiuni politice, nou înfiinţate, și ai organizaţiilor minorităţilor naţionale.

Pe 14 martie 1990, CPUN adopta Decretul-lege nr. 92 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, publicat în Monitorul Oficial nr. 35, din 18 martie, care conţinea o serie de prevederi cu caracter constituţional (puterea politică, în România, aparţine poporului și se exercită potrivit principiilor democraţiei – art. 1; guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic pluralist, precum și a separaţiei puterilor – art. 2; instituirea unui Parlament bicameral și a funcţiei de Președinte), precum și prevederi cu caracter cvasi-electoral (exercitarea dreptului de vot, dreptul de a alege și de a fi ales – articolele 8, 9,10; organizarea, desfășurarea, stabilirea rezultatelor alegerilor – capitolele 2, 3 și 4 ).19 Acesta era tabloul instituţional al statului român în perioada pre-constituţională ce a urmat prăbuşirii sistemului comunist. O parte a caracteristicilor acestor instituţii – întâietatea Președintelui în chestiunile ce ţin de politica externă, preocuparea Executivului în special pentru problemele de ordine internă, de exemplu – vor fi preluate și de instituţiile create în baza primei Constituţii post-decembriste.

Conf. univ. dr. Ion BUCUR

18 Ibidem, p. 751.19 Monitorul Oficial, nr. 35/18 martie 1990.




Legi și Decrete ceaușiste abrogate în decembrie 1989

I. Decretul-lege nr.1 din 26 decembrie 1989 al CFSN prin care Consiliul Frontului Salvării Naţionale a abrogat următoarele legi, decrete şi alte acte normative:

1. Toate decretele prin care s-au acordat titluri şi ordine ale României lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei Ceauşescu;

2. Legea nr. 5 din 1969 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Apărării; 3. Legea nr. 58 din 1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale;

4. Legea nr. 29/1977 privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România;

5. Legea nr. 22/1981 privind obligatia activistilor de partid, de stat si ai organizatiilor de masa si obstesti, a cadrelor din conducerea unitatilor socialiste, a specialistilor din agricultura, din alte domenii de activitate de a locui in localitatile in care isi desfasoara

6. Legea nr. 3 din 1982 privind participarea cu părţi sociale a oamenilor muncii la fondul pentru dezvoltarea întreprinderilor;

7. Hotărârea M.A.N. nr. 5 din 1984 privind aprobarea Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei;

8. Decretul nr. 770 din 1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii; 9. Decretul nr. 68/1976 privind schimbarea domiciliului din alte localităţi în oraşe declarate

oraşe mari; 10. Decretul nr. 56/1978 privind organizarea Comisiei centrale de partid si de stat pentru

sistematizarea teritoriului si localitatilor urbane si rurale si a comisiilor locale de sistematizare11. Decretul nr. 98/1983 privind regimul aparatelor de multiplicat; 12. articolele 185-188 privind avortul şi articolul 237 privind defăimarea unei organizaţii de

stat sau obşteşti prin orice mijloace în public, din Codul penal; 13. Legea nr. 1/1985 privind autoconducerea, autogestiunea economico-financiară şi

autofinanţarea unităţilor administrativ-teritoriale.

Monitorul Oficial al României, anul I, nr. 4 din 27 decembrie 1989

II. Decretul nr. 4/1989, din 27 decembrie 1989 al C.F.S.N. prin care au fost dizolvate organele de represiune politică şi a fost reorientată activitatea de ansamblu a Ministerului de Interne. S-a reorganizat Serviciul de Informaţii Externe, iar Departamentul Securităţii Statului şi alte organe din subordinea Ministerului de Interne au trecut în componenţa Ministerului Apărării Naţionale (ulterior, printr-un decret din 30 decembrie, se anunţa desfiinţarea acestui departament). Totodată, au fost elaborate principiile care urmau să stea la baza celorlalte organisme chemate să apere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. A fost garantată libertatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor, au fost repuse în drepturi cultele religioase.

Monitorul Oficial al României an. I, nr 5, din 27 decembrie 1989


1. Decrete-legi adoptate de CFSN în decembrie 1989

Titlul Decretului-Lege Data adoptării Data publicării

Decretul Lege 2, privind constituirea, organizarea și funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale

27 dec. 1989 M.O. nr. 4/ 27 dec. 1989

Decretul Lege 7, privind repatrierea cetăţenilor români și a foștilor cetăţeni români 31 dec. 1989 M.O. nr. 9/ 31 dec. 1989

Decretul Lege 8, privind înregistrarea și funcţionarea partidelor politice și organizaţiilor obștești din România

31 dec. 1989 M.O. nr. 9/ 31 dec. 1989

Decretul Lege 10, privind constituirea, organizarea și funcţionarea Guvernului României 31 dec. 1989 M.O. nr. 9/ 31 dec. 1989

2. Decrete-legi și legi adoptate de CFSN și CPUN în anul 1990

Titlul legii Data adoptării Data publicării

Decretul Lege 8 privind organizarea și func ţionarea organelor locale ale administraţiei de stat C.F.S.N. -7 ian. 1990 M.O. nr. 4/ 8 ian. 1990

Decretul-Lege 10 privind regimul pasapoartelor și al călătoriilor în străinătate C.F.S.N. -8 ian. 1990 M.O. nr. 6/ 10 ian. 1990

Decretul Lege 30 privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român C.P.U.N. -18 ian. 1990 M.O. nr. 12/ 19 ian. 1990

Decretul Lege 54 privind organizarea și desfășurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative C.P.U.N. -5 febr. 1990 M.O. nr. 20/ 6 febr. 1990

Decretul Lege 81 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională C.F.S.N. -9 febr. 1990 M.O. nr. 27/ 10 febr. 1990

Decretul Lege 82 privind componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională și a Biroului Executiv al acestuia, precum și comisiile de specialitate ale Consiliului

C.P.U.N. -13 febr. 1990 M.O. nr. 28/ 14 febr. 1990

Decretul Lege 92 pentru alegerea Parlamentului și a președintelui României C.P.U.N. -14 mar. 1990 M.O. nr. 35/ 18 mar. 1990

Decretul Lege 95 privind trecerea la săptămâna de lucru de 5 zile în unităţile de stat C.P.U.N. -14 mar. 1990 M.O. nr. 36/ 19 mar. 1990

Decretul Lege 96 privind unele măsuri pentru atragerea investiţiei de capital străin în România C.P.U.N. -14 mar. 1990 M.O. nr. 37/ 20 mar. 1990

Decretul-Lege 118 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945

C.P.U.N. -30 mar. 1990M.O. nr. 50/9 apr. 1990,

republ. în M.O. nr. 209/ 3 sept. 1996

Principalele legi adoptate în perioada decembrie 1989 - mai 1990




LISTA DE CONSTITUIRE A CFSN



PORTRETE

† MATEESCU NICOLAE

(N. 17 decembrie 1964 – m. 22 decembrie 1989) electrician la Stația Bucureștii Noi. A murit în apropierea spitalului Colțea, la vărsta de 36 de ani, în timp ce transporta răniții de la Universitate. (Sursă: Daniela Osiac, Însemnele Revoluției. Monumente și străzi, Editura IRRD, Bucureşti, 2013, p. 35, jurnalul.ro)

† BENDORFAN EMILIAN

(N. 24 iunie1955 – m. 22 decembrie 1989) zugrav. În ziua de 21 decembrie 1989 a participat la manifestația anticeușistă din capitală. A fost împușcat și transportat la spitalul Municipal, unde a fost internat cu diagnosticul „plagă penetrantă abdominală, șoc hemoragic”. A fost declarat erou martir(D. nr. 110/13.12.1991) (Sursă: mariusmioc.

wordpress.com)

MARTIRI

† ANDRONIC VLADIMIR CĂTĂLIN

(N. 23 noiembrie 1989 – m. 23 decembrie 1989). A fost împușcat mortal în timp ce se afla în locuința părinților săi, Laurențiu și Carmencita Cătălina, din București. (Sursă: mariusmioc.wordpress.com, foto putna.ro)

† MIREA MARIANA

(N. 25 septembrie 1967 – m. 21 decembrie 1989). A participat la manifestația din București, din data de 21 decembrie 1989. A fost împușcată în cap în timp ce se afla în

zona Sălii Dallas. (Sursa: putna.ro)


PORTRETE

† NECHITA GHEORGHE AUREL

(N. 9. august 1960, Bacău – 23 decembrie 1989, București). A fost împușcat în inimă, în seara de 22 decembrie 1989, în zona Comitetului Central. A murit la spitalul de Urgență din București, în urma unei intervenții chirurgicale. A fost luat de la morgă de cea care urma să-i fie soție. (Sursă: portalulrevolutiei.ro, foto: putna.ro)

† FULGA ADRIAN

(N. 27 mai 1970, Bucureşti – m. 25 decembrie, Bucureşti). În zilele Revoluţiei a participat la manifestaţiile de la Sala Dalles. A fost împuşcat în torace în zona spitalului Colţea de la Universitate. Familia mărturiseşte cum şi-a trăit Adrian cu speranţă şi fericire ultimele zile: În 22 Decembrie intra în sediul fostului CC. Vorbea cu mama lui, internată în spital, căreia îi spunea atunci: „Suntem liberi, am învins! Am să vin la tine să-ţi aduc primul număr al ziarului Libertatea, ca să te bucuri şi tu”. Pe 23 decembrie îşi strângea sora în braţe şi îi spune cu mândrie: „Sunt român” şi pleacă… spre eternitate, spre gloria veşnică! Am aflat că a fost împuşcat din spate, în noaptea de 24 spre 25 decembrie. A murit în sfânta zi a Crăciunului. (Daniela Osiac, Însemnele Revoluţiei - Monumente şi străzi, Editura IRRD, Bucureşti, 2013, p. 34)

† SANDU ROBERTO

(N. 4 noiembrie 1967 – m. 21 decembrie 1989). A participat la mitingul din București, în data de 21 decembrie 1989. Ultimele sale cuvinte adresate familiei, relatează mama victimei, au fost: „Nu-ți dai seama că dacă nu mă duc eu nu se duce nici el și nici el și tot așa mai departe și nu se va întâmpla niciodată nimic! Trebuie să se întâmple. Așa nu se mai poate. Nu pot să tragă. Noi nu avem arme. Avem numai piepturile noastre. Nu pot să tragă. Și oricum nu mai avem de

ales”. (Sursă: putna.ro)



OPERA IOAN BENI

(N. 1965, la Gurahonţ, judeţul Arad), electrician la Electromotor Timişoara, s-a alăturat încă din 15 decembrie 1989 enoriaşilor Bisericii Reformate, care se opuneau mutării pastorului Lászlo Tökés din oraş. A participat în 16 decembrie la luptele de stradă cu forţele de represiune din Piaţa Maria, iar în 17 decembrie – din Calea Girocului. În data de 18 decembrie s-a dus la locul de muncă, unde l-a înfruntat pe secretarul de partid şi le-a cerut colegilor de muncă să i se alăture la proteste. În 20 decembrie a organizat ieşirea în stradă a unui număr cât mai mare de colegi de muncă Tot în 20 decembrie – alături de Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Liviu Băcana şi alţi timişoreni – ocupă Balconul Operei, iar ulterior grupul de revoluţionari constituie Frontul Democratic Român. Participă la redactarea Proclamaţiei Frontului Democratic Român, punctul 9 aparţinându-i în întregime. În dimineaţa de 21 decembrie a mers la biroul directorului întreprinderii Electromotor de atunci, care era şi deputat în Marea Adunare Naţională, căruia i-a cerut imperios să-i informeze pe colegii de partid şi organele superioare ale PCR că la Timişoara s-a constituit un partid politic – FDR, că vorbeşte în numele noii formaţiuni, cerându-i să se alăture protestatarilor. În 21 decembrie 1989, împreună cu Jisa Florin şi Adrian Sanda, Ioan Beni Oprea s-a deplasat la Arad pentru a face cunoscută Proclmaţia FDR. Revine în aceeaşi seară la Timişoara pentru a continua acţiunile revoluţionare ale FDR.

LUPTĂTORISau, altfel spus, preluând,

cu tot respectul cuvenit înaintaşilor noştri,

formula paşoptistă: fruntaşi ai Revoluţiei

GAVRA DĂNUŢ

(N. în 1965) În decembrie 1989 avea 24 de ani. A fost rănit în 17 decembrie pe podul Decebal, iar prietena lui de atunci, Slobodanca Iezdici, a dispărut fără urmă sub ploaia de gloanţe şi – se pare – a fost arsă în cartierul Freidorf, pentru că trupul ei nu a mai fost găsit. „Vrem alegeri libere, libertate, libertate te iubim ori învingem ori murim. Asta a fost atunci – libertatea, nu mâncarea. Noi n-am avut nevoie de mâncare. Noi aveam nevoie de altceva, omul nu trăieşte numai cu pâine”, pentru „Digi 24”, afirma anul trecut Dănuţ Gavra, rănit grav în Revoluţie. Dănuţ Gavra a fost primul rănit trimis în Austria

la tratament. El ar vrea ca tinerii să înţeleagă că pentru libertatea lor de astăzi, mulţi din “generaţia Revoluţiei” şi-au dat viaţa.


PORTRETE

VOICILĂ VALENTIN

(N. 23 iunie 1958, Brăila) împreună cu alţi lideri ai demonstranţilor din Arad, au făcut apeluri repetate pentru menţinerea ordinii şi evitarea violenţelor. Militarii au promis că nu vor trage în demonstranţi, au scos încărcătoarele şi baionetele de la arme şi au trecut pistoalele-mitralieră în poziţia „la piept”.Luând exemplul Timişoarei, în după-amiaza zilei de 21 decembrie, s-a constituit Frontul Democratic Român din Arad şi s-a lansat o „Chemare” către Armata Ţării de a opri „vărsarea de sânge frăţesc” şi de a se desolidariza de „laşul criminal”, care vrea să le „murdărească mâinile cu sângele poporului”. Frontul Democratic Român, format

din 15 protestatari în frunte cu actorul Valentin Voicilă, a condus manifestaţia din stradă până la fuga lui Ceauşescu. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989 declară Aradul oraș liber și face apel la calm și ordine. Este ales președinte al Consiliului Frontului Democratic Român, membru al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (din 2005).

RADOMIR – GHERMAN IANCU

(N. 22 iunie 1960 în localitatea Slatina-Nera, jud. Caraş-Severin) În 15 decembrie 1989, un coleg de muncă de la Întreprinderea 6 Martie Timişoara a adus un „fluturaş”pe care era scris: „JOS TIRANUL, JOS CEAUŞESCU!” Împreună cu 4-5 oameni, Radomir-Gherman Iancu s-a deplasat în Piaţa Maria unde s-a alăturat coloanei de demonstranţi ce au mers la Comitetul Judeţean de partid. În seara de 17, în Timişoara a început să se tragă. A fost pe Calea Buziaşului, pe Calea Girocului, apoi în Piaţa Traian. Pe 18 decembrie a încercat să scoată oamenii în stradă. În 20 decembrie convinge un grup de colegi să iasă la proteste. Au luat şi sigla fabricii, pentru a dovedi că nu sunt „huligani”. Ajung la Operă, unde – împreună cu Cheta Liviu, Josu Constantin – au protejat intrările până în dimineata de 22.12.1989. A mers la Gara de Nord să îi convingă pe oltenii trimişi „să facă ordine“ în Timişoara că la proteste participă muncitori. În 21 decembrie, este trimis – împreună cu un grup de revoluţionari şi militarii puşi la dispoziţie de Divizia Mecanizată – la Miliţia Municipiului Timişoara pentru a lămuri problema documentelor arse. Arhiva era neatinsă – totul era sigilat, la fel şi depozitul de armament din curtea instituţiei. Maiorul Judele dispune să li se dea armament. Grupul lui Radomir-Gherman Iancu a rămas în clădirea Miliţiei judeţene, asediată, până în 25 decembrie, când violenţa schimburilor de focuri se reduce. În 26, grupul lui Radomir-Gherman Iancu predă armamentul pe bază de documente scrise.



BĂCANA LIVIU

(N.14 august 1967 la Focşani, jud.Vrancea). A fost monitorizat de Securitate din data de 16.11.1989, când după meciul România –Danemarca, Liviu Băcana a fost unul dintre iniţiatorii şi liderii protestului anti-totalitar din Timişoara. O lună mai târziu, în 17.12.1989, începe „Revoluţia” pentru el şi tatăl său, disidentul Enoiu (Băcana) Emil. Participarea la acţiunile de stradă din 17.12.1989 a fost totală, acoperind cam toate zonele de maximă importanţă – Piaţa Operei, zona Centrală, zona Neptun-Decebal, zona Traian, Giroc sau Complexul Studenţesc. La 19.12.1989, este printre cei care „incită” muncitorii din I.A.Timişoara la „grevă generală”, iar în dimineaţa de 20.12.1989 iese cu platforma muncitorească „Buziaş” în stradă, mărşăluind până în Piaţa Operei. La chemarea lui Lorin Fortuna, face parte din grupul care intră în clădirea Operei – ca reprezentant al studenţilor şi al celor de la IATimişoara, împreună cu tatăl său. Este membru fondator al FDR. Imediat după constituirea FSN, ca aparat al puterii de stat, în data de 26.12.1989, este ales membru al CJFSN Timiş, preluând până la „alegerile libere” organizate de către chiar acest for, Comisia de Tineret a „Frontului” la nivel judeţean, membru în Biroul Executiv şi reprezenant al acestuia în CNFSN. Actualmente Liviu Băcana conduce Asociaţia „16 Decembrie 1989 – Timişoara”, continuatoarea Confederaţiei „16 Decembrie 1989”

BABIŢCHI MIHAI

(N. 5 noiembrie 1942; profesia: economist, jurnalist) Iniţial fără un program clar, dar cu dorinţa fierbinte de redobândire a LIBERTAŢII şi DEMNITĂŢII călcate în picioare de comunism, Mihai Babiţchi şi sute de cetăţeni din Alba Iulia au ieşit în stradă, strigând „Libertate!”, „Jos Ceauşescu!”, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”, „Jos comunismul!”. Babiţchi a fost, în decembrie 1989, conducătorulal luptei cetăţenilor din Alba Iulia cu sistemul totalitar. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, a elaborat o Platformă - Program de revendicări, ca bază de discuţii cu conducerea PCR a judeţului. În dimineaţa zilei de 22 decembrie, ora 8.00, prim-secretarul judeţean a acceptat în scris controlul unui comitet de

cetăţeni în frunte cu Mihai Babiţchi şi s-a retras înainte ca Ceauşescu să fugă cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului. După preluarea puterii şi retragerea primului secretar PCR al judeţului a decis să alcătuiască un Birou Executiv al Frontului Patriotic Libertatea, partidul născut la Alba Iulia în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, al cărui program politic îl negociase cu autorităţile. Componenţa Biroului Executiv a notat-o pe documentul de abdicare a prim-secretarului Ioan Savu, care a abdicat în faţa Revoluţiei şi a predat puterea revoluţionarilor într-un moment când Ceauşescu se afla încă la Putere. La primul punct al documentului se solicita desfiinţarea Partidului Comunist şi alegeri libere.


A NU FI UITAT!FAXIMILE

Prin bunăvoinţa domnului Petre Ilieşu.


A NU FI UITAT!


Medalii aniversare oferite de către Secretariatul de Stat Pentru Recunoaşterea Meri-telor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instau-rat în România în perioa-da 1945-1989, Asociaţiilor revoluţionarilor din România cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la Revoluţia Română din De-cembrie 1989

1989-2014

A BINEMERITAT DE LA PATRIE!

A NU FI UITAT!



Balconul Operei din Timişoara

în trecerea timpului


Extravaganţele unui milionar român

Omul de afaceri Ioan Nicolae, deşi a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare, nu a renunţat la extravaganţe. Anul trecut, în urma unei vizite în Africa, a împuşcat un elefant. Pentru a aduce animalul împăiat în ţară, cel mai bogat român a plătit suma de 100.000 de euro.

Ştirea a fost preluată de pe site-ul: http://www.antena3.ro/romania/extravagante-de-milionar-elefant-impaiat-adus-in-

romania-290142.html din data de 11 aprilie a.c.

A NU FI UITAT!

„Cu ajutorul românilor şi cu sprijinul autorităţilor de

aici s-a pus placa. În ţările civilizate suntem respectaţi”.

(Ciprian Albert Aranusi)

Monument ridicat în Belgia, la Banneux,

în memoria celor căzuţi în Revoluţia Română din Decembrie 1989



Genocidul comunist în România

– Gheorghe Boldur-Lăţescu –

RESTITUIRI

Demolări în cursul anului 1977-Biserica Enei (1724)1 - Casa Cerchez (începutul secolului XX)

Demolări în anul 1984:- Biserica Schitul Maicilor (1726)- Biserica Postăvari (sec. XVI)- Biserica Spirea Veche (sec. XVIII)- Biserica Izvorul Tămăduirii (see. XVIII) - Biserica Cotroceni (1678)- Casa Soare (1914)- Casa Mirea (începutul sec. XX) - Hanul Galben (începutul see. XIX) - Ruinele Curţii Arse (1775)

Demolări în anul 1985- Spitalul Brâncovenesc (1835)- Biserica Pantelimon (1813)- Biserica Sf. Mina (începutul sec. XX)- Biserca Sf. Nicolae Sîrbi (sec. XVII)

Demolări în anul 1987- Biserica Sf. Nicolae (1711)- Biserica adventiști1or (?)- Complexul mînăstiresc Văcărești (1711) - Sinagoga Sefardicã (sec. XIX)- Biserica Sf. Paraschiva (sec. XIX) - Biserica Sf. Vineri (1644)- Biserica Olteni (1722)- Biserica Sf. Spiridon Vechi (1646) -Biserica Bradu Stoica (1809)- Biserica Sf. Treime Dudești (1804)Lista de mai sus cuprinde numai

monumente istorice de mare valoare, dar,

1 Anul construcţiei monumentului.

cum o știm cu toţii, buldozerele au ras de pe faţa pământului mii de case în perfectă stare și cu o estetică arhitectonică deosebită, în vastele perimetre afectate de „sistematizarea” demenţială impusă de dictator Bucureștilor, precum și în numeroase alte mari orașe ale ţării. De asemenea, numai în Capitală, nu mai puţin de 9 biserici au fost mutate, majori tatea în așa fel încât să fie ecranate de clădiri mai înalte, în felul acesta ele pierzîndu-și o bună parte din funcţia estetic-emoţională pe care o exercitau înainte.

Am fost de faţă la demolarea Bisericii Sfînta Vineri, în vara anului 1987. Mă mutasem, de cîteva luni, din cartierul unde se afla biserica și mai aveam încă de rezolvat unele lucruri la fosta mea locuinţă. În ziua aceea, pe care mi-o amintesc cu o dureroasă strîngere de inimă, trecînd pe strada Cavafii Vechi, m-am întîlnit cu un fost vecin care mi-a spus că se fac pregătiri pen tru dărîrmarea Bisericii Sfînta Vineri. Deși mărturisesc că n-am crezut, fiindcă nu exista absolut nici un motiv „urbanistic” care să justifice demolarea, m-am îndreptat spre biserica în care îngenuncheasem de atîtea ori și care, renovată de curînd, era una din cele mai frumoase din București. Ajungînd în cîteva minute la intersecţia dintre Calea Călărașilor și Calea Văcărești, ceea ce am văzut m-a făcut să mă cutremur: casele parohiale din curtea bisericii erau deja dărîmate, iar biserica se evacua. Preoţii, ajutaţi de muncitori, scoteau în mare grabă și așezau în camioane minunatele icoane de argint și celelalte obiecte de cult. Stăteam înmărmurit și încercam să mă rog, dar nu reușeam. În jurul meu se adunau, încet, încet,


oameni din cartier, în special bătrâni care, ca și mine, priveau împietriţi. Unii aveau lumînări aprinse în mînă, cîţiva au îngenuncheat. Au apărut securiștii care au împins lumea la vreo 50 de metri de bi serică. O femeie, lîngă mine, plîngea. Repetam în gînd, ca un automat: trebuie să fac ceva, trebuie să fac ceva”,... Și, spre rușinea mea, la fel ca în 1949, la Pitești, cînd torţionarii lui Ţurcanu au declanșat masacrul din camera 4 Spital, n-am fãcut nimic. Teama, această teribilă boală care umilește și distruge sufletește oamenii și popoarele, mă paralizase, la fel ca pe sutele de oameni din jurul meu. Seara, cînd macaralele au început să muște din trupul Sfintei Biserici, năucit am plecat spre casă, mi-am amintit că soţia mea e bolnavă și e singură.

Mă întreb acum, ce s-ar fi întîmplat dacă înainte de a începe distrugerea propriu-zisă a clădirii, m-aș fi urcat pe un gard sau pe o casă din apropiere și aș fi strigat ,,oameni buni, nu-i lăsaţi pe anticriști să ne dărîme biserica!”. Sînt convins că sutele de oameni adunaţi s-ar fi mișcat și ar fi spulberat pe cei 20-30 securiști care încercau să-i ţină la distanţă. Cu siguranţă că s-ar fi adunat mii de oameni și că s-ar fi declanșat o manifestaţie anticomunistă de proporţie. N-ar fi reușit, ca în decembrie 1989, să răstoarne pe Ceaușescu” nu erau încă coapte condiţiile internaţionale”, dar poate că, laș cum era, dictatorul s-ar fi înspăimîntat de mînia poporului și și-ar fi domolit furia dărîmătoare de biserici, case și sate întregi. De ce oare, fraţii mei români, putem să fim uneori curajoși pînă la eroism, iar alteori apatici și fricoși? De ce? De ce? Doamne, fie ca cel puţin acum, după Miracolul din decembrie ’89, acest popor să înţeleagă că are o forţă uriașă, ce nu poate fi oprită de nimeni atunci cînd cei mulţi lucrează în numele Tău!

Care a fost rezultatul ,,sistematizării” în București și în marile orașe cu tradiţie istorică și arhitectonică o știm, o vedem: multe ansambluri nereușite2 și nefuncţionale, ca de exemplu oribilul centru civic din București, ale cărui apartamente au și început să se degra deze. Multe din centrele marilor orașe seamănă acum între ele, ca două picături de apă, urbele noastre pierzîndu-și

2 Spre cinstea arhitecţilor și constructorilor, există, din fe ricire, atît în București, cît și în alte mari orașe ale ţării, unele excepţii.

tradiţia, farmecul și nota de specialitate. De fapt, asta a și urmărit Ceaușescu: ștergerea tradiţiei naţionale, deci și a memoriei colective, formarea „omului nou”, de tip orwellian, pentru care istoria se rescrie în fiecare zi, conform ordinelor partidului.

17. Miracolul din decembrie 1989

După cum știm bine, lupta și sacrificiile sutelor de mii de participanţi, anonimi sau celebri, ai Rezistenţei anticomuniste, care s-a desfășurat, practic, în toată întunecata și lunga perioadă a anilor 1945-1989, n-au fost zadarnice. Minunea s-a produs în decembrie 1989, cînd poporul român a arătat lumii că „mămăliga nu fierbe”, dar „explodează”. Cu un curaj admirabil, sute de mii de oameni, în primul rînd tineri, și foarte tineri, au spulberat în cîteva zile monstruosul eșafodaj represiv al lui Ceaușescu, cîștigîndu-și admiraţia întregii lumi.

Faţa văzută a evenimentelor ne e cunoscută tuturor: începută la Timișoara în ziua de 16 decembrie, cu toată represiunea sălbatică la care a fost supusă, revolta populară s-a extins cu repeziciune în mai multe mari orașe ale ţării, pentru a cuprinde în ziua de 21 decembrie și Capitala. După 24 de ore de încercări disperate de a opri valul demonstranţilor neînarmaţi, ore în care securitatea, armata, unităţile speciale au ucis mișelește zeci sau poate sute de oameni și au arestat și torturat mii de revoluţionari, armata trece de partea răsculaţilor, comitetul central este luat cu asalt, iar cuplul prezidenţial fuge în panică. Revoluţia era victorioasă, iar acest lucru a fost văzut în întreaga ţară la televiziune în ziua de 22 decembrie 1989 ora 12,36, cînd Mircea Dinescu, Ion Caramitru și un grup de insurgţi, filmaţi în direct, au strigat: „Am învins!”

Au urmat zile de teroare și confuzie cînd s-a tras în manifestanţi, în armată și în trecători, s-au incendiat edificii, s-au doborît avioane, s-a otrăvit apa potabilă în unele orașe, iar cuplul dictatorial a fost executat după un simulacru de proces care a durat o oră. Apoi totul a intrat într-o relativă liniște, între timp se formase Frontul Salvării Naţionale și guvernul provizoriu, ţara a

RESTITUIRI



sperat o clipă că va începe o eră nouă în istoria României. Dar, după cum știm, ea nu a început.

Despre faţa nevăzută a acestor evenimente s-au făcut nenumărate ipoteze și speculaţii.

Pentru a nu ne aventura pe un teren nesigur, vom încerca să ne limităm la certitudini care chiar dacă nu sînt confirmate oficial, se deduc în mod indubitabil din înlănţuirea faptelor.

Prima certitudine a Revoluţiei române din 1989 o constituie faptul că ea a reprezentat o uriașă și spontană izbucnire a profundei nemulţumiri a poporului supus, timp de decenii, la una din cele mai crude asupriri din istorie. Nu încape îndoială că revolta a fost profund anticomunistă și că imensa majoritate a populaţiei a participat sau a aderat la ea.

Desigur, contextul internaţional a avut un rol impor tant în declanșarea revoltei: în ultimele luni dinaintea Revoluţiei, una cîte una, ţările ,,socialiste” vecine făcuseră pași importanţi pe calea desprinderii de sub tutela sovietică și de sistemul comunist aberant. Dar este o inexactitate istorică și, în același timp, o infamie faţă de naţiunea română să se afirme că Revoluţia a fost rodul unor „scenarii” pregătite din afara ţării. Spre susţinerea acestei teze mincinoase converg interesele unor cercuri aflate la poluri politice opuse, dar care găsesc imediat un limbaj comun cînd e vorba de denigrarea poporului român: pe de-o parte, fosta nomenclatură, împreună cu braţul ei înarmat ‒ securitatea, care vor să demobilizeze poporul și să compromită ideea posibilităţii revoltei spontane și eficiente a maselor exasperate, de care se tem în continuare; pe de altă parte, neprietenii noștri din străinătate, aceiași care, acum 45 de ani, la Yalta au tranzacţionat soarta României pentru decenii întregi, iar acum continuă să vadă în ţara noastră doar un mic pion în combinaţiile lor politice pline de cinism. Și unii și alţii vor fi dezavuaţi de fapte și de istorie.

Scenarii? Da, ele au existat, există și continuă să se elaboreze și în prezent, avînd cam toate același obiectiv: cum să se manevreze pentru obţinerea și păstrarea puterii. Voinţa și soarta poporului român nu sunt luate în seamă de elaboratorii acestor scenarii, milioanele de locuitori ai ţării pot fi, cel mult, priviţi ca masă

de manevră. Au existat scenarii și înainte de Revoluţie, dar considerăm că ele prezintă interes doar pentru cel ce stu diază patologia moravurilor politice. Din punctul de vedere al desfășurării faptelor Revoluţiei, aceste scenarii n-au avut absolut nici un rol. Naţiunea Română și-a spus cuvîntul încă o dată, cu admirabil eroism și în pofida comploturilor interne și externe care se ţeseau în jurul soartei sale.3 Scenariile au început să aibă importanţă numai după victoria Revoluţiei, cînd s-a produs asaltul asupra puterii. Întrucît am refuzat să ne aventurăm pe terenul nesigur al ipotezelor, nu vom ceda tentaţiei de a analiza cine sunt cei care au preluat puterea după 22 decembrie 1989 și nici cum au făcut-o. Dacă vreodată vom avea elemente mai concrete asupra acestor probleme, poate că vom reveni asupra ei.

A doua certitudine este rolul decisiv pe care 1-a avut tineretul în declanșarea și victoria Revoluţiei. Cine a fost în stradă în zilele fierbinţi din decembrie 1989 sau cine a privit numai la televizor înălţătoarele secvenţe care înfăţișau sute de mii de oameni manifestînd, luptându-se, unii căzînd sub rafala mitralierelor, dar toţi exultînd de fericire după Victorie, nu poate să nu constate zdrobitoarea majoritate a celor tineri și foarte tineri, care, umăr la umăr, făureau istoria. Emoţionanta denumire de Cruciadă a copiilor, dată Revoluţiei noastre, reflectă fidel realitatea și constituie un puternic temei pentru a spera că generaţia acestor copii va făuri curînd o Românie nouă.

Caracterul anticomunist al Revoluţiei, pe care neo și criptocomunișii încearcă să-1 treacă sub tăcere sau să-l denatureze, reprezintă a treia și cea mai importantă certitudine pe care poporul român nu trebuie s-o uite niciodată pentru a nu cădea din nou în robia roșie.*

3 Revine istoricilor să studieze analogiile dintre Revoluţia din 1848 în ţările române și Revoluţia din 1989. După părerea noastră, sînt multe elemente asemănătoare, cum ar fi contextul revoluţ ionar internaţional, ,,aranjamentele” făcute de marile puteri, rolul decisiv al maselor, trădările din interior etc.

* Fragmentul face parte din volumul Genocidul comunist în România, semnat de Gheorghe Boldur-Lăţescu, Editura Albatros, București, 1992, p. 109-123.

*


SIMPLE CONSIDERAȚII ASUPRA UNEI

CĂRȚI INCITANTE(I)

Astăzi, trăim într-o adevărată manie a factologiei... Faptele, însă, nu sunt interesante prin ele însele. Simpla constatare prin experimentare, a unui fapt particular nu dovedește existenţa lui ca atare. Ea poate doar ilustra o teorie,

cu titlu de exemplu, dar nu poate nicidecum s-o dovedească. Din păcate, cunoașterea modernă este condamnată iremediabil la a fi o știinţă vană și amăgitoare, care vine de nicăieri și care duce niciunde... S-a ajuns aici, datorită nevoii de simplificare, datorită relativismului experimental, precum și din cauza abuzului de statistică – consecinţă a tendinţei de a reduce totul la cantitativ. Astfel, s-a pierdut orice comunicare cu adevărul transcendent... Însă categoria faptelor istorice diferă. Ele sunt totuși purtătoare de semnificații. Ba chiar, uneori, ar putea simboliza realități de ordin superior.

Scriind la 25 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989, Viorel Domenico se situează în posteritatea critică. Cercetarea sa istorică este potențată de valorizările succesive din toți acești ani, demersul său analitic impersonalizându-se istoricește, pe măsură ce se universalizează sistematic.

Nerecunoscând însă faptelor istorice continua lor devenire ca semnificație, vechiul historicism rata istoricitatea ansamblului lor. Simplificată și însărăcită prin această pierdere, explicația – trecută prin sita metodologiei –, agrava și mai mult debilitarea istoriografiei. Luat în abstracta identitate în sine, faptul istoric era redus la o construcție fixată definitiv. Dar odată ce faptele, deși istorice, erau private de istoricitate, nu se mai justifica istoria ca un sistem dinamic al lor. Neputința de a identifica în fiecare fapt istoric, sistemul însuși al istoriei, o reducea pe aceasta din urmă, la o colecție de acte aproape incomunicabile, iar hermeneutica istorică se rezuma doar la o descriere exterioară.

Reamintim că în sistemul istoriei, termenul elementar este faptul/evenimentul istoric. Chiar făcând parte dintr-o serie, dintr-o mulțime, fiecare fapt/eveniment istoric rămâne elementar și ireductibil. Tocmai particularizându-se prin semnificație, el se apropie de condiția de ireductibilitate. Totodată însă, purtând semnificații, faptele istorice, deși ireductibile ca atare, capătă o mare mobilitate sau, mai degrabă, o mare deschidere. De aceea, faptele istorice mai curând devin, decât sunt... Însă devenirea lor este nu în ordinea istoriei, ci în aceea a sistemului.

Istoricește, faptul este, dar sistematic – el devine... În modul istoric, faptul/evenimentul are determinațiile epocii sale și ale teritoriului

CRONICI



său cultural. În contextul său, faptul/evenimentul istoric este inteligibil prin ceea ce îi premerge, continuitatea faptului istoric fiind asigurată de mișcarea de la „mai înainte“ spre „după aceea“. Istoria se reconstruiește însă, nu dinspre trecut către noi, ci – în pofida aparențelor –, de la prezent către trecut. Cercetarea prea evenimențializată a unui fapt istoric, respectiv, examinarea în stricta sa individualitate, ar putea duce la pierderea continuității istorice, adică, a devenirii ca atare...

Prima condiție, în recunoașterea capacității de deschidere a unui fapt istoric este existența sa ca valoare intrinsecă, respectiv, de adevăr. Deși istoria e o reconstrucție dinspre prezent către trecut, acesta din urmă este cel care se integrează în prezent. Prin urmare, istoria e o continuă absorbție a trecutului în prezent.

Nu știm în ce măsură aceste plicticoase considerații iscate de lectura cărții lui Viorel Domenico, Comandoul de partid și de stat Timișoara, Editura IRRD, București, 2014, l-ar intresa post factum pe autor, după cum credem că nici nu s-a prea sinchisit de frământările recente care bântuie prin epistemologia istoriei, în contextul opoziției dintre historicism și noul historism... Noua concepție despre faptul/evenimentul istoric ca „nedefinitiv structurat“, conduce inevitabil la compromiterea istoriei, prin relativizare extremă, amenințând cu pierderea așa-ziselor „conținuturi intrinseci“. Noul historism, respectiv, triumful subiectivismului în interpretarea faptelor istorice, spulberă efectiv orice tentativă de hermeneutică istorică. Dacă s-ar fi lăsat atras în astfel de sterilități teoretice, Viorel Domenico n-ar mai fi reușit în abordarea metodologică atât de singulară, pentru elaborarea lucrării sale, dedicată momentului declanșator al Revoluției române, respectiv, începutul acesteia la Timișoara, între 16-20 decembrie 1989.

Originalitatea metodei sale face ca textul său să aparțină unui gen insolit, inclasabil. Focalizarea concentrării analitice, atunci când parcurge un imens material documentar, nu impietează asupra viziunii sale integratoare, autorul procedând efectiv la reconstituirea desfășurării evenimentelor. Valorificând texte memorialistice, reportaje, note inedite, declarații făcute în fața instanței de judecată sau cărți apărute anterior, Viorel Domenico ne oferă un montaj mozaicat de citate, aceste mărturii – încărcate de

parțialitate, de variate impresii subiective –, fiind însă alternate cu propriile judecăți, prin care acele opinii individuale sunt verificate și confruntate cu documentele de arhivă care contrastează prin stereotipia lor seacă, prin platitudinea formulărilor eliptice, impersonale, în jargonul specific al fiecărei instituții statale, contopindu-se până la urmă, în manierismul xilo-limbajului uzitat la finele Epocii de aur...

Genul unic al autorului – repet –, este greu definibil, îmbinând acribia investigației, cu capacitatea structurantă a gândirii sale analitice, cu explorarea psihologiei personajelor implicate, disociindu-le, cu finețe subtilă, resorturile intime ale motivațiilor, diferențiate în funcție de diversele tipologii ale actanților. Prezentarea faptelor perceptibile din exterior este dublată de dezvăluirea directivelor ascunse ale decidenților, măsuri care, însă, nu întotdeauna s-au concretizat conform intențiilor acestora. Fie că este vorba de martori pasivi sau de actanți principali, Viorel Domenico mânuiește cu virtuozitate arta citatului semnificativ, evitând lungimile în text și excesul de detaliere. Autorul însuși recurge la o gamă largă de maniere, de la investigația reportericească, la analiza istorică în registrul grav și profund, surprinzând momentele cheie.

Un merit deosebit îl are secvențialitatea cu care își organizează economia capitolelor. Se ocolește astfel ordonarea perfectă și înlănțuirea excesivă a evenimentelor – ambele neverosimile –, autorul refuzând ispita supraexplicației care ar nesocoti modul aleatoriu în care se întâmplă lucrurile în realitate. Cursivitatea prezentării nu este obositoare, ci dimpotrivă, incitantă, dar fără frivolitate, iar logica strânsă a expunerii e lipsită de etalare pretențioasă. Cu toată perspicacitatea autorului, evenimentele nu sunt prezentate într-o raționalizare a posteriori, ci așa cum s-au produs, inevitabil haotic, cu întorsături întâmplătoare, cu confuzii spontane și cu coincidențe neverosimile. Desigur, talentul literar al autorului, stilul său alert au concurat la reușita demersului său. Scriitura sobră, dar nu plicticoasă, frazarea vie, fără a fi facilă, sunt calități care întregesc forma textului, pe măsura densității conținutului său. O notă distinctivă este dată de discreția autorului, a cărui prezență nu e resimțită în nici un fel, în timpul lecturii, o anumită impersonalizare accentuând lipsa de ostentație și de vanitate auctorială. Cititorul, atât de acaparat de fluxul evenimentelor, de zigzagul secvențelor, în


CRONICI

care diacronia alternează cu sincronia, abia dacă are totuși răgazul să conștientizeze că fascinația pe care i-o induce lectura este, de fapt, meritul autorului, rămas complet ascuns dincolo de pagini...

Deși ne aflăm în fața unei profunde analize istorice, plină de sugestii multidisciplinare, suntem practic seduși de farmecul unei narațiuni antrenante care ne împinge să întoarcem pagina pe nerăsuflate, cu lăcomia nerăbdării de a afla ce urmează. Aceasta e de fapt, performanța lui Viorel Domenico și a textului său neîncadrabil în vreun gen cunoscut...

Desigur, în cazul istoriografiei este posibil să se impute unui autor că seducția stilistică, datorită înzestrării sale literare, ar putea acoperi anumite sincope de raționament sau eventuale lacune în rigoarea interpretării istorice... Totuși, în numele unității eternei treimi Adevăr-Bine-Frumos, asemenea obiecții rigide pălesc de la sine. (Frumosul e sănătatea naturii,Fragonard).

À propos de adevăr, trebuie să-l cauționăm pe Viorel Domenico, acordându-i prezumția de probitate. (Vom ocoli capcana punerii în discuție a ceea ce înseamnă adevărul istoric, despre care se poate glosa interminabil...)

Redactarea versiunii finale a textului său a fost precedată de un efort imens de parcurgere a unei vaste documentații, din care a selectat – în urma unei trieri minuțioase –, numeroasele și variatele citate, pe care le-a considerat semnificative pentru întreaga sa argumentare. A urmat apoi demersul hermeneutic propriu-

zis și, în sfârșit, turnarea întregului material în structura capitolelor. Având titluri inspirate, acestea se succed într-o cadență cinematografică. Ar trebui să refacem această colosală muncă de documentare și de selecție, pentru a verifica în ce măsură autorul nu și-a ales preferențial fragmentele citate, omițând deliberat altele neconvenabile demersului său argumentativ. Îl credităm însă, că a pornit în elaborarea lucrării sale, fără nici o prejudecată, procedând cu onestitate, cu maximă neutralitate, evitând cu detașare, orice idee preconcepută și orice fel de retroproiecție.

Colonelul Viorel Domenico se dovedește un bun cunoscător al năravurilor așa-zisului socialism (de fapt, un soi de capitalism de stat...), trăind mizeria totalitară a celor 25 de ani supranumiți Epoca de aur, dar apucând și cei alți 25 de ani care au urmat, respectiv, tranziția către nu se știe ce, în care orbecăim și astăzi... O demonstrează chiar titlul cărții – Comandoul de partid și de stat – rezumând cu ironie amară, funesta eroare de a trimite de la „centru“, un grup de „tovarăși“, a căror acțiune supra-adăugată celei aparținând factorilor locali de putere, a exacerbat fatal deflagrația unei revolte, rapid transformată în incendiul revoluției care a urmat, marcând începutul unui sfârșit inexorabil... Sintagma „de partid și de stat“ era o marotă omniprezentă a limbajului oficial de atunci, corespunzând realității cumplite a unui sistem totalitar, bazat pe teroarea partidului unic. Introducerea ei în titlu are un tâlc ingenios care sintetizează lapidar tot conținutul



cărții, tocmai prin insolita incompatibilitate dintre termenul comandou și mult uzitata sintagmă. Tensiunea semantică a acestei asocieri inedite concentrează umorul auctorial intrinsec, pe care-l vom regăsi administrat cu discreție de-a lungul lecturii.

După aceste „generalități“ despre cartea lui Viorel Domenico și mai ales, despre formula originală în care tratează problematica Revoluției române din decembrie 1989, vom încerca să înfățișăm cât mai succint aspectele esențiale care constituie contribuția sa în această singulară sinteză istorică.

Volumul începe ex abrupto: Revoluția română din decembrie 1989, a început în stradă. (...) În România, Revoluția a început pe o stradă lăturalnică, din Timișoara. (Pentru a nu lungi textul prezentului studiu, vom renunța la reproducerea de citate, recurgând la parafrazare frecventă și deschis recunoscută...)

Desigur, nu vom repovesti cartea lui Viorel Domenico, dar printr-o concisă trecere în revistă doar a momentelor esențiale, sperăm să justificăm aprecierile laudative prin care, până acum, am evidențiat meritele reale ale autorului, nu dintr-o pornire encomiastică, ci dintr-o autentică admirație de cititor, care ne-a atenuat poate tăișul criticii corosive... După începutul citat, autorul descrie mai departe cu acuitate lucidă mecanismul confuz, dar teribil, al bulgărelui de zăpadă scăpat la vale pe un povârniș.

Așadar, la 16 decembrie 1989, pe o stradă s-au adunat câțiva enoriași maghiari în apărarea pastorului lor care urma să fie evacuat, în temeiul unei hotărâri judecătorești. Cu timpul, din curiozitate, s-au mai adăugat unii trecători. Iar o mișcare haotică, prin care unii veneau, iar alții plecau, a făcut ca pe nesimțite, pe la ora 16:00 să se fi strâns cca. 100 de persoane. Acest număr a constituit un soi de masă critică, în care, de la șoapte confuze, oamenii au început să-și învingă lașitatea și frica, exprimându-și cu o vehemență crescândă, nemulțămirea și înverșunarea care mocneau după o acumulare îndelungată de privațiuni și de neajunsuri.

Sesizate, organele locale de partid și de stat au încercat rezolvarea pe loc a situației, dar fără intervenția organelor de ordine, ca să nu se audă la București, despre acest incident până la urmă, minor. (Totuși la Timișoara, se aflau

trei demnitari trimiși din capitală, să asigure evacuarea pastorului fără complicații: pe linie de partid – tov. Ilie Matei, fost prim-secretar de județ, recent promovat secretar al CC, și tov. Nicolae Mihalache, adjunctul lui Emil Bobu, secretarul PCR cu problemele organizatorice, pe deasupra și membru în CPEx; pe linie de stat – Ion Cumpănașu, șeful instituției de resort, respectiv, Departamentului Cultelor care n-avea rang de minister.) Decidenții locali, Radu Bălan, prim-secretarul județului Timiș, și Petru Moț, primarul Timișoarei, au hotărât infiltrarea urgentă a 10 lucrători acoperiți ai Securității și trimiterea unui detașament de cca. 70 de muncitori loiali regimului, pentru a contracara prezența maghiarilor, pe care autoritățile îi credeau responsabili de agitația produsă. Luați de acasă, din timpul liber, la chemarea Consiliului Județean al Sindicatelor, muncitorii mobilizați s-au amestecat cu protestatarii, dar contrar așteptărilor, n-a avut loc o contramanifestație, ci o solidarizare... Profitând de pierderea în mulțime, muncitorii convocați se alăturaseră protestelor. Informatorii Securității au raportat imediat eșecul operațiunii, semnalând că măsura autorităților a dus la extinderea și inflamarea grupului inițial.

Am detaliat dinamica momentului incipient, pentru că prin această prezentare, Viorel Domenico spulberă, din capul locului, mitul pastorului Tökés: românii n-au ieșit în stradă să-l ocrotească pe el; la Timișoara, Revoluția n-a fost aprinsă de minoritatea maghiară și de curajul pastorului Laszlo Tökés, ci din exasperarea timișorenilor care, ca și toți românii, erau indignați de măsurile abuzive și restrictive ale autorităților. Orice hotărîre a regimului era privită cu ostilitate, fiind sigur luată în defavoarea cetățenilor de rând. Așadar, nu pastorul Tökés, ci decizia autorităților, percepută negativ de populație, a fost factorul declanșator al deflagrației. Aglomerarea unui grup mai numeros, cu concursul autorităților, i-a făcut pe oameni să conștientizeze că pot să îndrăznească să-și exprime fățiș nemulțămirile.

Coagularea protestului inițial a atras spontan un număr mai mare de trecători, în special, de oameni ai străzii, fără căpătâi, cu o inadaptare viscerală, quasiasociali, animați de spiritul anarhic specific comunităților marginale. Nereușind să spargă grupul la a cărei augmentare au contribuit, autoritățile au decis deplasarea


manifestanților și împrăștierera lor prin măsuri de intimidare și de blocarea unor trasee de către forțele de ordine. Un detașament de miliție a blocat Str. Timotei Cipariu, lăsând liberă doar ieșirea spre Piața Maria. Alt detașament, format din militari și din trupe de Securitate, a blocat podul de peste Bega – punctul obligat de trecere spre centrul Timișoarei. Concomitent, activiști de partid special instruiți, au încercat să ducă „muncă de lămurire“ pentru părăsirea zonei. Primarul Petru Moț, Ion Rotărescu, secretarul de partid al municipiului Timișoara și Radu Tinu, de la Securitate, veniți acasă la pastorul Laszlo Tökés, l-au determinat la ora 17:15, să iasă la fereastra locuinței, pentru a cere mulțimii să plece acasă. S-a urmărit, astfel, dislocarea protestatarilor din fața casei parohiale și dirijarea lor către pod, unde forțele de ordine masate i-ar fi împrăștiat pe străzile laterale.

Scenariul s-a dovedit însă total neinspirat, pentru că până la pod, s-au mai alăturat tineri din lumea interlopă, copii ai străzii, oameni furioși, lichele de cartier, țigani – cu toții oricând amatori de dezordine și de anarhie. Barajul forțelor de ordine a fost împrăștiat, iar revolta – inițial întemeiată a timișorenilor –, a degenerat până seara, într-un asalt devastator, soldat cu blocarea circulației tramvaielor, cu spargerea vitrinelor și jefuirea magazinelor. A avut loc o vandalizare furibundă, o răbufnire violentă de ură distructivă care i-a uimit pe locuitorii Timișoarei, care au simțit autoritățile paralizate, copleșite de surpriză.

Informat de Radu Bălan, numit de curând, prim-secretarul județului Timiș (înainte fusese al județului Hunedoara), Nicolae Ceaușescu a ordonat rezolvarea pe plan local, prin aplicarea legii. Viorel Domenico surprinde aici punctul de inflexiune: pe fondul unei confuzii totale și a unei paralizii generalizate a instituțiilor de stat locale, inițiativa a trecut treptat de la anarhiști, la revoluționari. A fost, spune autorul, o mișcare de balans, esențială în configurarea evenimentelor, care a echivalat cu scoaterea revoltei din anarhie, distanțarea de aceasta și aproprierea tot mai accentuată de Revoluție. (...) au schimbat macazul evenimentelor prin canalizarea energiilor explozive, devastatoare, pe un drum al istoriei. (...) Când manifestanții au ajuns la Comitetul Județean de Partid, au răsunat strigătele Jos

Ceauşescu!, anarhiștii – deși prezenți printre manifestanți –, erau învinși, iar tulburările de stradă intrau pe făgașul revoltei populare. Începea Revoluția. (...) Totul a culminat cu atacul asupra sediului Comitetul Județean de PCR, unde furia mulțimii a atins cote greu de imaginat.

Au fost scoase pe străzi trupe de intervenție, fără armament și fără muniție, dar și fără o motivație profundă, cu o conduită ezitantă. Cu greu, subunități ale MI și ale MApN, fără muniție de război, doar prin forța pumnilor și a bastoanelor de cauciuc, au reușit să evacueze sediul. Escaladarea violențelor a pus oficialitățile comuniste într-o alertă maximă, panica amplificându-se deoarece „strada“ nu încăpea în șabloanele ideologice ale autorităților. Puteau cel mult, să și-o închipuie drept un câmp al manevrelor diversioniste. În noaptea de 16/17 decembrie 1989, trupele chemate să lichideze acțiunile bandelor de răufăcători, au întâlnit și grupuri masive de protestatari cuminți, temeinic motivați.

Tensiunea ajunsese la paroxism, întrucât noaptea nu se putea face deosebirea. Trupele, mereu luate prin surprindere, au acționat fără profesionalism, totul degenerând în lupte corp la corp, din care civilii ieșeau învingători, fiindcă erau mai grupați, mai violenți, mai motivați. Aceste confruntări haotice s-au soldat cu arestarea a 180 de manifestanți, luați de-a valma, vinovați sau nevinovați: copii, adulți și bătrâni; băbați și femei etc. Desigur, cu toții revoltați și nemulțămiți de regimul Ceaușescu. Autoritățile conștientizaseră că de la o modestă și restrânsă adunare în fața casei pastorului maghiar, s-a ajuns în câteva ore, la o revoltă de amploare.

La ora 23:30, la Primăria Timișoarei, Radu Bălan a convocat la o ședință de urgență, activul de partid și directorimea din oraș. Totodată, Nicolae Ceaușescu, informat permanent despre evoluția situației, hotărăște să trimită de la București grupe operative care să sprijine autoritățile locale. Lui Vasile Milea i-a ordonat să organizeze, a doua zi, o demonstrație militară, pentru a intimida locuitorii și a descuraja reacțiile agresive ale provocatorilor responsabili de tulburările de la Timișoara.

Urma o nouă zi – 17 decembrie 1989...

Gelu Voican VOICULESCU

*

CRONICI



DUPLICITARII...ŞI ADEVĂRUL

ISTORIC

Noua apariţie editorială a istoricului Cristian Troncotă, respectiv volu-mul intitulat Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informaţii și secrete ale regimului comunist din România (1965 – 1989)1, reprezintă o provocare pentru istoricii

și publicul interesat de evoluţiile din istoria recentă a României. Volumul dedicat istoriei Securităţii ca instituţie încearcă o reabilitare a imaginii publice a fostei Securităţi care trebuie să fie percepută, în opinia autorului volumului, ca fiind mai mult un serviciu naţional de intelligence și nu un instrument de represiune și teroare al PCR îndreptat împotriva cetăţenilor României și a opozanţilor politici. Din păcate, istoricul Cristian Troncotă se abate de la celebrul sine ira et studio, în paginile de început ale Introducerii volumului, sugerând în mod explicit că lucrările istoricilor de la IRRD 1989 sunt influenţate de prezenţa domnului Ion Iliescu în fruntea Colegiului Naţional al IRRD, un organism cu atribuţii administrative, totuși, și fără un drept de implicare în corectura conţinutului manuscriselor istoricilor din cadrul IRRD. Demersul domnului Troncotă se înscrie în permanentul efort care se face de peste 25 de ani pentru a se răstălmăci adevărurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989, respectiv rolul și locul Securităţii în acel decembrie 1989. Dintr-o astfel de perspectivă pot fi înţelese afirmaţiile de la p. 11-12, respectiv faptul că trebuie să acceptăm, în opinia domnului Troncotă, că agenţii secreţi sovietici și unguri au

1 Ediţia a II-a revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2014, 448 p.

jucat un rol major în izbucnirea și desfășurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

În paginile de început ale volumul (Cap. I – Securitatea în contextul noilor relaţii româno-sovietice la începutul anilor ’60), prof. univ. dr. Cristian Troncotă redă aspecte din lupta de naţionalizare a Securităţii, după Declaraţia din aprilie 1964, efortul care s-a făcut pentru demantelarea reţelelor de spionaj și influenţă ale Kremlinului în România lui Dej și, mai apoi, a lui Ceaușescu. Intrigă concluzia domniei sale, din finalul acestui capitol, respectiv nevoia de declasificare a unor noi documente din arhivele Kremlinului care ar putea oferi explicaţii pentru modul în care liderii PCR de la București au fost schimbaţi („din necesităţi istorice” sau prin „revoluţie”), totuși, sub ochiul vigilent al Securităţii române. Argumentele Securităţii române nu sunt destul de solide în faţa judecăţilor ISTORIEI sau au fost prea puţin consistente în a influenţa evoluţia actorilor și a evenimentelor?

Capitolul II al lucrării este dedicat modului de organizare al Securităţii după martie 1965, atribuţii, politică de cadre, sarcini și misiuni specifice pe linie antiteroristă, revenirea la metodele din anii ’50 (Cazul Gheorghe Ursu), activităţile contraspionajului economic și a celui efectuat de către ofiţerii Direcţiei a III-a etc. Surprinde, totuși, faptul că la această a doua ediţie a cărţii nu se relevă, cu adevărat, de către autor,


CRONICI

faptele care au impus reorganizarea Direcţiei a III-a în 1973. Îndepărtarea generalului-maior Neagu Cosma din funcţia de șef al Direcţiei a III-a Contraspionaj a Securităţii (1962-1973) s-a datorat faptului că se apropiase foarte mult de afacerile necurate ale DIE și ale lui Ion Mihai Pacepa. Într-un raport din 15 septembrie 1978, generalul-maior (r) Neagu Cosma va declara: „Cu atât mai supărător devenise contraspionajul, cu cât unele din informaţiile pe care le procura și le înainta conducerii ministerului nu erau favorabile conducerii și activităţii Departamentului” (Informaţiilor Externe –n. n.)”. Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofiţeri DIE aflaţi la post erau deconspiraţi, încă din plecare, iar unii dintre agenţii din exterior ai Direcţiei a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreţii” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcţiei a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă va purta numărul „000235” (Strict-Secret de Importanţă Deosebită), adică numărul de la maşina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa. Răzbunarea conducerii DIE a fost teribilă. Fostul colonel (r) Ion Tameş din cadrul Direcţiei a III-a va scrie: „Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desfiinţate rezidenţele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligaţia de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată”.

Istoricul Cristian Troncotă consideră că şeful DIE, Nicolae Doicaru, a introdus metode noi în activitatea de management (!!!) a intelligence-

ului românesc (p. 77), însă nu ne explică în mod clar dacă rezidenturile cu ofiţeri acoperiţi şi cu sedii conspirate de pe întreg teritoriul ţării aparţineau DIE sau Direcţiei a III-a. Din păcate, se trece cu vederea o serie de fapte şi evenimente aflate în legătură directă cu acea reorganizare a Direcţiei a III-a Contraspionaj din 1973, respectiv faptul că UM 0920 (DIE) a preluat, după reorganizarea contraspionajului, nucleul special din cadrul Direcţiei a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din ţările socialiste şi verificarea loialităţii membrilor CC al PCR. În ancheta întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului-locotenent Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că şeful UM 0920/A, respectiv colonelul Constantin Iosif, minimalizase „pe orice cale pericolul pe care-l prezenta activitatea serviciilor de informaţii din ţările socialiste pentru cadrele” din DIE. În 1977, UM 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor Coman, şi a generalului Nicolae Pleşiţă. Ofiţerii DIE au mărturisit, în cursul anchetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, numeroase documente referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oameni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea Maliţa, Nicolae Militaru precum şi alţi demnitari comunişti din epocă. Colonelul Ion Păduraru (DIE) va raporta faptul că şeful UM 0920/A „a distrus toate materialele cu privire la persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informaţii din ţările socialiste”. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că UM 0920/A a instalat tehnică operativă şi a desfăşurat activităţi contrainformative „fără aprobări legale de la organele în drept” chiar şi împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat şi, totodată, au prelucrat „cu mijloace TO şi filajul de care dispunea UM 0920/A pe cine au dorit (Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa – n. n.), atât din Ministerul de Interne, cât şi din alte instituţii”. UM 0920/A a fost folosită şi de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activişti ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceauşescu şi cu a sa politică. Ofiţerii UM 0920/A „odată cu trecerea timpului – concluzionau istoricii Stejărel Olaru şi Georg Herbstritt –, au participat la acţiuni de filaj şi supraveghere informativă şi a membrilor marcanţi ai



Consiliului de Stat, prim-miniştrilor sau a secretarilor CC al PCR” urmărindu-se verificarea loialităţii acestora faţă de PCR şi faţă de Nicolae Ceauşescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”).

În subcapitolul dedicat lui Mircea Răceanu şi acţiunilor sale din domeniul intelligence-ului, Cristian Troncotă nu menţionează, din păcate, alături de cele enumerate, şi faptul că fostul colonel de securitate Traian Stambert, lucrător la Direcţia a III-a Contraspionaj şi, mai apoi, locţiitor al şefului UM 0101 din UM 0544 (CIE), îl acuză pe Mircea Răceanu de a fi fost un colaborator preţios al Direcţiei a III-a Contraspionaj pe vremea când lucra în Centrala MAE, înainte sau după revenirea de la post din SUA, având, totodată, şi calitatea de referent de informaţii externe (angajat civil, fără soldă de grad, funcţie militară şi indemnizaţie anuală pentru echipament) în cadrul CIE. Profitând de rivalitatea dintre cele două structuri ale DSS-ului (Direcţia a III-a Contraspionaj şi UM 0544/CIE), Mircea Răceanu a reuşit să supravieţuiască pe frontul secret în calitate de agent al CIA în Centrala MAE din Bucureşti, precum şi în culisele structurilor de informaţii ale Securităţii române. În cadrul unei întâlniri din vara anului 1987 cu locotenent-colonelul Gheorghe Manea, ofiţerul

său de legătură din Direcţia a III-a Contraspionaj, Mircea Răceanu a gafat în activitatea de agent al CIA şi a oferit materialele informative destinate CIA către ofiţerul din Direcţia a III-a Contraspionaj. În contextul anchetei ce a urmat arestării diplomatului român, colonelul Vasile Moatăr din CIE s-a sinucis în octombrie 1989 deoarece nu-i putea înainta lui Tudor Postelnicu dosarul de referent de informaţii externe în CIE al lui Mircea Răceanu. Dosarul „dispăruse” din fişetul colonelului Gheorghe Năstase, alias „Andrei”, şeful colonelului Vasile Moatăr. După sinuciderea ofiţerului, dosarul a reapărut în mod miraculos. Dintr-o astfel de perspectivă poate fi înţeles faptul că la cererea SRI, pe 3 iunie 1993, Tribunalul Militar Bucureşti a avut pe rol Dosarul nr. 157 din 1993, având ca obiect cererea Direcţiei Procuraturilor Militare din Procuratura Generală a României care a solicitat redeschiderea dosarului lui Mircea Răceanu şi reîncarcerarea, până în 2009, a fostului diplomat, aflat în SUA în acele momente, deoarece eliberarea a fost făcută „fără temei legal”.

Autorul volumul acordă un spaţiu consistent şi activităţilor Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), precum şi organizării şi funcţionării DIE şi a CIE. Se insistă foarte mult asupra rolului jucat de Mihai Caraman în lumea intelligence-ului cu beneficii pentru Tratatul de la Varşovia şi supărări în cadrul NATO. Istoricul


CRONICI

Cristian Troncotă trece în revistă acţiunile Securităţii în Occident în relaţie cu disidenţa intelectuală şi politică a românilor din emigraţie, precum şi relaţia cu teroristul Carlos („Şacalul”). În capitolul Enigma defectorilor din Blocul Estic se realizează un inventar al trădărilor din fostul DSS şi MApN în favoarea marilor servicii de intelligence ale lumii (CIA şi KGB). Un capitol important este alocat eforturilor făcute de către Securitatea României pentru a neutraliza şi lichida acţiunile KGB şi GRU pe teritoriul naţional. În toată construcţia logică şi argumentată privind acest război între DSS şi intelligence-ul sovietic, trebuie menţionat, totuşi, faptul că Evgheni Primakov nu a fost şeful Direcţiei I Principale a KGB înainte de 1989, ci directorul Serviciului de Informaţii Externe (SVR) după 1992. Pentru a întări imparţialitatea istoricului, cred că domnul Troncotă trebuia să menţioneze faptul că, totuşi, fostul colonel Victor Dorobanţu din DIE/CIE acuzat de faptul că ar fi declarat la București, în 1972, în discuţia cu generalul Oleg Kalughin, șeful Contrainformaţiilor din Direcţia I Principală a KGB, că Nicolae Ceaușescu ar fi trădat cauza socialismului și că „Noi, cei din organele de Securitate, începem să realizăm că Ceaușescu va trebui dat jos”, replicase la finalul întâlnirii: „«Nu

te mai uita la zâmbetele lor, că îţi zâmbesc degeaba. Nu putem face nimic. Sunteţi ultima delegaţie care a venit în România. Nu mai veniţi aici!». El îmi spune că ştie că Ceauşescu îi priveşte cu ochi răi. I-am replicat: «Avem poruncă să nu mai avem niciun fel de relaţii cu voi!»”.

Un capitol aparte este cel dedicat rolului sovieticilor în Revoluţia Română din Decembrie 1989. În memorialistica foştilor ofiţeri ai DSS se contestă rolul factorului intern în izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, insistându-se asupra celui extern. Istoricul Cristian Troncotă reia aceleaşi teze din memorialistica Securităţii: insistă pe ideea atacării de către tineri atletici, bine făcuţi, a tancurilor Armatei, la Timişoara, în decembrie 1989, pe lovirea cu un topor în cap a unui militar român, pe implicarea unora dintre turiştii sovietici aflaţi în decembrie 1989 în România, precum şi faptul că ofiţerii de securitate au fost implicaţi numai în acţiuni de natură informativă etc. Domnul Cristian Troncotă nu ia în calcul mărturiile care relevă faptul că ofiţeri de securitate, precum maiorul Radu Tinu la Timişoara, au fost implicaţi în acţiuni de reprimare a revoltei populare prin acţiuni de interogare, intimidare şi nu numai. Represiunea regimului Ceauşescu a fost o realitate extrem de dură, iar teza neimplicării Securităţii în represiune, precum şi cea a manipulării maselor revoltate de către KGB&GRU, şi nu numai, trebuie reevaluată deoarece nu se poate susţine în mod credibil şi convingător.

Istoricul Cristian Troncotă refuză să accepte şi aceste adevăruri. Dintre multele mărturii privind represiunea autorităţilor din România socialistă la Timişoara, printre care şi cea a implicării ofiţerilor DSS în aceasta, reţinem mărturia unui arestat: „A venit Radu Tinu (securist de frunte), în data de 19 (decembrie 1989 – n. n.), ne-a scos pe mai multe rânduri, din celule, tot aşa, cu mâinile la ceafă… Din celulă, pe coridoarele respective. Erau destul de lungi coridoarele…cu mâinile la ceafă…Omul se uita la tine şi te nota într-un carnet. Întâmplător, l-a notat şi pe acesta din Lugoj. Era student…Băiatul acela a fost psihic terminat…Momentul a fost cumplit…Să stai aşa. În poziţia asta, şi te privea în ochi…Plus că deja îţi creştea barba, nu erai spălat…Nişte lucruri din astea care te apăsau”.



Totodată, trebuie reiterat faptul că în seara zilei de 17 decembrie 1989, începând cu ora 19.30, din ordinul ministrului secretar de stat şi şef al DSS, general-colonel Iulian Vlad, în toate Marile Unităţi (MU) şi Unităţi (U) ale CTS se va ordona alarma de luptă. În acest sens urmau a se lua o serie întreagă de măsuri specifice, printre care şi executarea tuturor ordinelor care se vor lua pe plan local de către comandamentele constituite în această perioadă, urmând să se raporteze imediat la CTS despre situaţiile noi intervenite şi măsurile luate. Colonelul (r) Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct al şefului Securităţii Timiş, responsabil cu munca de contraspionaj economic, va mărturisi că abia în data de 20 decembrie 1989, la prânz, şeful DSS „a dat ordin în toată ţara, deci şi nouă la Timişoara, să depunem armamentul la rastele (în încăperile unde se păstra acest armament) şi să nu facem niciun fel de manevră, în niciun fel de mişcare, niciun fel de opoziţie”.

Surprinde în mod neplăcut faptul că domnul Cristian Troncotă este convins, însă fără argumente solide, fără a mai vorbi de extrapolările pe care le face, de existenţa unor cadre ale CIE implicate în culegerea de informaţii la Timişoara în decembrie 1989, fără ştiinţa grupei operative a DSS-ului aflată acolo. În fapt, domnul Troncotă se referă (p. 243 – 244) la existenţa unor luptători din echipa antitero a SIE înfiinţată în anii ’90, însă inexistentă în decembrie 1989 în organigrama CIE. O eroare impardonabilă pentru un istoric

al serviciilor de intelligence. Totodată, domnul Cristian Troncotă construieşte cu ajutorul a fel de fel de declaraţii, culese din istoriografia problemei, teoria intervenţiei sovietice în forţă (fie 22 de specialişti în diversiune, fie trupele de comando ale GRU care deschideau focul asupra mulţimii la Timişoara etc.) în izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Domnul Cristian Troncotă ne cere să uităm de faptul că fostul şef al DSS-ului declara pe 11 iulie 1991, în calitate de martor în procesul Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989, următoarele: ,,Începând cu noaptea de 16/17 decembrie şi în continuare până în data de 20 decembrie 1989 organul de securitate local – col. Sima, cât şi gl. Macri şi în lipsa lui col. Teodorescu îmi comunicau date din care rezultau că sute de elemente turbulente au devastat oraşul şi că elementul străin nu rezultă a se fi implicat în continuarea fenomenului. De asemenea, aceştia nu mi-au raportat că acele sute de oameni scandau revendicări politice sau economice, până în 20 decembrie 1989. Mai exact, cei trimişi de mine la Timişoara mi-au raportat că nu au elemente din care să rezulte vreun amestec al străinătăţii în producerea evenimentelor de la Timişoara”.

Volumul Duplicitarii... confirmă faptul că bătălia pentru aflarea și corecta redare a adevărurilor din Decembrie 1989 continuă.

Dr. Constantin CORNEANU

*


ROMÂNIA LA UN SFERT DE VEAC

DE LA REVOLUȚIE: O ANALIZĂ DE O

PROFUNZIME GREU DE EGALAT.

O VIZIUNE LUCIDĂ ASUPRA REALITĂȚII.

UN ÎNDEMN LA O REFLECȚIE SINCERĂ

Când românii s-au ridicat împotriva sistemului opresiv care le provoca atâta durere și suferință; când cei care se considerau stăpâni pe viața lor și a comunităților din care făceau parte; când Revoluția a triumfat în acel Decembrie însângerat

al anului 1989, poporul acestei țări a sperat că – în anii ce vor urma, în decursul sfertului de veac de la acel „miracol românesc“ – vor trăi într-o lume normală, în care se vor bucura de libertatea la care au visat în anii dictaturii; într-o lume în care respectul pentru valorile cucerite într-un sistem democratic vor fi cele pe care se vor așeza relațiile umane și că „omul va deveni măsura tuturor lucrurilor“ în România începutului unui nou secol și al unui nou mileniu, realizându-se – după tributul de Sânge plătit în 1989 – năzuința celebrului Protagoras, consemnată în Cartea sa despre „Despre Zei“, scrisă în anul 410 î.e.n.

Este evident că majoritatea românilor au o reprezentare proprie cu privire la realitățile României anilor 2013-2015, dar puțini, poate

foarte puțini, au curajul și abilitățile necesare pentru a le descrie cu luciditate și sinceritate. Dintre aceștia – la distanță, domnul Claudiu Iordache, personalitate de excepție, un luptător dedicat celor mai luminoase idealuri, nutrite de români în timpul confruntărilor revoluționare din 1989 – o face într-o carte de referință: „Omul de mlaștină“, publicată la Editura IRINI, în 2014.

1. Privatizarea – un proces de preluare a patrimoniului României

de către persoane interesate Un capitol în care sunt surprinse unele

din cele mai importante cauze ale sărăcirii deliberate a poporului român în acest sfert de veac care a trecut de la Revoluția Română este cel referitor la „procesul privatizării“. Autorul notează că „România a fost luată în stăpânire de o categorie social-mafiotă de care se temeau până și părinții bolșevismului… drojdia societății ajunsă la putere“. Mârlanii de circumstanță, trădătorii cu plată externă și secăturile parvenite pentru sluj și obediență „pârlaci și drăngăleți politici, toți aceștia, începând cu anii ‘50, s-au grupat în burghezia proletară“, care fiind structurată pe modelul mafiot „este mai mult decât o plagă națională“. Stăpânind mecanismele puterii

CRONICI



prin controlul banilor și comuniuni de interese familiale… „nu pot fi înlăturați prin mecanismul democratic“ (p. 83-84).

Continuând analiza – prin evocarea argumentelor lui Adrian Majuru –, autorul constată că după 1990, privatizarea a fost impusă de „copiii spoliatorilor de ieri“, reușind „preluarea în mafie a bunurilor patrimoniale de orice fel: de la case naționalizate, la platforme industriale și zăcăminte minerale“. Numele și prenumele lor umplu paginile miliardarilor României. Unii au tupeul să ne sfătuiască la posturile de radio și televiziune „cum să ne îmbogățim“. Iar autorul ne dezvăluie „ingineriile“ prin care acești mafioți – care ne-au sărăcit „cu legea în mână“ (bineînțeles o lege făcută de ei sau, în cel mai frecvent caz, dictată ori influențată de ei) – „ne-au tras pe sfoară“. Naivii „se adunau în Piața Universității în primăvara anului 1990 să strige «jos comunismul», iar comuniștii se adunau în secret la adăpostul nopții“, punând la cale de un „Caritas“, de un „Bancorex“, de un „FNI“ și alte „replici falimentare ca să ia banii proștilor și naivilor“ (p. 84).

Cei care au reușit – prin „ingineria“ numită privatizare – să jefuiască România, dețin astăzi palate, latifundiarii moșii, privații „se joacă de-a impozitul la stat și statul însuși îi încurajează pe toți să-l fure! Peste tot mașini luxoase, tripouri, viață de bordel, stupefiante, gay fest, prostituate dintr-o dată bogate, moguli, demnitari cu averi la Paris, cei mai mulți președinți pe kilometru pătrat, cluburi de fițe, țigani cu conace, boxuri și revolver, iahturi scumpe, elicoptere personale, cluburi de fotbal, piscine, vile, Ferrari – nimic nu e prea scump în Capitala României!“ (p. 84-85).

Unde este România săracă? – se întreabă autorul. „Cine îi va mai restitui cărbunele, uraniul, aurul, argintul, petrolul, și tot mai restrânsul patrimoniu al unei națiuni generoase“? Într-adevăr, anii care au trecut de la Revoluție au fost valorificați cum nu se poate mai bine de cei care au știut „să profite de iuțeala lor de mână și nebăgarea noastră de seamă“, jefuindu-ne patrimoniul, bogățiile adunate de acest popor, adesea printr-o muncă neobosită și, nu de puține ori, cu „lacrimi și sânge“.

2. „Cine își vinde pământul săvârșește un sacrilegiu“

Cu siguranță autorul a beneficiat de

documentația necesară pentru a înțelege că – prin prevederi constituționale – în multe țări vânzarea pământului către străini este interzisă, precizându-se că „pământul are o valoare sacră“, care definește existența poporului respectiv. „Nu există aur pe lume să echivaleze prețul țarinei strămoșești“, deoarece – „din moment ce această țarină este strămoșească, ea are mai presus de toate o valoare morală, ce nu se poate măsura în bani”.

„Cine își vinde pământul săvârșește un sacrilegiu, fiindcă își vinde morții din el“. Invazia străinului – notează autorul – este tot una „cu năvălirea barbară, ceea ce constituie caz de război defensiv“. Înconjurată de lăcomiile teritoriale ale vecinilor ei, „România, la 135 de ani de la formarea statului său, rămâne și pe mai departe fără antidot la asediul dușmanilor din interior: clasa politicianistă, parvenitismul general (parvenitism dinastic) și mulțimile primitive care îi devoră poporul!“.

România este expusă unui jaf fără precedent, inclusiv pe calea “preluării – prin fel de fel de «explicații» cum că n-am avea încotro, deoarece ni se impune din afară“. Atunci, cum se explică faptul că alte țări au găsit argumente juridice solide pentru a nu înstrăina pământul strămoșesc?

Găsim – în această lucrare de excepție – o radiografie de o sinceritate cutremurătoare. România a cunoscut „peste o sută de ani de boierime politică parazită, o sută și treizeci și șase de ani de jug feudal, un veac lung de sclavie consimțită“. Ciocoismul, teama, chiar frica de propriul său curaj, lașitatea, slugărnicia, viclenia, prostia – au marcat perioade mai mult sau mai puțin îndelungate în istoria comunităților românești (p. 12-13).

3. Revoluția Română – „un surprinzător examen de conștiință“

Îndrituit de contribuțiile personale, prin

actele și faptele de curaj în timpul confruntărilor dramatice din 1989, Claudiu Iordache precizează


că „Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință“. Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar criminalii au tras în popor, apărând regimul dictatorial aflat la putere. „O spirală de politicieni de cea mai sumară speță, o lungă listă de caractere pitice, ce se vând en gros și cu bucata pentru o ciosvârtă de sinecură și o vadră de putere, o rocadă ce se repetă obsesiv, de la Brânzovenescu și Farfuridi încoace“. Autorul constată că „în decăderea implacabilă a lumii europene, România este spațiul unei descompuneri accelerate!“ (p. 38).

Anii postrevoluționari au marcat setea de putere, dobândită cu orice preț, chiar cu prețul încălcării brutale a drepturilor și libertăților celor mulți, care au sperat că „răul suportat în trecut nu se va mai repeta“.

Societatea actuală – observă autorul – a fost supusă unor prefaceri benefice, dar și unui asalt al proceselor demolatoare. Între acestea remarcăm „dezastrul lucidității și îmbrățișarea devorantă a puterii cu orice preț! Stăpânii țării sunt cu toții prosperi. Ei au mașini, amante, proprietăți, titluri, decorații, un nimic în plus“. România se pierde, „scufundându-se lent în istorie, și nu istoria va fi

cea chemată să-și continue misiunea în România“ (p. 39).

În anii care au trecut de la revoluțiile din Centrul și Estul Continentului, nu au supraviețuit „decât puține țări total confiscate, în care oamenii de rând se bucură doar de libertatea sclaviei!“, între care România este un caz bine-cunoscut.

4. Corupția – „pânze de păianjen suprapuse“. Tupeul ticăloșilor Găsim în această lucrare de excepție, o

analiză lucidă asupra unui fenomen, care a luat o extindere îngrijorătoare după Revoluția din 1989. „Post-revoluția a făcut din România o țară a gangurilor, a pivnițelor, a pânzelor de păianjen suprapuse unde nălucile lumești când scapă din una, cad în fălcile altora! O lume umbrită, arbitrară, crudă, a arahnidelor omenești care au cotropit umbrarele națiunii!“, în care corupția democratică dâmbovițeană a devenit fenomenul dominant.

Corupția a devenit „patria viermilor grași, a viespilor ucigașe și a furnicilor carnivore“. În această patrie – atât de propice corupției – oricine

CRONICI



îndrăznește să se opună este taxat imediat drept „un neavenit“, un tip „periculos“, a cărui singură șansă este ori să intre în cercul corupților, ori „să fie eliminat fără milă“.

Una din cele mai importante cuceriri ale Revoluției a fost „recucerirea libertății“, după anii dominați de represiune, în care „frica era sentimentul care stăpânea milioane de oameni“. În anii care au trecut de la Revoluție, unii au înțeles că „libertatea recucerită înseamnă libertatea de a jefui averea poporului român“. Cea mai facilă „inginerie“ a acestui jaf a fost oferită prin „retrocedarea vechilor proprietăți“. Ticăloși corupți – sprijiniți de oficiali care au primit comisioane consistente – au produs nenumărate falsuri, în baza cărora „pământurile țării erau prea puține pentru a le onora pretențiile criminale“. Ar fi trebuit să se mai ia pământ și de la țările vecine. În cele mai multe cazuri acești autori de „falsuri grosolane“ au rămas nepedepsiți…

5. „Poate fi imaginat un Proiect al Renașterii României?“

După o radiografie atât de lucidă a

realităților românești după Revoluția Română din 1989, autorul pune o întrebare firească: „Poate fi imaginat un Proiect al Renașterii României?“, iar răspunsul său este tranșant: „Categoric poate fi imaginat!“ (Ibidem, p. 268).

Desigur, important este să vedem „cum acest proiect se poate realiza?“. Nu credem că sunt puțini oamenii de bună credință din această țară care nu ar dori „Renașterea României“. Claudiu Iordache amintește – în argumentația sa – că „Destinul ţine de vocația unui popor. Soarta și destinația, nu, dar destinul da, el este cumulul său de libertăți în istorie“.

Proiectul conturat de autor include – în mod necesar – speranța poporului român, dar pune întrebarea: „La câtă speranță mai avem dreptul?“, deoarece este bine să știm „încotro ne îndreptăm?“. Oare, spre „forțarea disperată a integrării într-un sistem prosper? spre defetism, fatalitate sau resemnare?“, sau „spre căutarea unei ieșiri prin forțele proprii?“

Pentru ca Proiectul să se realizeze, avem obligația să răspundem la întrebarea: „Cine deține puterea în România? Munca? Talentul? Ori oportunismul, corupția, ipocrizia, cinismul social?“. Iar răspunsul autorului este că puterea în România „o dețin oligarhiile“, care nu ne-au oferit nici o dovadă că „trudesc în vreun fel la Renașterea României“ (p. 269-270).

Nu încape nicio îndoială că Renașterea României depinde de „decizia poporului român de a promova la conducerea țării cei mai vrednici cetățeni, competenți și responsabili“, care – prin acte și fapte concrete – au demonstrat că sunt devotați țării și că „pun mai presus de orice alt interes, apărarea libertății și demnității acestui popor“.

Prof.univ.dr. Dumitru MAZILU

Raportor Special al Națiunilor Unite privind Drepturile Omului

(1985-1993)

*


*

SEMNAL EDITORIAL

Adrian Kali, REVOLUŢIONAR, CAUT REVOLUŢIE, Editura Excelsior Art,

Timişoara, 2014

IN MEMORIAM, DECEMBRIE 1989,

Editura Excelsior Art, Timişoara, 2014

Ph.D Jeong O PARK,(Profesor de Onoare la UniversitateaAlexandru Ioan Cuza, Iaşi, România)

PROCESUL DE TRANSFORMARE A EUROPEI DE EST,

Editura HANKUK UNIVERSITY OF FOREIGN STUDIES,

Seoul, Korea, 2015



CEREMONIE ÎN ONOAREA LUI LIVIU CORNELIU BABEŞ

Mircea Brenciu, scriitor: Cehii au construit un momument imens pentru Jan Palach, unde se fac multe pelerinaje, și mii de cehi merg să depună flori și lumânări. Au și un bulevard care îi poartă numele. Noi am reușit să facem acest

mic monument, pentru eroul nostru martir, Liviu Corneliu Babeș, care este un simbol al gestului său suprem. Nimeni nu a venit și nu a dorit să se implice mai mult. Nu trebuie să ne mirăm că România se găsește într-un impas, în primul rând

moral, fără precedent. Făcusem nu demult o remarcă: cel mai mare dușman al românului este românul. Acesta din cauză că nu am învăţat să luptăm pentru interesele generale și să le lăsăm pe cele personale deoparte. Suntem egoiști, suntem răi, și ceea ce este trist este că nu ne recunoaștem trecutul istoric. Știm să aplaudăm, să lăudăm, dar nu știm să vedem adevărul din jurul nostru. Dacă nu recunoaștem aceste adevăruri, nu ne vom îndrepta niciodată. Este bine că ne adunăm la aceste ceremoniale pentru că în sufletul fiecăruia dintre noi apare acest licăr de speranţă. Iubindu-ne trecutul, ne respectăm viitorul. Vă mulţumesc

Luni, 2 martie, ora 12.00, la Poiana Brașov, a avut loc slujba de comemorare a eroului martir Liviu Corneliu Babeș. Evenimentul a avut loc la monumentul martirului brașovean situat în apropierea Bisericii de Lemn din stațiune. Alături de familia îndoliată, Etelka și Gabriela Babeș, s-au recules, printre alţii: scriitorul Mircea Brenciu, fondatorul „Mișcării 15 Noiembrie” Mircea Sevaciuc, revoluţionarul Bela Henter și președintele Asociaţiei Luptătorilor în Revoluţie și a Urmașilor Eroilor (ALRUE) Brașov, Vasile Mardare. Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a fost reprezentat de Eugenia Iorga, membră în Colegiul Naţional al IRRD și Elena Diaconu.

REMEMBER


pentru prezenţa dvs. și sper ca oficialităţile din ţară să se gândească la Liviu Corneliu Babeș cu o amplitudine mult mai mare în plan istoric.

Mircea Sevaciuc, Asoci-aţia „15 Noiembrie 1987 Brașov”: Doresc să vă fac cunoscute câteva lucruri foarte importante. După cum se știe, anul trecut, dintr-o iniţiativă personală, am reușit să îl caut și să îl găsesc pe cel care, acum 26 de ani, a încercat să îi

salveze viaţa lui Liviu Corneliu Babeș. Este vorba despre scoţianul Douglas Wallace. Noi știam că se află în Marea Britanie, dar, de fapt, de 12 ani locuia în Canada. L-am găsit, l-am invitat la Brașov. Întâlnirile au avut loc la colegii revoluţionari. Am regretul că, din cauza unor neînţelegeri, Douglas nu s-a revăzut cu colegi de-ai mei din ’87.

În decembrie anul trecut am fost la Timișoara. Timișorenii știu despre Babeș și despre ce am făcut noi în ’87. Cu acest prilej, Asociaţia 16 decembrie 1989 a oferit o diplomă jubiliară post-mortem lui Liviu Corneliu Babeș.

De asemenea, știu că de la Brașov, Asociaţia IAR i-a pregătit o diplomă comemorativă post-mortem lui Liviu Corneliu Babeș. Instituţii și

asociaţii din România, printre care Asociaţia 16 decembrie 1989, Sindicatul de la IAR, Asociaţia Luptătorilor și Răniţilor condusă de Vasile Mardare, cu toţii au fost atenţi și faţă de gestul lui Douglas, din 2 martie 1989, oferindu-i și acestuia câte o diplomă. În vara anului trecut, într-o ședinţa a Consiliului Local la care am participat, Primăria din Brașov i-a acordat titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Brașov lui Douglas Wallace. Intenţionez să i-o trimit prin intermediul MAE în Canada, iar pe prietenul nostru, Victor Socaciu – care a fost alături de noi anul trecut și care acum este Consulul General al României în Canada –, îl voi ruga să pregătească o festivitate de înmânare a acestor diplome lui Douglas Wallace.

Henter Bela-Csaba, par-ticipant la Revoluţia din Decembrie 1989: Dacă Liviu Corneliu Babeș este un precursor al Revoluţiei Române – torţa vie a Revoluţiei Române din Decembrie 1989 –, aș putea să spun că societatea civilă, într-

adevăr, se alătură gestului pe care l-a făcut el în acea zi. Gestul lui a mai avut un precursor. Un precursor, uitat de altfel, însă dacă vom aminti și numele lui, vom amplifica importanţa sacrificiului făcut de Liviu Corneliu Babeș. În 1970, când eram student, în faţa Judeţenei de Partid, un tânăr de 29 de ani, care fusese dat afară de la facultatea Babeș-Bolyai, își dă foc în 13 februarie 1970. El este un tânăr despre care istoria a uitat, însă acestă ocazie este un prilej să-l amintesc. Este vorba de Moyses Márton. Iată, deci, că meleagurile noastre au dat eroi, eroi care trăiesc astăzi în memoria noastră și care nu sunt încă cu adevărat cinstiţi, așa cum ar trebui să fie cinstită memoria lor. De aceea, consider că un drum memorial urbanistic de genul Monumentul Novembriștilor, Monumentul Luptătorilor Anti-Comuniști, Troiţa din Piaţa Revoluţiei, toate acestea trebuie regândite la nivelul municipiului Brașov, și sper că nu vor trece încă 25 de ani, până când Liviu Corneliu Babeș, și chiar Moyses Márton, să fie cinstiţi prin obeliscuri amplasate în faţa Consiliului Judeţean, bineînţeles alături de mult așteptatul nostru deziderat, Monumentul Revoluţiei din Brașov.

Etelka BABEŞ

REMEMBER



*

Nu trebuie să lăsăm ca autorităţile să neglijeze acest deziderat al nostru, al tuturor, pentru ca eroii noștri să fie cinstiţi așa cum se cuvine. Și, de asemenea, să îi vedem pe profesorii de istorie aducând și tineri, care să fie prezenţi în astfel de momente.

Eugenia Iorga, membră a Colegiului Naţional al IRRD 1989: Onorată adunare, doamnă Etelka, era în starea poporului nostru un obicei ridicat în proximitatea ritualului: la vremuri de restriște, vitejii locului aprindeau focul, iar preoţii băteau

clopotele. Apoi... a fost România grotei cu măști, cum dureros de simbolic a pictat-o Liviu Corneliu Babeș, România noastră, cea de dinainte de Revoluţie... Se dărâmau biserici, cu greu preoţii puteau săvârși slujbele singurului popor născut creștin! Și totuși, dintre vitejii neamului, într-un 2

martie care nu părea a fi altfel decât în alţi ani, un viteaz a aprins un foc, chemând la luptă! Un viteaz și-a fost propriul rug și cu trupul în flăcări – o torţă vie cum îl numește Mircea Brenciu în cartea sa –, Liviu Corneliu Babeș a pornit chemarea la luptă pentru redobândirea demnităţii și libertăţii poporului nostru. În Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Liviu Corneliu Babeș este permanent prezent. Sufletul său, îmbrăcat în flăcări, în acel roșu vertical, este constant cu noi. Sala de conferinţe a IRRD îi poartă numele. Noi nu avem cum să-l uităm. Nicicând.

Într-adevăr, trebuie să facem mult mai mult pentru eroii noștri. Revine în sarcina Gabrielei, fiica lui Liviu Corneliu Babeș, a fiilor ei și a urmașilor noștri de a păstra flacăra pe care Liviu Corneliu Babeș a aprins-o, anticipând acel Vom muri și vom fi liberi! Da, acolo, pe pârtie în acea secundă a torţei vii putem spune că a început Revoluţia Română. Dumnezeu să te odihnească în pace, Liviu Corneliu Babeș.

Vasile Mardare, pre-ședintele Asoţiaţiei Luptătorilor, Răniţilor și Urmașilor Eroilor – ALRUE „Brașov Decembrie 1989“: Doamna Etelka Babeș, de vreo câţva ani, este colega noastră în Asociaţia pe

care o conduc. Alături de colegii mei, în fiecare an, pregătim astfel de momente. Sacrificiul este minim, numai voinţă să fie! Mulţumesc celor care au ales să fie alături de noi și să păstreze vie amintirea lui Liviu Corneliu Babeș. Din păcate, domnul Adrian Sanda nu poate fi alături de noi din cauza condiţiilor meteorologice, însă ne-a trimis o coroană și dorim să îi mulţumim.

Mulţumim și Comisiei Parlamentare, în special domnului Popa, care a fost alături de noi, cât și celorlalţi colegi.

A consemnat Ioana CIODARU CEAUŞESCU


La 25 de ani de la Revoluție, în România lucrurile bat pasul pe loc. Ce a produs această situaţie?

Etelka Babeș: Eliberarea României de iluzia comunismului s-a produs printr-un sacrificiu suprem. Oamenii care au murit în temnițe, care și-au jerfit viața în numele unui crez esențial, au devenit anonimi.

Din păcate, toți cei care în prezent profită de libertate au uita de martiri și de lupta lor cu un sistem nociv, comunismul.

Ce-i determină pe aceşti indivizi să fie atât de impasibili față de jertfa eroilor-martiri?

Etelka Babeș: Egoismul. Existența acestor oameni este mărginită de propria vanitate.

Ceilalți nu mai există! Tot ceea ce a supraviețuit timpului – tradiția, cultura – este anulat.

Preferă să închidă cartea istoriei naționale și, odată cu gestul lor, se șterge din nefericire, amintirea martirilor patriei.

Cum întrevedeți viitorul României? Etelka Babeș: Nu mi-am pierdut încă

speranța. Situația României se poate schimba în orice clipă. Trebuie doar să ne îngăduim șansa unui nou început!

A consemnat Elena DIACONU

MEMORIA ISTORICĂ NU SUPRAVIEȚUIEŞTE TIMPULUI

În cadrul slujbei de comemorare a eroului martir Liviu Corneliu Babeș, doamna Etelka Babeș a discutat cu jurnaliștii locali, oficialitățile prezente și reprezentanții IRRD. Cu acest prilej, văduva martirului a acordat un interviu – în calitatea sa de observator moral la schimbările survenite în România, începând cu decembrie 1989 – pentru publicaţia Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, Caietele Revoluției.

*

REMEMBER



IN MEMORIAM WERNER SOMMERAUER

Asociația Micilor Acționari din SC Roman SA a organizat în cursul zilei de 7 aprilie a.c. simpozionul cu tema – Un an fără luptătorul pentru libertate Werner Sommerauer.

În cadrul evenimentului s-au susținut diverse comunicări științifice despre luptele românilor împotriva regimul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Moderatorul simpozionului a fost domnul Sebastian Dan.

Au participat printre alții: Octav Bjoza, Sub-Secretar de Stat la Secretariatul de Stat pentru Recunoasterea Meritelor Luptatorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în perioada 1945-1989, lector univ. dr. Virgil Borcan, Mircea Sevaciuc, fondatorul „Mișcarea 15 Noiembrie”, Adrian Sanda, Secretar de Stat la Secretariatul de Stat pentru Recunoasterea Meritelor Luptatorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945-1989, scriitorul Mircea Brenciu, prof. univ. dr. Emil Stoica și rapsodul Ion Creteanu.

Acțiunea a avut loc la Consiliul Județean Brașov, Sala 120.

Werner Sommerauer a fost unul dintre cei mai vocali opozanți ai sistemului comunist. În urma participării la revolta anticomunistă din 1987 de la Brașov a fost condamnat la 3 ani cu „executarea pedepsei la locul de muncă” şi repartizat la o întreprindere din Tulcea. A fost singurul dintre cei circa 100 de deportați care a reușit să trimită printr-un șofer de TIR o scrisoare care a fost citită la postul de radio „Europa Liberă”.

Sursă foto: http://www.bzb.ro/stire/simpozion-

in-memoria-lui-werner-sommerauer-a85262

*


ACTIVITĂŢI

Reuniunea Consiliului Ştiinţific

al IRRDÎn cursul zilei de 17 martie a.c. s-a

desfășurat ședinţa Consiliului Știinţific al IRRD, la sediul Institutului. Cu acest prilej a fost adoptată noua componenţă a Consiliului Știinţific; a fost aprobat Proiectul Planului de Cercetare pe

anul 2015, precum și propunerea de editare a unui Anuar al Consiliului Știinţific al IRRD. La întrunire au participat: vicepreședintele Consiliului Știinţific, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, Claudiu Iordache, director general al IRRD, prof. univ. dr. Iulian Cârţână, prof. univ. dr. Constantin Hlihor, prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, conf. univ. dr. Ion Bucur, secretar al Consiliului Știinţific, conf. univ. dr. Alexandru Oșca, lector univ. dr. Alexandru Mironov, lector univ. dr. Adrian Niculescu, dr. Florian Banu, dr. Constantin Corneanu, dr. Adrian Majuru și dr. Liviu Ţăranu.

*



Aceasta nu este

o opinie. Este

o calomnie!

În cadrul emisiunii „Lumini și umbre”, difuzată de postul B1 TV în data de 4 aprilie 2015, fostul informator al Securității, Alex Mihai Stoenescu a declarat (referindu-se la preşedintele Colegiului Naţional al IRRD, domnul Ion Iliescu): „Are un institut. „Institutul Revoluţiei lui Iliescu”, aşa îi spune lumea, pe care l-a înfiinţat efectiv din dorinţa de a construi o imagine oficială, cum să spun, o istorie oficială a României, în decembrie 1989 şi după aceea, a regimului său. O istorie a lui Iliescu, pur şi simplu. Şi care este construită, finanţată, chiar, de un grup de politruci. Un grup de politruci care construieşte această istorie a lui Ion Iliescu şi a Revoluţiei, şi a evenimentelor de după...”

Interviul realizat de Dan Andronic a fost preluat de “Evenimentul zilei”, în data de 6 aprilie a.c.

Care sunt politrucii domnului Stoenescu?

Vineri, 24 aprilie a.c. s-au împlinit 25 de ani de la înființarea Asociaţiei Memorialul Revoluţiei din Timişoara. Momentul aniversar a fost marcat prin vernisarea expoziţiei de grafic design Punct şi de la… carte a artistului vizual Traian Abruda, urmată de prezentarea numărului 15 al Buletinului Ştiinţific şi de Informare „Memorial 1989”. Evenimentul a avut loc la sediul asociației din Str. Oituz nr. 2B. Au participat, printre alții: președintele asociației, Traian Orban, criticul literar Cornel Ungureanu, scriitorul Marcel Tolcea, criticul de artă Szekernyes Janos.

Asociația – fondată în anul 1990 cu scopul de a cinsti memoria victimelor represiunii din timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 –, a întreprins în activitatea sa nenumărate demersuri pentru fixarea în conștiința colectivă a unei imagini corecte asupra adevărurilor din decembrie 1989.

IRRD se alătură efortului susținut de Asociaţia Memorialul Revoluţiei din Timişoara de a păstra vie memoria martirilor Revoluției și îi urează cu acest prilej noi şi merituoase reuşite în activităţile viitoare.

Asociaţia Memorialul Revoluţiei din Timişoara

25 de ani de activitate

(Imagine: Mircea Rosca/ Mediafax Foto)


Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi achiziţionate de la sediul instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2

Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de telefon 021 3119980

Current Issue

Ion Iliescu, CPUN. 25 Years ............................................................................................................................ 3

SymposiumCPUN 1990-2015 ................................................................................................................................................5

DocumentsDecree-law on CPUN ..................................................................................................................................... 15

Claudiu Iordache, The Romanian Revolution. Ash Notes.(III) ................................................................. 22

Ion Bucur, Romanian Revolution of December 1989 and the establishment of the new interim structures of power .................................................................................. 25

Portraits ............................................................................................................................................................ 35

Not to be forgotten! .......................................................................................................................................... 40

RecallsCommunist Genocide in Romania ................................................................................................................ 51

Book ReviewGelu Voican Voiculescu, Simple consideration about an exciting book (I) ................................................ 54Constantin Corneanu, Hypocrites... and the historical truth ...................................................................... 59Dumitru Mazilu, Romania at a quarter of century after the Revolution .................................................... 64

Editorial sign ..................................................................................................................................................... 68

RememberCeremony in honor of Liviu Corneliu Babeș ............................................................................................... 69The Historical memory does not withstand time ........................................................................................ 72In memoriam Werner Sommerauer ................................................................................................................ 73

ActivitiesIRRD Scientific Council Reunion .................................................................................................................. 74Protocol ............................................................................................................................................................. 74Interview with Etelka Babeș: Revolution Memorial Association in Timișoara25 years of activity ............................................................................................................................................ 75

This is not an opinion. It is a slander! ............................................................................................................. 75

Current Issue ................................................................................................................................................... 76

caiet-57

Documents

Transcript of caiet-57