C JOI - Editura MAI 2005.pdf · pentru viziunea sa despre locul Moldovei în Europa. Acest...

CONFERINŢA DE JOI

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2005 –

Coordonator: comisar-şef Gheorghe Boblea Conferinta de Joi/coord: Gheorghe Boblea -

Lucrarea apare sub îngrijirea Serviciului Tradiţii şi Educaţie din

Direcţia Informare şi Relaţii Publice

Redactare: Comisar-şef Zoe ROTARU Comisar-şef Marian NENCESCU Subcomisar Cătălina CRĂCIUN Subcomisar Carmen PREDA Subcomisar Vitalii DORGAN

Tehnoredactare: Dumitru VĂNUŢĂ Coperta: Carmen TUDORACHE Grafician Lavinia DIMA

Tiparul executat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor

Bucuresti: Editura Ministerului Adminstratiei si Internelor, 2004vol.ISBN 973-8307-48-1Vol. 2 - 2005 - ISBN 973-8307-79-11. Boblea, Gheorghe (coord.)354(498): 35 + 323

Cuvânt înainte

În comunicare, poate în mai mare măsură decât în alte domenii, este mai important să conferi continuitate unui proiect, decât să îl urmezi. Iar atunci când respectivul proiect prezintă, deopotrivă, interes pentru public şi pentru organizatori, asigurarea continuităţii în derularea acestuia este chiar vitală.

Este şi cazul „Conferinţei de JOI” – acţiune culturală şi, în acelaşi timp, de relaţii publice – lansată la începutul anului 2003 şi care, în fiecare săptămână, joia, la ora 400 după-amiază, a transformat Centrul de presă al instituţiei într-un generos „Centru de dialog” sub auspiciile temei unice „Ministerul Administraţiei şi Internelor şi societatea civilă”.

Ştiinţa, artele, cultura, mass-media, sportul ş.a. au fost tot atâtea unghiuri din care distinse personalităţi ale vieţii publice româneşti au susţinut prelegeri în faţa unui auditoriu format preponderent din tineri; iar schimburile de idei şi opinii au constituit tot atâtea punţi de legătură între realitatea culturii şi cea a vieţii cotidiene.

Cu convingerea că fiecare ediţie a „Conferinţei de JOI” reprezintă, în felul său, un eveniment, Direcţia Informare şi Relaţii Publice a Ministerului Administraţiei şi Internelor a luat iniţiativa tezaurizării în volum a prelegerilor protagoniştilor manifestării, astfel încât zestrea ideilor exprimate să fie accesibilă unui cât mai larg public. Un prim volum „Conferinţa de JOI” a apărut la începutul anului 2004, purtând între coperte „substanţa” celor 24 de ediţii din anul 2003. În prefaţa acelui prim volum, am promis că ne vom strădui ca seria editării ciclului „Conferinţa de JOI” să continue. Iată că, prin lucrarea de faţă strădaniile noastre prind, într-adevăr, contur. Este un motiv de satisfacţie şi un prilej de a mulţumi personalităţilor vieţii publice româneşti care, în anul 2004, au onorat manifestarea, conferindu-i prestigiu: acad. Virgil Cândea, Cornel Codiţă, acad. Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Dinică, Maria Georgescu, Mihaela Peneş, acad. Augustin Buzura, Octavian Vintilă, Georgeta Filitti, Ştefan Buchiu, Ilie Manole, Ion Murariu, Vasile Gheţău, Iulian Fota, Titi Dincă, Alecu G. Croitoru, Cezar Ivănescu, Ion Horea, George Mihalcea, Cristian Ţopescu, Geo Saizescu, Ana Tucicov-Bogdan, Ion Cristoiu, Ion Sideri, Ionel Durlea, acad. Marius Sala, Paulina Popoiu, Sorin Preda, Ion Ianoşi, Cristiana-Suzana Glavce.

3

C o n f e r i n ţ a d e J O I

Lucrarea de faţă asigură, aşadar, şi în plan editorial, continuitatea

pe care „Conferinţa de JOI” o are ca acţiune culturală şi de relaţii publice. Suntem îndreptăţiţi să ne străduim – organizatorii, dar şi publicul participant – ca în următorii ani, această manifestare să devină una tradiţională. Stăruinţa noastră este cu atât mai justificată cu cât audienţa „Conferinţei…” este formată cu precădere din tineri, pentru care invitaţii, prin opera şi personalitatea lor, constituie excelente modele profesionale, culturale şi umane.

Este, poate, cel mai important dintre argumentele care ne determină să tipărim pe ultima filă a acestui volum sintagma „Va urma”.

Comisar-şef GHEORGHE BOBLEA

Directorul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice

4

ACADEMICIAN VIRGIL CÂNDEA

Istoric de artă, filosof, estetician, Virgil Cândea –

membru al Academiei Române din anul 1993 – reprezintă

pentru generaţii de studenţi de la Facultatea de Drept (1956–1966), Academia de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” (1980–1982), Facultatea de Istorie (1990–1991) sau Facultatea de Teologie (1993–1996) modelul dascălului luminat, al omului de ştiinţă dublat de un fin observator al fenomenului cultural. Cărţile sale de referinţă “Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti” (1971), „Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc” (1979) constituie exerciţii decisive

pentru ceea ce se numeşte „Mica enciclopedie de izvoare privind istoria şi cultura poporului român” (1991–1999), lucrare vastă, unică în peisajul cultural autohton. În acelaşi timp, academicianul Virgil Cândea este şi editorul operelor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Odobescu şi Dimitrie Cantemir.

inând seama de principalul eveniment al anului cultural 2004, şi anume comemorarea a 500 de ani de la trecerea la cele

veşnice a marelui Ştefan Voievod al Moldovei, între 1457–1504 (un personaj emblematic al istoriei românilor şi de câţiva ani aşezat de Sfântul Sinod în calendarul Bisericii Ortodoxe Române), mi s-a părut că evocarea personalităţii şi operei acestui erou al poporului nostru ar fi cel mai potrivit subiect al acestei conferinţe.

Ţ

Deci, este vorba de un Ştefan cel Mare, raportat la momentul capital al acestui an cultural. Cum ştiţi, încă de la începutul anului, în toate centrele culturale ale României, în universităţi, în institute de cercetări, în mănăstiri (marcate de prezenţa multiseculară a lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt), se desfăşoară programe de comemorări, colocvii ştiinţifice, conferinţe, se pregătesc expoziţii documentare şi volume omagiale. Anul 2004, în cultura românească, va rămâne anul închinat lui Ştefan cel Mare. M-aţi putea întreba, pe bună dreptate, dacă dincolo de reverenţa pe care o datorăm şi ne-o mărturisim faţă de una din cele mai luminoase personalităţi ale trecutului nostru, mai putem avea ceva nou de aflat despre Ştefan, a cărui viaţă, ale cărui fapte constituie un capitol prioritar şi permanent în reflecţia oricărui român cultivat. Într-adevăr, din primii ani de educaţie şcolară, apoi la liceu, la facultate, în preocupările de lărgire a orizontului nostru cultural ne-am obişnuit să rezervăm Sfântului Voievod un loc privilegiat între cunoştinţele despre trecutul românesc. Aceasta, cu atât mai

5


mult cu cât personalitatea şi opera marelui principe au fost întotdeauna şi rămân în continuare teme de prim ordin ale istoriei naţionale. Cu alte cuvinte, nu ne putem aştepta ca anul acesta principalele manifestări pentru Ştefan cel Mare să vină exclusiv din Moldova, fiindcă Ştefan cel Mare nu este numai al Moldovei, este al României întregi. Şi, cum vreau să încerc să arăt aici, este, de fapt, un personaj al Europei. Un mare strateg, iscusit diplomat, generos ctitor şi Mecena al culturii noastre medievale, Ştefan Vodă ocupă atâtea pagini în tratatele şi manualele de istoria românilor, încât, în perioada post-decembristă, în numele unei atitudini hipercritice adoptată de cercetări mai noi, s-a încercat chiar retuşarea portretului său şi atenuarea aureolei în care-l văzuseră învăluit cronicarii şi istoricii epocii moderne. De aici, îndemnul la o considerare ştiinţifică şi critică a trecutului nostru, pentru a-l cunoaşte şi înţelege aşa cum a fost el, iar nu cum am fi vrut noi să fie, spunea altădată Ion Bogdan, un alt mare istoric al nostru. Acest îndemn fusese rostit cu mai bine de 100 de ani în urmă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de savanţi ca Nicolae Iorga, Alexandru Xenopol, Dimitrie Onciul şi Ioan Bogdan însuşi. Aceştia sunt întemeietorii şcolii critice în ştiinţele istorice de la noi, care arătau că trecutul nu poate fi reconstituit prin evocări romantice şi sentimentale, ci cu metode sigure de cercetare, pe bază de documente sever examinate, cu disciplină şi cu rigoare. Aceloraşi dascăli ai istoriografiei româneşti contemporane le datorăm o viziune asupra trecutului, în care preocuparea cercetătorului trebuie să depăşească orizontul de istorie locală şi chiar regională, pentru a atinge istoria universală, pentru a stabili motivaţii şi consecinţe între evenimente şi fenomene din Ţările Române, legate de evoluţiile de pe întreg continentul european, de zona mediteraneană şi de Asia occidentală, cu care am avut complexe legături în tot trecutul nostru.

Călăuzit de această viziune, pe care a promovat-o teoretic în înscrierile şi prelegerile sale, Nicolae Iorga a realizat, în una din ultimele sale opere, o carte amplă şi autoritară, scrisă în limba franceză, pentru că era adresată, în primul rând, savanţilor străini, intitulată „La place de roumains dans l'histoire universaille". Cartea este de o actualitate deosebită, datorită coincidenţei comemorării a cinci secole de la domnia lui Ştefan cel Mare, cu perioada acţiunii de integrare a României în Uniunea Europeană. Se impune, cred, anul acesta, mai mult ca oricând, să concentrăm în conştiinţa şi în demersurile noastre toate argumentele oferite de trecut şi de prezent, care demonstrează că nu numai geografic, dar deopotrivă prin origini, civilizaţie şi cultură, prin implicarea activă, sacrificii consimţite şi idealuri, suntem parte a Europei şi că putem demonstra această calitate prin fiecare segment al istoriei noastre. Majoritatea

6

V i r g i l C â n d e a

operelor lui Ştefan cel Mare demonstrează, în mod iminent, identitatea europeană a românilor.

Expunerea de faţă putea fi la fel de bine intitulată: „Ştefan cel Mare şi Europa". Am preferat formularea „Ştefan cel Mare şi creştinătatea", pentru că aşa era numit pe vremea lui continentul nostru, lumea creştină: „Respublica Christiana“. Era partea planetei întemeiată esenţial pe adevărurile, principiile şi idealurile revelate de Iisus Hristos. La o primă întrebare, aparent superfluă, în ce măsură Ştefan cel Mare îşi considera ţara ca parte a lumii creştine, răspunsul este nu numai pozitiv, dar revelator pentru viziunea sa despre locul Moldovei în Europa. Acest sentiment al apartenenţei la lumea creştină se manifestă, de fapt, la oricare dintre domnitorii noştri şi lucrul porneşte de la însăşi formula lor de prezentare în hrisoave, în pisanii. Când spune, de pildă, Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea: „Eu, Mircea, mare voievod şi domn stăpânind şi domnind…" şi când, după aceea invocă, aşa cum invocă în pisanii, când se spune: „Am clădit biserica aceasta cu vrerea Tatălui, cu ajutorului Fiului şi cu desăvârşirea Sfântului Duh", invocă Sfânta Treime.

Invocarea Sfintei Treimi, în monoteismul abrahamic, (cum se numesc cele trei religii: ebraică, creştină şi musulmană), de mii de ani, de când există monoteismul în această zonă mediteraneană, se face prin această formulare: „în numele Sfintei Treimi"; astfel n-o fac decât creştinii. Deci, identitatea creştină este declarată din pornire. El însuşi, în primul rând, se defineşte drept creştin. Îşi consideră ţara o parte a lumii creştine. În corespondenţa diplomatică, de pildă la 1475, când, după bătălia de la Vaslui, din ianuarie (pe care a terminat-o la 25 ianuarie), vine la Bucureşti şi imediat lansează o informare către toată lumea creştină, spune că se adresează principilor creştini din Europa. El avea ca identitate această „Respublica Christiana“, pe care am evocat-o la început. În ce măsură avea el conştiinţa propriei sale creştinătăţi şi mândria de a-i aparţine? El îşi mai numeşte ţara, în aceeaşi scrisoare, pe care am invocat-o, „poarta creştinătăţii". El foloseşte acolo această expresie, care a pătruns după aceea şi în istoriografia occidentală. Zice: „Saraiul Ţării Ungureşti şi al Poloniei şi straja acestor două crăii". Îşi dă seama de rolul său în apărarea Europei, când spune: „Fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani". Adică îşi dă seama de rolul pe care acţiunea lui militară, politică, de rezistenţă l-a avut pentru ţările imediat vecine şi, evident, în consecinţă, pentru restul Europei. Dar, nu numai în politica externă şi în acţiunile militare acţiona el ca parte a Europei, ci şi în politica internă. Programul său de ctitorii creştine, numărul mare de biserici construite, ajutoarele la Muntele Athos, demonstrează conştiinţa sa de domn creştin, european prin gândire, sentimente şi fapte. Era el văzut

7


astfel şi în Europa vremii lui? Răspunsul este din nou pozitiv. Otomanii înşişi îl asociau cu această „Respublica Christiana“. Medicul Matei Dămoranu informa Veneţia, în 1502: „După câte mi-au spus mulţi oameni de seamă şi negustori, care vin din Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn şi de creştini, din pricina acestei ţări a Moldovei". Sultanul a apreciat că dacă putea instala măcar în sudul Moldovei pe tătarii de pe Volga, spunea el: „Noi înşine (adică otomanii) vom putea înainta nestânjeniţi în toate părţile lumii". Deci, expansiunea noastră, care a început, practic, înainte de căderea Constantinopolului, dar s-a dezvoltat după aceea şi a crescut continuu, în secolul al XVI-lea, sub Suleiman, sub Selim etc., toată această acţiune era încurcată de existenţa Moldovei şi a rezistenţei militare în calea acestei expansiuni. Papa Sixt al Patrulea îl numea „adevăratul atlet al credinţei creştine". În sfârşit, am putea cita mărturia unui contemporan cu autoritate, adică a unui om, a unui cărturar polonez, care era obişnuit să lucreze cu mari personalităţi politice şi militare. Este vorba de cronicarul Ion Druguş, care la 1475 are faimoasa frază, pe care este bine s-o ştim pe dinafară: „O, bărbat minunat, întru nimic inferior comandanţilor-eroi, pe care noi îi admirăm, care în timpurile noastre a fost cel dintâi dintre principii lumii ce a obţinut o victorie strălucită contra turcilor! După părerea mea, este cel mai vrednic să fie numit în fruntea unei coaliţii a Europei creştine împotriva turcilor". Diplomaţii noştri, de pildă, cei care vor participa la negocierile din anul acesta şi din anul următor pentru intrarea în Europa, ar trebui să cunoască fraza aceasta şi s-o repete.

Cum era privit Ştefan cel Mare de supuşii lui şi cum a rămas chipul lui în tradiţia populară, neinfluenţat de scrieri culte şi de viziunea ştiinţifică a istoriei? Ştefan cel Mare a fost primul suveran român intrat în conştiinţa colectivă a poporului şi venerat spontan de credincioşi, care i-au recunoscut înalte calităţi spirituale, l-au cinstit ca sfânt. (atitudine, cum ştim, hotărâtoare pentru actul canonizării lui formale de către Biserica Ortodoxă Română la 20 iunie 1992). Se ştie că nu canonizarea formală (care se pronunţă de obicei târziu, adică după moartea eroului, care este canonizat după severe anchete ale oamenilor bisericii – nu aceasta este canonizarea formală) este procedeul obişnuit pentru aşezarea cuiva în rândul sfinţilor. După practica veche a bisericii creştine, numai pietatea populară şi cinstirea cuiva de către obştea credincioşilor este aceea care aşează, cu adevărat, printre sfinţi, pe cineva. Aceasta este o judecată a unui mare specialist modern din dreptul canonic, mă refer la profesorul Liviu Stan, care a scris tratate de drept canonic şi alte lucruri. A murit de zeci de ani şi a scris o carte mare, care se numea „Sfinţii români", publicată în 1935, la Sibiu. Această veneraţie, întemeiată pe evidenţa trăsăturilor creştine de

8


excepţie ale voievodului, deci o evidenţă pe care o percepea poporul, care se difuzase în popor şi care s-a păstrat neschimbată până la ceasul de faţă, la începutul mileniului trei, în straturile oamenilor care sunt orientaţi religios în ceea ce priveşte aşezarea lor lăuntrică.

Deci, ce impunea Ştefan contemporanilor lui, care au început să-i atribuie aceste calităţi de sfânt? În primul rând, rezistenţa lui, nu numai eroică şi eficientă, dar care în epocă părea de-a dreptul miraculoasă, împotriva expansiunii Islamului. Voi reveni asupra acestui punct. Diferenţa de forţă militară dintre Moldova timpului şi maşina militară otomană era atât de mare, încât orice calităţi de strateg, oricâte calităţi de bun cunoscător al configuraţiei geografice a terenurilor, al locului de luptă, – lucrurile pe care au încercat să le exalte istoricii Armatei Române – toate lucrurile acestea, până la urmă, s-ar fi şters în faţa unei crude realităţi pentru noi dacă turcii ar fi vrut cu orice chip să supună Ţările Române; o făceau până la urmă. Cu Ştefan cel Mare, fără Ştefan cel Mare, dacă îşi puneau minte, o făceau! Aveau o armată aşa de mare, o forţă atât de imensă, încât, dacă Ştefan a reuşit să-i biruie pe cei din jurul lui, faptul era atribuit de către popor unor miracole care-l învăluiau pe acest personaj care conducea pe vremea aceea Moldova. Să ne gândim bine, Imperiul Otoman, era un stat care mergea de la Atlantic, până la Oceanul Indian. Cum vedeţi dumneavoastră India, ca un triunghi răsturnat, are în stânga sus, către vest, încă un triunghi mic – aceea se numeşte Peninsula Catiavar. Peninsula, unde erau primele posesiuni portugheze, are în vârful ei, care intră în Oceanul Indian, un oraş care se numeşte Diu. În secolul al XVI-lea, acolo aveau o bază militară otomanii în Oceanul Indian. Deci, tot nordul Africii, tot Orientul apropiat, ţările care despart Orientul Apropiat, adică Mediterana aceasta europeană, India, tot acest mare teritoriu aparţinea Imperiului Otoman. Era cel mai întins imperiu medieval cunoscut în Europa şi în vecinătatea imediată a ei. Armata era extraordinară, nu numai numeric, dar în acelaşi timp şi prin calitatea armamentului. Se pare că cel mai reputat arc, până la invenţia arbaletei, cel mai bine construit, fabricat, care putea să bată 496 de metri, era cel otoman. Deci, se socotea că ceea ce făcea el ţinea, mai degrabă, de miracol, decât de calităţile lui militare imediate. Grigore Ureche spune despre Ştefan că era slăvit pentru calităţile vitejeşti ale lui, la care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajuns. Aşa îl caracteriza el. Numeroasele lui ctitorii în care se rugau moldovenii din toate părţile ţării erau asociate în popor cu această operă de apărător al credinţei. Convingerea, consemnată şi de Ion Neculce, spune aşa: „Aşa se aude din oameni vechi şi bătrâni, că în câte războaie au bătut, atâtea mănăstiri au făcut". Lucrul acesta nu este o simplă vorbă, este verificat de Nicolae Stoicescu, trecut în nefiinţă, un mare istoric, care într-un repertoriu

9


mare al Moldovei, la indice, la sfârşit, dă lista ctitorilor şi arhitorilor. Ori, într-adevăr, la Ştefan cel Mare, apar cele 40 de ctitorii de care vorbeşte Neculce. Lucrul acesta explică de ce, împreună cu duhovnicul său, Daniil Sihastrul, deci un povăţuitor spiritual care avea această calitate, cu totul excepţională, de a-şi fi câştigat perfecţiunea spirituală prin cea mai înaltă tehnică a rugăciunii cunoscută în creştinism – rugăciunea inimii sau rugăciunea isihastă. El apare, în chip stăruitor, în aşa-zisele Cuvinte culese de Neculce acum trei veacuri, al căror temei istoric a fost confirmat de Constantin C. Giurescu, tatăl lui Dinu. A scris un studiu, prin 1967: „Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce", în care ia povestire cu povestire a lui Neculce, care le culesese din izvoare mai vechi sau direct din povestirile unor contemporani ai lui, tot ceea ce priveşte fapte istorice din trecutul Moldovei. Giurescu demonstrează ştiinţific, cu documente, că aproape 90% din tradiţiile consemnate de Neculce nu sunt fapte care ţin de fantezie, nu sunt nişte născociri târzii ale poporului, făcute din pietate sau din alte raţiuni care pot să genereze folclor, ci, pur şi simplu, sunt nişte tradiţii orale ale unor fapte istorice care pot fi confirmate şi prin documente.

Pe lângă tradiţiile culese de Neculce, în secolul al XIX-lea, îndeosebi, au fost foarte multe tradiţii populare culese de alţii: Teodor Bogdan (un culegător din Bucovina), Hârnea (tot de acolo), Gheorghe Teodorescu-Chirileanu (de la Piatra Neamţ), Simion Florea-Marian (membru al Academiei Române), Tudor Pamfile, V.A. Urechia (istoricul) ş.a.m.d. Ar fi, deci, o problemă, care poate să devină teză de doctorat, să continue exploatarea şi verificarea făcută de academicianul Constantin Giurescu, luând materiale nu de la Neculce, ci de la alţii (de la Neculce a luat el), dar cu aceleaşi procedee, să ia la comparat faptele relatate, culese din popor şi relatate de alţi mari culegători de folclor din secolul al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea. Este sigur că ar ieşi la iveală o serie de argumente istorice foarte serioase. Să nu uităm că mulţi dintre cronicari, printre care şi Miron Costin, au folosit şi tradiţiile populare ca izvoare istorice. Bălcescu, de pildă, le citează între izvoarele istoriei românilor, în „Magazinul istoric pentru Dacia". În Occident, în istoriografia altor popoare, această sursă este folosită cel puţin ca punct de plecare pentru un fapt istoric care, după aceea, trebuie coroborat cu alte documente, pentru a se ajunge la anumite rezultate.

Acesta este, deci, Ştefan cel Mare, aşa cum a rămas în gândirea contemporanilor lui, ca un suveran creştin. Trebuie să notăm un lucru: Ştefan cel Mare a domnit între 1457-1504; într-o generaţie ulterioară, cam peste 20 de ani, a trăit Nicollo Machiavelli, care a trăit exact între 1469-1527. Mare exponent al Renaşterii italiene, este cel care a scris o carte

10


celebră, „Principele". Care este deosebirea între profilul principelui, ca suveran care nu se încurcă în realizarea planurilor lor de nici un considerent de ordin moral - poate să recurgă la minciună, la asasinat, la trădare, corupţie, la absolut orice, numai ca să-şi realizeze planul. Comparaţi acest tip de personalitate, recomandată de Machiavelli, care-şi luase ca erou (pe care-l descrie în „Principele", fără să-l numească) pe Cesare Borgia, un ticălos. S-a scris o carte mare, care se numeşte „Vulpea şi leul"; leul era Cesare şi vulpea - Machiavelli, despre convorbirea intelectuală dintre aceste două figuri reprezentative pentru Renaştere. Ştefan cel Mare era un om al Renaşterii, dar nu al Renaşterii occidentale. Trăia în epoca aceea; fără îndoială, în educaţia lui trebuie să fi intrat şi un aflux de informaţie, detalii de ordin ştiinţific, cultural, profund literar, primită din Occident, dar rămăsese, în continuare, un om al Răsăritului creştin, cu o mare convingere în ceea ce priveşte răspunderile lui şi înălţimea doctrinei pe care o apăra.

Venind la tronul Moldovei la patru ani după conducerea Constantinopolului, după prăbuşirea Imperiului Bizantin şi inaugurarea perioadei expansioniste a statului otoman, Ştefan cel Mare a avut o domnie lungă şi plină de primejdii, în care a trebuit să-şi apere ţara de duşmani care veneau din toate punctele cardinale (s-a bătut cu polonezii în nord; spre apus, cu ungurii; spre răsărit, cu tătarii; spre sud, cu turcii; s-a bătut până şi cu aliaţii temporari ai turcilor, din Ţara Românească). A reuşit să lase după el o Moldovă respectată, care pierduse, după o rezistenţă aprigă, cetăţile din sud-est, Chilia şi Cetatea Albă, dar rezolvase pe termen lung problema raporturilor cu cel mai puternic dintre adversari, cu Poarta Otomană.

Dacă aş fi întrebat care este opera cea mai mare pe care a lăsat-o Ştefan cel Mare, m-aş referi la acest punct, pe care l-am menţionat: rezolvarea raporturilor cu Poarta Otomană, agentul principal al influenţei Islamului şi al pătrunderii lui în Europa. Astfel, ajungem la cea mai mare realizare politică şi militară a voievodului, aceea cu cele mai durabile şi pozitive consecinţe pentru viitorul României şi pentru creştinătatea sud-est europeană. Din momentul în care Ştefan forjează această idee şi acţionează pentru realizarea ei, în negocieri cu Imperiul Otoman şi, în acelaşi timp, şi în acţiuni faţă de acesta, care să îngrijoreze Poarta suficient ca să cedeze, se vede genialitatea lui pe care, din punct de vedere al unei atitudini laice, o atribuim informaţiei, inteligenţei, iscusinţei şi din punct de vedere religios o atribuim sfinţeniei lui.

Fapta cea mare a lui Ştefan rămâne obţinerea statutului de autonomie a Ţărilor Române în raporturile lor cu Imperiul Otoman. Ca să evaluăm exact importanţa acestei izbânde care a condiţionat istoria

11


medievală şi modernă a poporului nostru, trebuie explicat, pe scurt, regimul raporturilor între statele islamice şi cele creştine, în lumina dreptului musulman, care este un drept canonic, un drept religios. Pornim de la considerentul că musulmanii nu au drept laic, cum au europenii. Noi aveam în Europa două tipuri de drept: dreptul canonic, religios (care ne-a condus şi pe noi până în pragul epocii moderne – de aceea ne-am condus după pravile, care sunt, în realitate, colecţii de drept religios, constituite în timpul celor şapte sinoade ecumenice din primul mileniu) şi principiile de drept laic, care sunt moştenite de la dreptul roman.

Pentru musulmani, conform unui hadit (care înseamnă o judecată a lui Mahomed, care nu este consemnată în Coran, ci a fost transmisă pe cale orală, dar care se bucură de aceeaşi autoritate ca şi Coranul), există o formulare: „Tot Pământul este al lui Allah". Pe acesta, musulmanul, bine aşezat din punct de vedere religios, practică o singură diviziune: între cel locuit de credincioşi (Dar-al-Islam; dar-al înseamnă casă, teritoriu, regiune, deci Ţara Islamului; Islam înseamnă, în arabă, supunere; expresia înseamnă Ţara celor supuşi lui Allah) şi Ţara Războiului (Dar-al-Djihad). Aceasta este o ţară a conflictului. Datoria unui musulman adevărat este să lupte în Dar-al-Djihad, până la supunerea totală.

Aceasta înseamnă o împărţire dihotomică a lumii, în două ţări: a musulmanilor şi a necredincioşilor, a păgânilor, cu care musulmanii trebuie să lupte până la supunere. În istoria Islamului, într-o istorie care se constituie începând cu secolul al VII-lea, când a apărut misiunea lui Mahomed, profetizarea lui şi înfiinţarea noii religii, au existat populaţii (în Etiopia, în Najran – o zonă din Arabia Saudită – şi în Cipru) care, fără să treacă la Islam, aveau o atitudine reverentă faţă de acesta. Erau asemănările pe care le cunoaştem şi care sunt destul de marcante, pentru cine cunoaşte puţină teologie creştină şi islamică, între cele două religii. Islamul crede, şi el, într-un Dumnezeu, care este Allah; nu crede în Sfânta Treime, dar, în rest, acceptă, drept cărţi sfinte, şi Vechiul Testament şi Noul Testament. Acceptă, de asemenea, o parte din sfinţii Bisericii Creştine: pe sfântul Ioan-Botezătorul, pe Iisus Hristos (nu ca fiu al lui Dumnezeu, ci ca pe un mare profet – Isa ben Mariam înseamnă fiul Mariei). Islamul are o serie întreagă de asemănări, în ceea ce priveşte anumite prescripţii care vin din experienţa religiilor monoteiste ale iudaismului şi ale creştinismului. Ce mai are în plus, Islamul? Toată mistica Islamului, numită mistică sufită, este, în realitate, copiată după practica mistică creştină, găsită prin Palestina, prin Egipt (acolo unde se desfăşoară luptele pentru perfecţionare spirituală a eroilor). Există, deci, o foarte mare asemănare între aceşti sfinţi. Pe de altă parte, există sfinţi care sunt acceptaţi de musulmani şi pentru care aveau o anumită evlavie. Este cazul Sfântului Gheorghe, căruia i se

12


spune în arabă Jijis, al Sfântului Dumitru, Sfântului Pavel (Buros), Gavriil (Jibrail), Mihail. Ei s-au găsit, la un moment dat, în faţa unei populaţii care nu i-a refuzat, aşa cum i-a refuzat populaţia din Mecca. Atunci când a apărut Mahomed, cu predica lui, a întâlnit o zonă intens populată, capitala spirituală a arabilor premusulmani, preislamici, care nu au vrut să-l accepte, erau idolatri. Atunci, a trebuit să fugă la Medina. Faptul s-a întâmplat în 620 şi a declanşat, până la urmă, întemeierea religiei islamice.

Astfel, cu aceste populaţii, care i-au acceptat (Etiopia, ţară creştină, Najran şi Cipru), Mahomed a găsit o soluţie. S-a gândit că aceşti oameni, care sunt nişte oameni ai cărţii (în arabă, ahlag-hitab), probabil că sunt nişte oameni care acceptă Vechiul Testament şi Noul Testament, dar nu Coranul (acceptă două dintre cărţile sacre, pe care le acceptă şi ei, musulmanii). Pentru acei oameni ai cărţii au găsit o soluţie intermediară, între supuşii Islamului şi duşmanii, păgânii din Ţara Djihadului. Pentru oamenii cărţii, s-a tăiat, în dreptul musulman, o categorie intermediară, care se numeşte locuitorii din Ţara Păcii, sau locuitorii din Ţara Îngăduinţei - din Ţara Pactului, cu alte cuvinte (Dar-al-Aht; aht, care a devenit, în limba turcă, în evoluţia lingvistică, ahid). Aht desemnează toate aceste noţiuni: Ţara Alianţei (este vorba de alianţa cu musulmanii), Ţara Păcii, Ţara Înţelegerii, până la urmă. Acest dar-al-aht, care, în realitate este un fel de pact, eliberat de către un suveran musulman, unui suveran nemusulman sau unui popor nemusulman, această carte capătă valoarea unui tratat, a unui pact.

Ce valora această condiţie, de a face parte din Ţara Păcii, din Ţara Îngăduinţei? În primul rând, autonomie de conducere, adică acestor păgâni, nemusulmani, li se dă voie să fie conduşi, în continuare, de către oameni din neamul lor sau, cel puţin, de confesiunea lor, de religia lor. Este cazul Ţărilor Române, unde domnitorul, totdeauna, trebuia să fie român. La un moment dat, când nu au mai avut încredere în domnitorii români, care, s-a văzut în istorie, se ridicau împotriva Imperiului Otoman, au recurs la funcţionarii greci de la Poartă, la fanarioţi. Provenind din cartierul Fanar, le-au părut turcilor mai credincioşi Porţii, ceea ce este exact. Domnii aleşi de Poartă ar fi trebuit să fie cel puţin creştini, nu le-a trimis, în nici un caz, domni musulmani. O ţară care se găseşte în regiunea Dar-al-aht, nu este o ţară cârmuită de guvernatori musulmani, de paşale, bei, anjar-bei, viziri şi alte căpetenii. Trebuia să aibă, totdeauna, un suveran ales de turci, confirmat de sultan, dar care trebuia, cel puţin, să fie de confesiunea poporului majoritar de acolo, în esenţă creştin. Au un teritoriu care este bine trasat şi respectat, în acelaşi timp.

Problema teritoriului poate fi uşor verificată, în multe documente: de exemplu, volumul al VI-lea din „Călători străini în Ţările Române". În

13


această carte sunt două texte fundamentale pentru rapoartele noastre cu turcii: naraţiunea de voiaj a lui Paul din Alep, călătoria patriarhului Macarie Antiohie în Ţările Române, din 1652, până în 1658, când a plecat. Separat, sunt călătoriile lui Evliah Celebi, un mare călător şi cronicar musulman, care a lăsat nişte descrieri extraordinare ale Ţărilor Române, parcurse de el (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania). Acolo se găsesc mărturii despre regimul pe care îl aveau Ţările Române faţă de turci, care vin din partea unor oameni din Orient. Paul din Alep a avut totdeauna sentimentul, când a venit în ţările noastre, deşi era vorba de un teritoriu supus Porţii, că este pe un teritoriu liber. El a venit întâi în Moldova, a trecut în Ţara Românească, s-a întors în Moldova, a traversat-o, după aceea a plecat în Ucraina şi Rusia. A petrecut, cu totul, vreo şase ani şi s-a umplut de bani şi de daruri (de la români şi mai puţin de la ruşi). În Ţările Române a fost primit cel mai bine, cu ospitalitate şi i s-au făcut daruri. Se simte aceasta cel mai bine, din tonul lui, când descrie părţi de călătorie făcute în Ţările Române, faţă de alte călătorii făcute în Rusia.

Când Matei Basarab voia să-i ofere lui Macarie, patriarhul Antiohiei, nişte proprietăţi pe malul Dunării, Paul din Alep a sărit, alături de Macarie, motivând că este prea aproape de turci, că nu le convine să aibă o proprietate chiar acolo. Atunci, domnitorul, boierii, divanul românesc de acolo, de unde erau, la Târgovişte, i-au întrebat ce importanţă are apropierea proprietăţii de Dunăre. Au primit răspuns că le era frică de turci. Boierii au spus că nu au nici o treabă cu ei, stau la locul lor, nu se bagă. Într-adevăr, există documente, care arată interdicţii formale ale sultanului faţă de grănicerii turci din Dobrogea de Nord, să nu facă incursiuni pe teritoriul Ţărilor Române, ca să nu cumva să le dea ocazia şi justificarea românilor ca să facă expediţii de pedepsire împotriva lor. Această păstrare a frontierei era un punct pe care turcii îl respectau.

În al doilea rând, Paul din Alep povesteşte, la un moment dat, că, fiind la Iaşi, la Mănăstirea Trei Ierarhi, la un praznic, patriarhul Macarie a fost invitat să participe la slujbă, el fiind patriarh ortodox, de Antiohia. Face această observaţie: la sfârşitul slujbei, când s-a ieşit din biserică, în curte existau nişte ieniceri turci, care nu le-au făcut nimic. Cu alte cuvinte, s-a mirat de atitudinea blândă, civilizată a acestor soldaţi turci.

Mai este o mărturie, foarte impresionantă. La 1658, când pleacă din Ţările Române, cu nişte caice încărcate cu darurile pe care le avea de aici, cu grâne, miere, unt, covoare, icoane, spune că a plecat de la Galaţi şi a doua zi a sosit la Chilia. Chilia era, la data aceea, ocupată de turci. Pentru prima oară, după şase ani, a auzit chemarea la rugăciune (ezan), din moschee, pe care o fac musulmanii, de cinci ori pe zi, când sunt chemaţi la cele cinci rugăciuni rituale. Povesteşte că timp de şase ani nu a

14


auzit decât clopote. El ieşea din lumea liberă, în acel moment, lucru pe care îl spune cu mare tristeţe, cu mare jale, fiind limpede că se simţise liber cât timp a fost în Ţările Române. Acesta era sentimentul pe care-l aveau străinii.

Un alt caz pe care-l povesteşte datează din 1657. Atunci a avut loc un fel de răscoală a transilvănenilor, pe de-o parte, şi a locuitorilor din Ungaria de est şi din Serbia de nord, împotriva turcilor. Astfel, s-a declanşat o expediţie de pedeapsă, în care au participat toţi: paşa de Buda, paşa de Belgrad, paşa de Silistra, un bei de la Babadag (din Dobrogea, de unde este Muzeul de Istorie Musulmană, în zilele noastre). Au venit şi erau la Mediaş. Prădaseră oraşul, îi dăduseră foc, violaseră femeile, luaseră toţi banii. S-au adunat căpeteniile pe care le-am amintit, hotărând să dea de veste la Stanbul, cum că au întâlnit o asemenea reacţie din partea populaţiei, încât singura soluţie ar fi să suprime statutul de tributari pe care-l aveau transilvănenii şi să transforme ţara în paşalâc. În momentul acela, a intervenit paşa de Silistra, arătând că nu se poate, că acelea erau nişte ţări care pot fi cucerite, jefuite, arse, ale căror populaţii pot fi luate ca sclavi, dar nu pot fi supuse, pentru că ar încălca legea lui Baiazid-han. El se referea la prima convenţie de acest tip, ahname, încheiată la 1393 sau 1396, cu Mircea Voievod, după bătălia de la Vidin, cu turcii. Atunci, se pare că a fost, pentru prima dată, încheiat un tratat între turci şi Ţările Române, în legătură cu statutul acestora (întâi a fost Ţara Românească, apoi a venit rândul Moldovei).

Care era obligaţia celor supuşi? Ei aveau obligaţia plăţii unui tribut, care era înţeles, în terminologia şi în judecata relaţiilor internaţionale a musulmanilor ca fiind o răscumpărare a păcii, o indemnizaţie în bunuri materiale, în produse agricole, în şoimi dresaţi pentru vânătoare, în cai şi în bani. Ei ar fi trebuit să respecte un principiu, care se traducea prin „prieten-prietenului şi duşman-duşmanului". Ei aşa spuneau: „De acum înainte, prietenii noştri sunt şi prietenii voştri şi duşmanii noştri sunt şi duşmanii voştri". Aceasta ducea la nişte obligaţii de alianţă limitate, în sensul că Ţările Române erau obligate ca, în perioadele în care turcii aveau campanii, dar numai în Europa, nu în afara acestui continent, să ofere asistenţă militară turcilor, însă numai pentru partea sedentară: să facă drumuri, poduri, să asigure îngrijirea cailor şi alte lucruri de genul acesta şi nimic altceva, nu luptau efectiv alături de turci în armată.

Toate aceste prevederi erau consemnate în cartea de împăcare de care am vorbit, iar locuitorii ţării respective nu mai aveau raiale (supuşi), ci zimii (protejaţi). Era vorba, deci, de populaţie protejată de acest act formal pe care-l elibera sultanul. Practic, ţările respective erau ţări separate. Separaţia nu se referea doar la respectul teritoriului. De pildă, un cetăţean

15


otoman nu avea dreptul să posede proprietăţi funciare în ţările de acest tip, în ţările protejate. Ei nu puteau să construiască moschei sau să amenajeze cimitire islamice pe teritoriul nostru. Ţara Românească şi Moldova, apoi, Transilvania, după 1541, când a intrat şi ea în regimul acesta, aveau agenţi diplomatici la Constantinopol, ca un stat străin. Aceştia primeau din partea statului otoman conac (locuinţă), leafă. Erau plătiţi ca reprezentanţi ai unui corp diplomatic care trăia pe spezele Imperiului Otoman.

Cum se explică un fenomen extrem de interesant, ca expansiunea turcă în Europa? Turcii pun piciorul în Europa, pe partea europeană a Imperiului Bizantin, în jurul Constantinopolului, fără să fi ocupat însă Constantinopolul, încă din secolul al XIII-lea. După aceea, ei înaintează treptat, anexează Bulgaria; întâi iau Trnovo, în prima jumătate a secolului al XIV-lea. La 1393, ocupă Vidinul şi apoi Bulgaria, în întregime. Apoi îşi continuă expansiunea în Albania, în Serbia. Apoi, la 1526, ajung la Mohacs. Uitându-ne pe hartă, observăm că ţările din jurul României sunt transformate în ţări supuse.

Situaţia de ţară supusă era gravă, dramatică. Lucrul acesta se vede urmărind schematic istoria Bulgariei dintre secolele al XIV-lea şi al XIX-lea, când şi-a recăpătat libertatea. În cazul unei ţări supuse, avem de-a face, în primul rând, cu desfiinţarea instituţiilor: mitropolie, episcopie, şcoli, alte structuri de stat, fiscalitate, armată, toate erau transformate. Deveneau nişte sclavi, o populaţie înrobită, care aveau marea vină de a nu fi musulmani. Erau sclavi ai guvernatorilor care erau totdeauna militari. Când ajung la Dunăre, se schimbă foaia şi recurg la o excepţie a dreptului canonic musulman, lăsându-le libertatea acestor oameni.

Apare, neformulată clar şi nerezolvată ştiinţific, încă din secolul al XIX-lea (când apare istoriografia română modernă), o întrebare: cum de i-au menajat aşa pe români? Este întrebarea care a fost formulată pe la 1945, în şedinţa Fundaţiilor Regale, de P.P. Panaitescu, un alt mare istoric al nostru. Acesta publică un articol: „De ce nu au cucerit turcii Ţările Române?" El dă două răspunsuri: nu aveau interes să o facă; ba, dimpotrivă, aveau interes să nu o facă. Nu aveau acest interes pentru că Ţările Române nu erau în axul principal al expansiunii otomane către Europa. Drumul lor către Viena şi către Europa centrală mergea din Bulgaria, la Nieche, de la Sofia (pentru că Sofia este o capitală către vestul teritoriului bulgar); de acolo, o luau în sus, către Viena, Budapesta, în felul acesta ajungând în centrul Europei. Aşa au ajuns turcii, către 1529, pe timpul lui Soliman Magnificul, la Tirol. Deci, nu-i interesa să vină să dea atacul în Ţările Române, unde aveau două bariere naturale: întâi Dunărea şi apoi Carpaţii. În plus, ajungeau într-un teritoriu care le era complet inospitalier. Nu trebuie să uităm că turcii sunt o populaţie nomadă, venită

16


din Asia Centrală şi care sunt, în general, obişnuiţi să lupte pe câmp. Deci, la ei, armata de elită erau spahiii, cavaleria.

Istoria militară românească este reprezentată de Radu Rosetti (şi de alţii), care s-au ocupat de analiza victoriilor repurtate de Ştefan cel Mare sau de Mihai Viteazul, la Călugăreni. A fost o analiză care a ţinut cont, foarte mult, de condiţiile naturale. Se pare că atât Ştefan cel Mare, cât şi Mihai Viteazul, ştiau de ce le este frică turcilor: în general, de mlaştini şi de pădure. Erau locuri neospitaliere şi cu care nu erau obişnuiţi. Interesul unor oameni care lucrau cu efective inferioare numeric era să-i atragă tocmai în părţile care-i încurcau mai tare. Acesta a fost un prim argument al lui Panaitescu.

Al doilea argument al lui Panaitescu a fost acela că turcii nu erau nişte buni administratori. Când au venit în Europa, practic erau nişte barbari, nişte nomazi. Marele noroc al lor este că ceea ce au ocupat ei, mai întâi, a fost un Imperiu Bizantin decadent, care începuse să-şi piardă forţa militară, dar care, din punct de vedere al civilizaţiei reprezenta culmea Europei. Imperiul Bizantin a înflorit într-o perioadă în care barbaria în Europa era în Occidentul actual. Pe vremea lui, se conjugau două forme de civilizaţie, care erau, ambele, din Mediterana Orientală (cea bizantină şi cea islamică), în aşa măsură încât există corespondenţe ale unor emiri arabi, care scriau împăratului de la Bizanţ, cerându-i să facă o alianţă şi să vină peste Occident, peste „barbarii din Occident". Într-adevăr, faţă de rafinamentul şi de superioritatea formelor de viaţă de la Bizanţ, Occidentul era departe. Avea rămăşiţele unei culturi înalte, care era cultura romană sau cea greacă, din teritoriul grecesc, dar în rest, era compus din nişte ţări în care puterea militară o deţineau nişte barbari veniţi din nord, germanii (care au ocupat Roma). Nu erau foarte pricepuţi la organizarea vieţii agrare sau de alt tip. În plus, şi-au spus să-i lase pe români să-şi cultive ei bogăţiile naturale sau bogăţiile solului, să le pună tribut şi să-i lase să le livreze ei tributul, la Istanbul - aceasta pentru că turcii nu aveau încredere în propriii lor emisari turci, pe care-i trimiteau de la Istanbul în ţara noastră, să aducă bunurile (le furau pe drum). Era corupţia aşa de mare, încât preferau ca aceste bunuri să le fie livrate chiar de români, la Constantinopol; să fie transportate cu căruţele, până acolo şi să fie depuse intacte. Întreaga răspundere trebuia să revină românilor. Toate acestea constituie, după Panaitescu, al doilea argument.

În 1993, un turcolog eminent al nostru, care este cel mai bun din această generaţie (este trecut bine de 50 de ani), Mihai Maxim, scrie o carte despre Ţările Române şi Islam, în care face o analiză amănunţită, profesională. Este cartea care dă răspuns la cele mai multe probleme în legătură cu această nedumerire: de ce nu au ocupat turcii Ţările Române?

17


El reţine, din fiecare explicaţie, ceea ce trebuie reţinut. Afirmă că nu este adevărat că Ţările Române nu erau pe axul principal al expansiunii otomane, pentru că altfel nu ne putem explica aşa de multe bătălii. Începând din secolul al XIV-lea, câţiva sultani otomani vin şi conduc personal efectivele otomane pe teritoriul românesc: Baiazid, Murad (la începutul secolului al XV-lea), Mahomed al II-lea şi Soliman Magnificul, în timpul lui Petru Rareş.

Autorul mai trece la socoteală şi alte campanii, la care nu a participat sultanul, personal, dar care s-au terminat rău pe teritoriul românesc. Acestea arată că turcii aveau, dimpotrivă, interesul să atace în direcţia noastră şi să ocupe ţinutul, dacă ar fi putut s-o facă. Afirmă şi că rezistenţa militară a jucat un rol important, atât psihologic, cât şi efectiv, real, din punct de vedere militar şi politic. Pentru turci nu era aşa confortabil să lupte în zona românilor. Maxim mai arată: „În zădărnicirea proiectelor şi încercărilor otomane de cucerire a Ţărilor Române, factorul determinant a fost faptul că aceste ţări au reuşit, prin diverse mijloace, să opună, pe termen lung, rezistenţă şi să creeze complicaţii nedorite în zonă, puterii otomane". Niciodată un atac conceput împotriva Ţărilor Române nu avea un sfârşit sigur. Ei au avut totdeauna surprize. Au angajat armate mari, care s-au întors învinse. Acesta a fost rolul jucat de rezistenţa militară.

În ceea ce priveşte problema economică, autorul cărţii arată că a existat un moment când turcii, care au preluat toate formele de civilizaţie de la bizantini, au ajuns să dispună de anumite capacităţi de valorificare a solului şi la ei, în Anatolia, şi în ţările ocupate. Maxim spune că ceea ce a contat, în prima linie a fost rezistenţa militară şi citează, în acest sens, pe un cronicar italian, care devenise istoric oficial al Regatului Ungar, deci cunoştea foarte bine împrejurările dintre Carpaţi şi Dunăre: „Prin urmare, nu se putea face nimic împotriva românilor, cu forţa; forţa nu a rezolvat niciodată problemele dintre ei şi musulmani." Acesta este un lucru pe care-l recunoaşte un istoric de la începutul secolului al XVI-lea.

Deci, se ajunge la acest regim, de care au beneficiat Ţările Române. Ţara Românească - de la sfârşitul secolului al XIV-lea, Moldova, încă de la 1456, când deja Petru Aron este cel dintâi care acceptă să plătească tribut lui Mahomed al II-lea. Ştefan cel Mare găseşte această situaţie. La 1470, când îşi organizase armata şi ştia că dispune de mijloacele necesare, refuză să plătească tributul şi cucereşte Chilia. Pentru ca să-l potolească pe Mahomed, îi trimite daruri. Între 1470 şi 1475 – bătălia de la Vaslui – refuză să mai plătească tribut. În mintea lui era eventualitatea posibilităţii de a renunţa la garanţiile oferite de acest pact de împăcare. La 1470 are loc expediţia de pedeapsă condusă de Suleiman-Paşa, care se termină cu catastrofa turcească de la Podul Înalt (Vaslui), în

18


ianuarie 1475 şi care determină expediţia de pedeapsă din anul următor, 1476, când vine Mahomed al II-lea, să conducă personal armata otomană. Mahomed ieşea de pe teritoriu după ce cucerise Constantinopolul. Bătălia de la 1475 a avut un asemenea răsunet în Europa, încât colonelul Amuş, care este autorul unei cărţi de la începutul secolului, de istorie a Turciei, foloseşte această caracterizare: de la 1475 are loc bătălia de la Vaslui, de la Podul Înalt, care este cea dintâi înfrângere suferită de Imperiul Otoman, după cucerirea Constantinopolului. Această înfrângere nu venea nici de la austrieci, nici de la occidentali, nici de la o coaliţie de tip cruciadă, ci de la un popor pe care l-au subevaluat ca potenţial militar şi ca importanţă în jocul acesta.

După ce turcii au victoria de la 1476, de la Războieni, care a fost o înfrângere pentru moldoveni, urmează încă o perioadă de acalmie. Referindu-ne la perioadele de acalmie, un pact de pace nu este niciodată conferit pentru eternitate. Nu există pace veşnică, ci există o pace provizorie. Este o pace provizorie în concepţia contractanţilor, adică sultanul speră totdeauna că într-o zi condiţiile vor fi de aşa natură că va putea să transforme un pact de pace în unul de război, iar ţările care primiseră acest statut sperau, la rândul lor, ca într-o zi să scuture dominaţia otomană. În acest joc, de-a şoarecele şi pisica, se merge până la un moment dat, când acest regim devine un regim permanent. Curios este că s-a păstrat o extrem de mică parte din documentele respective. S-au făcut consideraţii – Maxim are vreo 100 şi ceva de pagini în care relatează ce s-a întâmplat cu aceste pacturi, care au existat în mod sigur, pentru că ele sunt menţionate de cronicarii otomani. Intraseră în practica relaţiilor dintre Imperiul Otoman şi Ţările Române, dar textele nu se găsesc. În fine, se spune că au fost distruse arhivele, a ars palatul imperial de la Adrianopol, când fusese capitală acolo (până prin 1453), şi nu la Constantinopol (nu fusese încă cucerit).

S-au întâmplat diverse accidente care explică dispariţia documentelor, dar această dispariţie nu prea interesează pe nimeni, practic. Rezultatul se vede într-un fapt care pare foarte curios: după războiul de la 1768-1774, care se termină cu pacea de la Tissűk-ai-Nargi, au avut loc tratative de pace. În tratativele de pace, trebuia menţionat şi statutul Ţărilor Române. Au fost elaborate deci pacte, în care erau trecute toate condiţiile, dar nu pot produce documente. Culmea, delegaţia otomană nu contestă exactitatea documentelor false. S-a demonstrat mai târziu că erau contrafaceri pe care le produseseră românii. De ce? Pentru că ele reprezentau o realitate pe care Imperiul Otoman o recunoştea şi care îi şi convenea. Nu aveau, prin urmare, nici un motiv să pună în discuţie existenţa acestor acte, pentru că înfăţişau maniera relaţiilor lor cu aceste

19


ţări, care era convenabilă. Poarta lua tributul, pe care îl mai măreau, din timp în timp. În realitate, nu aveau nici un interes să schimbe tributul şi să transforme Ţările Române în ţări supuse.

Atunci, Imperiul Otoman era într-o perioadă de decadenţă militară. Data când începe chestiunea orientală în istorie, decadenţa Imperiului Otoman, a fost multă vreme discutată. A fost la sfârşitul domniei lui Soliman Magnificul sau a fost după asediul Vienei, de la 1653? În momentul acela, Imperiul Otoman începuse să decadă din punct de vedere al puterii militare şi în Occident apare chestiunea orientală, adică problema mare care a chinuit pe toţi suveranii de acolo şi pe toţi marii diplomaţi: ce este de făcut cu Imperiul Otoman, în momentul în care îşi pierde forţa, cum va fi împărţit între europeni, cum să se umple acel gol politic mare care urma să se creeze în toată Mediterana de răsărit şi în Asia de sud-vest?

Aceste tratate au reprezentat o realitate. Această realitate devine impunătoare în raporturile şi statutul ţărilor creştine în momentul în care turcii se conving că este singura soluţie de practicat în relaţiile cu românii. Această convingere le-a fost sugerată turcilor de rezistenţa militară a lui Ştefan cel Mare (a fost realizarea lui cea mai mare). Care au fost consecinţele acestui statut? Trebuie să notăm că este vorba de un act istoric pe termen lung. Ceea ce contează în istorie sunt actele pe termen lung, nu pe termen scurt. Poţi, după o victorie, să faci unul, durează 10-20 de ani, cum s-a întâmplat între Versailles şi tratatul de la Paris, după al doilea război mondial şi lucrurile se schimbă, după aceea. Când o soluţie istorică se perpetuează câteva sute de ani, cum a fost cazul acestor practici, din secolul al XIV-lea, până în secolul al XIX-lea, până la Independenţa României de la 1877, atunci este vorba de o mare realizare istorică.

Care au fost consecinţele acestui statut? Mai întâi, pentru Ţările Române: în felul acesta s-a asigurat continuitatea instituţiilor. Această continuitate nu mai era asigurată nici pentru bulgari, nici pentru cei din Imperiul Bizantin, nici pentru sârbi, pentru albanezi sau pentru turcii din zona ocupată, din paşalâcul de la Buda (pentru unguri). La români, a rămas. Domnia a rămas domnie, sistemul juridic, pravilele ţării – la fel; sistemul economic (haraciul, birurile care se plăteau). Formele de cultură (cultura religioasă) au rămas aceleaşi. Biserica a rămas în toate atributele ei. A fost o ţară care şi-a continuat construcţia de civilizaţie şi cultură, aşa cum o începuse o dată cu întemeierea Ţărilor Române sau prin instituţii anterioare. Acesta este principalul rezultat, pentru români. Românii au fost altfel trataţi. Au avut şansa continuităţii.

Care au fost consecinţele pentru Europa şi pentru creştinătatea din Orientul Apropiat? În primul rând, existenţa acestor ţări, care aveau un

20


statut de protecţie, de toleranţă, de autonomie din partea turcilor, presupunea existenţa, în zona cea mai critică a Europei, în partea de sud-est, un loc de refugiu, de creaţie şi de educaţie pentru toţi creştinii din Imperiul Otoman. În secolul al XIV-lea, când Imperiul Bizantin decade, după ocupaţia latină, din cruciada a patra (între 1204 şi 1261), când Constantinopolul a fost ocupat de către cruciaţi, intervine şi decăderea Imperiului Bulgar (Ţaratului Bulgar) şi căderea despotatului sârb. Atunci, pentru toată creştinătatea mediteraneano-orientală, pentru cele patru patriarhate apostolice, de la Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Alexandria (al cincilea era la Roma), singura sursă de venituri, de protecţie politică (pentru că domnitorii români interveneau deseori pentru condiţia raporturilor dintre patriarhatele orientale şi Înalta Poartă, de la Constantinopol. Cu autoritatea pe care o aveau, au intervenit Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu. Sprijinul lor financiar şi politic, cultural (între darurile culturale: tiparul, introducerea tiparului, în ţările arabe) s-a materializat şi în alte ajutoare, sub forma educaţiei. Toate elitele din Imperiul Otoman, începând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, când se întemeiază Academia Domnească de la Bucureşti şi până la începutul secolului al XIX-lea erau pregătite la Bucureşti, la Sfântul Sava. Veneau studenţi de la Patriarhatul Alexandriei (tocmai din Africa), din tot Orientul Apropiat, din Anatolia, din actuala Grecie, care erau pregătiţi la Bucureşti. Există o carte foarte interesantă, masivă, a doamnei Nicolopoulos, soţia directorului Bibliotecii Naţionale din Atena, care conţine manualele de studii ale studenţilor de la Sfântul Sava, din Bucureşti, veniţi din toată Mediterana răsăriteană. Ea a cercetat bibliotecile: de la Alexandria, de la Sinai, de la Ierusalim, de la marile mănăstiri din Anatolia, de la Sfântul Munte, găsind mii de manuscrise, carnete de student şi note de studii ale acestor studenţi, care după aceea deveneau ierarhi, cărturari, oameni iscusiţi, care scriau lucruri interesante despre istoria bisericii, polemică sau dogmatică. Astfel, se făcea o pregătire a intelectualităţii, care era determinantă în societatea viitoare a acestor ţări aflate încă sub dominaţie otomană, pentru sute de ani.

Acest sprijin venea din Ţările Române. Mai mult decât atât, în secolul al XIX-lea, când încep mişcările de eliberare a ţărilor din sud-estul Europei, toate pregătirile insurecţiilor care au avut loc în secolul al XIX-lea, până la începutul secolului al XX-lea, în Europa de sud-est, toate pregătirile au fost făcute pe teritoriul românesc. Datorită acestui regim: Eteria începe la Iaşi, la 1821; detaşamentele bulgare, care participă la luptă în rândurile armatei ruse şi pe urmă se separă, la eliberarea Bulgariei, la 1876-1877, 1878, până la Congresul de la Berlin, sunt pregătite la noi; răsculaţii sârbi primesc armamentul pe teritoriul românesc, încă din timpul lui Cuza. Pentru

21


occidentali, în afara siguranţei pe care o aveau, că există o pavăză militară în Europa de sud-est, de care profită şi europenii, sigur, oamenii îşi apărau, în primul rând, ţara lor, apărau Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, acţiunea românilor de apărare era valoroasă pentru întreg continentul european. Pentru că se cunoştea această atitudine a Ţărilor Române, în orice încercare de rezolvare a problemei otomane, care a început încă din secolul al XVI-lea, când se manifestă decăderea Imperiului, în orice încercare de creare a unei alianţe, coaliţii antiotomane, intrau, totdeauna, obligatoriu şi românii. Ştiau că în România vor găsi sprijin economic, militar, nişte ţări cu anumite poziţii strategice. Discuţia de atunci, din secolul al XVI-lea, până în secolul al XVIII-lea, al XIX-lea, în legătură cu reacţia Europei faţă de Imperiul Otoman seamănă foarte tare cu discuţiile care au avut loc în legătură cu avantajele sau dezavantajele introducerii României în N.A.T.O. Care este avantajul, care este interesul? Făcând această comparaţie, vom vedea cât de mult se repetă istoria. Sistemul românesc era cunoscut în Occident. A fost citat de Toimin - „Mankind and Mother Earth" este ultima lui carte – care pomeneşte foarte clar de această obligaţie a turcilor de a tolera pe tronul Transilvaniei un principe creştin, din ţară şi nu impus de la Poartă. Mărturii ca acestea sunt cu grămada.

Sistemul de care beneficiau Ţările Române a fost solicitat de mai multe state, succesiv. Prima dată, a fost solicitat de Republica Raguza, la 1664. Un cronicar italian, Andrea Hessel, spunea că există doar patru tributari străini ai Imperiului Otoman: Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Raguza (Raguza este dubrovnicul despre care ştim noi). La 1762, hatmanul Doroşenko, după căderea Kameniţei (ocuparea ei de către turci), propune turcilor să intre în raporturi cu Imperiul Otoman, să le accepte dominaţia otomană, dar să aibă statutul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Mehmet-Paşa, în 1794, după o insurecţie a albanezilor împotriva otomanilor cere, de asemenea, acest statut. Delegaţia sârbă, la Pacea de la Şviştov, de la 1791, ale căror drepturi, sârbeşti, erau apărate de Leopold al II-lea, împăratul Austriei, cer şi ei, pentru Serbia, aceleaşi condiţii ca ale Ţărilor Române. La 1847, deci în prima jumătate al secolului al XIX-lea, ruşii cer din nou Imperiului Otoman acest statut tot pentru Serbia, dar cu condiţia să fie asociat şi cu un protectorat rusesc. Acesta este sentimentul pe care continentul european l-a avut faţă de regimul Ţărilor Române.

Evaluarea în perspectivă europeană şi universală a operei lui Ştefan cel Mare se poate face pe multe planuri. În ordinea importanţei: contribuţia lui Ştefan cel Mare, motivele pentru care el este un erou, un personaj emblematic, nu numai pentru România, dar şi pentru Europa, în domeniul spiritual. Ştefan cel Mare asigură continuitatea rolului Imperiului

22


Bizantin şi a Ţaratului Bulgar, îndată după prăbuşirea acestor state, prin cucerirea musulmană. El face această continuitate. Asigură, în continuare, popoarele dominate din Imperiul Otoman şi din Mediterana orientală că au, undeva, sprijin, unde să apeleze, să fie ajutaţi. Tot el asigură condiţii de supravieţuire a enclavelor creştine din Orient, adică a patriarhatelor, perpetuarea şi înflorirea isihasmului în Carpaţi, adică a unor zone intense de spiritualitate bizantină. Dovadă este duhovnicul lui, personal, care a fost şi el canonizat de biserica noastră, Daniil Sihastrul. Menţine geografia creştină a Europei în cea mai periclitată zonă a continentului, în sensul că Europa rămâne un continent creştin până la Dunăre, până la gurile Dunării, graţie rezistenţei tuturor acestor elemente. Este un model de suveran creştin în plină Renaştere, ceea ce este un lucru foarte rar, pe care nu-l întâlnim în istoria nici unui alt stat european.

În domeniul cultural, favorizează, prin acte excepţionale de ctitor şi de Mecena, formele de artă creştină. Este o epocă de mare înflorire a stilului moldovenesc, impus în istoria arhitecturii creştine prin zeci de monumente construite de el. Tot Ştefan organizează scriptorii, în care se realizează câteva din cele mai frumoase manuscrise religioase, creştine din epoca lui. Am avut şansa, în 1984, la New York, să găsesc două manuscrise din epoca lui Ştefan cel Mare – un tetravanghel, copiat la Suceava, scris Toader, diaconul din Suceava, care a fost, după aceea, boier la lui Petru Rareş şi o psaltire cu tâlc de la Putna. Amândouă au fost realizate în timpul lui Ştefan cel Mare şi figurau într-un catalog, dar fără să fie menţionat locul întocmirii lor. Dimpotrivă, amândouă aveau o descriere aşa de aiurită, încât asta m-a şi pus pe drumul cel bun, când am citit-o. Figurau ca „manuscrise de artă, de tip Renaştere, scrise, probabil, într-o mănăstire din sudul Rusiei". Care sudul Rusiei, când, în timpul lui Ştefan cel Mare, Rusia, până la bătălia Ahtuba, din 1480, era ocupată de tătari?! Acolo era Hoarda de Aur. Nu puteau să scrie nici un hrisov, măcar, darămite să facă manuscrise de artă, cum se făceau la noi, la Putna, la Suceava sau la Neamţ! Am găsit aceste două manuscrise la Morgan Library, la sud de Manhattan, unde se află una din cele mai mari colecţii de artă din lume, colecţie constituită de un bogătaş american. Acesta a făcut parale cu petrol şi cu arme, dar cel puţin a ştiut să investească în lucruri de artă. Aceste manuscrise din colecţie au fost luate de la Cernăuţi, la 1924, de o doamnă care a plecat în America şi le-a luat şi pe acestea. Sunt socotite două dintre cele mai frumoase manuscrise din epoca Renaşterii din America de Nord. Acestea sunt creaţii de-ale noastre.

Pe plan militar, Ştefan cel Mare face din Moldova un avanpost al rezistenţei împotriva dominaţiei otomane şi a invaziilor tătare. Pe plan economic, menţine siguranţa marelui drum comercial între nord şi sud, între

23


Marea Baltică, de la Danzig şi până la gurile Dunării, legătura cu Marea Neagră, între Baltica şi Marea Neagră. Pe plan politic şi diplomatic, contribuie la o soluţie de convieţuire între creştinătate şi Islam, considerată irealizabilă, pe vremea aceea. Transformă o zonă ameninţată a Europei, într-o zonă de asistenţă şi refugiu pentru Europa cucerită de otomani. El vine cu o soluţie diplomatică, din cele recomandate astăzi: soluţia dialogului, a discuţiei a convieţuirii paşnice, a drepturilor omului şi altele – toate făcute de un domnitor creştin din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Putem să conchidem că domnia lui, de 47 de ani, are consecinţe pozitive pe termen lung şi pregăteşte epoca modernă a eliberării naţionale şi a refacerii unor vechi culturi, ameninţate să dispară în alte condiţii. Dacă toată Europa de sud-est, inclusiv Ţările Române ar fi devenit islamice, totul se făcea zob, nu ar fi menajat nimic, până la urmă; nu ar fi rămas zonele acestea intense de creştinătate şi de artă postbizantină cum sunt: Moldova de Nord, Bucovina, celelalte zone. Din toate acestea ar mai fi rămas nişte „cioburi", cum au rămas prin Armenia, prin alte ţări foste creştine şi dominate, după aceea, mult timp, de otomani.

Astfel, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi, prin el, românii, îşi împlinesc rolul istoric de salvgardare a flancului de sud-est al Europei. Cu aceste convingeri este bine să intrăm în Uniunea Europeană şi aceste convingeri este bine să ne străduim să le împărtăşim celorlalţi europeni.

(conferinţă susţinută la 5 februarie 2004)

24

Dr. CORNEL CODIŢĂ

Sociolog de formaţie, istoric şi analist militar, generalul – în rezervă – Cornel Codiţă rămâne în conştiinţa
publică drept unul dintre cei mai avizaţi observatori ai fenomenului militar contemporan. Studiile sale de referinţă: „România – Starea de fapt”, „Învăţământul românesc azi”, „Identitate şi Schimbare - Europa Centrală şi de Răsărit în pragul secolului XXI” sau „Balcanii: Ieşirea din trecut, Securitatea României – Elemente pentru o evaluare strategică” reprezintă tot atâtea opţiuni pentru viitorul României, văzut în perspectivă euro-atlantică şi integrat europeană.
aţi-mi voie să adresez, cu toată sinceritatea, un cuvânt de mulţumire organizatorilor acestui tip de întâlnire şi celor care

mi-au făcut bucuria şi onoarea de a mă invita să fiu parte din programul lor. DAm ales pentru astăzi un subiect poate mai puţin comod dar, după

părerea mea, de o mare relevanţă: „societatea de risc". Conceptul a fost inventat şi introdus în dezbaterea sociologică,

socială şi politică de Ulrich Beck, care este probabil unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii sociologice germane de astăzi. Lucrarea sa este fundamentală: „Reinventarea politicii". Aici el introduce conceptul şi ideea de „societate de risc". Am să plec de la câteva dintre temele lui, pe care vi le împărtăşesc, mergând în următorul demers: să mă întreb tot timpul unde se află societatea românească în raport cu aceste repere pe care le găsim în modelul care se numeşte „societate de risc" şi, mai ales, care sunt consecinţele sub aspectul conflictualităţii din societatea românească – şi în general din societăţile acestea în tranziţie.

Deci asta este ceea ce mi-am propus să fac şi sper să fie suficient de incitant pentru dumneavoastră, măcar deschizând o poartă pentru un gând mai puţin obişnuit, despre condiţiile în care trăim şi despre, într-un fel, lucrurile cu care trebuie să ne luăm în piept pentru a coborî, din nou în istorie.

Ce este această societate de risc? Din punctul de vedere al lui Beck există o continuitate. Societatea

despre care vorbim astăzi este, într-un fel, rezultatul modernităţii. O modernitate care începe, istoric, punctual, cu revoluţia franceză, dar care,

25


din punct de vedere economic şi social, începe cu marele proces de industrializare, care va cuprinde şi va răscoli Europa, care va schimba faţa întregii lumi: de la viaţa cotidiană până la război, de la conflicte sociale până la statusuri şi roluri în cadrul societăţii.

Cu alte cuvinte, societatea de risc se găseşte undeva, la capătul unui drum care a început cu dezvoltarea societăţii moderne. Este o fază a dezvoltării societăţii moderne în care riscurile sociale, politice, ecologice şi individuale generate de procese de schimbare sunt tot mai puţin controlate şi controlabile de către instituţiile societăţii industriale. Nu neapărat, sau nu numai cele care asigură, să zicem, ordinea publică, ci în general, toate instituţiile care susţin viaţa omului de la sistemele de asigurări sociale, de asistenţă socială, până la securitatea publică, securitatea angajamentului economic, adică a postului de muncă ş.a.m.d.

Din punctul de vedere al lui Beck, aşadar, societatea de risc este o fază. Şi anume, este o fază în care riscurile devin greu de controlat, dacă nu incontrolabile de instituţiile clasice ale societăţii moderne. El susţine că s-a ajuns aici printr-un drum care trece prin două faze distincte. O fază în care riscurile în cadrul societăţii au devenit „riscuri de sistem" – cu alte cuvinte, nu mai sunt doar periferice, nu mai sunt doar întâmplări neobişnuite din viaţa oamenilor, ci au devenit evenimente generate de funcţionarea societăţii ca sistem. Doar că în această fază primă, ele sunt tratate, continuă să fie tratate atât de politicieni cât şi de oameni, ca fiind un fel de „reziduuri", ca fiind produse nedorite ale vieţii moderne, dar gestionabile. Credem cu tărie că instituţiile pot şi trebuie să le gestioneze. Politica se ocupă de ele tot aşa, periferic, atunci când, într-un moment sau altul, apar discuţiile despre securitatea cetăţeanului, despre alte elemente care ţin de zona aceasta de preocupări.

A doua fază a acestui drum este aceea în care riscul ocupă deja centrul dezbaterii politice şi al conflictualităţii sociale. Riscurile sunt invocate, spune Beck, pentru a justifica existenţa şi acţiunea instituţiilor specializate în gestiunea riscului, în ciuda faptului că ele, pe fond, nu mai fac faţă situaţiei. Sunt depăşite, într-un fel, de această situaţie. Societatea industrială se percepe, se defineşte, spune Beck, ca o societate a riscurilor. Riscurile sunt deja intrinseci, sunt deja parte constitutivă a vieţii de zi cu zi a oamenilor.

Odată intrată în faza a doua, societatea modernă începe să sape chiar la rădăcinile propriei modernităţi să surpe instituţiile şi relaţiile ei tradiţionale constitutive.

Şi o să vedem cum se întâmplă acest lucru. În societatea de risc, conflictele clasice se suprapun peste un strat nou de conflicte – şi aici este un element foarte interesant din punct de vedere analitic. Care sunt

26

C o r n e l C o d i ţ ă

conflictele clasice ale societăţii moderne? Ele sunt conflictele de atribuire, conflictele generate, după cum împărţim. Ce avem de împărţit? Avem de împărţit venituri în cadrul societăţii, avem de împărţit locuri de muncă, sau avem de împărţit securitate socială. Acestea sunt temele majore de conflictualitate ale unei societăţi industriale. (de unde: conflictele de muncă, conflicte de status, acte de putere şi prestigiu). Deci tot aspectul social al conflictualităţii este centrat pe acest tip de conflict de apropriere, cum se cheamă. Beck spune – în faza de societate a riscurilor avem de împărţit nu numai bunuri, nu numai ceea ce produce bun societatea aceasta, ci avem de împărţit şi ceea ce începe ea să producă rău – între altele, sau fundamental, riscuri. Cine suportă cele mai multe riscuri? Sunt ele egal împărţite? Cu siguranţă, nu. Cine suportă cele mai multe dintre consecinţele negative, să zicem, ale hiperindustrializării, ale hiperurbanizării, ale altor procese pe care modernitatea le-a împins în consecinţele lor ultime? Răspunsul lui este de acelaşi tip: avem un tip de conflictualitate care, de data asta, nu se mai duce pe ceea ce avem bun, pozitiv, în cadrul societăţii, ci ceea ce înseamnă consecinţele negative. În sensul acesta, avem două straturi de conflictualitate, care în societatea de risc se suprapun.

O altă observaţie pertinentă a lui Beck în legătură cu societatea de risc este legată de problemele specifice acestei noi societăţi. În primul rând, este o problemă care se defineşte prin resurse. Societatea ajunsă în faza aceasta începe, ori deja a ajuns la limită, şi consumă, practic, ultimele resurse de tip natural: resurse energetice, resurse de mediu, tot ceea ce natura oferă ca „input” pentru procesare în sistemul economic sau social. Deci, este o criză de resurse naturale. Şi atunci încearcă să-şi inventeze alte surse, ori caută cu disperare alte locuri de unde să ia resursele naturale.

A doua caracteristică este legată de faptul că pericolele şi problemele care trebuie gestionate depăşesc deja capacitatea instituţiilor tradiţionale de a le controla şi ameninţă înseşi bazele tradiţionale ale securităţii sociale.

E suficient să deschidem ochii pentru ca să vedem că una dintre temele politice fundamentale în aproape întreg spaţiul european şi în America este problema susţinerii instituţiilor de asigurări. „MEDICCARE”, în America, este instituţia care asigură aproape tuturor cetăţenilor accesul la suport şi îngrijire în spaţiul medical. Discuţia, spre exemplu, în Germania durează de mai bine de zece ani, în legătură cu restructurarea sistemelor de asigurări. Situaţia este generată de schimbarea raportului, mai ales de vârstă, în populaţia de ansamblu. În Franţa, exact aceeaşi discuţie, ultima campanie electorală s-a dus pe această temă. Peste tot în spaţiul acesta al

27


democraţiilor „clasice”, instituţiile tradiţionale care asigură controlul riscurilor sociale sunt sub imperiul unei crize sau în orice caz al unei tensiuni care se cere rezolvată.

În sfârşit, a treia caracteristică, probabil un pic mai greu de înţeles, pentru cei care vin din afara discursului şi a analizei sociologice, dar care merită totuşi pomenită: procesul de individualizare. Societatea modernă, capitalistă dacă vreţi, este construită pe acest proces, pe coborârea tuturor problemelor esenţiale şi a iniţiativelor la nivelul individului, este o societate construită pe pivotul principal: persoana. De aici, începând cu libertăţile fundamentale care trebuie asigurate persoanei şi terminând cu rolul de control pe care persoana trebuie să-l aibă în orice moment asupra instituţiilor din care face parte, Beck susţine, şi gândul merită menţionat, că în societatea modernă, în faza ei iniţială, procesul de individualizare este un proces de imersiune. Omul sau individul este desprins din lumea lui tradiţională, lumea stabilităţii şi împins într-o lume nouă, cea industrială, în timp ce, spune el, trecerea de la societatea industrială la cea de risc este dimpotrivă un proces de extragere a individului din contextul social obişnuit şi expunerea lui la turbulenţe şi situaţii neprevăzute, ca o regulă a vieţii cotidiene.

În sfârşit, societatea de risc, spune Beck, începe acolo unde sistemele normative care promiteau securitatea individului dau semne clare de dizolvare. Ultima dintre caracteristicile acestei societăţi, şi cu asta închei prezentarea ideilor lui Beck, se referă la premisa fundamentală de raţionalitate a modernităţii: organizarea raţională în domeniul instituţiilor guvernării, organizarea raţională în spaţiul instituţiilor administrative, organizarea raţională în spaţiul economic, organizarea raţională în spaţiul instituţiilor care asigură ordinea, legea, normativitatea. Cu alte cuvinte, premisa fundamentală a conceptului de modernizare este că, pe măsură ce avansează, societatea modernă ar trebui să ajungă la un grad tot mai ridicat de raţionalitate, de organizare raţională. Beck observă că societatea de risc nu numai că nu respectă această previziune, dar, dimpotrivă, tinde să o contrazică radical. Apariţia societăţii de risc la capătul procesului de modernizare, spune el, arată dimpotrivă: creşterea fenomenelor incontrolabile raţional şi, mai mult, creşterea fenomenelor nedeterministe, care nu se supun modelului clasic cauză-efect. Consecinţa acestui lucru este de-a dreptul dramatică: şi anume faptul că valorile fundamentale ale societăţii moderne sunt supuse eroziunii. Care sunt acestea? Simplu: dreptul şi organizarea vieţii sociale pe principii de drept, ordinea, de data asta ca principiu de eficienţă socială, bunăstarea, ca ideal al dezvoltării în modernitate şi, în sfârşit, libertatea. Toate aceste valori sunt erodate de creşterea ponderii fenomenelor nedeterministe, care nu se supun ciclului

28


obişnuit cauză-efect şi creşterea fenomenelor incontrolabile, sau care nu pot fi controlate în termeni raţionali. Balanţa, spune el, dintre sigur şi nesigur, dintre previzibil şi imprevizibil s-a deteriorat şi nu mai poate fi aşezată la locul ei de instituţiile şi instrumentele tradiţionale ale societăţii moderne. Cu alte cuvinte, tabloul acesta pe care ni-l desemnează Beck este tabloul unei societăţi care a intrat în criză.

Întrebarea pe care ne-am pus-o, nu acum pentru prima dată, ci când am făcut cunoştinţă cu ideile şi textul lui Beck a fost: unde se află societatea românească în raport cu acest concept de societate a riscului? Mai ales, mă refer la faza aceasta de după 1989, societatea în care trăim astăzi. Şi este foarte greu să nu recunoşti aproape integralitatea semnelor care arată că suntem într-o societate a riscului. Majoritatea instituţiilor care, cum spune Beck, ar trebui să asigure securitatea şi stabilitatea individului, sunt debordate de fenomenele cu care se confruntă şi încearcă cu disperare să se adapteze, să găsească răspunsurile potrivite. Mai mult, temeiurile „clasice”, ale organizării sociale sunt puse sub semnul întrebării. Însă, dacă admitem că tabloul pe care ni-l prezintă societatea românească este unul compatibil cu conceptul lui Beck de societate de risc, se naşte o întrebare încă şi mai tulburătoare, şi anume: cum este posibil ca o societate care nu a parcurs cu adevărat toate etapele modernizării să fie astfel caracterizată? Probabil că între puţinele lucruri cu care analiştii sociali sunt de acord este că România are un deficit de modernizare, că a început procesul de la crearea statului modern, şi nu l-a încheiat încă nici acum. Deci, problema este cum se face că o societate care nu a trecut prin aceste faze să plonjeze în condiţiile post-modernităţii, să devină o societate de risc? Şi aici îndrăznesc să spun că modesta contribuţie teoretică pe care o propun este idea că societatea de risc se poate naşte nu numai la capătul unui proces firesc de evoluţie a modernizării, cu alte cuvinte într-un soi de post-modernitate, o modernitate care şi-a consumat toate consecinţele, ci se poate naşte şi din eşecurile parţiale ale modernizării. Cu alte cuvinte, tocmai o societate care nu şi-a dus până la capăt procesul de perfecţionare instituţională, de organizare raţională a vieţii economice, de organizare a vieţii normative, este mai degrabă o pradă în condiţii de criză şi transformare masivă, cum e cazul societăţii româneşti de astăzi. Este o pradă acestui sindrom care face ca instituţiile să scârţâie din toate balamalele şi din toate încheieturile, să dea semne că sunt excedate de viteza cu care se mişcă fenomenele sociale în jurul lor, de la cele economice la cele de infracţionalitate să zic, pentru că sunt într-una dintre instituţiile care are această temă. Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să ne punem această întrebare: care este soluţia într-un asemenea caz, şi mai ales, care sunt temele pe care ar trebui să le aleagă cu

29


prioritate o asemenea societate, pentru a ieşi din situaţia de criză? După părerea mea, acest tablou al unei societăţi aflate încă în fază nefinalizată de modernizare, dar care este plonjată în ceea ce se cheamă societatea de risc, are rădăcini, are explicaţii destul de solide. Una dintre explicaţii este legată de procesul de globalizare. Globalizarea este o structură de acţiuni şi consecinţe în plan economic, politic, social, care au ca efect creşterea gradului de interacţiune şi de contagiune, altfel spus, de transfer între societăţi. Societăţile foarte dezvoltate sau, cum spune Beck, care „şi-au terminat ciclul modernităţii”, vin în contact şi influenţează direct societăţile care nu au terminat acest ciclu, sau, unele dintre ele, nici nu l-au început bine, sau sunt în faze incipiente ale lui. Acest contact imediat, transferurile care se nasc, schimburile, influenţele, procesele care migrează dintr-un spaţiu în altul sunt cele care fac posibil ca şi o societate care nu şi-a parcurs tot drumul natural al modernizării să fie confruntată cu probleme tipice unei societăţi post-moderne. Avem exemple la îndemână, printre cele mai banale. Nu există o raţiune specială pentru care să credem că societatea românească, după 1989, ar fi trebuit să fie pradă unui nivel crescut de criminalitate – înţelegând larg termenul de criminalitate, deci încălcare a legii. În toate premisele ei puteai să spui: bun, poate că această curbă va avea fluctuaţii, se va mişca un pic în sus, în jos. Odată cu dezvoltarea mai ales a spaţiului economic vor apărea unele, vor dispărea altele. Cum se explică acest lucru? Explicaţia este aproape evidentă, la îndemână. Societatea românească este pusă în contact şi interferă aproape fără graniţă cu spaţii în care procesele de criminalitate sunt mult mai organizate, sunt mult mai puternice, sunt mult mai apte să câştige noi teritorii decât ar fi fost societatea românească în stare să producă ea însăşi. Şi aici avem două exemple clasice: criminalitatea legată de droguri, care este clar un val care vine peste România, un nou produs în România şi, de asemenea, criminalitatea legată de traficul de persoane, care este o criminalitate în bună măsură susţinută şi dirijată. O bună parte din marea criminalitate financiară este un rezultat al impactului pe care reţele din afară îl au asupra spaţiului românesc. Deci, exemple care arată cu claritate că într-o lume globalizată societăţile sunt puse în contact intens unele cu altele şi, vrând, nevrând, procesele de transfer au loc. Şi atunci o societate cum este cea românească este obligată să se confrunte cu teme şi probleme pe care, în realitate, nu le-ar fi generat în interior decât într-un timp foarte îndelungat. Un alt paradox al societăţii româneşti este faptul că a dezvoltat o bună parte din bolile societăţilor modernizate complet. De exemplu, această răsturnare a piramidei populaţiei, faptul că populaţia de vârsta a II-a şi a III-a creşte şi depăşeşte masiv deja, numeric, populaţia de vârsta I şi a II-a. Sunt trenduri demografice care duc la scăderea masivă a „input-ului”. În

30


ciuda faptului, cum spuneam, că România n-a parcurs drumul complet al modernizării, ea are o structură a populaţiei care seamănă cu cea din Germania, sau cu cea din Franţa, sau, mai ştiu eu, cu cea din alte spaţii clasice de modernitate. În schimb, are problemele de acolo. Celebra problemă a societăţii româneşti, legată de cum facem să susţinem oamenii care trebuie să primească o pensie, în condiţiile în care raportul dintre cei care sunt angajaţi în viaţa activă şi cei care nu sunt angajaţi au ajuns la ciudăţenii de tipul 3:8. (când, în realitate, după calcule, ar trebui să lucreze minimum trei oameni ca să susţină, să asiste în condiţii onorabile o a patra persoană). Când în Germania s-a ajuns la raportul de 2,8:1 au început primele discuţii, şi asta era undeva la sfârşitul anilor ’60, iar când a ajuns la 2,2:1 s-au declarat în criză. Mă întreb cum este posibil ca România să susţină un raport supra-unitar. Persoanele întreţinute sunt mai multe decât persoanele care lucrează. Sigur, paradoxurile societăţilor în tranziţie sunt nenumărate şi unele dintre ele pot fi explicate, altele mai puţin.

Mă întorc însă la tema aceasta: ce se întâmplă dacă societăţi, cum este cea a României, sunt aruncate, sunt împinse, în acest vârtej al societăţii de risc. Atunci poate n-ar fi chiar lipsit de sens ca să ne ocupăm mult mai mult de ce înseamnă riscul. Ce înseamnă, la urma urmei, un risc? Teoria mai elaborată spune că riscul este un eveniment. Sau un complex de evenimente agregate. Riscul este caracterizat de o probabilitate de realizare şi un potenţial distructiv. Cele două se compun geometric, adică dacă probabilitatea e mare şi capacitatea de distrugere e mare, atunci în mod vădit riscul e mare. Dacă capacitatea de distrugere a evenimentului e mare dar probabilitatea de a se întâmpla e mică, atunci este un risc mai mic decât în primul caz, dar este totuşi un risc care trebuie luat în considerare. Dimpotrivă, dacă ambele valori sunt mici, riscul e considerat mic. Este cea mai generală definiţie pe care o avem cu privire la riscuri. În sensul acesta, putem genera oarecum o analiză numerică sau, în orice caz, cuantificabilă, a riscului. Problema cu această abordare este a stabilirii probabilităţii de a se întâmpla evenimentul respectiv. În lumea obiectelor, să zic, probabilitatea aceasta se stabileşte pe bază de experienţă. Vrei să ştii cât e de fiabil un ansamblu, îl supui la un milion de teste şi o să afli de câte ori se rupe, când, unde şi îi calculezi probabilitatea evenimentului de utilizare. La domeniul social, acest lucru este imposibil. Nu putem aştepta la nesfârşit să se întâmple aceleaşi lucruri, ca să calculăm probabilitatea evenimentului. Aceasta este o probabilitate estimată, întotdeauna. Estimarea este un factor subiectiv. Uneori ne putem înşela, alteori putem fi mai aproape de adevăr. De aceea, calcularea riscurilor, sau aprecierea riscurilor într-o societate cum este aceasta, inclusiv a noastră, este: unu – supusă inevitabil erorilor şi, în al doilea rând, incumbă o responsabilitate

31


extraordinar de mare. Pentru că, dacă un decident politic mă întreabă: „Bun, am de ales între aceste două situaţii… unde e riscul mai mare, aici sau aici?” şi eu fac o evaluare care se dovedeşte greşită, atunci costurile le încasează el şi întreaga societate, ceea este foarte greu de acceptat.

Al doilea element foarte important: ideea că riscurile sunt generate pe situaţii conflictuale. Cu alte cuvinte, termenul de conflict este un termen foarte important pentru înţelegerea societăţii de risc. Ce înseamnă aceste conflicte? Care este tipologia conflictelor pe care le putem întâlni? Unele teorii sunt mai generoase, altele sunt mai puţin generoase. Tentaţia mea este să fiu de data aceasta mai zgârcit şi să spun că există un număr relativ mic de tipuri de conflicte care se nasc. Aţi văzut poate, sau aţi remarcat unii dintre dumneavoastră, Beck reduce toate aceste conflicte la un singur tip, şi anume conflictele de apropiere, conflictele în care avem ceva de împărţit. În realitate, mai există şi alte conflicte bazate pe alte criterii. Unul dintre ele este generat de „statusul social”. Oamenii, în orice societate, se aşează pe nişte ierarhii, pe nişte piramide, dacă vreţi, şi tind să intre în competiţie pentru ocuparea locurilor din vârf. Nu de dragul lor neapărat, pentru faptul că aceste ranguri, poziţii, „statusuri” sunt asociate cu prestigiul, alteori cu acces la diferite resurse şi putere – fenomenul acesta este esenţial pentru orice societate şi generează conflict.

Al treilea tip de conflictualitate este cel generat de autoritate şi putere. Poziţiile în diferite instituţii, sau diferitele contexte sociale asigură oamenilor sau grupurilor capacitatea de a decide asupra resurselor, de a decide asupra lucrurilor importante. Asta se cheamă foarte simplu: putere. Competiţia pentru putere, ca orice competiţie, poate da naştere la conflicte.

În sfârşit, este vorba de conflictele aşa-numite „de identitate”. Oamenii se reclamă de la un principiu, cel puţin, care îi identifică, dându-le un nume şi un loc. Această identitate poate fi de tip religios, poate fi asumată într-o ideologie anume, poate fi definită pe teme profesionale. Pentru a-şi afirma identitatea, sau pentru a o face recunoscută de alţii, oamenii intră adesea în competiţie sau direct în conflict. Evident că o combinaţie a surselor de conflict este posibilă. Aş vrea să vă spun că situaţiile conflictuale la care mă refer au o istorie. Ele se derulează, cu alte cuvinte, după un traiect foarte stabil, de altfel, după un ciclu foarte bine aşezat. Şi merită să discutăm despre el, ca să înţelegem dinamica aceasta a conflictelor în condiţiile de tip „societate de risc”. Conflictualitatea începe cu o fază de incubare în care se definesc actorii, se definesc părţile care vor fi în conflict. Măcar una dintre părţi începe să-şi afirme această postură conflictuală. De asemenea, în faza de incubare competiţia dintre cei doi actori intră într-o fază critică. E faza în care ar fi nevoie de o decizie: cine ce ia, cine ce împarte, cine ce loc ocupă, cine se afirmă în ciuda celuilalt…

32


deci competiţia intră într-o fază critică, decisivă, în care se anunţă într-un fel decizia.

După faza de incubare, conflictul trece prin ceea ce se cheamă faza „de declarare”. Una dintre părţi, dacă nu amândouă, îşi declară oficial, îşi asumă pe faţă postura de conflict. Adesea această asumare oficială poate să fie una de violenţă sau un act simbolic, o declaraţie, un gest, ceva care arată cu claritate: din momentul ăsta sunt inamicul tău, sunt în conflict cu tine. Este situaţia care pentru noi se reduce la: ori tu, ori eu. Deci, dintr-o dată, spaţiul de opţiuni devine binar: da sau nu, albă sau neagră, eu sau tu.

A treia fază este încercarea de a rezolva conflictul prin forţă. În realitate, şi aceasta este opţiunea mea teoretică, vorbim de conflict real, materializat, de-abia atunci când una dintre părţi recurge efectiv la forţă pentru a rezolva competiţia. Conflictul se naşte într-o competiţie dar devine activ în momentul când una dintre părţi iese din regulile jocului de competiţie şi recurge la forţă. Dacă vreţi o exemplificare banală, uitaţi-vă la copiii mici, de grădiniţă, care se joacă cu găletuşa, ori cu lopăţelele şi fac castele de nisip, iar la un moment dat, unul dintre ei pune mâna şi vrea să le ia pe toate la el, ceea ce naşte în mod evident un conflict. Deci, este actul de forţă. El încearcă să rezolve competiţia printr-un act, printr-un gest de violenţă. Sigur că în cazul copiilor această atitudine pare aproape benignă, dar gestul este acelaşi, e valabil de la grădiniţă până la marile războaie. Este încercarea unei părţi de a rezolva competiţia prin forţă. Una sau ambele părţi fac acest gest, succesiv sau simultan. Este ceea ce numesc „faza de confruntare”.

Competiţia se transformă în confruntare. Ce se întâmplă în urma confruntării? Avem mai multe soluţii. Confruntarea ar putea să rezolve competiţia. „Câştigătorul ia totul” este o soluţie când unul îşi rezolvă problema, ia ce-i trebuie şi a încheiat povestea. Sau, s-ar putea ca această confruntare să nu dea un rezultat decisiv. Dacă nu dă un rezultat decisiv, bucla se întoarce la incubare sau chiar înainte, în care fiecare dintre părţi încearcă să îşi pregătească resurse pentru viitoarea confruntare, îşi lărgeşte baza de susţinători, îşi caută aliaţi, îşi caută alte metode de a rezolva următoarea etapă, prin confruntare. Dacă, totuşi, confruntarea a dat un rezultat clar al competiţiei, aici mai intervine o problemă foarte sensibilă: este nevoie ca ambele părţi să recunoască rezoluţia confruntării. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că mi-a luat găletuşele sau mi-a umflat un ochi, dacă nu mă recunosc bătut, dacă nu am recunoscut rezultatul confruntării, conflictul în realitate încă nu s-a încheiat. El se întoarce tot aşa, în bucla în care eu pregătesc viitoarea confruntare. Această recunoaştere simbolică a rezultatului confruntării este decisivă. Cele mai multe conflicte nu se încheie tocmai pentru că nu are loc faza de recunoaştere. Dacă vreţi o aplicaţie interesantă a acestui lucru, am să

33


vă dau una. Evaluând, mă rog, toată lumea vorbeşte despre greşelile făcute de Statele Unite în operaţiunea din Irak. E vorba de data asta de greşelile politice, nu militare, că colo lucrurile au mers destul de bine. Şi, mă gândeam la un moment dat că pe lista aceasta ar trebui să trec un fapt pe care puţini l-au observat, şi anume faza aceasta, a recunoaşterii. În realitate, ceea ce a lipsit pe teren este că una dintre părţi nu a recunoscut noua situaţie, nu a recunoscut faptul că înfruntarea a dat un rezultat decisiv. Şi dacă n-a recunoscut ,atunci s-a intrat pe bucla „Nu-i nimic, ne pregătim pentru viitoarea confruntare”. Şi au început exact toate activităţile pe această buclă. Parte din rezistenţă s-a organizat, cei din afară au încercat să o alimenteze, cei dinăuntru au zis că tocmai ar fi prilejul, unii dintre ei, să facă şi ei ceva etc., să se confrunte. Cu alte cuvinte, lipsa recunoaşterii oficiale, dacă vreţi a admiterii rezoluţiei în confruntare, este sămânţa care trimite obligatoriu conflictul într-o buclă care-l va relua. Printr-o nouă confruntare. Cum se face lucrul ăsta? Uitaţi-vă la ce s-a întâmplat în al doilea război mondial cu Germania şi cu Japonia. Acolo cineva a avut mintea mai clară. De exemplu, regimul celui de al treilea Reich a fost artificial ţinut în viaţă, simbolic, de aliaţi pentru un singur scop, în faza finală a războiului. Care a fost acesta? Să facă gestul admiterii situaţiei care a dus la o rezoluţie, să semneze capitularea. Era clar, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Japonia. Acest gest a lipsit în cazul operaţiunii din Irak. Şi după părerea mea este cel care a trimis în bucla cum v-am spus. În sfârşit, dacă ambele părţi acceptă rezoluţia confruntării atunci, practic, conflictul poate fi considerat încheiat. Această ciclicitate a conflictelor este extraordinar de importantă pentru a înţelege de ce unele dintre ele sunt recurente, revin cu atâta insistenţă. Obsesia, de exemplu, a inerţiei uriaşe din conflictul iugoslav. În sfârşit, ar mai fi de spus un lucru legat de caracterizarea părţilor aflate în conflict. Sunt câteva elemente - cheie ca să putem descrie conflictul. În primul rând trebuie să evaluăm mărimea, gradul de structurare instituţională, capacitatea de organizare a fiecăruia dintre actori. Dacă este o explicaţie pentru care, să zicem, instituţiile de combatere a crimei organizate sunt, nu numai la noi, aproape peste tot în deficit în raport cu ceea ce se cheamă crima organizată, după părerea mea răspunsul este aici. În realitate, gradul de organizare şi eficienţa organizaţională a unora dintre aceste organizaţii este mult mai mare. De ce? Unu: pentru că organizarea lor este mai simplă, mai puţin birocratizată, cum se spune. Şi doi, este mai „ţintită”, cum se spune, pe un singur efect, pe un singur aspect al acţiunii. În timp ce instituţiile care girează problemele de securitate şi de siguranţa cetăţeanului au un spectru mare de obiective şi atunci, vrând-nevrând, ele îşi disipează energia sau activitatea pe mai multe obiective, acţiunea criminală, sau organizaţia de tip criminal, care este ţintită, îşi focalizează întreaga energie pe un singur obiectiv. Al doilea element esenţial este nivelul de autoritate pe care îl are

34


„actorul” respectiv în sistemul social din care face parte. Întotdeauna, o instituţie cu autoritate are o capacitate de impact în conflict mult mai mare. Probabil că este al doilea deficit al instituţiilor tradiţionale de gestiune a securităţii cetăţeanului, nu numai la noi, ci şi în multe alte părţi. Este vorba despre deficitul de autoritate, de recunoaştere a acestei autorităţi în cadrul comunităţii. Erodările de imagine publică, alte tipuri de eroziuni ale acestei autorităţi reprezintă sursa principală, sau una din sursele principale ale scăderii capacităţilor de a impacta eficient competitorul, adică cel care organizează actul criminal. Prestigiul asociat acestui nivel de autoritate este esenţial, de asemenea. Dacă o organizaţie se bucură de prestigiu într-o comunitate, atunci capacitatea ei de a susţine conflictul este mult mai mare. În sfârşit, resursele de care dispun competitorii sunt esenţiale pentru a înţelege dinamica conflictului. Conflictul este un tip de acţiune care seamănă foarte bine cu imaginea unui foc care arde într-un spaţiu închis. Conflictul este un proces care depinde aproape matematic de resurse bine determinate şi de dinamica consumului acestor resurse. Exact cum un foc depinde de dinamica alimentării cu oxigen, la fel conflictul depinde matematic de cum se consumă anumite resurse. Poţi să spui aproape matematic cum va evolua un conflict dacă ştii exact ce resurse au părţile şi dacă poţi să măsori viteza de consumare a acestor resurse, în diferite etape. Ştii când se va termina, ştii cine pierde, ştii care cedează primul, pentru că îi faci graficul consumului de resurse. Deci conflictul, odată declanşat, intrat în faza de confruntare, e previzibil. Poţi să descrii cu siguranţă suficientă ce se întâmplă cu el.

Un alt criteriu este legat de capacitatea de comunicare şi mobilizare a sprijinului simbolic extern; părţile aflate în conflict au întotdeauna nevoie de acest sprijin din afară. Au întotdeauna nevoie de resurse din afară. Dacă una dintre părţi e capabilă să mobilizeze mai multe resurse, atunci şansa ei de a susţine conflictul pe o durată mai mare de timp creşte, creşte foarte semnificativ. Uitaţi-vă la ce se întâmplă cu organizaţiile de tip Al-Quaeda sau cu organizaţii de tip criminal, care tot timpul îşi regenerează baza umană cu relativă uşurinţă. Şi atunci această capacitate de a asigura fluxul de intrare îi dă posibilitatea să susţină conflictualitatea cu instituţiile care apără ordinea publică pe termen lung.

În sfârşit, poate că nu în ultimul rând, conflictul depinde de structura şi viabilitatea „leadership”-ului. Organizaţiile depind de oamenii care le conduc. Calităţile şi modul de acţiune al leaderilor este decisiv pentru susţinerea unui conflict. 90% din istoria artei militare este o istorie a leadership-ului, a oamenilor care au ştiut să facă ce trebuia în momentul critic al bătăliei, de la Alexandru cel Mare, până la Napoleon. Dar acelaşi lucru e valabil în aproape toate instituţiile, fie ele economice, administrative sau de altă natură.

35


„Leadership-ul” este esenţial pentru capacitatea de susţinere a

conflictului. Ce viziune degajă toată această discuţie despre societatea de risc

şi modul în care riscurile se manifestă în cadrul ei? Una pesimistă, sau una optimistă? Aş spune că este la alegerea fiecăruia, într-un fel. Cu siguranţă, ştim că societatea aceasta, aşa cum este şi cum va evolua într-un termen de previziune rezonabil, va fi în continuare o societate de risc, o societate cu riscuri combinate, unele moştenite din stadiul ei de dezvoltare, altele care se supra-adaugă din contactul cu o lume globalizată. Ce schimbă acest lucru? După părerea mea ar trebui schimbată şi mentalitatea oamenilor despre risc, dar şi mentalitatea instituţiilor care gestionează aceste riscuri. De exemplu, ideea că obiectivul fundamental este să elimini riscurile este complet nefuncţională, din punct de vedere al planificării acţiunii. Dacă pleci în procesul de planificare pe ideea că eşti în stare să combaţi totul, atunci ajungi la formula clară a risipei de energie şi eficienţa rezultatului va fi dramatic scăzută. Ideea funcţională este cea a stabilirii priorităţilor, că trebuie să-mi aleg, dintre riscurile cu care mă confrunt la un moment-dat, pe cel central. Cu siguranţă că nu vom putea acoperi toată lista, dar dacă reuşim să blocăm, sau să fim eficienţi pe primele trei, patru, cinci situaţii de risc, e posibil ca angrenarea efectelor să genereze rezultate pozitive şi în josul listei, de care aparent nu ne-am ocupat cu aceeaşi tenacitate, nu am investit atâtea resurse, n-am făcut o groază de lucruri. Deci, acest efect de antrenare, aşa cum se cheamă, care în societăţile complexe, în societăţile în care toate lucrurile se leagă unele de altele, devine un ajutor, devine un efect pozitiv pentru cel care organizează acţiuni. În sfârşit, ce ne spune asta despre zona politicului, despre zona organizării instituţiilor politice, despre zona tipului de abordare pe care politicul ar trebui să-l aibă în raport cu societatea de risc. Dacă mă întrebaţi pe mine, răspunsul cel mai direct ar fi că politica însăşi trebuie să-şi schimbe radical abordarea. Şi în sensul acesta îi dau dreptate lui Beck, care spune că politica ar trebui redescoperită. O politică ce promite totul şi orice este, fără îndoială, nu numai nerealistă, dar îşi face singură un deserviciu, pentru că în această societate trebuie să aleg, din noianul de probleme, un număr foarte redus, pe care chiar să vrei şi să poţi să le rezolvi. Deci o politică bazată pe priorităţi este, probabil, cea mai importantă transformare care ar trebui să aibă loc în societate, inclusiv în societatea românească. Mai mult, o politică în care instituţiile să fie, funcţional, mult mai puternic conturate decât sunt la ora actuală. Nu ca acum, când instituţiile continuă, aşa cum zice românul, mai neacademic, să se „calce pe picioare” unele pe altele, în loc să colaboreze şi să-şi adune efectele în a combate un lucru sau altul. Unora le place să trăiască în

36


condiţii de risc, altora, cu siguranţă, nu. Cert este că, din punctul meu de vedere, cei care se aşteaptă să reînvie, sau să se întoarcă în situaţia unui confort, a unei siguranţe, a unei stabilităţi, căci acesta este cuvântul la ordinea zilei peste tot, vor fi mereu dezamăgiţi. În realitate, societatea românească, precum şi altele, nu are nevoie de stabilitate, ci are nevoie de schimbare, are nevoie de o gestiune bună a acestei schimbări.

Cu speranţa că gândurile mele vor produce măcar un moment de reflexie sau de întrebări în dezbaterile pe care zilnic, sau din când în când le aveţi cu dumneavoastră şi cu alţii, vă mulţumesc pentru atenţie.


37

Academician DIMITRIE VATAMANIUC

Originar din Bucovina, ţinut care ni i-a dăruit pe Eminescu, Enescu, Luchian sau Iorga, profesorul Dimitrie
Vatamaniuc şi-a susţinut doctoratul în filologie, în 1975, cu “divinul critic” George Călinescu. Între 1964–1974 a editat operele complete ale lui Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu şi Lucian Blaga, pentru ca, din 1985, să se dedice exclusiv analizei, editării şi interpretării operei lui Mihai Eminescu, continuând astfel seria inaugurată de Perpessicius – Mihai Eminescu, opere complete – prin editarea publicisticii şi a manuscriselor. Director al Centrului de Studii „Bucovina”, din Rădăuţi, membru al Academiei Române din anul 2001,
profesorul Dimitrie Vatamaniuc este modelul veritabil al „tânărului de mai multă vreme” care nu a părăsit niciodată filonul aurifer al cercetării fundamentale.

să expun o problemă mai complexă, şi anume, vreau să arăt, pe scurt, că Eminescu nu a lăsat nici un text scris cu privire la

concepţia lui social-politică. Această concepţie se regăseşte în publicistica şi în opera lui, în general.

OCare sunt tezele fundamentale ale concepţiei social-politice a lui

Eminescu? Aceasta este prima problemă. În centrul preocupărilor lui stă teoria statului. Am ţinut să vorbesc despre problema statului pentru că vă ocupaţi şi dumneavoastră cu această problemă şi de aceea vreau să avem o imagine generală asupra acestei probleme. Sigur că problema statului s-a discutat de când s-a constituit statul, cine ştie când… Totdeauna, problema statului a stat în faţa opiniei publice şi a cercetătorilor.

Care este concepţia lui Eminescu? Sunt două probleme: statul, care este conceput ca un organism, ca un produs natural, şi statul – ca o înţelegere între oameni. Aceasta era teoria lui Rousseau şi a altora. Eminescu adoptă teoria statului înţeles ca un „produs natural”. Şi chiar aşa îl priveşte, ca un organism. Statul se naşte la o anume epocă, se dezvoltă, dar dacă nu se ţine seama de condiţiile lui de dezvoltare, acesta poate să dispară. Aceasta este concepţia lui cu privire la stat.

Pe de altă parte, opinia acelora care consideră statul ca o înţelegere între oameni, dă drepturi unor regimuri care cred că pot transforma statul după voia lor. Această practică ţine de dictatură, care

38

D i m i t r i e V a t a m a n i u c

consideră că „de sus” se poate organiza statul după bunul plac, iar statul va merge mai departe, ceea ce istoria arată că nu este aşa. Deci, Eminescu este un adept al concepţiei statului, ca produs natural.

Mergem mai departe şi o să vedem care sunt tezele fundamentale puse în discuţie de Eminescu. Prima ar fi că statul trebuie să aibă un organism şi un suflet, iar organismul statului este teritoriul pe care există acel popor. Aici ajungem iarăşi la un lucru foarte important, şi anume că, în viziunea lui Eminescu, statul român este prevăzut din secolul celălalt, adică la 1880. Are imaginea statului care se va realiza în 1918. Acest lucru este foarte important şi ţin neapărat să-l subliniez. Deci, încă în 1878, Eminescu scrie, face un studiu (fundamental şi astăzi) despre Basarabia. La data aceea, Basarabia era sub stăpânire rusească. Eminescu scrie un studiu de referinţă despre Bucovina, care la acea dată se afla sub stăpânire habsburgică. Face un studiu fundamental şi scrie mai multe lucrări despre Transilvania, care se află sub stăpânirea Imperiului Austro-ungar. Deci, acesta era viziunea lui Eminescu asupra corpului social român, asupra statului român.

Eminescu are şi o viziune foarte interesantă şi foarte importantă, în ceea ce-i priveşte pe românii din afara graniţei. Astăzi avem şi organisme care se ocupă de românii din afara graniţelor – pe vremea lui nu era aşa ceva, dar avea această viziune şi a vorbit despre românii din Serbia, despre cei din Macedonia, din Ungaria, a vorbit despre românii de dincolo de Nistru. Ba a descoperit şi o comunitate mică de români pe undeva, prin Cehia – ea există şi astăzi, dar sunt deznaţionalizaţi. Ne mai întâlnim cu ei în creaţia populară. Aici se mai păstrează câte ceva.

A doua componentă a concepţiei lui Mihai Eminescu o constituie sufletul. Sufletul este poporul. Putem vorbi foarte mult despre toate problemele legate de popor, cu clase sociale – în concepţia lui, importantă este acea clasă socială care produce. La vremea aceea, ţărănimea era clasa socială cu producţia cea mai importantă. Aici era teoria lui cu clasele pozitive, în înţelesul de producţie. Dacă statul este văzut ca având aceste două componente, corpul şi sufletul, el este privit de Eminescu şi ca o personalitate. Aici iarăşi avem de spus foarte multe lucruri… Într-adevăr, statul e ca o personalitate; orice personalitate trebuie să aibă un cap, trebuie să aibă un corp şi trebuie să aibă nişte membre. În concepţia lui, trebuie să existe un „cap”, un cap al statului. Şi acela poate fi: preşedinte, rege, împărat ş.a.m.d., dar pentru noi este foarte importantă problema aceasta, a capului statului. Eminescu laudă, şi pentru asta este uneori criticat, dar lumea nu prea pricepe de ce, fie că-l laudă pe Mircea cel Bătrân, pe Alexandru cel Bun, pe Ştefan cel Mare. Mulţi spun că se întoarce în trecut fără motiv. Din opera lui Eminescu se desprinde foarte

39


clar ideea că nu vorbeşte despre orice trecut, ci vorbeşte numai despre acele personalităţi care au constituit, pentru ţară, un moment de progres – momentul de progres se realizează printr-o domnie îndelungată. Aşa se explică admiraţia pentru domnia lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare (care au avut domnii lungi şi ţara a putut să progreseze).

Nu vorbeşte prea mult despre epoca fanariotă, iar atunci când o face, o critică tocmai pentru faptul că a introdus în istoria noastră instabilitatea: domnitorii s-au schimbat mereu şi rezultatele s-au văzut. Venind mai încoace, dintre domnitorii noştri, singurul pe care îl acceptă, sau pe care îl glorifică Eminescu este Alexandru Ioan Cuza, pentru motivul – spune el – că a fost om de caracter şi că a înfăptuit reforme capitale. Le-a înfăptuit numai cu mijloace interne, fără să apeleze la străinătate. Este motivul pentru care Eminescu nu poate să-i ierte pe aceia care au complotat împotriva domnitorului. Se poate vorbi foarte mult şi despre această problemă.

Personalitatea trebuie să aibă şi un organism după care să se conducă. Acest organism, această formă socială, o reprezintă Constituţia. Vedem cum se discută în legătură cu Constituţia, în cursul istoriei. Şi în prezent avem discuţii foarte importante în legătură cu Constituţia europeană ş.a.m.d. Statul, ca personalitate, deci, are un cap, dar are şi un suflet, adică o constituţie; el trebuie să aibă şi organe executive. Acestea sunt: administraţia (pentru care Eminescu are cuvinte nu totdeauna favorabile), sunt instituţiile economice şi instituţiile culturale.

Aceasta este concepţia lui Eminescu, ce se desprinde din opera lui – din poezie şi, în special, din publicistică. Sigur că sunt foarte multe lucruri de spus, despre foarte multe putem să discutăm. Am spus că glorifică pe anumiţi domnitori. Vorbeşte şi de Carol I şi vreau să atrag atenţia asupra unui fapt, şi anume că îl numeşte Carol Îngăduitorul, pentru faptul că nu avea suficientă autoritate faţă de partidele politice, dar nu vom găsi în opera lui nici o insultă la adresa domnitorului. Dacă eu accentuez acest lucru, o fac nu fără o anume intenţie. Foarte multe lucruri putem să mai spunem în legătură cu această viziune a lui Eminescu asupra statului şi a concepţiei lui foarte importantă – şi, cum am spus de la început, ea nu este expusă teoriei (nici nu avea nevoie de aşa ceva), dar ea se află în operă şi vreau să mai spun că la baza ei este o foarte serioasă pregătire ştiinţifică, în special din cultura germană. Noi am tipărit aceste texte în volumul al XV-lea al „Operelor complete“, care stau, de fapt, la baza teoriei lui, şi unde găsim toate aceste probleme. Vreau să închei ideea cu o formulă, care îmi place foarte mult, şi anume: cultura română a avut, în secolul al XIX-lea, un avantaj extraordinar: la acea dată, am avut în Moldova pe Creangă, în Muntenia pe Caragiale şi în Transilvania pe Slavici. Chiar şi sub această

40


formă, se împlinea spaţiul şi sub raport cultural, nu numai sub raport geografic şi politic. Între ei se înălţa şi s-a înălţat Eminescu, ce a reprezentat şi reprezintă coloana infinită a spiritualităţii româneşti.

— Ne puteţi spune în ce împrejurări a murit Mihai Eminescu? — Este o întrebare care ne preocupă şi pe noi acum foarte serios,

anume a fost o teorie: că a moştenit nu ştiu ce boli – l-am înzestrat cu tot felul de boli şi de necazuri. De o bucată de vreme însă, mergem pe o altă direcţie. Eu, ca istoric literar, am demonstrat şi demonstrez oricând că Eminescu, până în ultima clipă a vieţii, a fost foarte lucid şi nu găsim în opera lui nimic ce ne-ar deranja sau ar demonstra contrariul. Dar eu nu sunt medic, şi pentru acest lucru am apelat la medici. Aceştia au ajuns la o concluzie: că Eminescu a avut o depresie şi acum noi examinăm condiţiile în care a ajuns să aibă acea depresie (este vorba despre depresie psihică). Cunoaştem foarte bine condiţiile în care a fost scos de la redacţie, a fost marginalizat. Acestea sunt împrejurările care au produs sfârşitul. Cealaltă problemă despre care m-am întrebat ţine de biologie – fiecare om are o anume limită în vârstă. Pe aceasta a avut-o şi el; să ne gândim că el, la vârsta pe care a avut-o, a lăsat o operă pentru care nouă ne trebuie 30 de ani să tot lucrăm ca să izbutim să tipărim ce-a lăsat. Pe lângă această depresie pe care a avut-o, a fost şi surmenajul, sau epuizarea fizică. Acestea sunt concluziile la care am ajuns până acum. Acum, este şi o altă întrebare, la care noi o să încercăm să răspundem, şi anume: ce i s-a întâmplat în clipa când a încetat din viaţă şi ce a urmat? Cum a fost înmormântarea? Suntem în plină desfăşurare a cercetării şi vom depune, vom arăta toate documentele referitoare la ceea ce s-a întâmplat. Vreau să vă spun că sunt unele lucruri neclare. Suntem împiedicaţi în cercetare şi de un anume aspect, acela că anumite documente au dispărut. De pildă, de la spitalul de la Viena, unde a fost internat Eminescu, a dispărut fişa medicală, care pentru noi era esenţială. Nici de la doctorul Şuţu nu avem nici un act medical… au dispărut şi acestea. Ne bazăm pe tot felul de mărturii care, însă, nu pot fi luate în considerare. Ne bazăm pe puţine documente, dar măcar să le folosim pe acestea! A avut o oarecare depresie psihică, o epuizare din cauza excesului de muncă. Acum rămâne partea cealaltă, ce s-a întâmplat din clipa când a murit, cu înmormântarea şi cu tot ce a urmat. Acestea sunt alte probleme.

— Ce a făcut Eminescu între 1883 şi 1889, pentru că se tot vorbeşte că perioada creaţiei eminesciene a fost punctată de anul 1883? — Eminescu, se spune, conform unei opinii generale, pe care noi

trebuie să o combatem, că după 1883 încetează de a mai fi o forţă intelectuală. Aceasta ar fi teoria! Eu vin şi spun foarte limpede: Eminescu se întoarce din călătoria din Italia, se duce la Iaşi şi este angajat la

41


biblioteca Universităţii din Iaşi. El face toate rapoartele, răspunde de salariaţi, de achiziţionarea, de recuperarea cărţilor. Parcă acestea încă n-ar spune mare lucru, dar mai face un lucru cu totul şi cu totul excepţional: anume, traduce gramatica sanscrită! Da, chiar în această perioadă, când toată lumea spune că n-a mai făcut nimic, traduce gramatica sanscrită, care şi în clipa de faţă este la ordinea zilei. Chiar acum, nu demult, am avut o discuţie foarte frumoasă cu consulul Indiei în România. Sunt şi eu printr-o asociaţie româno-indiană, unde am avut această discuţie, ca să retipărim gramatica sanscrită. Eu am tipărit-o, în unul din volume, în al XIV-lea, şi am avut discuţii, pentru că am vrut să o tipăresc şi n-am putut, pentru că nu am avut caractere. Este vorba despre caracterele lor, speciale. Am convenit să tipărim cu caracterele lor, dar mi-au cerut o sumă aşa de mare, cam cât era bugetul ţării… Atunci, am recurs la alt procedeu: am fotografiat toată gramatica sanscrită din volum – este foarte bine, pentru că vedem acum şi scrisul lui Eminescu. E mai bine decât dacă o dădeam cu caracterele lor! Este reprodusă în caractere indiene, dar e reprodusă foto. Din fericire, reproducerile sunt foarte bune. Uneori concurează cu originalul. Vreau să spun că gramatica sanscrită se află la Iaşi, nu e la Bucureşti, ci la Biblioteca Universitară din Iaşi (sunt trei caiete masive). Este o traducere din germană, făcută de Eminescu în această perioadă, când se zicea că n-a mai scris nimic. N-a scris poezii, este adevărat, dar aceasta este o altă chestiune, pe care iarăşi trebuie să o explicăm! Eminescu singur o explică: „Eu nu pot să scriu o poezie dacă nu am momentul potrivit ca să o scriu”. Ori, el nu mai avea acest moment. A pierdut toate aceste momente. Nu găsea climatul prielnic, pentru că Maiorescu i-a pus în braţe „Convorbirile literare”, din 1872, unde a publicat printre primele poezii. I-a spus Maiorescu: „Uite, eu fac ediţia, tu revezi aceste poezii.” Eminescu nu le-a revăzut. A spus: „Eu nu mai am climatul sufletesc de atunci, când am scris poeziile. Dacă aş putea să am acest climat încă o dată, le-aş revedea”. Respingem categoric teoria că, după anul 1883, după iulie, Eminescu a încetat să existe sub raport intelectual – ceea ce nu este adevărat. Înainte de a muri, în ’89, a colaborat la gazete, a publicat articole foarte bune.

— Deci, între ’83 şi ’89, putem semnala o activitate ziaristică şi de traducător... — Da, a avut o activitate ştiinţifică, de traducător, şi în publicistică.

A intrat în publicistică din nou, deşi a fost în opoziţie. Cercurile politice nu doreau să intre în publicistică. Voiau să-l ţină pe la Iaşi, pe undeva, şi el a venit peste voia lor, a intrat la „România liberă” şi a publicat acolo, după care a mai fondat şi un ziar: „Fântâna Blanduziei”. Este, deci, printre cei care au fondat ziarul, făcând şi editorialul.

42


— Despre activitatea de profesorat a lui Mihai Eminescu, ne puteţi spune ceva? — Eminescu, după ce a venit de la Viena, de la Berlin de fapt, s-a

stabilit la Iaşi. Aici, a fost mai întâi director la Biblioteca Centrală Universitară, unde va veni mai târziu. A fost mai întâi acolo, după care a fost revizor şcolar, unul dintre cei mai buni revizori şcolari pe care i-am avut noi la acea vreme. În condiţiile în care se făcea acest revizorat de atunci, el a vizitat toate şcolile (era revizor peste două judeţe), a ţinut conferinţe cu învăţătorii, a făcut rapoarte foarte bune către minister, care se constituie într-un document excepţional. M-aţi întrebat dacă a fost şi profesor. Da, a predat, temporar însă, n-a fost profesor pentru multă vreme. A fost profesor la câteva şcoli din Iaşi şi ceea ce a greşit Eminescu, spun cei care i-au fost elevi (Panu, de pildă), a fost că era foarte sever. E adevărat că preda germana, care este o limbă foarte grea, şi el, care vorbea curent germana, nu putea să admită derogări din acestea, devieri de la ştiinţă. Sigur că printre aceşti elevi s-a nimerit şi acest Panu, care a fost mai târziu memorialist şi sigur că n-a fost în termeni tocmai buni cu Eminescu (profesor şi el, elev). Mai târziu, a fost scrierea despre faptul că era prea distant faţă de elevi şi sever la note. Avea şi un carnet, pe care-l avem la Academie – acolo sunt trecuţi toţi elevii pe care i-a avut şi notele pe care le dădea. Revenea mereu, punea întrebarea şi vedea data viitoare; venea şi punea aceeaşi întrebare. Imediat vedea dacă a citit sau nu a citit. Apoi, mai avea un obicei, foarte rău obicei pentru şcolari, şi anume că cita o frază dintr-un scriitor oarecare, iar elevul era obligat să recunoască scriitorul. Dacă recunoştea scriitorul şi opera, avea calificativul maxim. Uneori se întâmpla ca aproape nici unul să nu nimerească opera. Cred că dacă am aplica şi la dumneavoastră acest sistem, dacă profesorii dumneavoastră ar face acest experiment, după aceea îmi veţi purta pică, pentru că am amintit despre el.

— L-aţi amintit pe Ion Creangă. Ştim că Ion Creangă este autorul unui „Abecedar”. Mihai Eminescu a fost autorul vreunui manual? — Nu. Ce a făcut Eminescu, un lucru aparte, şi anume că el, ca

revizor şcolar, a recomandat nu numai Abecedarul, ci toate cărţile; vreo două-trei cărţi ale lui Creangă, le-a recomandat întotdeauna ministerului. Pentru ce? Pentru că Eminescu era adeptul învăţământului intuitiv… Atunci se discuta despre această problemă a învăţământului intuitiv. El spunea că Abecedarul, sau lucrările lui Creangă sunt excepţionale din acest punct de vedere. Şi le-a susţinut. Ca revizor şcolar, a făcut tot felul de rapoarte către minister, foarte frumoase, şi demonstraţii în care se plângea că tocmai disciplinele care se pretează, cum zicea el, la învăţământul intuitiv, sunt ratate de către dascăli. Una ar fi, spunea el, geografia. Geografia este o

43


materie care oferă posibilităţi extraordinare pentru învăţământul intuitiv, iar acestea nu erau utilizate cum trebuie. Despre Creangă se vorbeşte numai în legătură cu bojdeuca sa. Problema este că era o prietenie de altă natură şi l-a sprijinit pe Creangă în felul acesta. Chiar „Amintirile” lui Creangă s-au născut tot dintr-o conjunctură din aceasta.

— În istoria culturii şi spiritualităţii româneşti, Eminescu este vârf de lance. Avem o serie întreagă de somităţi, avem simboluri de neegalat, cum sunt Iorga, Brâncuşi, Enescu, Titulescu şi mulţi alţii. Cum se face că, totuşi, Eminescu este considerat vârful de lance al spiritualităţii româneşti şi cum se mai face că Eminescu are nişte atribute formidabile: „poet nepereche”, „geniul spiritului românesc”? Eminescu place în totalitate, dar, poate paradoxal, din tot ce-a scris Eminescu, cel mai aproape de inimă îmi este o poezie scurtă, o poezie care se cheamă „Glosa“ şi care spune: „În zadar în corpul şcolii/ Printre autori mâncaţi de molii/Cauţi urma frumuseţii/Şi îndemnurile vieţii/Şi pe foile lor unse/Cauţi taine nepătrunse/Şi cu slovele lor strâmbe ai vrea viaţa să se schimbe/Nu e carte să înveţi ca viaţa să aibă preţ/Trăieşte, te chinuieşte/Şi de toate pătimeşte/Şi-ai s-auzi cum iarba creşte.” Este una dintre poeziile care îmi plac foarte mult şi îmi mai place foarte mult o maximă a lui Eminescu, care sună cam aşa: „Citeşte! Numai citind creierul tău va deveni un laborator nesfârşit de idei şi de imagini din care îţi vei întocmi filozofia şi înţelesurile vieţii”.

— Din întrebarea dumneavoastră, reţin un lucru foarte important, şi anume că îl studiem pe Eminescu în totalitatea lui. Ăsta este un lucru esenţial, ce nu s-a făcut decât în ultimii ani. Adică s-a văzut în Eminescu poetul, prozatorul, dramaturgul mai puţin; publicistica a fost şi interzisă, abia în ultimii ani o discutăm. Textele germane de care am vorbit adineauri nu s-au descifrat în totalitatea lor. Le-am tipărit noi acum, în volumul al XV-lea. Tocmai partea de cultură, de filosofie, partea aceasta nu a fost cunoscută. Acum, am să vă istorisesc o întâmplare: la o întâlnire cu intelectualii nemţi, directori ai centrului de studii, mi s-a pus următoarea întrebare: „Dumneavoastră îl aveţi pe Eminescu, noi îl avem pe Goethe, dar nu mai vorbim despre Goethe cum vorbiţi dumneavoastră toată ziua: în presă, pe la şedinţe; doar la Universitate, o dată, de două-trei ori, pentru că este poet mare, dar mai mult… nu! Ce spuneţi de asta?” „Goethe al dumneavoastră, ca şi Eminescu al meu, a scris poezii… Nu spunem că sunt mai bune ale lui, sau altceva, dar le-a scris… Foarte bine! Teatru a făcut; proză a făcut şi Goethe, a făcut şi Eminescu, teatru a făcut şi unul, a făcut şi celălalt, ştiinţă a făcut şi Goethe şi a făcut şi Eminescu.“ Neamţul zice: „Bine-bine, dar asta nu explică, au făcut şi unul, şi altul…”. „Da, dar Goethe n-a făcut un lucru, domnilor – Goethe n-a făcut publicistică. Dacă făcea Goethe publicistică şi ne relata despre întâmplările cu Napoleon, atunci

44


dumneavoastră vorbeaţi în fiecare zi despre Goethe. Dar Eminescu a făcut publicistică şi vorbim despre el în fiecare zi pentru că a atins problemele vulnerabile pe care le avem noi şi Goethe al dumneavoastră a fugit de problemele vulnerabile pe care le-a avut Germania.”

Ce a urmat ştiţi foarte bine, că ei când sunt prinşi în corzi, au această ieşire, de îmbrăţişare şi de entuziasm. Cineva a spus: „Uite, n-am ştiut treaba asta, că Goethe al nostru n-a făcut ce trebuia să facă!” Asta este! Eminescu atinge esenţialul, lucrurile permanente. Sunt nişte chestiuni pe care nu le putem ocoli şi care stau mereu în atenţia noastră. S-a legat de existenţa poporului, de existenţa naţiei noastre. Asta e toată problema! Vedeţi dumneavoastră, cum ne lovesc din toate părţile, găsim un sprijin numai în asemenea personalităţi. Aş mai spune încă ceva, că putem să importăm maşinile lui Dumnezeu, care pot fi perfecte. Le aducem aici, or să funcţioneze, dar mâine sunt depăşite… Nu putem împrumuta un singur lucru: valorile culturale. Nu le putem importa de nicăieri, şi acestea trebuie să le apărăm, pentru că ele sunt tăria şi forţa noastră. Vreau să mai spun un singur lucru, că între cele două războaie mondiale am avut această şansă extraordinară, anume că literatura română a stat la nivelul Europei. Mai mult, Franţa nu are între cele două războaie mondiale un Arghezi, nu are un Rebreanu, nu mai vorbesc de Blaga şi de ceilalţi. Pe anume sectoare, între cele două războaie mondiale, literatura română stă la nivel european, nu vreau să exagerez, să afirm mai mult, dar aceasta este situaţia.

— Ce v-a fascinat cel mai mult la Mihai Eminescu? — Vă spun eu ce m-a fascinat, în trei cuvinte: am iubit întotdeauna

oamenii care au verticalitate, care nu fac nici o concesie în viaţa lor, în orientarea şi gândirea lor. De aceea, foarte multă lume mă acuză, în special bucovinenii mei, că mă ocup de transilvăneni şi nu m-am ocupat de bucovineni. Nu m-am ocupat de bucovineni, în primul rând, pentru că asta-i situaţia… noi am avut în Bucovina istorici foarte mari, dar n-am avut scriitori de mâna întâi. Am „mers” pe Slavici, care chiar a stat la închisoare… pe drept, pe nedrept… Ba, cât a stat la închisoare, în 1918, când l-au eliberat, el nu voia să plece de la închisoare: „Nu vreau să plec de la închisoare! Eu trebuie să ştiu pentru ce am fost închis!” Şi nu ştiau cum să-l trimită acasă… El stătea, scria, nu voia să iasă de la închisoare, pentru că l-au închis fără să-l judece şi fără nimic. Deci, aşa stau lucrurile! Şi atunci, vorbind de ardeleni, o astfel de persoană, o personalitate de acest tip este şi Blaga, cu care ne-am ocupat, este şi Agârbiceanu, şi Slavici… Şi Eminescu este o astfel de personalitate. Verticală, deci fără nici un fel de concesie!

— De când a început să vă placă Eminescu?

45


— Eminescu nu mi-a plăcut la început, să vă spun de ce: eram şi

eu elev, cum sunteţi dumneavoastră, la Cernăuţi, şi aveam un profesor de ştiinţe naturale, care se chemă Laurenţiu Tomoioagă; acesta, în doi ani de ştiinţe naturale n-a făcut decât circulaţia clorofiliană, la plante: cum se urcă din rădăcină, cu desene, cu tot… Aflaţi că e singura lecţie pe care o ştiu şi acum, deşi am avut, pe parcurs, profesori care au ajuns academicieni. Nu ştiu nimic despre ei, nici figura nu le-o mai ştiu cum arată… dar pe acesta îl ţin minte pentru că ne chinuia… În prima oră, când venea la ştiinţe naturale, venea cu omul de serviciu după el. Venea cu cărţile lui Eminescu. Avea în „Biblioteca pentru toţi” poeziile lui Eminescu şi ni le dădea la toţi pe masă. Astfel, fiecare primea câte un exemplar din Eminescu. După aceea, urma extemporalul… Apoi recita poeziile lui Eminescu în limba germană, venea în faţa clasei şi noi trebuia să recunoaştem imediat ce poezie este. Mai la început nu prea nimeream, dar după ce am învăţat bine poeziile, începeam să nimerim. Dacă nimeream, aveam notă bună la ştiinţe naturale. Dacă nu, atunci era bucluc mare. De atunci a început să mă intereseze, să mă preocupe Eminescu. Deci iată cât de departe am ajuns. După aceea, s-a întâmplat şi altceva… viaţa asta e plină de surprize. La Universitate, la Cluj, profesorul meu, Dimitrie Popovici, făcea un curs despre Eminescu. Venind la Bucureşti, la doctorat, cu George Călinescu, patru ani am făcut Eminescu, adică am refăcut opera. Deci iarăşi, tot în climatul acesta am trăit şi, după aceea, după încetarea din viaţă a lui Perpessicius, întâmplarea a făcut ca să-mi revină sarcina să mă ocup, în continuarea lui Perpessicius, de opera lui Eminescu… Perpessicius a început în ’39, iată, acum începem şi alte lucruri. Perpessicius a început ediţia integrală în 1939 şi, până la 1963, a tipărit şase volume care acoperă numai două sectoare: poezia şi literatura populară. În 1963, când a părăsit „şantierul ediţiei naţionale”, cum îi plăcea să spună, a adresat o scrisoare deschisă editorului din anul 2000, în care a spus că o viaţă de om nu ajunge ca să parcurgă toată opera lui Eminescu, adică să editeze toată opera lui Eminescu; că este îndoielnic că la anul 2000 cercetătorii şi cititorii vor putea avea pe masă opera integrală a lui Eminescu. Din ’63 până în ’72 s-a scris în presă foarte mult că trebuie să se continue opera lui Eminescu. Sigur, e uşor de scris în presă, e uşor de cerut, dar important e cine face treaba asta… şi întâmplarea a făcut ca eu să iau o anume hotărâre şi, în baza acelei hotărâri, s-a putut constitui un colectiv de cercetători, la Muzeul Literaturii Române, la care era director Alexandru Oprea, succesorul lui Perpessicius la conducerea instituţiei. El a hotărât să se continue ediţia Eminescu. Atunci, mai trebuiau „pălmaşii”, lucrătorii. I-a găsit: unul am fost eu, altul a fost colegul Creţia (Petru Creţia – n.e.), şi ni s-au dat câte doi adjuncţi. Eu m-am ocupat de toate treburile astea, Creţia s-a ocupat de

46


partea filologică. Ne-a rămas să ne ocupăm de proză, de dramaturgie, de corespondenţă, de publicistică, de traduceri. Ne-au rămas, nu multe, ci vreo zece secţiuni... Perpessicius a făcut două şi ne-au rămas nouă vreo zece. Ne-a rămas şi termenul: din ’70 şi până în ’89 să fie gata toată treaba aceasta. Ceea ce am făcut, pentru că altceva n-aveam voie să facem, dar ne-am împotmolit la volumul ultim, pentru că a venit Revoluţia, iar volumul al XV-lea era la tipografie. Mie mi-a fost frică, m-am dus la editură foarte repede şi l-am adus acasă. Am mai stat cu el vreo doi ani, m-am „delectat” cu el, şi abia în ’93 a apărut acest ultim volum. Aici sunt iarăşi obligat să fac o mărturisire: pe parcurs, noi nu ne-am ţinut de program. Vreau să spun că nu am tipărit operele în succesiune: 7, 8, 9, 10, ci le-am tipărit pe sărite. Adică am tipărit volumul de proză, volumul al VII-lea, am sărit peste volumul al VIII-lea, care urma să fie de teatru, pentru că era contractat cu altcineva. Nu ne-am înţeles şi le-am făcut pe ambele. Am tipărit după aceea, în ’80, publicistica, volum cu care am avut bucluc. De aici înainte au spus că nu ne mai ocupăm de publicistică, ci să ne ocupăm de alte domenii. Ca urmare, ne-am ocupat: de traduceri, care nu ridicau probleme, de corespondenţă, care iar nu ridica probleme, până ce au venit, din nou, voci din public, care întrebau unde e publicistica. Am răspuns. Deci nu am mai mers cu 6, 7, 8, ci am mers cu 7, am mers cu 10, după aceea am mers cu 14, apoi ne-am întors la 12, 13 ş.a.m.d., deci din cauza condiţiilor politice de atunci, n-am putut respecta succesiunea fixată de Perpessicius. Cu toate acestea, am rămas neabătuţi de la principiul nostru, şi anume să nu facem nici o concesie în ceea ce priveşte textele, să dăm textele integral. Sigur că am avut probleme foarte mari cu textele. Eminescu spune, de pildă, într-unul: „Vai de capul acelei ţări care are în frunte un dictator nebun!” Păi, gândiţi-vă dumneavoastră că fraza asta apărea înainte de ’89. Şi imediat se zicea „Uite, domnule, ce chestie politică se ridică”. Sau Eminescu spune: „Socialismul este cea mai mare nenorocire pentru un popor” Vă daţi seama ce probleme am avut cu aceste texte! Am spus „Da, dar Eminescu nu vorbeşte despre socialismul nostru de astăzi, vorbeşte despre socialismul utopic, de altădată…“ Aşa, au trecut textele… Astăzi, notele acestea nu mai au valoare, adică le putem abandona. Iată, deci, nişte aspecte mai aparte…

— Ce legătură există între Cernăuţiul lui Eminescu şi Cernăuţiul lui Vatamaniuc?

— Eu ştiu?! Mă rog, este o anume legătură, şi anume că Eminescu a început acolo şcoala. Întâmplarea a făcut că şi eu am făcut pe acolo şcoala, dar mai importante sunt alte probleme pe care le avem noi, astăzi, acolo – şi anume, noi dorim să recuperăm câte ceva din patrimoniu, să recuperăm proprietatea casei lui Aron Pumnul, şi nu putem intra acolo

47


din cauza autorităţilor locale. Avem probleme de altă natură, nu-i cazul să le discutăm aici. Vreau să spun că este o legătură pentru că, de câte ori am trecut prin faţa Liceului „Aron Pumnul”, totdeauna ne-am oprit ca la un fel de catapeteasmă. Totdeauna, când mergeam de la şcoală, îmi făceam drum prin faţa Liceului „Aron Pumnul“, ca să fiu lângă Eminescu. Deci este un destin. La fel, e un parc lângă Mitropolie, unde a stat el – şi pe acolo îmi făceam drum. Prin anume locuri, totdeauna am trecut. Am simţit eu că Eminescu e prezent peste tot…

— Am înţeles că despre moartea lui Eminescu s-au publicat mai multe lucrări, cu mai multe interpretări. Ce ne puteţi spune despre aceasta? Care credeţi dumneavoastră că a fost adevărata muză a lui?

— Şi dacă a avut mai multe? Toată opera lui Eminescu este tipărită, în cele 16 volume am tipărit-o. Totuşi, mai pot să se ivească nişte surprize. Una dintre aceste surprize se leagă tocmai de muza despre care amintiţi – şi anume că, în anul 2000, s-a dat publicităţii corespondenţa dintre Eminescu şi Veronica Micle. Eu ştiam că aceste pagini lipsesc, dar nu ştiam unde se află. Ei bine, s-a tipărit această corespondenţă şi aici se văd foarte multe lucruri, nu numai partea de roman sentimental, că de asta e vorba în dialogul epistolar, să spun aşa, dar aici mai sunt şi alte lucruri care pe noi ne interesează foarte mult. Oricum, muza „principală” a fost Veronica Micle. Şi asta fără nici un fel de discuţie. Din acest volum se întăreşte şi mai mult ceea ce bănuiam mai dinainte că, în anumite momente, Veronica Micle a dorit mai mult decât putea să ofere Eminescu, adică Eminescu era de o conştiinţă extraordinară şi el ştia foarte bine că nu putea să-i ofere condiţiile de viaţă pe care le-a avut ea, ca soţie a rectorului Universităţii din Iaşi. El era un ziarist cu veniturile pe care le avea, dar a amânat căsătoria; ea tot a stăruit, dar el a tot amânat-o, tocmai din această cauză, pentru că îşi dădea seama că nu putea să-i asigure condiţiile de viaţă pe care le-a avut ea mai înainte. Tocmai acest lucru rezultă foarte bine din această corespondenţă, care s-a tipărit. Altceva nu ştiu ce ar mai putea să se descopere. Poate în ceea ce o priveşte pe Veronica Micle… Mitte Kremnitz era o pasiune întâmplătoare. Ea era în cercul lui Maiorescu şi era mai mult o chestiune de poem. I-a şi închinat un protocol. Există un album, cu referire la descendenţi. Se află la Biblioteca Universitară din Iaşi, dar nu sunt poezii noi, sunt poezii pe care le-a închinat Veronicăi Micle. Aşa că la Eminescu nu poţi să spui că anume poezie a fost închinată uneia sau alteia. Esenţial este că marea lui iubire a fost Veronica Micle. A mai fost şi Cleopatra Poenaru, a fost şi Mitte Kremnitz, mă rog, în plan secundar.

— Ce preferaţi mai mult, activitatea poetică, sau activitatea jurnalistică a lui Eminescu?

48


— Eu îl prefer pe Eminescu în totalitate. Pentru mine Eminescu

este unul singur. Nu este numai poetul sau numai jurnalistul. Întâmplarea a făcut ca să mă ocup de publicistică, pentru că Perpessicius a făcut foarte bine, editând poezia. A făcut un lucru extraordinar, pe care noi nu mai trebuie să-l facem acum, în cazul lui Eminescu, dar ar trebui să-l facem la alţi autori: a făcut ceea se cheamă „familia de texte”. Poeziile lui Eminescu sunt răspândite în toate cele 42 de caiete. Perpessicius a luat poezia fundamentală, poezia tipărită şi a grupat în jurul ei toate variantele şi toate formele care sunt în manuscrise. Acest lucru nu l-a mai făcut nimeni şi nici nu este capabil să-l mai facă, nu mai e cazul, a făcut-o singur el, dar l-a costat vederea. Munca la descifrarea manuscriselor l-a dus la orbire, şi-a epuizat complet vederea. Deci, când şi-a încheiat activitatea, în 1963, şi-a încheiat-o nu pentru că a vrut, ci pentru că nu mai putea să vadă nimic. Avea o pereche de ochelari cu opt dioptrii şi nici pe aceia nu-i mai folosea. Eminescu este foarte fin, foarte variat şi foarte greu de descifrat; descifrarea lui presupune o muncă extraordinară, iar această muncă i-a epuizat vederea.

— Cum interpretaţi spusele Veronicăi Micle: „Ce crezi tu, Emin dragă, că cei care-mi vor mie răul, ţie îţi vor binele?”

— Da, a mai spus şi altele: „Dacă nu ne căsătorim imediat, să ştii că eu mă duc la Viena şi o să-mi trăiesc viaţa!” La care, Eminescu i-a răspuns: „Pe această cale, eu nu te pot urma!”. Corespondenţa lui Eminescu mi-a căzut foarte bine. O să vă spun de ce: pentru că eu am tipărit foarte multe articole ale lui Eminescu ce nu au semnătură şi esenţială este, în acest caz, atribuirea paternităţii. Foarte multe voci s-au ridicat şi au spus că am atribuit lui Eminescu prea multe articole, care nu sunt ale lui. Nimeni nu mi-a spus de ce nu sunt ale lui. Mi-a spus că sunt prea multe. Şi acum vine Eminescu, în două sau trei scrisori către Veronica Micle, în care-i spune că de la data… la data…, tot ziarul „Timpul” a fost redactat de el. Atunci când am citit aceasta, am avut o tresărire : ia să văd câte articole din Eminescu am reprodus eu din perioada asta! Am văzut că din acelaşi număr din ziar am reprodus trei articole, fără să ştiu de corespondenţă, însă rămâne altă problemă deschisă. Eu nu m-am ocupat şi de rubrica măruntă, adică unde pot fi forme stilistice care sunt atribuite lui Eminescu. Eminescu spune că tot ziarul e scris de el. Deci trebuie recitit ziarul măcar pentru aceste perioade şi scoase şi rubricile acestea mărunte, care sunt tot ale lui. Numai că, din păcate, nu vom mai putea face acest lucru, pentru că ziarul „Timpul” este distrus pe anumite perioade şi altă colecţie nu este în ţară, decât cea de la Academie. Mai este una la Piatra Neamţ, cu care ne-am mai completat noi lipsurile de aici şi, dacă nici la Piatra Neamţ nu există

49


numărul respectiv, iar al nostru de aici este distrus, atunci acele articole sunt pierdute. Deci asta este drama noastră.

— Până în 1889, s-a publicat un volum integral de poezii de Mihai Eminescu?

— S-a publicat volumul lui Titu Maiorescu, în 1883 şi s-a retipărit în foarte multe ediţii. Volumul stă şi azi la baza traducerilor, în care autoritatea lui Eminescu l-a impus ca poet. Ne vine foarte greu să spunem că Mihai Eminescu a făcut şi alte lucruri, nu numai poezie. Aşa mare autoritate a avut Maiorescu, încât tipărind ediţia din 1883, l-a privat de celelalte domenii. Noi încercăm şi sper să reuşim, poate dacă nu acum, poate într-un timp când lumea va citi toată opera lui şi atunci se va vedea că sunt lucruri foarte importante, pentru că Eminescu este Unul, este Unicul, şi poezia, proza sunt forme specifice ale aceluiaşi suflet, aceleiaşi personalităţi. Acestea sunt numai aspectele formale.

— Vă rugăm să ne redaţi o zi de muncă din viaţa unui cercetător. — Eu nu am o zi de muncă, am toate zilele pentru muncă, pline cu

de toate. Uite, dimineaţă am dat zăpada, ca să nu ne amendeze; apoi, am făcut alte lucruri, după aceea am venit aici, mă duc acasă, mă ocup de treburi domestice, nu mă ocup numai de Eminescu. Hai să spun că, împreună cu soţia, ne ocupăm de un lucru foarte gingaş şi foarte obositor: ne ocupăm de o ediţie integrală a lui Slavici. Deci, am tipărit şapte volume şi acum ne ocupăm de continuare, de al VIII-lea. Aşa cum am avut pentru Eminescu opera integrală, vrem să avem şi pentru Slavici. Cu asta ne ocupăm acum. Este o plăcere grozavă. Am mers şi am făcut cópii xerox la Academie, am făcut corecturile pe print, la editură; au venit înapoi cu alte greşeli, iar acum le dăm înapoi cu corecturile noastre şi tot aşa. Deci, „o zi de muncă“, aşa cum o vedeţi dumneavoastră, eu n-am. Toate sunt amestecate, nu stau de dimineaţa şi până noaptea numai să cercetez sau numai să scriu, ci fac de toate. Ba, mai mă ocup şi de problemele Centrului de la Rădăuţi, că plecăm acolo destul de des. Atunci ziua de muncă e pe tren. Aşa stau lucrurile, în mod cât se poate de firesc, de omenesc, de normal, dar trebuie să le facem pe toate. Eu nu m-am plâns niciodată că n-am timp.

— Vă rugăm să lăsaţi un mesaj tinerei generaţii. — Mesajul meu este foarte simplu: tot ce facem în viaţă să fie bine

făcut, aceasta este important; poate recunoaşterea nu va fi imediată, dar nu se poate ca la o vreme să nu fie şi recunoaşterea respectivă. Dacă e vorba de o chestiune personală, nu m-am gândit niciodată că o să ajung membru al Academiei, dar am avut ca ideal ca ceea ce fac să fie bine făcut. Astfel, mi s-a creat şi o opinie foarte proastă: se spune că pe unde trec eu nu mai rămâne nimic. Cu alte cuvinte, nu am mers la mulţi autori,

50


m-am oprit la câţiva, dar acei câţiva am căutat să fie bine lucraţi. Deci, am secătuit, cum s-ar zice, domeniul. În ceea ce priveşte tineretul, este bine să ştie că ceea ce faci în viaţă trebuie să faci temeinic şi să nu aştepţi răsplata imediat. Ea va veni!


51

GHEORGHE DINICĂ

Interpret de o deosebită forţă dramatică, excelând mai ales în personaje antipatice, negative, cu o puternică notă
de mahala în limbaj şi comportament, actorul Gheorghe Dinică a debutat în cinematografie foarte devreme, în 1964, în filmul „Străinul”. Au urmat, într-o enumerare inevitabil incompletă, nu mai puţin de 80 de apariţii cinematografice, de la roluri episodice, la personaje rămase în conştiinţa publicului prin replici sau gesturi unice. Aceeaşi curbă ascendentă a cunoscut-o cariera de actor de televiziune, ca şi aceea de interpret, la Teatrul Bulandra, dar şi la „Naţional”, al nu mai puţin de 30 de roluri. Laureat al Premiului de
excelenţă al UNITER (1999), Gheorghe Dinică a fost recompensat şi cu „Premiul de excelenţă al cinematografiei”.

ă mulţumesc pentru că m-aţi invitat printre dumneavoastră. Şi aceasta face parte din meseria noastră: să te întâlneşti cu cei

care te văd în anumite personaje, să ai o conversaţie liberă despre aşa-zisa „bucătărie internă" a meseriei noastre. De obicei, fiind comunicativ, nu mă deranjează faptul că ies din personaje şi mă prezint în faţa dumneavoastră, răspunzându-vă la întrebări. Numai aşa cred că se poate lega o conversaţie. Vă voi răspunde cu cea mai mare plăcere la ceea ce pot eu să răspund.

V

Datele citate din biografia mea sunt adevărate, dar cred că nişte date statistice nu exprimă mai nimic. Sunt înşiruiri de realizări, dar perioadele ascunse ale fiecăruia sunt infinit mai bogate şi greu de explicat, în general. Viaţa noastră este o viaţă cumplită. Când ajungem acolo, părem că nu ne pasă de nimic, dar este foarte greu să laşi la o parte totul şi să urci pe scenă, continuând să fii la fel de normal, comunicativ şi talentat de fiecare dată. Este o muncă pe care lumea nu prea o cunoaşte, dar noi ne lovim de ea. Cine poate să reziste la şocurile acestea ajunge şi la vârste mai înaintate. Am avut colegi senzaţional de talentaţi, care nu au rezistat... Am avut actori nemaipomeniţi, am lucrat cu actori senzaţionali… Îmi pare rău că din ce în ce au rămas mai puţini. Asta este viaţa. Este o muncă grea, cu condiţii grele. Noi nu suntem la Hollywood, sau în cine ştie ce mare capitală a teatrului şi filmului. Facem ce putem pe aici, pe străzile

52

G h e o r g h e D i n i c ă

noastre. Câteodată ne iese bine, altă dată lumea trebuie să înţeleagă că nu suntem într-un turn de fildeş, ci trăim şi noi prin autobuze şi troleibuze. Totuşi, acesta ne este destinul, pe care trebuie să-l facem cât mai viabil. Oamenii care-şi iubesc profesia o fac cu talent. Cred că este singura soluţie ca să iasă ceva. În rest, aceasta este situaţia. Mergem pe la aceleaşi magazine, circulăm cu aceleaşi troleibuze şi… să fim sănătoşi!

— În primul rând, am vrea să salutăm prezenţa dumneavoastră în cadrul „Conferinţei de Joi", ca personalitate marcantă a scenei româneşti, care ne onorează. Apoi, v-am ruga să ne spuneţi cum aţi reuşit să parcurgeţi un repertoriu atât de variat, de la dramă, până la comedie? În rolurile comice, dumneavoastră manifestaţi un comic aparte, ironic, deosebit, care lasă impresia că ar veni din zona aperceptivă, ar fi ceva înnăscut, nu ar fi dobândit în timpul activităţii profesionale. Cum se face că majoritatea rolurilor dumneavoastră sunt roluri negative? Bazându-mă pe puterea dumneavoastră de anticipaţie, pe predicţie şi premoniţie, având în vedere că în prezent cultura noastră în general, şi teatrul în special, parcurg o etapă de criză, sunt într-un con de umbră, cum vedeţi dumneavoastră ieşirea din această situaţie?

— Aş începe cu faptul că am avut şansă. Şansa este un termen filosofic care nu este palpabil, dar în meseria noastră trebuie să ai şansa să te găsească cineva, să te vadă cineva. Institutul de Teatru nu poate să te înveţe, dacă nu ai în tine nişte date naturale, înclinaţii native. El te poate dirija acolo, îţi poate îndruma paşii, dar trebuie să ai de la natură ceva. Se pare că eu am avut şansa să lucrez, de la început, cu mari regizori. Am lucrat cu aproape tot ce a avut Ţara Românească mai bun. Şansa! Ea m-a ajutat să fiu şi sănătos, m-a ajutat să fac faţă la nişte eforturi, pentru că am jucat nişte roluri care mi-au cerut eforturi inimaginabile. Efort fizic şi psihic am avut seară de seară, cred că este normal, dar am reuşit să depăşesc. Am făcut atâtea filme, în condiţii româneşti, adică fără multe bucurii, dar în situaţii grele - frig, iarnă, noroaie… Pentru aceasta, trebuie să ai de la natură ceva, să te naşti cu forţa de a rezolva. Atunci, nu exclud talentul, toate astea merg bine. Eu pun pe primul loc, în evoluţia mea, şansa. Şansa este mare lucru. Lumea poate că nu înţelege, dar în domeniul meu este decisivă. Am avut noroc şi de sănătate. Mare lucru să fii sănătos! În meseria mea, dacă eşti bolnav, ai terminat-o. Nu merge cu jumătăţi de măsură. Trebuie să fii în formă. După aceea, chiar datele naturale - de memorie, de exemplu - acestea le ai sau nu le ai. Pe mine m-au ajutat. Cineva, de sus, de jos, de unde-o fi fost, m-a ajutat, mi-a dat datele acestea şi am putut să fac faţă la solicitări foarte grele.

Îmi aduc aminte, prin 1960 şi ceva, m-a chemat Victor Iliu, un mare profesor; m-a văzut la teatru, m-a chemat şi la film. A crezut că dau

53


rezultate pe peliculă. În film asta contează: ceea ce ecranul transmite mai departe. M-a văzut el, am rămas, am cantonat până în zilele noastre. Lucrurile se leagă unul cu altul. În meseria aceasta, nu este de ajuns să faci un rol şi pe urmă să greşeşti; trebuie să le faci bine pe toate, pentru că nu te iartă nimeni, nici că eşti obosit, nici că te-ai certat cu nevasta, nici cu vecinul. Trebuie să fii cu totul acolo. Trebuie să ai nişte date pe care, dacă nu le ai, nu te ajută nimeni.

Faptul că eu joc personaje negative? Păi, asta a fost cea mai mare şansă a mea, pentru că în perioada respectivă personajele negative erau scrise foarte bine. Personajele pozitive? Am avut colegi care, săracii, apăreau statui, acolo. Trebuia să fie buni… Fals vorbind, pentru că omul are toate datele în el. Personajele negative ofereau posibilităţi de interpretare mult mai mari, decât să spui nişte lozinci şi să le spui prost. Cum să le spui altfel? Ele erau născute moarte. Pe când, personajul negativ îţi mai permitea să te mai scarpini, să faci şi gesturi omeneşti, adică să fii mai adevărat. Pe mine m-a ajutat faptul că figura mea şi modul meu de a privi lucrurile au mers pe genul ăsta. Ei s-au şi obişnuit: „Dacă a mers o dată bine, hai să-l punem în rolurile astea!". A fost marele meu avantaj, că am început cu asemenea personaje. Aş vrea să spun că acestea sunt foarte dificil de jucat, sunt şi cele care au aplomb mai mare. Un om care vine şi-ţi dă tot timpul sfaturi aşa: că el este curat, că el este deştept… Atunci lucrurile se cern de la sine.

Mi-ar fi plăcut! Uitaţi, acum, în marile cinematografe ale lumii, personajele acestea ajung mult mai repede la public. Aceasta nu înseamnă că eu dau lecţii la public cum să fii ticălos, şmecher, dar prind la public şi m-au ajutat în carieră.

— Dar sarcasmul de care daţi dovadă? —Probabil că firea mea ajută acolo, cu ceva, dar este un ton cu

care pătrunzi la oameni mult mai uşor decât cu tonul profund. Acesta este construit, de multe ori. Dacă omul nu are în el o viaţă normală, tot timpul să fie cel mai curat, cel mai deştept, cel mai… plictiseşte, totuşi. Trebuie puţină glumă, trebuie o nuanţă de persiflare a vieţii – în meseria mea, vorbesc – care dă culoare şi credibilitate. Asta este părerea mea şi eu o fac fără să fiu filosof; acesta este felul meu de a fi şi până acum m-a cam ajutat. Este o meserie care se câştigă pe parcurs. A construi un personaj nu înseamnă că te duci acolo şi îl iei. Este de lucru foarte greu. Mai este şi altceva: viaţa ta trebuie să se confunde cu această meserie. Nu poţi să le faci bine pe amândouă. Laşi viaţa ta particulară pe planul al doilea; tot ce ai în gând şi toate concentrările tale de zi şi noapte. Nu este uşor efortul să scoţi un spectacol. Este foarte multă muncă, cu tine şi cu tot. Atunci, viaţa noastră particulară… este şi nu este… Alţi colegi de-ai mei probabil că au

54


altă părere, dar eu… Spuneaţi mai devreme că sunt un tânăr căsătorit. Este adevărat, eu am avut şi avantajul de a face această meserie liber şi nesupus obligaţiilor familiale. Eu am ştiut că am de făcut asta şi gata! Îmi luam valijoara şi plecam prin ţară, unde era filmarea. Viaţa de familie te mai adună. Eu nu am avut responsabilităţile acestea; numai să-mi fac meseria. Asta a contat. Este greu de spus, nu se poate da o reţetă. Fiecare face cum se pricepe el.

În orice caz, la noi nu s-a făcut uşor meseria aceasta. A fost cu zbucium. Au fost perioade când s-a lucrat foarte greu. De exemplu, eu am început în anii '60, când domeniile artistice au ţâşnit aşa, dintr-o dată. Fusese perioada de strângere după război, de aşezare socială, dar în '60 poezia, muzica, teatrul şi filmul au avut o perioadă bună. După aceea, au căzut iarăşi. Mă refer la mişcările sociale, care influenţează foarte mult domeniul nostru. O perioadă, cam după anii '70, iarăşi a început plafonarea. Problema noastră este faptul că se schimbă generaţiile; nu a noastră, a spectatorilor, în general. Apare o generaţie tânără, care îşi caută drumul, mecanismele de a se exprima. Condiţiile financiare sunt incomparabil mai grele, pentru că trebuie să ai bani ca să mai faci un film, un spectacol. Înainte, totul se făcea de la buget. Nu aveai grija asta. Este mai complicat cu banii. Cine este pasionat şi nu vede altceva în viaţă decât meseria asta, se zbate. Să sperăm că lucrurile se vor remedia, pentru că nicăieri pe lume nu se face treaba numai din pasiune. O treabă din asta se face cu cheltuială, cu un buget mare, cu investiţii. În plus, este o perioadă nouă pentru tineri. Le doresc să se afirme cât mai frumos şi mai bogat. Talente avem. Este un popor plin de talent pentru spectacol, pentru teatru, pentru muzică şi pentru toate. Sper să rezolvăm şi chestiunea aceasta, să avem o viaţă cât mai lipsită de griji şi să ne dăm drumul la tot ce avem în noi de valoare. Asta ar fi dorinţa mea pentru ceea ce urmează.

— În meseria dumneavoastră aţi luat contact direct cu cazuistica şi cu domeniul de activitate al ministerului nostru. Cum aţi perceput aceste roluri, acest domeniu, în general?

— Nu am lucrat în domeniul dumneavoastră, dar tot repertoriul mondial se bazează pe capacitatea actorului de a intra în pielea diferitelor personaje, de la clasici, până la omul de lângă tine. Povestea din film este mult mai interesantă şi mai dură în realitate. Filmul estompează adevărurile care au fost mult mai dure în realitate. Rămâne, din tot, o povestioară. Cine a lucrat în domeniul acesta recunoaşte, ştie cum stau lucrurile. La filmări am cunoscut oameni care lucrează în domeniul criminalisticii, specialişti care sunt în viaţă. Povestirile lor după cazuri reale, erau mult mai interesante, în particular, decât poate să apară într-un film. Aceasta este legea.

55


Eu cred, însă, că ceea ce lipseşte filmului românesc, în clipa de

faţă, ţine de domeniul scenariilor. Scenariile nu sunt făcute de specialişti. Apar nişte tineri care vor să spună ceva, dar aceasta este o meserie. Te uiţi la filme americane, englezeşti. Nu este o fisură, urmăreşti fără nici o pauză, cu întortochere şi neclaritate, toată povestea. Pentru că a venit vorba, diferenţa între noi şi ei este cosmică. Mă refer la felul în care se lucrează în aceste ţări, în America sau Anglia; este de ajuns să le cităm doar pe ele. Vine unul, are o idee, se duce la producător şi îi vinde ideea. După ce vinde o idee, există o echipă care se adună şi care începe să scrie. Este o echipă, nu lucrează unul singur. După ce scriu un fel de scenariu, trec la dialoguri. Aici intervine o altă echipă, de specialişti în dialoguri. Vine unul şi zice: „Aici, pe scena asta, două-trei gaguri ar suna foarte bine!" Apoi, când vă duceţi la cinematograf, rămâneţi foarte captivaţi de ceea ce vedeţi sau auziţi. Este, fără îndoială, o industrie fantastică. Noi, bâjbâim acolo... Ăla nu este scenarist, celălalt nu este regizor... Acestea sunt posibilităţile. De multe ori, te uiţi acolo, la premieră şi nu eşti mulţumit. Atât putem, acestea sunt posibilităţile. Este o meserie cumplită care le aduce unora, în Occident, averi fabuloase, dar ceea ce fac ei acolo nu seamănă cu ceea ce facem noi. Muncim şi noi cât putem, lumea înţelege.

— Puteţi să dezvoltaţi ideea rolului şansei în meseria dumneavoastră? Aţi avut totuşi, printre altele, şi şansa să vă naşteţi aici…

— Nu, aceasta nu este o şansă. M-am referit la şansele de devenire profesională. Noi, la institut, nu avem o clasă care să formeze actori de film. Actoria de film are legile ei, total diferite de cele ale actoriei de scenă. Totul este altfel. Unii dintre noi s-au adaptat la legile filmului, care sunt cu totul altfel, ca expresie, ca orice… Scena cere o manifestare de alt tip, cu filmul se lucrează mai la amănunt. Cine îl face bine, la noi, îl face din naştere. Este şansa despre care vorbeam, care mai intervine. Este dăruire, este talent. Este mai mult decât atât. Eu ştiu bine unde trăiesc, ce nivel de cinematografie avem, dar în străinătate toate sunt învăţate, studiate. Noi facem totul printr-o intuiţie naturală, ca acela care cântă de când s-a născut şi nu ştie notele.

—Dumneavoastră cântaţi? — Nu, nu am nimic în comun cu cântecul. Nu cânt. Îmi place

muzica, dar nu ştiu legile muzicii. Eu cânt, cum se spune, după ureche. Am ureche muzicală. Ca să cânţi, trebuie să ştii meseria asta. Am primit şi complimente şi aprecieri, dar ştiu precis că meseria este meserie. Noi avem multă intuiţie, suntem foarte inventivi, în mai multe domenii. Sunt oameni foarte talentaţi, se nasc cu talent. Există, deci, gena. Însă, toate acestea, puse într-o şcoală, cu anumite pretenţii, ar ieşi şi mai mult: ar ieşi scântei.

56


Nu sunt nici filosof, nici prea priceput în a explica. Îmi aduc aminte

de începuturi… Greu de exprimat toate misterele fiinţei umane, toate feţele, într-un rol. Lumea zice că uneori le-am prins bine, dar trebuie pricepere, trebuie meserie. Dacă o ai şi ai şi altele, iese şi mai bine. Deocamdată, eu sunt la nivelul de inspiraţie şi de talent nativ. Alţii, au meserie. De exemplu, un actor care ajunge la Hollywood, este star. El nu a încetat şcoala. Are profesorul lui personal, pentru că viaţa aşază pe om zgură, oboseală, plictiseală. Deci, o mare vedetă de la Hollywood are profesorul lui personal care îl mai curăţă de praf.

Nu prea am făcut acelaşi tip de roluri. Poţi să fii chiar Robert de Niro, profesorul te mai trage de mânecă. Meseria lui este o altă meserie, pentru care am toată consideraţia.

La noi, nu se gândeşte nimeni, când scrie un scenariu de film, la vreun actor. El scrie aşa: „O femeie a trecut strada, s-a împiedicat şi a căzut”. Nu scrie de ce a căzut, cine este femeia. Atunci, începi să alergi după acea femeie. Dintre actori, cine se salvează, se salvează… Dincolo, din scenariu rezultă că numai un anumit actor poate să facă rolul. Nimic din ceea ce vedeţi pe ecran nu este în plus. Nimic nu este în afara scenariului. Ţi se pare evident că este scris pentru cineva anume. Aşa este! La noi, scenaristul nu se gândeşte. Îşi scrie partea lui, ca să scape de sarcină. Apoi, vine regizorul şi începe să caute. Ne ia pe rând: unul nu este, unul este bolnav. Îl ia pe actor pe simpatii, pe faptul că a mai lucrat cu el şi s-au înţeles la lucru. Ţine cont şi de datele personajului, dar totul ar trebui să plece de la scenarist: să ştie şi tipurile, ce i-ar merge aceluia, ce i-ar merge celuilalt.

— Cu toate acestea, şi străinii au greşelile lor. — Da, dar greşelile lor sunt de alt tip. V-am spus, este o meserie

cumplită şi este evident că noi o facem din plăcere. Am ajuns la vârsta când nici nu mai poţi să te gândeşti să nu-ţi continui meseria. Cât despre roluri, s-a nimerit să iasă unele bine, spre bucuria noastră.

— Ce rol v-a satisfăcut cel mai mult? — Sunt mai multe. Bine, la noi se întâmplă o nebunie: filmăm,

începem filmările şi de-abia la premieră vezi ce a ieşit, când este prea târziu să mai repari, în cazul filmului. La teatru, repetiţiile te ajută să te perfecţionezi. După părerea mea, teatrul are mai multă valoare. Intri acolo, cu personajul verificat în repetiţii şi te trezeşti la premieră că ba nu se aude ce vorbeşti, ba că nu se vede, de multe ori, faţa, acestea fiind eşecuri din punct de vedere al tehnicii. Ce mai poţi să faci? Să speri că, poate, rândul viitor va fi mai bine. Nebunia este că nu ai cum să repari. Cum se spune, scapă cine poate!

57


În filme, am avut roluri care m-au satisfăcut. În filmul „Prin cenuşa

imperiului” am jucat un personaj fabulos, după părerea mea. Scenariul era scris după un roman al lui Zaharia Stancu, „Jocul cu moartea”. Este un roman fascinant. Scenariul nu a reuşit să cuprindă totul. Referindu-mă la desfăşurarea filmului, pot să vă spun că am fost în 25 de locuri de filmare, prin toată ţara. Personajul meu era foarte interesant, adică neobişnuit. Este neobişnuit în cinematografia românească un asemenea tip de personaje. Mi-a adus satisfacţii dintre cele mai bune. Nu mă refer la recompensele acestea onorifice, ci la faptul că m-a satisfăcut ca actor. Acolo am desfăşurat posibilităţile mele de interpretare, de impresionat publicul. La Karlovy Vary am luat un premiu. M-au chemat acolo să mă vadă, cum arăt în realitate. Deci, rolul mi-a adus satisfacţii profesionale foarte mari.

Pe urmă, rolul lui Stănică Raţiu. Diplomatul acesta al meu era neobişnuit pentru scrierile noastre. Pentru cinematografie, în mod sigur era de neimaginat personajul. La noi, cel mai mult au reuşit filmele după mari romane, adaptările cinematografice. De ce? Pentru că ele aveau substanţa unui roman foarte bun şi au luat de acolo lucruri care au fost apreciate. Au dat rezultatele cele mai bune pentru că au dat la bază un roman de mare valoare. Apoi, au avut succes rolurile care aveau ceva de spus. Filmele cu personaje din cele două războaie au fost fantastice. Filmele lui Sergiu Nicolaescu, acelea, la început, cu legionari, poliţişti au fost făcute foarte bine. Au rămas câteva în istoria cinematografiei româneşti, aşa, săracă cum este, şi este mare lucru.

Avem o generaţie care bate puternic la uşile afirmării. Unii au talent. Probabil că se va merge pe alte mijloace de expresie şi pe alte mesaje. Tinerii văd viaţa aşa cum o văd ei. În orice caz, este o meserie pe care de multe ori nu este bine să o invidiezi, pentru că nu este cazul. Te chinuie şi te distruge, dar este damblaua noastră şi trebuie să o continuăm.

— Care este relaţia dintre actor şi mediul în care trăieşte? — Dacă nu te gândeşti la condiţiile în care trăieşti, eşti pierdut.

Dacă mă iau după De Niro, trebuie să mă duc la un spital să mă tratez. Trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem şi de ceea ce putem noi, de condiţiile în care trăim. Din ce se oferă, să facem cât mai bine.

Este şi aceasta o mare ambiţie, dar mă întreb: într-o bună zi, cineva se va ocupa să scrie pentru Gheorghe Dinică un scenariu? Nu cred! Ei scriu scenarii pline de idei măreţe sau de fraze generale, nu din cele care să pătrundă bine în gura actorului sau să dea bine în interpretarea lui. Încă se scrie o poveste. Pe urmă, stau şi aşteaptă. A fost, poate, mai prezentă, regia de film. În rest, toate compartimentele lipsesc. Se face ca la urechiştii din muzică. Dacă s-ar face o specializare în domeniu… Uite, operatorii au. Cei care se ocupă de tehnica cinematografică trebuie să ştie

58


carte: fotografie, imagine. Pe când, la cinematografie, se consideră că dacă eşti autorul romanului faci şi scenariul. Nu există!

— Vă place să recitaţi? — Eu nu cred că poezia se recită. Nu cred în recitări. Poezia se

citeşte. Toţi spun Eminescu aiurea-n tramvai! Caută nişte tonuri şi nişte cântări care nu au nici o legătură cu Eminescu. Toţi marii poeţi au scris ca să-i citeşti şi ca să stai foarte mult pe gânduri. În rest, spui vorbe! Unii şi-au făcut din asta un fel de meserie. Eu nu cred în această „meserie". Este foarte greu să interpretezi poezie, să intri în domeniul poetic al cuvântului. El l-a scris acolo trecându-l prin mai multe filtre ale gândirii sale. Expresia directă îi anulează foarte mult din valoare. Apoi, nici nu are rost să apară unul şi să urle la tine în versuri. Mai bine citim versuri acasă. Totuşi, la noi s-a creat o boală: a recitatului (într-o perioadă când apar prin toate tribunele recitatori). Poezia adevărată nu se poate interpreta. Se citeşte. Citeşti de câteva ori, până înţelegi ce a vrut poetul să spună. Poate un actoraş să exprime ce a exprimat poetul?

Să vă dau un exemplu: am avut un prieten, cu care eram într-o seară la o mică agapă, care mi-a atras atenţia: „Voi sunteţi foarte proşti". „De ce?" „Pentru că erau doi inşi care recitau Sara pe deal". Ăla o aşteaptă seara pe deal şi ea nu mai vine. Recitatorii urlau ca disperaţii că iubita nu mai vine.

Alţii pun, acolo, puţină lacrimă şi alte ingrediente. Numai când spun: „te iubesc", îşi caută la tonuri! Nu, domnule, spune-o normal sau nu o mai spune!

— Aţi recitat, totuşi, versuri? — Da, fabule. — Aţi spus rar „te iubesc"? — Foarte rar. Este greu s-o spui. Şi declaraţia aceasta este

„făcută”. Adică, am făcut declaraţia şi apoi, ce o ieşi o ieşi, eu mi-am făcut datoria! Nu aşa, trebuie să demonstrezi, fără cuvinte, că iubeşti! Am spus-o. Atunci, s-a bifat că te iubesc. Atunci, ce mai urmează? Că te urăsc? De obicei, lumea trăieşte din tonuri.

— Aşa cum s-a semnalat în biografie, sunteţi băiat de cartier. Au existat, acolo, nişte condiţii prielnice ca să porniţi pe drumul artei?

— În cartierul acela nu era nimic. Nu era nici lumină electrică. M-am născut în Giuleşti, să fie clar că nu mă jenez, lângă calea ferată. Nu mai vorbesc că era noroiul până la gât. Am cunoscut strada, e adevărat, strada de cartier, dar am plecat de acolo. Am avut posibilitatea să mă descurc singur, familia nu exista. Am avut şansa de a cunoaşte viaţa.

Teatrul, la noi, a fost foarte bun. La film ar fi ceva de zis, dar noi am avut un teatru fantastic. Amintindu-mi de începuturi, pot spune că m-au

59


impresionat marii actori pe care i-am avut. Dacă am fi trăit în altă capitală a lumii, cunoscută, ar fi fost altceva. La noi a fost extraordinar, pentru ceea ce avem noi aici. Teatrul are şi un repertoriu, mult mai bogat. A dat valori mari, mari de tot. Sunt zeci, sute, de-a lungul timpului. Au fost fenomene în domeniul acesta. Am avut talente mari.

Diferenţa dintre actorul de teatru şi cel din cinematografie este cosmică. De ce? Pentru că în film, pe locul întâi este tehnica. Poţi să repari, să înfrumuseţezi. Poţi să lucrezi la o scenă până iese cea care crezi că este bună. Teatrul este cel adevărat. Este ca la circ, când se aruncă artistul cu trapezul. Cea mai adevărată este scena, când ai tras cortina, nu filmul. Filmul are pătrundere mai largă, dar teatrul este cel mai adevărat. Apoi, până la invenţia cinematografului, s-au scris cele mai mari piese de teatru. Teatrul are adevăr. Nu poţi să păcăleşti pe nimeni. Dacă nu eşti bun, te-ai nenorocit. Nu ai nici o şansă. Te respinge sala din start. Este ca la circ, când intră dresorul în arenă. Simţi nebunia… Stau acolo 1000 de oameni şi aşteaptă. Este cumplit şi, dacă nu eşti în formă şi nu eşti pregătit bine, nu te iartă. Este încercarea cea mai grea, ca la sportivi, în marile performanţe. În momentul în care ai clacat acolo, ai terminat. Din cauza aceasta, repertoriul teatral este mult mai valoros. Una este să joci Shakespeare, Aristofan, Molière şi alta este să joci vorbele nu ştiu cui care a scris un scenariu. Nu îmi este jenă să spun lucrul acesta, stăm prost la capitolul scenarii. Dar la teatru, pregătirea şi evoluţia ta pe text este nemaipomenită. De aceea este atât de greu, pentru că trebuie să fii totdeauna foarte atent, să nu dai rateuri, să fii în formă. Seamănă, într-un fel, cu marile competiţii. De aceea teatrul are valoare mai mare, pentru că este direct, pe viu. Cine poate, face. Cine nu poate, se mai opreşte pe parcurs.

— Seamănă viaţa de cartier, de gaşcă, cu cea din filme? — Ce să mai vorbim despre viaţa din cartier, cu găştile lui… Pot să

vă spun că în cartier, la calea ferată, erau cu totul alte legi. Aveam şi două bande acolo, care aveau conducătorii lor. Anunţau, din când în când, că între 12 şi 13 să nu iasă nimeni pe stradă, pentru că aveau trageri. Aveau ei ceva de împărţit. Acolo am văzut ce a făcut Alimănescu. Pe drumul spre şcoală, vedeam multe cadavre. Tot acolo se juca barbut pe stradă. Nu era pavaj, era piatră. Eu cunosc bine cartierul bucureştean. Am avut prieteni şi în Rahova şi în alte cartiere. Fiecare cartier are specificul lui. La un moment dat, eu am plecat din cartier.

— Cum arăta cartierul bucureştean la sfârşit de săptămână? Ce făceaţi, de exemplu, sâmbătă seara?

— Eu am plecat de acolo la o vârstă când începeau distracţiile. Mai încercam să ne colorăm viaţa. Pe la 15 ani a trebuit să plec. Îmi amintesc că erau la Cuţarida, prin Regie, nişte saloane de dans. Primii paşi

60


aceştia au fost. Jucam barbut, cu capace de bere, şi alte jocuri ale străzii de cartier. Apoi, bombardamentul din 4 aprilie, care m-a prins acolo… După nici o oră de bombardament, cartierul s-a făcut un cimitir. Sunt lucruri care nu au numai poezia cartierului, ci sunt şi nenorociri. Au trecut atâţia ani…

— Aveaţi vreo prietenă în Giuleşti? — Nu, nu am avut o prietenă! Eram prea mic atunci… La vârsta

aceea, este greu să-ţi dai seama. Dacă am plecat aşa de tânăr… Totuşi, era viaţă de cartier, cu legile ei, legile străzii… De exemplu, am prins perioada când nu puteau să vină alţii să conducă o fată, seara, dacă erau din alt cartier…Legi din acestea, pe care le-au mai scris alţii, prin romane, dar pe care le-am văzut pe viu, cu toate ale vieţii de cartier. Deşi am plecat demult, mi-au rămas în minte nişte lucruri pe care, dacă le-ar scrie cineva într-un roman, ar părea incredibile. În anii aceia, ai războiului, viaţa acolo era şi mai complicată.

— V-aţi gândit să puneţi pe hârtie toate aceste amintiri? — Nu! Ce rost are, cui ar servi? Şi dacă le scriu, cine câştigă? Au

fost atunci, demult… Acum, sunt altele. Eu cu amintirile mele, alţii cu ale lor. Nici nu am talent de scriitor. Nu mă interesează să le scriu. Aş putea să le povestesc cuiva. Ar fi bine să rămână aşa cum sunt, ca nişte piese. De exemplu, am jucat într-una, „Domnişoara Nastasia” se numeşte, piesă mare, de succes, care este exact lipită de un anume cartier. Apoi, s-au mai scris. „Groapa" lui Barbu este senzaţională, un roman fantastic. Păcat că nu se găseşte cineva să facă o ecranizare, sau o dramatizare pentru teatru. Ar fi material nemaipomenit acolo.

Asta este viaţa, dar nu-mi pare rău că am trăit în cartier, pentru că acolo este o şcoală de viaţă fabuloasă. Una este să treci prin urâţenie şi să încerci să găseşti şi partea frumoasă a vieţii tale şi să ţi-o faci, în condiţiile acelea, şi alta este să trăieşti undeva, în altă zonă. Da, este o mare şcoală de viaţă, pentru mulţi oameni!

— Cum reuşiţi, ca actor, să intraţi în pielea personajului şi apoi să reintraţi în viaţa de zi cu zi? Care este relaţia dumneavoastră cu oamenii simpli, de pe stradă, cu care vă întâlniţi în fiecare zi?

— Trebuie, pentru că altfel mori. Dacă nu ai putea, nu ai avea posibilitatea să ieşi din personaj, nu ai putea să trăieşti. Ar însemna să continui şi pe stradă cu teatrul. Lumea nu ştie că aceea este o ficţiune, că aceasta ne este meseria, să jucăm pe scenă, cu toată fiinţa noastră un caracter. În primul rând este meserie şi fără capacitatea de a ieşi din personaj şi de a intra în toate celelalte lucruri ale vieţii tale, nu poţi să-ţi faci meseria, intri în balamuc. Aşa se întâmplă… Aceasta ţine tot de capacitatea individului, să se ocupe de o astfel de meserie. Nu este numai vorba de a rămâne cu personajul, ci de efortul de a crea un personaj şi de

61


dificultatea de a-l scoate din tine când ai terminat de jucat. Mai durează ceva, nu poţi să-l scoţi din tine imediat, după ce ai terminat spectacolul, să te comporţi ca şi cum nu ar fi fost nimic. Îţi trebuie o perioadă de refacere, nu prea lungă, dar necesară. După două sau trei ore de concentrare maximă este imposibil să anulezi chiar tot. Aici, cu timpul, experienţa îşi spune cuvântul. Ceva din oboseala personajului parcă mai bântuie prin tine. Nu poţi să rămâi aşa. Fiecare îşi alege felul lui de detaşare. Intervine priceperea, forţa organismului.

În ceea ce priveşte oamenii de pe stradă: eu ştiu unde m-am născut, ştiu unde locuiesc, ştiu pentru cine joc. Atunci, este stupid să fac pe Mihai Viteazul pe străzile Bucureştiului. Cum să nu stau de vorbă cu oamenii? Sunt oameni care îmi creează posibilitatea să-mi fac meseria. De ce să mă ascund? În alte cinematografii, din alte ţări există o izolare totală, pentru că noţiunea de vedetă, la ei, este o lege, ca să nu-i vadă lumea în orice situaţie. Acolo se semnează un contract. La semnarea acestui contract, cu producătorul, i se spune dacă să vorbească cu cineva, să dea interviuri. Aceasta pentru că actorul, în Occident, în America în special, este o marfă a producătorului. Acea marfă nu trebuie să se altereze, nu trebuie să se deterioreze; nu trebuie să-şi diminueze din miraj. La noi, însă, ar fi şi stupid să mă ascund undeva, ca să nu mă vadă oamenii. Am vecini, plătesc întreţinerea, bate cineva la uşă pentru lumină. Vedeţi care sunt diferenţele? Noi ne facem meseria din bucuria de a juca, dar acolo actorul este element de industrie. Nu are voie să facă anumite lucruri, să iasă în public, nu are voie să mănânce decât în anumite locuri, sau îşi face vacanţa numai acolo unde vrea acela. Acestea sunt legile producerii de filme sau de piese de teatru în marile ţări. La noi, problema este să fii sănătos. Dacă eşti sănătos, te mai duci şi a doua seară să joci.

Încă ceva: noi nu avem impresarul nostru, ca să ne reprezinte. Noi nu putem, ca actori, să mergem la producător şi să negociem contractul. Dincolo, acei actori au un producător care le spune doar atât: la ce oră să meargă la filmare. Altfel, ei îşi văd de meseria lor. Noi trăim în altă parte.

Sunt sigur că mulţi mari, mari actori (am citit despre viaţa lor) s-au născut în condiţii foarte dificile, dar statutul de actor este altul: cu cât un actor este mai izolat de lume, cu atât preţul lui creşte, o dată cu tentaţia de a-l vedea, de a-l cunoaşte. Până la urmă, totul este o treabă de afaceri. Iată, a fost la noi Nicole Kidman şi a avut o armată de body-guards, care o păzeau bine, de abia a reuşit să dea autografe. Totul era trecut în contract. Nu avea voie să meargă pe jos, sau la restaurante, ci totul se întâmplă într-un cadru foarte bine organizat. Este o marfă. Sigur că este plictisitor, pentru că mulţi dintre actorii străini îşi doresc să mai meargă şi pe stradă, printre oamenii simpli… Nu se plâng acei oameni ci strâng din dinţi şi lucrează,

62


plecând de acolo cu o situaţie bună, care să le permită aproape orice. Atunci, s-a zis şi cu viaţa privată…

Oricum, mă bucur că vă interesează astfel de lucruri. Mari secrete nu avem, vă spun încercând să dezvălui „misterele" noastre. Locuim împreună cu ceilalţi, mergem împreună la aceeaşi piaţă, folosim aceleaşi mijloace de transport, deci avem o viaţă normală.

— Aţi avut ucenici în meseria dumneavoastră? — Eu nu am talent de pedagog. Este ceea ce am recunoscut cu

toate ocaziile. Trebuie şi pentru aceasta talent, să explici cuiva, să ai răbdare şi pricepere. Mai trebuie să colaborezi cu elevul, să-l ajuţi, să-l înveţi cât poţi. La noi, în domeniul actoriei este o lege nescrisă. Aşa cum spuneau bătrânii înainte, meseria se fură. Este drept, ei nu au avut atâta şcoală, academii şi altele. Erau mari actori… Meseria se fură, deci, de la cel de lângă tine, care e mai bun. „Furtul" nu presupune să copiezi ce face acela, ci să vezi cum se apropie de personaj, cum rezolvă, profesional, anumite lucruri. Este o meserie care numai din practică se învaţă.

— Aţi putea enunţa câteva reguli ale meseriei de actor? — Prima regulă este să fii bun, să ai talent. A doua: să ai forţă de

muncă, adică să pui talentul în funcţiune, seară de seară. A treia: să fii deschis, totdeauna să înveţi, indiferent de vârstă. Există, dealtfel, foarte multe reguli de acestea care nu apar scrise nicăieri, dar le mai afli. Eu am avut şansa de a avea lângă mine mari actori. Multe se învaţă. Este o meserie, cu aspectele ei specifice. Am avut mari, mari actori, jos pălăria! S-ar putea şi alţii să spună ceva, dar nu se mai compară; este altă perioadă, care merge spre altceva. Şi viaţa te duce spre lucruri mai facile. Atunci, era un eveniment să stai de vorbă cu maestrul Calboreanu, sau cu maestrul Vraca, era o sărbătoare. Fără să vrei având şi ocazia să joci cu ei, pe scenă, fără ca ei să-şi dea seama, îţi transmit ceva din ceea ce au de spus. Dacă vrei şi dacă poţi, mergi după ei. Este o preluare de ştachetă… Aceasta o fi şi frumuseţea meseriei noastre, că nu ţine nimeni secret ceea ce are de spus.

— Cât seamănă personajele jucate de dumneavoastră cu oamenii de pe stradă?

— Personajele jucate de noi nu sunt oameni de pe stradă. Ele sunt idei. Mai ales că repertoriul clasic are personaje cu sensuri adânci. Este foarte greu să găseşti oameni ca aceia. Datele morale, psihice, de comportament sunt destule. Lumea trebuie să ştie că noi ne facem meseria cu toată fiinţa noastră. Este grea, dar acesta este tot secretul: dacă îţi iese treaba, te duci seara acasă liniştit, eşti fericit. Dacă nu ţi-a ieşit, simţi că nu a fost bine, nu ai de ce să te bucuri. Deci, viaţa noastră ţine de meseria aceasta, de efectul şi de succesul la public.

63

Dr. MARIA GEORGESCU

Doctor în istorie, cercetător la Institutul pentru Studii şi Politici de Apărare şi Istorie Militară, dr. Maria

Georgescu a publicat nu mai puţin de şase volume de documentare privind istoria militară a poporului român, vizând perioadele 1848-1856 şi 1878-1894, respectiv consolidarea relaţiilor politico-militare în anii de constituire a statului naţional modern. Adeptă a mişcării de emancipare feminină, dr. Maria Georgescu a analizat evoluţia percepţiei sociale asupra femeii în societatea românească de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, adoptând, cu precădere, feminismul de tip european, acela

al emancipării prin educaţie şi inteligenţă. Modelele culturale şi sociale propuse variază de la Hermiona Asachi, la Elena Cuza şi de la Elena Ghica (scriitoarea Dora D’Istria), la regina Elisabeta (pseudonim literar, Carmen Sylva), protectoarea lui Alecsandri, Eminescu, Enescu şi Nicolae Grigorescu.

ă bucur că sunt astăzi alături de dumneavoastră, colege care lucrează într-un minister în care predominanţi sunt bărbaţii.

Şi eu am lucrat şi lucrez în mijlocul lor, m-am simţit bine, deşi nu mi-a fost deloc uşor, dar nici lor nu le-a fost uşor cu mine. Deci a fost o reciprocitate. Am lucrat bine împreună, am lucrat într-adevăr de când eram ca dumneavoastră – observ că sunteţi în sală foarte multe tinere – şi îmi voi încheia activitatea, cu siguranţă, tot în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, studiind un domeniu interesant, cel al istoriei militare dominate de bărbaţi, dar nu numai. Femeile şi-au găsit şi ele locul de-a lungul istoriei în desfăşurarea războaielor ori în dezvoltarea armatei române. M-am gândit că ar fi interesant să mă refer la imaginea femeii în societatea românească, cum a fost şi cum este ea percepută astăzi.

M

Fără îndoială, trăim într-o societate dominată încă în domeniul public de bărbaţi, iar în cel privat de femei. Este o realitate. Dar, la fel, tot o realitate este şi faptul că imaginea femeii în societatea românească s-a schimbat de-a lungul timpului, este cu totul alta acum decât în urmă cu două secole.

Voi încerca să prezint, atât cât timpul îmi va permite, această imagine a femeii în societatea românească din acest punct de vedere al locului femeii între spaţiul public şi cel privat. Nu avem cum să nu

65


observăm o continuă transformare în acest sens. O schimbare, o schimbare în bine, nu neapărat regulată, dar a existat o astfel de schimbare. De fapt nu a existat un hotar foarte bine stabilit, rigid, între spaţiul public şi spaţiul privat în privinţa accesibilităţii, fie că este vorba de bărbaţi sau de femei, s-a putut trece dintr-o parte în alta. Într-adevăr, bărbaţii domină în spaţiul public, au dominat şi domină, dar şi femeia a încercat să-şi găsească locul ei în societate care, la rândul ei, a căutat să-i dea posibilitatea să-şi găsească acest loc. Trebuie, totuşi, să observ că dacă bărbaţii au trebuit să dobândească experienţa publică, mai puţin păsându-le de cea privată, femeile au avut totuşi avantajul că, dominând şi asimilând foarte bine sfera privată, spaţiul privat, le-a fost puţin mai uşor să acceadă treptat – atât cât conjunctura şi legislaţia le-a permis - la funcţii publice, unde şi-au dovedit competenţa. Şi nu puţin a însemnat faptul că ele, de-a lungul timpului, asimilând foarte bine experienţă în spaţiul privat, atunci când au dobândit o funcţie în spaţiul public şi-au dovedit valoarea. În multe cazuri, femeile au reuşit. Ce-i drept, nu uşor. Ştim cu toţii că şi astăzi, din motive subiective şi obiective, situaţia este cam aceeaşi nu numai pe plan românesc, dar se pare că în tot sud-estul european. Rolul femeii în societate, în spaţiul public, abia acum începe să se dovedească a fi ceva mai puternic.

Istoriografia, şi aceasta v-o spun pentru că sunt istoric, s-a arătat puţin ingrată faţă de femei. Imaginea femeii în societatea românească este un domeniu ce s-ar cere abordat mai atent, pentru că documentele din arhive şi chiar o grămadă de lucrări de epocă demonstrează că femeia şi-a avut rostul ei în societate nu numai în spaţiul strict pe care providenţa i l-a dat, adică acela de a fi soţie, mamă, diriguitoare a treburilor casnice. La un moment dat, femeia a reprezentat un element esenţial în formarea naţiunii.

N-am să mă refer la situaţia actuală, ci am să mă întorc în urmă cu două secole, şi nu întâmplător cu două secole. M-aş referi la secolul al XIX-lea. De ce secolul al XIX-lea? Nu numai pentru că mie îmi este mai drag, pentru că îl cunosc din multe puncte de vedere şi în special din punct de vedere al istoriei militare, dar pentru că secolul al XIX-lea, cel al modernizării ţării, este emblematic şi pentru începuturile emancipării feminine. Secolul al XIX-lea poate fi considerat feminist şi antifeminist, în egală măsură. Şi pe plan internaţional, nu numai românesc. Adică, în ce sens feminist: feminismul înţeles în dimensiunea lui socială şi culturală şi nu în dimensiunea lui politică - aceasta va veni mult mai târziu, abia în perioada interbelică - şi antifeminist: antifeminismul înţeles ca misoginism al bărbaţilor faţă de femei, un misoginism funciar poate, dar - trebuie să accentuez - nu apriori politic. Aşadar, m-am gândit la secolul al XIX-lea pentru că mi s-a părut mai interesant şi cu exemplificări mai puţin cunoscute. Pe plan internaţional,

66

M a r i a G e o r g e s c u

acest feminism a fost dominat de două tipuri: cel american şi cel european. Cred că este cunoscut de toată lumea tipul american, în care dominant a fost activismul, femeile au luptat pentru drepturi politice, pentru dreptul la vot, pentru ştergerea discriminărilor sociale şi rasiale; la americani s-a practicat acest lucru încă din secolul al XIX-lea, a fost mai puternică această latură consacrată dobândirii unor drepturi pe care femeile nu le aveau. Pe continent, acest tip de feminism a apărut mult mai târziu. Pe continent era un feminism, aş spune, înţeles în primul rând ca o emancipare culturală şi socială. Or, România se situează în Europa, deci feminismul de tip românesc a fost foarte asemănător celui existent în întreaga Europă şi, de multe ori, româncele au reuşit să iasă la lumină şi să se impună inclusiv pe plan european.

Aşadar, am să încerc să demonstrez, dar nu în adevăratul sens al cuvântului prin date, fapte şi documente, pentru că nu suntem la o prelegere pur ştiinţifică, cum au reuşit femeile din societatea românească să devanseze, prin voinţă şi mentalitate, tiparul îngust în care societatea organizată de bărbaţi dorea să le încorseteze. Libertatea pe care o vor câştiga, este clar, n-a fost una oficială, ci a fost una subversivă. Şi-au câştigat-o prin inteligenţă şi prin educaţie. În felul acesta, practic, ele au încercat să rezolve o mare contradicţie masculină: pe de o parte, imensa răspundere aflată pe umerii femeilor, pe care întotdeauna bărbaţii au recunoscut-o, de soţie, de mamă, de conducătoare a afacerilor casnice şi chiar de răspundere istorică pentru viitorul unei naţii, pe de altă parte, excluderea lor de jure din sfera publică. Pentru că în secolul al XIX-lea ele nu au avut aceleaşi drepturi cu bărbaţii, pentru că în secolul al XIX-lea şi chiar într-o bună parte a secolului al XX-lea, femeile au fost excluse de la vot. Societatea a impus această situaţie.

Se ştie că prin familie şi şcoală s-a promovat un sistem de valori ale statului naţional, iar femeia a putut să ajungă la înţelegerea misiunii ei nu numai socială şi culturală, dar şi istorică. Şi de fapt, ea a şi înţeles-o, şi nu numai că a înţeles-o, dar a şi înfăptuit-o, fără a face un caz de ea, de această situaţie a ei, de această poziţie a ei pe care volens-nolens a avut-o. Şi aici aş veni cu un citat din Elena Doamna. Este vorba de Elena Cuza, care spunea aşa, în 1862, când strângea cu greu bani pentru construirea Azilulului „Elena Doamna” – aşa cum strângem şi noi astăzi pentru câte o operă filantropică. Adresându-se femeilor, în special celor din protipendadă, pentru a aduna aceste fonduri, ea spunea: „La toate naţiile oamenii sunt ceea ce femeile au dorit să fie. Ele sunt mume şi soaţe. Naţiile cu mari virtuţi pe care le admiră istoria sunt fapta femeilor ce se află la înălţimea marii lor misiuni pe pământ. Naţia română, ea însăşi este supusă acestei fiinţe divine. Ea va fi în viitor ceea ce femeile române vor

67


voi să fie. Să nu ne îndoim. Ele sunt chemate ca mame, înainte de alţii, de a lucra pentru creşterea unei generaţiuni în viitorul apropiat. Numai când toate femeile române vor fi convinse de acest viitor, din această zi viitorul României este chezăşuit. Una din nenumăratele datorii ce constituie frumoasa misie a femeilor sunt actele filantropice şi pioase despre care femeile române au dat totdeauna dovezile cele mai vii”.

Elena Cuza omitea atunci şi, cred că nu omitea cu bună ştiinţă, ci din onestitate, să includă printre aceste dovezi, implicarea femeilor române la acţiuni de importanţă naţională. Şi când voi da exemple, voi demonstra ce mare importanţă au avut femeile române la 1848. Nu s-a scris prea mult despre femeile generaţiei de la 1848, generaţie căreia îi datorăm formarea României moderne. Dacă existăm azi ca stat naţional şi suntem ceea ce suntem, le-o datorăm acestei generaţii de la 1848, incluzând şi femeile care au avut o contribuţie esenţială. Dintre toţi paşoptiştii cel mai onest mi s-a părut a fi Ion Ghica, pentru că a recunoscut acest fapt.

Aş vrea să pornesc de la statutul juridic al femeii române în secolul al XIX-lea. Pe scurt, codurile Callimachi şi Caragea menţineau incapacitatea juridică a femeii, văzută mai mult ca un bun, decât ca o persoană. De fapt, aceste legiuiri reprezintă o prelungire de Ev Mediu, iar nu o legislaţie modernă, cum Europa de atunci începuse să o aibă. O dată cu crearea statului român modern (1859), Cuza, în opera lui reformatoare, a introdus Codul civil, care nu este altul decât cel francez, pe care l-a adaptat realităţilor româneşti. Dar şi aici raporturile din cadrul cuplului erau în defavoarea femeii. Bărbatul obţinea supremaţia atât în spaţiul public, cât şi în spaţiul privat, deoarece era recunoscut drept cap al familiei şi avea dreptul de a decide singur asupra viitorului acesteia. Tot statul a fost cel care a tranşat, în 1884, disputa dintre legislaţia civilă şi Constituţia din 1866 - care stipula preeminenţa bisericii în problema căsătoriei şi a divorţului. Statul a hotărât ca actele civile să fie recunoscute ca putere decisivă. Un lucru bun şi care a mers în întâmpinarea posibilităţii de emancipare a femeii. Prin urmare, statul a răspuns într-un fel acestei direcţii de emancipare. Că s-a realizat sau nu, asta e altceva. Eu vorbesc numai din punct de vedere juridic. Tot din punct de vedere juridic, spre sfârşitul secolului al XIX-lea femeile au reuşit să obţină, prin legi, o anumită protecţie.

Un rol hotărâtor în emanciparea femeii l-au avut instrucţia şi educaţia, foarte importante în general în formarea unui om. Educaţia a fost strâns legată şi chiar determinată de statutul femeii în societate, femeie care era privită doar ca soţie, mamă, diriguitoare a problemelor casnice şi mai puţin sau deloc ca putând să deţină un rol în plan politic. Evident, nu putem vorbi în secolul al XIX-lea de o educaţie aleasă la nivel de masă

68


pentru că nici legislaţia, nici mentalitatea, nici posibilităţile materiale nu permiteau ca românii în general, fie femei, fie bărbaţi, să o dobândească. Dar a existat o elită - şi la bărbaţi şi la femei – care a primit în mod special o astfel de educaţie. În prima jumătate a secolului, instrucţia şi educaţia tinerelor începea în familie, ca şi a bărbaţilor, şi continua în pensioane, fie în Principate, fie, mai târziu, în străinătate. Şi au fost destul de mulţi boieri şi moldoveni şi munteni care şi-au trimis fetele la studii. Bineînţeles aceştia nu doreau ca la întoarcerea în ţară fiicele lor să capete anumite funcţii, ci doreau să aibă doar nişte copile instruite pe care să le căsătorească în condiţii bune şi să le reprezinte cu cinste casa, familia. Spre sfârşitul secolului, tinerele au avut chiar trasee educaţionale mai ample, urmau şi şcoli secundare în ţară, apoi în Franţa, Germania, Italia sau Austria.

Şi la noi a fost creat un sistem educativ de stat pentru fete. Acest sistem educativ l-am preluat de la francezi, ştim cu toţii că Napoleon I a fost cel care l-a iniţiat. Şi după el, întreaga Europă l-a urmat, inclusiv Principatele Române s-au înscris pe acest drum, în această evoluţie. Apoi, prin Legea instrucţiunii publice din 1864, promulgată în timpul domniei lui Cuza, fetele şi băieţii primeau acelaşi fel de instrucţie, iar programele şcolare nu difereau. Dar de la vorbă la faptă drumul a fost destul de lung. Spre 1900, analfabetismul în România era ridicat, mult mai ridicat decât în celelalte ţări europene. Reformele din sfera învăţământului ale lui Spiru Haret au vizat şi şcolile de fete. Legea instrucţiunii publice din 1881, elaborată de Vasile Conta, a permis accesul femeilor în învăţământul universitar, care la români a fost de fapt un bastion al dominaţiei masculine. Dar, în 1881, Conta a obţinut să fie primite fete doar la Facultatea de Medicină. Abia din 1895 tinerele au avut acces la învăţământul universitar românesc, dar într-un procent destul de mic. Voi da câteva exemple de românce care s-au evidenţiat în epocă. Am avut prima şi singura studentă la Şcoala Naţională de Arhitectură, şi anume Cecilia Voia (1899). O altă personalitate a fost Sarmisa Bilcescu, prima femeie din Europa care obţinea performanţa de a termina prima, în 1888, Facultatea de Drept de la Sorbona. Tema de licenţă a fost „Condiţia legală a mamei în dreptul român şi francez”. La întoarcerea în ţară a intrat în Baroul de Ilfov, al cărui preşedinte era pe atunci Tache Ionescu, un tip extraordinar, „europeanul” cum îi spunea, de altfel în derâdere, Constantin Argetoianu, pentru că Tache Ionescu a fost un om politic deschis ideilor noi, democratice; el şi-a întemeiat un partid care avea în programul său şi idei generoase privind emanciparea femeii. Dar, aşa cum se ştie, femeia instruită de la finele secolului al XIX-lea n-a optat pentru o carieră profesională. Nici Sarmisa Bilcescu n-a mai practicat avocatura. Căsătorită cu Constantin Alimănişteanu, a devenit doamna Alimănişteanu, stimată, iubită, dar fără a

69


mai face parte din Barou. Vorbim de secolul al XIX-lea, nu de secolul al XX-lea, când femeile îşi vor obţine un cu totul alt statut. Dar mi s-a părut mai interesant secolul al XIX-lea, pentru că atunci ele au încercat această ieşire din spaţiul privat în cel public, într-un fel cu forţa, poate conştient, poate inconştient, nu ştiu. Cred că elementul esenţial al acestei atitudini a fost educaţia. Educaţia a fost cea care le-a făcut să creadă că ele puteau mai mult decât le oferea societatea.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, „saloanele de doamne” pot fi considerate forme de emancipare a femeii. Ele au oscilat între mondenitate, literatură şi politică, dar politica înţeleasă sub aspectul de emancipare culturală, socială, în nici un caz înţeleasă ca o pătrundere a acestor doamne, practic, în viaţa politică. Nu, nu s-a pus atunci această problemă. Acele saloane au pornit de la opere de caritate, de binefacere, transformându-se spre sfârşitul secolului în societăţi şi asociaţii feminine, foarte bine organizate înainte de primul război mondial; ele „au răbufnit”, să zicem, în perioada interbelică când spiritul civic era deja bine conturat. Apropo de importanţa ieşirii femeii din sfera casei şi a trecerii ei timide în sfera publică, vreau să subliniez că spiritul paşoptist datorează mult patronajului feminin. „Societatea Literară”, „Societatea Filarmonică”, „Societatea de Arte şi Meserii”, toate au fost create în jurul acestei elite „răpitoare” şi a acestor doamne opulente. Unde se desfăşurau aceste „saloane”? De pildă, în casele Hermionei Asachi (căsătorită Moruzzi), o persoană erudită şi cu însuşiri de caracter deosebite, fata lui Gheorghe Asachi. Dacă ţinem seama cine a fost tatăl, vă puteţi imagina cum şi-a crescut acesta fiica! Acolo, în saloanele Hermionei Asachi, Elena Cuza l-a cunoscut şi s-a îndrăgostit de Alexandru Ioan Cuza, iniţial o relaţie foarte frumoasă şi o căsătorie bazată pe dragoste, chiar dacă mai târziu lucrurile au evoluat spre altceva. Acolo sau în saloanele Anei Manu, ale Elenei Sturdza, ale Catincăi Ghica s-a discutat nu numai literatură, muzică, s-a făcut nu numai „cozerie” cum se spunea atunci, ci s-a făcut şi politică, iar femeile erau de faţă. Aceste saloane au fost, de fapt, paravanul întâlnirilor conspirative ale tuturor fruntaşilor paşoptişti. Fie că se desfăşurau în Moldova, fie în Ţara Românească. Toţi paşoptiştii au avut soţii, au avut prietene, au avut amante, au avut surori sau cumnate, aşadar ele cunoşteau tot ce se proiecta, tot ce se întâmpla. Şi de foarte multe ori, femeile i-au ghidat din umbră pe bărbaţi. Să ne gândim de pildă şi să nu uităm de Elena Negri, iubita lui Vasile Alecsandri. Ei au plecat din ţară să-şi consume visul de romantism, frumoasa prietenie care a fost între ei. Elena Negri, sora lui Costache Negri, era o persoană cultivată, era o persoană care înţelegea noile idei liberale ale epocii, ideile paşoptiste, trăia alături de oameni cum au fost Costache Negri, marele diplomat, Mihail Kogălniceanu,

70


marele orator, Vasile Alecsandri, marele poet naţional, Alecu Cuza, un personaj „şarmant” care va conduce ţara timp de şapte ani şi va pune bazele legislaţiei româneşti moderne. Deci, nu putem să le excludem, ele au fost alături de aceşti bărbaţi. Şi cel care a avut bunul simţ să recunoască importanţa lor a fost Ion Ghica. Ascultaţi ce spunea Ion Ghica în amintirile sale: „Eram susţinuţi în societate, în propaganda ce făceam, în favorul ideilor liberale de Elena Negri, de amica sa, frumoasa şi graţioasa Emilia Raymond, de fiicele doamnei Maria Rosnovanu, Catinca şi Zoe Sturdza. Ideile egalitare şi democratice începuseră a se introduce chiar în saloanele elegante şi aristocratice ale plăcutei şi spirtoasei contese Elena Sturdza.”

Ca să nu mai vorbim de toate confruntările militare la care a luat parte România, Războiul de Independenţă (1877-1878), Campania din 1913 şi Primul Război Mondial (1916-1919), tot atâtea prilejuri ca femeile să-şi demonstreze abilităţile şi spiritul civic. Să nu uităm că în 1877-1878 toate aceste saloane ale doamnelor au fost puse la dispoziţia armatei, fie prin pregătirea unor furnituri destinate frontului, fie prin organizarea de spitale de campanie şi locuri de convalescenţă pentru răniţi sau ambulanţe organizate prin eforturi proprii. Toate doamnele din înalta societate făceau – cum se numeau în epocă – „scame”, adică vată, făceau pansamente, îmbrăcăminte, adunau donaţii şi mergeau chiar aproape de linia frontului pentru a ajuta pe răniţi. De pildă, Elena Oteteleşanu a renunţat la binecunoscutul ei salon pentru a participa la efortul general de război. După încheierea ostilităţilor, comitetele ce s-au ocupat de răniţi nu s-au destrămat ci s-au transformat în asociaţii, unele continuând munca în domeniul sănătăţii, altele servind cauze social-culturale. Spiritul nu s-a pierdut. În 1913, doamnele au luptat cu holera. Alături de ele a fost principesa Maria – pe vremea aceea nu era încă regină. În acele împrejurări, Elena Câmpineanu a fondat Societatea de Cruce Roşie a Doamnelor Române, un pandant al Crucii Roşii româneşti, o societate exclusiv masculină, creată în 1876 de Carol Davila.

Iată că femeile au intrat şi în spaţiul public. Asta nu înseamnă că au intrat în sfera publică pentru că le-a dat voie cineva. Nu, singure şi-au făcut loc şi accentuez prin educaţie.

Cu timpul aceste saloane de literatură, de muzică s-au transformat în ceea ce am avut la începutul secolului al XX-lea - şi mai ales în epoca interbelică – societăţi şi asociaţii de femei, bine patronate, bine organizate şi mai ales bine finanţate de femei. Ele au adunat, evident, şi bani, aşa cum facem şi în prezent, din ceea ce numim astăzi sponsorizări. Bineînţeles, atunci nu se numeau sponsorizări, se numeau donaţii. Poate că ar trebui cunoscută mai bine activitatea acestor societăţi în care iniţiativa personală era esenţială. Adică, elita feminină românească s-a implicat în multe

71


activităţi pe plan filantropic, pe plan social, pe plan cultural. Doar un exemplu: Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române (înfiinţată în decembrie 1910) a reuşit, într-un timp extrem de scurt şi cu fonduri foarte mici, să creeze primele grădiniţe din Bucureşti, şcoli şi un institut de educaţie pentru tinerele fete.

Ei bine, cu toate acestea, Constituţia din 1923 nu va consfinţi pe plan politic această victorie feminină şi de aceea mişcarea feministă va avea în perioada interbelică o conotaţie politică. Această schimbare s-a datorat mult Reginei Maria care a fost în stare, cu un aplomb extraordinar, de a spune foarte deschis ceea ce credea. Avea şi putere să o spună şi independenţă din toate punctele de vedere, ceea ce i-au creat ascendenţa şi posibilitatea de a afirma „Da, vrem şi noi să ne implicăm în sfera politicii”.

Elita feminină românească a secolului al XIX-lea a îmbinat opera de patronaj şi mecenat cultural cu activismul social. Prin toată această zbatere – nu i-aş spune zbatere, ci mai degrabă cred că a fost „ceva” venit din interiorul acestor femei, câştigat prin educaţie – ele au încercat să depăşească frontiera pe care bărbaţii au fixat-o, şi nu numai în România, ci pe plan internaţional, între spaţiul privat şi spaţiul public. Ce au reuşit ele? Au reuşit să treacă acest hotar, nu uşor, nu foarte regulat, nu ritmic, în nici un caz, dar au reuşit. Cu toate acestea, Constituţia din ’23 nu le-a acordat dreptul la vot. La terminarea micului meu expozeu voi încerca să explic de ce.

Aceste personalităţi feminine care s-au evidenţiat prin anumite trăsături comune ce ţineau de educaţie sau aspiraţii au devenit modele. Aş vrea să menţionez numai câteva dintre ele, care au depăşit sfera privată pentru a pătrunde în cea publică şi din punct de vedere politic. Pe mine m-a impresionat în mod deosebit Elena Ghica - numele real al scriitoarei Dora d’Istria, pseudonim provenind de la numele antic al Dunării (Istros). Elena Ghica era fiica marelui vornic, mai apoi ban, Mihail Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842). Născută în 1828, ea provenea aşadar dintr-o veche familie de boieri munteni bogaţi şi foarte dornici de a se îmbogăţi, agonisind nu neapărat moşii, ci mai degrabă tablouri, sculpturi, antichităţi. Tot ce vedeţi dumneavoastră acum la Muzeul Naţional, i se datorează în mare parte acestui Mihail Ghica, căsătorit cu Catinca, din familia Focca, prima scriitoare româncă. Ei bine, Dora d’Istria a moştenit talentul literar al mamei. A studiat la Dresda, Berlin, Viena, Veneţia, a colindat lumea (pentru că, la un moment dat, în 1841, Mihail Ghica a fost mazilit). A vizitat Italia, unde l-a cunoscut pe Garibaldi care a numit-o „soră întru eroisme”, a fost primită la marile curţi europene: de pildă, la cea de la Viena a lui Franz Josef sau la cea de la Postdam (Sans-Souci) a lui Frederic Wilhelm al III-lea. Cunoştea foarte bine nouă limbi străine, printre care şi greaca modernă şi greaca veche. A fost considerată o mare

72


elenistă, reuşind să-i impresioneze pe greci în aşa măsură încât i-au dat titlul de cetăţean de onoare al Atenei – titlu primit şi de Lordul Byron care participase la lupta de eliberare a grecilor de sub dominaţia otomană. De asemenea, Dora d’Istria a fost membră de onoare a Societăţii de Arheologie a Greciei. Am admirat foarte mult forţa aceastei femei de a învinge greutăţile. După consumarea unei căsătorii total nefericite, ce i-a pricinuit multe traume morale şi fizice, cu un tânăr ofiţer rus, aristocrat, cu care a locuit la Petersburg, la curtea ţarului Nicolae I, a reuşit să plece la începutul Războiului Crimeei în Elveţia, unde a intrat în atenţia publicisticii europene. Ei bine, pe lângă faptul că era o bună ziariastă, scria cu uşurinţă şi a scris mult, Dora d’Istria era şi o foarte bună sportivă. A fost prima femeie care a făcut o ascensiune în Alpi, înfigând pe unul dintre vârfuri steagul Valahiei, adică al Ţării Româneşti. A compus muzică pe versurile lui Heliade-Rădulescu. A fost o femeie cu o pregătire complexă, poate o femeie mai apropiată de ceea ce exista în perioada iluministă, în perioada secolului al XVIII-lea. Din 1871 s-a stabilit la Florenţa, unde a fost vizitată de împăratul Braziliei, Don Pedro al II-lea d’Alcantara, de unde rezultă faima de care se bucura. Dacă o să vizitaţi acest oraş, o să vedeţi că există o piaţă care poartă numele Dorei d’Istria pentru că atunci când a murit, în 1888, a lăsat moştenire prin testament casa oraşului Florenţa, după cum cea mai mare parte a averii ei din ţară a donat-o primăriei şi spitalelor civile din Bucureşti. A fost nu numai o femeie cultivată, dar a avut şi un suflet generos. Dar ceea ce este mai important, este faptul că a sprijinit şi a făcut cunoscută în Apus cauza românească, devenită o problemă europeană la Congresul de la Paris din 1856, influenţând minţile oamenilor luminaţi ai Europei de atunci în această privinţă. Dora d’Istria a făcut enorm pentru Unirea Principatelor Române, printr-o imensă activitate publicistică ce o situează alături de generaţia masculină de la 1848 în acest efort naţional. Şi în domeniul mişcării feministe, Dora d’Istria s-a făcut remarcată, fiind apreciată îndeosebi în Statele Unite ale Americii. Cărţile care i-au adus celebritatea au fost Les femmes en Orient, publicată la Zürich în 1859 şi în 1860 şi Des femmes par une femme, editată la Paris în 1865. Ca urmare a acestui succes de peste Ocean, i s-a conferit titlul de membru corespondent al Societăţii Americane de Ştiinţe Sociale, scrierile ei venind în întâmpinarea preocupărilor feministelor americane care au fost mai active şi mai incisive decât cele de pe bătrânul continent şi au devansat cu mult sufragetele de la Londra.

Aş mai menţiona şi alte câteva nume de personalităţi feminine, care n-ar trebui să ne scape. De exemplu, Alexandrina Ghica, soţia lui Ion Ghica, categoric implicată în revoluţia de la ’48, şi care a lăsat Academiei Române o rentă anuală de 50.000 de lei, atunci o sumă de mare valoare,

73


pentru strângerea şi tipărirea de documente privind istoria românilor. O alta a fost Eliza Ştirbei, nepoata domnitorului Barbu Ştirbei, căsătorită iniţial cu şeful conservatorilor, Alexandru Marghiloman, şi „furată” acestuia de Ion I.C. Brătianu, marele om politic liberal şi prim-ministru în anii Marelui Război. Eliza Brătianu a militat alături de multe alte femei din generaţia sa pentru intrarea României în război alături de Antanta. Cumnatul său, generalul Radu R. Rosetti, o descria astfel: „Sclipitoare de inteligentă, vioaie, frumoasă, îmbrăcându-se foarte bine şi cu toate că era uneori pornită, era bună rudă, prietenă credincioasă, statornică şi caritabilă”. A avut preocupări deosebite legate de astronomie, cusături româneşti (a fondat şi susţinut societatea „Albina”), cai de curse, iar grădinile publice ale Bucureştilor îi datorează foarte mult, ea fiind membră în consiliul de administraţie a acestora. O altă personalitate a fost Alexandrina Gr. Cantacuzino, care a desfăşurat o intensă activitate în cadrul „Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române” şi care, în perioada interbelică, a condus mişcarea feministă din România.

Doamna Elena Cuza – despre ea v-am mai vorbit - este una dintre cele trei personalităţi din societatea românească de vârf a secolului al XIX-lea: Elena Doamna, Regina Elisabeta, Principesa Maria (Regină din 1914). Elena Cuza l-a sprijinit pe domnitor în activitatea de reformă, ajutată de Zulnia Sturdza şi Ana Davila şi a făcut foarte multe opere caritabile, printre care Azilul „Elena Doamna” rămâne de notorietate. Stimulând generozitatea doamnelor din înalta societate, a transformat un spital din Cotroceni în azil de copii orfani, la care a mai adăugat trei şcoli, una normală, una profesională şi una de gospodărie, foarte importante pentru educaţia fetelor.

Cea care a fost într-adevăr o mare animatoare culturală a fost Regina Elisabeta. Poetă cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva, Regina Elisabeta a făcut mult pentru cultura română, sprijinind îndeosebi propagarea ei în străinătate. Mai ales, a susţinut tinere talente: pe Grigorescu, pe Enescu, pe care l-a numit „drag copil al sufletului meu”. L-a sprijinit pe Vasile Alecsandri, chiar dacă acesta era la apogeul carierei sale, pentru a-i fi răspândite în lume minunatele poezii populare pe care bardul de la Mirceşti le-a adunat pentru prima oară într-o culegere. Numai pentru atât şi Regina Elisabeta merită stima urmaşilor. Dar ea a realizat şi o vastă activitate în domeniul asistenţei sociale, a făcut foarte multe opere de caritate. A înfiinţat multe societăţi filantropice şi naţionale. Şi aş numi numai câteva: Instituţia Surorilor de Caritate (1879); Societatea „Regina Elisabeta”, înfiinţată în 1881 şi condusă de Maria Cantacuzino, cea care a înfiinţat şi un azil pentru bătrâni săraci; Policlinica „Regina Elisabeta”, construită în 1896 pentru cei lipsiţi de mijloace; Azilul de Orbi „Vatra

74


Luminoasă”. Ea n-a îndrăznit să pătrundă în sfera politicii, iar atunci când a a încercat să facă acest lucru a provocat drame. Regina Elisabeta a dorit să-l căsătorească pe principele Ferdinand, moştenitorul tronului, cu domnişoara Elena Văcărescu (care va deveni o cunoscută scriitoare şi o mare ambasadoare a culturii şi politicii româneşti), pe care o aprecia şi pentru care avea o mare simpatie şi dragoste. Dar ştim cu toţii că în familiile regale căsătoria era o chestiune strict politică, pentru Ferdinand trebuia aleasă o principesă dintr-o casă domnitoare europeană. Ca urmare a respingerii acestei propuneri de către Carol I, Regina Elisabeta a avut destul de mult de suferit, plecând pentru o vreme la Veneţia, împreună cu Elena Văcărescu. A fost singurul moment când a încercat să se implice în problemele statului, adică să treacă bariera zonei private, a culturalului, a socialului, în cea publică, a politicului, a vrut mai mult. Nu s-a putut.

În schimb, Regina Maria a fost cea care a excelat în politică, deschizând o perioadă, începând cu Primul Război Mondial, în care se va consacra amestecul femeilor în politică, o perioadă ce va cunoaşte, prin Marta Bibescu mai târziu, sau chiar prin Elena Văcărescu, sau chiar prin Elena Lupescu, o epocă extraordinar de importantă şi interesantă prin urmări – pozitive sau negative. Ambele regine şi-au slujit cu devotament ţara: „una prin sacrificarea personalităţii ei”, e vorba de Regina Elisabeta, „cealaltă (Maria) dimpotrivă prin punerea în evidenţă a individualităţii sale hotărâte şi perseverente”, după cum aprecia Ţigara-Samurcaş. Chiar din postura de principesă, Maria a atras privirile tuturor, nu numai prin frumuseţe şi prin origine (era nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi nepoata ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei), dar şi ca urmare a nesocotirii tuturor normelor. Cu o cultură desăvârşită, cu multe abilităţi, ea a impus prin curajul independenţei sale. În timp ce rigurosul Rege Carol I - care a făcut atâtea lucruri bune pentru ţară - a fost respectat, dar nu a fost prea tare iubit de români, Regina Maria a ştiut prin tot ce a făcut să câştige dragostea românilor. Şi a făcut foarte multe. Iată cum o descria generalul Radu R. Rosetti: „Deşi Regina Maria nu avea rost să se amestece în treburile militare şi, pe cât ştiu, nici nu s-a amestecat, (este vorba de perioada Primului Război Mondial), ea a avut totuşi influenţă, prin energia şi dârzenia ei firească. Pe atât de hotărâtă şi înzestrată cu energie, pe cât Regele nu avea aceste însuşiri. Ea a fost mereu pildă de dârzenie şi a creat o atmosferă de acţiune. Nu este lipsită de adevăr afirmaţia contelui de Saint-Aulaire (ambasadorul Franţei la Bucureşti din perioada Marelui Război, când Franţa era principala noastră aliată, cu misiune militară la Bucureşti şi apoi în Moldova, deci principala ţară care ne-a sprijinit) că Regină Maria a intrat în război cu o stare de spirit asemănătoare aceleia cu

75


care se călugăreşte un credincios şi a fost un ministru al încrederii naţionale”.

Într-adevăr, în perioada aceea dramatică pentru România, în 1916, după o campanie militară în care am fost înfrânţi, după care ne-am retras în Moldova, în care armata română era decimată de tifosul exantematic, ei bine, de la vârf, de acolo, ea a reuşit să insufle şi politicienilor, şi oamenilor, şi tuturor, dorinţa de a învinge. A fost foarte important. Se spune că trena ei, când mergea prin spitale, era năclăită de păduchi… era război, era mizerie. Nu s-a sfiit niciodată să intre în aceste aşezăminte – şi o spun nu numai românii. De exemplu, diplomatul Constantin Constante – este tatăl Lenei Constante – care a cunoscut foarte mulţi sârbi care au luptat în Dobrogea şi se retrăgeau prin Rusia în primăvara lui 1918, nota în jurnalul său despre extraordinara impresie pe care Regina Maria o lăsase militarilor din Divizia sârbă în urma vizitelor sale în spitale şi a felului în care ea îi încuraja pe cei bolnavi, pe muribunzi, pe toţi. A fost o operă, o acţiune pe care o consider nu neapărat socială, ci chiar politică, pentru că în vreme de război orice acţiune de acest gen are implicare politică.

Ca o concluzie, în pofida modului cum era privită femeia în societate, cu tot controlul la care era supusă prin textele juridice şi moravurile epocii din partea apărătorilor ordinii publice şi private, a existat un decalaj permanent între norme şi practici. Acest fenomen s-a datorat însuşirilor feminine, acestor însuşiri ce s-au şlefuit prin cultură şi educaţie. Exact acest lucru vreau să subliniez: cultura şi educaţia – două componente esenţiale ale emancipării femeii în secolul al XIX-lea. Şi aş spune că acestea reprezintă componente esenţiale nu numai ale emancipării femeii, ci în general ale emancipării omului, prin cultură şi prin educaţie. Grija pentru propăşirea instruirii şi culturii s-a datorat pe de o parte preocupărilor statului, pentru că şi statul, aşa cum v-am spus, a încercat să creeze nişte norme, dar pe de alta dezbaterilor publice şi activităţilor pe care femeile le-au organizat în cadrul diverselor saloane, societăţi şi asociaţii. Mijloacele folosite au fost cele ale activismului social şi cultural, înţelese ca formă majoră a conştiinţei civice şi a sferei publice. Această situaţie se poate observa dacă avem în vedere drumul parcurs de la activitatea din saloanele doamnelor din prima jumătate a secolului, activitate ce se va adapta cu ocazia Războiului de Independenţă, participând la efortul de război, până la organizaţiile feminine din a doua jumătate a epocii. Experienţa acumulată va determina o modificare a obiectivelor, de la mondenitate, literatură şi politică (subliniez din nou, politica prin caritate şi opere de binefacere, aşa era înţeleasă atunci), la o operă de educaţie şi emancipare din îngusta sferă a privatului. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de încercările femeilor de a

76


se emancipa în primul rând pe ele însele, de a-şi lărgi orizontul spiritual şi de a determina recunoaşterea lor drept componentă a sferei publice sociale. Perioada interbelică va fi cea care va aduce în prim plan revendicările politice şi o nouă platformă a acţiunii feminine.

În final, aşa cum v-am promis, voi încerca să explic de ce Constituţia din 1923, care a proclamat votul universal, n-a acordat şi femeilor acest drept pe care-l meritau. Greu de explicat. Nu ştiu dacă este sau nu aşa cum sesizez eu… Pe de o parte, poate că s-a trecut prea brusc la votul universal în societatea românească. Poate că mărirea electoratului a speriat un pic elita politică românească. Este posibil. Poate că de vină… nu ştiu dacă poate, eu aş înclina mai degrabă să spun că de vină au fost prejudecăţile masculine, prezente în continuare, pe care – hai să recunoaştem că aşa este – le simţim fiecare. Eu nu sunt o adeptă a unui feminism exacerbat… Nu. Totuşi, dacă femeia are anumite calităţi, trebuie recunoscute… Dar trebuie să spunem că mai totdeauna în „lupta” dintre femeie şi bărbat învinge bărbatul; inclusiv soţul meu spune că între doi ingineri, el fiind inginer, dacă ar fi pus să aleagă, ar alege inginerul bărbat şi nu femeie. Deci, la neacordarea dreptului la vot au contribuit mentalitatea, teama clasei politice de a nu se mări aria electoratului şi poate că, aş zice eu, tăria cuvântului pe care femeile române l-au avut în anii neutralităţii, timp în care ele au fost foarte active şi au spus „Da, mergem în război, alături de Antanta”, apoi felul cum şi-au susţinut fraţii, surorile, soţii în încercarea de a realiza România Mare. Într-adevăr, femeile au avut un aport considerabil la imprimarea acestui mesaj politic: să mergem alături de Antantă pentru a realiza dezideratul unităţii naţionale. Bineînţeles, nu putem să nu subliniem faptul că influenţa Reginei Maria a fost hotărâtoare mai ales prin puterea exemplului. Ea a militat mult pentru realizarea acestui deziderat, ca şi multe alte reprezentante ale elitei feminine româneşti care şi-au demonstrat forţa de care dispuneau.

(conferinţă susţinută la 4 martie 2004)

77

MIHAELA PENEŞ

Campioană olimpică, în 1964, la Jocurile Olimpice de la Tokio şi vicecampioană patru ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Mexico City, Mihaela Peneş este deţinătoarea unui palmares sportiv de invidiat incluzând titluri mondiale, europene, balcanice şi naţionale, inclusiv pe acela de Campioană mondială universitară, în 1965, la proba care a consacrat-o, aruncarea suliţei. Ulterior, din 1980, participă la toate ediţiile Jocurilor Olimpice, în calitate de invitată de onoare a celui mai important for sportiv internaţional – Comitetul Internaţional Olimpic. Absolventă a Institutului de

Educaţie Fizică şi Sport (1970), Mihaela Peneş a conceput şi impus modele noi de antrenament în probele de atletism, asigurând, astfel, baza teoretică a pregătirii viitorilor campioni. Este maestră emerită a sportului.

Aş vrea să vă spun că sunt un om obişnuit. Acum, stând în faţa dumneavoastră, rememorez, mă proiectez undeva în trecut,

când mă întorceam de la Jocurile Olimpice de la Tokio, în 1964. Eram elevă, în ultima clasă de liceu. Aveam nişte absenţe, este adevărat, motivate, şi, datorită iminenţei examenului de bacalaureat trebuia să recuperez destul de multă materie. Nimeni nu m-a întrebat: „Mihaela, poţi sau nu poţi să refaci terenul pierdut?” Am fost invitată să particip la diferite întruniri la şcoli, la case de cultură (mi se pare, şi la Ministerul de Interne), pentru a face promovarea ideii de sport. Nu era vorba neapărat de sport de performanţă, ci de sport, în general. Îmi aduc aminte cu o deosebită plăcere că, în urmă cu aproape 40 de ani, făceam acelaşi lucru. Pentru a determina oamenii să facă mişcare, să facă sport în general (când spunem „sport” ne gândim la sport de performanţă, la medalii, la titluri de campion, deci la vârful piramidei). Pentru sănătatea noastră este absolut necesar să facem mişcare, oricum îi spunem: sport, mişcare, cultură fizică. De fapt, nu are nici o importanţă cum îi spunem. Este însă esenţial să facem efort fizic pentru că, foarte simplu spus, sportul înseamnă medicină preventivă. Ajungem la medic atunci când avem probleme de sănătate şi îl rugăm să ne ajute să recuperăm ceea ce am pierdut: starea de sănătate. Important este să ducem o viaţă foarte bine ordonată, foarte echilibrată, ca să nu ajungem la medic. Este de preferat să ne folosim timpul, chiar contribuind

78

M i h a e l a P e n e ş

cu nişte bani, ca să ne menţinem sănătatea, în loc să ajungem la medic, ca să recuperăm ceea ce se poate recupera. Pentru că am fost la 17 ani în Japonia, am stat acolo nu numai în timpul concursului, ci pe parcursul unei întregi luni, am avut privilegiul să cunosc foarte multe lucruri din viaţa unei alte culturi – cultura japoneză. De pildă, am participat la o ceremonie a ceaiului, la un spectacol tradiţional japonez (kabuki), la o compoziţie florală (ikebana), am fost în casa unei familii japoneze şi am fost cucerită de filozofia sportivă japoneză.

În Orientul îndepărtat – şi m-aş referi acum la China – medicul care avea grijă de sănătatea împăratului era executat, nu ştiu prin ce metodă, dacă împăratul se îmbolnăvea. Deci medicul era responsabil de starea de sănătate a împăratului Chinei. Ce bine ar fi dacă, şi la noi, medicii ar fi premiaţi pentru numărul de oameni sănătoşi pe care îi au în grijă şi nu pentru oamenii bolnavi pe care sunt obligaţi să-i trateze şi să le aducă din sănătate, atât cât se poate!

Pentru că, pe undeva, în timp, fiecare dintre noi vine dintr-o familie care a trăit la ţară, încerc să fac lucrurile mai simple, să proiectez puţin viaţa bunicilor şi străbunicilor noştri, care erau obligaţi să facă efort fizic: să aibă grijă de câmp sau de vie, să aducă apă, să spargă lemne, după ce le aduceau din pădure. În final, în viaţa de zi cu zi omul de la ţară făcea efort fizic. Acesta nu se chema ca atare, se chema munca din gospodărie sau munca câmpului. Între timp, a existat această migraţie de la sat la oraş, iar acum unii dintre noi ne-am născut într-un anume grad de confort: intrăm în casă, apăsăm pe buton, se aprinde lumina, s-a zis cu opaiţul; căldură este în casă, avem un robinet pe care-l deschidem şi ne vin apa caldă şi apa rece; ne ducem la şcoală sau la serviciu cu maşina personală sau cu transportul în comun. Urcăm la etajul al III-lea cu liftul, iar în final nu mai facem efort fizic. Am devenit foarte sedentari. Sedentarismul duce la ceea ce astăzi numim „boli ale civilizaţiei”. Avem colegi mult mai tineri decât noi care, la 30-40 de ani, au probleme majore de sănătate: diabet, suferă câte un infarct, sunt supraponderali. Şi ne întrebăm de ce. De ce? Pentru că în una sau două generaţii, echipamentul genetic nu s-a modificat. Noi avem nevoie cu toţii să facem mişcare. Lucrurile sunt foarte fundamentate ştiinţific. Eu încercam să fac puţină popularizare; de asemenea, încerc să transmit mesajul că efortul fizic pe care îl definim ca fiind „sport”, „cultură fizică”, „educaţie fizică”, „mişcare”, „jogging”, „cros” reprezintă, de fapt, medicina preventivă. Pentru a ne menţine sănătatea şi ca să înţelegem cum stăm mai exact cu această noţiune, trebuie să înţelegem, în primul rând, că noi suntem responsabili de propria noastră sănătate. Este un mod greşit de a gândi să-ţi faci un titlu de glorie în legătură cu cât eşti de bolnav, la ce doctor ai fost să te consulte, dacă se poate cât mai titrat şi cu o

79


funcţie cât mai mare într-un spital, ce medicamente de ultimă oră, de ultimă generaţie ţi-a prescris.

În străinătate mi s-a întâmplat să văd un om care realmente dădea semne de disconfort şi să-l întreb: „Domnule, nu te simţi bine?” La care imediat omul reacţiona, se simţea, pe undeva, lezat şi răspundea: „Eu? Nu! Eu sunt foarte sănătos.” Fiindcă sănătatea, nu boala, este un titlu de glorie. Mai mult decât atât, aş vrea să ne gândim la un film care ne-a marcat pe toţi: e vorba de „Cartea junglei”. Fie generaţiile mai vârstnice, din care domnul Sideri, doamna Pongracz şi cu mine facem parte, dar şi generaţiile mai tinere, nu se poate să nu fi fost fascinate de „Cartea junglei”. Este numai o legendă povestea acelui copil care, în mijlocul naturii foarte sălbatice, este prieten cu animalele, cunoaşte limbajul animalelor, reuşeşte să comunice cu ele şi, sigur că da, are un happy-end. Ştiinţa a demonstrat că un copil care la vârsta de un an nu ajunge să stea în picioare, un copil care la vârsta de un an şi jumătate nu reuşeşte să meargă, nu va ajunge niciodată să devină biped, să meargă pe două picioare. Sunt anumite reflexe care se creează la acea vârstă şi care ulterior nu pot fi educate sau reeducate. De asemenea, un copil care la vârsta de trei ani nu ştie să alerge, să-şi coordoneze mişcările picioarelor cu ale braţelor, va avea mari, mari dificultăţi să recupereze acest lucru. Iar în final, ca un lucru care ne atinge pe toţi, un om care nu-şi coordonează propriul corp nu va putea conduce bine niciodată o maşină. Nu zic mai mult, să devină la un moment dat pilot pe un supersonic. Fiindcă şi maşina şi avionul sunt prelungiri ale capacităţilor de coordonare ale omului.

Revenind la persoana mea, pe undeva reprezint un lucru neobişnuit nu numai în atletismul românesc, ci şi în atletismul mondial. Am devenit campioană olimpică şi mondială la 17 ani, elevă de liceu, la o probă (aruncarea suliţei), unde datele statistice ne arată că vârsta optimă este 26-27 de ani. Am devenit campioană olimpică după trei ani şi jumătate de practicare a atletismului. Am fost, de altfel, cea mai tânără componentă a delegaţiei României în echipa care a plecat la jocurile de la Tokio, în 1964. Şi am fost întrebată de foarte ori, mai ales de oameni care studiază atletismul, care studiază istoria Jocurilor Olimpice, care a fost explicaţia mea pentru această, hai să zicem, performanţă. Figurez şi acum în analele Jocurilor Olimpice ca fiind cea mai tânără aruncătoare de suliţă, campioană olimpică. Între primele 10 femei la atletism încă îmi mai găsesc un loc. Dacă la gimnastică, la patinaj, ştiu eu, campioanele în mod obişnuit au 15-16 ani, la atletism este un lucru neobişnuit. Ei bine, explicaţia a fost extraordinar de simplă, cel puţin din punctul meu de vedere: am primit de acasă o educaţie sportivă. Mama mea a fost prima mea antrenoare: am învăţat să înot (la şapte ani traversam înot lacul Floreasca dus-întors),

80


mama mea înotând alături. Iar premiul, să nu vă spun, a fost o porţie substanţială de îngheţată. La şapte ani, am ajuns în excursie pe platoul Bucegilor, am fost la Babele, apoi am ajuns chiar la Vârful Omu, asta fiind în urmă cu 50 de ani, când nu exista nici telecabină, nici telescaun. Deci am primit din familie o educaţie sportivă. O a doua explicaţie fundamentală este că am făcut educaţie fizică în şcoală; însă educaţie fizică nu numai la modul extrem de serios, dar şi atractiv. Începând de la grădiniţă, în şcoala primară, în gimnaziu, lecţiile de educaţie fizică erau astfel structurate de educatoarea, învăţătoarea şi profesorul de sport, încât abia aşteptam ora de educaţie fizică. Nu exista la vremea aceea să mă duc la tata sau la mama şi să-i zic: „Ştii, nu-mi place lecţia de educaţie fizică, ia du-te tu, tăticule, la doctor şi fă-mi rost de o scutire medicală.” Sigur că da, vremurile s-au schimbat. Acum există alternativa ca în locul educaţiei fizice să stau mai multe ore la calculator sau să stau mai multe ore în faţa televizorului. De multe ori, orele de educaţie fizică nu sunt foarte atractive şi atunci apare urmarea că avem foarte mulţi scutiţi la educaţie fizică, cu nişte consecinţe teribile. Aproximativ, dacă luăm cartea recordurilor, care ar fi recordul de renunţare, de abstinenţă la mâncare? În jur de 40 de zile. Se poate trăi fără mâncare, au fost nişte oameni care au vrut neapărat să facă un auto-experiment şi 40 de zile nu au mâncat. Eu acum nu ştiu să vă spun exact dacă e vorba de 40 de zile, sau de 42 de zile, sau de 48 de zile… dar în jur de 40 de zile. Cât rezistă un om fără să bea apă? Cinci zile! Cât rezistă un om fără să respire? În mod normal, omul obişnuit rezistă în jur de două minute. Sunt scafandri care ajung să nu respire, deci să-şi ţină respiraţia în jur de 5-6 minute. Acesta ar fi, hai să zicem, recordul mondial de nerespirat. Puteţi încerca fiecare dintre voi, uitându-vă pe un ceas, cât timp puteţi rezista fără să respiraţi. Fiindcă după un anumit număr de minute – care e foarte diferit de la individ la individ – creierul, dacă nu este oxigenat, celula nervoasă moare. Şi atunci, întrebarea mea ar fi: dacă după trei minute de lipsă de oxigen apare moartea, atunci un creier prost oxigenat cum funcţionează? Un om care stă în poziţia şezând pe scaun şi nu face mişcare, inspiră-expiră cam de 16 ori pe minut, iar inima îi bate la un puls de 58-70 de bătăi pe minut. Cum se comportă un om care nu face mişcare, un om care trăieşte sedentar, care are un creier prost oxigenat? Acesta este întrebarea: cum funcţionează acel creier care, de fapt, este coordonatorul întregii noastre vieţi fizice, intelectuale şi psihice. Răspunsul e foarte clar: prost.

Şi fiindcă mă ocup de educaţie olimpică, aş face o trecere în timp a unuia dintre mentorii care a pus pe picioare olimpismul, ca sistem filozofic, şi care, într-o conferinţă la Sorbona (e vorba de Pierre de Coubertin) într-o conferinţă de presă la Sorbona a întrebat într-un mediu

81


înalt intelectual şi aristocratic: „Domnii mei, de aici, de la Paris, la Sorbona, dumneavoastră cu ce tren veţi călători? De clasa I, sau cu vagon de clasa I." La care răspunsul sălii a fost; „Sigur că da!". „Dar domnii mei, într-un corp de clasa a II-a sau de clasa a III-a cum vreţi să călătoriţi o viaţă întreagă?"

Are o anumită conotaţie filozofică, de parabolă, dar este un lucru extraordinar de real. Cu un corp care ne creează probleme trăim prost. Te simţi bine în pielea ta? Te simţi bine în corpul tău? E o întrebare, hai să zicem, retorică, dar este de fapt esenţa a ceea ce se numeşte filozofie olimpică. Este o îmbinare armonioasă între spirit şi corp, trup. Pentru că există din Grecia antică două filosofii: e vorba de materialism şi de idealism. Aceste două filosofii au fost, de-a lungul secolelor, antagoniste. Ori, idealul este de a le îmbina pe cele două. Şi când spunem spirit, este vorba de minte şi de inimă. Pentru că o minte, chiar extraordinară, dar fără componenta afectivă, pozitivă, de inimă, poate fi o minte diabolică, distructivă. Şi, pentru că suntem în anul Jocurilor Olimpice de la Atena, care poartă motto-ul „Jocurile Olimpice - la ele acasă", să spunem că Jocurile Olimpice au existat în Grecia Antică ca cea mai veche instituţie a omenirii, timp de 1200 de ani. Cu alte cuvinte, îşi au rădăcinile acolo, iar acum se întorc la ele acasă, la Atena, în 2004. Ne întoarcem la formula „Citius, Altius, Fortius”. Este o formulă pe care lumea modernă o traduce prin: să alergi mai repede, să sari mai sus şi să fii mai puternic. Este o traducere, aş zice, numai parţială şi nu este un lucru care se adresează mai rapid sprinterilor, mai sus săritorilor în înălţime şi mai puternic halterofililor, ci se adresează unui singur individ. Părintele Didier dorea ca aceste trei calităţi să aparţină unui singur om, individului: să aibă un trup puternic, o minte cât mai rapidă şi un spirit cât mai înalt; este omul pe cele trei planuri. Lucrul acesta se adresează nu numai celor care fac sport de performanţă, fiindcă aici este de fapt idealul, ca sportivul, campionul să nu fie numai campion pe stadion, ci să fie un om integrat în societate, care să aibă un anumit grad de cultură şi să aibă, în primul rând, o mentalitate umanistă. Să nu fie un egocentrist, să nu fie un star, să fie o vedetă care trăieşte într-un turn de fildeş viaţa lui personală, neinteresat de ce se întâmplă în jurul lui; să fie un om „perfect”, integrat în societate, care să transmită generaţiei care îi urmează că fiecare dintre noi nu este decât o verigă într-un lanţ, care să transmită generaţiilor următoare valorile câştigate prin proprie experienţă. Cred că sportul ne învaţă disciplina. Ce fel de disciplină? O disciplină liber consimţită, fiindcă nimeni nu ne poate constrânge să facem sport. Dacă mergem în armată, disciplina este impusă. Dar nimeni nu ne poate constrânge să facem sport. Facem „de bună voie şi nesiliţi de nimeni.” Iar acolo învăţăm, tot aşa, liber consimţit, să respectăm nişte valori. În primul rând, să ne respectăm pe noi înşine, iar

82


după aceea, să-i respectăm pe cei din jur. Cine sunt cei din jurul nostru? Sunt adversarii care astăzi sunt adversari, mâine pot fi coechipieri, sunt arbitri, sunt şi spectatorii. În măsura în care ne respectăm pe noi, învăţăm să-i respectăm şi pe cei din jur. Iar în afară de aceasta, învăţăm să respectăm regulile. Regulile competiţiei, regulile jocului care, de fapt, în domeniul sportului, reprezintă legile. Legea care, în traducere în acest domeniu, se cheamă regula. Respectăm regula jocului.


83

Academician AUGUSTIN BUZURA

Primul preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, ulterior Institutul Cultural Român, (1990–2005), membru titular al Academiei Române (din 1992), dar şi al Academiei Italiene de Cultură şi Ştiinţă, romancierul Augustin Buzura este autorul unor opere de referinţă ale literaturii moderne, alcătuind adevăratul tablou al rezistenţei culturale româneşti în perioada totalitarismului. Romane precum „Absenţii” (1970), „Feţele tăcerii” (1974), „Orgolii” (1977) sau „Refugii” (1984) au circulat intens în epocă, unele chiar clandestin, fiind interzise de autorităţi datorită virulenţei în care ataca sistemul politic oficial. Scriitorul Augustin Buzura este însă

dublat şi de un reputat gazetar cultural, fiind atât redactor-şef la „Tribuna” (din 1964) cât şi fondator al periodicului „Cultura” (din 2004), apărut sub egida Institutului Cultural Român.

M ulţumesc mult pentru invitaţie, mi-a făcut plăcere să vin, mai ales că mi se pare că acest minister este singurul care mai

are şi preocupări foarte culturale. M-aş bucura să aibă şi Ministerul Culturii aceleaşi preocupări. Despre mine, când am auzit titluri ale lucrărilor mele, vreau să vă spun că le-aş da toate pe o zi în care să pot să joc fotbal, de dimineaţa până seara, dacă s-ar mai putea. Cu cât îmbătrâneşti, urci în titluri, dispar alte lucruri la care ai ţinut cândva şi mai ales acelea care te-au împins către hârtia de scris. Încerc să devin sistematic. Despre mine s-a spus tot. Sunt medic în trecutul meu îndepărtat, am profesat fără să am acte, psihiatria. Pe vremea cu pricina nu se putea lucra în două locuri în acelaşi timp, şi atunci am ales între gazetărie şi medicină. Am ales gazetăria. Dacă aş fi putut găsi un post aşa cum mi se rezervase, la psihiatrie judiciară, cred că n-aş mai fi făcut nici o zi de literatură sau de gazetărie ci aş fi ales psihiatria judiciară, dar pe noi, câţiva, care aveam origine socială bună, ne-au propus, la vreo cinci sau şase, să fim medici de închisori. Evident că am refuzat, dar un coleg de-al meu s-a răzgândit pe prag şi-am ales postul care-mi fusese rezervat, aşa am ajuns gazetar şi scriitor. Pe urmă, profesoara de psihiatrie care m-a şcolit în toată perioada universitară voia să mă vadă la catedra ei, urmaş la catedră, şi aşa am făcut foarte multe stagii benevole, aproape opt ani, dar n-am mai profesat şi-am pornit pe celălalt drum. Cum scriu şi de ce scriu, sunt nişte întrebări

84

A u g u s t i n B u z u r a

pe care le regăsiţi în toate scrierile mele, le auziţi de la toţi scriitorii. Nu şti de ce scrii, dar trebuie să scrii. Este un impuls pe care-l ai în tine, o dorinţă cumplită de a face un lucru, în spatele impulsului. Cel puţin la mine, a fost o vreme nevoia de a fi util, nevoia de a spune adevărul despre lumea în care am trăit, să strig întrebările celor care nu găseau cuvintele potrivite sau mai ales curajul potrivit. Pentru că în perioada în care am început eu să scriu şi până în 1989 în decembrie, îţi trebuia foarte mult curaj, foarte multă energie pentru a te confrunta cu autorităţile, cu cenzurile – erau foarte multe cenzuri vreo cinci, lumea nu le ştia şi nu le ştie nici astăzi, pentru că despre cenzuri şi despre securitate, au vorbit mai ales cei care n-au avut de lucru cu ei. După 1989 au apărut o seamă de biografii cu totul şi cu totul neaşteptate, oamenii şi-au schimbat modul de a fi, biografia, trecutul, şi s-a produs o confuzie generală, încât astăzi e greu să mai deosebeşti albul de negru, roşul de verde sau... Cam asta a fost. Soarta m-a ajutat să cunosc foarte bine toate tragediile zonei în care m-am născut şi pe urmă şi a altor zone. Prima amintire, am mai scris despre asta dar m-a urmat mereu, a fost chiar începutul războiului din 1939, când Baia Mare, oraşul capitală de judeţ unde lucra tata, a fost invadat de cehi. Începuse războiul, după aceea îmi aduc foarte bine aminte prima întâlnire cu războiul, când Ardealul de Nord din care făceam şi noi parte, a fost cedat Ungariei şi prima amintire care m-a urmărit mereu a fost tata trăgând în jug, alături de alţi ţărani. Erau trupele lui Horty care vroiau să impresioneze, să curme din rădăcină orice idee de opoziţie şi atunci i-au legat pe cei mai cunoscuţi din sat, i-au pus în jug şi-au arat un hectar de pământ. Deci asta-i prima imagine despre perioada Dictatului de la Viena. Au fost şi altele. Noi fugiserăm, în perioada asta ne ascunseserăm prin păduri, ca toţi ţăranii din zona respectivă. Mi-aduc aminte intrarea victorioasă a armatei sovietice, primul rus care a intrat în casă, a tras cu automatul în toate icoanele mamei care erau de sute de ani păstrate… deci, sunt amintiri groaznice, care într-un fel sau altul, te îndeamnă să le spui, să le scrii. Şi întâmplarea a făcut că la rândul meu am avut foarte multe de spus; am lucrat în mină, am fost ajutor de artificier, deci am lucrat cu o echipă foarte valoroasă pe vremea aceea. În mină lucrau foarte mulţi foşti deţinuţi politici care încercau să-şi facă rost de bani după ce se întorseseră de prin închisori sau domicilii forţate. Am lucrat apoi la pădure, am fost funcţionar la starea civilă, am cunoscut lumea din toate unghiurile şi numai mai târziu când începi să scrii îţi dai seama ce noroc ai avut. Atunci când le suferi nu prea ai acest sentiment. Am intrat la medicină pentru că tata vroia să mă fac preot iar mama medic veterinar. Şi atunci am ales varianta medicină umană, ca să nu fiu de acord nici cu unul nici cu altul, iar literatură m-am decis să scriu în anul trei, pentru că eram într-o grupă foarte, foarte bună, cel mai bun din grupă de la noi. Medicina

85


din Cluj era o medicină foarte bună, de tradiţie. De exemplu, cel mai bun, care îl impresiona teribil pe profesor lua zece cu evidenţă. Când cel mai bun din grupă de la noi primea numai zece, noi cădeam. Era foarte mică distanţa între cinci şi zece; era chestie de o întrebare. În acest context, m-am decis să termin cu obsesia de a scrie şi să mă ţin de medicină. Am scris o proză, din întâmplare a plăcut şi atunci am rămas mereu şi cu medicina şi cu literatura.

Despre perioada care a fost mi-e foarte greu să vă spun. Am avut şansa recent – e o şansă pe care nu cred că i-aş dori-o cuiva – să-şi vadă dosarul de securitate. Este ceva îngrozitor. Nu puteam citi în fiecare zi mizeriile care se scriau despre mine. Trebuia să fac o pauză de o zi, două. Am avut 56 de turnători, mulţi, dar norocul a făcut că i-am cunoscut pe mulţi dintre ei şi inclusiv pe securiştii care se ocupau sau care mă urmăreau peste tot. Mă gândeam într-o seară… într-o zi tot vedeam un tip cu mustaţă care se tot ţinea după noi. Am mers la Intercontinental să bem o cafea. Eram cu Nicolae Manolescu şi pentru că noi ne-am încăpăţânat să stăm, el trăgea la coniacuri şi i-a căzut microfonul. I l-am dat înapoi. L-am ajutat să facă faţă meseriei. Însă era groaznic să te pomeneşti peste tot cu securitatea, în orice împrejurare, oriunde te-ai afla. Toţi marii Securităţii, pe care azi îi vedeţi la televizor sau în vreo situaţie. S-a întâmplat să-mi vină acasă, să mă ameninţe că am copii, că am familie, că dacă nu mă cuminţesc o să fie una sau alta... În aceste condiţii… Sigur că pe atunci aveam o viziune mai sportivă asupra realităţii. Nu mă punea nimeni să scriu ce am scris sau să fac ceea ce am făcut. Era de datoria mea, după cum socoteam că e de datoria lor să apere ceea ce apărau. Ei nu aveau viziunea această sportivă, dar eu căutam să mă încurajez, ca să zic aşa, că altfel era foarte greu de făcut faţă împrejurărilor. În orice caz, când a venit Revoluţia a venit o echipă a televiziunii maghiare şi mi-a descoperit microfoane şi în singurul loc unde credeam că nu există, în baie. Dar de restul ştiam. Pe urmă am zis să le las în continuare. Ei aveau o centrală în tabloul de curent electric şi, din cauza instalaţiei, mergea mult mai încet. Acesta era singurul avantaj al Securităţii pe care l-am avut.

Despre cărţi… Fiecare carte are, că să zic aşa, un punct de pornire. Primul roman, „Absenţe”, l-am scris teribil de uşor. Adică mi se părea că e nedrept de uşor. Era o experienţă nouă şi pentru literatura noastră ceea ce am făcut eu atunci. Dar nici un noroc nu este până la capăt… În decembrie, la sfârşit, chiar înainte de ultima zi din an a apărut cartea. În aprilie m-au decorat, în iunie au interzis-o şi a rămas interzisă până în 1989, când a mai fost interzisă o dată. Ideea de a fi interzis este cumplită.

86


Ideea de a şti că nu vei fi lăsat să mai scrii, că nimeni nu-ţi spune

de ce ţi s-a interzis acest lucru, care sunt motivele, este apăsătoare. Nu aveau dialog absolut cu nimeni, protestam degeaba. Era cumplit. Goana aceasta de la autorităţi, de la una la alta… Pe atunci eram de bună credinţă, căutam să înţeleg de ce se întâmplă ce s-a întâmplat, era cumplit. Pe urmă m-am obişnuit cu interzicerile.

Nu era foarte greu, fiecare carte avea o poveste a ei, iar unele întâmplări legate de apariţia unei cărţi erau mult mai complicate decât chiar subiectul cărţii sau aventurile legate de subiectul cărţii. Mă interesau foarte mult luptele din munţi. Adică mi se părea nedrept că despre România se spunea că n-a avut rezistenţă, că mămăliga nu explodează şi alte chestii şi am umblat prin munţi, la luptătorii cei care au luptat cu arma în mână şi care au murit mai mulţi decât în orice revoluţie. Deci, aşa zişii partizani. Am mers pe urmele lor, eram păzit evident, dar asta era situaţia. Îi mai civilizam şi pe ei, ca să înţeleagă ce s-a întâmplat în istoria noastră.

Am mers în Valea Jiului imediat după greva aceea celebră după 1977, să văd ce s-a întâmplat cu conducătorii grevei. Era o grevă cu nişte texte care puteau apărea în Scânteia. Cereai echipament mai ca lumea, să nu se dea vin botezat. Adică crâşmarii dădeau vin cu apă. Cereau haine de schimb ca lumea, cizme. Deci, nu cereau foarte mult şi un orar suportabil. Adevărat că se lucra şase ore, dar drumul până la locul de muncă dura o oră, alt drum de la intrarea în mină până acasă încă o oră. Erau pur şi simplu animalizaţi. Erau vai de capul lor. Jumătate din zi o petreceau în mină sau în legătură cu mina.

Am mers în Valea Jiului; vroiam să-i cunosc pe liderii lor. Se vorbea că au fost mutaţi, că au fost omorâţi şi până la urmă adevărul era foarte departe, dar l-am descoperit ceva mai târziu. Liderul lor trădase. A mers la şcoala de partid, la „Ştefan Gheorghiu” şi a ajuns un bun activist, iar ceilalţi care au luptat sub diverse forme, care au organizat, au fost mutaţi la alte mine sau unul chiar a fugit din ţară.

Era o experienţă care te obliga să scrii, te obliga să spui adevărul despre lumea în care trăieşti. Ca om îţi rămânea să-ţi completezi golurile din cultură. Eram, ca toţi colegii mei, curios. Cum se scrie în lume, ce se scrie în lume, cum sunt alţii, care sunt curentele, care sunt performanţele. Era foarte greu să-ţi procuri cărţile, dar până la urmă tot reuşeai să fii la curent cu ce se întâmplă şi să faci faţă situaţiei. Experienţa medicinistă a influenţat şi devenirea scriitorului, tematica abordării româneşti. E greu de spus, sigur că psihiatria te ajută să cunoşti, dar în acelaşi timp psihiatria te şi împiedică, pentru că te seacă sufleteşte. Adică toate ţi se par mult prea clare, dar viaţa nu e deloc clară iar abordarea omului este complicată. Pe de altă parte, sunt foarte mari scriitori şi mult mai mulţi care n-au făcut

87


medicină şi nici psihiatrie şi, totuşi, au mers până dincolo de cuvinte, până când cuvintele nu mai pot fi folosite pentru a te exprima. Te ajută şi nu te ajută. Te ajută ca om să cunoşti nişte lucruri. Adică vezi omul aşa cum este şi întreg, şi bolnav, şi lezat, dar vezi şi biologia lui, cum este leziunea cea mai adâncă. Deci vezi leziunea microscopică, macroscopică. Vezi biochimia, fiziologia. Multe te ajută.

Nu ştiu cât folosesc, adică nici o dată nu m-am gândit că asta foloseşte sau asta nu foloseşte. Cred că tot ce ţi se întâmplă în viaţă şi în fiecare zi foloseşte, chiar şi cărţile foarte proaste folosesc pentru că te învaţă cum să nu scrii, cum să nu faci, cum să nu abordezi un lucru. Cu medicina mi-e greu să vă spun… Sigur că am rămas cu un lucru care m-a ajutat enorm şi care cred că se aseamănă foarte mult şi cu experienţa dumneavoastră. Trebuie să cunoşti un lucru până la capăt cu toate detaliile lui, chiar dacă acel lucru nu-ţi va folosi deocamdată. Este ideea de a cerceta ştiinţific până în pânzele albe un adevăr, de a spune adevărul despre ceva până în pânzele albe. Acesta ajută oricui, în orice profesie. Adică ideea de „a fila” zi cu zi ce se întâmplă în domeniul tău.

Altă întrebare era care sunt calităţile indispensabile ale unui prozator de amplitudine şi profunzime social psihologică, adică aşa cum spuneţi că sunt receptat de dumneavoastră. Vreau să vă spun că eu nu mi-am găsit foarte multe calităţi. Când o să-mi găsesc… totdeauna există un dincolo de dincolo, dincolo de cuvinte, dincolo de fapte, dincolo de ceea ce se întâmplă şi acest „dincolo” te cam paralizează când te gândeşti la el. Niciodată nu cred că vreun scriitor care chiar se respectă are cuvinte foarte bune despre sine, chiar dacă alţii văd fel de fel de calităţi şi de lucruri nespuse. Că, de fapt, fiecare om încearcă din zona asta a scrisului sau a artei să facă ce nu s-a făcut, să spună ce nu s-a spus, să gândească ce nu s-a gândit, să descopere acea părticică a lui care să-l deosebească de alţii.

Un alt capitol ar fi literatura poliţistă, romanul detectivist. Experimentele policier nu sunt subsidiare beletristicii, sunt specii epice distincte ori sunt tot genuri din lanţul epic obişnuit. Cred că sunt verigi ale aceluiaşi lanţ epic. Mai devreme sau mai târziu, orice roman are în substrat o mică schemă poliţistă, chiar dacă este psihologic, filozofic sau orice vreţi, are o mică intrigă pe care să se bazeze. Acum citesc legi şi dări de seamă, dar, înainte de 1989, pierdeam mult timp încercând să fac rost de un Georges Simenon sau un Carre sau Agatha Christie. Sunt bune, îţi dezvoltă foarte mult imaginaţia, îţi oferă o seamă de soluţii, profesioniştilor mai mult decât scriitorilor.

Ce rol are criticul literar în afirmarea unui scriitor, cum îi marchează destinul, dacă-i indispensabilă critica de întâmpinare sau promotionul profesionist? Cred că fără critici ar fi fost foarte greu de trăit,

88


aproape imposibil mai ales în perioada prerevoluţionară pentru că, de simţul lor, de felul cum te apărau, de felul cum ocoleau esenţa cărţii pentru a atrage atenţia asupra altor detalii care să descopere ceea ce n-a descoperit cenzorul, erau extraordinar de importante. În plus, există întotdeauna. Ieri, ca şi astăzi, este mult mai complicat cu criticii şi cu literatura – fiecare grupare cu criticul ei, cu publicaţia ei, cu editura ei… lucrurile nu sunt foarte limpezi. Dar atunci era necesar să facă deosebirea dintre valoare şi nonvaloare, dintre cei ce existau cu adevărat şi cei ce nu existau. Şi erau foarte mulţi care nu existau, care încercau cu ajutorul politicii din acea vreme, a politicienilor, a diverselor grupări de interese, şi chiar insistau până treceau drept scriitori. Erau foarte multe interese… cum sunt şi astăzi, chiar şi mai multe. Dar măcar acum nu le apără decât propria lor echipă.

Care sunt elementele de eficienţă pentru spiritualitatea naţională în urma creării instituţiei culturale pe care o conduc? Am trecut la administraţie culturală. Institutul Cultural Român, care de o săptămână funcţionează, este moştenirea Fundaţiei Culturale Române, care s-a ocupat uneori cu foarte mult succes de promovarea reală a imaginii României în lume. Pentru că oriunde vei merge, în orice ţară şi la orice nivel, ţi se va spune: „La voi există o chestie de imagine”… şi după câte bine ştiţi, există şabloane despre România. Sigur că toate pleacă de la un fapt real, dar restul depinde de gazetar. Orice întâmplare are un sâmbure real, însă depinde de gazetar cum îl face… dacă îl micşorează, dacă îi respectă proporţiile sau dacă măreşte faptul real.

Eram în 1992 într-o clinică din S.U.A. şi pentru că aveam nişte complicaţii în plus, m-au dat în seama unei surori care să mă reintroducă în viaţa obişnuită. M-am dus la ea acasă să-mi pregătească mâncare şi m-am uitat ce cărţi are, ce casete, cu ce se ocupă. Avea două casete. Asta se petrecea într-un oraş pe fluviul Ohio. Deci, avea două casete, una cu nunta ei (fata avea 25 de ani) şi alta cu situaţia din România. Pe casetă erau imagini cu copii cu chewing-gum cerşind la trenuri, trabantul cu ţevile de eşapament care poluau în jur, cai şi mai ales vaci trăgând în jug. Ceea ce pentru americani este o chestie absolut oribilă, insuportabilă. Asta a fost pe parcurs a 53 de minute. Noroi pe străzi, case din acelea cu chirpici, cu stuf…, deci tot ce putea fi mai mizerabil. După care urmau secvenţe de nici 60 de secunde şi comentariul era aşa: „Şi toate acestea când alături, la nici 300 de km, se găseşte un oraş european…”. Apoi am văzut Parlamentul din Budapesta, podurile peste Dunăre şi alte lucruri foarte frumoase: Dealul Buda, după care iar chewing-gum, iar ţigănci, iar flori şi dedesupt: „Ajutaţi România”. Am întrebat-o pe fata cu pricina de unde are această casetă pe care n-o văzuse. Şi-mi spune: „Biserica protestantă ne-a difuzat-o gratuit

89


tuturor”. Deci, acum dacă judeci logic… ţigăncile erau de la noi. Trabanturile erau româneşti. Copiii care cerşeau erau tot români. Dar depinde de proporţia care este ea în realitate. Aceeaşi dacă faci un film despre New York şi mergi în Brooklyn Side, sau pe sub poduri, sau în metrou, poţi să scoţi infinit mai mare mizerie decât ai scos la noi. Sau dacă mergi în Paris, poţi să scoţi aceleaşi gunoaie, dacă mergi seara sau dimineaţa, de pe bulevarde. Totul depinde de buna credinţă şi de buna intenţie.

Aici este problema de imagine, cu asta ne-am ocupat şi am încercat să facem o imagine. Adică n-o să spunem că aceste lucruri nu există, pentru că nu ai cum să le negi. Un gazetar îmi spunea n-ai nevoie să vorbeşti cu nimeni dintr-o ţară, e de ajuns să te uiţi prin vitrine, să te uiţi cum sunt îmbrăcaţi oamenii, cum arată trotuarele ca să nu mai fie nevoie de nici un comentariu. Noi nu puteam nega ceea ce era la îndemâna oricărui ins să observe. Dar puteam spune: „Există şi o altă realitate. Există şi o altă lume. Există şi altfel de copii. Există şi altfel de oameni. Există oraşe care sunt dinaintea descoperirii Americii”. Deci, există şi un alt tip de civilizaţie, numai că la noi sunt la modă improvizaţia şi „hai să facem acum”, sau „lasă că merge şi aşa”. Aceste lucruri, lucrurile adevărate nu se văd. Noi asta am încercat să arătăm. Vă dau un mic exemplu. În vreme ce în S.U.A. circula, pus de o fundaţie pe care o cunoşteam foarte bine, filmul cu copiii aceia handicapaţi de lângă Braşov (nişte imagini oribile), am dus de Ziua României, la cel mai mare hotel din New York, nişte copii dintr-un sat muntenesc, Albeşti, de lângă Curtea de Argeş. O clasă întreagă, care desenau. Cred că aţi auzit de ei. Sunt nişte copii extraordinar de pricepuţi la desen. Şi i-am dus chiar de Ziua României. Era să mă întorc acasă fără nici unul, pentru că vroiau să-i înfieze. Copiii stăteau jos, desenau, făceau caricaturile desenatorilor sau politicienilor care erau pe acolo. Au făcut o impresie extraordinară.

Deci am încercat în anul 1999, când am prezentat România în S.U.A… am avut la pavilionul nostru cam 1.100.000 de vizitatori, 82 de articole în presă, câteva ore de emisie la televiziune şi cam 1000 de politicieni au vizitat pavilionul nostru. Am dus şi cărţi, am dus şi vin, am dus şi operatori PC, am dus şi ţărani autentici din Negreşti-Oaş, din Maramureş, din Haţeg şi de pe Valea Mureşului. Dintre toţi, cel mai mult m-au impresionat ţăranii. N-au fost în viaţa lor nici măcar până în Bucureşti. Însă acolo, în trei zile ştiau unde-s mărfuri cu preţ redus, unde sunt biserici greco-catolice. N-am avut nici cea mai mică problemă cu ei. Mă uluia, americanii aveau obiceiul să danseze. Apucau la dans pe cine prindeau, pentru că am dus multe orchestre de diferite genuri. De la etno-jazz, etno-

90


folk, până la muzică populară şi au învăţat să danseze în câteva clipe rock, nu aveau treabă cu nimic.

Defectele ţării noastre nu cred că de la aceşti oameni pleacă, pentru că m-am convins de asta. Am prezentat acelaşi lucru; „România în alte ţări”, în Suedia, în Japonia, în Germania, în Austria şi n-am încercat să facem altceva decât să arătăm şi faţa, fără să negăm că am avea aceste încurcături sau aceste necazuri, să arătăm şi faţa cealaltă a României. Nu e greu de arătat.

Nenorocirea este că până să ajungi să scoţi un om din ţară sunt foarte mulţi diletanţi, foarte mulţi incompetenţi, foarte mulţi profitori şi încurcăturile sunt numeroase până ajungi să scapi de ele.

Institutul pe care-l conduc de o vreme şi care funcţionează de o săptămână nu numai că are această obligaţie, de a face cunoscută cultura românească în lume, ci şi de a se îngriji de partea culturală din ţară. Aici sunt lucruri tragice. După 1989, şi mai ales în ultimii ani, copiii de ţărani, cu studii superioare sunt 1-2 la sută numai, deci a scăzut îngrozitor numărul acestora; 46% din populaţia acestei ţări n-a pus mâna pe o carte după 1989, 72% n-au intrat niciodată într-o sală de spectacol de teatru, cinema, de concert şi nu ai ce exporta dacă aici, înăuntru, nu ai o bază de unde să porneşti şi, după cum aţi putut vedea, incultura, chiciul, prostul gust, falsele modele sunt peste tot. Poţi să deschizi orice televizor, se va vedea preocuparea pentru silicoane, mode; tot soiul de ţopi sau de ţoape îşi dau cu părerea… este groaznic, toată problema este să repui cultura pe locul care i se cuvine, pentru că într-un viitor foarte apropiat numai cultura ne va diferenţia de alte naţii. Într-o Europă unită, doar cultura este cea care va fi doar a ta. Restul, ca un comandament unic… cultura este cea care depinde de tine, dacă ştii s-o afirmi. Toate ţările mari… vă puteţi imagina ce eforturi fac toate ţările mari din lume pentru afirmarea culturală. Este incredibil ce eforturi se fac pentru afirmare culturală.

Noi asta încercăm în toate chestionarele de opinie, să vedem care este starea şi alcătuim din nou la biblioteci săteşti şi biblioteci şcolare, dar văzute din altă perspectivă. Un Cămin cultural astăzi la ţară spune cu totul altceva, alte mijloace, alte moduri de a promova. Ele există… există în Occident acele cluburi care sunt extraordinar de eficiente, când oamenii au la dispoziţie într-o localitate aparate de filmat şi atunci pot să-şi facă propriile filme, înregistrările muzicale, spectacolele proprii, pot să-şi facă posturi de radio, sau mici posturi de televiziune. Deci există şi această posibilitate şi ne gândim şi la acest lucru.

Am ajuns în sfârşit şi la instituţia apărătorilor legii şi structurile culturale, care sunt sinapsele de compatibilitate. Cultura nu strică nimănui. Cultura te deosebeşte, te face mai bun, mai deştept, mai cald, mai calm,

91


mai înţelegător faţă de semeni. În nici o profesie şi cu atât mai mult în instituţia pe care o reprezentaţi. Eu sunt absolut convins că de cultură depind şi calităţile profesionale şi demnitatea şi libertatea unei ţări. Fără cultură devenim o mulţime oarecare, o naţie de culegători de căpşuni sau de ce vreţi. Nici n-am cuvinte să pledez pentru cât este de necesară cultura, mai ales acum când subcultura atacă toate poziţiile.

— Jumătate din populaţia ţării locuieşte la ţară. Cu acei bani, care sunt puţini, se intervine la licitaţie şi o cameră video dintr-un milion se va face zece şi nu va avea efect. Cum v-aţi gândit practic să faceţi lucrurile acestea?

— Lucrurile sunt foarte simple: faci cultură cu mijloacele pe care le ai la dispoziţie. Noi primim bani de la Parlament, deci din bugetul de stat, şi foarte mulţi bani din diverse sponsorizări, de la diverse instituţii din ţară sau instituţii străine cu care colaborăm. Facem cultură cu banii câţi îi avem. Cumpărăm cărţi foarte ieftine pentru aprovizionarea cu cărţi şi cu reviste a bibliotecilor, a şcolilor, dăm burse pentru tineri, pentru cei care nu pot sau copii de excepţie. Le dăm bursă celor care studiază în străinătate, care vor să studieze, cei care sunt performeri. Nu pentru toţi care vor, că n-ai cum. Deci, cifra este mică, faţă de nevoi. De aceea, banii trebuie chibzuiţi extraordinar de bine.

Şi aceste cluburi de care vă vorbeam, vă daţi seama că sunt vreo cinci sau şase mii de sate şi este greu să le faci doar dacă dai modelul. Există numeroase posibilităţi locale, diverse primării pot să preia acest model şi pot să facă… Adică eu nu mă iluzionez că pot să facă şase mii sau şapte mii de biblioteci, dar mă iluzionez că modelul va fi urmat. Pentru că aşa a fost peste tot în lume. Nimeni n-a început din prima să aprovizioneze tot. Şi până la urmă, experienţa te învaţă. De exemplu, noi am aprovizionat cu cărţi foarte mulţi ani Basarabia. Găseam aceleaşi cărţi vândute la vechituri pe pieţele Moldovei, de-a lungul frontierei, în Iaşi sau… Până la urmă, nu spun că am mers cu maşina şi ne-au furt-o din centrul Chişinăului, dar până la urmă am învăţat un lucru. Să tipărim revistele acolo, să facem edituri împreună cu ei, să avem adresele unor şcoli, cărora le trimiteam direct cărţile şi se poate.

Deci, nu trebuie să faci totul, n-ai cum să faci totul, dar poţi oferi modele pentru diverse instituţii şi te poţi asocia cu foarte mulţi. Adică ceea ce se întâmplă la noi este faza de trecere. În Occident, în diverse ţări nu mai există de mult Ministerul Culturii, pentru că sunt mari fundaţii care se ocupă de cultură. Există o lege a sponsorizării foarte generoasă. La noi legea încă nu e ceea ce ar trebui să fie. Adică din impozit li se reduce partea investită în cultură şi fiecare om este mai interesat să investească în cultură decât să dea impozit, aceeaşi sumă, la stat. Sunt multe variante.

92


Dar deocamdată asta este situaţia. Vedeţi că încă, cu acel lăudat PIB, încă n-am ajuns la nivelul lui 1989. Deci, mai e de tras.

— Parcurgând romanele dumneavoastră se observă că o idee generală ar fi drama intelectualului român, pe care, după părerea mea, îl prezentaţi de cele mai multe ori pe un ton oarecare pesimist, ca aflat sub vreme nu deasupra vremii? Aţi prezentat şi cunoşteam, întâmplător, pe ginerele medicului neuro-psihiatrului Virgil Sorin şi am fost şi coleg cu nepotul dumneavoastră, Mircea Duţu Buzura şi am comentat de câte ori a apărut o carte de-a dumneavoastră, am mai discutat. Dumneavoastră aţi prezentat aici nişte cauze obiective care v-au determinat să renunţaţi la medicină pentru scris. Aş dori să ştiu şi care au fost resorturile intime, dincolo de acestea obiective? O altă problemă pe care aş vrea s-o clarificăm este cea legată de cultură. Dumneavoastră aţi prezentat foarte frumos cultura românească de până la Revoluţia din decembrie şi după aceea ne-aţi prezentat ce se găsea într-o bibliotecă a unui cetăţean american. Pornind de la cea mai generală definiţie a culturii, anume „Cultura este ceea ce îţi rămâne după tot ceea ce ai învăţat", Cum explicaţi dumneavoastră că, având o cultură destul de însemnată compariv cu alţii, această cultură nu a reuşit totuşi să formeze nişte cetăţeni deosebiţi şi în momentul de faţă ne confruntăm cu o serie întreagă de probleme legate de cultură?

— Aş începe cu sfârşitul. Noi când am făcut acest sondaj, când am pornit să vedem ce se întâmplă, care este locul şi rostul culturii române în lume, am studiat ce se găseşte prin marile biblioteci ale lumii, în punctele care contează cu adevărat. Ca să vă dau un exemplu, noi avem în Cluj un centru de cercetări. Studiem istoria în context european, sociologia ş.a.m.d.; am văzut ceea ce se întâmplă în marile biblioteci. Am văzut, de pildă, că la Biblioteca Congresului din Washington, cea mai mare bibliotecă din lume, 90% dintre cărţile despre Transilvania sunt făcute în alte ţări decât în România şi că orice om de bună credinţă care va lua fişierul bibliotecii va spune da, aşa este. A trebuit să completăm aceste goluri, care nu sunt puţine. Acelaşi lucru am făcut şi cu alte biblioteci şi în alte părţi ale lumii, ca să învăţăm ce se întâmplă, adică cu ce trebuie să începem. Trebuie să începi cu datele de bază despre ţara ta şi să pleci de la ideea că da, nu eşti mai buni decât alţii, nu eşti nici mai rău.

S-a scris şi după Revoluţie, noi nu am prezentat cultura română înainte şi după Revoluţie. Am mers pe ce se cunoaşte şi pe ce nu se cunoaşte. Un politician american, cu care vorbeam despre Dracula, care este „cel mai cunoscut român" din S.U.A., mi-a zis: „Ziceţi mulţumesc că-l aveţi şi pe ăsta”. Alte ţări n-au nici atât, cu care să iasă în evidenţă. Şi pleci de la Dracula spre ce-ţi convine ţie. Institutul Smithsonian, cu care am

93


colaborat şi care este cel mai mare din lumea, ne-a cerut artă populară autentică. Am dus asta, dar pe lângă asta am mai dus şi muzică, am mai dus şi informaticieni, am mai dus şi vinuri, am mai dus şi oameni de cultură. Deci, vectorul era cel cerut, dar pe lângă el am mai dus şi altele.

Şi în alte ţări am păţit la fel. În Japonia, de pildă, erau foarte interesaţi de arta populară românească şi centrul atenţiei era costumul Reginei Maria, din Muscel. Deci de la fiecare trebuie să pleci spre ce îi interesează. În fiecare ţară e acelaşi lucru. În Suedia am dus muzică. În China, sunt interesaţi foarte mult de arta populară şi pe lângă ea duc şi altele. În Germania erau foarte interesaţi de relaţiile acestea cu Europă centrală. Sigur că aceste lucruri costă enorm, dar este obligatoriu să le faci, n-ai de ales. Acum, în mai, vom prezenta la Madrid, deci la omologul institutului nostru, „7 zile româneşti”. Dăm ceea ce ne-au cerut (arta populară), dar ducem şi 7 filme, 7 actori, ducem şi compozitori şi oameni de cultură, la diverse mese rotunde. Asta este „tehnica". Nu s-a făcut absolut nimic pentru… şi nu de acum… dacă citiţi textele lui Rebreanu, Camil Petrescu, a celor dinainte de ultimul război, veţi găsi cam aceleaşi lucruri. Şi toţi fac acest lucru cu instituţii profesioniste. Nemţii de pildă, deşi au forţă economică, politică şi culturală uriaşă, au oamenii de cultură şi oamenii de ştiinţă care sunt trimişi înainte. Politica lor este acea democraţie culturală, care este foarte la modă în momentul de faţă.

— O mare parte din generaţia aceasta tânără, care ar putea reprezenta o cultură în ţara noastră, pleacă afară, migrează, pentru că sunt stimulaţi mai bine acolo. Instituţia pe care o reprezentaţi dumneavoastră a încercat, nu neapărat recuperarea lor în ţară dar măcar o legătură cu ei?

— Vreau să vă spun că am ajuns să-i cunosc, chiar pe nume, pentru că emigraţia română, cea mai mare şi cea mai importantă, este după Revoluţie. Oamenii care au plecat după Revoluţie se găsesc în foarte mari centre culturale şi economice, uluitor de importante. Sunt tipi de foarte mare performanţă. Institutul nostru va scoate o revistă care se numeşte „Cultura”. Este primul număr al acestei publicaţii. Veţi găsi acolo câteva reportaje, din care unul foarte interesant: „Românii din Silicon Valley”, deci din creierul lumii. Sunt foarte mulţi, de foarte bună calitate. Sunt în toate punctele importante. Iar, în octombrie, vom face prima reuniune a tinerilor români care lucrează în cercetare. Ei ne-au cerut-o, ca să ofere şi soluţii pentru ţară. Diferite ţări au găsit soluţii ca să-şi readucă în ţară, fie pentru o perioadă scurtă, valorile, sau să le fixeze nişte punţi foarte trainice. Şi există o experienţă foarte interesantă, este experienţa Indiei. Foarte interesantă este experienţa Mexicului, prin care vârfurile acestea tinere s-au întors, pentru că foarte mulţi ar dori să vină înapoi, numai că nu au mijloacele tehnice care să le permită să-şi continue performanţa.

94


— Întotdeauna m-a urmărit această problemă, citind în cărţile

dumneavoastră, o chestiune foarte simplă, o chestiune de amănunt. La un moment dat, unul dintre personajele dumneavoastră era angajat într-o fabrică undeva şi răspundea de activitatea cultural-artistică. Acesta a fost invenţia dumneavoastră sau au fost pur şi simplu culese? Mă refer la următoarea: „Buchner, Voht şi Melenshort sunt vulgari de numai pot, aceştia fiind reprezentaţii materialismului vulgar”. Şi mai era încă una: „Când trăiam la casa mea beleam porc, beleam purcea, însă de când stau la bloc etc. în loc de porc”.

— Este curat folclor, adevărat folclor. — Deci, cules? — Da. — Mă frapează aceasta cu purceaua, mă rog, poate face…, dar

Buchner, Voht şi Melenshort erau totuşi din alt mediu? — Vreau să vă spun şi asta: aveam un coleg, de pildă, care era

cel mai bun din an de la noi. Deci, asta vă spuneam, când el lua numai zece şi zece cu evidenţă, noi ne pregăteam să ne amânăm examenele pentru toamnă. Şi acest tip a avut un accident cu rectorul, care l-a lăsat repetent. Deşi era cel mai bun, l-a abătut din drum o întâmplare neplăcută şi nefericită. Drept pentru care fiindcă el era fiu de cioban din Bucovina şi o fi el mare doctor în Cluj, însă în Bucovina era fiul ciobanului toată vara îl trimitea taică-său cu oile la câmp. Şi el umbla şi începuse să înveţe limbă germană, filosofie germană, să înveţe toate câte i s-au întâmplat, toate ce ţineau de cultura germană şi umbla toată ziua după turişti să vorbească cu ei germana. Şi lumea se minuna ce ciobani deştepţi aveam în lumea Bucovinei. Deci, erau de la el. De la acest coleg am aflat de aceste strigături. El a avut şi un sfârşit foarte trist, adică a ajuns la concluzia că personalul subaltern: medicul pediatru, stomatologul, surorile, sunt foarte inculţi şi atunci le-a dat de lucru: săptămâna aceasta citim „Idiotul" de Dostoievski, sâmbătă facem seminar. Nimeni nu citea „Idiotul" şi atunci a început să-i sancţioneze. Le tăia din salarii, le făcea fel de fel de chestii, drept pentru care l-au dat afară. Pe urmă a ajuns la concluzia că populaţia patriei noastre încă este foarte mistică, neajutorată şi foarte amestecată în vrăji şi atunci a început să facă consultaţiile în biserică. Şi atunci iar a fost dat afară…

Mulţumesc.


95

OCTAVIAN VINTILĂ

Gazetarul şi comentatorul sportiv Octavian Vintilă, iniţial chiar sportivul cu acelaşi nume, a participat, cu rezultate notabile, la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, disciplina scrimă. A debutat ca reporter la Radiodifuziunea Română în 1974, la Jocurile Olimpice de la München şi de atunci a rămas fidel acestei pasiuni. Vocea sa inconfundabilă a însoţit cele mai răsunătoare succese ale sportivilor olimpici, la şase ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice, motiv pentru care a primit, de la Comitetul Olimpic Român, Trofeul „Fair play” iar Comitetul Internaţional Olimpic l-a răsplătit cu Trofeul “Sportul şi Universalitatea”.

n primul rând daţi-mi voie să vă spun că mă bucur de această invitaţie. De altfel, este o promisiune pe care o onorez şi, pentru

că mă simt ca acasă, aş vrea şi aş ruga pe Sanda (Toma – n.r.) şi pe Marius (Căta-Chiţiga – n.r.)∗ să vină lângă mine. De ce? Pentru că niciodată un comentator sportiv nu poate, sau un ziarist sportiv, nu poate să îşi manifeste profesia decât în măsura în care beneficiază de o apropiere de marile valori ale sportului. Este foarte greu ca, virgulă, comentator sportiv, să devii cunoscut dacă transmiţi o victorie. Dacă transmiţi o victorie, dimensiunea capacităţii profesionale este alta. Dacă transmiţi o înfrângere, nu o să ştie nimeni, niciodată, de tine. Am avut şansa, şi mă bucur, chiar mă bucur extraordinar că aceşti mari sportivi sunt aici, alături de mine, am avut şansa să transmit radiofonic câteva succese legate de cei doi din apropiere şi, nu întâmplător, zic eu. La ora actuală Clubul „Dinamo”, fac o paranteză, am făcut sport de performanţă 15 ani la Clubul „Steaua”, dar nu pot să nu onorez premiul pe care l-am primit – de fair-play – să recunosc că, în ultimii zece ani, clubul Internelor a devenit cel mai puternic club sportiv. Referitor la întâlnirea noastră de astăzi, care cade într-un moment important şi foarte mult legat de anul 2004 – este vorba de Anul Educaţiei prin Sport – dacă o întreprindere se desfiinţează probabil că

Î

∗ Notă: Cei doi sportivi sunt încadraţi ca ofiţeri în structurile de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

96

O c t a v i a n V i n t i l ă

se găsesc (cu greu, ce-i drept) nişte locuri de muncă pentru oameni. Observăm că dispar generaţiile care fac sport (sportul reprezentând o şcoală, exemplele fiind de faţă, în care înveţi să fii disciplinat, să-ţi manifeşti fair-play-ul faţă de ceilalţi). Prin sport se formează calităţi care-i ajută pe oameni să reziste într-o competiţie mai lungă, mai frumoasă, mai dură, dar obligatorie, cum este viaţa.

Noi de 14 ani, în România, nu mai facem nimic. Facem ceea ce faceţi mulţi, probabil, dintre dumneavoastră, care vă ocupaţi de prinderea sau depistarea unor acte care contravin obişnuinţei unei vieţi normale. Toată lumea a început să ignore forţa nebănuită pe care o dă sportul unui popor: sănătatea prin mişcare. Nu avem competiţii de masă, nu mai avem alte acţiuni de profil, exceptând iniţiativa dumneavoastră, a unui departament ca al dumneavoastră. Sunteţi printre puţinele departamente care vă mai ocupaţi de problemele acestea, care sunt foarte importante. Problema umplerii timpului liber cu sportul (nu cu cel de performanţă, pentru că la început este mişcarea) este deosebit de importantă.

Pentru că încercăm să intrăm în Europa, ni s-a impus anul 2004 ca An al Educaţiei prin Mişcare. Pentru că, întâmplător, sunt preşedinte al unei Asociaţii care se numeşte „Sportul pentru Toţi”. De 14 ani încerc să fac sănătate prin mişcare şi educaţie prin sport, dar inclusiv colegi de-ai mei, din media, mi-au atribuit însuşiri de om marcat de trecut, pentru că au confundat mişcarea pentru sănătate cu „Daciada”. Afirm cu toată responsabilitatea că „Daciada”, că a fost numele bun sau că nu a fost numele bun, „Daciada” a fost o mişcare sportivă foarte importantă.

Tot lui Marius îi spuneam acum, ultimul produs al „Daciadei” a murit. A „murit” cu ghilimele. Se numeşte Gabriela Szabo. Gabriela Szabo în 1988, la Bistriţa, în cadrul unui cros al şcolilor din Bistriţa a fost descoperită de un profesor de educaţie fizică care se numeşte Szolt Gyonghiosy, actualul ei soţ. Daţi-mi voie să vă spun că de atunci nu a mai fost selecţionat nimeni. Beneficiul mişcării, umplerii timpului liber cu aceste activităţi sportive înseamnă foarte mult. Sigur că se încearcă, şi sperăm noi că se va reuşi să se realizeze această doleanţă, ca să nu spun şi dorinţă a noastră ca, începând din anul 2004, să umplem timpul liber cu activităţi sportive. Anul 2004 mai înseamnă ceva: înseamnă Anul olimpic 2004. Un an foarte important. Dar înainte să vă ofer câteva amănunte pe care nu le-am dat publicităţii, ci urmează săptămâna viitoare, înainte să mă refer la Anul olimpic 2004, daţi-mi voie să o întreb pe Sanda, aşa, ce crede ea că a câştigat, fiind mare performeră, din perioada cât a făcut sport.

— În primul rând, cred că am câştigat experienţă de viaţă. Sportul m-a format ca om, m-a învăţat ce înseamnă fair-play-ul şi pentru mine sportul a însemnat totul.

97


— Şi ai făcut un sport foarte greu. — Foarte greu, da. Am practicat acest sport 20 de ani, am

participat la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, zece campionate mondiale şi… — Ştiţi ce înseamnă zece campionate mondiale? Este ceva… Nu

sunt adeptul ştirilor de o anumită natură pe care le ofer, pentru că o performanţă ca a Sandei Toma sau a lui Marius Căta-Chiţiga nu se poate compara cu un gol sau o ratare a lui Mutu sau a lui Chivu, două personaje asupra cărora se apleacă toate mass-media din România. Dacă „strănută" Mutu la Londra, răcesc toate mass-media din ţara noastră; dacă, de exemplu, Chivu într-o noapte are o aventură nu găseşti loc să prezinţi o performanţă, cum s-a întâmplat în urmă cu câteva zile, senzaţională a lui Marius Urzică, la gimnastică, pentru că întreaga pagină era ocupată de aventura dintr-o noapte a lui Mutu sau a lui Chivu. Deci nu sunt adeptul acestor ştiri mai ales pentru că, şi am exemplele aici, în stânga şi în dreapta mea, performanţa înseamnă o muncă extraordinară şi o performanţă nu înseamnă ceva la îndemâna oricui, mai ales că ei nu au făcut parte dintr-o generaţie care să beneficieze de ceea ce se întâmplă acum, adică să câştige bani mulţi. Câştigai un titlu, câştigai… luai o valiză, un casetofon… Nu ştiu ce ai mai luat, Marius, dar luai nişte lucruri simbolice. La ora actuală, se câştigă foarte mult, dar marii performeri nu se gândesc în primul rând la bani. Se gândesc la performanţă şi la onoare. Ceea ce nu se întâmplă… Puteţi să fiţi adepţii fenomenului fotbalistic, eu îl respect, dar nu mă înclin în faţa fotbalului. Eu mă înclin în faţa marilor performeri ai sportului românesc. Apropo de premii şi de cât se câştigă astăzi din sport, se şi munceşte pentru a ajunge pe un Everest al performanţei. Trebuie să munceşti foarte mult, asta înseamnă renunţarea la multe, chiar şi la plăcerile cotidiene, dar renunţi pentru o mare performanţă. Şi îl întreb pe Marius, la câte lucruri a renunţat Marius pentru a ajunge unde a ajuns cu echipa?

— Dacă ar fi să enumăr lucrurile la care am renunţat, v-aş putea ţine până mâine dimineaţă, şi am putea lua şi prânzul mâine împreună. Dar în mod aşa, pe scurt spus, am renunţat la o viaţă normală de adolescent, la o viaţă normală de elev, n-am avut bucuriile pe care le-au avut alţii la sfârşiturile de săptămână. Întotdeauna aceste zile s-au terminat cu un meci, cu un antrenament, cu o odihnă obligatorie. Am renunţat la iubiri, dacă vreţi să intru aşa, pe o parte mai sentimentală, am sacrificat viaţa de familie cu mama şi cu tata, mi-am „stricat", între ghilimele fie spus, mi-am stricat copilăria, n-am avut o copilărie normală pentru că am fost animat de alte idealuri, să zic aşa, şi acest ideal până într-un punct a depins de mine. Practicând un joc de echipă, idealurile au trebuit să le corespundă şi celorlalţi colegi de echipă. În clipa în care am reuşit să avem idealuri

98


asemănătoare, când ne-am dorit o medalie olimpică, când ne-am dorit să devenim campioni, când ne-am dorit să ajungem pe vârful performanţei sportive, am reuşit să obţinem şi performanţa sportivă. Dacă aş fi practicat un sport individual, în mod sigur ar fi fost atletismul. Era o probă între 800 şi 1500. Aşa cum mă vedeţi de mare acum, că am 120 kg, nu le mai pun pe cele 5 în plus, ± 5, eu am alergat foarte bine. Şi dacă mă ţineam efectiv numai de atletism puteam să fiu, zic eu, un mare campion la atletism. Dar n-a fost să fie aşa, jocul cu mingea mi-a plăcut mai mult. Şi m-am stabilit la volei după ce, copil fiind, am mai practicat puţin fotbal pe la juniori, pentru că asta era… În Timişoara, în afară de Poli Timişoara, C.F.R. Timişoara şi de Clubul „Repensia", altceva nu se auzea. Am jucat puţin fotbal, am ajuns pe la baschet, pe la handbal, am făcut atletism, care a rămas o constantă mult timp, până să vin la Clubul Sportiv „Dinamo”, dar cea mai mare satisfacţie am avut-o la volei. Şi ţin minte că antrenorul meu de atunci, Neghiţă Horvath, care era militar de carieră, avea disciplina la sânge şi nu se punea problema să întârzii la antrenament, nu se punea problema să ai echipamentul murdar… Dacă aveai echipamentul murdar şi note proaste la şcoală, erai exclus de la antrenament, până când îţi reveneai. Asta era atunci. Ne-a învăţat cu puţin, zicem noi. Dar ne-a dat extraordinar de mult, a avut foarte mult suflet… un pasionat, un autodidact. Şi ne-a insuflat şi nouă ceva acolo. Ceva-ul ăsta nu am reuşit să-l definesc nici până astăzi. N-am încercat să-l definesc, mai exact, dar ceva-ul ăsta mi-a dat o linie în viaţă. Mi-a spus cum trebuie să mă comport, mi-a spus cum trebuie să fiu în anumite momente, mi-a spus de ce trebuie să fac performanţă, de ce trebuie să învăţ, de ce trebuie să… să… să… Şi am ajuns unde am ajuns. Am ajuns aici. Se putea mai bine, se putea mai rău, problemele sunt discutabile. Cert este că nu mi-e ruşine de loc cu ceea ce am fost, ceea ce sunt, şi în mod sigur nu o să-mi fie ruşine nici cu ceea ce voi fi. Pentru că am nişte principii de viaţă foarte exacte, am un comportament foarte corect – acum mă laud puţin, mă iertaţi – dar am muncit foarte mult, că aşa a trebuit să muncim… Am cerut foarte puţin, pentru că dacă ceream mai mult nu ni se dădea, ni s-a dat exact cât să poţi să-ţi faci treaba. Şi am avut şi noi momentele noastre de glorie. Când am obţinut un rezultat – eu vorbesc de mine, la volei – am fost bun, sportiv de perspectivă, am apărut în ziare, am apărut la televizor, că asta era situaţia. Dar n-am vrut niciodată mai mult, de multe ori chiar am fugit de ochii presei. Şi-mi pare bine c-am fugit, pentru că acum, să fiu puţin în ton cu domnul Vintilă, mi se pare puţin deplasat ce se întâmplă în presa noastră sportivă de toate zilele. Mai sunt şi alte sporturi, mai sunt şi alte lucruri de arătat în gazetele de sport, nu neapărat pe Mutu, pe Chivu. Sunt multe lucruri de spus, şi lucruri poate mai frumoase şi mai demne de scris decât aceste lucruri. Sunt sportivi care trec

99


printr-un anonimat extraordinar, dar care muncesc de 10, de 15, de 100 de ori mai mult decât un fotbalist. Şi câştigă mult mai puţin, şi locuiesc în condiţii mult mai proaste şi beneficiază de mult mai puţină stimă din partea noastră. Şi eu cred că despre aceşti oameni ar trebui să vorbim.

Şi dacă vorbim de un an al educaţiei prin sport, cred că ar trebui să începem cu aceştia. Eu cred că, la ora actuală, din ce se întâmplă acum, din fotbal nu ai ce să înveţi. Cred că e o cale de prostituţie, mă iertaţi, scuzaţi expresia. Sunt sporturi unde poţi să înveţi şi să vezi lucruri mult mai sănătoase. Şi cred că poate aici ar trebui presa să înceapă o epurare. Dar să nu vorbesc prea mult, dumneavoastră sunteţi în centrul atenţiei.

— Îmi cer scuze, domnule Octavian Vintilă, în sală se mai află un campion.

— Voiam să îl chem aici, dar îmi era frică că nu ştiu să mă apăr… — Judocanul Mariţescu, maiorul de jandarmi Mariţescu… — Ne-am zâmbit, credeam că-mi daţi posibilitatea să fac eu

această surpriză. Pentru că, apropo de ce spuneam ceva mai înainte, sunt sporturi care au performanţe, sunt oameni sau, mai bine-zis, sunt sportivi care devin oameni adevăraţi despre care se cunoaşte mai puţin. Şi sunt fotbalişti – de pildă Vrăjitoarea, de la Oradea; de pildă adică nişte nume de care o să uităm în clipa după ce le pronunţi numele. Eu, personal, în calitate de comentator, îl şi uit cine este acesta. Măi, e unul, Vrăjitoarea, dăm ştiri că s-a căsătorit, că şi-a luat nu ştiu ce maşină, a ratat şi se povesteşte pe două pagini cum a ratat Vrăjitoarea de la Oradea – Vrăjitoarea este numele lui. Dar despre performeri adevăraţi se vorbeşte foarte puţin.

Nu pot să îmi ascund opinia, treburile astea nu se întâmplă în alte ţări. Vă spun nu de pe poziţia celui care a fost invitat aici, ci de pe poziţia unuia care face parte dintr-un for internaţional, care este Comitetul Olimpic Internaţional, o organizaţie foarte importantă, care urmăreşte asemenea lucruri, cu evidenţa a tot ce se întâmplă în lume, inclusiv în mass-media. Ce se întâmplă la noi cu marii performeri nu se întâmplă nicăieri. Orice mare performanţă, într-o ţară civilizată, într-o presă profesionistă este evidenţiată; marii performeri sunt băgaţi în faţă. Nu băgaţi în faţă forţat, ci performanţele lor sunt scoase în evidenţă şi puse la vederea tuturor.

V-am promis că am să vă vorbesc despre anul 2004, să nu vă reţin, poate mai aveţi, toţi fiind tineri, aşa, poate mai aveţi şi altceva în program, dar nu pot să… Voiam să fac eu surpriza, pentru că stăteam şi mă uitam, cum mi s-a întâmplat de multe ori, te obişnuieşti cu cineva în costum de sport şi pe urmă te reîntâlneşti cu el… faci o apropiere dacă este, sau nu este… a fost o afirmaţie pe care am făcut-o ceva mai înainte,

100


şi atunci mi-am zis „El este”, pentru că numai un om de sport putea să sesizeze ce spusesem ceva mai înainte. Acest sport pe care l-ai practicat, în cele din urmă, a devenit sport olimpic.

Mariţescu: — Eu am practicat karate, începând cu 1977. Neşansa a fost că,

până în 1990, nu a fost în România o federaţie de karate. În 1990, când s-a înfiinţat federaţia, am intrat în echipa naţională, în 1994 am obţinut locul 4 la mondialele pe echipe. După care mi s-a propus să intru în Jandarmerie, să mă ocup de sport, mi-a plăcut şi am devenit ofiţer de jandarmi. În prezent, mă ocup de sport la jandarmi şi, prin grija departamentului, am şansa să merg la toate competiţiile care se desfăşoară, pe parcursul anului, în Ministerul de Interne.

Octavian Vintilă: — Într-un fel, domnule Mariţescu, mi-ai făcut introducerea la ceea

ce voiam să spun despre Anul olimpic, pentru că şi disciplina karate va deveni sport olimpic, a fost inclus pe această listă a noilor discipline olimpice. După cum se ştie, grecii au născut Jocurile Olimpice încă din antichitate, din anul 776 î.e.n. Ele s-au desfăşurat timp de 12 secole, traversând o perioadă foarte interesantă, în care femeile nu aveau voie să participe, nici măcar ca spectatoare. O tradiţie care a fost întreruptă în anul 376 al erei noastre. După vreo 15 secole de linişte Jocurile Olimpice s-au reluat, sub forma modernă, nu numai cu participarea grecilor ci, în 1896, ele au devenit jocuri ale întregii lumi. Desigur, la început numai cu 12 ţări, acum s-a ajuns… pentru Atena sunt înscrise 204 ţări, sportivi din 204 ţări. Fenomenul olimpic este, de multe ori, confundat cu o sumă de campionate mondiale.

Nu! Jocurile Olimpice reprezintă un fenomen şi de cultură, pentru că se respectă nişte tradiţii care se sunt păstrate încă de la început de către cel care a renăscut Jocurile Olimpice, Pierre de Coubertin, iar Atena a fost oraşul care a organizat, în 1896, pe 6 aprilie, prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne. Au trecut 108 ani. Niciodată de atunci Grecia n-a mai organizat Jocurile Olimpice. Iată că acum, se întâmplă acest fapt, deşi normal ar fi fost ca Jocurile Olimpice din 1996, care au fost găzduite de Atlanta, să fie organizate la Atena, ca un simbol al respectului, după 100 de ani. Dar, după cum sportul mondial a devenit o afacere, pentru că în spatele performanţei există o afacere foarte mare, organizarea Jocurilor Olimpice a fost „câştigată” de către Atlanta. Mai precis, au fost jocurile „Coca-cola”. Revenind la Atena, iată că acum organizează aceste jocuri olimpice sub o formă nouă, şi vă veţi convinge. Aceste jocuri vor începe pe data de 13 august şi se vor încheia pe 19 august. Aceste jocuri vor avea

101


ceva deosebit faţă de ceea ce ne-am obişnuit noi după apariţia televiziunii în lume şi accesul ei la marea competiţie. Pentru că Jocurile Olimpice vor îmbina ceea ce şi-a propus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Pierre de Coubertin, ceea ce şi-au propus cei care au traversat secolul al XX-lea şi acum, intrând în secolul al XXI-lea, desigur, dimensiunile vor fi altele. Nu va fi cea fost la Sydney, dar va fi ceva mai frumos decât la Sydney. La Sydney a fost aşa, o bogăţie din punct de vedere al bazelor sportive, dar la Atena va fi ceva care păstrează, spuneam ceva mai înainte, şi tradiţia, şi modernismul din secolul al XXI-lea. Şi cu întreceri de artă – şi apropo, sper să avem primul sportiv, şi singurul „sportiv” participant la Jocurile Olimpice de la Atena, pentru concursul de sculptură, care nu este altul decât fostul coleg al vostru, şi care a avut o expoziţie aici. Este vorba de Ion Sideri. El va participa la aceste Jocuri Olimpice cu nişte lucrări de artă. Niciodată flacăra olimpică, deşi grecii au născut Jocurile Olimpice, şi antice, şi moderne, niciodată însă flacăra olimpică nu a ars la Atena. Anul acesta va fi pentru prima dată când flacăra olimpică va arde pe stadionul Panatinaicos, acum modernizat.

Dar există o noutate în ceea ce priveşte acest simbol al Jocurilor Olimpice, un simbol care se naşte în anul 2004, exact peste o săptămână de la întâlnirea noastră. Flacăra olimpică a apărut în peisaj în 1924. S-a aprins pentru prima dată la Paris, fără să aibă o legătură cu ştafeta. Dar ştafeta adevărată a flăcării olimpice s-a întâmplat în 1936, cu ocazia ediţiei de la Berlin. De două ori, în două rânduri, în 1972, la Jocurile Olimpice de la München, şi în 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova, această ştafetă a Jocurilor Olimpice a trecut şi prin România. Flacăra se aprinde nu de la Atena, ci de la Olimpia, unde s-au desfăşurat jocurile olimpice antice.

Nu pot să nu vă spun că la Geneva, unde se află sediul Comitetului Olimpic Internaţional, s-a înfiinţat, şi un muzeu olimpic. Acolo se află şi o stelă de marmură neagră în care, în 1929, a fost introdusă la cererea lui, după moarte, inima lui Pierre de Coubertin. Flacăra se va aprinde deci peste o săptămână – aş vrea să vă ofer câteva amănunte: în jurul orei 1145, ora României (care corespunde în totalitate cu ora Atenei şi a Greciei), se aprinde conform unei tradiţii, din altarul lui Zeus, de la nişte lentile puternice, care adună puterea soarelui. Aceasta nu va mai merge, conform tradiţiei, de la Olimpia până în oraşul organizator, ci de această dată, pentru că Olimpia este al 186 km de Atena va merge la Atena, iar de la Atena va pleca spre toate celelalte oraşe care au organizat Jocurile Olimpice. Este vorba de 7.800 de purtători ai torţei olimpice. Flacăra va fi purtată cu avionul, călare, în alergare, pe bicicletă, pe motocicletă, în maşină… La Sydney, a fost o noutate, s-a mers vreo 2 km cu înotători subacvatici care au purtat flacăra până în portul Sydney. Este o noutate

102


care, zic eu, vine să demonstreze că grecii încearcă să onoreze pe toţi cei care au organizat, de-a lungul a 108 ani, Jocurile Olimpice moderne.

În ceea ce priveşte participarea noastră la această ediţie, se pare că suntem mai săraci decât am fost la ediţiile de până acum. De exemplu, la Sydney au fost 157 de sportivi; deocamdată, în pregătiri se află 188 de sportivi români – datele sunt foarte recente, pentru că ieri am avut o şedinţă la Comitetul Executiv – dar calificaţi pentru Jocurile Olimpice sunt numai 83. În ceea ce priveşte şansele, dau la o parte că jocurile de echipă lipsesc în totalitate şi rămânem de bază cu sportul Sandei Toma, caiacul-canoe, şi cu gimnastica.

Deci, vom avea o delegaţie puţin mai subţire şi, îmi permit să spun aşa, iniţial cu şanse mai puţine decât am avut la Sydney. Am scris o carte împreună cu Paul Grigoriu după Olimpiada de la Sydney, dar am venit foarte repede de la radio şi am uitat-o. Sunt nişte momente care niciodată n-au fost nici măcar spuse, cel puţin de la Sydney încoace, scrise în nici un caz, şi mi-ar face plăcere, m-aş bucura dacă le-aş face o plăcere tuturor celor care vor citi această carte.

Deci, Jocurile Olimpice care vor începe pe data de 13 august, până pe data de 29 august, au ca simbol, din toate punctele de vedere, această flacără. Una este flacăra, iar altceva este torţa care va fi purtată. Această torţă va fi confecţionată în 7800 de exemplare – fiecare purtător al torţei rămânând în posesia torţei. Ea va sosi cu o zi înainte de Jocurile Olimpice la Atena, va arde o noapte şi apoi se va aprinde pe stadionul din Atena.

Dacă este să comparăm, dacă vreţi, ceea ce se va întâmpla – şi îmi permit să anticipez – ceea ce se va întâmpla la Atena în 2004, probabil că mulţi dintre dumneavoastră aţi urmărit Jocurile Olimpice, hai să zic de la Barcelona, Atlanta, Sydney, pentru că, îţi place sau nu-ţi place sportul, când este vorba de Jocurile Olimpice, toată lumea urmăreşte un asemenea fenomen. Aş vrea să vă spun, în cunoştinţă de cauză, că nu se va compara această ediţie de la Atena cu nici una, cel puţin, din perioada postbelică, pentru că în rest au fost între cel mai puţin mediatizate. Va fi o competiţie care, sper eu, de fapt este intenţia declarată a organizatorilor încă de acum şapte ani, când Atena a câştigat organizarea Jocurilor Olimpice, în ultimul tur cu Roma, intenţia este să mediatizeze nu atât marii performeri, pentru că acest lucru se va face, ci să implementeze unei generaţii a secolului al XXI-lea din întreaga lume necesitatea, şi aici revin la începutul dialogului nostru, necesitatea mişcării, necesitatea aplecării, de la copii până la vârsta a III-a, asupra acestui fenomen. Bine, şi noi suntem cei care păcătuim fiindcă stăm numai în maşină în loc să mergem pe jos, ceea ce în altă parte nu se întâmplă. Cum în altă parte nu se întâmplă ca un minister al sportului

103


din Finlanda, Suedia, Danemarca ministerele sportului sau sediile Comitetelor Olimpice Naţionale din aceste ţări – deşi sunt cu 5, 7 sau 9 etaje, cum este cel de la Helsinki, nu există lift. Într-un minister care promovează mişcarea şi sănătatea prin mişcare nu există lift. Toată lumea urcă pe scări. Vrei, nu vrei, dacă eşti furat de maşină, de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, când ai ajuns trebuie să urci sau să cobori fără lift.

Marius Căta-Chiţiga: — Dacă îmi permiteţi să completez, în Norvegia la sediul

Comitetului Olimpic Naţional există şi un stadion unde o bună parte din zi angajaţii forului olimpic fac pregătire.

— Tocmai acest lucru încearcă această Olimpiadă de la Atena să-l aducă în atenţia lumii. Dincolo de performanţă, Jocurile Olimpice reprezintă o sumă de campionate mondiale. Jocurile Olimpice, în acelaşi timp, înseamnă o cultură. O cultură a trupului care s-a dorit în perioada antică, iar acum încearcă să fie adusă în prim plan această concepţie. Pentru că, noi am şi făcut un clip la radio cu Ivan Patzaichin, nu trebuie să lăsăm copiii, chiar şi tinerii să fie furaţi de droguri, să fie furaţi de excesul de ţigară. Am spus exces pentru că şi eu fumez şi chiar a trebuit să fac o reclamă „Lăsaţi-vă de tutun” şi am renunţat. Îmi pare rău, l-am lăsat pe Ţopescu să spună că el nu fumează. Domnule, trebuie să devenim mai sănătoşi.

Vreau să vă spun cu toată dragostea şi cu bucuria de a ne reîntâlni în această instituţie cu o parte dintre dumneavoastră că admir asemenea iniţiative, cu atât mai mult cu cât ceea ce aţi făcut dumneavoastră la această seară şi aţi mai făcut şi rândul trecut, când a fost deschiderea anului 2004 ca an al educaţiei prin sport, aceste lucruri vreau să vă spun că există săptămânal, cu aule pline, în întreaga lume. După care, sigur, noi nu avem posibilităţi, după care se pleacă, se aleargă. Sigur că sunt alte condiţii pe care trebuie să recunoaştem că noi nu le avem – să ai un echipament, să ai unde să alergi (eventual poţi să alergi după maşină, nu după maşina ta, după maşina din staţie) – dar se simte nevoia sportului pentru că secolul al XXI-lea este un secol marcat de sedentarism, marcat de o luptă senzaţională a vieţii normale cu viaţa care este furată de această zonă a drogurilor şi a fumatului – rămân numai pe cele două elemente. Iar dacă îmi permiteţi să depăşesc aria fenomenului sportiv de care mă ocup, având acces şi la alte informaţii, starea de sănătate a omenirii în anul 2002 (mă refer la datele care ne-au sosit) este cu mult sub starea sănătăţii naţiunilor din întreaga lume din 1936. Faceţi o diferenţă, căci este vorba de aproape 70 de ani, unde se pot compara generaţiile din ’36 şi generaţiile din anul 2002 – nu mă refer la România, mă refer la întreaga lume.

104


Una peste alta, rămân un optimist din tot ceea ce se întâmplă în

jurul meu şi cred, şi îmi permit să spun, slujesc cu o mare credinţă, acest fenomen. Pentru că e suficient să fie o scânteie ca să se aprindă ceva. Important este să fie mai multe scântei, să existe mai multe focare de dorinţă de a ne mişca, de a ne petrece timpul liber în compania sportului, iar ceea ce a impus Comunitatea Europeană în anul 2004, aş vrea să vă spun că n-a impus-o doar României. Comunitatea Europeană a impus aceste treburi întregului grup de ţări europene, celor 12 care au fost de la început. Şi n-au impus-o ca fiind ceva spectaculos, ci ca o necesitate, care a avut în spate cercetări extraordinare.

În speranţa că veţi avea posibilitatea – vorba lui Marius Căta-Chiţiga, încep să mă laud, dar nu mă laud, vreau doar să vă ofer o informaţie – am şansa să fiu prezent la acest moment senzaţional de la Olimpia, din Pelopones, unde se aprinde flacăra olimpică. Fenomenul se va întâmpla pe data de 25 martie, la ora 1145, un moment pe care Radio România Actualităţi îl va transmite în direct. Două zile mai târziu, va avea loc la Bucureşti festivitatea de la Ateneul Român de împlinire a 90 de ani de la înfiinţarea Comitetului Olimpic Român. Chiar astăzi în episodul cu care i-am obişnuit pe ascultători (am la radio un serial – „Jocurile Olimpice se reîntorc acasă”) spuneam de perioada premergătoare înfiinţării acestui Comitet Olimpic Român, în urmă cu 90 de ani. Un rol foarte important l-a jucat Casa Regală. Ca şi acum, ca să poţi face ceva trebuie să ai susţinerea conducerii unei ţări, iar atunci, în 1914, cei care s-au ocupat şi au fost inima naşterii acestui Comitet Olimpic Român (este vorba de prinţul Bibescu) au avut puterea să-l pună în fruntea Comitetului Olimpic Român, în 1914, deci peste exact 9 zile se împlinesc 90 de ani, pe prinţul Carol. Apoi a fost Carol al II-lea preşedinte al Comitetului Olimpic Român. De atunci s-au schimbat şi acum avem o formulă modernă. Un Comitet Olimpic Român care încearcă să facă ceva (şi foarte puţin reuşim să facem) pentru că fenomenul olimpic nu este privit la valoarea umanitară cu care ar trebui să îl privească conducerea unei ţări. Furaţi de problemele mici, politice, cu majuscule spun chiar meschine, se neglijează un fenomen teribil de important. Şi pentru că în serialul pe care îl realizez la radio chiar luni am un interviu cu Mircea Geoană, un interviu pe care l-am făcut ieri, i-am demonstrat lui Mircea Geoană că nu există în istoria României, în afara lui Titulescu – un mare diplomat român –, în afara lui Nicolae Iorga, personalităţi sau fenomene care să fi reprezentat un mai mare ambasador al acestei ţări în lume. Iar sportul este unul dintre marii ambasadori ai României. Pe o parte dintre ei am bucuria să-i am aici lângă mine, şi am avut efectiv o plăcere deosebită, şi am speranţa că înainte de începerea Jocurilor Olimpice, conform unui proiect pe care îl am cu Ivan Patzaichin,

105


cu care vreau să înfiinţăm în România Clubul Campionilor (este o variantă a Comitetului Internaţional Olimpic pe plan naţional), am speranţa că acest club se va naşte, iar dacă se va naşte cu siguranţă prima prezenţă a tuturor celor pe care îi vom include în acest club va fi în această sală, pentru că aţi rămas singurii care încercaţi să promovaţi – şi adresez şi mulţumiri, şi felicitări – să promovaţi nişte întâlniri în care lumea trebuie să afle lucruri pe care mai puţin le găsesc în presă.

În speranţa că voi ajunge la Olimpia ca să vă ofer nişte amănunte de la un moment senzaţional această flacără se va aprinde de la soare, cu o lentilă care are diametrul de 2,10 m şi o grosime de 58 cm şi întreaga ceremonie va fi susţinută, dincolo de un grup de vestale, format din marile actriţe ale Greciei, întreaga ceremonie fiind susţinută de un fond muzical al unui mare artist despre care, cu siguranţă, aţi auzit, Vanghelis), eu vă spun să aveţi numai bucurii, iar când aveţi necazuri să treceţi peste ele. Pentru că eu am avut unul chiar când am intrat aici, dar peste care am trecut cu nonşalanţă şi sper să fie, cum zic eu, zic eu orice necaz mic înseamnă că aduce pe urmă o bucurie mare.

Vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, vă mulţumesc pentru această deschidere pe care aţi avut-o ca să ascultaţi nişte lucruri despre care nu prea aţi fost informaţi. Mulţumesc colegilor mei care mi-au făcut bucuria să fie prezenţi aici şi mulţumesc pentru toate zâmbetele pe care le aveţi pe faţă.


106

Dr. GEORGETA FILITTI

Doctor în istorie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca (1971), cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti (1961-1998), Georgeta Filitti este, în prezent, şef de secţie la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din Bucureşti, specialist în istorie modernă a României, editor de documente, traducător avizat. Doamna Georgeta Filitti este şi o voce publică recunoscută, în calitate de realizator al unor emisiuni de radio şi televiziune pe teme de istorie, dedicate vieţii şi operei Cantacuzinilor, Văcăreştilor sau lui Matei Basarab. În prezent, pregăteşte ediţia „Pleiade” a Academiei Române, dedicată operei lui

Mihail Kogălniceanu şi antologia „Călători români în Grecia”.

unt foarte onorată de această prezentare. Sigur, mi s-a cerut un CV, m-am grăbit să-l fac şi nu ştiam că îl transformaţi într-o

carte de vizită atât de laudativă, dar cred că fiecare dintre noi are datoria să dea tot ce poate. Eu, ca absolventă de istorie, cam asta am încercat să fac. Nu socot că am avut un merit deosebit, am fost foarte mult ajutată de colegii mei, de împrejurări, de familie şi, timp de 40 de ani, nu m-am interesat decât de istorie.

S

Nu vă ascund că fără să fiu o mare fană al mişcării feministe din România, am rămas puţin dezamăgită de felul în care sunt receptate femeile în societatea noastră. De aceea, mi-am arătat mereu interesul pentru participarea femeilor la viaţa publică şi, sigur, fiind istoric, am putut să urmăresc acest lucru încă din timpurile cele mai vechi. Şi mi-a făcut plăcere – de fapt, acesta va fi chiar una din temele abordate acum, nu dezvălui nici o taină, se împlinesc 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare şi marile sărbători vor avea loc la Vaslui şi la Suceava. Ori, una din teme va fi şi aceasta: femeile din viaţa lui Ştefan cel Mare. Sigur că citesc aşa pe câteva din chipurile dumneavoastră: „Lasă că ştim noi că n-au fost numai neveste”. Sigur că n-au fost numai neveste. Noi ne ocupăm mai ales de ele pentru că au fost extraordinare. Evocăm figuri feminine de acum jumătate de mileniu, numai pe două din ele, Maria de Mangop, al cărui chip trebuie să vi-l amintiţi, se află pe un văl de tâmplă foarte frumos restaurat (se păstrează la Mănăstirea Putna) şi apoi pe cea pe care aproape a răpit-

107


o, este vorba despre o munteancă, Voichiţa, cea la care de fapt a ţinut cel mai mult şi aş zice că l-a şi ţinut cel mai bine în frâu pe acest extraordinar campion al creştinătăţii, cum a fost numit Ştefan cel Mare. Şi dacă noi, pentru vremea aceasta a perioadei medievale, nu putem să aflăm prea multe femei despre care să ştim multe lucruri, este, pentru că viaţa era organizată în aşa fel, încât afară de doamna ţării şi de eventualele domniţe nu se făcea vorbire despre ele decât dacă erau cu totul şi cu totul deosebite, cum era această „vrâncioaie”. Despre ea înainte de a face istorie am aflat, sigur, mulţi, o mulţime de lucruri, ea fiind legată deopotrivă de Ştefan cel Mare. Dacă spun, multe din aceste domniţe, rămân în istoria noastră pentru ce au realizat în primul rând în plan cultural. Şi n-aş aminti aici decât pe o domniţă cu totul şi cu totul specială, este vorba de soţia lui Matei Basarab, Elina, şi despre ea continuăm să avem mărturii despre strădania ei, despre osârdia ei în promovarea culturii Ţării Româneşti.

Abia în secolul al XIX-lea putem să vorbim despre femei care îşi manifestă independenţa, care se impun în viaţa societăţii în asemenea măsură încât fac să se vorbească despre ele. Şi aici mi-ar face plăcere să evoc pentru început o femeie care avea să se căsătorească cu Mihai Ghica – casa lor s-a aflat foarte aproape de locul unde suntem noi astăzi. Este vorba de fosta casă „Ghica”, care a fost şi sediu de Gestapo, care a fost şi sediul Ministerului Sănătăţii şi care este peste drum de actualul minister de interne. Această Ecaterina Facca este o femeie extraordinară, care cred că poate mulţumi şi spiritele bărbăteşti actuale, mai puţin dispuse să ne lase să ne desfăşurăm. De ce? Pentru că Ecaterina Facca a fost deopotrivă o mare scriitoare şi o mamă excelentă. Ea face traduceri – să nu uităm, suntem în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când literatura română era destul de săracă şi, mai ales, această literatură care se ocupă de educaţia tinerilor. Ecaterina Facca se angajează exact cu acest gen de lucrări şi, pe lângă traducerile pe care le face, publică şi mici texte, mici studii legate de felul cum trebuie educaţi copiii. Dar ea n-a rămas numai la nivelul acesta didactic: şi-a crescut cei şase copii admirabil.

Că este aşa, vine momentul să o evocăm pe fiica ei, Elena Ghica, care nu este alta decât Dora d’Istria. Dora d’Istria a fost una din româncele cele mai cunoscute, din păcate nu în ţară, ci în străinătate. Pentru că vechiul proverb care spune că niciodată nu poţi să fii profet în satul tău, i s-a aplicat şi ei. I s-a aplicat în asemenea măsură încât, deşi este foarte cunoscută şi apare în enciclopedii străine, din dicţionarele noastre a fost în general neglijată. Cine este Dora d’Istria? Este fata acestui cuplu, Ecaterina şi Mihai Ghica, care la numai şase ani îşi urmează părinţii într-o călătorie de studii. Studiile nu erau pentru părinţi, ci erau pentru copiii lor. Marele ban Mihai Ghica decide ca aceşti copii ai lui, care îl aveau profesor, la

108

G e o r g e t a F i l i t t i

Bucureşti, pe Ion Heliade-Rădulescu, o personalitate care dumneavoastră vă spune foarte mult, este începătorul presei Româneşti la Bucureşti şi unul dintre scriitorii noştri clasici... Totuşi părinţilor aceştia li s-a părut că, pentru a se desăvârşi din punct de vedere intelectual, copii lor au nevoie de o călătorie în Europa. Şi pentru că îşi permiteau lucrul acesta, au pornit în această călătorie. Ei bine, toţi au profitat de pe urma ei – există corespondenţă scrisă chiar în vremea asta a copiilor – fiindcă era vremea când copiii erau obligaţi nu să se uite la televizor şi să lucreze la computer tot timpul, ci să mai înveţe să şi scrie, să gândească şi să-şi rotunjească nişte fraze frumoase adresând scrisori bunicilor, mătuşilor, părinţilor.

Dar din acest grup de şase copii Ghica cea care este cea mai înzestrată – şi insist asupra ei tocmai pentru că este cea mai reprezentativă pentru societatea românească de la mijlocul secolului al XIX-lea – rămâne Dora d’Istria. Şi am să vă spun numai câteva lucruri legate de această fată care, la nouă ani, ajunge la Berlin şi la curtea regelui Prusiei, unde se afla savantul Alexander Humbold. El avea tocmai în faţă adus – cum au fost aduse în secolul al XIX-lea cu mijloace nu tocmai ortodoxe – o piatră din Grecia, cu caractere greceşti. Evident, era o inscripţie. Humbold se uita la inscripţie, nu putea să o descifreze şi atunci Dora d’Istria o citeşte fără nici o dificultate, dar o citeşte în greceşte şi o traduce imediat în germană.

Sigur că a făcut furori această micuţă care deja se descurca foarte bine în două limbi străine. Şi aş zice că, în continuare, viaţa acestei fete a fost absolut un parcurs triumfal. S-a mai plimbat puţin în Europa, însă la 18 ani intervine în viaţa ei un moment care aş zice că este inevitabil şi astăzi, dar care acum o sută şi ceva de ani nu era decis de persoana respectivă, ci mai ales de părinţi. Şi se pare că şi acolo au intervenit părinţii, şi anume Dora d’Istria se căsătoreşte. Cu un principe rus. Pleacă în Rusia în momentul în care izbucneşte războiul Crimeei. Dumneavoastră ştiţi mai multe lucruri decât mine despre războiul Crimeei, am să vă reamintesc doar un lucru: este un război care are loc între 1853 şi 1856, de o parte este Rusia, de cealaltă parte este Turcia, ajutată de Anglia şi Franţa. Ei bine, această proaspătă prinţesă rusoaică evoluează la curtea de la Petersburg în condiţii extraordinare: ia un premiu pentru pictură, ia un premiu pentru poezie, toată lumea e în jurul ei. Este o tânără încântătoare, dar e şi rea de gură în asemenea măsură încât vorbeşte tot timpul despre francezi şi despre englezi şi consideră că participarea la război a Rusiei este o profundă nedreptate. Ei bine, ţarul nu putea să accepte aşa ceva. I s-au transmis diverse mesaje să se potolească, să discute mai circumspect, să fie atentă la ce spune, dar principesa era nedomolită. Şi atunci i s-a aplicat o corecţie, o corecţie de tip rusesc. A fost poftită la ceea ce se numea atunci prefectura oraşului – dar dumneavoastră trebuie să

109


supradimensionaţi această prefectură, pentru că noi ne aflăm în Imperiul Ţarist. Şi atunci e vorba de un palat splendid care se păstrează şi astăzi, la Petersburg, şi prefectul care avea puterea unui ministru de interne, când trăsura trage la scară (o aştepta la trăsură), o pofteşte foarte politicos, o ajută să urce scările şi când ajunge pe peron se lasă o trapă în jos – ea n-a văzut ce se întâmplă – dar în spatele ei cineva i-a ridicat poalele şi i-a tras o mamă de bătaie pe acele părţi pe care nu le vede soarele. Sigur că acest moment – numai ruşii sunt în stare de aşa ceva, pentru că după câteva minute trapa s-a ridicat în sus, rochia era la locul ei, şi acelaşi prefect, la fel de amabil şi de politicos i-a dat braţul şi a poftit-o la trăsură.

Sigur că pentru o tânără de 23 de ani experienţa a lăsat urme. A plecat cu precipitare din Rusia, s-a întors în ţară dar n-a rămas aici şi, cum spuneam, şi-a continuat un parcurs triumfal despre care noi, tocmai pentru că era femeie, am impresia, nu ştim mare lucru. Vreau să spun noi, marele public. Cei care nu au altă treabă decât să stea în arhive prăfuite şi să parcurgă corespondenţe, documente şi scrieri ale timpului, evident că ştiu mai mult. Şi din această puţină ştiinţă care a rămas îmi face plăcere să vă împărtăşesc şi dumneavoastră.

În 1861 ea este făcută cetăţean de onoare al oraşului Atena. De ce? Pentru că, între timp, începuse să scrie foarte multe lucruri despre neamul ei, despre condiţia femeii, despre un subiect care ne preocupă şi pe noi astăzi, şi anume confederarea Balcanilor. Să ştiţi că nimeni nu inventează apa caldă. Ideile în istoria lumii revin şi a existat un timp, să nu vorbim mai demult, atunci, în secolul al XVIII-lea, când cei care gândeau la soarta Balcanilor au avut ideea acestei unificări spirituale. Şi e mare întrebarea dacă atunci s-ar fi realizat această confederaţie balcanică, care se baza pe o credinţă comună, pe nişte valori tradiţionale comune, pe amintirea lui Mihai Viteazul, care se păstra deopotrivă în Grecia, în Iugoslavia, Albania şi la noi, e mare întrebarea dacă s-ar fi putut realiza în secolul al XIX-lea aşa ceva, dacă noi, trăitori în secolul al XX-lea am mai fi fost martorii acelui sângeros prim război mondial început din acest butoi cu pulbere care au fost Balcanii. Dumneavoastră ştiţi foarte bine că primul război mondial începe prin atentatul de la Sarajevo, prin care este asasinat moştenitorul tronului Austro-Ungariei. Ori această idee pe care ea n-a avut-o numai aşa, să transmită prin viu grai, ci a scris o întreagă carte despre ea, pledând pentru această unire, această spiritualizare a frontierelor, cum avea să spună mai târziu alt mare european şi deopotrivă cetăţean al Balcanilor, care a fost Nicolae Titulescu.

Dar nu este singura carte pe care o scrie ea. Dora d’Istria va rămâne multă vreme preocupată de condiţia femeii. Şi atunci cercetează condiţia femeii în fiecare ţară balcanică şi nu numai atât, face şi comparaţii.

110


Şi dacă în Balcani condiţia lor era mai mult sau mai puţin asemănătoare, trece şi în lumea germană. E vorba de altă educaţie, de altă mentalitate, de altă menire a femeii. Aceste permanente comparaţii, aceste permanente modele puse în oglindă îi îngăduie să scrie foarte mult, foarte convingător. Nu numai cărţi în sine, dar publică ritmic şi la revistele de anvergură, europene, în primul rând la Revue de Monde. Aşa se împrieteneşte cu două personaje care iar trebuie să vă spun, oricât aţi fi fost de absenţi la lecţiile de istorie, nu se poate să nu existe două nume de rezonanţă franceză pe care să le fi reţinut. E vorba de Edgard Quinet, care s-a căsătorit la un moment dat cu o româncă, Hermiona Arsachi, şi de Jules Michelet. Ei bine, ea se împrieteneşte cu aceştia doi. Sunt profesori amândoi, mai savanţi, mari istorici şi oameni care s-au ocupat foarte mult şi de Principatele Române. Pentru că în toate aceste lucrări ale Dorei d’Istria, în toată această colaborare a ei cu capetele luminate ale Europei, ideea românităţii, ideea punerii în valoare a poporului ei este o constantă. Cred că puţini au fost propagandiştii mai eficienţi decât această româncă – pentru că este făcută cetăţean de onoare a Atenei, dar este într-un context care o ridică nemaipomenit de mult. Cetăţenii Atenei nu erau nişte blânzi pe vremea aceea, şi nu dădeau această cetăţenie oricui. A fost al doilea cetăţean de onoare. După cine? După Lord Byron. Cine a fost Lord Byron? Este englezul care moare la Misolonguy apărând libertatea născândei republici independente care avea să-şi stabilească capitala la Nafclia. Dar nu se numea aşa. Se numea Napoli di Romania. Sună foarte apropiat de noi.

Dar această cetăţeană de onoare a Atenei, nu vă spun cum a fost primită atunci, în 1861: s-au aprins torţe pe marele bulevard al Atenei, s-au rostit discursuri, s-au făcut elogii pentru această femeie. Mai face ceva – mai face tot cu gândul la ţara ei – se urcă pe Mont Blank. E un moment când se stabileşte în Elveţia, se urcă pe Mont Blank şi nu cu echipamentul pe care îl vedem acum la televizor, cu care circulă mai toată lumea pe munţii planetei. Merge într-o fustă destul de largă, cu nişte cizmuliţe cochete dar improprii ascensiunii, şi când ajunge pe Mont Blank, împlântă în vârful lui tricolorul românesc. Sigur că a fost un gest de mare temeritate, dar care a costat-o. Şi aici să nu uităm că noi acum vorbim despre femei. Eu ţin foarte mult la feminitatea lor, la graţia lor, la cochetăria lor. I-a degerat faţa atunci şi, după acest interludiu, avea să rămână cu obrajii acoperiţi de cuperoză… s-a chinuit foarte mult. Nu existau toate cosmeticele reparatoare din zilele noastre. Dar a fost o femeie care învins şi acest accident şi a continuat să scrie, a continuat să fie celebră.

În ultimii ani de viaţă s-a retras la Florenţa. Trebuie să vă spun că, asemenea lui Ion Ghica, unchiul ei, e unul dintre puţinii cetăţeni ai ţării

111


noastre care s-au bucurat în străinătate de mare recunoaştere şi al căror nume a dăinuit într-un spaţiu străin. Pentru că la Florenţa există o piaţă care se numeşte Dora d’Istria. Ea şi-a lăsat averea parte în ţară, parte oraşului Florenţa, a cerut să-i fie cenuşa depusă în cimitirul Trapani, din oraşul Florenţa. Sigur că, aşa cum vă spuneam, memoria ei nu e foarte convenabil păstrată de noi. Poate sunt multe motivele, nu stărui asupra lor pentru că, dincolo de recunoaşterea peste timp a valorii acestei femei, ea rămâne în patrimoniul nostru cultural şi spiritual.

Dar n-a fost singura. Pentru că în aceeaşi perioadă e o româncă şi ştiţi, lucrurile acelea se întâmplă în foarte multe cazuri: de fapt nu-i româncă, dar a simţit atât de mult româneşte, s-a identificat atât de mult cu cauza noastră şi a făcut atât de mult pentru ţara aceasta, prin scris, prin vorbă, prin fapte, încât noi toţi o socotim o mare româncă şi există o stradă în Bucureşti care îi nemureşte numele: e vorba de Maria Rosetti, de soţia paşoptistului C.A. Rosetti.

Maria era englezoaică şi a venit ca guvernantă într-o familie din Bucureşti. S-a căsătorit cu C.A. Rosetti, i-a stat alături... alături în Revoluţie, alături în ce a făcut el pe urmă… Rosetti iniţial a fost tipograf, adică ce numim astăzi editor de cărţi, ea a stat alături de el, dar nu numai atât, ca o bună nevastă, aşa cum le stă bine majorităţii femeilor, să crească copiii şi să facă mâncare. A făcut mai mult: a făcut nişte reviste pentru femei. Astăzi, când există o explozie de asemenea publicaţii, dumneavoastră poate sunteţi tentaţi poate să spuneţi: „Ei, şi?!”. Atunci însă, ceea ce făcea Maria Rosetti avea valoare de pionierat. Şi aceste reviste, în care femeile erau învăţate cum să-şi crească copiii, cum să tricoteze, cum să-şi rânduiască casa, cum să-şi administreze banii care nu erau în toate casele foarte mulţi, au avut un impact, o influenţă extraordinară asupra societăţii din Ţara Românească, iar apoi din România Unită a principelui Cuza.

Dar nici Maria Rosetti n-a fost singură. Pentru că din Transilvania vine o femeie extraordinară care are această stăruinţă a ardelenilor şi temeinicia lucrului bine făcut. E vorba de Constanţa Dunca. Şi ea merge puţin mai departe: nu se limitează numai să vorbească şi să scrie, ci organizează şi nişte ateliere de lucru. Şi ceea ce a făcut atunci Constanţa Dunca va face dâră în Ţara Românească şi în Moldova. Pentru că era foarte important ca lumea să fie antrenată. Ei, această formă de antrenare avea să o continue şi să o desăvârşească o femeie care, trebuie să mă credeţi pe cuvânt, a fost profund nefericită, dar şi-a purtat nefericirea cu o demnitate la care ar trebui să se gândească multe femei.

De ce a fost Elena Cuza nefericită? Pentru că, tânără fiind, ea se numea Elena Rosetti Solescu şi s-a căsătorit cu un proaspăt întors de la

112


studii de la Paris, un tânăr fermecător intrat în administraţia Moldovei, care era foarte frumos, foarte atrăgător, şi poate şi din cauza asta avea un păcat care e aproape al tuturor bărbaţilor: nu-i plăcea o singură femeie. I-au plăcut mult mai multe şi Cuza a făcut ceva mai mult: a făcut un lucru la care nu vă îndemn pe domniile voastre să-l urmaţi, cu toate că a fost domnul Unirii – şi-a păstrat soţia, dar a mai adus în palatul domnesc de la Bucureşti pe altcineva. Şi îmi vine foarte greu să pledez în faţa domniilor voastre pentru amândouă femeile. Şi totuşi o voi face pentru că Elena Cuza, atât la Bucureşti, cât şi la Ruginoasa, la moşia lor din Suceava, s-a dovedit o perfectă doamnă a ţării, un om educat, stăpânit, care a ştiut să-şi închidă în sine nefericirea şi a făcut bine unde a putut. Vina ei… poate că vina ei astăzi s-ar fi rezolvat… Atunci, dacă a fost o vină, dar e greu de catalogat ca atare, atunci a trebuit să suporte prezenţa cesteilalte femei, care i-a dăruit domnitorului doi băieţi. Este vorba de Maria Obrenovici. Dumneavoastră acum, în măsura în care vă interesaţi de istorie, constataţi că la televizor, la radio, se spun o puzderie de lucruri despre fiecare moment al istoriei noastre, despre fiecare personaj care răzbate din documente, din relatări. Şi sigur că n-a rămas nici Maria Obrenovici în afara acestor spuse. Să nu le luaţi pe toate drept monedă forte, pentru că se spun şi multe prostii. Despre această Maria Obrenovici s-a spus că a fost spioană a Rusiei care ar fi fost vârâtă în patul domnitorului. Lucrul s-a spus nu aşa, confidenţial, ci pe un post de radio, s-a repetat şi la televizor şi sigur că nu există nici un fel de dovezi, dar evident că lumea devine curioasă. Şi, de dragul curiozităţii, de dragul spectaculosului facem şi afirmaţii din acestea, neacoperite de adevăr. Nu. Maria Obrenovici a fost o femeie foarte îndrăgostită de principele Cuza, care şi-a văzut de rolul ei foarte discret. Şi, pe lângă faptul că i-a făcut aceşti copii, ceea ce evident, pe orice tată îl încântă, a stat întotdeauna în planul doi al vieţii domnitorului şi nu s-a vârât în camarilă, nu a intrigat. Practic nu i se poate reproşa nimic.

Am evocat-o pe Maria Obrenovici pentru că, fără să aibă un rol public, viaţa domnitorului a fost foarte mult influenţată de prezenţa ei, de existenţa ei. Dar, încă o dată, această Maria Obrenovici n-a fost singură. Pentru că există în ceea ce se numeşte în Europa şi la noi – că povestea asta că noi trebuie să intrăm în Europa e acum, dacă vreţi, un pleonasm, adică un adevăr pe care nu trebuie să îl mai repetăm. Noi am fost în Europa. În secolul al XIX-lea am fost în Europa, în secolul al XX-lea am fost în Europa şi intrarea noastră efectivă acum, pe care ne-o dorim, pe care o plângem, o deplângem, o contestăm unii din noi, alţii o aşteaptă cu sufletul la gură, ţine mai mult de un comportament comun celorlalţi europeni, în speţă occidentalilor şi nouă. Şi aici lucrurile sunt puţin nuanţate. De ce? Pentru că, dacă privim istoria… trebuie să vă spun un lucru: cu cât ştii mai

113


multă istorie, cu atât eşti mai puternic din punct de vedere moral, pentru că ştii ce s-a întâmplat şi poţi să prevezi ce se va întâmpla. Lucrul acesta eu îl spun citându-l de fapt pe Mihail Kogălniceanu, care spune că viaţa noastră se înscrie într-o regulă de trei simplă în care trecutul şi prezentul sunt cunoscute şi urmează să aflăm viitorul.

Prin urmare, cunoscând foarte bine acest trecut, noi putem să facem predicţii, chiar şi predicţii foarte aproape de adevăr privind ceea ce se va întâmpla. Ori, această participare a femeilor la destinele ţării să ştiţi că a fost o realitate cel puţin începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

De ce? Sigur că eu mă refer în primul rând la elită. Pentru că, în orice societate elita este cea care dirijează, care direcţionează viaţa ei. Ori această elită este foarte ancorată la Europa. Oamenii circulă dintr-o parte într-alta, îşi au case în Franţa dar vin deopotrivă în Ţara Românească. Circulă într-o parte şi în alta şi odată cu oamenii, circulă ideile, circulă informaţiile. Moda este luată din străinătate, bucătărie foarte multă este luată din străinătate, dar trimitem şi noi reţete foarte multe acolo. Şi acest amestec, această europenizare dacă vreţi, s-a petrecut pe nesimţite.

De la 1870, la 1900 societatea românească a oraşelor, dacă citiţi presa, dacă vă interesează să citiţi o carte despre viaţa cotidiană de la 1870, care o să apară în curând, veţi vedea că de fapt România trăieşte şi pulsul ei bate în ritmul Europei. Şi lucrul acesta se datorează în mare măsură şi femeilor. Şi iar aşa am să vă spun un lucru: nu sunt nişte cazuri izolate. Eu nu-mi îngădui aici să vă dau liste întregi de femei care participă efectiv la viaţa ţării, dar am să vă reamintesc numai de câteva – şi prezenţa lor a făcut senzaţie nu numai aici, la Bucureşti, unde a fost primită cu destul resentiment (dar erau şi date dracului amândouă şi nu s-au lăsat) – e vorba de o fiziciană şi o doctoriţă, pentru că amândouă şi-au luat doctoratul la Paris. Una din ele este Maria Cuţarida care, devenind doctor în medicină, deci nu medic, doctor în medicină… Să-ţi dai doctoratul la Sorbona, femeie fiind, la 1895 nu era un lucru uşor. Dar când s-a întors în ţară nu s-a gândit să-şi deschidă un cabinet, să fie o doctoriţă cochetă şi să-şi aştepte nişte pacienţi cât mai spălaţi şi cât mai curaţi. Nu. A intrat în mahalalele bucureştene şi în zona înconjurătoare şi s-a apucat să caute toţi suferinzii, toţi nevolnicii, toţi amărâţii. A început să organizeze cămine, preventorii, spitale, şi în această acţiune extraordinară a fost ajutată în mod exemplar de o femeie care iar, nu era româncă, cum n-a fost nici Maria Rosetti, dar care în momentul în care a păşit pe teritoriul României a spus „sunt româncă şi mă lupt pentru ţara asta”, şi aşa a murit. E vorba de Regina Elisabeta, care a creat enorm de multe instituţii. Dumneavoastră veţi spune: „Bun, avea bani”. Şi alţii au bani şi pot să-şi facă o casă cu

114


turnuleţe, sau pot să se ducă şi să bată aceşti bani, „să bată birlicul” undeva, într-un cazinou, nu? Ei, femeia asta n-a făcut aşa-ceva. Din lista civilă, din banii pe care i-a avut, din situaţia pe care a ocupat-o, s-a apucat şi a făcut spitale peste spitale.

Unul dintre spitalele memorabile făcute de Regina Elisabeta, în colaborare cu această Maria Cuţarida, cu altă femeie extraordinară care dădea concerte şi concertele erau cu plată iar plata se dădea pentru acest spital, cel care e şi astăzi; strada se numeşte la fel, „Vatra luminoasă”. De ce „luminoasă”? Vatra luminoasă pentru nevăzători. Maria Cuţarida nu s-a descurcat uşor în societatea românească. De câte ori cerea ceva la minister o refuzau nu pentru că n-avea dreptate, ci pentru că era femeie. Dar vă repet, nu s-a lăsat şi a reuşit să realizeze o mulţime de lucruri.

Altă femeie care, din păcate, şi cazul ei se regăseşte şi în zilele noastre, a fost nemaipomenită dar în ţară nu s-a putut realiza, a fost Ştefania Mărăcineanu. Este studenta trimisă la Paris care a lucrat în laboratorul Mariei Curie, descoperitoarea radio-activităţii. Trebuie să mă credeţi şi aici pe cuvânt – asta fiindcă meseria mea e de istoric – lucrând în acest laborator ea este cea care descoperă radioactivitatea artificială. Numai că dumneavoastră ştiţi cum se întâmplă: eşti tânăr învăţăcel, ai un maestru… şi maestrul se uită, e de acord cu ce ai făcut, îţi publică textul şi pe urmă îşi pune şi iscălitura pe el. Aşa s-a întâmplat şi cu Ştefania Mărăcineanu. Evoc numele ei pentru că e legată de un aşezământ care s-a constituit în 1826 şi care a funcţionat până în 1945. Este aşezământul întemeiat de un mitropolit al Ţării Româneşti cu o avere foarte mare – şi trebuie să vă spun că nu ştiu cum a făcut-o – dar un fapt a rămas: jumătate din această avere a trimis-o în Grecia şi jumătate a lăsat-o aici. Şi din această avere a cerut să se întemeieze un aşezământ de caritate. Aşezământul avea o singură menire: să dea burse. Bursele acestea au fost de o mare modernitate. De ce? Pentru că nu erau condiţionate de nimic. Ar fi putut să fie numai pentru teologi, pentru că întemeietorul era, fusese mitropolitul ţării. N-a fost aşa. Putea să fie dată numai unor bărbaţi. N-a fost aşa. Putea să fie dată numai pe jumătate de an sau pe un an. Nu. Sunt burse de câte opt, nouă, zece ani. Aproape că mă întreb dacă nu era vorba şi de puţină lene din partea acestora văzând că tot capătă aceste burse şi nu-şi mai terminau studiile. Dar un fapt rămâne: sunt 380 de români care în răstimpul acesta îşi fac studii – şi studii foarte frumoase – în Occident. Ăsta a fost un lucru extraordinar, pentru că şcolile lor erau foarte bine organizate şi oamenii ăştia au ajuns mari savanţi. Şi e vorba de toată elita asta intelectuală a societăţii româneşti care a beneficiat de aceste burse. Sunt oameni politici, sunt avocaţi… Oameni politici… mă veţi întreba probabil ce şcoală au făcut… se numea Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice de la Paris.

115


Ingineri, doctori, dar sunt şi guvernante, bone, fete care îşi fac şcoală de trei ani la Bruxelles să înveţe să crească copiii. Şi ele nu vin în ţară ca să crească doi-trei copiii, ci la rândul lor vor întemeia, vor organiza nişte şcoli. Treaba asta a fost extraordinară. Şi ea şi-a dat măsura, alături de şcoala organizată a Crucii Roşii în timpul primului război mondial.

Eu nu-mi dau seama acuma câte lecturi aveţi dumneavoastră şi este şi greu, pentru că se tipăreşte astăzi aşa de mult, fiecare îşi face reclamă pentru cartea lui, sau pentru editura lui, şi nu ştiu dacă v-au ajuns sub ochi, de pildă, nişte jurnale ale unor tinere fete absolvente ale acestor şcoli ale Crucii Roşii, fete care au îngrijit răniţi în timpul primului război mondial. Trebuie să vă spun că au fost extraordinare. E războiul în care, dacă vreţi o prefaţă a lui fusese la 1877, dar acum, în 1916 – 1917, e vorba de fetele celor de la ’77 care fireşte, lucraseră foarte serios. Dar acum povestea este organizată. Femeile sunt cele care au grijă precumpănitor de răniţii din teritoriul ocupat de germani, deci din Ţara Românească, răniţii din Moldova, din teritoriul ţării rămas liber – suntem înainte de Marea Unire. La această operă de salvare a răniţilor, de vindecare a lor, aveau să participe, cum s-a întâmplat şi în războiul din ‘77, şi foarte mulţi ardeleni. Şi vedeţi, dincolo de ceea ce vorbim noi, a fost Unirea de la 1859, a fost Unirea de la 1918. Noi nu trebuie să percepem aceste mari evenimente din istoria noastră în sine: acel moment 1 Decembrie sau 24 Ianuarie. Ele au fost legate de o întreagă cooperare a cetăţenilor din cele trei provincii. Numai această cooperare, această permanentă circulaţie a oamenilor dintr-o parte într-alta a făcut posibilă, efectiv, Unirea. Şi în acest proces foarte complex, foarte dificil, femeile au avut un rol esenţial. Mai mult, dacă vreţi, prin numeroasele căsătorii care s-au pus la cale, lucrurile s-au netezit, au devenit posibile. Pentru că la 1918 şi regăţenii – prin regăţeni înţelegând pe locuitorii Moldovei şi Munteniei – şi Transilvănenii s-au privit puţin cu rezervă. De ce? Era altă educaţie, era altă mentalitate, era alt fel de a fi. Transilvănenii trăiseră 1000 de ani în compania ungurilor. Vorba austriecilor, aveau o anumită disciplină, o anume rigoare, o anume capacitate de a-şi stăpâni sentimentele, în vreme ce aici, la sud de Carpaţi, lumea era mai veselă, mai nepăsătoare, mai nedisciplinată, mai înclinată spre petrecere, spre o viaţă uşoară.

Şi ceea ce vă spuneam acum câteva minute, că numai cunoscându-ne istoria putem să înţelegem ce se întâmplă în prezent, la fel s-a pus problema şi atunci: cum reuşim noi, care suntem cum suntem aceştia de la sud de Carpaţi, să luăm ce e mai bun de la ardeleni şi viceversa. Ei bine, în acest proces de osmoză care avea să ducă la închegarea spirituală a populaţiei locuind pe teritoriul românesc, femeile au avut un rol cu totul şi cu totul excepţional. Poate că şi-au dat măsura mai

116


mult decât se ştie şi mai mult decât vrem astăzi să aflăm, în timpul războiului, al celui de-al Doilea Război Mondial. Nu e cazul aici să discutăm cauzele războiului, de ce am fost într-o tabără şi n-am fost într-alta, de ce-am făcut un lucru şi n-am făcut alt lucru… Să ne gândim că suntem oameni obişnuiţi ai acestei ţări şi datoria noastră este să ne supunem unor anume comandamente. Dacă mâine dumneavoastră vi se spune „Puneţi mâna pe arme căci trebuie să vă apăraţi ţara şi veţi intra în tabăra cutare sau cutare”, lucrul nu se discută. Fiindcă dacă se discută, se face anarhie şi ceva asemănător s-a întâmplat şi în 1941. Sigur, motivaţia noastră imediată atunci era la îndemâna oricui. Am plecat pe frontul de răsărit să eliberăm Basarabia luată de ruşi. Dar dincolo de această motivaţie şi dincolo de începutul efectiv al războiului rămâne marea dramă a omului anonim, a miilor de oameni sacrificaţi în război. Pentru că dacă aceşti combatanţi au arma în mână, luptă pentru ceva, în spatele frontului rămân femeile, rămân bătrânii, rămân copiii, rămâne toată această lume neputincioasă, care trebuie totuşi să supravieţuiască.

Şi chiar în rândul armatei noastre atunci am avut aproape tot ca o premieră în Europa foarte multe aviatoare. Şi daţi-mi voie aici doar să-i evoc numele Mariei Brăescu. Trebuie să vă spun că despre toate aceste femei pomenite de mine eu am foarte multe documente. Fiindcă aşa s-au întâmplat lucrurile, cu familiile unora sunt înrudită, despre altele am luat cunoştinţă din documente păstrate la Arhivele Statului, care se află în grija ministerului dumneavoastră, sau la Biblioteca Naţională, sau la Biblioteca Academiei. De aceea daţi-mi voie să fiu puţin subiectivă când le evoc, dar trebuie să recunoaştem că au fost femei de ispravă.

Aş vrea însă să închei cu un lucru: ideea evocării unor personalităţi e interesantă. Despre aceste personalităţi totdeauna poţi să spui „Uite, a fost o femeie virtuoasă”, sau „A fost o femeie mai puţin virtuoasă”, ori „Un bărbat şi-a lăsat nevasta pentru ea”, sau lucruri de felul acesta. Dar dincolo de aceste persoane oarecum publice să ne întoarcem puţin şi să ne gândim la miile de femei mai puţin cunoscute care n-au făcut altceva decât să-şi facă datoria.

Şi atunci v-aş pune o întrebare retorică. Ce se întâmplă, femeile au dreptul deopotrivă cu bărbaţii să participe la viaţa ţării? Sigur că dumneavoastră aici, în public, veţi spune „Sigur că da, femeile sunt egale”, „Votează odată cu noi!”, „Lefurile sunt egale”, „Dacă vreţi, puteţi să faceţi copii fără să fiţi căsătorite şi nimeni nu se uită urât la voi”… În teorie aşa este. În practică însă povestea este un pic mai complicată, pentru că dacă stăm să ne gândim la viaţa fiecărei femei din zilele noastre, dacă vrea să se desăvârşească profesional, ea nu trebuie să uite un lucru: că educaţia copiilor săi revine tot ei, ca şi gospodăria. Şi gospodăria nu în înţeles

117


neapărat de fabricarea mămăligii şi în tăierea cepei ca să facă rântaşul. Nu numai asta, dar toată această organizare a casei până la urmă stă pe umerii ei.

Şi atunci, nu ştiu cât reuşesc să fiu de convingătoare… înainte de a-i cârpi o pereche de palme soţiei dumneavoastră sau prietenei dumneavoastră, gândiţi-vă că în această mică făptură care foarte curând riscă să se îngraşe, să nu mai fie foarte frumoasă şi foarte atrăgătoare, dar trebuie să vă întrebaţi şi de ce, că nu-i totdeauna vina ei, nu totdeauna se neglijează, ci este copleşită de muncă, copleşită de griji… ei bine, în această femeie eu vă rog să vedeţi un partener de viaţă, un om care participă cu puterea ei, cu ştiinţa ei, cu forţa ei, la progresul societăţii. Şi când spun progresul societăţii mă gândesc la bunăstarea, la viitorul nostru, al tuturor.

Vă mulţumesc!

(conferinţă susţinută la 1 aprilie 2004)

118

Preot dr. ŞTEFAN BUCHIU

Primul şef al Secţiei de Asistenţă Religioasă din Ministerul Apărării Naţionale, deschizător de drum al
asistenţei religioase şi misionarismului în structurile militare şi de ordine publică, preotul dr. Ştefan Buchiu este, în prezent, cadru didactic la Facultatea de Teologie, specialitatea Dogmatică. Autor al unor lucrări de referinţă în domeniul teologic, precum „Întrupare şi unitate”, părintele Buchiu nu a uitat de menirea iniţială a bisericii – anume aceea de a sprijini acţiunea educativă şi moral-civică în rândul personalului armatei şi internelor – fiind între cei care au propus şi sprijinit adoptarea „Legii clerului militar”.
ănuiesc că vreţi să ştiţi mai multe lucruri despre sărbătoarea cea mare a creştinătăţii, care se apropie şi pentru care ne

pregătim. Înainte vreau să vă semnalez, ca o coincidenţă, că tocmai astăzi se împlinesc 10 ani de când s-a constituit Biroul de Asistenţă Religioasă în Armata Română, la Direcţia de Cultură. A fost o instituţie pentru oamenii Bisericii, dar şi ai Armatei. Ne-a fost dat să recuperăm tradiţiile acestui gen de activitate, care sunt extrem de valoroase în acest sens. Ca să exemplific, voi relata că Armata Română a avut preoţi de regiment înainte de a avea armata din Franţa preoţi capelani. Încă din 1870, au existat preoţi în Armata Română, care au participat la Războiul de Independenţă şi tot aşa... Iată ce scriau ziarele bulgăreşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „Dacă am avea şi noi preoţi cum are Armata Română, poate că altfel ar lupta şi ostaşii noştri.” Este o apreciere care vorbeşte mult despre rolul preoţilor militari.

B

Modelul după care s-a constituit activitatea de asistenţă religioasă în armată a fost cel european, dar şi cel american. În acest scop, am făcut şi unele vizite de documentare în străinătate şi ne-am dat seama, stând de vorbă cu numeroşi capelani străini, că noi beneficiem de unele tradiţii excepţionale şi că ne stă în putinţă să le recuperăm.

Îmi mai amintesc că în luna mai 1995 am participat, ca delegat, la cel de-al III-lea Congres „Biserica şi Poliţia", desfăşurat la Frankfurt, în Germania, după ce primul avusese loc la Atena. Capelanii prezenţi acolo proveneau, în majoritatea lor covârşitoare, din ministerele de interne din

119


toate ţările Europei. A fost o experienţă interesantă. În intervenţia mea, am arătat că Biserica Ortodoxă deja a deschis colaborarea cu Ministerul de Interne, pentru început la festivităţi, la zile comemorative, la solicitarea unităţilor interesate. Am constatat că există premise pentru a se înfiinţa o Secţie de Asistenţă Religioasă, după acelaşi model ca şi la armată. Şi iată că istoria confirmă anticipările mele. Nu a fost un drum uşor. Biserica nu avea, pe atunci, oameni pregătiţi pentru acest domeniu. Era un domeniu nou, care impunea o pregătire specială. În prezent, atât armata cât şi Ministerul Administraţiei şi Internelor consideră asistenţa religioasă ca pe un drept al personalului. Ulterior, vreau să spun că am renunţat să lucrez la secţia pe care eu am iniţiat-o, tocmai pentru că exista un regulament, la care şi eu lucrasem, care impunea ca preoţii militari să se dedice exclusiv misionariatului şi să renunţe la slujba de la parohie, la orele de facultate şi la orice alte preocupări.

Bucuria reîntâlnirii cu personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor este dublă pentru că noi, ca profesori, rămânem veşnic tineri, pentru că avem mereu tineri în faţă. Aceşti tineri sunteţi astăzi dumneavoastră, cei de aici de faţă.

Iată de ce găsesc cuvenit să vă pun în faţă câteva semnificaţii ale sărbătorii Învierii Domnului Iisus Hristos, sau Paştele. Pentru Biserică este sărbătoarea cea mai importantă a anului bisericesc. De fapt, toate sărbătorile trebuie privite ca un lanţ care porneşte de la Crăciun, Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, şi merge de-a lungul anului până la Înviere, sau Paşte. Între aceste sărbători se înscriu şi altele, de o mai mică importanţă, dar care au şi ele semnificaţia lor, cum ar fi Botezul Domnului. Toate acestea trebuie privite într-o relaţie, ca să înţelegem finalitatea acestora şi sensul pe care îl dezvăluie pentru creştini.

De fapt, dumneavoastră puteţi înţelege mult mai bine această sărbătoare pornind de la următorul exemplu: dacă veţi intra într-o biserică veţi constata că pereţii interiori sunt împodobiţi cu picturi, pe lângă icoane. Privind catapeteasma (peretele care desparte altarul de restul bisericii), în absida din partea dreaptă este pictată scena Naşterii Mântuitorului. Apoi, de-a lungul pereţilor, spre apus, până la absida stângă sunt toate etapele vieţii Mântuitorului, într-o succesiune cronologică. Totul culminează cu scena Învierii, situată în apropiere de strana stângă. De aceea s-a spus că pictura bisericească este „Biblia neştiutorilor de carte", lucru valabil cu multe secole în urmă, când strămoşii noştri mergeau la biserică dar nu citeau Biblia, pentru că nu cunoşteau alfabetul. O ascultau, dar o şi vizualizau. Pe catapeteasmă sunt pictaţi, de regulă, sfinţii militari: Sfântul Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Dimitrie, Teodor Tiron şi alţii care au servit în Armata Română şi s-au jertfit pentru credinţa lor.

120

Ş t e f a n B u c h i u

Nu e greu să ne imaginăm că strămoşii noştri, când intrau în

biserică (în special bărbaţii care stăteau mai în faţă) şi-au autoeducat sentimentul patriotic privind aceste modele şi au exersat vitejia, bărbăţia, calităţi de care erau chemaţi să dea dovadă, datorită istoriei noastre zbuciumate.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti poate fi privită cel puţin din trei perspective. Prima este istorică, sau biblică. Asta înseamnă că Învierea a avut loc într-un timp bine determinat, acum aproape 2000 de ani. În paginile bibliei, sau Sfânta Scriptură, există date certe despre acest eveniment central al religiei creştine. Într-o abordare etimologică, Paştele a fost prefigurat de o sărbătoare anterioară. Cuvântul „Paşte" vine din limba ebraică („pesah") şi înseamnă „trecere". Evreii au avut şi înainte de Hristos o sărbătoare numită Pesah, la care serbau trecerea prin Marea Roşie. Era celebrat momentul când Moise i-a eliberat din robia egipteană şi i-a condus spre Ţara Făgăduinţei – Palestina. Dumnezeu chiar a făcut cu acest prilej o minune – i-a trecut pe evrei prin mare ca să-i scape de urmărirea egipteană. În amintirea eliberării şi a salvării lor miraculoase, evreii au celebrat Paştele, sau Pesah. Nu a scăpat atenţiei faptul că, în ajunul plecării, Moise şi poporul său au trebuit să jertfească un miel, pe care trebuiau să-l mănânce stând în picioare, îmbrăcaţi, gata de plecare. Aşadar, mielul era jertfit şi mâncat în grabă pentru a le fi merinde de drum, grăbiţi fiind să plece din captivitatea care dura de 400 de ani.

Acelaşi miel îl întâlnim la creştini. Şi noi aşteptăm Paştele sacrificând mielul de Paşti. Numai că mielul pentru creştini nu este doar bietul animal sacrificat de iudei drept hrană, ci reprezintă mai mult, respectiv jertfa simbolică pentru credinţă, sacrificiul lui Iisus Hristos, care a urcat pe Golgota acum 2000 de ani, spre a fi crucificat. Mielul este asociat cu o jertfă, iar Iisus este numit de creştini „mielul lui Dumnezeu". Aşa l-a cunoscut Sfântul Ioan Botezătorul când l-a arătat oamenilor la botez: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii". Sensul prezenţei mielului, având şi acoperire în obiceiul de mânca de Paşte carne de miel, trimite şi la calitatea lui Iisus Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu Întrupat, anume aceea de „miel" (cel care se jertfeşte pentru întreaga omenire).

Aşadar, noţiunea de jertfă se leagă de Paşti. În Vechiul Testament era vorba de mielul folosit ca hrană, iar în Noul Testament se face referire la sacrificiul lui Hristos, petrecut pe Golgota. Numai că această jertfă nu rămâne doar ca o simplă ofrandă adusă lui Dumnezeu. La creştini, sensul este altul. Cel care se jertfeşte pe sine, şi care este „mielul lui Dumnezeu" ajunge să învieze. El nu rămâne în moarte, cum se întâmpla în cazul celorlalte jertfe. Aşadar, jertfa are o finalitate excepţională, pentru că învinge moartea. Este un paradox, anume că jertfa ajunge în moarte, dar

121


trece dincolo de moarte, prin Înviere. Este o altă perspectivă, cu totul pozitivă a ideii ofrandei. Vestea că Iisus a înviat din morţi, pe care o află nişte femei şi după aceea cei câţiva ucenici ai lui Iisus se răspândeşte ca fulgerul şi toţi se întâlnesc în jurul acestei veşti minunate, pe care o păstrăm şi noi, generaţie după generaţie. De aceea ne bucurăm azi cu toţii, întâlnindu-ne şi rostind „Hristos a înviat!" – „Adevărat a înviat!". Astăzi formula are sens de salut, poate cel mai vechi şi mai emoţionant salut creştin.

Şi totuşi, ea nu reprezintă nimic altceva decât anunţarea unei veşti. Mai fusese o veste minunată anterior, când s-a născut Iisus, în Bethleem – o veste adusă chiar de îngeri şi transmisă de păstori. Vestea Învierii este chiar mai importantă, pentru că va crea o religie, religia noastră creştină. Chiar şi astăzi ne salutăm cu această veste, cu acest salut creştin de: „Hristos a-nviat!", transmiţând pe cale orală un adevăr semnalat chiar de Sfânta Scriptură.

Mai există un aspect care ne invită să intrăm în biserică şi să trăim Paştele şi pe alt plan – este perspectiva liturgică, sau de cult. Sărbătoarea Sfintelor Paşti este fixată totdeauna într-o duminică, spre deosebire de Naştere sau Botez, care pot fi serbate în orice zi a săptămânii. Motivul primordial este că duminica a avut loc evenimentul. Duminica, sau ziua a 8-a (care este şi prima zi a săptămânii), indică pentru religia creştină dimensiunea veşniciei. Când a înviat Iisus Hristos, nu doar s-a întors la viaţă, aşa cum s-a întâmplat cu Lazăr, pe care l-a înviat din morţi, sau cu fiul văduvei, sau cu fiica lui Air. Aceste învieri săvârşite de Iisus (trei la număr) au redus la viaţă, pentru o vreme, nişte făpturi omeneşti. Iisus, odată întors la viaţă, nu va mai muri. El intră prin înviere (cu trupul şi cu sufletul lui) într-o nouă dimensiune – aceea a eternităţii şi a veşniciei. Calitatea trupului lui Iisus este cu totul alta; de aceea el intră în biserică prin „uşile încuiate". Nu este o dovadă de forţă, ci o mărturie privind calitatea divină a trupului său. Când Iisus cere după înviere de mâncare ucenicilor săi (un fagure de miere, nişte peşte fript), o face pentru ca ucenicii să nu se îndoiască că el are trup, iar nu pentru necesităţi biologice.

Paştele cade totdeauna duminica iar, prin tradiţie, fiecare din cele 52 de duminici ale anului ne amintesc de Ziua Învierii, iar fiecare Liturghie este o Liturghie a Învierii.

Alte aspecte care singuralizează sărbătoarea Paştelui sunt următoarele: slujba de Paşti are loc, totdeauna, noaptea. Acest lucru se petrece fiindcă se respectă adevărul istoric, acela că Iisus a înviat noaptea sau, mai precis, în zorii zilei. Sensul mai adânc, spiritual, este acesta: din mormântul de pe Golgota a ţâşnit o lumină care, simbolic, este lumina adusă de Dumnezeu, lumina cunoaşterii absolute. Până la Iisus, omenirea

122


căuta Adevărul, sensurile sale tainice, dar nu le găsea întotdeauna, pentru că omul nu mai era capabil să se ridice la nivelul adevărului. În noaptea Învierii, spune Sfânta Scriptură, răsare o lumină din mormântul sfânt, iar noi ţinem lumânări în mâini. Este un lucru care particularizează această sărbătoare. Aprindem cu toţii lumânarea de la preotul care ne invită prin cuvintele: „Veniţi de primiţi lumină!". Apoi păstrăm această lumină în timpul slujbei, mergem cu ea acasă ca să arătăm, prin acest gest, credinţa noastră în Înviere. Dacă întunericul înseamnă, de cele mai multe ori, moartea, o absenţă, lumina semnifică totdeauna o prezenţă. Iar lumina Paştilor arată Învierea lui Iisus Hristos. Practic, devenim martori ai Învierii prin această lumină aprinsă la chemarea preotului, simbolic, la miezul nopţii, precum au fost odinioară femeile „mironosiţe" şi apostolii. Mai este un amănunt: slujba nu începe ca la toate celelalte sărbători, în biserică, ci afară. Este o slujbă special gândită astfel, pentru că mesajul Mântuitorului nu se adresează numai omului, aşa cum se întâmplă la toate celelalte sărbători ale anului, ci se adresează şi cosmosului. Toată firea creată se bucură de faptul că Iisus înviază din morţi pentru că ce s-a întâmplat cu el, se va întâmpla cu toţi. Nu numai oamenii vor învia, ci întreg Cosmosul, lumea văzută şi nevăzută, lumea creată, care şi ea va fi mântuită.

Sensul creştin al acestei slujbe este că răul care a intrat în omenire, prin voinţa lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos şi prin lucrarea îngerilor, va dispărea. Aceasta are loc prin intervenţia directă a lui Iisus, care acum este înviat. De aceea, preotul citeşte Evanghelia în faţa bisericii, desigur în faţa celor prezenţi, dar parcă proclamă vestea Învierii naturii, în întregimea ei. Este un alt fapt semnificativ, care particularizează această sărbătoare.

Un alt sens liturgic se relevă prin faptul că participăm la slujba de Înviere la miezul nopţii, timp ce semnifică inclusiv o stare de veghe sau de „priveghere". Azi am numi această stare – vigilenţă. Omul este mult mai apt pentru a se reculege seara, sau la miezul nopţii, nu atât ziua, când e atât de încărcat de griji. Noaptea se poate gândi mai bine la cele sufleteşti, inclusiv îndreptându-şi gândul spre Dumnezeu. Lucrul acesta se întâmplă în special în noaptea de Paşti.

Mai este însă o perspectivă care le completează pe celelalte două, istorică (biblică) şi liturgică (religioasă). Este cea duhovnicească, în acelaşi timp doctrinară şi spirituală. Iată câteva valenţe ale timpului pascal, sau ale sărbătorii Paştelui. Este un timp care, să recunoaştem, ne uimeşte de fiecare dată. Noi ştim ce este Paştele; am participat de copii la această sărbătoare. Ne-au dus părinţii acolo, la biserica din satul sau oraşul natal. Ne-au uimit masa de sărbătoare, cântările şi lumânările aprinse. Nu putem să uităm de slujbele nocturne, Deniile care se ţin în Săptămâna Patimilor şi

123


care sunt o pregătire sufletească. Ceea ce se întâmpla în noaptea Paştelui, părea însă o permanentă noutate. Era ceva care ne uimea, care parcă venea din alt timp. Parcă timpului Paştelui, în scurgerea lui, se întâlnea, undeva, cu veşnicia.

Cum e posibil aşa ceva? Se pare că cel care vine nevăzut în mijlocul nostru, şi pe care noi îl mărturisim, este însuşi Iisus Hristos cel Înviat. Nu este Iisus cel istoric. Noi nu ne mai întâlnim cu omul Iisus, care a trăit cândva în Iudeea; acela îşi păstrează trupul şi sufletul, aceleaşi şi după Înviere. El are acum o altă calitate. Cu trupul şi sufletul său, Iisus a intrat deja în veşnicie. Acum este perceput ca un om în veşnicie. Când vine el, parcă simţim că adie, împrejurul nostru, eternitatea. Timpul se comprimă în jurul nostru, iar omul se simte depăşit. Cei ce vin în noaptea de Paşti la biserică resimt acest lucru.

În acelaşi timp, Paştele este un timp al bucuriei. În orice sărbătoare poţi găsi bucurie: te întâlneşti cu familia, cu cei dragi, te întâlneşti în acelaşi timp şi cu Dumnezeu. Parcă Paştele are mai multă bucurie decât toate celelalte sărbători. Este suficient să amintim cuvintele pe care le rostesc îngerii şi femeile mironosiţe: „Bucuraţi-vă, că a înviat Iisus!". Nu poate fi bucurie mai mare decât atunci când ştii că nu moartea are ultimul cuvânt.

La început Învierea a fost privită cu neîncredere. Paradoxal, Biblia relatează că în momentul când femeile mironosiţe le-au spus Apostolilor că Iisus a Înviat, aceştia au crezut că e o minciună. Nu le-au crezut pe femei, deşi Iisus le spusese, timp de trei ani şi jumătate, că va fi răstignit şi că va învia. Era ceva care depăşea puterea lor de înţelegere. Au fugit la mormânt; au găsit mormântul gol, fără Iisus. Chiar după ce li s-a arătat Mântuitorul, apostolul Toma, care nu era de faţă, tot nu a vrut să creadă. El a spus: „Până nu voi pune mâna pe coastele unde a fost împuns, până nu voi vedea semnul cuielor, tot nu sunt convins că e Iisus". Deci apostolii nu au fost nişte naivi, uşor de convins, ci dimpotrivă, au fost foarte neîncrezători. De aceea, după ce s-au convins că au de-a face cu Mântuitorul înviat din morţi, bucuria lor a devenit deplină. Dovada cea mai bună este că din nişte oameni fricoşi (pentru că femeile au fost mai curajoase decât ei ducându-se să îngrijească mormântul, chiar cu riscul de a-i înfrunta pe soldaţii romani care îl păzeau), ei aveau să devină nişte oameni foarte curajoşi, care au străbătut toată lumea cunoscută, răspândind cuvântul Domnului.

Timpul Paştelui este şi unul al iertării. Se spune chiar într-un psalm bisericesc: „Să iertăm toate pentru Înviere". Când primim o bucurie aşa de mare, când este o noutate extraordinară că a înviat pentru totdeauna Mântuitorul, ai motive să ierţi, adică să devii mai bun. Iar în acest praznic

124


creştinii devin mai buni. Biserica Ortodoxă a avut şi vechea tradiţie, menţionată şi de Tolstoi, în romanul „Învierea": acordarea „sărutării păcii". Astăzi, doar preoţii din altar mai practică acest obicei. Ei îşi dau această „sărutare a păcii", rostind cuvintele: „Hristos este în mijlocul nostru", mărturisind deci prezenţa nevăzută a lui Hristos.

În lume mai sunt două religii monoteiste, care cred într-un singur Dumnezeu: mozaismul şi mahomedanismul. Acolo este mai greu să-l defineşti pe Dumnezeu ca „iubire", cum se întâmplă în creştinism, deoarece acolo Dumnezeu este mono-personal, adică e reprezentat printr-o singură persoană. Creştinismul are tot un singur Dumnezeu, dar reprezentat prin Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Teologii au găsit în acest lucru temeiul pentru a defini religia ca pe un „ocean de iubire". Sensul creaţiei divine, şi implicit al prezenţei omului pe pământ, se explică tot prin iubire. Iubirea are totdeauna ultimul cuvânt şi tot ea ne va însoţi în veşnicie. Timpul pascal este, totodată, şi al împăcării. Ne împăcăm în familie, ne împăcăm la nivelul societăţii, şi parcă toată creaţia se îmbracă într-o lumină care le împacă pe toate. Cel puţin pentru o vreme uităm de ceea ce ne-au făcut alţii şi de ce le-am făcut şi noi, poate, lor. Această stare începe din ajunul Paştelui, de atunci de când mergem la Denia Prohodului, când ocolim biserica în chip simbolic (ritual ce aminteşte de îngroparea lui Iisus Hristos). Omul se reculege, adună cele bune şi cele rele şi face un efort să îşi depăşească lipsurile. Ajungem, astfel, la timpul sfinţirii. Sigur, orice sărbătoare creştină ne apropie de Dumnezeu. Asta înseamnă că ne împărtăşim în sfinţenie, curăţându-ne de tot ce am greşit pe plan moral. Greşim cu voie şi fără voie. Dumnezeu ne ajută să ne conştientizăm şi să depăşim propriile erori, pe plan moral bineînţeles. Dacă atunci când ne închinăm la icoană ori când intrăm în biserică simţim acest fior al sfinţeniei, cu atât mai mult îl simţim în noaptea de Înviere, când luăm lumină din lumina preotului. Aceea este lumina lui Hristos, cea care nu va apune niciodată.

De aceea, este important să postim în prealabil, să ne spovedim şi să ne împărtăşim, pentru că aici este sensul şi scopul ultim al religiei creştine: unirea cu Hristos. Creştinismul nu este numai o învăţătură, iar acest plan reprezintă foarte puţin faţă de sensul profund al religiei, cel ce reprezintă comuniunea cu Dumnezeu întrupat în Sfânta Treime. Sfinţenia se împărtăşeşte în biserică, de sărbători şi cu deosebire în noaptea de Înviere.

Alt sens al timpului pascal este acela de înnoire. În copilărie, părinţii ne cumpărau, la Paşti, hăinuţe noi. Era o înnoire exterioară, dar dublată şi de o înnoire sufletească. Este o taină a omului, anume cum reuşeşte să învingă timpul să depăşească bariera biologică şi să-şi

125


păstreze sufletul mereu tânăr. Am cunoscut oameni de 80 de ani care spun: „Îmi simt sufletul ca la tinereţe". Doar trupul are urmele anilor, sufletul nu, niciodată. Sfintele Paşti relevă caracterul nemuritor al sufletului. Ne reînnoim în primul rând interiorul desigur, odată cu exteriorul, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar şi cu efortul propriu; recuperăm timpul, tot ce a fost eroare în timp, recuperăm relaţiile cu ceilalţi din jurul nostru prin iertare, prin împăcare.

Totul devine nou, aşa cum ne-a învăţat şi Iisus Hristos, care spunea în „Apocalipsă": „Iată, eu fac toate lucrurile noi!". Sunt convins că El s-a referit mai ales la lumea care urma să vină după El şi să se apropie de credinţă în Dumnezeu. Aşa se explică misterul şi chiar minunea cum oamenii care au căzut în păcate foarte mari au reuşit să-şi recupereze trecutul şi să ducă o viaţă sufletească cu totul nouă şi foarte bună.

Azi este 1 aprilie, iar în calendarul ortodox se serbează Sfânta Maria Egipteanca. Nu vreau să vă reţin prea mult atenţia, dar această femeie, care în tinereţe a avut o existenţă cu totul imorală, după convertirea la creştinism a devenit un model de pocăinţă creştină. Legenda spune că Maria Egipteanca s-a retras în pustiul Iordaniei numai cu trei pâini şi a trăit în izolare, penitenţă şi rugăciune timp de 47 de ani. Aşadar, religia ne oferă numeroase exemple cum un om poate deveni nou, prin valorile morale pe care le adoptă, dar mai ales prin efortul propriu, care este covârşitor.

Mai există un argument. În Occidentul catolic sau protestant accentul privind sărbătorile creştine cade pe Naşterea Domnului, pe Crăciun. Şi la noi Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă, prefigurată de colinde; ea aduce bucurie în viaţa oamenilor, mai ales la ţară. În lumea ortodoxă, cea mai importantă sărbătoare rămâne Învierea. De ce oare?

Ne bucurăm la naşterea lui Iisus. Ea reprezintă darul lui Dumnezeu către omenire. Dar darul acesta este incomplet fără miracolul Învierii. Cu alte cuvinte, l-am primit pe Iisus, dar trebuie să ne şi ridicăm, odată cu el, până la cer. Şi nu oricum, ci prin Iisus ajungem la Dumnezeu. Ca români, care am avut ca popor o istorie foarte zbuciumată, înţelegem poate cel mai bine sensul jertfei creatoare. În acest sens, un exemplu este edificator: Manole, legendarul meşter al Mânăstirii Curtea de Argeş, este de fapt un nou Iisus – numele lui vine de la Emanuel, „cel iubit de Dumnezeu”. Jertfa pe care el o aduce Domnului – sacrificiul propriei soţii – este jertfa lui Hristos către Tatăl său, pentru a clădi Biserica. Iar Biserica suntem noi toţi, toată umanitatea reînnoită şi restaurată.

De aceea, ai mai multă bucurie de Înviere dacă ţi-ai asumat crucea şi dacă ai urcat, treaptă cu treaptă, zilele postului şi, în general, existenţa pe care ţi-ai asumat-o. Fiecare avem o cruce mai mică sau mai mare, avem grija familiei, a serviciului, iar răsplata vine mult mai târziu, nu de la început.

126


Jertfa are un sens în religia creştină. Noi nu ne jertfim fără un sens

suprem, nu avem o mentalitate de tip asiatic. În creştinism, scopul moral este acela al reînvierii, al reînvierii sufleteşti. De aceea, preotul foloseşte două elemente cu valoare simbolică: lumânarea aprinsă şi crucea. Fără acestea, nu există slujbă creştină. Crucea semnifică jertfa, iar lumânarea – învierea lui Iisus. Ca şi creştini, noi credem şi mărturisim în Învierea care va avea loc când va veni Iisus a doua oară. Dar, subiectiv vorbind, noi suntem înviaţi, acest lucru având loc odată cu botezul pe care l-am primit. A doua Înviere, cea spirituală, este cea care ne dă tăria să ne jertfim la modul real, dar şi să credem în Învierea lui Hristos şi să aşteptăm ultimul cuvânt al divinităţii. Atunci va fi, cum se spune la Apocalipsă, „un cer nou şi un pământ nou, iar toate neamurile îşi vor aduce valorile lor". Nimic nu va dispărea din ce e bun în omenire, în schimb va dispărea răul şi se va putea vedea adevărata frumuseţe a omului şi a umanităţii în general.

— Vă rog să ne prezentaţi, pe scurt, câteva modalităţi de curăţire de păcat, mai ales că trăim un timp al postului; dacă se poate, să le argumentaţi prin cele şapte taine ale creştinătăţii. Cum a reuşit Biserica să-şi impună supremaţia în topul încrederii populaţiei şi ce face ea ca să-şi menţină acest loc?

— Timpul postului este propice, desigur, rugăciunii şi meditaţiei. Strămoşii noştri romani spuneau: „Cu burta plină nu prea ai vreme de studiat". Eu aş spune că nu poţi nici să te rogi în această stare. De aceea, ne înfrânăm de la unele plăceri. Postul nu este un scop în sine. Să nu credem că ne putem mântui doar dacă vom posti. Postul te ajută, prin abstinenţă, doar de la înfrânarea de păcate. Prin post, ne maturizăm spiritual; el constituie un exerciţiu care ne disciplinează trupul, dar şi sufletul. Învăţăm să renunţăm la unele plăceri, pentru un scop mai înalt. Părinţii Bisericii ne mai învaţă că pentru a rămâne ceva valoros în urma noastră nu este suficient să renunţăm la ceva, ci mai ales trebuie să cultivăm o virtute, iar aceasta este milostenia. Bunurile ce ne prisosesc trebuie să le dăm altora, care se află în lipsă.

Când postim devenim mai răbdători cu ceilalţi, când ne rugăm evităm mai uşor ispitele... Azi nu ducem lipsă de ispite, iar tineretul este chiar asediat de ele. Este necesar ca părinţii să transmită copiilor prin sfaturi, pilde şi modele, acest concept al evitării ispitelor. Azi lucrurile sunt foarte amestecate. Vă voi reaminti parabola lui Hristos, cea cu grâul şi neghina. Pilda spune că cineva a semănat grâu, iar altcineva neghină. Când stăpânul holdei a poruncit să fie smulsă neghina, servitorii au spus că este imposibil, ca să nu distrugă şi grâul şi că va veni şi timpul „când se va separa binele de rău".

127


Noi suntem convinşi că va veni şi ziua adevărului, dar până atunci

trebuie să avem atâta înţelepciune încât să nu ne influenţeze răutăţile omeneşti. Nu trebuie să răspundem la rău cu rău, iar procedând astfel respectăm şi „decalogul” care, după mai bine de 3500 de ani, rămâne încă valabil. Pentru tineri rămâne valabilă porunca: „Cinsteşte-ţi părinţii ca pe tine însuţi”; dar lucrul acesta trebuie făcut numai în urma unei educaţii riguroase. Mai sunt valabile şi alte porunci: „Să nu iei numele Domnului în deşert”, adică să nu înjuri, să nu acuzi pe nedrept etc. Toate se înlănţuie între ele, şi omul, prin post, se sensibilizează.

Părintele Stăniloaie, un mare teolog modern, definea sfântul ca pe o fiinţă „extrem de delicată". Nu trebuie să supărăm pe cineva prin cuvânt. Îi ştim slăbiciunile, nu i le acceptăm, dar nici nu trebuie să facem caz de ele. Pentru asta îţi trebuie o anumită „subţirime" spirituală, ca să-l ajuţi pe cel căzut în greşeală să se ridice, nu să-l loveşti în plus. Noi trebuie să-l compătimim pe cel care greşeşte, nu să-l judecăm.

Avem nevoie, fiecare la rândul nostru, de o şansă să ne ridicăm sufleteşte, iar porunca „Să nu pofteşti nimic din ce are aproapele tău”, care astăzi este cea mai uşor de călcat, reprezintă esenţa generozităţii creştine.

Un părinte al Bisericii spunea: „Lucrurile sau mă uimesc, sau mă rănesc". Explicaţia ar suna cam aşa: lucrurile ne uimesc când le privim în relaţie cu Dumnezeu, care le-a creat, şi ne rănesc atunci când le poftim numai pentru noi înşine, când devin prilej de dezbinare. Aşadar, atunci când suntem în Postul Paştelui (chiar dacă nu respectăm foarte riguros această normă) e timpul nu doar pentru rugăciune, dar şi pentru înălţare sufletească. Tot acum, avem prilejul să ne consultăm duhovnicul, pentru a ne oferi şi alte lămuriri suplimentare, deopotrivă pentru trup şi suflet. Astfel pregătiţi şi preveniţi, vom îndeplini mai uşor poruncile lui Dumnezeu, dar şi pe cele ale Bisericii. În fapt, „Cele zece porunci".

În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a răspunsului, vă precizez că Biserica Ortodoxă Română nu are un aşa-zis „birou de propagandă" şi nu a avut niciodată. Biserica a fost şi a rămas în inimile oamenilor. Dacă, aşa cum se spune, poporul român este „singurul popor născut creştin din Europa" asta înseamnă că aceste valori creştine nu mai trebuie susţinute ci trăite, pur şi simplu. Realitatea istorică arată că toate popoarele ce ne înconjoară au fost creştinate de „sus în jos”, şi anume la o dată atestată istoric. La noi nu există o asemenea situaţie, ceea ce înseamnă că poporul s-a creştinat „de jos în sus”, în lipsa unei forme de organizare administrativă stabilă. Creştinismul s-a împrăştiat în vechea Dacie prin coloniştii romani, prin legionarii aduşi din Palestina etc. S-a constituit, astfel, un creştinism autentic, împletit intim cu fiinţa noastră naţională.

128


Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Armata. Multe secole, românii nu

au avut armată de mercenari, ci exclusiv alcătuită din elemente locale, pe bază de voluntariat. Românii au luptat toţi pentru acelaşi ideal, ducând, în general, războaie de apărare.

În consecinţă, atât Armata (şi aici am în vedere şi forţele de ordine), cât şi Biserica sunt privite ca aparţinând societăţii, ca doi piloni de stabilitate, neavând nimic artificial în alcătuirea şi menirea lor. De aceea, Biserica aparţine neamului, fiind receptată public în acest sens. Românii îşi regăsesc adevărata identitate în Biserică, mai ales în timpul sărbătorilor.

În încheiere, le doresc celor prezenţi aici, în această sală (şi văd că sunt în majoritate tineri), în primul rând succes la studii. Ştiu că studenţia este o vreme a acumulărilor, un timp cu care nu te mai întâlneşti şi pe care nu ştii să-l apreciezi decât, poate, după ce l-ai depăşit. Eu vă recomand să vă folosiţi la maxim calităţile de astăzi, să aveţi grijă cum vă direcţionaţi energia şi interesele. Nu trebuie să uitaţi că, sub aspect religios, noi ne identificăm în persoana lui Iisus Hristos. El este omul desăvârşit, în primul rând pentru că a fost Dumnezeu. El ne-a oferit o cale pentru a ajunge, la rândul nostru, oameni desăvârşiţi, chiar şi aici, pe pământ. Vă cer ca adevărul pe care vă bazaţi viaţa să fie unul autentic şi, mai ales, să nu faceţi niciodată deosebirea între adevăr (văzut ca o formă de raţiune) şi iubire. Biserica ne învaţă cum putem uni acest două identităţi.


129

Dr. ILIE MANOLE

Ofiţer de carieră – arma marină – profilat pe studiul istoriei, dr. Ilie Manole este întemeietorul „Revistei de

Istorie Militară”, prima publicaţie de specialitate apărută după 1990, care abordează, într-o perspectivă cuprinzătoare, domeniul geo-politic, comunicaţional-militar şi istoriografic. Autor al unui inedit volum intitulat „Armata şi biserica”, dr. Ilie Manole readuce în atenţia publicului contemporan fenomenul asistenţei religioase în mediul militar, evocând personalitatea episcopului Partenie Ciopon, primul ierarh al Armatei Române. În calitate de consilier

parlamentar, a editat volumul „România – N.A.T.O.”, conceput în două părţi, „Preaderarea”, urmat, în viitorul apropiat, de „Aderarea”, lucrare de amploare, unicat în istoriografia contemporană.

Vă mulţumesc pentru prezentare. Chiar mă gândeam, faţă de ce îmi planificasem, că avusesem un top de idei aşezat pe

hârtie, ce aş putea să spun. Aş vrea să îmi exprim în primul rând bucuria de a sta faţă în faţă cu dumneavoastră şi de a stabili ceea ce britanicii numesc brainstorming, deci o furtună de idei, eu încercând să vă dau câteva informaţii, după care dumneavoastră să mă bombardaţi cu întrebări şi, în măsura în care cunosc, să vă răspund. Un asemenea dialog este totdeauna necesar. Aţi văzut că şi în familie când dispare dialogul se macină temelia casei, ajunge casa povârnită şi se împrăştie colocatarii. În societatea civilă, aş vrea să fiu înţeles, dumneavoastră aveţi un loc privilegiat. Şi locul acesta sunt convins că l-a înţeles foarte bine Direcţia Informare şi Relaţii Publice. Chiar în acest spaţiu sistematic, la conferinţele de presă, se exprimă poziţia conducerii de aici faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa civilă, se pun întrebări, sunt suficiente săgeţi care vin dinspre societatea civilă spre Ministerul de Interne. Ministerul de Interne este rezistent „ca un partizan” şi le primeşte totdeauna cu stoicism. Deci în acest spaţiu este bine că avem şi un astfel de dialog. Dar porneam de la faptul că ideea Direcţiei Informare şi Relaţii Publice de a organiza aceste Conferinţe de JOI este extraordinară. Ştie omul că în fiecare joi, cu siguranţă, se poate întâlni cu o persoană care s-ar putea să exprime idei şi să prezinte câteva informaţii care ar putea fi utile. În al doilea rând, este stringent necesar ca

130

I l i e M a n o l e

acest minister, care, faţă de alte ministere are aproape toate componentele în interfaţă cu societatea civilă, este extraordinar că a găsit această modalitate, „Conferinţa de JOI”. Apoi, este bine că s-au gândit şi la un pas următor. De obicei sunt reuniuni, întâlniri – unii le numesc chiar „domnule, am participat la un regal spiritual” – dar care rămân între patru pereţi. Ei bine, am aflat cu bucurie şi cu invidie că aceste conferinţe de joi deja îşi găsesc o aşezare în litera tipărită, deci lumina de aici trece în lumina paginii şi din lumina paginii în sufletele celor cărora le sunt adresate aceste conferinţe. Altfel spus, pe organizatori îi felicit şi spuneam că îi şi invidiez, pentru că nu-i de ici, de colea, să organizezi aşa ceva în fiecare joi, inclusiv într-o joie ca aceasta, când ştiu, gândurile dumneavoastră sunt mai spre sărbătoare… Să sperăm că totul va fi o.k. De ce sunt importante la aceste gânduri ideile „pro domo” pentru titlul şi pentru acţiuni? Este important, pentru că Ministerul de Interne are nevoie, dincolo de litera legii pe care o impune şi o cere societatea civilă, să o respecte, are nevoie de fapte ca să fie văzute, să fie înţelese, aceste fapte să construiască imaginea ministerului.

În legătură cu tema de astăzi – „România – N.A.T.O.” – vă daţi seama că nu vreau să vă sperii, dar inclusiv pe la ora trei mă gândeam: „Ce o să le spun oamenilor?”. Şi mi-am aşezat câteva întrebări în faţă: „De ce N.A.T.O.?”; „De ce extindere?”; „De ce România – N.A.T.O.?”; „Cum s-a ajuns ca de la Marea Baltică la Marea Neagră să fie înţeleasă poziţia aceasta extraordinară şi să se împingă graniţa N.A.T.O., să se împingă şi să treacă dincolo de România, şi deci România să facă parte din N.A.T.O.?”. Sunt extrem de multe: „Ce oferă N.A.T.O.?”, „Ce oferim noi N.A.T.O.?”, „La ce se poate aştepta Ministerul Administraţiei şi Internelor?”, „La ce se poate aştepta societatea civilă după această izbândă pentru care orice epitet pozitiv şi înalt este foarte pozitiv (adică nu e nepotrivit)?”

De ce N.A.T.O.? Fiindcă această organizaţie a Tratatului Atlanticului de Nord, aceasta ar fi traducerea din engleză, din 3 aprilie 1949 până astăzi a îndeplinit o misiune extraordinară. Cine încearcă să îi găsească, ştiu eu, zone întunecate, trebuie să studieze şi să scormonească adânc, fiindcă absolut orice cercetător corect, onest, recunoaşte faptul că imediat după, haide luăm Moscova, 25 octombrie 1944, deci 25 octombrie, nu-i alta zi decât aceea când s-au întâlnit Stalin cu Churchill şi când Churchill a avut acea iniţiativă nenorocită pentru zona noastră şi tot estul Europei de a propune şi de a scrie pe un petec de hârtie cum să se organizeze lumea postbelică în această parte a Europei. A trecut acele procentaje care sunt procentaje ale trădării, procentaje ale năpăstuirii unor popoare care aveau singura vină de a se fi născut, de a fi trăit, de a fi dăinuit în acele spaţii. De ce am ales acest reper? Pentru că

131


estul atunci a fost vândut vestului, fără să se gândească vestul că făcând un asemenea cadou lui Stalin se deschide cutia Pandorei pentru o mare perioadă de timp. Stalin controlând zona, exploatându-i resursele, impunându-i conducerile politice în toate ţările foste socialiste, şi-a exportat un sistem gândit la Moscova şi peste Nistru, sistemul care a pătruns şi la noi şi mai departe. A apărut acest est năpăstuit de soartă datorită vânzării acelui prim-ministru englez, cu procentajele sale cu tot, şi ulterior, când Occidentului i-a fost din ce în ce mai clar că au câştigat războiul dar au pierdut pacea, deja era prea târziu. În ţări din estul Europei se instalaseră guverne obediente Moscovei. Comuniştii, care nu reprezentau atunci decât, de pildă la noi, un segment infim, au fost propulsaţi în faţă. Liderii partidelor politice prigoniţi, la Sighet există un segment şi cine are ocazia să vadă, merită, un segment cu senatori, cu generali, cu jandarmi care au fost chinuiţi de acolo şi s-a întâmplat ceea ce ştim cu toţii că s-a întâmplat şi din care de-abia am ieşit. Ei bine, după această întărire a sistemului pe care premeditat Stalin l-a instalat aici – şi în legătură cu premeditarea sper că o să-mi aduc aminte şi o să revin – se pot spune foarte, foarte multe treburi. Cert este că de abia în ’49 Churchil a lansat ideea „Domnule, totuşi s-a întâmplat un paradox”, repet – el se exprimă altfel – „Am câştigat războiul dar am pierdut pacea”, fiindcă uitaţi ce se întâmplă dincolo de „cortina de fier”. Deja treaba era aşezată, era direcţionată, aproape că nu se mai putea face nimic. Şi asistăm la o chestiune extraordinară: rezistenţa care, într-un timp, a fost încurajată aici împotriva sistemului nu avea de dincolo absolut nici un semnal, la un anumit nivel, de a avea cel puţin o garanţie că într-un viitor apropiat se va rediscuta ceva, se lăsa totul la cheremul Moscovei, care Moscovă a făcut ce a vrut aici. Aşa se face că pentru a contracara un adversar atât de puternic, la 3 aprilie ‘49, la Washington statele occidentale, după ce anterior se înţeleseseră la Bruxelles şi a fost şi un tratat despre care ei au stabilit că este necesar pe plan militar, anume să organizăm o structură ca pentru orice eventualitate Stalin şi sistemul să fie stopat, fiindcă ştiţi dumneavoastră – cine urmăreşte presa de atunci constată cu stupefacţie că şi în Franţa, şi în Italia, un pic şi în Marea Britanie, în Danemarca, în Irlanda – comuniştii săltau din ce în ce mai mult capul. Începuseră prin sloganurile lor populiste să câştige aderenţi. Necazurile de după război… economiile erau distruse. Aveau câştig de cauză. Putem înţelege situaţia şi de acum, cu necazurile care sunt – când vine un lider care propune societăţii civile bine şi numai bine, lapte şi miere şi peste noapte taie şi spânzură şi aduce ordin şi nu ştiu ce…, el este crezut, fiindcă lumea este sătulă de iluzii împinse tot timpul mai încolo şi mai încolo şi mai încolo. Şi lumea ar vrea ceva palpabil acum, aici. Ei bine, acest tratat a fost astfel constituit, astfel aşezat, astfel structurat, încât să

132

I l i e M a n o l e

rămână deschis altor ţări. Dar în perioada ’45 – ’89 nimeni nu s-a gândit că spre şi în structurile N.A.T.O. vor putea accede şi ţări lăsate dincolo de „cortina de fier”, în est. Evenimentele din ’89 au început să clatine sistemul la care noi am participat şi îl credeam foarte trainic, temeinic, fiindcă altă variantă nu exista, nu ni se propusese, nu o vedeam, aşa era gândit. De la grădiniţă, de la şoim până la U.T.C.-ist un sistem diabolic îl construia pe omul acesta nou în cadrul sistemului, pentru sistem. Iată că, în ’89, evenimente care au fost anunţate într-un fel (o revoluţie din Ungaria, o grevă în Valea Jiului, un ’87 la Braşov, cu muncitorii ieşiţi în stradă pentru a protesta împotriva sistemului şi ar vrea mai rapid să îmbunătăţească viaţa). Deci cu aceste antecedente, vine anul 1989, care reuşeşte ceea ce nici un analist – şi treaba aceasta este acceptată unanim, şi în Est, şi în Vest – nici un analist nu a putut să anticipeze. Adică aproape peste noapte, s-ar putea spune, sistemul construit a fost în situaţia să cadă. În legătură cu aceste repere, am încercat să adunăm această lucrare, în legătură cu care, atunci când am lansat-o, colegii mi-au spus că este „Biblia lui Manole”, „România – N.A.T.O.”, volumul I, „Preaderarea”. E gândit ca o trilogie. Urmează „Negocierea. Ratificarea” şi partea a treia, „Integrarea” propriu-zisă. Deci în legătură cu aceste repere, am adunat aici suficiente informaţii. Am rămas perplex, punându-le cap la cap, căci semne erau. După ce, în est, a început revolta, să zicem, Gorbaciov a dat semnalul, la Moscova, al dezgheţului, al perestroikăi, după ce, în est au început reformele, după ce în Polonia a acceptat Partidul Comunist la guvernare să discute cu „Solidaritatea” şi a permis, pe scena politică, un sindicat cu valoare politică şi cu acţiuni politice. După ce, cum am mai spus, şi în Ungaria şi în Cehoslovacia reformele începuseră, singurul stat încremenit în sistem rămânea România. A venit acel moment Timişoara, în decembrie, 15, dar momentul a fost şi el premers de suficiente informaţii care ar fi trebuit să îl atenţioneze pe Ceauşescu asupra faptului că zilele îi sunt numărate. Şi uite, pregătim chiar acum în legătură cu istoria senatului, perioada aceea ‘89-’90, am adunat informaţii şi rămâi perplex asupra faptului că totul s-a desfăşurat conform unui plan din care Bucureştiul a avut secvenţe doar. A dat bunul Dumnezeu şi au dat tinerii Timişoarei, ieşiţi, răspunzând chemării de a-l sprijini pe Laszlo Tökes, care urma să fie evacuat din casa parohială, aşa stabilise conducerea bisericii pe care o slujea Laszlo Tökes. Acel moment, care a fost bine gândit, s-a putut transforma într-o manifestaţie, manifestaţia în revoltă. După primele represalii dure cu primii morţi, răniţi, dispăruţi, informaţiile au ajuns şi în teritoriu. Vine momentul Bucureştiului şi uite că nu mai ajungem, tot povestind, nu mai ajungem la subiectul nostru: de ce România – N.A.T.O.

133


Deci se întâmplă şi la Bucureşti ceea ce trebuia să se întâmple în

Est, în sensul că regimul de până atunci, conducerea de până atunci părăseşte puntea puterii, elicopterul îl ia, îl duce, au loc: arestarea, procesul, execuţia – în urma unei sentinţe care a rămas definitivă şi care, probabil că putea fi şi alta dacă nu se dăduse dinainte verdictul, cum a fost şi la Antonescu, dar în alte condiţii. Mă rog, după care România s-a orientat. Spre ce? Era un distih, care a fost urmat de alt distih şi, încet, încet, s-au aşezat. Care a fost soarta românului? Şi s-au legat distihuri până când au ieşit catrene…

Cei care analizează fenomenele de atunci se întreabă „Se putea altfel?”, în sensul dacă se putea cu faţa nici spre Est, nici spre Vest… S-ar fi putut ca România să-şi consolideze, să-şi structureze aici puterea şi, să zicem, să fie o Elveţie? Marea majoritate a analiştilor spun „Nu”. Unu, lasă Elveţia pentru că Elveţia aşa produce ce trebuie să producă pentru Marile Puteri. Marile Puteri foarte rar acceptă ideea ca într-un spaţiu să existe un stat, o conducere care să nu-şi aibă clar stabilită direcţia. Fiindcă, în general, Marile Puteri la capitolul gestionarea vieţii, la capitolul aşezarea relaţiilor internaţionale nu sunt ghidate de o anumită morală şi, în general, puterea este imorală. Imoralitatea este şi chiar mai puternică, am simţit-o noi şi mai puternică aici. Deci, în nici un caz, spre Moscova din 1700, când s-au apropiat ei încoace. Pentru că noi, aşa cum spunea odată Iuliu Maniu, noi ştim ce ne-a adus această relaţie cu Rusia. Şi părinţii noştri şi bunicii noştri ştiu, şi ştim şi acum prin fraţii moldoveni, ştim şi acum prin dramele din Transnistria. Ştiu foarte bine şi cecenii, chiar acolo se întâmplă un holocaust autentic. În general, un imperiu nu ştie să iasă demn de pe scena istoriei, sau să-şi limiteze, să ajungă la nişte poziţii rezonabile, la o stare rezonabilă… Nu, şi o să constatăm şi în alte spaţii că se întâmplă la fel. Că se repetă situaţia. Nu ştiu. Nu ştiu, n-au ştiut şi nu ştiu să iasă. Nu ştiu să piardă în general. Despre Est nu, în nici un caz, şi vă aduceţi aminte, când a sosit Bush aici, în Piaţa Revoluţiei şi când a spus „România trebuie să fie în N.A.T.O. şi dacă vreodată cineva va ataca România, atunci N.A.T.O. şi nu ştiu ce… vor interveni”, aplauze la nesfârşit şi a urmat că rolul imediat, după un timp de linişte este că România va fi o punte între apusul Europei şi Rusia. Şi n-a mai aplaudat nimeni. Pentru noi a fost un şoc, fiindcă era recunoaşterea unei poziţii extraordinare. O treabă strategică extraordinară şi s-ar fi aşteptat ca lumea să întâmpine cel puţin la fel de călduros acest segment din spiciul lui Bush, cum îl întâmpinaseră pe cel anterior. Dar nu, fiindcă în mentalul nostru există această idee că dinspre est ne-au venit toate necazurile, de multă vreme. Şi n-ai cum să te bucuri. Probabil acum urmează să se construiască acolo un sistem democratic suficient care să mai renunţe la ifosele de mare putere şi să-şi rezolve problemele pe care le

134

I l i e M a n o l e

au de rezolvat şi să nu se mai gândească la schimbarea conducerii unor state care nu le convin. Nu e numai pe direcţia aceea, dar şi în alte părţi, dacă nu-ţi convine liderul, l-ai schimbat. Deci ar fi posibil ca într-un viitor foarte apropiat şi relaţia pe plan mental văzută de către noi, românii, cu această mare Rusie să se schimbe. Dar, deocamdată, semnele sunt.

Bun, cu faţa spre Apus… foarte puţini puteau înţelege că în mentalul nostru era ideea că or să vină americanii, crezând că dacă or să vină americanii peste noapte or să se redreseze toate lucrurile. Nu peste noapte, fiindcă atunci când ai un sistem, când de la grădiniţă până la vârf, la nivelul prezidenţial este constituită, este de aşa manieră dirijată, cu componente, cu relaţii, cu acţiuni de perspectivă, cu obiective, cu scopuri, totul e făcut ca un nod gordian. E greu să îl desfaci. Singura rezolvare ştiţi cum a fost şi în istoria nodului gordian, cu sabia şi l-a desfăcut Alexandru cel Mare, a despicat nodul şi asta a fost rezolvarea. Cam aşa s-a putut întâmpla şi aici. Numai tăind acest nod. Era foarte problematic peste noapte lumea ca să înţeleagă faptul că în România se va instaura democraţia, că direcţia noastră este spre vest fără nici un fel de reţinere şi că toate necazurile pe care le-am avut până atunci se vor rezolva. Din cauza aceasta dorinţa a prins imediat după a doua sau a treia guvernare, depinde cum analizăm schimbările de la putere, alternanţa la guvernare. Când am spus „schimbarea în bine”, ideea a prins. Păi cine nu vrea schimbarea în bine? Însă depinde pentru cine a fost. Pentru unii schimbare în bine, pentru cei mai mulţi schimbare în rău, România prăbuşindu-se cum nu s-a prăbuşit nici după al II-lea război încoace, când Antonescu a lăsat şi aur în visterie. Care aur a fost făcut plocon de comunişti aliaţilor, dat ruşilor, unde a fost luat, dus. Probabil că nici nu se ştie dacă va fi contabilizat. Cert este că în visterie atunci era mai mult aur decât avusese România înainte de război. Nemţii au plătit tot, au fost serioşi. În acest moment al istoriei care este, fără doar şi poate, un apogeu şi al speranţei şi al posibilităţii pe care o are un stat de mărimea noastră şi cu poziţia noastră aici, „în calea lupilor”, cum spunea Iorga în legătură cu aceste situaţii, atunci nu ştiu dacă se gândea careva din cei care-şi construiau puterea, dacă s-ar fi gândit vreunul la sintagma „România în N.A.T.O.” Ulterior, constatându-se mersul evenimentelor, toate puterile care s-au succedat, absolut toate partidele, formaţiunile, alianţele au acţionat pentru aşa ceva. Dar se întâmplă următorul paradox: Madrid – România nu este invitată. De ce nu a fost invitată România atunci? Madelaine Allbright zice pentru că România nu era pregătită atunci. A încercat atunci Emil Constantinescu să spună că va fi mult mai bine pregătită România în N.A.T.O. şi să i se dea această garanţie, decât dacă e lăsată pe lângă. Dar nu a fost decât încurajarea lui Clinton şi consolarea că România este încă în cărţi şi că urmează să fie

135


invitată şi atâta tot. Aşa a venit schimbarea din 2000. Cert este că nu a existat nici un analist care să spună „Domnule, România, la Praga va fi invitată”. Nimeni nu avea în cap o asemenea perspectivă, nimeni nu gândea atât de optimist.

Dar s-a întâmplat următorul fenomen (ceea ce puţină lume cunoaşte): s-a format o echipă la guvern, echipa a stabilit plan de acţiuni în vederea aderării la N.A.T.O., cu obiective zilnice, săptămânale, lunare şi periodic de analizat, ce trebuiau îndeplinite. Vă aduceţi aminte că au fost şi în februarie 2002, înainte de Praga, absolut toate inspecţiile care au venit, care au stat în faţa acestui plan şi au analizat obiectivele realizate din el, inclusiv dimensiunea legislativă apropo de Senat şi Camera Deputaţilor, bine structurată, aşezată în lumina acestui plan. Ei atunci au început să înţeleagă faptul că România e posibil să fie invitată să adere. În legătură cu acest plan, extraordinar, aş vrea să reţineţi că el a fost supus atenţiei; şi l-a asumat guvernul şi a fost supus atenţiei într-un plen al celor două camere reunite, Senatul şi Camera Deputaţilor. Ei bine, acesta e paradoxul: cei care au fost refuzaţi la Madrid acum ar fi trebuit să lupte în interesul naţional, ca România să fie în N.A.T.O. Şi noi am acţionat pentru şi atunci e bine ca să sprijini acest N.A.T.O. Să vedeţi, în aprilie, în 2002, şi cine se uită în colecţiile ziarelor şi cine urmăreşte paginile pe internet şi publicaţiile electronice de câte o pagină, cine urmăreşte reacţiile unora dintre cei care au avut puterea faţă de acest plan al puterii de atunci, al PSD-ului, rămâne stupefiat. Chiar sunt aici citate respective poziţii, exact aşa, fără nici o trunchiere – aici se întâmplă multe necazuri, din omisiune: iei fragmentul, îi bagi foarfeca unde trebuie şi, prin omisiune, scoţând ceea ce nu-ţi convine, poţi să produci fel şi fel de „adevăruri”, între ghilimele, şi poţi să manipulezi extraordinar. Deci, dând in extenso acele intervenţii în legătură cu planul de aderare, ne dăm seama, uneori, că politicianismul este ca ghiulelele acelea agăţate de picioarele condamnaţilor la moarte. Le târăşti şi, din timp în timp, te mai izbeşte ceva din spate. Ceva în genul acesta. Toţi au zis că nu se poate: din aprilie şi până în octombrie nu se poate ca România să fie invitată. Dar planul urmărit cu o stăruinţă extraordinară a fost dus la îndeplinire, am trăit momentul Praga – octombrie 2002. Am încercat să adunăm în acest tom reacţii la toate nivelurile, ale liderilor foşti la putere, ale liderilor de atunci, ale universitarilor, ale istoricilor, ale ambasadorilor, ale liderilor din cabinetele occidentale şi ale omului simplu de pe stradă. Rămâi nu surprins, dar plăcut impresionat de faptul că simţul istoric al întregii suflări, „de la vlădică la opincă”, aşa cum spunea odată cronicarul, de la preşedinţie până la omul care atunci a ieşit în stradă şi şi-a manifestat bucuria. Simţul acesta istoric s-a vădit extraordinar în toată splendoarea lui. Absolut toţi au exprimat ideea „da, e o.k.”, România a reuşit! Sunt şi câteva

136

I l i e M a n o l e

elemente de scepticism prinse aici, că imediat a fost trimisă săgeata: „Ce, P.S.D.-ul ne-a băgat în N.A.T.O.?” – adică s-a întors evenimentul spre cel care a gestionat momentul care a premers evenimentul. Şi România a fost atunci, la Praga, invitată. Documentele sunt extraordinare. În legătură cu cele şapte state, toţi liderii invitaţi la Praga au fost de acord că este necesar să se întâmple cea mai robustă extindere din istoria N.A.T.O., extindere care, după cum ştiţi, s-a întâmplat în urmă cu câteva luni. De fapt, oficializarea s-a întâmplat în urmă cu câteva zile.

De ce aceste etape, de ce această lungă aşteptare? Explicaţiile ar fi mai multe. Unii au încercat, Stolojan, de pildă, să spună că România nu avea nici o şansă şi că atacurile teroriste din America împotriva unor obiective-simbol (fiindcă tocmai acestea au fost atacate, şi în general, teroriştii le atacă pe cele despre care imediat se poate vorbi), dacă nu se întâmplau acele evenimente, atunci România nu era invitată. Uitând Stolojan faptul că evenimentul s-a întâmplat în septembrie, iar, în iunie, la Varşovia, deci cu şase luni mai înainte, Bush la o reuniune, şi de fapt pare-mi-se că a fost prima lui vizită după ce luase puterea, vorbea de o extindere „robustă”, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cu tot ce este în această fâşie. Şi cine ştie să se mişte pe hartă de la Baltică la Marea Neagră, constată că România era în acea fâşie. Dar de fiecare dată la întâlnirile înalţilor demnitari ai alianţei cu ai noştri, când ai noştri forţau nota să dea un balon de oxigen, să se spună „Da, România va fi invitată” se zicea nu, România să-şi facă lecţiile. Bush, când se întâlnise cu Năstase, la Washington, a zis: „Voi faceţi-vă treaba acolo şi eu mi-o fac pe a mea aici.” Şi-a făcut-o bine Bush în privinţa asta, a fost şi rămâne un om de cuvânt. Întrebarea pe care mi-o pusesem, interogaţia retorică pe care o lansasem, era „De ce aceste faze?” Aceste faze se întâmplă pentru că o alianţă de statura N.A.T.O. are structuri bine aşezate, relaţii între componente foarte sensibile, pretenţii extraordinare pentru membrii care sunt acolo şi pentru membrii care sunt invitaţi. Pregătirea membrilor invitaţi durează extraordinar de mult. Inclusiv ar trebuit să discute în Parlament de foarte multe ori, să fie modificate foarte multe articole de lege, pentru a rezolva situaţii de fapt. Intră sau nu intră? Constituţia spunea că nu intră. Intră sau nu intră trupe, alte trupe în afară de ale noastre, în spaţiul nostru? Noi având experienţa Ungariei, experienţa Cehoslovaciei, niciodată nu am fi mers cu pieptul… da, ok, să intre. Au fost discuţii, foarte mari discuţii, în legătură cu intrarea, trecerea, staţionarea unor trupe străine, deci alte trupe decât ale statului naţional.

Altă întrebare: „Dacă acele prevederi nu erau în legislaţie, au trebuit aşezate, şi asta ia un timp.” Un alt element: „Poate trimite România trupe în afară? Poate trimite jandarmi în Kosovo? Poate trimite poliţişti

137


pentru ordine în Afganistan?” Legislaţia de până atunci nu permitea, fiindcă aşa fusese ea gândită. Fiindcă o naţiune îşi alege un regim, regimul politic îşi stabileşte o anumită legislaţie ca să funcţioneze după scopurile pe care şi le-a propus acel regim. Ei, până atunci, şi în timpul lui Ceauşescu, şi în situaţia alternanţei la putere a unor coaliţii şi a unui partid în înţelegere cu un alt partid, nu aduseseră în discuţie foarte serios ca să se spună şi să fie foarte clar stipulat cum pătrunde, cât stă, cum stă, pe unde se mişcă, cine dă dreptul, iar toate aceste elemente cer un timp. Din cauza aceasta se aşteaptă până când nu se pune legislaţia la punct.

Au fost mari discuţii atunci în legătură cu Iugoslavia. Ce face România? România, permiţând survolarea spaţiului aerian, a dat un semnal extraordinar de pozitiv pentru N.A.T.O.; N.A.T.O. a fost implicat total în Iugoslavia, chiar dacă noi cu durere am simţit că au murit oameni nevinovaţi. Deci, pentru Miloşevici care n-a vrut să plece – i-au bombardat zdravăn pe sârbi, şi-au verificat, şi-au testat noile armamente în spaţiul acela. E greu să accepţi peste noapte „Da, survolezi”, şi de aici să plece pacostea pe capul vecinilor. Pe plan mental nu eram pregătiţi. Nici pe plan mental, nici pe plan legislativ. În Irak, aţi văzut, discuţii au fost în Turcia. Dacă se permite ca din bazele din Turcia să plece aviaţie în misiuni de bombardament asupra Irak-ului. Şi ce teribile au fost luptele … Aşa se întâmplă. Toate secvenţele acestea duc la concluzia că înainte ca un stat să poată accede la o alianţă, este strict necesară o perioadă de pregătire. Această perioadă de pregătire durează în funcţie de cât de dispus este statul respectiv să mai cedeze din încremenirile într-un anumit mental, să înţeleagă după ce se întâmplă, să se expună… În Spania, aţi văzut… acceptând să meargă în partea americană, teroriştii au acţionat chiar pe teritoriul lor şi aţi văzut ce s-a întâmplat… Este foarte bine că această accedere şi transformare a statului nou invitat să primească statutul de membru au generat în spaţiul nostru discuţii extraordinare. Talk-show-uri, intervenţii, declaraţii, toate acestea sunt cuprinse în volumul al II-lea al lucrării. Cam aproape jumătate din carte cuprinde asemenea opinii în legătură cu fenomenul acesta. Este bine că societatea civilă a fost pusă în faţa unei opţiuni: România spre N.A.T.O. într-o primă fază, şi răspunsul, aşa cum am văzut, a fost dat masiv „Da", deci spre N.A.T.O.; faza următoare este „România în N.A.T.O.”, şi toate sondajele arată că sunt foarte puţini care spun, exceptând o scădere (singura scădere a populaţiei în legătură cu sondajele, se poate vorbi de retragerea sprijiunului populaţiei). Dar, spre deosebire de toate celelalte ţări care au fost invitate, opţiunea populaţiei, covârşitoarea parte a populaţiei, spre N.A.T.O. şi pe urmă în N.A.T.O. este evidentă, după cum se constată.

138

I l i e M a n o l e

Bine, în legătură cu toate aceste elemente ar fi multe de zis, şi

absolut la fiecare întrebare „De ce N.A.T.O.”; „De ce extindere”; „De ce România - N.A.T.O.?)” ar fi foarte multe de zis. Deja se apropie momentul când ar trebui să punem punct, dar aş vrea să vă reţin asupra următorului aspect: intrarea şi oficializarea prezenţei României, sau oricărui stat, în cea mai puternică alianţă politico-militară din istorie, cum este N.A.T.O., înseamnă şi costuri, şi obligaţii, şi beneficii. Bush a exprimat foarte clar: „Dacă cineva vreodată va ataca România, atunci există articol în tratat care prevede că toate celelalte state vin în sprijin şi este garantată securitatea României.“ Această garanţie este dată de către „jandarmul" lumii, deci puterea politico-militară numărul unu a lumii este extraordinară. Garanţia de securitate pe care statele europene o dau, (România fiind în N.A.T.O.) este la fel, un câştig şi o poziţie la care nu ştiu câţi s-au gândit că ajunge să se împlinească odată.

Dar toate acestea înseamnă şi costuri. Un cost, cel mai crunt cost este viaţa: românii noştri în Afganistan, românii noştri în Irak sunt expuşi, poliţiştii, jandarmii, indiferent unde sunt, în Kosovo, în Afganistan, sau indiferent unde se vor mai duce, sunt expuşi. Vieţile lor sunt expuse. E un cost care va fi şi acceptat. Cei care se duc acolo acceptă riscul şi ei contribuie de fapt la consolidarea unui statut de membru serios al României în această organizaţie politico-militară.

Punând în cumpănă drepturile, obligaţiile, câştigul şi costurile, lumea înţelege că avem şi în continuare de tras, că nu peste noapte societăţii civile îi va merge extraordinar de bine, adică nu peste noapte vor creşte salariile la cine ştie ce nivel. La fel, nu cunoaştem semnalul pozitiv, că aici e securitate, că aici e protecţie, că umbrela N.A.T.O. acţionează, sau alt semnal. Acest semnal pozitiv ar trebui să revigoreze economia, economia aceasta ar fi urnită, ar trebui să scadă presiunea şomajului asupra fiecărei familii. E o nenorocire să nu ai posibilitatea să câştigi ca să-ţi întreţii familia. La fel, o restructurare, o reaşezare a unor responsabilităţi este de aşteptat. Dezvolţi segmente dintr-o anumită industrie, aşa cum alţii dezvoltă segmente mai mult într-un alt domeniu. Deci hai să zicem, apare o solidaritate şi pe planul acesta al responsabilităţilor pe care şi le asumă România. Trăgând linie şi adunând, răspunsul este unul singur: „România spre N.A.T.O.“ şi „România în N.A.T.O.“, cum este din aprilie. Este, fără doar şi poate, evenimentul numărul unu, istoric, care schimbă statutul, schimbă prezentul şi anunţă un alt viitor pentru România. Asta este în afara oricărui dubiu.

— Domnule comandor, aş vrea să vă aducem puţin în altă zonă a problemelor. E limpede că problema prezenţei României în N.A.T.O. era necesară şi în mod sigur se va finaliza şi cu accederea către alte zone. E

139


vorba de dorinţa unanimă a populaţiei de a accede în Uniunea Europeană şi de a ne găsi şi un alt statut în această viitoare uniune de state care ar putea reprezenta cea mai importantă pondere economică faţă de Statele Unite ale Americii. Dar dincolo de acest aspect, dumneavoastră aţi slujit implicit şi explicit domeniile tradiţiilor şi educaţiei, atât la Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de ofiţer activ, cât şi în Comandamentul Protecţiei Civile, ca şi consilier. Credeţi că de la tribuna parlamentară, deci de la instituţia parlamentului, cea mai înaltă instituţie a statului, există preocupări pentru a păstra aceste domenii, pentru a le da o nouă orientare, o nouă şansă? Pentru că, totuşi, individualitatea nu trebuie să se piardă odată cu această comunizare şi această unire cu alte forţe mai puternice.

— Da, întrebarea este foarte bine pusă, şi este logic să fie pusă, în sensul că prezenţa României în N.A.T.O., şi, într-o perspectivă, prezenţa României în Uniunea Europeană nu înseamnă, cum spuneau bătrânii, lapte şi miere peste noapte. Există un spirit comunitar, dar există şi o identitate naţională. În legătură cu treaba aceasta, aş remarca o izbândă a ministrului Rus, care a fost şi bine mediatizată. De acum românii pot călători şi în spaţiul Schengen fără vize. E o posibilitate ca identitatea noastră să ia cunoştinţă la faţa locului cu spiritul comunitar, cu identitatea europeană. Acolo, la ei acasă, europenii să ia cunoştinţă de această identitate a noastră. Cum se împacă aceste aspecte? Cele două ar trebui să fie reglate de împăcarea filozofică, de la general la particular, de la întreg la parte. România e parte a Europei, Europa este un întreg. Întregul fără parte nu rezolvă toate problemele, partea fără întreg nu poate rezolva toate problemele, întregul nu trebuie să sufoce partea ş.a.m.d. (parte pe plan filozofic).

Pe plan legislativ există interes pentru cultură, iar de când sunt acolo, la Senat, constat cu bucurie că există o preocupare şi o direcţionare extraordinară de a armoniza legislaţia noastră cu legislaţia europeană, legislaţie care trebuie să aducă bine omului. Europenii de sute de ani construiesc un sistem. Noi de abia acum intrăm în acest sistem. Peste noapte nu vom inventa noi multe dintre obiectivele pe care ei şi le-au tot cizelat şi au ajuns să şi le formuleze, prevederi concrete din fiecare domeniu. Cea mai bună dovadă este că Parlamentul, sistemul acesta bicameral, este în slujba identităţii. Este faptul că absolut tot ce vine de acolo este adaptat, nu este adoptat, în sensul că se face traducere legii cutare şi… Nu, atunci când se aşază un text de lege într-un sistem această aşezare trebuie să se potrivească cu toate celelalte chestiuni, la fel cum în casă, când îţi stabileşti nişte obiective nu peste noapte ţi se năzare că faci treaba asta, fără să ai în vedere elementele de până atunci şi elemente de viitor. Cu atât mai mult, la nivel naţional se produce o asemenea reacţie.

140

I l i e M a n o l e

Deci există această preocupare, inclusiv chiar de a consolida identitatea. Partea nenorocită este că nu sunt posibilităţi financiare pe ca să se sprijine suficient cultura, formarea tineretului, crearea de locuri de muncă. Şi cultură fără bani nu ştiu dacă a existat în istorie… „Ghepardul” şi-a scris şi-a ascuns opera, a stat în scrin, au venit urmaşii, au descoperit că e o capodoperă. Dar câţi, să zicem, creează gândindu-se peste câţiva ani „Domnule, eu voi fi cunoscut, a existat un „Ghepardul” şi voi repeta experienţa „Ghepardului”!? Nu. Omul, înaintea mea, ca fiinţă aici, e un infinit, eu sunt o clipă, după mine e un infinit. Clipa asta pe care o am eu, vreau să fie civilizată, demnă, să nu simt în permanenţă agresiunea şi a străzii, şi a banilor, şi a lipsei de locuinţă, şi a… Deci acum le vreau pe toate şi minunat ar fi dacă s-ar putea. Dar aşa cum este acum România pe chituci şi nu doar ea… unii încearcă să o împingă şi să îi pună din mers alte roţi… e greu de făcut… Semnalul pozitiv este că suntem din ce în ce mai acceptaţi, mai recunoscuţi, ca europeni. De fapt, noi totdeauna am ţinut de spiritul european, nu de alte spaţii. Această identitate a noastră este din ce în ce mai cunoscută, uneori şi recunoscută, iar treptat, identitatea noastră îşi găseşte acolo un loc. Steagul care flutură acolo, între statele membre, are şi acolo expresie, are aici un sprijin extraordinar la fel şi steagul care va flutura când România va fi în Uniunea Europeană. Această românitate se va auzi din ce în ce mai… ăsta e semnalul pozitiv pe care voi, tinerii, probabil că îl veţi şi gusta, noi mai puţin.

Ca un gând de sfârşit, vă spun că eu ca participant la aceste evenimente evocate aici, ca parte a societăţii civile, înţeleg din ce în ce mai mult că un minister al administraţiei şi internelor puternic este extraordinar de util, mai ales în această vreme de aşezare şi de reaşezare şi de redirecţionare. Această „imagine prin fapte“ pe care şi-o face ministerul este o idee care produce importante consecinţe şi va fi cu atât mai consistentă, cu cât treburile vor merge bine şi în minister, şi în afară, şi în Parlament, cu cât toate componentele vor funcţiona. Societatea e ca un fagure. Toate componentele vor funcţiona mai bine: economic, social, politic, spiritual, juridic, confesional ş.a.m.d. Gândul pozitiv se îndreaptă mai ales spre tineret: să aibă mai mare îndrăzneală, să se pregătească mult mai bine, fiindcă în capitalism e mai dificil de supravieţuit decât în socialism. Să se pregătească mult mai bine pentru lupta aceasta cu elementele societăţii pe care o construim şi să ne fie tuturor mai bine.


141

ION MURARIU

Pictorul Ion Murariu s-a născut în 1922, la Dorohoi, judeţul Botoşani. După absolvirea Liceului „Grigore Ghica”,
din oraşul natal, a urmat Facultatea de Arte Plastice, la Universitatea din Iaşi (1941-1946). S-a stabilit, în 1949, la Bucureşti, devenind artist plastic profesionist, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, din 1950. Cariera sa cunoaşte o evoluţie ascendentă, fiind prezent de-a lungul a peste patru decenii la toate saloanele naţionale de pictură, desen şi gravură, dar şi la galerii de prestigiu din Cleveland, Boston,
New York sau Berlin. A întreţinut prietenii de o viaţă cu pictorul Corneliu Baba, sculptorul Ion Irimescu, cu alţi artişti din generaţia sa, fiind un personaj cu totul aparte în lumea artelor, excelent conviv şi un bun interpret la chitară. Este cetăţean de onoare al oraşelor Botoşani şi Dorohoi.

O să încep mai din vechime. Eram elev, în anul 1938, în clasa a V-a la Liceul din Dorohoi. Pe atunci, la împlinirea a 60 de ani

de la înfiinţarea Societăţii „Tinerimea Română” (între fondatori situându-se şi Nae Ionescu) se ţinea legătura şi cu românii din Bulgaria, Macedonia şi Serbia ca şi din Basarabia şi Maramureşul istoric. Pe atunci, România era „mai rotundă” ca astăzi, iar liceele din ţară întreţineau relaţii şi aveau legături cu şcolile româneşti din Bitolia, Cadrilater şi din alte zone locuite de români. Se trimiteau, cam prin luna mai, invitaţii către liceele din Hotin, Soroca, Bălţi şi altele, la toate liceele din ţară, pentru a trimite pe cei mai buni elevi la limba română, matematici, istoria patriei, desen şi muzică la un concurs naţional, cum am spune noi astăzi. De la Dorohoi s-au gândit să mă trimită pe mine, la disciplina desen. Curând s-a primit un plic în care se anunţa că eram singurul care a reuşit la concursul de desen. Era ceva, mai ales pentru mine. Profesorul de desen, Pintilie Pantelimon, era şi el mândru de mine, ca şi cel de muzică, mai ales că eram şi interpret la chitară. Aceşti profesori m-au însoţit la Bucureşti, la Ateneul Român, unde se acordau premiile. M-au impresionat mai ales delegaţiile din toată ţara. Pe pancarte, scria: „Liceul…. din Cetatea Albă”, „Liceul…. din Chişinău”. Era o frumuseţe să vezi primăvara, pe străzile capitalei, toate delegaţiile de elevi premiaţi. Eu eram tuns perie, cu ţinută de elev, aproape militărească, cu numărul matricol la vedere. Apoi s-au strigat premianţii. Numele meu nu era nici la

142

I o n M u r a r i u

premii, nici la menţiuni. Am rămas cu gura căscată. Deodată, am auzit: „Se acordă premiul excepţional, pe ţară, elevului…” Când am ajuns pe scenă, era să mă împiedic de o strapontină, dar am avut noroc. Am primit un pachet de cărţi, apoi un plic cu bani. În cursul liceului, am mai fost premiat doi ani la rând. Vara mai câştigam ceva bani lucrând şi la grădina noastră, de pe malul Jijiei, un pârâu ce străbătea Dorohoiul. Aveam viţă de vie, şi lucram cot la cot cu tata. Apoi, am început să pictez, în aer liber, cum se spune, cu acuarele şi uleiuri, cumpărate din banii de la premii.

În vremea aceea, au început să se afirme legionarii, ca partid politic. Eu nu am făcut parte din frăţiile de cruce, nu m-am înscris şi am fost exclus, din aceste motive, din liceu. Pentru că tot eram de-acum în clasa a VIII-a (echivalentul actual al clasei a XII-a) m-am dus să dau examen la Iaşi, la Belle-Arte. Am reuşit şi, după o lună, am dat un examen pentru o bursă în Italia (pe care de asemenea am luat-o) şi am plecat timp de două luni în „patria picturii". Când m-am întors, toamna, am mers la Cernăuţi ca să dau bacalaureatul. Eram doar doi candidaţi, eu şi o fată, pe nume Tomazin, provenind dintr-o familie care se înrudea cu Enescu. Amintesc pentru cei mai tineri că George Enescu s-a născut lângă Dorohoi, într-un sătuc pe nume Liveni.

Apoi, cu bacalaureatul luat, m-am întors la Iaşi gata să încep adevărata viaţă de student, poate la istorie sau la litere… Sper cu nu v-am plictisit cu viaţa mea de elev…

— Până la urmă, aţi urmat pictura la Facultatea de Artă din Iaşi. Vă rugăm să ne spuneţi cum a decurs, în continuare viaţa dumneavoastră, ce personalităţi aţi cunoscut…

— Întrebarea e binevenită, fiindcă la Iaşi am avut profesori foarte buni. Era unul pe nume Jean Cosma, un tip „franţuzit", cu o borsalină pe cap. Purta un baston cu măciulie sculptată, un obiect de muzeu, prins de mână cu un şnur. Când venea să ne corecteze compoziţiile, la desen întindea toate schiţele pe jos şi o alegea cu bastonul pe cea mai reuşită. Tot dând cu bastonul încoace şi încolo a aflat că autorul celor mai reuşite lucrări eram eu. Aşa a început să mă îndrăgească şi să mă recomande unor prieteni de-ai săi din lumea literară şi artistică a Iaşului: Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu. Ajungeam adesea cu profesorul meu inclusiv la „Bolta rece”, unde eram oarecum „răsfăţat”, fiind în preajma atâtor personalităţi. Când am terminat facultatea, am intrat profesor la Pomârla, unde am predat desenul şi latina. Era vremea foametei, în '46-'47, când mulţi oameni erau amărâţi, dar eu, cu alţi doi-trei profesori mai tineri, ne-am descurcat fiindcă tinereţea nu are nevoie de prea mult confort. Apoi, am înţeles că trebuie să „evadez” de la Pomârla. Ne-am înţeles între noi ca primul care va ajunge la Bucureşti să-i ajute şi pe ceilalţi. Eram trei-patru

143


colegi mai apropiaţi. Unul dintre ei, Gheorghe Şaru, a ajuns mai târziu profesor la Belle-Arte, iar după un timp a plecat în America. Personal cred că a făcut o mare prostie. Am fost şi eu în America să-l vizitez şi i-am reproşat că în ţară era mai cunoscut şi mai apreciat, pe când acolo… Mai era un coleg, sculptor, care a realizat statuia „1907” de la Piaţa Obor, pe care acum au dărâmat-o edilii, ca să facă un parc. Se numea Naum Corcescu. În sfârşit, mai era un artist, Borteanu, dintr-o familie de muzicanţi. Ajungând ei înaintea mea, m-au chemat printr-o scrisoare şi aşa am ajuns în Capitală. M-au primit toţi trei, într-o după-masă, undeva la intersecţia străzilor Polizu cu Griviţei. Era o clădire cu etaj, cu un restaurant la parter. Acum acolo este un hotel. În căminul respectiv locuiau mulţi studenţi, inclusiv de la Teatru. N-am să-l uit niciodată pe Toma Caragiu, Dumnezeu să-l ierte, care organiza serate muzicale. Avea un patefon şi punea muzică pentru toată lumea.

În aceeaşi seară, am mers la gară, fiindcă se anunţase că va sosi şi pictorul Corneliu Baba. Şi el fusese persecutat la Iaşi. L-am primit, noi cei patru moldoveni, cum se cuvine, l-am luat cu noi la cămin şi l-am ţinut vreo două zile, până când l-a luat sub ocrotire Sadoveanu, şi după aceea am „scăpat" de Corneliu Baba. Cât a stat cu noi, i-am împrumutat eu doi „poli” lui Baba, căci trebuie să ştiţi că şi oamenii de valoare, celebrităţile cum s-ar spune, au fost la început mai strâmtoraţi. Şi ca să închei, voi aminti că pe Corneliu Baba l-a ajutat Sadoveanu, oferindu-i o locuinţă la un demisol. Acolo a creat maestrul Baba ilustraţiile la „Mitrea Cocor”, şi acolo l-am vizitat şi eu…

— Foarte interesante amintirile despre „oameni care au fost”… — Într-adevăr, ei nu mai sunt azi în viaţă. Am rămas singurul

supravieţuitor. Să ştiţi că anul trecut, când a fost aniversat la Academia Română sculptorul Ion Irimescu, un alt prieten vechi de-al meu, m-a invitat şi pe mine. Trebuie să vă spun câte ceva despre caracterul acestui mare artist şi anume spiritul său de glumă, „ludic", cum se zice azi. În vremea războiului, eram concentrat în Banat, la Făget, unde era dislocată toată „crema artistică a Iaşiului”, artişti, muzicanţi, scriitori. La un moment dat mă întâlnesc cu Irimescu care îmi spune că ar fi timpul să mă însor şi mi-a recomandat să-mi aleg una dintre fetele refugiate din Basarabia. Zis şi făcut, m-am dus şi eu la căminul unde erau fetele refugiate, numai că, pe vremea aceea, eram foarte timid. În sfârşit, fac cunoştinţă cu o fată din Ceremuş, pe numele de familie Scraba. Îi spun: „Rodica, găteşte-te că mergem la primărie ca să te măriţi.” Fata chiar a luat în serios propunerea şi s-a pregătit să mă urmeze. La primărie, îl întâlnesc pe profesorul meu de sculptură de la Iaşi, Richard Eth (Irimescu era asistentul lui), care era însoţit de o studentă de origine rusă, născută Orlov. Îl văd pe profesor cu

144

I o n M u r a r i u

domnişoara Orlov, pe alt coleg „combinat” cu o basarabeancă, numai eu eram cu totul naiv, fără să bănuiesc ce se întâmpla. În sfârşit, apare primarul care, cu tricolorul pe umăr, celebrează o căsătorie în toată regula. Eram deja „însurat" când Rodica, proaspăta mea soţie, mi-a spus: „Hai la cămin, că au pregătit fetele ceva de gustare, poate şi un vin.” În sfârşit, era vorba despre „masa de nuntă", deşi trăiam cu toţii într-o sărăcie lucie. S-a pus masa, au făcut fetele nişte „minciunele” prăjite, am băut un rachiu şi am dat să plec. Dar una din fete, mai hâtră, îmi zice: „Rămâi aici, Năică, îţi facem şi ţie loc la cămin. Poate vrei să rămâi cu Rodica…” Dar eu am spus: „Nu!” şi „nu” a rămas. Şi nu a trecut puţină vreme, ci chiar doi ani, până când am primit un plic în care eram acuzat de „părăsire de domiciliu”. Am aflat că Rodica era deja studentă în ultimul an şi vroia să se căsătorească de-adevăratelea, dar ea era deja „măritată" cu mine. Eu eram atunci profesor la Pomârla, când am hotărât că e mai bine să-i „redau libertatea”. Şi aşa m-am „dez-însurat”.

— Asta demonstrează că sunteţi un om bun, de caracter. Vorbiţi-ne totuşi mai mult despre legătura dumneavoastră cu pictorul Corneliu Baba.

— Pe Corneliu Baba l-am cunoscut la Iaşi, în anul 1941. El la origine este oltean. S-a stabilit pentru că acolo trăia şi lucra Tonitza, dar erau în Iaşi şi alţi artişti de valoare. Pe Baba am avut ocazia să-l cunosc foarte bine, fiind şi prieteni. El fusese logodit cu o fată de condiţie foarte bună, din capitala Moldovei, dar se despărţiseră, iar când l-am cunoscut eu locuia într-o cămăruţă primită de la Universitate, unde lucra şi ca bibliotecar, ca să mai câştige un ban în plus. Acolo, în acel spaţiu modest a pictat foarte mult, iar între anii 1945-1946 a uimit Iaşiul artistic cu lucrările sale. Atunci a pictat el „Întoarcerea la câmp”, un tablou care l-a făcut celebru. În acelaşi an, 1946, am dat şi examen de licenţă la Belle-Arte. Ni s-a dat ca subiect de licenţă o compoziţie cu tema „Odihna”. Eram vreo cinci-şase absolvenţi cu totul. Eu am rugat să-mi pozeze câţiva băieţi din anii mai mici. Azi tabloul nu mai există, norocul meu este că mai am câteva fotografii… Ei bine, comisia l-a apreciat foarte bine şi am primit „Magna cum laude”. Până acum vreo 15 ani tabloul se afla la o şcoală din Dorohoi, dar ulterior a dispărut…

Fiindcă a venit vorba de lucrările mele, acum câţiva ani, când am împlinit 80 de ani – vă urez şi dumneavoastră la fel, şi să mă chemaţi şi pe mine la aniversare – am fost chemat să expun la „Galeria artelor”, de la Cercul Militar Naţional. În legătură cu acest lucru vreau să vă spun că Bucureştiul nu mai are sălile de expoziţie de odinioară. „Dalles-ul” a devenit prăvălie, iar alte săli s-au degradat. Doar Armata şi, mai de curând, Internele, au săli frumoase în Bucureşti. Este regretabil că artiştii nu prea mai au unde să expună.

145


— Vă rugăm să ne destăinuiţi câte ceva din secretele laboratorului

dumneavoastră artistic. — Nu e nici un secret. Merg şi astăzi încă zilnic la atelier, în Calea

Plevnei, numărul 44. Este un spaţiu foarte mare şi vă invit să-l vizitaţi. Eu apreciez, în special, pictura clasică. Toate lucrările mele le-am donat oraşului natal, Dorohoi, unde, într-o fostă şcoală, o clădire cu parter şi etaj, sunt expuse aproximativ 60 tablouri de-ale mele, realizate pe parcursul a peste 20 de ani. Eu le consider chiar „opere de artă", fiindcă se trag din marea pictură europeană. Este vorba de compoziţii, portrete, peisaje. Dorohoiul meu natal m-a onorat şi în alt fel. A dat numele străzii pe care m-am născut şi care se numea atunci Strada Bucovina, numele meu. Cu acel prilej, am vrut să suport şi o parte din cheltuielile de amenajare a muzeului, dar autorităţile, cu primarul în frunte, au luat totul asupra lor. Acum, am pregătit un set de lucrări pentru Muzeul Bruckenthal, altul pentru Palatul Culturii, de la Iaşi şi altul pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Din păcate, am întâlnit la unii directori de muzee şi multă ipocrizie…

Vreau să vă spun că nu am pictat niciodată pentru bani. Am realizat peste 250 de lucrări de-a lungul vieţii, dar nu mi-am propus niciodată să-mi comercializez talentul.

— Ca artist aveţi prieteni, dar şi duşmani… — Prieteni buni am avut, într-adevăr, dar mulţi au trecut în lumea

umbrelor. Unul dintre aceştia a fost compozitorul Radu Şerban. Ştiţi că şi eu, la rândul meu, iubesc muzica şi cânt încă şi acum la chitară. Alt prieten, aici de faţă, este şi Vasile Blendea.

Am să vă spun acum şi despre temele picturii mele. Nu am urmărit cu tot dinadinsul să fiu original. Toţi ne tragem unii din alţii. La fel este şi în sculptură, în muzică. În ce priveşte subiectele abordate, îmi place să cred că am reuşit să pictez mai ales flori, peisaje şi portrete. Un critic prezent la expoziţia de la Teatrul Naţional, în urmă cu două decenii, chiar m-a comparat cu Luchian. Poate este prea mult…

— Recent, de Buna-Vestire, aţi fost prezent la o expoziţie: „Poliţiştii, apărători ai artelor şi creatori”. Aţi stat atunci de vorbă cu fiecare expozant în parte, le-aţi arătat părţile bune, dar şi unele slăbiciuni artistice. Aţi fost prietenul şi sfătuitorul lor, gestul dumneavoastră fiind cu totul dezinteresat. Cum vedeţi relaţia dintre poliţist şi artist?

— Sunt un prieten al oamenilor din Ministerul Administraţiei şi Internelor. De peste douăzeci de ani cunosc oameni din acest minister, am legat prietenii şi am purtat discuţii interesante. Pentru mine, Armata şi Internele sunt parte a acestei ţări, sunt oameni cu nevoi, gusturi şi pasiuni ca toată lumea. Îmbrăcând haina militară, rămânem, în fond, cu toţii, români. Nu pot să nu amintesc pe un bun prieten de la Interne, domnul

146

I o n M u r a r i u

general Penciuc. Când l-am cunoscut nu era încă general. Ne întâlneam la expoziţii, la spectacole, dar şi la un restaurant care azi nu mai are faima de odinioară – Grand Boulevard. După 1989, l-am reîntâlnit ca persoană importantă în conducerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, dar el era acelaşi om deschis şi generos.

— Aveţi un mesaj pentru admiratorii artei dumneavoastră? — Cât mă va mai ţine timpul şi voi avea zile, voi fi totdeauna

bucuros să răspund „prezent” la chemarea admiratorilor mei de la Interne. Viitorilor poliţişti, azi studenţi, prezenţi în această sală le urez succes în viitoarea carieră, sănătate şi să jucăm la nuntă, dacă o să mă chemaţi. Pe toţi îi sfătuiesc să se cultive, să iubească muzica, să citească. În tinereţea mea, în anul 1942 l-am ascultat, la Iaşi, concertând pe muzica marelui George Enescu. Eu, fiind dorohoian, cu atât mai mult am vrut să-l ascult. Vă imaginaţi cât m-a marcat această întâlnire. De aceea, vă recomand şi dumneavoastră să căutaţi şi chiar să provocaţi aceste întâlniri de suflet, să cunoaşteţi oameni şi să trăiţi, dacă se poate, cele mai deosebite experienţe. Numai aşa veţi deveni oameni de ispravă, utili societăţii, dar şi familiilor dumneavoastră. Tuturor, mult succes!


147

Dr. VASILE GHEŢĂU

Licenţiat al Academiei de Studii Economice, secţia

Statistică (1964), doctor în economie, cu teza “Prognoza demografică” (1969), Vasile Gheţău s-a specializat în domeniul demografiei, activând atât la institutul de profil din România, cât şi, în calitate de expert consultant al Organizaţiei Naţiunilor Unite pe probleme de populaţie, în Republica Benin (1982–1984), Statele Unite ale Americii (1995) şi Republica Rwanda (2002). Lucrările sale fundamentale – cărţi şi studii ştiinţifice – abordează o gamă diversă de domenii conexe: „Prognoza demografică” (1972), „Evoluţia fertilităţii în

România” (1997), „Populaţia României la sfârşit de secol şi mileniu” (2001) sau „Va ajunge în 2005 populaţia României la mai puţin de 16 milioane de locuitori?” (2003). A fost director general al Direcţiei pentru Recensământul Populaţiei (1991–1992), iar din 1999, conduce Centrul de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici” al Academiei Române.

u am făcut o pregătire specială pentru conferinţa de azi şi nici nu cred că era nevoie, pentru că este bine să te adaptezi

locului şi specificului oamenilor. Fiind la Ministerul Administraţiei şi Internelor, este firesc să vorbim despre preocupările mele de demograf, ţinând cont şi de legătura cu ministerul unde sunt invitat. Şi înainte vechile ministere, respectiv cel al Internelor şi cel al Administraţiei, aveau sarcini în domeniul evidenţei populaţiei, al statisticii migraţiei interne şi externe. Am lucrat mulţi ani la Institutul Naţional de Statistică şi aveam o bună colaborare cu Direcţia de Evidenţă a Populaţiei, actualmente Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei. Am colaborat foarte bine cu doamna colonel Tibacu, actualmente chestor de poliţie. Eram directorul Direcţiei Statisticii Populaţiei şi primeam o sumă de informaţii de la Ministerul de Interne, mai ales în domeniul migraţiei, pentru a putea reconstitui peisajul întreg al populaţiei României.

N

"Registrul populaţiei", aflat în custodia Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei, reprezintă şi azi, după părerea mea, un instrument major în materie de evidenţă şi statistică. Astfel de "registre" există şi în alte ţări europene, nu multe, însă tendinţa este de a se lărgi o astfel de preocupare, din raţiuni multiple.

148

V a s i l e G h e ţ ău

Ministerul Administraţiei şi Internelor are o serie largă de conexiuni

şi obligaţii în domeniul populaţiei, la nivel central şi local. Aşadar, există o legătură între preocupările mele şi cele ale dumneavoastră. Vreau să fac, de la început, două precizări: prima este aceea că situaţia demografică a României prezintă aspecte extrem de complexe şi, predominant, negative. Realitatea trebuie privită cu toată culoarea ei dură pentru a putea găsi şi soluţii adecvate. Alt aspect este că situaţia demografică negativă a României nu este un caz izolat. Toate ţările în tranziţie se confruntă cu o veritabilă criză demografică. Inclusiv ţările dezvoltate încep, treptat dar sigur, să pătrundă într-o zonă a scăderii naturale a populaţiei. Nu este o scădere semnificativă, pentru moment, şi este compensată de imigraţie. Italia, Germania şi Grecia au înregistrat, de pildă, o scădere naturală în ultimii doi ani. Perspectiva este aceeaşi pentru majoritatea ţărilor vest-europene. Ultimele studii elaborate de Divizia de Populaţie a Naţiunilor Unite relevă că aproape toate ţările europene dezvoltate se vor confrunta cu probleme demografice grave în următoarele decenii.

Vorbind despre situaţia demografică a României, aceasta se poate caracteriza, la o privire sumară, astfel: între 1992 şi 2002, respectiv între ultimele două recensăminte, populaţia ţării noastre a scăzut cu 1.100.000 persoane. Dacă am lua ca termen de referinţă anul 1990, am putea evalua scăderea la 1,3 milioane. Ultimul recensământ al populaţiei oferă şi o serie de detalii privind componentele acestei scăderi. Simplificând lucrurile, iată din ce se compune scăderea de 1,1 milioane: 300.000 este scăderea naturală, generată de scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii; 200.000 reprezintă componenta cunoscută statistic şi înregistrată a migraţiei externe. Practic, este vorba de emigraţie, având în vedere că imigraţia rămâne în continuare la cote minime. Mai rămâne o scădere de 600.000 de români pe care nu-i găsim în statistici. Ei se află, probabil, în străinătate şi nu au fost înregistraţi la recensământ. Motivul acestei situaţii îl constituie o anumită reticenţă din partea familiilor de a declara situaţia rudelor aflate în străinătate, poate chiar o anumită frică de a-i declara pe cei plecaţi, de multe ori ilegal. Cifra reală a emigraţiei temporare depăşeşte chiar 600.000, aşa cum au relevat unele studii recente.

Aşadar, populaţia a scăzut constant, începând cu anul 1990. În anii 1990 şi 1991, scăderea s-a datorat emigraţiei, care a fost mai mare decât creşterea naturală pozitivă din cei doi ani. Numai în anul 1990, de pildă, au părăsit ţara 95.000 persoane. După anul 1991, scăderea populaţiei are o dublă sursă: migraţie externă negativă, în continuare, şi scădere naturală, mortalitatea fiind mai mare decât natalitatea. Aceste două componente au evoluat diferit ca dimensiune şi pondere. La nivelul anului 2002, scăderea populaţiei României, înregistrată statistic, este de

149


50.000 şi provine în totalitate din scădere naturală. Pe de altă parte, raportul emigraţie-imigraţie s-a echilibrat semnificativ în ultimii ani, ca urmare a unei repatrieri masive de populaţie din Republica Moldova.

Scăderea populaţiei este reală şi bine instalată în România. Ea provine din scăderea natalităţii, creşterea mortalităţii şi, în paralel, păstrarea unui nivel negativ al migraţiei externe. În acest sens, se pot face unele comentarii. Scăderea natalităţii era un fenomen previzibil, mai ales că, după 1989, s-a renunţat la vechea politică demografică, forţată şi brutală, susţinută de vechiul regim. Se ştie, de pildă, că nivelul natalităţii era menţinut artificial la un nivel relativ ridicat. Media de 16 născuţi vii la o mie de locuitori era, de pildă, peste media europeană. Scăderea natalităţii a fost rapidă şi, repet, previzibilă. Astfel, în mai puţin de doi ani, respectiv în a doua jumătate a anului 1990 şi în prima parte a anului 1991, natalitatea a scăzut cu o treime, o dată cu abrogarea vechilor reglementări asupra accesului la contracepţie şi întreruperea sarcinii.

Aşadar, nu tranziţia este singură responsabilă de scăderea natalităţii. Factorii de scădere ai natalităţii existau înainte de 1990. De pildă, în 1966, România avea, alături de Ungaria, cel mai scăzut nivel al natalităţii din Europa. Este o informaţie pe care, poate, nu o cunoaşteţi. După măsurile foarte severe luate în toamna anului 1966 natalitatea a cunoscut o creştere spectaculoasă, generând consecinţe demografice şi, mai ales, socio-economice extrem de dure.

După abrogarea vechii legislaţii, factorii de scădere a natalităţii şi-au reluat acţiunea într-o manieră naturală şi, am spune, firească. La fel s-a întâmplat şi cu alte ţări din jurul nostru. Sigur, criza tranziţiei şi-a pus amprenta şi pe acest domeniu, prin mai multe mecanisme: economice, dar mai ales de comportament al tânărului cuplu.

Studiile au relevat, pentru spaţiul ex-comunist, un nou comportament al tinerilor faţă de familie şi, mai ales, faţă de copil. Copilul îşi schimbă ierarhia în preferinţele tânărului cuplu. Au apărut între timp alte oportunităţi: cariera, locuinţa, călătoriile etc. Pe de altă parte, a crescut costul creşterii unui copil şi, ca atare, cuplul nu mai vrea mai mult de un copil, rar doi.

În mod firesc, ne putem pune întrebarea dacă un context economic mai favorabil ar putea schimba acest comportament. Răspunsul pare a fi unul singur: influenţa unei situaţii economice mai bune ar favoriza doar cu puţin creşterea natalităţii. Situaţia de la noi este similară celei din majoritatea ţărilor europene. Nivelul actual al natalităţii este de 10 la mie; se nasc cu puţin peste 200.000 de copii în România, anual.

Pe de altă parte, după 1991 mortalitatea s-a înscris ferm pe o poziţie de creştere, atingând un vârf în 1996. Când vorbim de mortalitate se

150


face o mare confuzie, pentru că nu trebuie confundată mortalitatea generală – numărul de decese la mia de locuitori – cu mortalitatea pe vârste. Rata anuală a mortalităţii generale este de 12 la mie, mai mare cu 2 puncte decât natalitatea. Acest indicator nu reflectă însă adevărata stare de sănătate a populaţiei. În Occident, de pildă, mortalitatea este de aproape 11 la mie – în Germania, Danemarca şi Anglia. Ar fi însă o greşeală să facem un posibil paralelism între aceste date. Acest indicator este adesea interpretat incorect. Esenţa constă în măsurarea duratei medii a vieţii. Mortalitatea, ca indicator demografic, are în spate nivelul de trai, condiţiile de lucru, starea generală de sănătate, asistenţa medicală etc. În România, speranţa de viaţă la naştere, cum se numeşte corect acest indicator, este de 68 ani la bărbaţi şi de 75 ani la femei. În ţările vestice este o diferenţă de 7-8 ani, în defavoarea României, evident. Este un decalaj greu de recuperat, pentru că ţările respective nu stau pe loc. Durata medie a vieţii a crescut continuu în toată perioada postbelică.

După 1996, şi în România mortalitatea este în recul, mai ales dacă o analizăm pe categorii de vârste. Între 1996-2002, durata medie a vieţii a crescut în ţara noastră cu peste 2 ani atât la bărbaţi, cât şi la femei.

Mortalitatea generală este influenţată de structura pe vârste a

populaţiei. În condiţiile scăderii natalităţii, creşte ponderea populaţiei vârstnice. Procesul poartă numele de „îmbătrânire demografică”. Înainte de 1990, ponderea populaţiei în vârstă de 60 de ani şi peste reprezenta 15-16%. La ora actuală, ne apropiem de 20%, iar creşterea continuă.

Aşadar, nu ne putem aştepta pe viitor la o redresare a mortalităţii generale. Putem asista la o scădere a mortalităţii pe vârste, fenomen real, la o creştere a duratei medii a vieţii şi o mortalitate generală staţionară sau în uşoară creştere.

Migraţia, alt factor al scăderii demografice, are, la rândul ei, două componente: cea cunoscută, oficială, şi cea necunoscută.

Dacă ar fi să ne aşteptăm la o redresare a situaţiei demografice a României, care ar fi ponderea fiecăreia dintre cele trei componente enunţate? Lucrurile sunt extrem de complicate şi diferite de la un fenomen la altul.

Astfel, şanse de reducere a mortalităţii generale nu sunt şi nu pot apărea. Creşterea ponderii populaţiei vârstnice menţine rata deceselor la o valoare relativ ridicată.

Migraţia, la rândul ei, este un fenomen ce nu poate fi controlat. Este greu de crezut că, pe viitor, va scădea emigraţia şi va creşte imigraţia într-o măsură atât de semnificativă încât să determine o creştere demografică. România va rămâne multă vreme de aici înainte sursă de

151


emigranţi, datorită decalajului economic evident faţă de Occident. Nu putem crede că în viitorii ani România va înregistra o creştere economică atât de mare încât să producă scăderea migraţiei externe. În plus, ţările occidentale continuă să promoveze politici proprii de imigrare. Reacţia acestor ţări după 1990 a fost de adoptare a unor politici selective de acceptare a emigraţiei: oameni mai puţini, dar de o calitate mai bună. Chiar structura emigraţiei româneşti s-a schimbat semnificativ: a crescut ponderea tinerilor care părăsesc ţara, iar dintre aceştia, numai între anii 2001–2004, 25% sunt absolvenţi de studii superioare. Pentru comparaţie, amintim că, la nivelul României, doar 6% din populaţie are studii superioare.

Este o pierdere pentru România, dar la ora actuală, lucrurile trebuie lăsate în dezvoltarea lor naturală. Suntem parte a Europei, iar drepturile omului trebuie respectate cu sfinţenie. Când situaţia economică va fi diferită, acest „exod” se va diminua, iar România va redeveni, poate, o ţară de atracţie atât pentru cei plecaţi din motive economice, dar şi pentru alţii, deopotrivă. Studii economice serioase relevă că, în prezent, economia occidentală rulează „cu motoarele la minimum”. Dacă economia se va redresa, vor fi necesare mai multe zeci de milioane de emigranţi. În prezent, la nivel european, Italia chiar a încercat să promoveze o politică unică privind favorizarea imigraţiei, pentru a susţine progresul economic. Ideea nu a fost agreată de toată lumea, în Uniunea Europeană, dar încet-încet lucrurile se revizuiesc. Ţările occidentale suferă, la rândul lor, de scăderea natalităţii, care s-a instalat după 1965. Cu alte cuvinte, forţa de muncă este tot mai redusă numeric.

Soluţia de compensare aleasă va fi, desigur, imigraţia. Forţa de muncă provenind din ţările ex-comuniste este utilă pentru Occident, fiind deopotrivă calificată, instruită şi având un model cultural (şi religios) identic.

Singura variabilă pe care s-ar putea conta pentru redresarea situaţiei demografice a României rămâne natalitatea. Dar această variabilă, extrem de complexă, poate fi, în esenţă, puţin influenţată. Chiar dacă România va cunoaşte o creştere economică spectaculoasă, natalitatea nu va creşte semnificativ.

În concluzie, pe termen mediu, nu se poate prevedea o creştere a natalităţii. Urmează a se vedea efectul, în timp, al unor măsuri luate de Guvern, inclusiv Ordonanţa nr. 23/2003 privind acordarea unei indemnizaţii pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani, de şapte milioane lei pe lună. Efectele pot fi, însă, inclusiv de natură adversă şi pot căpăta o nuanţă chiar periculoasă. Tinerele mame fără alt venit pot fi tentate să beneficieze de aceşti bani nu pentru a da naştere unui copil, ci chiar la doi sau la mai mulţi. Ce se va întâmpla după trecerea celor doi ani de concediu plătit?

152


Este greu de prevăzut. Există şi categorii sociale defavorizate care pot „aranja” o angajare, chiar fictivă, pentru a beneficia de acest ajutor.

Pentru specialişti este însă de domeniul evidenţei că o redresare a natalităţii prin acest gen de măsuri nu poate fi de durată. Ea nu va aduce copiii doriţi şi nici nu poate garanta că părinţii respectivi îşi vor putea creşte şi educa aceşti copii la un nivel corespunzător.

Concluzia este una singură – declinul demografic al României va continua, cu certitudine, fără însă a-i putea prevedea dimensiunea.

Revenind la cei 600.000 de emigranţi, voi semnala că Institutul "Goethe" din Bucureşti a găzduit în urmă cu o lună o conferinţă pe tema "Migraţiei circulatorii", cum a început să i se spună migraţiei temporare pentru muncă. Organizaţia Internaţională a Migraţiei are un birou la Bucureşti. Cu sprijinul acestei organizaţii, s-a efectuat un studiu foarte serios privind românii plecaţi la muncă în Occident – prin interviuri cu rudele în ţară, prin contacte cu cei „de afară”, utilizând şi alte surse. Din datele actuale, se pare că numărul celor aflaţi în prezent în străinătate, depăşeşte milionul.

Este vorba de o populaţie tânără, având predominant o pregătire profesională medie. Cum putem interpreta, sub aspect demografic, această cifră? După părerea mea, numărul de 1.000.000 de români plecaţi la muncă în străinătate va rămâne constant. Contingentul se reînnoieşte, în medie, la fiecare 24 de luni: vin unii, pleacă alţii. Ce înseamnă un milion de oameni mai puţin?

Pe plan economic,rezultatul este pozitiv. Adunând cifrele puse la dispoziţie de Guvern, dar şi de Banca Naţională, în 2004 au intrat în ţară între 2,5– miliarde de dolari. Aşadar, românii din afară sunt cei mai activi investitori în România. Aceşti bani aduc bunăstare, sporesc cererea de bunuri şi servicii, creează locuri de muncă. Aceşti lucrători revin în ţară cu altă cultură şi mentalitate.

Sub aspect demografic, situaţia rămâne negativă. Mulţi nu se mai întorc în ţară, sau îşi întemeiază familii în străinătate. Astfel, copiii lor nu ne mai aparţin. Pe de altă parte, cei plecaţi întrerup viaţa de familie, ceea ce are drept consecinţă scăderea numărului de nou-născuţi.

În privinţa dimensiunii reale a emigraţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Serviciul de Paşapoarte şi Poliţia de Frontieră, poate deţine date utile pentru statistica populaţiei, dar care rămân în continuare inaccesibile, nefiind publice. Aceste date nu sunt cuprinse pe site-ul ministerului şi nu apar în publicaţii. Totuşi, se poate cunoaşte cu exactitate câţi români au părăsit ţara şi câţi s-au mai întors. La fel, ar fi interesant de ştiut media de vârstă, zonele de unde se emigrează mai frecvent etc. Nu

153


doar Institutul de Statistică, dar şi Guvernul României ar putea fi interesat de aceste date.

Problema scăderii demografice poate fi privită şi în context european. Prin comparaţie cu ţările vecine, poziţia României nu este între cele mai îngrijorătoare. Ne aflăm pe o poziţie medie faţă de ţările central şi est-europene, unde scăderea demografică este dramatică. Natalitatea continuă să fie mică, inclusiv în ţări cu potenţial economic ridicat, sau în care tranziţia nu a avut efecte atât de puternice. Inclusiv în Polonia, Cehia şi Slovacia, natalitatea este redusă şi are în continuare o tendinţă de scădere.

Mortalitatea, însă, a crescut dramatic în Rusia, dar a scăzut în Polonia şi Cehia. În spaţiul ex-sovietic de pildă, în special în Rusia, Ucraina şi Belarus, durata medie a vieţii a scăzut de la 67 de ani la 57 de ani, medie pe care o regăsim, de obicei, în Africa. Explicaţiile pot fi diverse.

În Vest, situaţia este diferită. Populaţia este extrem de îmbătrânită, iar scăderea natalităţii este o realitate. În acelaşi timp, a crescut semnificativ durata medie a vieţii. Cei de 60 de ani şi peste, reprezintă 20-23% în ţările din Vestul Europei, în timp ce noi avem 19-20 procente. În viitor, situaţia se va accentua, toate ţările europene, fără excepţie, fiind afectate de fenomenul îmbătrânirii populaţiei. În acestecondiţii, recursul la imigraţie rămâne principala sursă de asigurare a forţei de muncă. Studii recente relevă că în viitorii ani în ţările vest-europene mărimea imigraţiei ar putea fi de ordinul zecilor de milioane.

Scăderea natalităţii după 1989 va accentua şi mai mult declinul demografic. Consecinţele sunt serioase, pentru că odată instalată o deteriorare demografică, ea atrage după sine o altă deteriorare.

Ştiu că la nivelul Guvernului există o preocupare reală pentru situaţia demografică a ţării. Numai măsuri de ordin economic, social, medical şi de altă natură ar putea schimba în bine situaţia demografică a ţării.

În concluzie, Europa întreagă se află într-o situaţie demografică delicată în prezent, iar perspective de redresare sunt puţine. România nu face excepţie şi prezintă, ca o particularitate, un grad mai mare de deteriorare în raport cu ţările din vestul Europei şi o poziţie medie faţă de ţările ex-socialiste. Rămâne de văzut dacă vom putea fi capabili în încercarea de a diminua declinul demografic. Iar acest demers nu are decât o singură sursă: redresarea economică.

— Am dori să ştim dacă, din perspectiva demografului, creşterea masivă a populaţiei din unele zone ale globului – fenomen specific Chinei, de pildă, dar şi altor ţări – are aceeaşi semnificaţie în spaţiul european.

154


— Nu am abordat fenomenul creşterii demografice, la nivel

planetar, din motive de timp. Există o „explozie” demografică în Africa, Asia, în timp ce America Latină şi-a mai domolit ritmul de creştere.

Creşterea populaţiei are şi alte dimensiuni. O ţară cu un ritm de creştere demografică de 2-3% pe an ar trebui să aibă o creştere economică de minim 5-6%, ceea ce este greu de realizat. Sunt situaţii dramatice. Cazul Chinei este particular deoarece în această ţară autorităţile au reuşit să stăpânească creşterea demografică, având de multă vreme un program de stimulente economice, dar şi de măsuri coercitive. Responsabili chinezi susţin că obiectivul lor este stabilirea unei cifre maxime a populaţiei de 1,5 miliarde, până în 2030, şi declară că, potrivit evoluţiei actuale, obiectivul va fi atins. Rămân totuşi multe fenomene nelămurite. De pildă, nu s-au explicat încă pe deplin motivele preferinţei chinezilor pentru nou-născuţi băieţi. Încă sunt frecvente cazurile de infanticid, atunci când primul născut este fetiţă, iar structura pe sexe se deformează. Există tendinţa de a fi avortaţi copiii de sex feminin. Raportul băieţi-fete, care în lume este de 105-106, aici este de aproape 120. Acest dezechilibru produce efecte pe termen lung.

Dacă înţeleg bine, întrebarea se referea la ce este de preferat: o demografie expansivă sau una în declin. Personal, cred că mai uşor poate fi încetinită creşterea, decât stopat declinul demografic. De când există lumea, se ştie că progresul economic şi social a adus cu sine scăderea populaţiei.

— România este, în Europa, o ţară cu o suprafaţă şi o populaţie relativ mare, situându-se pe poziţia a noua din 44 de ţări. Cum se raportează această situaţie la economie, ştiut fiind că suntem abia pe poziţia 37 şi care sunt consecinţele pe plan demografic?

— În anii '60 apăruseră aşa-zisele modele „demo-economice”, care acreditau ideea că sporul natural al populaţiei favorizează creşterea economică. Existau şi opinii contrare, după care scăderea populaţiei ar putea stimula dezvoltarea economică. În prezent, nu se poate demonstra că există o legătură directă între dimensiunea populaţiei şi economie.

S-au schimbat mecanismele sociale şi a intervenit tehnologia, ca factor de progres, inovaţia, restructurarea economică. Poziţia României este dată, în primul rând, de factorul economic.

În noul context geo-strategic, numărul populaţiei nu mai are aceeaşi pondere ca acum două decenii. Ideal ar fi să ne stabilizăm populaţia la un oarecare nivel, să stopăm declinul, nu să ne preocupe în mod special dacă avem o populaţie „mare” sau „mică”, în raport cu alte ţări europene. Un număr constant al populaţiei de 20 de milioane ne-ar fi suficient, având în vedere menţinerea unui raport echilibrat între resurse şi

155


populaţie. Astfel, am putea conserva mai bine tot ce avem în ţara noastră. Din perspectiva ştiinţei demografiei, nu se justifică prin nimic o creştere artificială a populaţiei, fără a avea o acoperire economică.

Populaţia activă a României este astăzi de aproape 10 milioane, dintre care 40% lucrează în agricultură. În perspectiva aderării la U.E., în câţiva ani situaţia va fi dramatică. Nu putem deveni performanţi având pământul fărâmiţat în 6 milioane de parcele şi lucrând doar pentru propria subzistenţă. În felul acesta, piaţa românească va fi invadată de produse alimentare din Occident. Va trebui să ne adaptăm.

Un alt proces complex este trecerea de la fluxul migratoriu, preponderent rural-urban de dinainte de 1989, la fluxul invers. După 1992 suntem martorii unei schimbări, iar din 1997 numărul celor plecaţi din urban în rural a depăşit numărul celor plecaţi din rural în urban. Este o mişcare de retur. Populaţia nou venită la sate este mai tânără, mai instruită şi, de regulă, are copii.

Ca specialist, înclin să cred că din această categorie se selectează milionul de emigranţi români.

(conferinţă susţinută la 6 mai 2004)

156

IULIAN FOTA

Este cercetător la Institutul de Studii Politice de

Apărare şi Istorie Militară şi director de proiect la Centrul pentru Studii N.A.T.O.

S-a născut la 17 iunie 1965. A urmat Institutul de Construcţii din Bucureşti şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, specialitatea Relaţii Internaţionale. În prezent este doctorand.

ă bucur că am ocazia să stau astăzi de vorbă cu dumneavoastră şi mă bucur să văd în sală foarte multe

dintre viitoarele cadre ale Ministerului de Interne. Aş vrea să fac o adăugire la prezentarea care mi s-a făcut: am avut şansa, în ultimii ani, să lucrez timp de trei ani, la Bruxelles, la Misiunea României pe lângă N.A.T.O.

M Deci, propriu-zis, în ultimii ani eu am fost un expert în relaţiile

internaţionale în formare. Aceasta a fost o şansă mare pentru mine, pentru că lucrând acolo am reuşit să învăţ o serie întreagă de lucruri despre Organizaţia Nord-Atlantică, dar şi despre securitate, în general. Dincolo de ceea ce am să spun astăzi, despre relaţia cu societatea civilă, pe lângă ce aţi dori să mă întrebaţi legat de societatea civilă şi de administraţia centrală, vă stau oricând la dispoziţie şi cu întrebări legate de domeniul acesta al relaţiilor internaţionale, pe probleme de securitate. De ce am făcut această precizare? Pentru că mă bucur să văd atâţia tineri în sală. Am o amintire foarte plăcută legată de nişte colegi de-ai voştri de la Academia Trupelor de Uscat de la Sibiu unde, cândva, cred că în vara lui 1999, sau 2000 am fost invitat de nişte prieteni la Congresul Naţional de Sociologie, care se desfăşura la Universitate. În sală erau foarte mulţi elevi de la Şcoala Militară din Sibiu care, după ce mi-am susţinut prezentarea, au venit la mine şi m-au întrebat o chestie extraordinară, mai ales pentru acele vremuri – cred că era în 1999. Încă nu era atât de clar dacă România va fi membră N.A.T.O., când colegii dumneavoastră au venit la mine şi m-au întrebat acelaşi lucru: ce să facă ei, deja în Şcoala Militară fiind, ca să se pregătească, pentru ca atunci când România va intra în N.A.T.O. să aibă

157


un avantaj, să aibă un atu, comparativ cu ceilalţi. Am avut o discuţie cu ei, deja mult mai interesantă decât seminarul la care participasem, vis-à-vis de pregătirea lor şi de şansa de viitor care li se va oferi prin acea integrare în N.A.T.O. Repet, în ‘99 încă ştiam că va fi momentul, dar nu ştiam când va fi precis. Ce mi s-a părut extraordinar la ei era faptul că aveau această viziune pe termen lung, deja intuiau şi credeau poate mai mult decât alţii, că integrarea României în N.A.T.O. va fi o şansă pentru ei şi doreau să fie pregătiţi pentru această şansă.

A fost un lucru extraordinar la acea vreme şi continui să cred şi astăzi că această integrare a României în N.A.T.O. care deja s-a petrecut şi, la momentul în care discutăm astăzi, România este un membru al Alianţei este o şansă extraordinară, în special pentru tânăra generaţie – şi de pregătire profesională dar şi de afirmare. Colegii dumneavoastră ceva mai în vârstă, fie că sunt jandarmi, fie că sunt ofiţeri de poliţie deja au o serie întreagă de îndatoriri, de responsabilităţi de menţinere a ordinii publice nu numai în România (deci nu numai pe teritoriul naţional), dar şi în zone aflate ceva mai la distanţă de România, în special în Kosovo. Aceasta creează, dintr-o dată, o altă perspectivă şi pentru dumneavoastră, şi în relaţia cu societatea civilă. Nu este întâmplător că, astăzi, probleme de ordine publică ajung să fie puse în practică, în alte ţări, chiar dacă avem în continuare un caracter şi un specific naţional. Este deja o chestiune din ce în ce mai normală, naturală, obişnuită ca statele mai dezvoltate, mai stabile, mai democrate, mai prospere să ajute la rândul lor alte state fie cu expertiză, fie inclusiv cu ofiţeri de poliţie şi de jandarmi, pe lângă contribuţia clasică cu trupe, cu armată. Din punctul ăsta de vedere, eu cred că e de bun augur un dialog şi cu dumneavoastră.

În ceea ce priveşte relaţia între administraţia centrală şi societatea civilă – şi, în special, relaţia dintre Ministerul de Interne şi societatea civilă – aş vrea să vă spun câteva lucruri despre cum văd eu această relaţie. Sunt de şapte ani funcţionar public, deci am o bună experienţă a administraţiei centrale. Înainte de a ajunge la Ministerul Apărării, am lucrat câţiva ani de zile la o organizaţie nonguvernamentală care era specializată în studiul relaţiilor internaţionale şi în probleme de securitate, deci cunosc bine şi acest domeniu al activităţilor neguvernamentale şi am experimentat câţiva ani statutul de reprezentant al societăţii civile. Cred că am o percepţie destul de bună a modului în care se prezintă această relaţie. În general, activităţile politice sau activităţile principale ale administraţiei centrale sunt bazate pe un model care este compus din trei actori mari. În relaţia cu societatea civilă intervin trei actori mari. Primul este societatea civilă, prin anumiţi reprezentanţi desemnaţi (în general, exemplele consacrate aici sunt presa şi organizaţiile neguvernamentale). Al doilea actor mare care

158

I u l i a n F o t a

intervine în această relaţie este politicul, actorul politic. Cel de-al treilea actor este administraţia centrală, deci organele tehnice, specializate, care sunt chemate să execute anumite misiuni. Care este rolul fiecăruia dintre aceşti trei actori?

Politicul, prin natura lui, este chemat să decidă asupra unor strategii, să hotărască mersul în care se îndreaptă ţara. Politicul este cel care ia deciziile mari: strategia de securitate naţională, strategia de ordine publică ş.a.m.d. şi, în general, când spun „politic“ mă refer la toate organele politice ale ţării, aici intrând atât Guvernul, cât şi Parlamentul. Pe partea cealaltă, administraţia centrală este organul de specialitate, actorul care oferă factorului politic diferite strategii profesionale, tehnice, pentru a decide asupra lor. Întotdeauna, cu cât factorul politic are mai multe alternative, cu atât este mai bine pentru toată lumea. Pentru că, după cum ştim, nici o strategie nu este perfectă, fiecare soluţie pe care o aplicăm poate să aibă avantaje sau dezavantaje. Atunci, în momentul în care putem compara mai multe alternative între ele, putem să alegem soluţia cu cele mai puţine inconveniente. Al treilea actor care intervine în această relaţie este societatea civilă – de fapt, actorul care legitimează acest efort. În general, când se discută despre caracterul democratic al unor state, se spune că între cetăţeni şi stat se realizează un contract, aşa-numitul contract social. Prin acesta, cetăţenii mandatează statul să îndeplinească anumite sarcini, anumite atribuţii, în contrapartidă statul garantând cetăţenilor anumite drepturi şi furnizând anumite servicii. Când discutăm despre o societate democratică, este foarte importantă baza acestui contract, cea mai la îndemână formă de materializare a lui fiind acea formă de plată a impozitelor şi a diferitelor taxe. Cu alte cuvinte, într-o societate democratică, societatea întotdeauna trebuie să simtă că statul, prin ceea ce face, vine în întâmpinarea aşteptărilor cetăţenilor, iar deciziile şi acţiunile statului sunt eficiente din punct de vedere al acestor aşteptări. Ori, sentimentul că societatea este mulţumită în aşteptările pe care le are este dat de atitudinea societăţii civile şi, de obicei, această atitudine este exprimată fie public, prin atitudinea adoptată, fie este un sentiment exprimat în diferite forme (şi cele mai la îndemână sunt cele scrise sau vorbite) prin intermediul mass-media şi al organizaţiilor neguvernamentale. În momentul în care presa semnalează fapte pozitive, sugerează sentimentul de încredere manifestat de populaţie în acel moment. Presa, de exemplu, confirmă faptul că acei bani care au fost strânşi din taxe şi impozite au fost cheltuiţi corespunzător de instituţiile statului, iar serviciile oferite de aceste instituţii sunt pe măsura aşteptărilor populaţiei. Organizaţiile neguvernamentale joacă aici un rol foarte important. Rostul lor nu este numai de a face o analiză critică a activităţilor statului, ci şi acela de

159


fi un partener al statului în oferirea de strategii şi soluţii alternative. În general, aceasta-i o problemă cu care se confruntă toate guvernele din lume. Nici un stat nu se poate considera atât de bogat încât să spună că are destui bani şi are destui oameni în structurile sale pentru a îndeplini toate rolurile şi pentru a se gândi la toate aspectele unei probleme. De aceea, în statele civilizate, dezvoltate – şi aici mă refer în special la statele Uniunii Europene şi N.A.T.O. – pe măsură ce timpul a trecut şi oamenii au înţeles cât de importantă este gândirea alternativă în societate, au început să încurajeze formarea acestor organizaţii neguvernamentale. În literatura de specialitate anglo-saxonă, ele mai capătă şi denumirea de „centre de gândire”, pentru ca aceste organizaţii să vină să completeze efortul de evaluare şi de gândire cu privire la problemele importante.

Mai este un al doilea motiv pentru care aceste organizaţii neguvernamentale s-au dezvoltat foarte mult în societăţile occidentale. S-a observat că, în general, în marea majoritate a ţărilor, guvernul are mandat de patru ani. În fiecare din aceste state, autorităţile centrale îşi gândesc agenda de probleme pe orizontul mandatului pe care-l au. Pentru că în societatea occidentală este destul de firesc ca această schimbare să fie dinamică şi să existe diferite cicluri de schimbare, în general este la fel de firesc ca aceste autorităţi centrale să gândească agenda de probleme pe cei patru ani. Numai că o societate are o perspectivă mult mai lungă de dezvoltare... Într-o societate, firmele de exemplu, au planurile de afaceri în orizonturi care se întind pe intervale de câte 10 şi chiar 20 de ani. Atunci a apărut, dintr-o dată, nevoia ca cineva, în paralel şi în cooperare cu statul, să gândească dezvoltarea de ansamblu a societăţii şi răspunsurile la marile întrebări dincolo de acest orizont de patru ani. Astfel, în momentul în care această nevoie a fost conştientizată (de exemplu, firmele au început ele să finanţeze, să sponsorizeze), aceste organizaţii neguvernamentale au început să gândească în paralel cu statul, dar pe un orizont mult mai lung de timp. Avem, astfel, o serie întreagă de organizaţii, la nivel deja global, care fac toată această muncă de gândire alternativă, de analiză critică şi de evaluare, în paralel cu instituţiile statului. Chiar astăzi sau ieri, de exemplu, am văzut nişte articole care menţionau nişte studii făcute de Amnisty International, organizaţie neguvernamentală, mi se pare, cu sediul la Londra, care face această muncă de elaborare şi de gândire alternativă pe nişte chestiuni legate de problematica mai largă a drepturilor omului. Sunt alte organizaţii neguvernamentale care se ocupă de gândire şi de analiză a lucrurilor în domeniul relaţiilor internaţionale. Sunt, de asemenea, alte organizaţii neguvernamentale care activează în domeniul economic. Unii dintre voi aţi văzut în librării, de exemplu: în fiecare an se publică şi se traduce şi la noi o carte despre problemele globale ale planetei. Se

160

I u l i a n F o t a

numeşte „Starea planetei – 2002, 2003, 2004” şi este un raport anual publicat de un institut neguvernamental de la New York, dacă nu mă înşel, şi care, în fiecare an, face un fel de radiografie a stării globale a planetei, din punct de vedere ecologic şi de mediu. Un raport care este extrem de important şi extrem de des folosit de toate guvernele din lume, întrucât acel institut face o treabă foarte bună şi de o foarte bună calitate. Multe dintre guverne consideră că nu are rost să mai cheltuiască bani în acelaşi domeniu şi este cu mult mai simplu să cumpere, pur şi simplu, produsul institutului respectiv, care înseamnă de fapt să achiziţionezi acea carte. Aici este un aspect care iar mi se pare important, faptul că, de multe ori, aceste organizaţii fac o treabă de care guvernul, din motive obiective, nu mai are timp, resurse sau oameni să se mai ocupe.

În România, în momentul acesta, este foarte important când discutăm de relaţia dintre administraţia centrală şi societatea civilă să luăm în calcul câteva aspecte cu care noi ne confruntăm de câtva timp încoace. Ne confruntăm poate că nu e cel mai bine spus… Sunt câteva aspecte pe care trebuie să le gestionăm. Sunt aspecte naturale care provin din simpla dezvoltare sau evoluţie a lucrurilor. Se discută foarte mult despre acest termen sau fenomen, care este globalizarea. Aţi văzut ce s-a scris. Inclusiv domnul preşedinte Iliescu a scris, de curând, o carte despre globalizare şi integrare, deci este un fenomen cu care se confruntă atât lumea academică, intelectuală cât şi lumea politică. Ca orice proces social, are o serie întreagă de aspecte pozitive şi o serie întreagă de aspecte negative.

Din punct de vedere al societăţii civile, acest fenomen de globalizare duce într-o direcţie foarte interesantă şi, respectiv, pare să ducă la crearea unei societăţi civile globale. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, pe de o parte, datorită avantajelor tehnologice – în special internetul este un mare câştig pe care societatea civilă l-a dobândit în ultimii ani – există o posibilitate de comunicare din ce în ce mai mare între societăţile civile din diferite state. Dacă, de exemplu, avem o organizaţie ecologică în România, o organizaţie ecologică în Germania, una în Bulgaria, una în Statele Unite şi una în Canada, la un moment dat ele pot să găsească similitudini sau interese comune în activitatea lor şi pot inclusiv să hotărască şi crearea unei organizaţii civile care să se ocupe de probleme de ecologie sau de mediu la nivel euro-atlantic. Se realizează dintr-o dată această integrare la nivelul societăţii civile, care luată sector cu sector duce la ceea ce astăzi se numeşte „societatea civilă globală”.

De ce este important acest lucru pentru administraţia centrală, inclusiv pentru un minister cum este Ministerul de Interne sau Ministerul Apărării? Pentru că ceea ce tu faci astăzi nu mai este analizat şi evaluat numai de propria populaţie şi de propriii cetăţeni. Ceea ce faci tu astăzi

161


este cercetat şi evaluat şi de către aceste organizaţii neguvernamentale din alte state.

Au fost, de curând, o serie întreagă de discuţii, acel raport al organizaţiei Freedom House din Statele Unite care făcea o analiză a stadiului de dezvoltare democratică şi a stadiului de evoluţie în anumite sectoare ale vieţii sociale din România. E o mare întrebare aici – dezbaterea nu cred că s-a finalizat încă – dacă este legitim sau corect să-ţi facă astfel de evaluări. Răspunsul care se dă de obicei, în general tinde să fie „da”, din două motive: pe de o parte, globalizarea face într-aşa fel încât tot ce se întâmplă pe această planetă astăzi să ne intereseze în egală măsură. În trecut era foarte simplu: în secolele XVI – XVII, ceea ce se întâmpla în America de Sud nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmpla în Europa. Europa putea să fie în perioada Renaşterii şi să treacă printr-o perioadă în care aveau loc multiple dezvoltări intelectuale şi culturale, iar America Centrală sau America de Sud să traverseze o perioadă de regres cultural şi economic. Două spaţii ale aceleiaşi planete nu prea aveau legătură una cu cealaltă. Astăzi, o multitudine de factori, în special această explozie a mijloacelor de informare în masă, transportul transcontinental (care te face să te duci din Europa în Statele Unite într-un timp exprimat în ore), comunicarea foarte rapidă, fie prin internet, fie prin alte mijloace, a făcut ca o anumită zonă a planetei să fie foarte dependentă de cealaltă.

Economic, lucrurile au evoluat foarte mult – aici este o problematică ce se referă la influenţarea reciprocă a pieţelor. Ştiţi foarte bine, sau poate aţi citit, acum câţiva ani a fost un val de criză: în ’98, dacă nu mă-nşel, un val de criză financiară care a plecat din America de Sud s-a propagat prin anumite mijloace şi metode în Asia de Sud-Est, a afectat Thailanda, Malaysia, Coreea de Sud, după care a afectat Rusia. Atunci a fost marea devalorizare a monedei ruseşti. Deci, iată, o criză financiară plecată din America de Sud traversează întreaga lume şi se stabilizează sau se finalizează undeva, în Rusia. Ei bine, această globalizare spune că atâta timp cât depindem unii de alţii în acţiunile noastre – şi o să dau imediat un exemplu clasic. Deja fiecare dintre noi are dreptul să se pronunţe ca cetăţean, într-o manieră elegantă, civilizată, intelectuală, cu privire la ce se întâmplă în alte părţi ale lumii. Exemplul clasic este procesul de integrare a României în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană. Dacă ar fi să judecăm de o manieră categorică şi puţin rigidă, am putea să spunem că toţi oficialii, în toţi aceşti ani, şi-au format diferite păreri sau opinii cu privire la dezvoltarea de ansamblu a României. Fie că veneau de la Bruxelles, fie că veneau din alte părţi, de la New York, nu aveau nici un drept s-o facă. Pe de altă parte, atâta timp cât România însăşi a solicitat integrarea în anumite cluburi – N.A.T.O., Uniunea Europeană –, şi atâta timp cât

162

I u l i a n F o t a

România a dorit să profite de avantajele pe care apartenenţa la aceste cluburi ţi-o dau, s-a considerat că este firesc să aibă loc un dialog între noi şi ei, cu privire la problemele care trebuie rezolvate, la reformele care trebuie finalizate pentru apartenenţa la aceste cluburi. Ei bine, acest dialog nu este numai un dialog guvernamental între Guvernul de la Bucureşti şi Comisia Europeană de la Bruxelles, sau Guvernul de la Bucureşti şi Guvernul de la Washington. Acest dialog este, în egală măsură, un dialog între societatea civilă de la Bucureşti şi societatea civilă de la Bruxelles sau societatea civilă din statele membre N.A.T.O. şi Uniunea Europeană.

Eu, personal, am avut de multe ori şansa să stau de vorbă cu tot felul de organizaţii neguvernamentale care veneau în România sau ne invitau pe noi în ţările lor pentru un dialog pur şi simplu pe probleme, nu neapărat legat de relaţiile bilaterale, ci legat de probleme de ansamblu: securitatea în Europa, securitatea în zona Mediteranei, securitatea transatlantică, Irakul, Orientul Mijlociu ş.a.m.d. Revenind acum la ceea ce vă spuneam, astăzi, când ne referim la societatea civilă, din ce în ce mai mult va trebui să înţelegem nu numai societatea civilă românească, dar să înţelegem şi toţi partenerii pe care-i avem în toate aceste state, care se consideră îndreptăţiţi – şi eu cred că sunt îndreptăţiţi – să se exprime despre situaţia din România, aşa cum şi noi la rândul nostru… Aici este un dezavantaj, că uneori s-ar putea să fii tratat mai cu lipsă de bunăvoinţă sau s-ar putea să fii tratat subiectiv, s-ar putea ca uneori analizele lor să nu fie foarte bine documentate, să nu se bazeze pe prea multe informaţii. Pe de altă parte, este şi un avantaj, pentru că şi eu, la rândul meu, pot să mă exprim şi am dreptul să mă exprim, cu privire la probleme de ansamblu, probleme de interes general care sunt decise sau se petrec în capitalele acelor state. Aşa cum Bruxelles-ul, de exemplu, vine şi evaluează starea de fapt şi mersul lucrurilor la Bucureşti, aşa şi Bucureştiul – societatea civilă din România este îndreptăţită să-şi exprime un punct de vedere cu privire la viitorul Europei. Ştiţi poate că o serie întreagă de reprezentanţi ai societăţii civile au fost invitaţi în mai multe situaţii la Bruxelles sau la Washington la diferite reuniuni, unde şi-au spus un punct de vedere despre viitorul N.A.T.O., viitorul Uniunii Europene, viitorul securităţii mondiale ş.a.m.d. Este un mare avantaj, pentru că în felul acesta vocea noastră este ascultată. În felul acesta, avem, ca ţară, şansa să ne exprimăm. Altfel, fiind o ţară ceva mai mică şi, în momentul acesta, poate şi mai puţin bogată din punct de vedere economic şi financiar, n-am avea poate această ocazie.

Din punctul acesta de vedere, această internaţionalizare a societăţii civile cred că prezintă şi un mare avantaj. Legat de relaţia administraţiei centrale cu societatea civilă prin intermediul acestui fenomen de globalizare, Ministerul de Interne are în acest moment, ştiţi foarte bine, o

163


serie întreagă de reprezentanţi, fie că sunt jandarmi, fie că sunt ofiţeri de poliţie, în Kosovo – oameni care fac o treabă foarte bună. Avem nişte aprecieri extraordinare la adresa activităţii lor în acele regiuni. Gândiţi-vă, imaginaţi-vă că acei oameni au ei înşişi de dezvoltat o relaţie cu societatea civilă. Ei nu dezvoltă relaţia cu societatea civilă din România, ci sunt obligaţi, prin natura muncii şi a funcţiilor, să dezvolte o relaţie cu societatea civilă din Kosovo, fie că este albaneză sau sârbă. Din punctul acesta de vedere, foarte important de înţeles este că astăzi relaţia cu societatea civilă presupune o foarte bună cunoaştere a domeniului relaţiilor internaţionale, în general.

Am să vă vorbesc despre cum era gestionat acest segment, al relaţiilor internaţionale şi cu societatea civilă, la N.A.T.O. Funcţionarul, profesionistul de relaţii publice, cel responsabil cu comunicarea într-o instituţie care ţine de administraţia centrală în toate statele din Uniunea Europeană şi din N.A.T.O. sunt, în egală măsură, şi foarte buni experţi în relaţiile internaţionale. Tocmai pentru că intervine această nouă dimensiune, la un moment dat este foarte important ca mesajul pe care îl ai şi realizările pe care le-ai înregistrat să fie transmise corect, nedistorsionat. Cerinţa minimă, cel puţin la acest nivel, este, de exemplu, buna cunoaştere a limbii engleze.

Vă spuneam că am lucrat trei ani de zile la Bruxelles, la Misiunea României la N.A.T.O., ca să vă dau un exemplu, să vedeţi cât de important este domeniul acesta, al relaţiilor publice, al comunicării şi al legăturilor cu societatea civilă. N.A.T.O., ca organizaţie internaţională, se structurează pe cinci divizii, deci cinci departamente mari. Una din cele cinci divizii este Divizia de Comunicare şi Relaţii Publice, care este condusă în acest moment de un francez cu rangul de secretar general adjunct. Omul e responsabil de comunicare şi relaţii publice în interacţiunea cu societatea civilă. Gândiţi-vă că atunci când vorbim de N.A.T.O., vorbim acum de 26 de ţări, deci acea divizie are în responsabilitate legătura cu societatea civilă din 26 de ţări, în acelaşi timp. De aceea, şeful acestei structuri este cel puţin la fel de important ca orice şef de la celelalte structuri, iar celelalte divizii sunt diviziile de forţă ale Alianţei Nord-Atlantice. Una este responsabilă cu relaţiile politice cu celelalte state, alta responsabilă de instrumentul militar, deci de armatele pe care N.A.T.O. le are la dispoziţie. Vedeţi, acest secretar adjunct este responsabil cu comunicarea şi, în egală măsură, cu factorul politic militar. Dacă o să întrebaţi pe cineva de la N.A.T.O. de ce, o să vă spună că N.A.T.O. este dator faţă de cetăţeanul contribuabil, fie că el este din Belgia, Franţa, Germania, Statele Unite – state membre N.A.T.O. – să răspundă întotdeauna de modul de gestionare a banilor, să se asigure întotdeauna de faptul că populaţia înţelege ceea ce

164

I u l i a n F o t a

face N.A.T.O. şi de ce. Pentru că N.A.T.O. nu-şi poate îndeplini misiunea dacă populaţia, opinia publică din aceste state nu sprijină acea misiune. N.A.T.O. nu poate trimite trupe în Afganistan dacă populaţia, opinia publică din statele europene este împotriva trimiterii de forţe acolo. N.A.T.O. este o organizaţie democratică, deci dacă populaţia nu doreşte un lucru, N.A.T.O. nu-l poate face. Este foarte important acest lucru.

Finalizând această prezentare a mea şi discutând puţin despre ministerul dumneavoastră şi societatea civilă, în peisajul sistemului de securitate naţională, unde de obicei intră aceste instituţii cu responsabilităţi (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii, alte agenţii guvernamentale sau instituţii ale statului) şi dacă ne uităm astăzi la ceea ce se întâmplă, după părerea mea, Ministerul de Interne este ministerul care are cea mai substanţială relaţie cu societatea civilă. Aici sunt două aspecte. Este, pe de o parte, aspectul cantitativ, pentru că ministerul, mai ales în formula actuală, Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin formula sa are o serie întreagă de compartimente, structuri care au o responsabilitate foarte importantă legată de securitatea cetăţeanului şi de protecţie a bunurilor. Avem aici Poliţia, care îndeplineşte o serie întreagă de funcţii de ordine publică. Avem Jandarmeria, avem pompierii, avem Protecţia Civilă, avem inclusiv structuri care, la prima vedere, poate nu vi se pare că ar avea responsabilităţi foarte importante, cum sunt Arhivele, dar care, până la urmă, gestionează zestrea, moştenirea, până la urmă identitatea noastră ca stat, pe o perioadă foarte lungă de timp.

Din punctul ăsta de vedere, Arhivele sunt cel puţin la fel de importante ca celelalte structuri. Bineînţeles, s-a adăugat componenta de administraţie publică şi sunt gestionate relaţiile şi sarcinile îndeplinite de prefecturi ş.a.m.d. În sistemul de securitate naţională, astăzi, nici o altă instituţie din sistem nu are, dacă vreţi, o relaţie atât de complexă şi de variată cu societatea civilă. Ministerul Apărării, mai ales acum, în faza în care se află (prin trecerea la armata profesionistă a redus foarte mult numărul încorporărilor, urmând ca în 2007 aceste încorporări, cel puţin la acest minister, să fie sistate), îşi diminuează semnificativ contactul, relaţia cu societatea civilă. Aceasta nu înseamnă că Ministerul Apărării nu are o relaţie cu societatea civilă. Numai că Ministerul Apărării nu are atât de multe motive ca Ministerul de Interne să interacţioneze cu această societate civilă. Când aveam şi încorporam câteva zeci de mii de militari în termen, evident că interveneau o serie întreagă de obligaţii, legate de: legătura cu familiile lor, asigurarea opiniei publice că tratamentul lor în unităţi este unul adecvat şi au o alimentaţie corespunzătoare. Legat de tratament, ştiţi bine că în trecut au fost nişte chestiuni… De asemenea,

165


interveneau o serie întreagă de probleme legate de gestionarea, dacă vreţi, a acestei armate care era foarte mare la vremea aceea. Astăzi, dacă vreţi, deşi nu mă ocup de relaţia Ministerului Apărării cu societatea civilă, dar din ce ştiu de la colegii mei, mai degrabă Ministerul Apărării trebuie să răspundă la întrebări legate de misiunile din Irak, Afganistan, modul în care gestionăm legătura cu N.A.T.O. şi mai puţin întrebări legate de situaţia militarilor în termen sau a problemelor sociale cu care armata se confruntă. Din punctul acesta de vedere, Ministerul Apărării Naţionale îşi specializează foarte mult relaţia cu societatea civilă şi o restrânge prin natura lucrurilor.

Dacă mergem dincolo de Ministerul Apărării Naţionale şi discutăm problema Serviciului de Informaţii, prin specificul activităţii este, poate, cel mai puţin prezentă această nevoie. Prin natura lucrurilor, ele nu trebuie să interacţioneze cu societatea civilă decât în măsura sau în limitele reglementate prin lege. Astăzi, cel puţin, ca urmare a procesului de democratizare şi evoluţie, s-au îmbunătăţit destul de mult. Revenind, discutând puţin această relaţie a Ministerului de Interne cu societatea civilă, ea este, după părerea mea, o provocare căreia deja ministerul îi face faţă cu succes de câtva timp. Cred că această provocare este în creştere, pentru că la nivelul administraţiei centrale, dacă discutăm numai sectorul ăsta de securitate naţională, Ministerul de Interne va fi principalul exponent al interacţiunii sistemului de securitate naţională cu societatea civilă. Pentru că, repet, sunt o serie întreagă de departamente, compartimente, care sunt foarte importante pentru viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Poate că aici trebuie făcută o paranteză. Vedeţi, în ultimii ani s-a tot discutat de conceptul de securitate naţională şi de maniera în care el a evoluat. În trecut – discutăm în special despre perioada de dinainte de ’89 – principala preocupare a unei ţări, principala temere, era ca nu cumva o altă ţară să vină peste ea cu armata şi să aibă o serie întreagă de inconveniente de aici: fie ruperea unei bucăţi din teritoriu, fie desfiinţarea ca stat (cum, de exemplu, s-a întâmplat şi cu Polonia de trei ori în ultimii 300 de ani), fie ocuparea şi transformarea într-un satelit. Era ocupaţie militară deşi, oficial, era stat independent. Acelui stat i se lua orice prerogativă de a gândi o politică externă, independentă. După 1989, datorită tuturor acestor transformări şi în special datorită dispariţiei tratatului de la Varşovia, o dată cu lărgirea acestor organizaţii – N.A.T.O. şi Uniunea Europeană – temerea legată de o astfel de agresiune sau de o astfel de invazie s-a redus foarte mult. Astfel, astăzi, în Europa, se consideră că nu există un risc semnificativ de invazie sau de agresiune militară din partea unui stat, la adresa altui stat. În Europa, astăzi, analiştii de relaţii internaţionale şi de probleme de securitate, nici unul dintre ei nu ia serios în calcul un astfel de

166

I u l i a n F o t a

scenariu. Când spun „în Europa“, mă refer la această Europă geografică, definită de noi până la România; adică mergem de la coasta Atlanticului şi până la graniţa României. Dacă mergem dincolo de această limită şi ne uităm pe partea cealaltă a Mării Negre, observăm că, în continuare, datorită unor factori, datorită specificului zonei, folosirea instrumentelor militare este încă un scenariu probabil.

Mă uitam zilele astea destul de atent în presă şi în buletinele informative, să văd ce se întâmplă în Georgia. Din păcate şi acolo, unul din posibilele scenarii de evoluţie poate fi inclusiv cel al unei insurecţii. Deja am înţeles că acum două – trei zile s-a tras în aer. S-au tras în aer focuri de avertisment, pentru a dispersa o anumită manifestaţie. Este un alt spaţiu şi nu intră sub incidenţa acestui model pe care vi-l prezint eu. În Europa de care vorbesc eu, şi după ce s-a stabilizat în mare măsură situaţia din Europa de sud-est, securitatea nu mai este gândită preponderent (sau primordial) în termeni militari. Securitatea este gândită în special în termeni de ordine publică şi în termeni economici. Cu alte cuvinte, cetăţeanul din Europa – şi aici să ştiţi că în egală măsură putem compara cetăţeanul din Belgia şi cetăţeanul din Franţa cu cetăţeanul din România – este din ce în ce mai mult preocupat de aspecte care ţin de protecţia lui ca individ, ca cetăţean. Asta înseamnă să nu-l agreseze nimeni, să nu-i restrângă nimeni drepturile şi libertăţile democratice şi să fie cât mai prosper din punct de vedere economic, să aibă cât mai mult posibilitatea sau oportunităţile de a fi un individ prosper. De aceea, de multe ori securitatea aceasta economică – sau aspectul economic al securităţii – contează mult mai mult decât aspectul militar.

Revenim acum la România, la cetăţeanul din România. Noi am mai făcut, în Ministerul Apărării Naţionale, sondaje şi sunt convins că şi prin Ministerul de Interne se fac… Dacă facem un sondaj şi întrebăm populaţia „De ce vă temeţi?”; „Care sunt factorii care credeţi că vă pun în pericol siguranţa individuală, ca cetăţeni?”, eu nu ştiu dacă găsiţi 5% dintre ei care să spună că se tem de o agresiune militară sau că invazia unei alte ţări în România poate să le afecteze siguranţa. În general, cetăţenii se tem de o serie întreagă de factori, fie că sunt factori care intră sub incidenţa ordinii publice, fie că sunt factori precum şomajul, corupţia, lipsa locurilor de muncă sau starea precară a sistemului de sănătate, care ţin de alţi factori. Din punctul ăsta de vedere, revenind, inevitabil, la aşteptările cetăţeanului din România şi la dorinţele lui, din punct de vedere al securităţii interne, Ministerul de Interne este cel care va fi şi este deja chemat să răspundă acestor aşteptări. Să luăm exemplul unor structuri ale ministerului – discutam chiar de curând cu cineva despre pompieri. Eu nu cred că o să găsiţi ceva negativ despre pompieri în presa de la noi decât aşa, cu totul

167


accidental. Pompierii, de exemplu, sunt percepuţi ca o instituţie sau o componentă a Ministerului de Interne care asigură, prin intervenţiile lor rapide şi foarte specializate, protecţia populaţiei împotriva incendiilor. Imaginaţi-vă ce-ar însemna o populaţie care n-ar avea pompieri! Ar fi un element de risc extrem de important. De asemenea, Protecţia Civilă, Jandarmeria – care îndeplineşte o serie întreagă de funcţii şi, în special în mediul rural, contribuie la asigurarea ordinii publice. Poliţia: ce ar însemna o societate fără o evidenţă informatizată şi fără posibilitatea de a realiza sau de a oferi o serie întreagă de servicii populaţiei? Din acest punct de vedere, poate că vestea bună e că Ministerul de Interne va fi o instituţie reprezentativă pentru sistemul de siguranţă naţională, din punct de vedere al siguranţei interne. Pe de altă parte, evident, ca orice rol important pe care eşti chemat să-l joci, sunt şi o serie întreagă de responsabilităţi pe care trebuie să ţi le asumi. De obicei, aici apar şi inconvenientele: aceasta înseamnă oameni, energie, timp alocat, înseamnă resurse financiare şi nu întotdeauna… Din păcate, România nu este o ţară atât de bogată, pe măsura nevoilor pe care le avem. Inevitabil, apar tot felul de probleme legate de distribuirea fondurilor, priorităţi.

Acestea sunt lucrurile despre care am vrut să vă spun, referitoare la relaţia unei structuri din administraţia centrală cu societatea civilă şi, în special, relaţia dintre Ministerul de Interne şi societatea civilă.

Domeniul meu de specializare nu este relaţia cu societatea civilă, ci sunt relaţiile internaţionale. De curând, am realizat un studiu pe problematica Orientului Mijlociu. Am lucrat vreo trei săptămâni la el şi am capul plin de tot felul de chestiuni legate de raporturile dintre Islam şi Occident, despre şiiţi şi suniţi ş.a.m.d.

Ca o paranteză, dacă ne-ar fi întrebat pe noi americanii, le-am fi spus cum să evite anumite greşeli: că nu e chiar atât de simplu să-i cataloghezi ca fiind de-o anumită factură. Acum constată că au nevoie măcar de experţi şi de unii dintre ei care, dincolo de apartenenţa la regimul acela, n-au fost decât nişte oameni care şi-au făcut meseria, şi-au îndeplinit responsabilităţile, iar fără ei nu se poate.

Când eram copil, îmi aduc aminte că am citit mai multe poveşti, în care Făt-Frumos găseşte o perie pe jos sau un alt obiect şi îşi întreabă calul ce să facă: să le ia sau să nu le ia. Răspunsul ştiu că mă enerva de fiecare dată, pentru că nu era tranşant şi clar. Calul îi spunea: „Dacă o să-l iei, te căieşti. Dacă n-o să-l iei, te căieşti”. Cu alte cuvinte, în relaţiile internaţionale e ca în povestea cu Făt-Frumos. Sunt anumite momente în care nu există decizii din care să ai numai de profitat. Când iei o decizie sau alta, există şi avantaje în această decizie, dar există şi inconveniente. Depinde de abilitatea şi de talentul tău de a gestiona deciziile astfel încât

168

I u l i a n F o t a

să obţii un maximum de beneficii şi un minimum de inconveniente. A se vedea cazul spaniolilor care s-au retras pentru că totuşi a fost o decizie a guvernului spaniol – şi acela era un guvern democratic ales. A fost o decizie sprijinită de opinia publică şi, în situaţia asta, contează mai puţin ce cred alţii despre tine. Atâta timp cât decizia ai luat-o democratic şi opinia publică, societatea civilă ţi-au legitimizat decizia fiind de acord cu ea, ai obligaţia ta, ca guvern, faţă de propria opinie publică. Aşa cum e, de exemplu, în Statele Unite, intervenţia statului în Irak. Atâta timp cât a fost sprijinită într-o proporţie foarte mare de către opinia publică americană, chiar dacă şi astăzi avem o serie întreagă de inconveniente, opinia publică americană în continuare, într-o proporţie destul de mare, sprijină prezenţa militară acolo. Eşti dator, prima dată, să fii responsabil faţă de propria ta opinie publică şi de propria ta populaţie. Din punctul acesta de vedere, dacă spaniolii au hotărât să se retragă, este dreptul şi decizia lor. Ei au spus că nu se retrag din lupta împotriva terorismului, dar se retrag din Irak. Aici este o problemă mai complicată: în general, europenii nu asociază Irakul cu lupta împotriva terorismului. Europenii se rezumă doar la Afganistan. Pentru ei, Afganistanul este, într-adevăr, parte din lupta împotriva terorismului. Irakul îl consideră mai degrabă o iniţiativă sau un interes american. De aici, această ruptură. Spania a spus: ne menţinem în lupta împotriva terorismului, trimitem oameni mai mulţi în Afganistan, tocmai ca să ajutăm acolo N.A.T.O. să aibă succes, dar, din punct de vedere al prezenţei în Irak, actualul guvern are un alt punct de vedere şi, ca urmare, ne retragem. Bun! Este dreptul lor. E mult de discutat…

Vreau să fac o precizare: problema refugiaţilor nu este legată de prezenţa trupelor României sau ale coaliţiei, în Irak sau în Afganistan. Problema refugiaţilor este o chestiune mai degrabă de natură economică, ce ţine de relaţiile dintre un nord din ce în ce mai bogat şi mai prosper (Uniunea Europeană, Statele Unite, Canada) şi un sud (sudul începând de la Mediterana, în jos) cu mari probleme de dezvoltare şi cu unele regiuni extrem de sărace. Chiar dacă noi stăm în Irak ori plecăm, sau chiar dacă americanii se duc în Irak sau pleacă de acolo, tot va exista această problemă, a refugiaţilor, pentru că va exista presiunea migratorie dinspre sud înspre nord. De curând, la Londra, Tony Blair preciza că această migraţie continuă este una dintre cele trei probleme, sau dintre cele trei pericole mari pe care Marea Britanie trebuie să le gestioneze, alături de terorism şi de relaţiile cu lumea islamică. Este un punct de vedere al Europei cel puţin, că America este mai protejată, este peste Atlantic.

Din acest punct de vedere, problema României este că în momentul acesta reprezintă bastionul către est. Când spun „către est“, nu mă refer către Ucraina sau Rusia neapărat, ci mă refer la Asia, de fapt. Una

169


din sursele principale de sosire a acestor refugiaţi este traversarea legală sau ilegală a diferitelor graniţe, dinspre est încoace. Noi ne vom confrunta cu această chestiune din ce în ce mai mult prin această protecţie pe care România, din punct de vedere fizic şi geografic, o asigură Europei, dinspre est. De aici rezultă un oarecare sprijin, dar şi o serie întreagă de presiuni, pe care Uniunea Europeană le-a făcut faţă de noi, pentru consolidarea controlului pe graniţă, punerea la punct a tuturor acestor servicii ş.a.m.d.

Ce se întâmplă dacă situaţia din Irak sau din Orientul Mijlociu se deteriorează? Este posibil să asistăm la un val suplimentar de refugiaţi. Aici este o chestiune foarte complicată pentru că şi refugiaţii sunt de mai multe feluri. În general, în Uniunea Europeană există o limită de saturaţie în această migraţie din ce în ce mai puţin legală, venită dinspre spaţii precum Orientul Mijlociu ş.a.m.d., pentru că apar probleme mari de integrare socială. Sunt probleme de educaţie, sunt probleme de diferenţe culturale.

Fac o paranteză: tot vorbim despre ordine publică, să vedeţi cu ce se ocupă colegii dumneavoastră de la Ministerul de Interne din Franţa… Poate că aţi văzut în ziare, acum câtva timp a fost o cerere care a fost considerată foarte extravagantă, din partea comunităţii musulmane din Franţa: ca femeile musulmane să aibă dreptul să facă poza pentru cartea de identitate cu voalul pe faţă. Imaginaţi-vă – o chestie absolut hazlie – o astfel de poză de buletin... Ei au justificat această cerere prin specificul cultural al religiei şi prin faptul că în religia islamică este acceptat acest port. Din păcate, acest lucru intră în contradicţie evidentă cu spiritul cărţii de identitate, care trebuie să permită, în primul rând, identificarea corectă a cărţii cu titularul ei. Ori, dacă poza se face cu voalul pe faţă, e un non-sens. Numai că acest exemplu, care poate să pară hazliu, arată ce probleme mari de comunicare culturală şi de integrare încep să apară între comunităţile musulmane sau islamice din Europa şi autorităţile europene. A mai fost şi dezbaterea cu însemnele religioase în şcoli, precum şi altele.

Din punctul acesta de vedere, este o problemă care pentru noi va conta din ce în ce mai mult. Importanţa noastră faţă de Europa creşte cu cât ne îndeplinim mai bine aceste responsabilităţi care sunt, pe de o parte, o protecţie a noastră ca ţară – pentru că nici pentru noi nu este simplu să avem tot felul de refugiaţi pe care trebuie să-i găzduim, să-i îngrijim, să le căutăm o soluţie de viitor ş.a.m.d. Noroc că deocamdată am înţeles că mulţi dintre ei se opresc doar în tranzit pe la noi, nu e România chiar punctul lor final de destinaţie. În continuare, încearcă să ajungă în Europa Occidentală. Numai că, pe măsură ce nivelul de trai va creşte (şi în România deja este vizibil), probabil că mulţi vor încerca să vină şi să rămână aici. Mă uit în fotbal, că deja parcă a crescut brusc numărul jucătorilor care au ca origine Africa de Nord, şi poate şi ăsta este un

170

I u l i a n F o t a

indicator… În momentul acesta, indiferent cum va fi situaţia în Irak, eu unul nu m-aş retrage de acolo. Aici e o problemă mai complicată… Problema relaţiilor cu Orientul Mijlociu şi Africa de Nord este foarte complicată. De ce? Ca să dau numai un exemplu: tot Orientul Mijlociu lărgit – Africa de Nord şi Orientul Mijlociu – ca produs naţional brut, nu se ridică în momentul ăsta nici măcar la nivelul Spaniei. Diferenţa de venit este covârşitoare între Israel (ca să iau un stat din zonă, singurul stat democratic în zona aceea, care are 15.000 de dolari pe cap de locuitor, la şase milioane de locuitori) şi Egipt, care are 67 de milioane de locuitori şi are doar 1.300 de dolari pe cap de locuitor. Deci, dintr-o dată, presiunea nu este neapărat de natură politică sau religioasă, ci este, pur şi simplu, o presiune economică şi un sentiment de insatisfacţie.

Un al doilea aspect important este şi populaţia foarte tânără. Vorbind despre Orientul Mijlociu, analiza arată că, în termen cam de 20 de ani, în jur de 60% din populaţie va fi sub 30 de ani. Vom avea o mare masă de zeci de milioane de tineri care au nevoie de un viitor cert şi care în momentul prezent nu prea au un viitor, pentru că, din punct de vedere economic, statele acelea nu sunt capabile să le ofere prea multe. Ei trăiesc din petrol şi petrolul este în Arabia Saudită. În ultimii 10 sau 12 ani produsul pe cap de locuitor a căzut de patru ori. Pentru că a scăzut petrolul, veniturile au scăzut şi ele. Oricum, veniturile sunt, în anumite state, concentrate pe un grup destul de redus de îmbogăţiţi şi o mare parte din opinia publică şi din populaţie nu are beneficii directe de pe urma acestui petrol. Toată această populaţie, în special tânără, care nu are un scop în viaţă, are două obiective, din ceea ce se vede: unul, să emigreze în Europa (pentru că sunt alte posibilităţi, alte slujbe, alţi bani) sau, acumulând frustări care sunt specifice într-un fel şi vârstei, sunt înclinate din ce în ce mai mult pe o pantă violentă. Chiar am văzut de curând un documentar cutremurător… Hammasul are nişte grădiniţe şi nişte şcoli sub oblăduirea lui. Plăteşte pentru educaţia celor de acolo dar, pe de altă parte, indirect ei au nişte beneficii: am văzut copii de 6–7 ani defilând cu cagule şi cu automatele pe piept. Nu era regie. Pur şi simplu… În multe din facultăţile palestiniene sunt (ca şi comisarii politici la noi) oameni speciali care, dacă vrei, te îndrumă şi te învaţă cum să faci să ajungi martir (din acela care se sinucide cu bomba pe piept). Din puntul ăsta de vedere, problematica Orientului Mijlociu devine foarte complicată, datorită unei evoluţii de care, până la urmă, nu ştiu dacă este cineva vinovat. Nu e vina Occidentului că a vrut să fie tot mai bogat, aşa cum poate nu-i nici vina lor că au rămas în stadiul acesta. Din păcate, a apărut elementul violent între timp.

— Dacă nu ar fi fost 11 septembrie şi nu ar fi fost Irak-ul, am fi fost la ora actuală în N.A.T.O. sau s-ar fi amânat puţin momentul?

171


— În N.A.T.O. am fi fost oricum. Nu trebuie să ne uităm numai la

11 septembrie, deşi sunt şi eu de acord că 11 septembrie a catalizat puţin lucrurile. În ce sens le-a catalizat? Chestiunea cu extinderea s-a pus pe masă demult, încă din ’90… În ’94 apare „parteneriatul pentru pace“. Încă din ’90, statele din Europa Centrală – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, într-o primă fază (Cehia şi Slovacia), România – au cerut integrarea în N.A.T.O. De exemplu, în ’93, preşedintele Iliescu, în primul său mandat, spune oficial în scris că România doreşte să fie membră a alianţei. După cum am spus, în ’94 avem de-a face cu „parteneriatul pentru pace“. Alianţa, nefiind pregătită pentru extindere, dar nevrând nici să refuze cererea acestor state, găseşte o formulă intermediară, din nevoia pregătirii acestor state pentru integrarea în alianţă. Astfel, mai câştigă câţiva ani. În ’97 avem o primă extindere cu Cehia, Polonia şi Ungaria. România şi Slovenia ştiţi că au fost marii perdanţi de la Madrid – este de discutat de ce. În orice caz, în ’99 apare acel M.A.P. (Membership Action Plan), care e o garanţie în plus a N.A.T.O. că se va produce extinderea şi M.A.P.-ul faţă de PfP (Partnership for Peace) – deci programul de pregătire pentru aderare organiza şi mai bine acest efort şi cu asistenţa lor, această integrare devenea şi mai credibilă.

În iunie 2001, dacă nu mă înşel, deci înainte de 11 septembrie, Bush are acel discurs faimos, în care spune că N.A.T.O se va extinde de la Marea Baltică la Marea Neagră. Chestiunea cu 11 septembrie, unde cred eu că a schimbat puţin lucrurile? Se discuta mai degrabă maniera de extindere. Erau diferite formule. Unii veneau şi spuneau: „Să începem cu o ţară sau două, cu grupuri mici, ca să nu ne fie nouă prea greu, în alianţă, să le digerăm”. Alţii veneau şi spuneau: „A avut loc o extindere cu state din Europa Centrală, să mergem cu state din Europa de Sud – România, Bulgaria – că acolo sunt nevoile de securitate”. Alţii veneau şi spuneau: „Să nu facem nici un fel de extindere, că-s mai importante relaţiile cu Rusia şi atunci…”

11 septembrie a contat foarte mult, pentru că a tranşat toate acele dezbateri. De ce? Pentru că a fost clar în momentul acela că cea mai bună protecţie împotriva terorismului este integrarea statelor în discuţie în N.A.T.O. De ce? Pentru că în felul acesta se garanta că statele acestea, într-un orizont de timp, vor fi prospere, democrate, libere ş.a.m.d. Robertson spune într-un interviu: „Cea mai bună protecţie împotriva terorismului este un stat prosper, bogat şi stabil, democratic.” Astfel de state nu sunt, în general, încurajate să apeleze la terorism, ca formă de rezolvare a conflictelor sau de promovare a intereselor. Din punctul de vedere al momentului „11 septembrie“ în chestiunea cu extinderea, Bush şi-a dat seama că nu mai are timp. Până la urmă, toate discuţiile de la

172

I u l i a n F o t a

Bruxelles erau chestiuni care ţineau, până la urmă, de o anumită comoditate a lor. Cu alte cuvinte, spuneau: „Hai să ne batem capul cu ei, dar aşa, mai pe îndelete, mai încet, că asta costă. Noi avem şi alte probleme, să nu forţăm lucrurile…” Erau state care spuneau: „Domnule, e mai importantă relaţia cu Rusia!” Ce se întâmplă? Europa Centrală întotdeauna a fost un spaţiu în care şi-au disputat influenţa fie ruşii, sub diferite forme (Imperiul Ţarist, U.R.S.S., Rusia), fie statele occidentale. Ori a fost Napoleon, care a vrut să cucerească inclusiv Rusia, ori a fost Hitler, ori, după aceea, au fost Statele Unite, cu interese clare… În momentul în care U.R.S.S.-ul a dispărut era absolut firesc, normal, ca Occidentul, sub formă de N.A.T.O şi U.E., să încorporeze tot acest spaţiu, pentru a nu-l lăsa altcuiva. Deci, un teren gol; dacă nu-l iei tu, îl ia altcineva. Despre integrarea în N.A.T.O., eu unul n-aveam dubii că se va produce. 11 septembrie, într-adevăr, a tranşat problema, pentru că Bush e şi puţin mai hotărât, ca texanul… Aceştia, de obicei, nu-s chiar atât de fini… sunt oameni care fac munca mai dintr-o bucată şi nu mai pierd vremea cu diferite amănunte. Europenii sunt mai cu fineţuri, dar se pun şi mai greu de acord. Franţa voia extinderea N.A.T.O., Marea Britanie – nu… După aceea intenţiile s-au inversat: voia Marea Britanie extinderea N.A.T.O, dar nu mai voia Franţa. Europenii întotdeauna s-au pus de acord ceva mai greu. Atunci Statele Unite au venit şi au spus: „Avem nevoie de aceste state pentru mai multe misiuni, nu numai legate de terorism, dar şi de stabilizarea Europei de Sud-Est şi de problemele care ţin de Marea Neagră şi Caucaz… N-are rost să mai pierdem vremea, oricum le vom lua în N.A.T.O., dacă nu în anul ăsta, măcar peste doi sau trei. Ce să mai aşteptăm, o tranşăm de pe acum!” Deci 11 septembrie a grăbit termenul şi cred că a şi eliminat discuţiile. Veniseră unii cu o formulă de genul 2-3-2. Spuneau: „Slovenia şi Slovacia – prima dată, pentru că nu costă mult; apoi, îi băgăm pe baltici, ca să avem grijă după aceea pe România şi Bulgaria.” Lume complicată – câte bordeie, atâtea obiceie!

Acum, să vedem dacă terorismul este duşmanul N.A.T.O. sau nu. N.A.T.O. trebuie să se confrunte cu o serie întreagă de focare de instabilitate regională. Să luăm un exemplu: Kosovo. Kosovo nu-i o problemă rezolvată. Acolo este un fel de acord între părţile implicate. Unele cu jumătate de gură l-au acceptat, dar l-au acceptat în ideea evitării unor tensiuni şi conflicte în perioada următoare. Dar Kosovo nu are un statut clar. În momentul acesta, el aparţine din punct de vedere juridic Serbiei şi Muntenegrului dar, pe de altă parte, majoritatea în Kosovo este albaneză în proporţie de vreo 90%. Dacă acolo se dă dreptul de vot şi sunt întrebaţi: „Voi ce vreţi să fiţi?”, ei vor spune imediat, la modul democratic: „Vrem să fim stat independent!” E greu de presupus că sârbii şi muntenegrenii vor

173


accepta. Au fost de curând tot felul de tensiuni inclusiv cu victime omeneşti, din păcate, datorită unei dificultăţi de înţelegere între cele două comunităţi. Dacă tensiunile escaladează şi Kosovo devine din nou o zonă fierbinte, nu există altă instituţie capabilă să gestioneze mai bine decât N.A.T.O. Ei sunt acum acolo cu acceptul guvernului de la Belgrad. Că guvernul de la Belgrad a fost mai mult sau mai puţin încântat să vadă N.A.T.O. acolo, asta-i altă chestiune. Ştiţi cine sunt marii fani ai N.A.T.O., acum, în Kosovo? Sârbii, pentru că, după ultimele tensiuni, N.A.T.O. i-a pus pe albanezi la punct. N.A.T.O. a intervenit pentru apărarea drepturilor sârbilor, minorităţii sârbe din Kosovo, N.A.T.O. a fost organizaţia care a luat atitudine în ceea ce priveşte distrugerea bisericilor de acolo… Într-un orizont de timp scurt, cei care vor insista ca N.A.T.O. să nu plece şi să rămână nu vor mai fi albanezii, vor fi sârbii. După cum se vede, politica este foarte schimbătoare. Din punctul acesta de vedere, fiind foarte dinamică, prejudecăţile nu-şi au locul. Trebuie să se ţină seama de interese şi dacă situaţia este convenabilă…

Şi Caucazul este o zonă unde s-ar putea ca tensiunile care se acumulează – şi se pare că evoluează nu foarte liniştitor pentru noi – s-ar putea să determine o anumită acţiune sau intervenţie a N.A.T.O. N.A.T.O. are o relaţie specială cu Caucazul, pentru că are un grup special de lucru pentru Caucaz. Georgia a cerut să intre în N.A.T.O. oficial, Azerbaidjanul – de asemenea. Deci, din punctul acesta de vedere, există o bază politică ca N.A.T.O. să intervină mai mult. Apoi, N.A.T.O. are o relaţie cu Rusia, prin acel comitet N.A.T.O. – Rusia. S-ar putea ca, la un moment dat, N.A.T.O. să se ridice în apărarea Georgiei, care, în momentul acesta este ameninţată cu separarea Adjariei de către restul…

Astfel, terorismul rămâne duşmanul principal, dar sunt o serie întreagă de pericole care pot solicita intervenţia N.A.T.O. Legat de terorism, rămâne de văzut dacă N.A.T.O. va folosi forţa militară direct împotriva terorismului. N.A.T.O. s-ar putea, mai degrabă, să facă altceva împotriva terorismului, de exemplu să facă paşi împotriva controlului armamentului, împotriva neproliferării armamentului nuclear. N.A.T.O. are această calitate: poate pune foarte multă lume la masă, invitând-o să discute. Ori, având această capacitate pe care multe organizaţii internaţionale nu o mai au, N.A.T.O. are un mare atu. Poate convinge nu numai 26 de state membre, dar şi statele din PfP (Parteneriatul pentru pace) – sunt peste 40 de state – să adopte o anumită conduită, o anumită atitudine.

— Aş face o paralelă. Spania a avut alegeri, da? Au venit atentatele chiar înaintea alegerilor. Spania a participat la acţiunile din Irak. România are anul acesta alegeri… Dacă ar fi – Doamne, fereşte! – un atentat în România, politicul din România ar mai menţine trupele în Irak?

174

I u l i a n F o t a

— Acum ce să spun, întrebarea e la modă. După Madrid, tot ce

era delegaţie occidentală în România, punea întrebarea asta. Ce să vă spun, sunt o serie întreagă de factori pe care nu-i poţi stăpâni de acum… Depinde, de exemplu, ce fel de explozie ar fi. Dacă pocneşte o petardă şi face un pic de fum, aproape că trece neobservată. Dar dacă se produc victime… Apoi, depinde în ce moment. Opinia publică, asta-i marea problemă în politică, că altfel ar fi simplu la alegeri… opinia publică întotdeauna este imprevizibilă, are atitudini de moment, poate fi influenţată, cum a fost în Spania. Cu trei zile înainte de alegeri, Aznar era câştigător. Aznar a pierdut alegerile nu pentru că Spania era în Irak, ci pentru că opinia publică a considerat că s-a încercat manipularea şi minţirea ei în ceea ce priveşte atentatul. Pentru că ei s-au grăbit să spună că E.T.A. a fost – justificat, nejustificat, nu-mi dau seama. Poate că cineva a gândit electoral şi o fi considerat că dacă e E.T.A., atunci e în avantajul lor. Opinia publică n-a sancţionat prezenţa militară în Irak, cât a sancţionat lipsa de onestitate în relaţiile cu ea. Asta este o chestiune. S-ar putea ca atentatul să strângă rândurile. E foarte complicat, nici nu ştiu cine ar avea dreptate, pentru că ar trebui să faci atâtea analize… Ar fi, la un moment dat, irlevant. Ce să vă spun, contează foarte mult şi implicarea, contează foarte mult şi rolul îndeplinit. România încearcă să facă o politică externă echilibrată, pentru că noi de fiecare dată am spus că în anumite situaţii trebuie să foloseşti forţa militară şi datoria noastră de aliaţi este să-i ajutăm pe ceilalţi s-o facă. Nu-s numai americanii în Irak. Din 26 de state N.A.T.O., 18 au, în momentul ăsta, trupe acolo. Deci două treimi din membrii N.A.T.O. au trupe în Irak.

Pe de altă parte, în egală măsură încercăm să dezvoltăm un dialog cu statele arabe. Încercăm să punem în discuţie problema sărăciei, pentru că terorismul nu provine numai din antipatia lor faţă de americani. Terorismul provine, într-o foarte mare măsură, din probleme de dezvoltare economică şi sărăcie. Pentru că, dacă am posibilităţi să mă dezvolt, să fac o afacere, să găsesc o slujbă bună, nu-mi mai este mintea chiar atât de mult la terorism. Dacă n-am alte şanse, este o criză de identitate acolo. Sigur, acţiunile lor trebuie să aibă totuşi o logică. Au lovit în Istanbul pentru că acolo va avea loc summitul N.A.T.O. şi au considerat că turcii, într-un fel, deschid poarta Occidentului către Orient. Au lovit în Spania pentru că probabil au avut posibilitatea să se mişte lejer. Spania are comunităţi musulmane largi – dacă umblă un arab pe stradă nu deranjează pe nimeni, nu ţi se pare suspect. Probabil că au fost şi altele… Ei au profitat de nişte avantaje logistice care existau acolo. E foarte dificil de spus, eu sper să nu se întâmple. Se fac eforturi, şi ştiu asta din interior; nu numai că se fac eforturi mari dar, cel puţin până acum, eforturile s-au dovedit foarte

175


eficiente în a asigura prevenirea şi eliminarea factorilor de risc în domeniul acesta. Cu toate acestea, e ca în povestea cu peria. La un moment dat, contează mai degrabă să fii conştient de decizia pe care o iei. Este o problemă în care, dacă nu ne implicăm, sunt alte inconveniente, alte dezavantaje. Nu neapărat un atentat terorist poate să fie cel mai mare inconvenient pentru noi.

— Există o opinie, că N.A.T.O. ar fi o organizaţie caducă şi se menţine datorită intereselor americane de a-şi asigura prezenţa în Europa. Ce părere aveţi dumneavoastră?

— Ştiţi care-i al doilea stat, după N.A.T.O., care are interese foarte mari ca N.A.T.O. să existe? România! Imaginaţi-vă, discutăm despre o organizaţie din care deja facem parte. Din punctul acesta de vedere, chiar dac-ar fi adevărat ce spuneţi, pe mine mă interesează mai puţin. Asta ar fi culmea, adică am intrat în această organizaţie şi acum să mă uit cum se duce de râpă. Pentru că, indiferent despre ce cred unii despre N.A.T.O., interesul meu este ca această organizaţie să existe şi să fie relevantă.

Acum, să discutăm chestiunea! Am să vă spun de ce nu cred că N.A.T.O. este caducă. Singura armată unde am întâlnit voci sceptice, şi chiar reţinute, în legătură cu N.A.T.O., este armata americană. Ei cred că, cel puţin într-o anumită situaţie, au fost dezamăgiţi de către aliaţii lor; aşteptând un sprijin, el n-a mai venit… apropo şi de retragerea Spaniei. S-ar putea să constataţi că mai degrabă anumite cercuri din Statele Unite pot să spună: „Cu ce ne ajută pe noi organizaţia asta? Atunci când avem nevoie de ea, sau de ei, nu putem conta.” Deci ipoteza că N.A.T.O. există numai pentru poporul american nu este adevărată. Europenii insistă acum, mult mai mult decât americanii, pe existenţa N.A.T.O, chiar dacă nu se vede. Am să vă spun de ce: dacă tu, ca ministru de externe olandez sau belgian, te duci la Washington şi vrei să ai discuţii cu ministrul apărării american, să vezi ce mai au de gând ei, ce mai spun, ce fac, tu ce să faci ş.a.m.d., dacă n-ar exista N.A.T.O., n-ar avea nici o bază să se ducă acolo. Ar putea să nu-l primească. Cât timp sunt aliniaţi şi ceri o întrevedere cu ministrul american al apărării, nu te pot refuza. Iată marele avantaj al alianţei! Ministrul român de externe sau al apărării, dacă se duce la Washington – e în trecere prin oraş, se duce la o conferinţă – şi vrea să-l vadă pe ministrul apărării american, să stea de vorbă o jumătate de oră cu el, nu-l poate refuza. Pentru că acesta este spiritul alianţei. Tot aşa şi dacă vine la Bucureşti un ministru. De asta suntem aliaţi, să ne consultăm reciproc. Dacă n-ar exista N.A.T.O., ei n-ar avea nici o obligaţie să stea de vorbă cu cineva, cu vreun stat din Europa, printre altele, nerelevant poate din punct de vedere militar, comparativ cu ei. Europenii înţeleg foarte bine că, având

176

I u l i a n F o t a

N.A.T.O., pot să-i mai influenţeze pe americani. Dacă N.A.T.O. dispare, americanii se simt şi mai puţin îngrădiţi să facă ce vor.

— E adevărat că Uniunea Europeană îşi creează propriile structuri militare?

— Da, dar procesul merge foarte greu, foarte lent. Au avut un anumit plan în ’99 şi acum deja l-au schimbat, pentru că şi-au dat seama că ce-şi propuseseră ca obiective atunci nu le-au putut îndeplini. Pentru Uniunea Europeană, procesul va mai dura. Uniunea Europeană va ajunge mai devreme sau mai târziu… Trebuie făcută o precizare: Uniunea Europeană nu-şi construieşte o armată europeană. Construieşte o politică de apărare, ceea ce e altceva. Aceasta înseamnă că fiecare ţară îşi păstrează armata dar, dacă va fi nevoie, de la Bruxelles se poate da o comandă comună ca noi să trimitem un batalion, britanicii un batalion şi nemţii un batalion. Armatele acelea rămân, însă, în continuare, armate naţionale! A face o armată europeană ar fi însemnat să faci o armată, de exemplu să dea nemţii tancurile, francezii aviaţia şi britanicii marina – însemnând că britanicii taie aviaţia şi tancurile, că dau nemţii, francezii taie marina şi aviaţia că… Asta ar presupune armată europeană, şi nu se va întâmpla deocamdată. Se va lucra ca la N.A.T.O.: fiecare ţară îşi pregăteşte armata şi şi-o înzestrează şi, dacă e nevoie, se discută politic, se ia o decizie, se face o unitate mixtă multinaţională, cum s-a trimis şi se trimite în Congo, aşa cum a fost ultimul caz, ultima acţiune europeană.

— Ce rost are, cum se justifică acest acord, cum există N.A.T.O.? — Ce se întâmplă… problema e cine ia prima dată… Care e

diferenţa dintre N.A.T.O. şi Uniunea Europeană? Diferenţa mare e că dacă există N.A.T.O., atunci prima dată discuţia se poartă în N.A.T.O., şi atunci sunt şi americanii la masă. Dacă se hotărăşte să fie o acţiune Uniunea Europeană, atunci discuţia se ia în Uniunea Europeană, se hotărăşte o atitudine comună acolo şi după aceea se merge cu ea la N.A.T.O. Ori, una este să discuţi de la început, să poţi influenţa pe fiecare, pe rând, şi alta este ca în 15 state, sau 25 – câte sunt acum, în Uniunea Europeană, să vină cu un punct de vedere format. Aici este bătălia mare: unde se discută prima dată o chestiune de securitate. Cu alte cuvinte, dacă Uniunea Europeană îşi face apărarea europeană, s-ar putea, într-adevăr, ca asta să însemne sfârşitul N.A.T.O. şi, eventual, retragerea americanilor din Europa. Pentru că, vedeţi, suntem într-o familie, soţul şi soţia. Dacă eu, soţul spun: „Am hotărât că mergem în concediu la mare. Tu ce părere ai?”, atunci răspunsul e: „Dacă tu ai hotărât, ce mai… dacă voiai să ştii părerea mea, mă întrebai înainte să hotărăşti.” Exact acelaşi lucru se va întâmpla şi acolo. Uniunea Europeană poate hotărî ceva fără participarea Statelor Unite. În acel moment, americanii sunt ca şi excluşi din Europa. Bătălia

177


mare, până la urmă, este cine hotărăşte primul, ce format: N.A.T.O., şi atunci sunt participanţi şi americanii, sau numai Uniunea Europeană, şi atunci americanii nu au prea multe de spus.

— Cum s-a întâmplat că S.U.A a trecut peste hotărârea Consiliului de Securitate?

— Dar ce reprezintă Consiliul de Securitate? Trebuie să învăţăm să renunţăm la o serie întreagă de dogme pe care le-am moştenit sau le-am învăţat din diferite cărţi, fără ca ele să mai fie valabile astăzi. Consiliul de Securitate contează atâta timp cât cele cinci state care sunt cu drept de vot se pun de acord. De când s-a înfiinţat O.N.U., din ’45 mi se pare, până astăzi, cred că doar de trei sau de patru ori – în cincizeci şi ceva de ani – Consiliul de Securitate s-a pus de acord. Ultima dată cred că a fost când a intervenit în primul război din Golf, când a invadat Saddam Hussein Kuwaitul. Din punctul acesta de vedere, Consiliul de Securitate contează prea puţin în relaţia cu un stat puternic. Pe de altă parte, mai e şi un alt aspect: spuneţi-mi şi mie, dumneavoastră aţi fi de acord ca soarta dumneavoastră (sau interesul dumneavoastră) să fie hotărâtă de tot felul de state din Oceania, Asia ş.a.m.d.? Moral, etic, nu sună prea bine, dar din punct de vedere al politicii şi al interesului unui stat, prima dată trebuie să te gândeşti la interesele tale şi ale propriei populaţii. După aceea, te gândeşti la interesele celorlalţi. Teza pe care se merge în momentul ăsta… credeţi că europenii ţin prea mult cont de Consiliul de Securitate? Când s-au dus în Congo, de exemplu, n-a fost rezoluţia Consiliului de Securitate. Au hotărât la iniţiativa Franţei şi au intervenit în Congo. Să nu cădeţi în capcane din astea care se vehiculează prin presa internaţională de către partea adversă, atunci când lor nu le convine. În momentul în care se schimbă roata şi începe să le convină, să vedeţi cum nu mai contează Consiliul de Securitate nici pentru ei. Credeţi că pentru ruşi, vis-à-vis de ce fac în Cecenia, contează Consiliul de Securitate!? Vreau să vă spun că nu dau doi bani pe Consiliul de Securitate în momentul în care discută. S-a încercat, nu de alta. Problema Ceceniei… Când se discută Irakul, imediat Consiliul de Securitate… Credeţi că Bush, între propria populaţie, opinia publică americană şi Consiliul de Securitate unde, de exemplu, Libia avea preşedinţia Comisiei pentru Drepturile Omului (Libia, înainte să se convertească Ghadafi la un comportament mult mai civilizat)… Atâta timp cât populaţia te susţine, te sprijină şi e democratică decizia, nu contează prea mult Consiliul de Securitate.

— Populaţia poate fi influenţată. Dar ea poate influenţa? — Da, dar cu o condiţie: dacă populaţia este bine informată. — Informată – de către cine? — De către mijloacele de informare în masă.

178

I u l i a n F o t a

— Deţinute de către cine? — Care mijloace? — Mijloacele de informare aşa-zise independente… — Acum ştiţi ce se întâmplă; ajungem la o situaţie care este

imposibilă. Dacă toate mijloacele de informare în masă sunt deţinute de către cineva, atunci, spuneţi-mi şi mie, noţiunea de „societate democratică” îşi mai are sens? De ce ne mai străduim să construim? Vă întreb pe dumneavoastră. În momentul acesta, speranţa noastră este să facem din România o ţară democratică. Ce va fi presa? O afacere privată deţinută de nişte oameni – trusturi sau indivizi, nu contează – după modelul occidental. După părerea dumneavoastră, ce-ar trebui să facem? Să renunţăm la presă? Doar pe bănuiala că s-ar putea să fie manipulată de proprietari? Nu! Toate aparţin unor trusturi! Unele sunt trusturi naţionale, altele sunt trusturi internaţionale… Vreau să spun că este o problemă falsă! Ştiţi unde este adevărata calitate a presei? Nu există un singur ziar! Există tendinţa unora de a influenţa presa într-un fel sau altul. Absolut de acord! În Occident, această garanţie, această protecţie se realizează prin multitudinea de ziare şi de posturi de televiziune care există. Pentru că, mergând pe criterii economice, dacă un ziar începe să propage o anumită teorie, o anumită abordare, toate celelalte ziare nu vor face decât să arate cu degetul şi să spună: „Uite, în solda cui este, cine îl plăteşte! Ce scrie el şi ce publică nu are credibilitate, e de doi bani, nu-i mai cumpăraţi ziarul, că citiţi propagandă ieftină!” Din acel moment, cetăţeanul de rând, care, totuşi, e descuiat la minte şi are posibilitatea să aleagă, exact asta face. Îşi spune: „Ăsta încearcă să mă manipuleze!” Omul, dacă are un anumit nivel de educaţie, niciodată n-o să accepte de bună voie manipularea. Cum a simţit-o, cum nu mai „muşcă“! Şi în acel moment, cum să vă spun, există un remediu absolut verificat, cel puţin în ultimii 150 de ani de libertate a presei: alternativa de surse de informare şi analiza lor comparativă. Omul nu e prost. Omul poate fi prostit mai ales prin lipsă de acces la informaţia publică. Cât timp accesul este neîngrădit şi există alternativa unei prese libere şi critice, mai devreme sau mai târziu, omul votează. Dacă în comunism existau alegeri libere, scăpam de comunism de acum 20 de ani, aşa cum la un moment dat s-a şi încercat (în ’68, de exemplu, în Cehoslovacia). Ca să construieşti o societate democratică, până la urmă, n-ai nevoie de foarte multe ingrediente. Ai nevoie doar ca aceste ingrediente să existe!


179

TITI DINCĂ

Redactor la televiziune, publicist comentator şi director de programe la Televiziunea Română (din 2003), Titi Dincă s-a specializat în istoria şi filosofia religiilor, fiind absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Autor de studii de specialitate, filme documentare, dar şi comunicări ştiinţifice, face parte, din anul 2000, din Comisia de dialog interreligios a Consiliului Ecumenic al Religiilor, de la Geneva – Elveţia. În anul 2002 şi-a susţinut teza de doctorat, cu titlul „Revelaţia în religiile monoteiste – iudaism, creştinism, islamism”, fiind confirmat cadru didactic universitar la Academia de Artă „Nicolae Grigorescu” şi la Universitatea “Titu

Maiorescu”. Este distins cu ordinele „Crucea Patriarhală”, „Crucea Moldavă”, cu alte medalii pontificale.

ă mulţumesc pentru invitaţia de a conferenţia în instituţia dumneavoastră, sunt onorat. Evident, nu pot să-mi declin nici

o ipostază în care m-aş afla în ţară sau în străinătate, altă calitate decât cea de jurnalist, pentru că inerent, atunci când te formezi pe o anumită linie profesională, atunci când îndrăgeşti o linie profesională, nu poţi să te desparţi de ea. Chiar înainte de a veni aici, îmi dăduse telefon o distinsă realizatoare de televiziune, foarte implicată în programele cu caracter militar şi de apărare, o cunoaşteţi cu toţii, doamna Dona Tudor, cu o oarecare doză de reproş: de ce n-am vrut să plec în diplomaţie. I-am spus că prima iubire nu se părăseşte. Aşa a fost să fie, să fiu în Televiziunea Română. O să încerc să vă spun câteva lucruri, să profit de această întâlnire pe care încerc să o facem cât mai colocvială. O să trecem de aspectul pur oficial. M-am consultat cu colegii dumneavoastră înainte, privind un posibil punctaj cu probleme pe care am putea să le atingem, din care să învăţăm, pe de o parte şi eu într-o relaţie directă – ştiţi, noi avem tot timpul camera de luat vederi – e un alt tip de relaţie. Şi chiar dacă e directă, este oarecum indirectă. Ca atare, aici experienţa mea de catedră îşi va spune mai mult cuvântul decât cea de televiziune.

V

Să încep prin a vă spune că ne aflăm, inevitabil, în România, ceea ce este foarte interesant şi ar fi trebuit să fie perceput la dimensiunea unei reale particularităţi într-o schimbare de mentalitate. Atunci când vorbeşti de

180

T i t i D i n c ă

jurnalism, atunci când vorbeşti de relaţii publice, atunci când vorbeşti de priorităţi pe o agendă publică, trebuie inevitabil să operezi cu anumite clivaje. Şi astea sunt de obicei determinate de timp. Observam prin ultimele analize pe care le făceam că în ciuda faptului că scade semnificativ consumul de televiziune, şi scăderea în ultimii doi ani este de aproape 10%, ceea ce înseamnă imens pentru doi ani de zile, se contrabalansează prin creşterea numărului de cititori şi consumatori de cinematografe. Sunt date de ultimă oră pe care vi le spun aşa, chiar cu titlu de introducere, dacă vreţi, date privind apetenţa publicului pentru piese de teatru, pentru lucruri foarte serioase şi foarte aşezate. De când am venit în televiziune şi până-n ziua de azi, pe mine m-a preocupat un lucru care mie mi se pare cel mai important în orice ai de comunicat, indiferent de faptul că este ştire, că este notă, comentariu, film documentar ş.a.m.d.: să nu te foloseşti de posibilitatea superficializării emoţionale a omului, a individului, a partenerului. Fenomenul este global, nu este aplicabil numai la noi în ţară, s-a operat foarte mult cu această superficializare emoţională. Tot timpul pe primul plan a fost ştirea-şoc, tot timpul pe primul plan a fost ceea ce poate provoca o emoţie imediată, ca atare poate aduce o audienţă mărită, indiferent de faptul că este vorba de presă scrisă sau de audio-vizual. Ei, şi atunci cred că este o problemă de deontologie a omului care comunică – şi toţi suntem aici, deopotrivă, şi dumneavoastră, şi eu, comunicatori, şi colegii mei din televiziune ş.a.m.d. Este discernământul cu care face o anumită comunicare, discernământul care trebuie să fie asimilat unor valenţe. Gândiţi-vă tot timpul că publicul, că oamenii din faţa dumneavoastră nu sunt omogeni, aşa cum dumneavoastră-n sală nu sunteţi omogeni ca percepţie. Şi atunci trebuie să fie stabilite nişte criterii care să se aşeze undeva în planul subconştientului jurnalistului, al comunicatorului, al omului de relaţii publice, astfel încât aceste criterii să creeze etapele necesare unor comunicări definitorii – pentru ce are de spus şi să acopere, pentru că aici este problema cea mai importantă – să acopere nevoile fiecăruia în parte. Altfel vă treziţi cu, aş spune eu, un fel de barieră, pe de o parte, şi un fel de separare artificială a publicului pe care îl aveţi. Unii vă înţeleg, alţii nu vă înţeleg. Sau, unii ne înţeleg, ca să vorbim în maniera cât mai colegială cu putinţă, în timp ce alţii nu înţeleg, sau nu înţeleg exact ce am avut de spus. Vă spun o experienţă de-a mea: atunci când făceam emisiuni religioase, şi mai ales documentarul – ultima mea pasiune, după ce am renunţat la talk-show-uri a fost documentarul religios, să-i spunem caleidoscopic, religios cultural, mai mult –, având o oportunitate de a realiza în mai multe ţări europene astfel de documentare, mă gândeam ce am eu de spus în treaba aceea. Şi alegeam pe mai multe planuri: să oferi şi omului care are preferinţe de tip intelectual – cultural

181


anumite date, celui care doreşte informaţie pură să-i oferi şi lui în acelaşi film documentar, să spunem, sau în acelaşi reportaj, în aceeaşi notă, şi lui anumite date. Celui care are o apetenţă, să spunem, spre estetic, să-i oferi şi lui ceva în cuantumul jurnalistic cu care operai, şi celui care, inevitabil, fiind un film religios, are o chemare mai mistică să-i oferi şi lui ceva, astfel încât fiecare să fie mulţumit. Şi am încercat tot timpul să fac comparaţii de tipul acesta şi combinaţiile vă mărturisesc că au fost reuşite. Astfel, se ajunsese la un moment dat la câte zece difuzări ale unui documentar pe toate canalele, pentru că realmente, fiecare om putea să găsească ceva deosebit, mai ales din prisma care îl interesa. De ce v-am spus toate acestea? Pentru că, în fapt, indiferent de faptul că sunteţi redactori la unele reviste, sau Radio, la Redacţia TV-Film a ministerului, sau de relaţii publice, indiferent ce activitate aveţi în mod curent, atunci când faceţi un act de comunicare, în primul rând trebuie să identificaţi ferm partenerul, pentru că altfel nu se poate. Iar dacă partenerul este un grup, atunci e mai dificil de identificat. Este un partener generic cu care operaţi, şi atunci trebuie să depăşiţi puţin şi bariera formalului şi trebuie neapărat să intraţi puţin în psihologia de grup, astfel încât comunicarea să aibă foarte multă eficienţă.

Acum, eu aş atrage atenţia puţin asupra unor schimbări cu care operăm pe fondul a ceea ce începusem să vă spun la început: o schimbare de mentalitate care se face simţită în ultimii ani în „piaţa de televiziune”. Nu-i în fond „piaţa de televiziune”, e societatea românească. Deci publicul majoritar deja începe să se orienteze, se aşează pe anumite nişe. Nişele acestea pe care se aşează, din fericire, cel puţin din perspectiva mea, sau din perspectiva multor oameni care au, să spunem, o percepţie matură asupra lucrurilor, sunt zonele care sunt de cultură, de educaţie, de prevenţie ş.a.m.d. Lucrul ăsta este foarte bun. Noi îl avem confirmat statistic. Ce este iarăşi important în această ipoteză de lucru, este şi faptul că mult public tânăr se aşează pe nişele despre care vorbeam. Zic foarte important, pentru că avem experienţe din ce în ce mai surprinzătoare. Mi s-ar fi părut anormal să spunem, prin ’99 sau ’98, să vezi la un spectacol al Mariei Tănase, public de 18, 19, 21 de ani. Şi la ultimul spectacol Maria Tănase, făcut de Televiziunea Română, stăteau în picioare, pe margine, şi 20-30% din public era de vârstă de până la 23 de ani. Cred că este o căutare continuă, o revenire mai degrabă la un anumit set de valori de care societatea, individul are nevoie. Poate şi faptul că nu a existat un proces foarte coerent educaţional –planurile de şcolarizare trebuie să aibă acum nişte contra-beneficii, aici sunt multe chestiuni de luat în calcul, nu sunt eu în măsură să le iau. Eu sunt doar atent cu ce material de lucru operăm. Şi materialul de lucru cu care operăm este acelaşi cu care operaţi şi dumneavoastră. Spunându-vă şi revenind la treaba aceasta, mă gândesc

182

T i t i D i n c ă

să vă atrag atenţia asupra faptului că de doi-trei ani, practic Televiziunea Română este preocupată ferm de a face oarecum o concurenţă decentă posturilor comerciale – nu este miza noastră să intrăm în concurenţă cu posturile comerciale. Noi niciodată nu am avut o astfel de miză. Poate că undeva, prin ’97, s-a încercat, a fost o tentativă de a intra în competiţie cu posturile comerciale dar, în acelaşi timp, a trebuit să găsim o cale de mijloc astfel încât finalmente reţeta extrapolată a ceea ce vă spuneam să fie legată tocmai de concretul actului de a oferi unui public vast cam ceea ce îşi doreşte fiecare: în program să găsească câte o părticică din ceea ce îşi doreşte. Noi ne aflăm acuma în plin proces de rebrenduire. Este un moment important – şi bănuiesc că şi dumneavoastră veţi fi foarte preocupaţi în scurt timp de acest proces – nu de rebrenduire a televiziunii, ci de faptul că, din câte ştiu eu, la anul sau peste doi ani este prevăzută rebrenduirea de ţară. Adică România trebuie să treacă şi ea printr-un proces de rebrenduire. Ca să fiu mai explicit, mie nu prea-mi plac cuvintele de provenienţă străină şi le folosesc cu greu, este vorba de o definire mai clară a identităţii. Dar identitatea asta este de mai multe tipuri. În ultimă instanţă, dacă te uiţi într-un dicţionar ce înseamnă brand, Oxfordul îţi dă ca brand ness-caffee. Vă dau exemplul cel mai elementar. El este un brand pe piaţă, este un nume, are un logo, are un titlu, are o siglă şi cu acestea a intrat în conştiinţa publică. Deci asta vă spuneam, că într-un an, doi, va avea loc şi procesul de rebrenduire de ţară. Procesul de rebrenduire de ţară va însemna foarte mult pentru România, pentru că, inevitabil, el va fi asociat unei viziuni europene contemporane şi, ceea ce este mai important, este un proces de rebrenduire – permiteţi-mi, vă rog, să folosesc în continuare acelaşi termen, pentru că nu-i găsesc valenţele semantice cele mai adecvate în limba română. Un proces de rebrenduire este un proces pe termen foarte lung. Este asemenea unui proces de campanie. Este un proces care poate dura între trei şi zece ani de zile.

Revenind la Televiziunea Română, ne aflăm în plin proces de rebrenduire care va avea un switch undeva în 11 iunie. Spun un switch pentru că în momentul acela ne schimbăm identitatea grafică, ne schimbăm câteva dintre elementele de funcţionalitate şi revenim la ceea ce am fost percepuţi dintotdeauna: T.V.R. Cu toţii ştiţi în momentul de faţă, vedeţi pe micul ecran „România 1”, „T.V.R 2“ – nu mai înţelegem câteodată nici noi despre ce este vorba. Deci revenim la T.V.R.: T.V.R. 1, T.V.R. 2, T.V.R. Cultural, care este un canal de nişă pentru care prevedem ca în scurt timp să devină T.V.R. 3 şi T.V.R. Internaţional, care este un canal dedicat românilor din străinătate. În contextul ăsta, am avut foarte mare grijă asupra creionării, cu parteneri externi de multe ori, pentru că n-am găsit parteneri compatibili în materie de rebrenduire în ţară. Aici este încă o

183


problemă: foarte puţini sunt capabili să facă un concept de lungă durată şi de multe ori a trebuit să lucrăm cu parteneri externi – de pildă, cu cei care au făcut brand-ul şi structura de corporaţie la B.B.C., care ne este un principal partener. Ce poate oferi fiecare canal în parte, astfel încât identitatea să nu fie canibalizată, adică riscul care apare atunci când există mai multe staţii este legat tocmai de acea confuzie care se poate crea între o staţie şi alta. Mă rog, programele pot fi asemănătoare, conţinutul asemănător ş.a.m.d. Sunt chestiuni pe care le percepeţi şi dumneavoastră foarte uşor. Şi atunci noi trebuie să fim foarte atenţi la aceste elemente care ţin de canibalizare – prefer această metaforă – între canale. Este un risc pe care trebuie să-l avem în vedere şi fiecare canal să-şi capete o direcţie. T.V.R. Cultural este oarecum boicotat de difuzorii prin cablu, lucru care pentru mine o să fie nelămurit pentru multă, multă vreme, deşi au obligaţia legală să preia canalele Televiziunii Române. Au profitat de o mică hibă a legii – şi eu tot timpul afirm public lucrul ăsta – şi l-au băgat în hiperbandă neţinând cont că 80% din populaţie nu are televizoare cu hiperbandă, sau că ele nu pot fi prinse direct acolo unde ar trebui să fie aşezate în bandă. Mai nou, ni se întâmplă acest lucru cu T.V.R. Internaţional şi lucrul acesta mi se pare foarte grav şi lipsit de responsabilitate din partea difuzorilor de cablu de tipul „Astral”, sau ce mai este, „R.C.S.”. De câteva zile, aşa cum aţi văzut, a fost schimbat pe post. Vom face probabil un caz public, ceea ce n-a făcut televiziunea de mult – şi lucrul ăsta este foarte important… O televiziune, în fond, nu este neapărat un vector de consum, este un vector de comunicare – o spuneam şi mă învăţau cei de la care am învăţat meserie – jurnalismul. Meseria mea este jurnalismul. Dincolo de curriculum vitae, este clar că meseria mea este jurnalismul. Jurnalistul are privilegiul de a avea opinii nepopulare. Ăsta este privilegiul jurnalistului. Şi atunci ele trebuie să fie spuse chiar dacă sunt nepopulare, chiar dacă nu plac la un moment dat. Ei, spun că este un act absolut iresponsabil, cu riscul de-a fi nepopular, să scoţi un canal de forţa T.V.R. Internaţional pentru nu ştiu ce canal de nişă care a recăpătat licenţă… Eu cred că domnii respectivi încă nu ştiu ce înseamnă interes naţional. Cu părere de rău trebuie să spun lucrul ăsta. Ne vom reitera probabil şi un anumit tip de campanie pe post. Am avut lupte imense pentru acest T.V.R. Cultural de a intra într-o bandă normală unde omul poate să se refugieze la un moment dat în programe care să-l construiască mental – pentru că, de fapt, asta este miza lui T.V.R. Cultural. Nu concurează cu nimeni. Poate să-i dea o reconstrucţie morală, etică, dacă vreţi sau, în ultimă instanţă, estetică, culturală, individului. Uşile au fost închise, dacă vreţi, au fost tot timpul închise şi au fost şi maniere mai mult sau mai puţin nostime de comunicare. Tot timpul în parteneriatele colective cu difuzorii

184

T i t i D i n c ă

prin cablu, Televiziunea Română era lăsată la urmă. Şi este lăsată la urmă atunci când este vorba fie de o alocuţiune, fie de reflecţii sintetice ş.a.m.d. Iar la urmă se goleşte sala. Am mai văzut practica asta, şi atunci partenerii de dialog, respectiv pentru că vorbeam despre difuzorii prin cablu, nu mai există în sală.

Revin la procesul de rebrenduire. De la 11 iunie încercăm să trecem prin acest foc, să revenim T.V.R. 1. Vă dau un exemplu, ca să vedeţi că tot timpul în conştiinţa publică postul de televiziune a fost perceput la nivel naţional ca T.V.R. 1. Amintiţi-vă, cred că anul trecut, sper să nu-mi joace memoria vreo festă, au fost date pe segmentele de ştiri nişte demonstraţii de la Chişinău. Nu mai reţin exact despre ce era vorba, cred că se oprise releul de undeva din zona Moldovei – nu mai erau retransmise programele T.V.R. pe teritoriul Republicii Moldova. A trebuit să apară un protocol. Şi demonstranţii de acolo, amintiţi-vă că după doi ani de România 1 pe post şi de siglă de România 1, aveau pancarte cu T.V.R. 1. Ca să vedeţi care e puterea unui brand şi cât de pregnant rămâne în conştiinţa publică! Erau tineri. Ei nu România 1 vroiau să vadă, vroiau să vadă T.V.R. 1 şi atunci am avut o primă analiză apropo de definirea aceasta pe care televiziunea română nu trebuie s-o piardă, pornind de la ideea că nu suntem în concurenţă şi trebuie totuşi să oferim altceva telespectatorilor noştri decât ceea ce oferă canalele de ştiri. Lucrul ăsta se întâmplă şi cu o oarecare pierdere. În primul rând (să vă introduc în zona de televiziune) este o pierdere de audienţă, care de multe ori înseamnă pierdere de bani. Vrei să ai un jurnal serios aşezat pe piaţă, care să nu fie construit din hiperbole ştiriste de tipul „a căzut”, „s-a înecat”, „a dat maşina peste el” şi să nu fie cap de afiş lucrurile astea, atunci îţi asumi cel de-al doilea risc. Şi riscul major pe care ţi-l asumi este o audienţă mai mică cu care începi şi cu care trebuie să duci un asemenea jurnal. Problema este că efectul pe care vrei să obţii, îl obţii în timp foarte mult. În materie de televiziune, pe o inflaţie destul de evidentă în viaţa de televiziune, efectele acestea care aş spune că sunt „ziditoare” pentru psihologia colectivă se obţin foarte, foarte greu. Acum câteva zile eram într-o analiză privind un eveniment care va avea loc în toamnă aici la Bucureşti, un festival de tipul „Enescu” dar de anvergură mai mică. Analiza aceasta o făceam într-un cadru foarte elevat, în care venise invitat de către preşedintele României şi domnul Holender de la Viena. Constatam iarăşi faptul că anul trecut, pentru prima dată după mulţi ani de zile, multe din concertele Festivalului Enescu s-au ţinut cu casa închisă – practic nu au mai existat bilete. Sunt semnale la care noi trebuie să fim foarte atenţi, apropo de încotro se îndreaptă masa, încotro se îndreaptă publicul nostru. Ca atare, continuând în aceeaşi ordine de idei, aş mai evidenţia un fapt pe care începem să ni-l asumăm

185


acum din ce în ce mai pregnant. Acesta este legat de integrarea europeană, previzibilă a fi în 2007. Ea presupune şi responsabilitate jurnalistică şi responsabilitate publică şi tot timpul atunci când noi creionăm un proiect avem această miză: „E responsabilitate publică? Nu e responsabilitate publică?“ Şi în funcţie de asta se pot contura foarte multe lucruri legate de politica de programe de televiziune. Integrarea europeană este, după părerea mea, un factor de mare responsabilitate publică, pentru că altfel riscăm să derapăm în chestiuni derizorii de tipul „cipul din urechea măgarului” şi să înţelegem integrarea în acest derizoriu pe care ni-l provoacă anumiţi factori de informare. În ultimă instanţă, şi chiar ajungem la informaţie, nu este fundamental pentru integrarea europeană acel mic efect că nu mai e cazanul de ţuică în casă sau nu ştiu ce. Când am văzut că totuşi nu sunt înţelese foarte bine aceste realităţi, am procedat la câteva acţiuni, care au însemnat şi acţiuni de lobby, nu neapărat chiar acţiuni jurnalistice. Pe ultima am finalizat-o chiar în cursul zilei de astăzi, tot cu Uniunea Europeană. Şi spun de lobby pentru că la nivel de ţări membre ale Uniunii Europene, merg mai mult pe tipurile de campanii, informaţii scurte care sunt bine concentrate, care operează de trei, patru, cinci ori pe zi şi care au diferite capilarităţi: capilarităţi de comunicare, capilarităţi care se concretizează în mici premii şi aşa mai departe. O iau puţin aşa între joc şi lucru foarte serios şi mai ales lucrul ăsta operează şi în ţările care sunt nou intrate în Uniunea Europeană. Un astfel de program este panorama Europei care se va derula şi pe Televiziunea Română. În mod oarecum amuzant am fost invitaţi la acest parteneriat şi spun „amuzant” pentru că în momentele când am văzut documentele contractate de ei am văzut că România nu era acolo cu imagini din avion şi se oprea totul la Szeghed. Atunci am început o acţiune de lobby, discretă, elegantă, astfel încât să-i convingem pe organizatorii programului, pe finanţatorii de la Geneva că de la Szeghed până la Timişoara, Sarmisegetuza, Deva, Sighişoara nu este decât un tur de avion. Astăzi am şi finalizat această panoramă a Europei. După aceea am intrat în linie pe T.V.R. 2 cu un program de informare generală care este un parteneriat cu Comisia Europeană din România, un program de informare generală telefonică, ce se desfăşoară la nivel european cu sprijinul British Telecom. Practic, anumite secvenţe, mă refer aici la format şi la acel minut grafic – în care un cetăţean pune o întrebare şi un membru al autorităţii publice îi răspunde – şi dacă veţi avea ocazia să deschideţi într-un astfel de moment veţi observa că el merge tot pe stilul de campanie care se desfăşoară în momentul acesta în mai multe ţări, chiar în ţări nu care sunt noi membre ale comunităţii Europene, chiar vechi. Daţi-vă seama, parteneriatul este destul de important şi, nu în cele din urmă, pentru a creiona mai bine valenţele pe care integrarea europeană ar trebui

186

T i t i D i n c ă

să le aibă, am cooptat o trupă de actori foarte buni pentru un program care este iarăşi realizat în colaborare cu Comisia Europeană, în Europa, în România, care se numeşte chiar „Uliţa spre Europa”. Miza lui este să demoleze derizoriul care poate apărea în comunicare – revin la acele trei, patru sintagme, mai mult sau mai puţin imagistice sau semantice, cu cazanul de ţuică, cipul din urechea porcului, unde n-ai voie să tai porcul acasă sau... „Uliţa spre Europa” asta va arăta – vă creionez puţin scenariul – că într-un spaţiu colocvial, ca cel al unei bodegi de sat, cu mai multe structuri mentale reprezentate prin actori, în care intră ţăranul, intelectualul, profesorul navetist, care practic dezbat o problemă, aşa cum o vede fiecare din perspectiva personală. Astea sunt în primul plan. În al doilea plan ne propunem totuşi un pod mai coerent între Televiziunea Română şi Bruxelles pentru că, în fond, informaţia şi pivotul de informaţii aflându-se acolo, e oarecum neplăcut să operezi cu informaţia pe care ţi-o culegi din ziare sau de pe paginile de internet. Deci aceasta a fost, să spunem, cea de a doua componentă, care înseamnă preocuparea Televiziunii Române faţă de nevoia de a fi contemporan, o nevoie care e reală încă din Scala lui Maslow. Dacă aţi citit manualele de psihologie, există anumite nevoi elementare ale individului care pot fi configurate şi la nevoi sociale de grup. Între ele, nevoia de a fi contemporan este în vârful piramidei, în proximitatea nevoii de securitate şi a nevoii de a fi recunoscut de ceilalţi. Ceea ce faci trebuie să fie recunoscut de ceilalţi, pentru a fi contemporan.

Volens-nolens, ajungem la relaţia dintre Televiziunea Română şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Pentru că nevoia de securitate, aşa cum vă ziceam, dacă nu este în conştient, se află foarte bine poziţionată în subconştient. Noi încercăm să acoperim oarecum această nevoie de securitate prin programe care să fie preventive, care să arate atunci când există un risc. Ce fel de risc există? Care să fie o agendă de activităţi astfel încât cetăţeanul să ştie că undeva lângă el, chiar dacă nu-l vede, nu-l simte, chiar dacă nu este la fel ca în zona de percepţie social – americană, există funcţionarul, reprezentantul administraţiei care-l poate ajuta. Şi aici fac o scurtă paranteză, asta a fost baza unui protocol între noi, care a avut o evoluţie fericită şi care va continua prin diversificarea unor materiale, care înseamnă atât diversificare de conţinut, cât şi întâlnirea cu un format nou. Chiar m-am gândit la un moment dat dacă noi am putea, între partenerii noştri… Aici înseamnă o chestiune de mobilizare, cred că mai mult din partea Internelor decât din partea noastră, pentru că noi numai la nivel de parte neproductivă, de difuzori, ne putem mobiliza… Dacă n-ar putea exista la un moment dat un fel de 977, nu ştiu, parcă ăsta este numărul care va deveni numărul de urgenţă al României, ca emisiune mă refer, cu frecvenţă zilnică, pe anumite cauze, un fel de format de jumătate de oră, în care omul

187


ştie ce să găsească, unde este sau cum îşi rezolvă o problemă care ţine de securitatea lui, de siguranţa lui, de lucrurile astea care sunt preocupante şi care nu-şi găsesc uneori rezonanţa, în activitatea de zi cu zi a omului. Făceam această paranteză şi spuneam că voi aminti de paranteza asta americană, pentru că acolo cheia succesului este că reprezentantul Administraţiei este foarte vizibil. Au ajuns la unele soluţii pe care noi le percepem excesiv de multe ori. Te ia de mână şi te duce să semnezi actul cu el, te ia de mână şi-ţi arată exact unde este strada aceea, te ia de mână şi te învaţă nu ştiu ce… În felul ăsta a apărut şi un efect de conştientizare a personajului social, care este cetăţeanul, pentru respectarea legii. El ştie că n-are voie să parcheze mai mult decât a plătit acolo. Acela are grijă de el… Dar asta cred că s-a făcut printr-un proces de foarte, foarte, foarte multă comunicare şi foarte multă expunere, vizibilitate. De fapt, aici este toată treaba: câtă expunere ai. Este o politică de marketing, dacă este să o analizăm aşa, la rece şi fără elemente emoţionale. Aşadar, asta este şi situaţia acestei fericite colaborări între Televiziunea Română şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, într-un moment şi într-o etapă în care noi, v-am spus, suntem preocupaţi să găsim un echilibru funcţional, pentru că nu trebuie să dăm la o parte programele care, totuşi, ne aduc audienţă. Un echilibru funcţional între utilitatea publică, responsabilitatea publică şi nevoia de divertisment, de sport, de programe de audienţă foarte mare ne ajută să trecem astfel într-o altă etapă care se va consuma la toamnă. Aş aminti un ultim lucru apropo de proiectele de anvergură ale Televiziunii Române, care înseamnă iarăşi parteneriate. Am intrat, cel puţin în ultimii ani, în parteneriate foarte profitabile ca imagine. În primul rând, este proiectul „Dacia literară”, el fiind iniţial intitulat „Cinci minute de cultură”. În momentul de faţă, se derulează pe post cu titlul „Cinci minute de cultură” un proiect la care s-a asociat şi Institutul Cultural Român şi Ministerul Culturii, mari actori ai scenei româneşti, care înseamnă punerea în pagină a câte unui capitol pe zi din „Istoria literaturii” a lui Călinescu. Şi gândiţi-vă câţi copii de la sate n-or să aibă niciodată istoria asta, sau măcar posibilitatea să o cumpere… I-am mai ataşat şi o nuanţă de joc, învăţând şi noi de la partenerii noştri din străinătate. L-am numit „Dacia literară” pentru că Grupul Renault a venit într-un parteneriat care i s-a părut… nici în Franţa nu se auzise de o asemenea ipoteză de lucru. Le-am spus: «Domnule, noi am avut o editură „Dacia literară” în România, de prestigiu, pe vremuri. Nu vreţi voi să intraţi în parteneriat cu noi şi să daţi pe lună un premiu, o Dacia, o editură să-i umple portbagajul cu cărţi şi în felul ăsta, mai mult sau mai puţin metaforic, devine „Dacia literară”?» Şi au zis: „Da, un asemenea proiect nu ne-a trecut nici nouă prin cap cu Renault. Îl facem cu Dacia!” El se desfăşoară, prima Dacie o s-o dăm peste trei săptămâni, mi se pare. Şi

188

T i t i D i n c ă

în fiecare lună, pe un concurs foarte bine organizat, se va concretiza un premiu de tip „Dacia literară”. Inevitabil, am ajuns acum la supreficializarea emoţiei cu care începusem şi la faptul că publicul se schimbă.

Am primit o propunere din partea grupului „Paraziţii” – ştiţi foarte bine cine sunt –, care au făcut pentru noi un clip de instigare la cultură. Nici mai mult, nici mai puţin, grupul Paraziţii a compus o melodie cu versurile foarte bine aşezate care te invită… invită omul de generaţia lui, consumatorul de „Paraziţii”, să citească o carte. Şi acesta va intra în campania aceasta. Vedeţi, sunt nişte mutaţii foarte interesante. Sunt nişte nuanţe care pot fi dezbătute îndelung în acest context.

Eu mi-am consumat cele câteva idei pe care le-am avut. Dacă dumneavoastră vreţi să mă întrebaţi ceva la care să vă pot răspunde, eu vă stau la dispoziţie. Oricum, pot spune că sunt împotriva violenţei încercând să provocăm… Programele româneşti nu aveau audienţă. Acum doi ani de zile, numai aşa, la risc mare spuneam „Hai să pun o emisiune de anchetă în prime time” N-aveai ce face… În momentul de faţă vreau să vă spun că una dintre cele mai vizionate emisiuni de pe piaţă este „Ochiul magic”, care este un program de anchetă. Cu lucruri normale, din zone normale, cu oameni normali… Un program românesc. Programele de teatru nu prea aveam curaj să le facem. Am chemat-o pe Adriana Ciugulea. Am zis: „Hai să vedem dacă merge!”… Ne-a uimit şi pe noi cum merge. Am lăsat chestiunile astea, le ţinem în grilă, sigur, de tip „Iartă-mă” sau mai ştiu eu ce… „Surprize”, chestii de genul ăsta… Însă mă uit că programele foarte serioase încep să meargă foarte bine. Am încercat să contrabalansăm un anumit exces de umor care strică. Prin „Clubul de comedie” încercăm să facem un umor calitativ mai fin, mai aşezat, mai… Încercăm tot timpul în jocul ăsta al pieţei de televiziune să oferim altceva, fără a intra într-o concurenţă flagrantă dar, în acelaşi timp, având un orizont puţin mai depărtat decât audienţa imediată şi nevoile imediate financiare ale unui post. Cam atât!

— Luni a fost organizat un colocviu de către C.N.A., împreună cu Ambasada Franţei, care a avut în dezbatere tocmai această temă: „Televiziunile şi violenţa”. Noi suntem ministerul care avem atribuţii în combaterea violenţei dar, indirect, alimentăm violenţa prin ştirile pe care le difuzăm mass-media în virtutea acelui principiu al transparenţei, care a ajuns să meargă într-atât încât jurnaliştii nu mai ţin cont de nici un Dumnezeu, vor să filmeze în arest ş.a.m.d. Din păcate, televiziunile comerciale au filmat câteva cadre şi n-au participat la dezbateri, dar s-a pus problema ca unele televiziuni să fie taxate cu sancţiuni pecuniare foarte mari pentru difuzarea de imagini extrem de violente. Sigur că toată

189


lumea a înţeles că televiziunea este manipulată şi televiziunea manipulează – vorbim ca termeni generici – nu de Guvern, ci…

— Nu, televiziunea manipulează! Este ultima idee… — Este pe undeva, şi manipulată, şi o să vă zic şi de ce:

concurenţa aceasta cu posturile care n-au nici un Dumnezeu… că problema bulinelor…

— S-au făcut texte. Suntem, inevitabil, într-o permanentă experimentare. Asta este ferm. Şi eu cred că într-o televiziune nu înseamnă „Gata, am găsit reţeta, merg pe ea!” Cert este un lucru: dacă un produs de televiziune vrei să se aşeze, dacă produsul este al tău… Noi, de pildă, în ultimul an am reuşit să scoatem pe piaţă câteva produse care gata, s-au identificat a fi ale noastre: „Cartea TV-recordurilor”, sau „T.V.R. în direct”… Cine avea curajul să facă „T.V.R. în direct” pe jumătate de oră dezbatere în acces prime-time? Porneşte de la 1 şi se duce inevitabil, în fiecare seară… pe probleme ale publicului. Eu o să vă dau răspunsul la treaba asta. E o problemă foarte delicată şi ţine oarecum şi de o chestiune de lobby care se petrece în spatele tuturor declaraţiilor publice. Domnul Ralu Filip, pe care eu îl respect în mod deosebit, şi-a asumat această „audienţă fără violenţă”, slogan al C.N.A. pentru perioada mandatului acesta pe care-l au el şi colegii domniei sale în C.N.A. Numai că, asumându-şi această treabă, cred că s-a făcut abstracţie de o chestiune care este ştiută numai din interiorul televiziunilor: contractele, consumul de violenţă. De pildă, contractele de achiziţie de film se fac pe durate foarte mari. Se fac pe tipul „volum dial”: anul ăsta cumperi atât, anul viitor cumperi atât… Programele violente sunt foarte ieftine. Televiziunile comerciale cumpără programe violente pentru că sunt programe ieftine. Revin la chestiunea cu testul. Noi facem în mod deliberat teste. Test a fost şi reluarea meciului Stelei de la Barcelona, acum o duminică sau două duminici, când l-am dat. Test a fost şi difuzarea filmului „Vagabondul”. E un film din memoria colectivă a unui popor, că în definitiv asta este… Acum, „Antena 1”, văzând ce-am făcut noi cu „Vagabondul”, o să dea marţi „Articolul 420”… Şi mai au şi „O floare şi doi grădinari”, dar „Vagabondul” îl luasem noi înainte. Asta vă zic, violenţa este ieftină în materie de televiziune. Fiind ieftină, aduce bani. Nu? Investeşti 1000 de dolari în produsul numit film de violenţă, în coperţile lui şi, un uitaţi, mai ales cu facilităţile a ceea ce înseamnă post comercial – ai voie să rupi programul când vrei, să bagi publicitate când vrei… El s-a amortizat şi ţi-a adus profit 90%. Este ca la puzzle. Spun ca la puzzle pentru că puzzle-ul este unul din jocurile cele mai profitabile în construcţie. Investeşti în el 10 lei şi scoţi 90. Asta este reţeta unui joc de puzzle, iar cei care fac comerţ cu puzzle, construiesc puzzle, ştiu treaba asta. Pe când, noi, din punctul ăsta de vedere… pornim cu un handicap ferm. Noi nu avem voie să întrerupem

190

T i t i D i n c ă

programul, ceea ce mi se pare anormal… măcar pentru auto-promovarea altor programe. Nu poţi întrerupe filmul să anunţi că după el este nu ştiu ce program, sau că mâine vezi alt program, sau chestiuni de genul ăsta. Şi atunci iarăşi, revin la ceea ce spuneam înainte, că lucrurile care sunt aşezate se aşează greu pe piaţă – permiteţi-mi această exprimare oarecum paradoxală. Se aşează greu pe piaţă pentru că selectivitatea se produce într-o manieră mai lentă. Însă în momentul în care s-a produs, eu am siguranţa că acolo rămâne. Iar ăsta este avantaj serviciu, nu mai este avantaj primire.

Vreau să vă spun că în „Dacia literară” până şi ambasadorul Franţei a fost surprins de inventivitatea unui regizor de la noi de a face această asociere, că foarte multe edituri au răspuns favorabil. Ideea e că o unică editură umple maşina cu cărţi. Ea trebuie să fie spectaculoasă ca apariţie, probă de marketing. În chestiunea cu „Uliţa spre Europa” vă dau dreptate, acela este doar aşa, un mic proiecţel din multitudinea de proiecte pe care suntem preocupaţi să le avem. Apropo de integrare europeană, noi avem săptămânal o emisiune foarte aşezată de integrare europeană. Nu vreau acum să amintesc… singurii care am transmis direct de la Dublin şi aşa mai departe… Sunt chestiuni de genul ăsta pe care noi ştim să le abordăm, însă trebuie inevitabil să ai toate tipurile de produse. Vă amintiţi, vă făceam referire la brandul ness-caffee, din dicţionarul Oxford. Păi, dicţionarul are şi granulat şi la cutie, are şi la borcan, are şi la cutare, are şi la cutare, cam asta este şi cu integrarea, dacă n-ai toate tipurile de produse în momentul ăla rişti să fii înghiţit numai de unul, sau să fii asimilat numai de unul. Mi-aţi amintit într-un fel, ridicându-vă de acolo, că vroiam să vă mai provoc la ceva: la a vă preocupa foarte mult spre ceea ce înseamnă prelucrare digitală a tot ce înseamnă informaţie. Vă spun lucrul ăsta pentru că, într-un mod… nici nu ştiu dacă nu-i hilar, dacă nu-i paradoxal, eu am devenit vectorul în televiziune, eu ca persoană fizică, în ceea ce înseamnă trecerea la televiziunea digitală. Pentru că experienţele mele de film documentar m-au condus inevitabil spre meditaţie. Am ştiut cu vreo trei ani înainte ce înseamnă aceste posibilităţi, ce facilităţi apar şi ce chestiuni se pot dezvolta. În momentul în care am inversat rolurile şi am trecut într-o poziţie administrativă, meditând, mi-am dat seama că ar trebui să aibă un reflex colectiv şi din momentul ăla am lansat cea mai mare provocare pentru jurnaliştii de televiziune. Ulterior am aflat că şi televiziunea bavareză a pornit mai târziu decât noi un asemenea proiecţel, jurnalistul de televiziune care să fie jurnalistul total. Poate filma, poate edita pe computer, scrie, îşi face montajul, îşi editează materialul. Vă spun că, indiferent de faptul că veţi lucra numai cu informaţie scrisă, sau lucraţi şi cu informaţia imaginii combinată cu imaginea, ceea ce este în momentul de faţă:

191


transferul prin date. internetul, comunicarea, chestiunile de genul ăsta evoluează cu o viteză remarcabilă, astfel încât tot timpul eşti cu un pas în urmă. Dar, dacă nu te foloseşti de ele la timp, rişti să fii caduc şi în momentul ăla anacronic; rişti să ieşi din scala aia de care vă vorbeam, eşti anacronic, nu mai eşti contemporan. În momentul de faţă, în televiziune suntem realmente preocupaţi pentru a învăţa chiar pe redactori după reţeta unei gospodine: dacă o gospodină e bună, ştie menajerei ce să-i ceară, dacă nu-i bună n-o să ştie niciodată ce să-i ceară şi o să mănânci toată ziua numai cartofi fierţi. Astfel le-am spus tuturor redactorilor: dacă voi învăţaţi să puneţi mâna să editaţi, să consumaţi digitalul, atunci veţi şti ce să cereţi editorului de imagine, operatorului, şi veţi şti ce produs vreţi să aveţi. Ăsta era un lucru pe care-l uitasem şi îi mulţumesc domnului că s-a ridicat şi mi-a amintit de ce uitasem.

— Vă rog să-mi permiteţi să ridic o problemă legată de algoritmul emisiunilor sociale, economice, culturale, sportive, de divertisment pe care le prezentaţi dumneavoastră la televiziune. Ne aflăm în plină campanie electorală şi în această perioadă toate partidele sunt reprezentate. Au un algoritm în funcţie de reprezentativitatea fiecăruia. Cum faceţi dumneavoastră, Televiziunea Română, să satisfaceţi gama atât de variată a doleanţelor telespectatorilor români?

— Prima lecţie este că niciodată nu-i poţi mulţumi pe toţi. Asta este una. A doua lecţie pe care am învăţat-o noi în televiziune este o lecţie care ţine de strategia posturilor. Iar aici răspunsul devine inevitabil: vă miraţi, nu, de ce nocturne!? „Garantat 100%”, linia de cultură este undeva la 23 – 23, 30, când marea masă a publicului doarme. De ce reluarea este dată într-un acces de dimineaţă, când iarăşi, toată lumea este la serviciu!? „Teleenciclopedia” să ştiţi că face parte din alt brand. O să vă explic: „Teleenciclopedia” are o penetrare mult mai vastă în masa socială decât emisiunile despre care am vorbit, deci „Teleenciclopedia” ca structură de public cuprinde inclusiv copii, inclusiv sate. La ea e o chestie care ţine şi de vechime, e altceva. Vorbeam de strategie. În strategia Televiziunii Române sunt două elemente: într-un timp bine determinat, dar scurt, sperăm că T.V.R. 2 va acoperi 92% din ţară. Am zis bine determinat, dar scurt. Şi atunci ne concentrăm cu anumite tipologii de informaţie pe T.V.R. 2, lăsând şi această grilă care este, haideţi, acceptaţi, semicomercială. Niciodată „Profesioniştii”, care pot să fie pe gustul meu – sau luăm ca studiu de caz o emisiune culturală care poate fi pe gustul meu – nu poate să fie pusă în prime-time din două motive: un prime-time care nu este cauzat de un eveniment. În momentul când este cauzat de un eveniment ai o responsabilitate jurnalistică. Pentru că acel prime-time nu poate să provoace decât pierderi. Pierderi financiare, vorbesc aici, care sunt şi ele

192

T i t i D i n c ă

componenta unei politici de programe de televiziune. Dacă o dată suntem restricţionaţi de C.N.A. şi pierdem financiar, realmente prin faptul că n-avem voie să dăm decât şase minute la fiecare oră publicitate, după care trei minute de promovare. Asta ar însemna o altă pierdere, pentru că în acel moment scade rate-cardul. Acest rate-card în funcţie de o medie a graficului de audienţă stabileşte punctul de rating şi valoarea punctului de rating. El se numeşte rate-card, iar agenţia de publicitate cu care operezi îţi oferă un preţ pe punctul ăla de rating. Şi atunci, ţie ca televiziune, chiar dacă eşti publică, nu-ţi convine ca pe un spaţiu, pe un punct dintr-un prime-time, care are o anumită evaluare primară (ai o previziune de lucru cu el), să ai un rate-card mic: să iei pe el doi dolari pe minut… n-ai ce face cu ei. Mai bine nu-i iei deloc! Suntem nevoiţi în condiţiile astea să mergem acolo cu alte produse. Însă, vedeţi, chestiunea strategică se dezvoltă diferenţiat. Pe de o parte, v-am spus de T.V.R. 2. Pe de altă parte – şi aici revin la durerea iniţială –, inevitabil, toate emisiunile culturale de pe Televiziunea Română (de pe T.V.R. 1 şi de pe T.V.R. 2), au un run pe T.V.R. Cultural sâmbăta şi duminica începând din luna martie, de când am schimbat puţin identitatea – ID-ul de post de la T.V.R. Cultural. De ce? Am gândit atunci, domnule: în timpul săptămânii omul poate să nu vadă din anumite cauze, de oră, de timp, de spaţiu, o emisiune culturală. Şi atunci le subsumăm în două zile de weekend, când poate fi liber, când le poate vedea. Şi tot din dimensiunea strategică este şi faptul că emisiunile acestea sunt emisiuni perene, ele nu sunt emisiuni de consum. De pildă, cu o ediţie de la „Iartă-mă” nu mai am ce să mai fac peste o lună, pe când cu setul de „Garantat 100%” pot să stau o vară întreagă într-un spaţiu confortabil, ca să fie vizionat şi revizionat. Cam ăsta e jocul de riscuri pe care ţi-l asumi inevitabil. Vă dau perfectă dreptate. Am încercat! S-a schimbat şi comportamentul social. Este o ultimă chestie, prime-time-ul: acum şapte, opt ani de zile, vă dau asta, dacă puneam un program cultural – şi am avut experienţă de tipul ăsta – la ora 22,30, replica era: „Păi nu-l mai vede nimeni atunci, se culcă lumea”. Era acum şapte, opt, nouă ani… Mai demult era o chestiune… majoritatea oamenilor se culcau încă devreme. Atenţie foarte mare, şi comportamentul pe consum este evidenţiabil. Oamenii au început să se culce din ce în ce mai târziu, au apărut meserii noi, au apărut oamenii cu firme personale care se duc la ora nouă, zece la serviciu şi aşa mai departe... La ora 22,30 sau 23,00 ne era frică să punem un program, acum nu. Asta e... se face jonglerie tot timpul, cu politica de programe...


193

AL. G. CROITORU

Regizorul, scenaristul şi profesorul universitar Al. G. Croitoru a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secţia regie de film. Este regizor al unui număr de 11 filme artistice de lung metraj şi al unui număr de 29 de filme de scurt metraj, la 17 dintre acestea semnând şi scenariul. Filme precum: „Merii sălbatici”, „Miezul fierbinte al pâinii”, dar şi seria, inspirată din romanele lui Fenimore Cooper „Lupul mărilor” şi „Căutătorii de aur” au intrat în memoria afectivă a spectatorilor, dar şi a criticii de specialitate, regizorul Al. G. Croitoru deţinând, între altele, Premiul

CIDALC pentru cel mai bun film de folclor, Menton – Franţa (1971), „Cupa de cristal” şi „Premiul pentru calităţi artistice”, Karlovy Vary, 1988. A publicat şi poezie, în revistele „Tribuna” şi „Familia” şi a debutat publicistic cu volumul „Primăvara târzie” (Editura Dacia, 1988).

ă mulţumesc pentru cuvintele deosebite din prezentare, dar nu aş vrea ca onorata audienţă să creadă că aş fi un ins de 110 ani.

Într-un caiet de prezentare, aflat la Cinemateca Română, vorbindu-se despre filmul poetic, o frază începea aşa (referindu-se la vârstă): „100 de ani de cinematografie românească – Al. G. Croitoru”. Ei, ce crede lumea când aude despre 100 de ani de cinematografie românească? O zice: „Ăsta este oale şi ulcele!"

V

Sunt uşor emoţionat, dar sper că nu stric ceva dacă vorbesc despre volumul de poeme. Aş recita întâi un foarte frumos poem, care se cheamă „Acasă”. Aş spune că această „casă”, în care mă aflu, mă face să mă simt acasă. Nu pentru că am venit aici, în urmă cu câţiva ani şi am sprijinit pe cineva la realizarea unui film, la montare, ci pentru că vin foarte des la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor şi pentru că mă bucură prietenii care mă invită la asemenea manifestări. Ca să vă daţi seama că mă simt chiar bine în mijlocul dumneavoastră, vă rog să-mi permiteţi să vă spun un poem de dragoste şi, dacă veţi dori, şi altele.

Deci, poemul se cheamă chiar aşa: „Acasă”: Au aruncat vânturile seminţia noastră, unde au ştiut, Rănile prinse de sufletele bunicilor ne-au durut Şi ne dor… şi ne dor… şi ne dor… Şi ne tot întrebăm de unde am plecat, de unde am plecat?

194

A l . G . C r o i t o r u

Înghesuiţi, abia încăpem la masa rotundă şi joasă, Dar privindu-ne în ochi, simt că suntem acasă, acasă… Acasă! La timpul potrivit, o să spun un poem de dragoste, pentru

superbele doamne care se află printre noi. Probabil că nu întâmplător mă aflu aici, de această sfântă sărbătoare, de Ziua Înălţării şi de Ziua Eroilor. Ieri, am avut examen cu studenţii mei din anul al IV-lea, de la Regie de Film şi Televiziune. În anul al II-lea de studii, ei au obligaţia să facă un film, care se cheamă „Omul de lângă tine”. Este vorba despre contemporanul tău, omul pe care-l ştii cel mai bine. L-am dus pe-un student de-al meu, undeva, pe o stradă, unde, un bătrân veteran, cu o decoraţie în piept, fie primăvară, fie iarnă, stătea pe un trotuar, pe nişte cartoane, croşetând. Deci, i-am spus: „Faci film despre omul acesta!” Filmul se cheamă „Ziua Eroilor”. I-am arătat calendarul, i-am spus despre Ziua Eroilor, după care i-am spus să meargă acolo şi să înceapă să facă un film despre eroul nostru. A ieşit un film extraordinar. Este adevărat că am avut bătaie de cap cu studentul meu, dar acest film a luat trei premii internaţionale. Este făcut cu o credinţă şi cu o dăruire extraordinară, despre ceea ce înseamnă omul acela pentru noi. L-am „bătut” bine, l-am certat şi mai bine, dar a reuşit filmul despre acel om, care înseamnă iubire, dăruire, dragoste de neam şi de ţară.

Unele dintre filmele mele, ca „Viaţă dăruindu-le”, despre eroii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, s-au născut din datoria pe care am simţit-o, de a face film despre lumea aceea care încă mai respiră în pământul de acolo. Un alt film de-al meu, care se cheamă „Armuri în piatră”, este făcut tot cu dăruire, din datoria mea faţă de ţară; este despre cetăţile de apărare ale românilor, cetăţile de la Nistru. Am filmat acolo, am fost, de sus, de la Tighina, de lângă Cernăuţi, la Chilia, în jos, la Soroca. Era o datorie să le amintesc oamenilor, tinerilor de acum, care ştiu mai puţine, să se aplece cu mai multă tragere de inimă asupra istoriei, pentru că ar trebui să ştim mai bine de unde venim – de unde am plecat, aşa cum spun versurile.

Am fost rugat să vă vorbesc despre filmele mele, despre câteva lucruri care mă privesc; uneori, mi se pare că, vorbind despre mine, îmi puneţi o aureolă. Nu, sunt doar un om, foarte cinstit, cu picioarele pe pământ. Am luat Marele Premiu pentru regie la Orvietto, în Italia. Acolo, era scris un titlu mare: „România învinge în festivalul de la Orvietto” Nu spunea: „Al. G. Croitoru”! Gheorghe, tata, omul care s-a bătut la Mărăşeşti, m-a întrebat: „Dar de ce nu zice şi de noi acolo?” Zic: „Dar când dumneata te-ai bătut acolo, la Mărăşeşti, a scris despre dumneata că erai acolo?” „Nu, a scris că i-am bătut pe ăia!” „Păi, uite aşa şi cu povestea asta! Nu englezul, americanul sau altul învinge. România învinge!” Este important, este una din marile mele bucurii. Nu: „Al. G. Croitoru învinge”, ci: „România învinge!”

195


Spuneam că merită să spun, într-o clipă, o superbă poemă de

dragoste, pentru superbele domniţe din auditoriu. Văd că aprobă cu un gest de bucurie.

O fărâmă de aur din adâncul pământului Străbătând luturi grele, spre lumină venind, Şi-a găsit timp de tihnă în ochii iubitei, lucind, lucind. Fărâma de aur mă arde, mă doare, cu o sete nebună de dor, E-n stare să sfâşie vrăjile lumii, S-ajungă la mine uşor, mai uşor… Acum, iată un poem, extras dintr-un volum editat în Franţa, care se

cheamă „Piatra”: Într-o zi, bătrânul Brâncuşi trecea pe drum, supărat. În mers, a lovit o piatră. Piatra s-a ridicat, întovărăşindu-i o vreme cărarea. Nu de altceva, dar ar fi fost păcat să nu-i treacă omului supărarea. Nu ştiu, era pe seară, era dimineaţa? Ştiu că piatra l-a însoţit toată viaţa. V-aş mai vorbi despre filmele mele, despre festivalurile

internaţionale la care am participat, despre care puteţi afla dacă citiţi cartea „Poèmes d`amour”.

— Pentru că dumneavoastră aţi fost, spre deosebire de alţi invitaţi ai noştri, de mai multe ori la noi, v-aş întreba cum apreciaţi că acest Centru Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor realizează legătura dintre Ministerul Administraţiei şi Internelor şi societatea civilă, căreia cu onoare îi aparţineţi?

— Normal că este o întrebare grea, la care, să nu mi-o luaţi în nume de rău, pentru că sunt o persoană de bună-credinţă, v-aş răspunde. Astăzi am avut examen la arta actoriei, cu studenţii şi studentele din anii al III-lea şi al IV-lea. Am venit la dumneavoastră după examen, cu bucurie. Azi nu am fost rău, am dat note foarte bune. Tot azi, m-a întrebat un coleg: „De ce te grăbeşti aşa, domnule, unde te duci?” I-am răspuns: „Merg la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor!” „Tu?! Dar ce faci acolo?” „Am o întâlnire cu lumea de acolo. Spun nişte poeme…”

Iată o parte a răspunsului la întrebarea dumneavoastră! Lumea din jurul nostru apreciază acest gen de legătură, a cetăţeanului de rând cu instituţia de care vorbim. Am fost prezent aici, de ani de zile, la manifestările absolut de excepţie ale Centrului Cultural (discursuri, expoziţii, am fost şi eu sărbătorit, aici, la dumneavoastră, când am împlinit nişte ani). Cine nu a fost aici? De la marii scriitori contemporani, la cei pe care-i ştim: profesorul Rotaru, Fănuş Neagu, marele pictor Achiţenie, Nică

196


Murariu – iată, aici, lumea de vârf a culturii româneşti, care participă la acţiunile domniei-voastre. Acest gen de acţiuni ar trebui mai mult decât intensificate. Ar trebui făcută legătura cu lumea obişnuită, cu civilul. Iertaţi-mă, nu sunt doct în domeniul acesta, dar aş vrea ca noaptea, când mă duc acasă, de la spectacol, să am sentimentul siguranţei că cineva mă sprijină să ajung până acasă. Nu de braţ, ci să am senzaţia că cineva ne apără de lumea din jurul nostru. Aceasta pentru că există o opinie, chiar şi a colegului meu, care m-a întrebat astăzi unde merg, de distanţă între instituţie şi lumea din jur. Legătura ar putea fi consolidată prin presă, radio, televiziune. Nu cred că trebuie lăsate la întâmplare emisiunile care se ocupă de viaţa şi activitatea ministerului. Cineva ar trebui să aibă grijă de tot ce se spune şi cum se spune acolo, pentru că, în general, societatea civilă are un unghi de vedere mai dur faţă de instituţia unde ne aflăm acum. Cred că ceea ce faceţi şi ceea ce aţi făcut domniile voastre în materie este un lucru de excepţie, pentru că am participat la o sumedenie dintre aceste activităţi. Poate că ar trebui făcut ceva mai dur, mai bătăios, din când în când, dată o dispoziţie, nu ştiu cum, iertaţi-mă.

Acum mi-a venit un gând: că nu trebuie lăsat la întâmplare ce se spune şi cum se spune despre minister în presă, la radio, la televiziune. Dar iată că există şi această latură – lumea care vine aici la activităţile culturale, la expoziţii, spectacole, întruniri, sărbători… Dacă academicieni, pictori, cineaşti şi actori, oameni mari, toţi vin aici, la Centrul Cultural, să vorbească, acest fapt trebuie dus până la lumea de lângă noi, pentru că, în clipa în care aude de ideea de Interne, se înfioară. Nu, domnule, omul acela, este adevărat, îşi face şi datoria pentru liniştea străzii dar trebuie, în acelaşi timp, să percepem ideea că omul acela este lângă noi.

— Credeţi în actul cultural, ca o contribuţie la securitatea publicului? Cum vedeţi dumneavoastră legătura dintre actul cultural şi securitatea publicului?

— Da! Există o teorie a modalităţilor de percepţie a actului cultural. Pe această temă, eu ţin un discurs studenţilor, de se iau cu mâinile de cap. În primul rând, ca o modalitate de receptare a realităţii înconjurătoare, pe urmă a creatorului şi apoi de receptare a operei de artă de către spectator. Sunt mai multe lucruri. În primul rând: un băiat iubea o fată – Romeo şi Julieta, frumos… Dar mai contează foarte mult cât anume din realitate extragi ca să demonstrezi ideea aceea. Cui te adresezi? Care este spectatorul-ţintă? Să transmitem în lume ideea de iubire, de dragoste! Atunci, pentru copii, facem aşa: o răţuşcă scoate zeci de pui, dar unul dintre ei nu este galben, e negru. Ei, iată problema! Îi punem pe toţi împreună, acolo. Dar pentru tineret, cum facem noi problema aceasta? Iată, deci, cum încep întrebările: ce spui, cui spui, cât anume din realitate

197


spui? Cea mai importantă cerinţă a creatorului, a ziaristului, a cineastului, fotografului, pictorului, scriitorului este aceasta: cum transmitem – şi aici încep detaliile pentru fiecare artă în parte: pictorul, prin culoare, prin compoziţie; cineastul, pe ecran mic, ecran larg, ecran de 70 de mm, cu filet încorporat, neîncorporat ş.a.m.d. S-au descoperit acum altele: dacă eşti într-o pădure cu floricele, dau cu parfum de viorele ş.a.m.d. adică, iată modalităţile specifice fiecărei arte de a transmite spectatorului.

Răspunzând pe scurt la întrebarea dumneavoastră, fiecare artă are modalităţi specifice de a transmite un gând, o idee, către spectator. Pe mine m-aţi cucerit prin modul cum realizaţi acţiunile. Lumea spune: „Mergem la o lansare de carte…” Există un anumit stas, un mod de a face un anume lucru. După prezentarea dumneavoastră, eu puteam să procedez în consecinţă: iată cine sunt, când m-am născut, ce am făcut, sunt ţăran get-beget şi altele. Ca la televiziune, într-un film de 45 de minute, al cărui titlu era: „Întâlnire cu prinţul-ţăran, regizorul, profesorul, poetul Al. G. Croitoru”. Aş fi fost întrebat: „De ce vi se spune şi prinţ?” Nu ştiu, cred că princiaritatea ţi-o dă pământul din care vii. Acela este prinţ la el, iar eu, la sapă, la coasă, eram prinţ acolo, pentru că eram şef pe mine, pe grâu, pe porumb. Deci, prinţul-ţăran Al. G. Croitoru! Aceasta ar fi modalitatea concretă de prezentare. Dar eu am simţit bucuria să spun nişte poeme. Iată că am senzaţia că am schimbat ceva în modul de derulare a unei astfel de activităţi. Dacă voi fi întrebat: „Ce aţi spus, domnule, acolo, la Interne?” Aş spune că am spus nişte poezii. Foarte frumos!

Plecând de aici, eu voi vorbi despre această întâlnire în diferite medii de activitate. Acesta cred că este un alt pas. Lumea care trece pe aici să nu uite, ci să ducă acest gând pe care dumneavoastră îl împliniţi de ani de zile. Poate ar trebui să vină mai multă lume cu patimă şi dăruire, care să înţeleagă ideile mari pe care le transmiteţi în public.

Cu toate că sunt ocupat, am treabă, mai am de terminat volumul al II-lea dintr-o carte, care se cheamă „Descântece de dragoste”, am venit cu drag aici. Am de scris scenarii, studenţii mă aşteaptă, deci, ce caut eu aici? Iată un extraordinar răspuns din public: încercăm să comunicăm, de aceea sunt aici. Şi nu oricum! Aceasta este o bătălie pe care trebuie să o poarte toată lumea care crede în această instituţie, o bătălie care să trimită aceste idei în marele public. Nu trebuie să ne speriem de noi, aceştia, cu ochii albaştri (şi eu am ochii albaştri), ci, dimpotrivă, să fim co-părtaşi la tot ceea ce fac bine, cu privire la liniştea cetăţeanului. Am citit astăzi titlul unei cărţi de o mare frumuseţe, pe care o aştept cu mare nerăbdare: „Siguranţa publică”. Nu ştiu cine a scris-o, o să aflăm. Siguranţa publică înseamnă liniştea unei case, liniştea străzii, liniştea oraşului, a ţării. Aşa se simte

198


lumea bine. Creează, munceşte în siguranţă. Cu teamă nu pot să scriu poemele.

— Văzându-vă temperamentul, aş vrea să ştiu de unde sunteţi, unde aţi locuit mai mult şi cum v-a influenţat cariera şi viaţa locul de naştere?

— Cu ani de zile în urmă, când lumea mai făcea filme de amatori, conduceam o tabără de creaţie de film la Soveja de Vrancea, la mine acasă. Nu sunt chiar din Soveja. Sunt ţăran get-beget. Şi seara, după ce filmam, după ce ţineam lecţii despre unghiulaţie, despre mişcare, compoziţie de cadre etc., mă rugau să spun nişte poeme. Şi spuneam nişte poeme... Acest lucru s-a perpetuat şi la alte tabere de creaţie, unde am fost invitat. Mă tot întrebau: „De unde sunteţi?" Răspundeam: „Din Vrancea". „O, leagănul Mioriţei noastre, Alecsandri, Alecu Russo, Mioriţa – operă capitală a literaturii române!"

La un alt festival naţional de cultură cinematografică şi de film de amatori, tot seara, mă rugau să spun, iarăşi, nişte poeme. M-au întrebat de unde sunt. Zic: „Sunt din Vrancea." Atunci ei: „Hai, sictir, lasă-ne cu cutremurele!”

Pe mine m-au făcut de-al casei în ziua de 8 decembrie. Era un viscol mare. Mama, Dumnezeu să-i dea sănătate, acolo sus, era la război, stând pe spetează. Aici ce era? Suveica, potnogii, vatalele, iţele. Din ritmul acela (suveică, vatale, potnogi, iţe), de acolo vine ritmul meu. La un moment dat, mi-a povestit mama, cum l-a strigat pe tata: „Gheorghe, ridică-te şi adună războiul, pentru că vine ăla!”. Ăla eram eu. Şi zice: „Adună repede războiul! Du-te la baba Chira şi adu o găleată de apă şi pune scara la pod!” Când a plecat tata, mama a urcat în pod, pentru că avea un lucru foarte important de făcut. Noi suntem dintr-o familie mare de tot. Mama a făcut 19 copii. Am aflat că mai avem fraţi prin satele din jur. Pe o soră am cunoscut-o şi eu. Gheorghe era pădurar, se mai ducea la vânători cu puşca şi mai lipsea nişte zile… Eu eram al 17-lea în casă, la noi, acolo. Deci, s-a urcat mama în pod să ia de acolo nişte piei de oaie, ca să aibă în ce să mă pună. În plus, avea o piele de lup, împuşcată de dumneaei la vârsta de zece ani, în pădure. Părul lupului este bun de leac, de descântec. Întotdeauna, primăvara, pe 17 aprilie, de Sfântul Alexias, când se adună toate gunoaiele din curte pentru foc, puneam acolo câteva fire din părul lupului şi săream peste focul ăsta, pentru primenire şi pentru binele întregului an. Coborând mama de pe scară, a călcat pe un fuştei care s-a rupt. Ca urmare, bineînţeles că eu am venit mai devreme. Am ţipat în aer. M-a prins mama în aer. A coborât, săraca, aşa cum a putut şi m-a pus în piele de oaie acolo. Când vine baba Chira şi cu Gheorghe, eu eram om serios, gata, la

199


locul meu. A spus atunci baba Chira: „Gheorghe, asta nu este femeie, este dracul gol!” „Care drac gol?!” „care l-a adus pe ăsta!”

Vă spun de ce mă şi cheamă altfel în buletin, nu Al. G. Croitoru. Eu trebuia să fiu Alexandru, dar naşul, când s-a dus la biserică să-l caute pe părinte să mă treacă undeva acolo, părintele era plecat în sat. Atunci s-au dus la primărie, să mă treacă undeva acolo şi toţi de acolo erau beţi. L-au întrebat cum mă cheamă. Naşul a vrut să spună: „Alexandru", pentru că pe 30 august este Sfântul Alexandru. Deci, a vrut să spună aşa şi a rămas la mijloc. Nenea Fănică, colibaşul, care era secretar acolo, la Primărie, zice: „Alecu". Aşa este! Şi aşa am rămas Alecu… De acolo sunt, de la Vrancea, dintr-o comună care se cheamă Bogza.

Pentru că este Anul Ştefan cel Mare şi Sfânt, permiteţi-mi să spun câteva vorbe despre domnia-sa. Cum bine se ştie, bătrânul Ştefan, într-o primă bătălie pe care-o dă, îi bate pe băieţi la Baia, care a devenit, pe urmă, cetate de scaun, o vreme. Este o comună, în zilele noastre, de la Suceava – Fălticeni încolo… Riga Mathias a scăpat cu două săgeţi în spate, nu ştiu dacă i le-a scos cineva de atunci. Cum a scăpat? A existat acolo un grup de boieri tineri, care voiau să pună mâna pe putere, prin complot, şi care, mai apoi, l-au scăpat pe regele Mathias. Cum spunea bătrânul Ştefan: judecată dreaptă! Cine sunt? Aceia, aceia, aceia! Şi i-a judecat. Judecata a avut loc la Vaslui. Bătrânul Ştefan purta, atârnată de şa, plosca plină cu Busuioacă de Bohotin. Ce osândă poruncea bătrânul Ştefan? „Să fie scurtat!” (“scurtat” însemna „lăsat fără cap”). Celebrul Isaiia, un dregător din oastea lui Ştefan, era căsătorit cu sora lui Ştefan cel Mare. La judecată, vine sora la măritul domn, alergând pe coridoare. Sfetnicul îi spune: „Mărite doamne, vine sora să vă spună ceva!” „Spune-i că sunt în rugăciune! Nu pot acum s-o ascult! Cum termin rugăciunea, să vină!” Urlând de durere, ea i-a spus: „Măria-ta, ai hotărât să fie scurtaţi de cap aceia… printre ei este şi Isaiia, tatăl nepoţilor tăi. Este soţul meu…“ Atunci, spune bătrânul Ştefan nişte vorbe memorabile: „Nu pe mine m-a trădat! A trădat ţara!”


200

CEZAR IVĂNESCU

Poet, traducător şi dramaturg, Cezar Ivănescu a avut un parcurs liric ascendent, începând cu anul 1969, când a debutat publicistic în revistele „Argeş” şi „Luceafărul”. Volumele sale, tipărite de-a lungul deceniului şapte, începând de la „Rod” (1968), până la „Doina” (1986) sunt preponderent lirice, poetul cultivând o poezie foarte apropiată de spiritul trubadurilor, însoţindu-şi adesea versurile cu acompaniament muzical. Spirit incomod, răzvrătit, Cezar Ivănescu este şi un temut polemist, dar şi un mentor generos al numeroşilor săi admiratori, strânşi în jurul cenaclului literar pe care l-a condus neîntrerupt, timp de peste 15 ani. În prezent, este

directorul Editurii „Junimea”, din Iaşi.

n anii ’70, după „revoluţia culturală", am participat la o întâlnire culturală la Securitate, respectiv la sediul de pe strada Oneşti.

Persoana care organiza întâlnirea, căpitanul Munteanu, cel cu care, de-a lungul timpului, am devenit prieten, bun chiar, a întrebat dacă sunt preferinţe pentru anume „scriitori tineri", cum eram şi eu pe atunci. Gazda i-a indicat pe Cezar Ivănescu şi pe Gabriela Melinescu.

Î

Pe atunci Gabriela era o femeie foarte frumoasă, o brunetă superbă. În plus, avea o problemă cu Internele, fiind „încurcată" cu un suedez, cu care s-a şi măritat şi a plecat din ţară. Eu spuneam foarte multe lucruri „dure" în foarte multe locuri publice şi probabil că securiştii voiau să mă testeze: ce am să spun în faţa lor. Fireşte, am spus la acea conferinţă aceleaşi lucruri.

Am remarcat atunci, ceea ce constat şi azi, că în sala respectivă doamnele şi domnişoarele stăteau într-o parte a sălii, iar bărbaţii de cealaltă parte. Văd că ritualul acesta s-a păstrat şi aici. Ca să mă deruteze, au apărut astăzi, mai ales, şi unele mici variaţii, dar, în esenţă, au rămas aceste obiceiuri.

De la lipsa de libertate de pe vremuri, am început acum să-mi doresc şi puţină constrângere, pentru că mi se pare o idee proastă, de pildă, învăţământul mixt. Or, se ştie, psihologii au dovedit că femeile şi bărbaţii evoluează diferit, având şi o altă capacitate intelectuală, ceea ce ar însemna că cel mai potrivit este ca, până la o anumită vârstă, băieţii şi

201


fetele să nu înveţe împreună. Este doar o idee, dar cum admitem toate ideile proaste venite din Occident şi din America, am admis-o şi pe asta. Deocamdată am început cu ideea integrării, la început sexuale; urmează cea rasială, fiindcă vom avea, probabil, mulţi negri, galbeni şi alte culori.

Văd că ascultătorii mei sunt foarte tineri, bănuiesc că sunt şi mulţi elevi. Mi-am propus să vă vorbesc mai ales despre ceva care să vă intereseze. Pe de altă parte, mie îmi place să răspund la provocări. Nu prea obişnuiesc să am un discurs superficial, lipsit de „miză", cum s-ar spune. În faţa atâtor tineri, chiar a unor copii inocenţi, trebuie să spun, în spiritul adevărului, că legendele privind relaţia mea cu fosta Securitate, sunt, în bună parte, false.

Eu am avut relaţii civilizate cu Securitatea şi asta din motivul că nu doream să fac carieră în fosta societate comunistă. Ori, practic, societatea comunistă, prin această instituţie represivă, pentru mulţi, nu avea cum să mă constrângă. Dialogurile mele cu reprezentanţii vechii Securităţi au fost foarte civilizate, pentru că niciodată nu am cerut ceva de la dânşii. Colegii mei, care azi se bat cu pumnul în piept şi au urmărit să facă o anume carieră, fiind prin urmare mai uşor de şantajat, voiau vile, maşini, posturi de răspundere. Ca urmare, puteau fi controlaţi, chiar şantajaţi iar, când era cazul, debarcaţi. Nu mai spun de colegul meu (Adrian Păunescu), al cărui cenaclu a fost desfiinţat de organele represive comuniste înaintea celui pe care îl conduceam eu.

Aşadar, securiştii mă lăsau în pace pentru că îmi ştiau toată biografia, nu le ascundeam nimic din ce făceam şi gândeam şi le spuneam în faţă cam tot ce le spuneam şi colegilor şi prietenilor mei.

Revenind la întâlnirea culturală pe care am mai evocat-o, îmi amintesc de faptul că, la întoarcere, ofiţerul, care a fost o gazdă desăvârşită, mi-a spus: „Mi-a plăcut de dumneavoastră pentru că v-aţi comportat firesc şi aţi spus direct ce gândiţi. Ceilalţi, parcă s-au intimidat şi s-au speriat un pic". Îmi amintesc că la acea întâlnire un domn tânăr şi instruit mi-a pus o întrebare legată de mitologia poporului român şi m-a întrebat de ce nu actualizăm mai mult tradiţiile noastre formidabile. Am răspuns că asta se poate face foarte uşor, dar că trebuie să-l aducă în ţară pe Mircea Eliade, de la Chicago, unde era pe atunci profesor, şi să-l pună în locul domnului Dumitru Popescu-Dumnezeu, cum i se zicea în epocă „ideologului-şef" al fostului regim. Faptul că nu aveam nimic de ascuns, dar nici de cerut de la societate, mi-a oferit un statut de „independent".

În continuare, voi aborda o temă oarecum semnificativă pentru dumneavoastră, şi anume ce s-a modificat în instituţia Internelor, după 1990. Cel mai important lucru a fost afluxul masiv de oameni noi, calificaţi, care au început să devină tot mai vizibili. Nu mă voi referi la aceia ce deţin

202

C e z a r I v ăn e s c u

funcţii, pe care eu nu le controlez, ci la persoanele cu care am contact, şi mă refer la cei de la editură, de la cultură sau presă, şi care sunt foarte competenţi.

Am să merg zilele acestea la Târgul de Carte de la Teatrul Naţional şi am să vizitez şi standul Editurii M.A.I., unde am prieteni, cunoştinţe. Şi înainte au fost publicaţii, strict militare, de la Armată sau Interne, făcute de oameni din interior, dar care erau literaţi cu credibilitate şi erau priviţi cu stimă de colegii noştri din literatură.

De pildă, la „Luceafărul", conducând eu un cenaclu literar, îmi amintesc de un tânăr, o mândreţe de bărbat, care azi nu mai este printre noi, Constantin Atomii, căpitan de poliţie. După ce a fost făcut maior, noi îi spuneam „maiorul Atomic". Era un bărbat minunat, scria o poezie cantabilă şi, fireşte, era un izvor nesfârşit de poveşti interesante, mai ales referitoare la persoanele sus-puse pe care le cunoştea. Stârnea un haz nebun, în epocă. Am scris despre el la rubrica mea, cum am scris şi despre alţi militari de carieră care lucrau la revistele şi publicaţiile vremii.

Acum, după ’90, am fost la o întâlnire la Casa de Cultură, dus de un bun prieten, Eugen Teodoru, scriitor şi colonel în rezervă, la o lansare de carte. Am constatat un lucru foarte interesant. Erau acolo, de pildă, şi câţiva foşti „spioni" de bază ai României, care acum îşi lansau cărţile. Am asistat la o discuţie de nivel înalt cu privire la temele mari care frământă poporul român, care mi-a trezit stimă şi încântare. Am descoperit cu acea ocazie calitatea deosebită a unor oameni.

De pildă, domnul colonel în rezervă Florian Gârz mi-a povestit cum a fost selectat ca „spion", şi atunci mi-am adus aminte de un amănunt din biografia mea pe care puţini îl ştiu: tatăl meu, care a fost militar de carieră, a lucrat pentru scurtă vreme şi la Securitate. El era medic veterinar şi se ocupa de îngrijirea câinilor de serviciu.

Îmi amintesc că la vârsta de 14 ani, după ce am terminat ciclul gimnazial, tata ne-a dus, pe mine şi pe fratele meu, la o comisie medicală care, după ce ne-a testat, ne-a respins. Mai târziu urma să aflu că acel examen reprezenta o selecţie pentru admiterea, eventuală, la o şcoală de viitori spioni. Am regretat toată viaţa că am fost respins, şi mărturisesc că mi-ar fi plăcut o asemenea carieră. Ce interesant ar fi fost dacă aş fi avut o viaţă de spion, iar apoi aş fi devenit scriitor profesionist!

Am fost, deci, respins de la şcoală pentru că aveam „semne particulare". Aceste semne provin tot din istoria poporului român. Eu am fost născut în noaptea de 6 august 1941, când începuse războiul. Se înţelege că la Bârlad, ca în toată ţara, noaptea era camuflaj. Pe întuneric, surorile care au asistat la naştere mi-au scăpat nitrat de argint pe mâna stângă şi m-au ars. Tot ele o încurajau pe mama, spunându-i că a născut

203


un băiat foarte viguros, pentru că e vioi şi „are plămâni", când în realitate eu plângeam, probabil, de durere. Acesta a fost primul semn care m-a marcat. Toată viaţa am fost tratat ca un tip „vital", plin de forţă şi care „urlă"; dar eu urlam de suferinţă. Cam asta mi-a rămas în biografie.

Vreau să vă spun că de mic copil am fost un răzvrătit. Nu prea admiteam nedreptatea, violenţa. De aceea, mă luam la harţă şi chiar la bătaie cu băieţi mult mai voinici decât mine, colegi de şcoală, numai ca să dovedesc că nu mă las îngenuncheat de brute. Totuşi, am luat şi eu ceva bătaie la viaţa mea, şi am să amintesc doar de episodul de la mineriadă, din iunie 1990. Spuneam, mai târziu, la o întâlnire literară de la Casa Pogor, din Iaşi, desigur cu o anumită detaşare, că toată viaţa nu mai uit ce am păţit în acele zile.

Mai am un semn, la picior de această dată, o tăietură în formă de semilună, rămasă ca amintire de la fratele meu. Acesta era şi mai năzdrăvan, iar când eram copii mi-a propus să-mi „facă operaţie". Eu am fost foarte încântat. Atunci el a luat trusa chirurgicală a tatălui meu şi m-a schilodit la picior. Aşa am ratat eu cariera de posibil spion, din cauza unor accidente nedorite.

Toată viaţa mea m-am ferit să am de-a face cu armata. Nu am făcut nici măcar o zi de stagiu militar. Totuşi, fără voia mea, spiritul cazon al tatălui meu m-a marcat sufleteşte. În momentul când m-am apucat de scris, am constatat că am respectat tot ce am admirat la tatăl meu: disciplina, renunţarea la foarte multe lucruri. Am scris fără a fi constrâns de obligaţii de natură materială, dar asta cu mari sacrificii şi renunţări. Am scris sub acelaşi regim de austeritate în care trăieşte un militar, constrâns de datorie. La vârsta de 21 de ani am renunţat la alcool, pentru că mulţi colegi de-ai mei s-au pierdut din cauza alcoolului. Am dus o viaţă aspră, ca a unui militar sau a unui călugăr. Această admiraţie pentru profesia tatălui meu mi-a adus şi un alt gen de satisfacţie: în anii din urmă, am fost decorat cu „Steaua României" în grad de comandor, ceea ce este echivalent cu gradul de general. Cred că tata se răsuceşte acum în mormânt, fiindcă el a avansat foarte greu de la un grad la altul şi a stat o viaţă sub uniformă, în vreme ce fiul, fără o zi de armată, are un grad echivalent cu acela de general de brigadă.

Cei care nu au avut ocazia, nu pot cunoaşte care a fost natura reală a instituţiei Internelor sub regimul comunist. După război, România a fost ocupată de ruşi, de marele imperiu sovietic. În copilărie, când eram în clasa a IV-a, la Focşani, am văzut o divizie sovietică de tancuri, staţionată acolo. Când se întorceau de la instrucţie, tancurile sovietice defilau o zi întreagă pe fosta „Stradă mare" din Focşani. Duminica, atunci când ieşeam în oraş, e adevărat că rareori, auzeam rafalele ostaşilor sovietici care, după

204


ce se ameţeau cu alcool, trăgeau cu armele automate. Apoi, vedeam maşinile diviziei, care îi culegeau beţi de prin târg.

Am văzut, aşadar, ţara sub ocupaţie şi îmi amintesc de tata care, deşi nu obişnuia să bea alcool, era câteodată forţat de ofiţerii sovietici să bea votcă, iar apoi îi era foarte rău. Am înaintea ochilor imaginea copiilor săraci ai Focşanilor care adunau de prin gunoaie resturi de cartofi aruncate de la popota diviziei sovietice. Tot acolo, la Focşani, am trăit şi prima experienţă de revoltă. Împreună cu alţi băieţi, culegeam de pe câmp efecte militare rămase de la soldaţii ruşi şi ne-am amenajat, într-un pod, un fel de punct imaginar de comandă. Apoi, am pătruns în locuinţa unei „vivandiere" sovietice şi am luat ce am găsit la îndemână, retrăgându-ne apoi la marginea oraşului ca să facem un „chef". A urmat teroarea. Rusoaica a reclamat autorităţilor ce a păţit, iar părinţii noştri au fost chemaţi la comenduire. Era de Paşti, iar pentru noi a fost cel mai trist Paşte. Tata, ca militar, a încercat să rezolve lucrurile, sfătuindu-se şi cu ceilalţi părinţi. Nu vă ascund că ne aşteptam cu toţii să fim arestaţi, condamnaţi. Eu am fost pedepsit să servesc masa separat de restul familiei şi să nu-i privesc în ochi.

În 1968, în vara când au intrat ruşii în Cehoslovacia, am scris un poem pe care îl consider şi acum unul din cele zece poeme ale vieţii mele, şi care exprimă cel mai bine revolta mea, inclusiv cea de copil, împotriva ocupantului sovietic. Dacă aş fi obligat să-mi distrug toată opera, aş păstra totuşi acest poem, intitulat „Tatăl meu, Rusia", care sintetizează o epocă, azi necunoscută majorităţii tinerilor. Bineînţeles că poemul mi-a fost interzis, nu l-a publicat nimeni până în 1990. În acel an, pentru prima dată, l-am căutat şi l-am imprimat pe un casetofon al unui ziarist norvegian. Poemul s-a difuzat, aşadar, pentru prima dată în Norvegia, iar abia apoi în România. Un confrate, jurnalist, m-a întrebat cât este ficţiune şi cât realitate în acel poem. Am spus atunci că totul este pură realitate, pentru că abordez o relaţie dintre fiu şi tată. Tata, care era militar, dar şi comunist convins, voia să mă educe în spiritul acelor vremi şi îmi aplica bătăi „ritualice", pentru orice abatere de la acele principii. În timp, i-am mulţumit tatei pentru acele lecţii dure de viaţă, pentru că m-a pregătit pentru ce aveam să trăiesc mai târziu. Fără acele bătăi, probabil că în viaţă m-aş fi speriat de activiştii de partid care mă obligau să scriu poeme cu partidul, aş fi cedat la multe concesii. Dar, fiind călit din copilărie, nu m-a mai speriat nimic şi am îndurat totul mult mai uşor. Am fost convins că, bazându-mă pe această experienţă, pot înfrunta orice. Şi chiar am înfruntat toată viaţa.

În acel poem era un vers care se referea la tata, care pusese în camera de primire un portret al lui Stalin, iar preotul care venea cu botezul sfinţea portretul dictatorului, în lipsa icoanei. Ateismul tatălui meu m-a făcut

205


să fiu o vreme, ca şi preşedintele Iliescu, „liber cugetător", dar astăzi am devenit credincios, nu din obligaţie, ci dintr-o conştiinţă pe care am căpătat-o cu vremea. Numai viaţa şi numai experienţa foarte dură şi brutală pe care o capeţi te poate apropia de Dumnezeu. Când am fost foarte aproape de moarte, dar am scăpat miraculos, apoi când m-am salvat ca scriitor, când puteam foarte bine să eşuez, mi-am dat seama că există o forţă superioară care ordonează toate şi fără a cărei voinţă niciodată nu se întâmplă nimic.

În iunie 1990, când au venit minerii într-o încăpere din centrul Capitalei şi au pătruns peste noi, un grup de scriitori între care şi o fată însărcinată, au început să ne lovească cu bâtele. Trei ore a durat masacrul – fireşte că dacă nu aş fi avut credinţă în Dumnezeu, care încă nu mă trecuse pe lista celor care trebuiau să sfârşească cu viaţa, aş fi pierit. La un moment dat, am constatat că minerii erau dirijaţi de un bărbat elegant, cu cămaşă albă şi cravată. Unul din mineri l-a întrebat dacă poate să ne arunce pe fereastră. Atunci domnul s-a aplecat peste pervaz şi, prevăzător, a spus: „Nu, că e prea multă lume". Nu am ştiut niciodată ce a avut în vedere cu acele cuvinte. Poate s-a gândit că acea lume vede ce se întâmplă, sau poate că nu vroia să-i strivim în cădere pe cei din stradă… În sfârşit, ne-au lăsat în viaţă, dar ne-au dus pe toţi, aşa cum ne aflam, bătuţi, la Secţia 1 Poliţie, de pe bulevardul Ana Ipătescu, în ideea că „am atacat minerii".

În drum spre poliţie, au apărut în preajma noastră şi alţi bărbaţi, la costum şi cravată, pe care i-am „citit" din privire ce hram poartă. Unul dintre ei m-a lovit puternic în coastă. Am recunoscut profesionistul. Apoi un miner m-a lovit cu un furtun de cauciuc şi m-a zgâriat superficial la cap, umplându-mă de sânge. La Poliţie am fost identificaţi, după buletine, şi ni s-au făcut actele pentru a fi internaţi la penitenciarul de la Măgurele. Eu eram liniştit, ştiind că cel puţin nu vom fi ucişi. Unul dintre cenaclişti, critic literar, a avut atunci un acces de revoltă spunând că îl torturează pe poetul Cezar Ivănescu. Şi aici intervine… literatura. În secţia de poliţie respectivă lucra şi un fost cenaclist de-al meu, poet. Acesta s-a prezentat la comandant şi a pledat pentru cauza noastră. Comandantul, sensibil la cele spuse, a vrut să ia o maşină ca să mă ducă la Spitalul de Urgenţă, văzând starea în care mă aflam. Eu n-am acceptat să plec decât cu toţi colegii mei, cenaclişti. Aşa am ieşit, sub privirile ameninţătoare ale minerilor, din curtea Secţiei 1 Poliţie.

La spital, şeful gărzii era doctorul Marius Scarlat, un bărbat înalt şi impunător cu care mă mai întâlnisem în 1986, când am ajuns la spital după o săptămână de greva foamei. La data respectivă, convins de domnul Nicolae Croitoru, şeful cu propaganda la Capitală, un om plăcut şi cult, am renunţat la gestul meu de frondă, cauzat de faptul că mi se desfiinţase

206


cenaclul. Acelaşi doctor îl întâmpinase, cu aproape un deceniu în urmă, şi pe Nichita Stănescu, după un acces de ciroză, boală care i-a cauzat şi moartea. Când m-a văzut bătut şi însângerat, doctorul Scarlat nu s-a putut abţine să nu se amuze de situaţia mea. Morala situaţiei era următoarea: „Şi pe vremuri, ca şi acum, tot tu eşti cel bătut şi tot tu vii la mine să te vindec".

Atunci mi-am probat un lucru: vă reamintesc că după 1990 am fondat Societatea Scriitorilor Români, care funcţiona în paralel cu Uniunea Scriitorilor. Era o organizaţie în opoziţie cu aceea oficială, condusă atunci de M.D. S-a spus deci că minerii au fost trimişi la mine ca să mă „potolească" pentru îndrăzneala de a mă opune lui M.D. Eu nu cred în această versiune. Pentru tinerii din această sală, morala este evidentă: e bine să faci în viaţă ce îţi spune sufletul tău, chiar dacă trebuie să plăteşti scump pentru asta. Asta şi pentru că Dumnezeu are întotdeauna o „teleologie", adică urmăreşte un scop superior. Practic, cred că am suferit acea bătaie dintr-un singur motiv. Îmi amintesc că priveam venirea minerilor de la o fereastră a unui apartament de pe bulevardul Magheru. Eu am „rău de înălţime", ceea ce au şi alţi oameni. Vedeam scene teribile, cu bătaie şi violenţă. În acord cu firea mea, simţeam nevoia să intervin, evident, în favoarea victimelor. Atunci am simţit că trebuie să mă arunc de la balcon, numai ca să nu văd în continuare acele scene de coşmar. Am început să ţip şi să huidui, iar după mine s-au luat şi colegii mei de cenaclu. Aşa se face că ne-au reperat minerii şi au venit peste noi. Ulterior am înţeles că am făcut bine că am huiduit – în primul rând că nu mi-am înăbuşit sufletul, păstrând în mine revolta şi repulsia, dar şi pentru că, probabil, impresionat de cele văzute, aş fi fost tentat să mă sinucid, aruncându-mă de la balcon. Cu alte cuvinte, venirea minerilor şi bătaia încasată m-au salvat de la moarte.

Pentru azi nu mi-am propus în mod special să abordez şi problema literaturii, un subiect evident foarte greu şi sensibil. Am vrut să le ofer celor prezenţi, majoritatea tineri şi foarte tineri, o lecţie de viaţă, şi anume să rămână, în orice împrejurare, ei înşişi. O personalitate nu poate să se construiască pe sine decât urmându-şi instinctul intim, cu orice risc, indiferent de urmări. Ca să fim persoane deplin independente sub aspect sufletesc, trebuie să riscăm. Asta trebuie să învăţăm, şi nu ştiu dacă societatea de azi ne mai poate orienta spre acest crez moral. Azi există în societate tendinţa de a uniformiza oamenii, de a ne face să semănăm unii cu alţii, de la îmbrăcăminte la limbaj, gusturi, cultură şi preferinţe alimentare. Nu aşa trebuie să arate lumea. Nu suntem originali dacă purtăm părul arici şi ascultăm muzica rap, de parcă toţi ne-am trage din Africa. Astea nu sunt decât proastele modele pe care ni le impune societatea. Fiecare trebuie să-şi găsească drumul propriu.

207


În încheiere, aş vrea să vă cânt ceva. Eu nu am nevoie de

microfon şi nici chiar de chitară. Nu sunt dintre cei care, în lipsă de voce, fac apel la tehnică. Înainte de a cânta, vă voi explica semnificaţia semnului de exclamare utilizat la începutul şi sfârşitul fiecărui poem, ca şi motivul pentru care versurile sunt scrise cu literă mică. Iniţial, când am folosit acest procedeu, am pornit de la sugestia dată de ortografia spaniolă, dar şi de la motivul oferit de scriitorul francez Paul Valéry, care spunea: „Poezia lirică este dezvoltarea unui semn de exclamare".

După ce am tipărit câteva cărţi utilizând semnul de exclamare la început, regretatul academician Şerban Cioculescu a făcut nişte ironii la adresa mea într-un articol publicat în „România literară". Eu m-am dus la Iaşi, la unchiul meu, filologul Gheorghe Ivănescu, singurul lingvist care a scris o „Istorie a limbii române" în 40 de ani de comunism, care mi-a spus cam aşa: „Cum poate să uite Şerban Cioculescu, cel care a editat poeţii Văcăreşti, că şi Iancu Văcărescu foloseşte semnul de exclamare introductiv?" Nici eu nu ştiam de acest amănunt. Azi, cu atât mai mult îmi este limpede că fiecare semn de punctuaţie are un rol: în cazul meu, cititorul trebuie să ştie că nu citeşte un articol de ziar, ci o poezie compusă într-o anumită cheie. Semnul de exclamare introductiv este pentru mine ca o „cheie muzicală". Este un avertisment că urmează o poezie lirică.

Şi acum vă voi cânta un poem (de dragoste, evident). Înainte, vă voi explica ce semnificaţie are cântatul versurilor. Eu am ţinut nişte cursuri de poezie la Iaşi, la Casa Pogor, suficient cât să cuprindă crezul meu artistic. Vă reamintesc că marea poezie a lumii a fost însoţită de muzică. În cultura indiană, „Vedele" aveau o carte specială care se chema „Sama-Veda", adică partitura muzicală a „Vedelor". De atunci, mergând prin liricii greci şi latini, toţi marii creatori îşi însoţeau poeziile de muzică. Această tradiţie a mers în Europa până în veacul al XII-lea, al XIII-lea, când existau trubadurii. Aceştia erau un fel de „derbedei", întreţinuţi de puternicii vremii, care compuneau şi apoi îşi interpretau singuri poemele, de obicei la serbări şi ocazii speciale. Şi atunci, ca şi azi, Europa Occidentală nu avea graniţe interne. Trubadurii cutreierau spaţiul european câştigându-şi existenţa compunând şi cântând. Cu ei s-a încheiat tradiţia poeziei însoţită de muzică. Tot ei au inventat şi poezia sacră, dedicând versuri Sfintei Fecioare, ceea ce constituia idealul feminin al vremii. În sudul Franţei locuiau albigenzii, o populaţie foarte ruptă de tendinţa catolică a vremii. Ca să-i aducă la credinţa catolică, suveranul pontif a trimis trupe. În sfârşit, a avut şi creştinismul excesele lui, uneori făcute, paradoxal, în numele unor idealuri foarte înalte.

După acea epocă, poezia a devenit un simplu text, desprins de acel substrat muzical iniţial. În veacul al XX-lea s-au redescoperit cântecele

208


trubadurilor, iar artiştii au legat din nou acea alianţă între poezie şi muzică. Există un filon muzical puternic, şi l-aş aminti doar pe Bob Dylan, dar şi pe mulţi alţi artişti americani, francezi sau spanioli care interpretează muzică pe versuri de o profundă valoare literară. Această alianţă artistică va continua, la fel ca şi poezia populară. Eu am un mare prieten, pe ambasadorul Nicolae Nica, în acelaşi timp un interpret cunoscut de folclor românesc, cel care a realizat şi antologia „Cinci veacuri de folclor". După părerea mea, învăţământul greşeşte atunci când predă poezia, şi mai ales pe cea folclorică, sub formă de text, iar nu cântată, cum este ea prezentă în viaţa comunităţii rurale. Ţăranul român nu şi-a exprimat sentimentele sub formă de rostire, chiar lirică, ci şi-a cântat efectiv doina. Aşa a fost poezia dintotdeauna şi probabil că va continua să rămână aşa.

Vă rog, deci, să ascultaţi un poem de-al meu. Ca să înţelegeţi acest poem vă voi spune că este dedicat defunctei

mele soţii, Maria Ivănescu, şi că în Ardeal, floarea pe care noi aici, în Regat, o numim tufănică, poartă şi numele de Sântă Mărie.

Se reîntoarce şi dragostea mea, Se reîntoarce la tine, Cum vine sufletul, ca pasărea Şi nu ştiu de unde-mi vine. Mândră Mărie şi Sfântă Fecioară, Floare de Sfântă Mărie, Cum vine sufletul, ca pasărea, O floare doar să se ţie. Pasăre, care cu aripa ai scris Vievul ce duce la Domnul! Spune-mi-l, spune-mi-l numai în vis, Spune-mi-l numai în somnul!

(conferinţă susţinută la 3 iunie 2004)

209

ION HOREA

După o inedită experienţă de elev al Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” (1952), Ion Horea a devenit, succesiv, redactor al revistelor „Viaţa Românească”, „Gazeta literară” şi „România literară”, debutând editorial foarte de timpuriu, cu volumul „Poezii” (1956). Au urmat, apoi, altele, cuprinse de acelaşi rafinament bucolic şi ruralism temperat: „Umbra plopilor”, „Calendar”, „Încă nu”, "Un cântec de dragoste pentru Transilvania”, dar şi cărţile pentru copii „Flori de Păpădie” şi „Guguştiucul”. Continuând filonul liric al poeziei lui George Coşbuc şi Octavian Goga, Ion Horea îmbină contemplarea stărilor vegetale cu reveriile de natură

cosmică, într-o operă inconfundabilă, deopotrivă diafană şi incertă, de o vigoare profundă, atemporală.

m un cult al vorbei, atunci când e închinată artei, culturii, moralităţii, frumuseţii, binelui. Acum vin de la un prohod – a

încetat din viaţă istoricul literar George Muntean – şi sunt copleşit de ceea ce rămâne după dispariţia unui om. Era mai mic decât mine cu trei ani şi a rămas un respect, o vorbă de suflet a celor care i-au adus ultimul omagiu, care m-a mişcat profund pentru că se conturează o efigie în planul spiritului şi al culturii după o viaţă de om, de strădanii, de alergări prin culoare necunoscute, pentru afirmarea valorilor spiritului. Acesta a fost colegul meu şi sunt trist că deschid acest cuvânt aducându-i în faţa dumneavoastră un omagiu, dar i se cuvine. Se cuvine să îi cercetăm cărţile de documente, de memorii, de impresii şi să-l avem alături de noi în ceea ce ştim cu certitudine că putem afirma în viaţa noastră culturală.

A

Aveţi în faţa dumneavoastră un laic. Nu am decât o comunicare civică relativă cu instituţia bisericii, dar bănuiesc divinitatea în fiinţa mea. N-am avut nici o tangenţă cu acele cadre ale armatei, ale poliţiei, ale instituţiilor care asigură liniştea şi pacea căminelor noastre. Am căutat ca, în nopţile mele de lucru, să înţeleg sensurile înalte ale existenţei prin rândurile pe care urma să le scriu. În stânga mea, pe un perete, sunt rafturile de cărţi care stau ca nişte profeţi şi mă întâmpină în fiecare noapte cu ochiul sever, cu sfaturile lor, cu înţelepciunea lor, cu deşertăciunea lor, cu tot ceea ce fapta omenească frumoasă poate să însoţească viaţa unui om. Vă

210

I o n H o r e a

sfătuiesc pe dumneavoastră, cei mai tineri, să aveţi satisfacţia să trăiţi acest sentiment al vecinătăţii cărţii şi culturii. Şi am venit la dumneavoastră, cum zic, laic în biografia mea de 75 de ani.

Sunt un om foarte fricos. Mă cenzurez şi îmi spun că nu trebuie să fii aşa, dar firea omului – cum l-a lăsat Dumnezeu. Când eram de vreo trei ani, mă aflam singur în ogradă, cu o cărămidă în care vedeam o batoză şi turnam ţărână şi treieram acolo, copleşit de singurătate. Este, în viaţa mea, cea dintâi amintire profund metafizică – poate că sentimentul metafizic nu-l poţi atribui unui copil de trei ani, dar trăirea metafizică o cunoaşte omul indiferent de cultură ori de vârstă. Trăirea faţă de ceva. Trăiam copleşitorul sentiment al fricii şi al singurătăţii. Cred că refugiul în spaţiile fanteziei şi ale poeziei au fost de la natură date ca să mă salveze, în lipsa altor însuşiri, care m-ar fi adus probabil în rândurile dumneavoastră ca om de acţiune, ca om de prezenţă socială, ca om de ordine şi de raport. Dar în toate există o disciplină, un ordin şi un raport. A gândi că scrii literatură pentru că trăieşti în libertate absolută este o naivitate. Literatura presupune o severitate a existenţei tale interioare, poate că mai puternică decât severitatea pe care ţi-o impune o instituţie sau o obligaţie socială. Pentru că tu nu dai socoteală nimănui, decât ţie însuţi, faţă de această severitate. Condeiul tău este acela care vine să configureze un gând, un ideal, o tulburare a existenţei, un sentiment prin care ai curajul să ieşi în lume şi să te expui judecăţii oamenilor. Mă gândeam, venind încoace, la tema propusă şi cum aş putea vorbi despre raportul dintre literatură şi Ministerul de Interne, oamenii legii şi ai ordinii. E un raport esenţialmente firesc. Dumneavoastră sunteţi zi şi noapte în atenţia mersului treburilor sociale căutând răul care strică binele, căutând dezordinea care tulbură ordinea, căutând nesiguranţa oamenilor care tulbură siguranţa. Aşa îmi închipui eu. Sigur, poate că idealizez – eu aşa văd Ministerul de Interne. În regimurile totalitare se mai vedea şi altfel. Dumneavoastră înşivă aveţi dreptul să ştiţi acest lucru, fiind vorba de o ramură a Ministerului de Interne care-şi făcea de cap în felul ei. M-a ocolit. 75 de ani m-a ocolit. N-am avut de-a face nici cu Siguranţa regimului antonescian, nici cu Securitatea regimului care a urmat. De câte ori am avut vreo discuţie cu vreun om din zona respectivă, am fost tratat cu respect pentru poezie. Şi n-am avut nici o neplăcere. Nu am însă dreptul să judec atâta timp cât nu am trecut prin severitatea şi cruzimile acelui timp cunoscute de alţi oameni, în situaţii tragice. Prin urmare, dumneavoastră vă sacrificaţi zilele şi nopţile, în slujba Ministerului de Interne, ca şi omul din administraţie, care pândeşte mersul leului şi mersul afacerilor, mersul dreptăţii sau ivirea escrocheriei. Şi vă raportaţi la legi şi la tiparele în care trebuie înscrisă conduita unui om. Ce face scriitorul? Mă refer la scriitorul de proză, la publicist, la ziarist, mai puţin la poet. Poezia este literatură dar

211


este şi altceva. Se spune că până aici e poezie, restul e literatură. Când ai părăsit domeniul expresiei poetice stricte ai intrat în domeniul literaturii. Ce face scriitorul? El caută să găsească tipologii, profiluri morale umane, condiţiile sociale în care se manifestă un om în bine sau în rău. Conflictul, care este absolut necesar unei cărţi, fără de care cartea pluteşte în incertitudine acolo se găseşte, în miezul lucrurilor. Prin urmare, ca şi dumneavoastră, scriitorul trebuie să cunoască, să aibă în permanenţă în faţă acest peisaj în infinitatea lui de ipostaze şi de forme ale existenţei individuale şi sociale, din care se configurează la scriitor subiecte, acţiune, personaje, psihologii, structuri în arta literară, iar la dumneavoastră dosare, procese, dacă e cazul puşcărie, dacă e cazul libertate ş.a.m.d. Eu sunt un om corect, aşa cred, un pătimaş al corectitudinii. Dacă ştiu că la ora două şi trei minute trebuie să fiu acolo, sunt acolo, cu un minut înainte. Dacă primesc un leu în plus de la o vânzătoare, din greşeală, mă întorc şi i-l duc înapoi când am văzut greşeala.

În sfârşit, prin urmare, între literatură şi munca oamenilor legii este nu o punte de legătură, ci o lege esenţială a existenţei acestor două profesii. Iată ceea ce mă face să vin în faţa dumneavoastră. Eu văd în dumneavoastră nu numai nişte oameni care primesc ordine, îşi iau puşca şi se duc la datorie, ci văd şi nişte oameni care zăbovesc în faţa cărţilor, dau examene, se pregătesc, au un ideal de viaţă, iubesc, îşi întemeiază o familie. Ori toate astea sunt ale fiinţei omului, sunt lucruri fireşti. Din aceste adevăruri se face literatura. Din viaţa dumneavoastră, din profesia dumneavoastră specifică se scrie şi o literatură în motivele ei particulare. Poezia este altceva. Pentru poet sunt esenţiale regăsirea de sine şi trăirea intensă a marilor întrebări şi a marilor probleme. De aceea, vecinătatea înţelepţilor pe care îi are în rafturi, de multe ori îl tulbură, îl deviază de la propria lui trăire.

Ce vă vorbesc eu acum nu constituie materialul unei conferinţe. Constituie introducerea la o posibilă discuţie. Dacă aş fi, păstrând proporţiile, Nicolae Iorga, aş vorbi despre marile biblioteci şi întinsele cercetări în care cartea îşi are autoritatea ei. Dacă aş fi, ştiu eu, Nicolae Cartojan, aş vorbi de alte arhive ale cărţilor populare şi ale istoriei literaturii vechi, în care cartea îşi are configuraţia ei. Din acest loc au vorbit personalităţi excepţionale, oameni ai cărţilor, oameni care fac cărţi din cărţi, oameni care pentru alcătuirea unei lucrări, trebuie să parcurgă kilometri de pagini, spaţii ale culturii, epoci culturale, să compare, să adune, să cântărească, să selecteze şi să-şi fixeze propriile lor coordonate de gândire în multitudinea de pagini citite. În ce mă priveşte, eu sunt un admirator al cărţilor care nu s-au scris. Se spune că versul cel mai frumos este cel pe care încă nu l-ai scris. Trăiesc în permanenţă cu această visare, cu această

212

I o n H o r e a

năzuinţă, că într-o bună zi, într-un ceas, voi scrie cel mai formidabil vers. Domnul colonel Rotaru e aici, remarcabil poet şi cărturar, să-l cinstiţi cum se cuvine, e un om minunat. Ştie şi-mi aprobă, aşa s-ar părea, gândurile şi spusele. Această încercare însemnează asumarea unui destin, însemnează renunţarea la multe nimicuri ale vieţii, concentrarea şi regăsirea de sine şi însemnează stăruinţa asupra cuvântului şi a limbii române, în cazul că scrii româneşte. Eu sunt un admirator al tuturor modurilor poeticeşti. Al poeziei de structură clasică, şi al poeziei de structură modernă, cum se scrie în epoca noastră, nu numai la noi, în toată lumea culturii de tip european. Citesc poezie. Citesc chiar ceea ce e departe de mine. Ceea ce eu n-aş putea să scriu niciodată. Dar cinstesc pe acel om care crede că în felul ăsta îşi defineşte fiinţa în faţa altor fiinţe. E o încercare, un examen. E un examen în faţa timpului.

Numai că eu, acum, în faţa dumneavoastră vorbesc de parcă aş vorbi de pe planeta Marte. Nu mă cunoaşteţi. Cu excepţia a două-trei persoane dintre dumneavoastră, sunt convins că n-aţi citit nimic din ceea ce am scris. Nu spun asta ca să mă laud că am scris ceva care trebuie citit neapărat sau să îmi pară rău că nu sunt în faimă literară, şi în literele cele mai mari ale reclamei literare. Asta e o treabă a vieţii literare. Iar viaţa literară e o viaţă cu un relief foarte bogat în oameni, în temperamente şi împrejurări. Unul te agreează, altul nu te agreează, unul te uită, altul te iartă, unul te îmbrăţişează, altul te critică, altul pur şi simplu te ignoră. Şi un scriitor îşi are în faţă dreptul de a fi el însuşi, de a spune, dacă e stăpânit de conştiinţa reală a scrisului, ceea ce trebuie spus aşa cum este tiparul fiinţei sale, de a se integra în cultură după capacitatea sa intelectuală. Restul hotărăşte soarta, timpul, se succed generaţii, se schimbă gusturi… Lucian Blaga a apărut a doua zi după primul război mondial, în România Mare, cu un tip de poezie care nu ţinea cont de formule încetăţenite în mentalităţile literare româneşti, nici de formula eminesciană, nici de formula Macedonski, nici de cele ce le-au urmat. El a venit cu un vers liber, detaşat, bizuindu-se pe profunzimea ideii şi pe modelarea metaforelor în ideea poetică. A fost întâmpinat şi cu rezerve, dar şi ca un descoperitor, aşa cum a fost Nichita Stănescu în vremea noastră. Dar exista poezia lui Tudor Arghezi, cu alte structuri verbale şi alt mod de a spune lucrurilor pe nume. Era Ion Barbu cu poezia ermetică, Philippide cu poezia de tip clasicist, apoi a venit Beniuc cu ale sale „Cântece de pierzanie", fiecare în jocul lirei sale. Printr-asta poezia română a ajuns la bogăţia pe care o cunoaştem. O avem la îndemână – cei care citesc poezie. Cititorul de poezie ia ceea ce ţine de configuraţia propriei sale fiinţe. O poezie este o proiecţie în eternitate. E şi această credinţă o copilărie a poeţilor. Dacă poetul nu-şi închipuie că poezia lui are valoare în sine indiferent de valurile, gusturile,

213


vânturile, valurile, dacă nu are convingerea că tiparul lui durează, nu are suportul moral care îl determină să-şi consacre viaţa poeziei.

Să vă citesc câteva poezii:

ORICÂT AI CREDE "Ce-ţi vine-n minte, ce-alegi din toate Cât nu se-ntunecă, din cât se mai poate Drumul de ţară, căratul pe roate Dealuri suite-n genunchi şi în coate Oricât ai crede şi oricum ai spune că… Ceva se spulberă, câtva se-ntunecă. Ieşi-le-n cale ploilor verii Cât mai alunecă şi nu te mai sperii Meliţa bate, fuioare puzderii Dinsus de casă lăsate vederii Oricât ai crede şi oricum ai spune că… Peste pământuri norii alunecă. Dar să te tângui, căror altare Cât nu se-ntunecă şi peste hotare Nu se cufundă pe veci în uitare Ce mai rămâne din depărtare. Oricât ai crede şi oricum ai spune că… Ceva se spulberă, câtva se-ntunecă, Peste pământuri norii alunecă.

PÂN-O SĂ PIERD… Pân-o să pierd şi bruma de gând, până-ntr-o oară Când n-o să ştiu ce semne mai cată să mă doară Pe drumul care suie, de dincolo de moară Până la vii, deasupra, la sfânta lor comoară, O să apuc din teamă ori numa-aşa-ntr-o doară, Să caut leacul lumii şi-al timpului ce zboară. Şi-a unui vers ce-mi place cum sună, bunăoară, Şi-n tot ce mă încearcă şi-n tot ce-i o-povoară Când văd că ziua însăşi din crucea ei coboară Şi ştiu că n-o să-nvie nicicând a doua oară…

214

I o n H o r e a

CU NORI DE PRAF…

Cu nori de praf deprins, şi nu de foc, Du-ţi turmele pe şesuri şi veghează Când crucea zilei suie în amiază Şi umbra-i foarte rară, ori deloc. Se sparie gândul, însă mai cutează Profeţii din pustiu când îi invoc Şi caut semnul lui din loc în loc Pe faţa mea să simt cum se aşează. De unde vii şi unde vrei să-ajungi. Poate un nor se va alege-odată În dunga lumii foarte depărtată Ca să-ţi răspundă-n tunete prelungi… Mă-ntorci din Biblii şi mă bântui, Tată. Nu ştiu, să mă primeşti ori să mă-alungi!

DE MIRĂRI CĂUTAT De mirări căutat Ca de-un blestem ocult Jumătate mă zbat Jumătate exult. Nici nu ştiu ce mai sânt Căutând împrejur Câteodată pământ Câteodată azur. Să te bucuri! îmi spun Şi încerc şi aştept Jumătate nebun, Jumătate-nţelept. Doamne, Tu m-ai adus Din cerescul Tău har Câteodată Iisus, Câteodată tâlhar. SFÂNTĂ CÂNTARE L-a Mioriţii

215


Sfântă cântare Sar nedoriţii Cu vorbă tare Să spună cum ni-i Oaia, urâta, Care cu pumnii Care cu bâta Şi cu topoare, Cu târnăcoape Să mi-o omoare Să mi-o îngroape… Orbii smintiţii Nu ştiu ei unde A Mioriţii Urmă se-ascunde, Nu ştiu de jalea, Gura de raiul Dealul şi valea, Culmea şi plaiul, Brazii şi munţii, Soarele, luna, Stelele Nunţii Dintotdeauna!

Curriculum-ul care s-a prezentat aici cuprinde o inexactitate, în

sensul că am absolvit Institutul de Arte. Numai un an am făcut, pentru că tata a fost trecut în categoria chiaburilor şi a trebuit să părăsesc Institutul. M-am dus la Cugir, unde am lucrat doi ani ca desenator tehnic. Între timp s-a înfiinţat Şcoala de Literatură, şi directorul şcolii, Petre Iosif, a venit la Cugir, pentru că eu publicasem în „Contemporanul", în „Almanahul literar" şi în „Lupta Ardealului" din Cluj, am fost invitat la unul din congresele tinerilor scriitori din vremea aceea şi am înfiinţat, împreună cu publicistul şi profesorul Victor Isac, aflat la Cugir în domiciliu forţat, un cenaclu literar. Petre Iosif căuta autori mai cunoscuţi, mai afirmaţi, pentru că la examenul de admitere se prezentaseră tineri condeieri care nu terminaseră nici liceul. Am intrat în Şcoala de Literatură fără să dau examen, fără să completez

216

I o n H o r e a

vreo fişă personală de origine socială şi de altceva. După un an de zile am absolvit al doilea, ca medie. Am fost repartizat de la început să lucrez la „Scânteia". Nu eram nici U.T.M.-ist, nici membru de partid, dar am fost un elev bun şi corectitudinea a impus. Când a venit şeful cadrelor de la „Scânteia" să vadă cine sunt, care-mi este originea socială, am declarat că „părinţii-s chiaburi". „Cum chiaburi?" „Da, chiaburi!" „Şi au făcut politică?" „N-au făcut nici o politică." „Dar dumneata ai făcut politică?" „Eu aveam şapte ani când au venit legionarii la putere". S-a uitat la mine… „Ştiu cântecele legionare, dar politică n-am făcut. Îmi place muzica, îmi plăceau cântecele şi le-am învăţat uşor." A doua zi, mă cheamă directorul în cancelarie. Vă relatez textual: „Ce sunt părinţii tăi?" „Chiaburi!" „Şi îi iubeşti?" „Sigur că îi iubesc, că-s părinţii mei." „Ieşi afară!" Ziua următoare, directorul ne-a comunicat repartiţiile, în prezenţa lui Mihai Beniuc, secretarul Uniunii Scriitorilor. Prozatorul Remus Luca, poeta Aurora Cornu şi subsemnatul am fost repartizaţi la „Viaţa românească". Se schimbase foaia după ce am discutat cu şeful cadrelor de la „Scânteia". Şi directorul Petre Iosif – povestesc asta în prefaţa de la ediţia din B.P.T., a spus despre mine: „Ion Horea are de îndeplinit o singură datorie: să-şi urască părinţii."

Imaginaţi-vă, un pedagog care trimite în viaţă un tânăr, la începutul unei experienţe ce poate fi sublimă, sau poate fi tragică. Sunt mulţi artişti şi scriitori care s-au sinucis în eşecul muncii lor. Dar acum un tânăr era trimis în viaţă – în primul rând să trăiască, pur şi simplu; în al doilea rând, să şi scrie, să se formeze ca om şi ca scriitor… Şi primea un singur îndemn: să-şi urască părinţii… În momentul acela mi s-au înmuiat picioarele. Beniuc a observat, m-a prins pe după umeri, protector, şi a spus: „Ion Horea este un poet talentat, am încredere în el şi la Viaţa românească o să fie un mediu în care se va putea forma". Şi aşa am intrat în viaţa literară ca redactor, ca om care are de-a face cu scriitorii, primeşte manuscrise, publică, se afirmă el însuşi afirmându-i pe alţii. Viaţa literară este un laborator foarte interesant, foarte greu şi foarte frumos.

Aş avea de spus multe: „Acum, când vine toamna, aş avea de spus multe. Va fi cineva, cineva să m-asculte." Vă mulţumesc că m-aţi ascultat!

— Şi totuşi, v-aş ruga respectuos să lăsaţi un mesaj generaţiei tinere.

— Fiecare om trăieşte în timpul pe care soarta i l-a dat să-l trăiască. Poţi fi un om ticălos în cea mai frumoasă, liberă şi democrată societate, după cum poţi fi un om profund cinstit, corect şi de valoare într-o societate cu rigorile de altă natură, prin care ţara noastră a trecut o jumătate de secol şi mai bine. Un tânăr trebuie să se cunoască, înainte de toate, să facă efortul de a se cunoaşte pe sine. Să iubească, să

217


muncească, să se supună legilor drepte fără de care viaţa intră în haos. Să înţeleagă relaţia iubirii ca o relaţie fundamentală prin care viaţa te trece şi nu te mai întoarce niciodată. După Immanuel Kant, omul este fiinţa care are legea morală în suflet şi cerul înstelat deasupra. Recunosc, prin aceasta, că locul meu pe pământ se înscrie în eternitatea universului. Asta îmi dă o filosofie de viaţă care mă salvează de la multe, foarte multe răutăţi şi nimicuri. Sfatul meu, pe care-l dau tinerilor, mi-l dau mie însumi în fiecare zi. De câte ori fac un gest nepotrivit faţă de un om, într-o împrejurare, care simt că omeneşte nu-mi aparţine – îmi spun că n-aş fi făcut gestul acela dac-aş fi fost stăpân pe mine însumi.

— Întrucât majoritari în sala asta sunt jandarmii şi întrucât dumneavoastră m-aţi nominalizat, vă rog să-mi permiteţi să fac public următorul aspect: în cartea dumneavoastră, „Cartea sonetelor", aţi avut amabilitatea să scrieţi: domnului colonel Nicolae Rotaru, remarcabil scriitor şi publicist, întru cinstirea armatei şi poeziei române, salutul meu cordial. Să trăiţi!" Mi-am permis să citesc cartea şi la urmă, cum fac la toate cărţile pe care le parcurg, cu creionul am scris: „narcotice, rurale, mitice, sfioase, limpezi, testamentare şi foarte frumoase sonete." Dar, răsfoind cartea, la pagina 8 am constatat că lipseşte sonetul din vina tipografiei. Mi-am permis să scriu eu un sonet, pe care îl citesc acum în premieră:

Horea Ion horeşte pe sărite între coperţi de carte măiestrit sonetizând cuvinte potrivite ca ardeleanul pus pe tâlcuit. Poet bărbos ce ştie să recite stihuitorul pare fericit curtat de muze june, rătăcite el dăltuieşte iambi de antracit. Poemele îşi cheamă cu dulci şoapte să-i fie pavăză de har când stoarce de lumină orice noapte sorbind nesaţ dintr-un uitat pahar el a rămas cu noi, omis de moarte trebuincios, statornic sau hoinar." (5.10.2002).

Vă mulţumesc! — Oare să fiu chiar „omis de moarte”? — Da! Aşa vă doresc eu! — „O… miss, te iubesc de moarte!” Aşa da! Restul, când veţi auzi

că am murit, să vă gândiţi la sonetul acesta!

(conferinţă susţinută la 10 iunie 2004)

218

GEORGE MIHALCEA

Poetul şi gazetarul George Mihalcea este un produs exclusiv al “presei militare”, instituţie în care s-a înregimentat „cu arme şi bagaje”, încă din 1990. După o experienţă de scurtă durată la redacţia „Frontiera”, a devenit redactor la emisiunile militare, de la Televiziunea Română, prilej cu care a participat la Forţa de Menţinere a Păcii din Bosnia-Herţegovina, ca ofiţer de presă şi relaţii publice. Din 1998, a optat pentru o carieră civilă, în prezent fiind realizator al unei emisiuni de politică internaţională, pe postul B1 TV. A publicat volumele „Galera cu fluturi” şi, alături de un grup de confraţi, antologia de poezie de dragoste „Numele focului”.

-am întrebat, având un anume avantaj faţă de cei care m-au precedat la „Conferinţa de Joi”, ce ar putea să fie interesant

din experienţa mea de viaţă, multă-puţină... M-am întrebat cât de mare este riscul pe care mi-l asum când vin în faţa dumneavoastră, pentru a vă împărtăşi câteva dintre viziunile mele asupra locului în care mă mişc, al spaţiului în care respir. Repet, am avut un avantaj, pentru că, spre deosebire de alţii, am avut şansa de a citi volumul „Conferinţa de Joi”, pe care Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor l-a publicat în urmă cu numai câteva săptămâni; văzând cât de liberi au fost invitaţii dumneavoastră la această conferinţă, cât de fireşti, am zis că până la urmă n-o să fie gaură-n cer şi că n-o să dau prea multe rateuri dacă îmi asum riscul de a mă întâlni cu dumneavoastră, sau dacă dumneavoastră veţi regreta riscul de a vă pierde vremea astăzi cu mine.

M

Faptul că am citit acest volum, însă, reprezintă şi un dezavantaj, pentru că, trecând peste numele care sunt prezentate acolo, constaţi foarte repede că o mare parte dintre ei sunt adevărate somităţi ale culturii româneşti, ale vieţii publice, unii dintre ei chiar monştri sacri. N-am să dau nume, pentru că nu vreau să am parti-pris faţă de nimeni dintre cei care au figurat între coperţile acelui volum, mai ales că unul dintre cei de acolo îmi este prieten foarte drag.

De asemenea, vreau să vă spun, înainte de a intra în substanţa a ceea ce am însăilat aici ca plan de expunere, că mă bucur că văd printre dumneavoastră câteva persoane cărora le datorez foarte mult, fiindcă

219


devenirea mea ca scriitor militar – acceptând sintagma pentru o vreme, pentru că scriitor eşti sau nu eşti, te-a mângâiat Dumnezeu sau nu – drumul acesta a fost pregătit. A fost pregătit foarte bine de către nişte prieteni care m-au văzut la un moment dat pe o anumită treaptă, pe un anumit grad, au crezut în mine şi, încet-încet, m-au adus lângă ei. Vorbesc aici de generaţia unor poeţi extraordinari, dintre care doi, probabil cei mai buni, au dispărut – Vasile Preda şi George Florin Cozma – ei, la rândul lor, fiind aduşi spre presa militară şi spre lumea literaturii de un alt domn care stă aici, printre dumneavoastră, scriitorul Ion Aramă. Bună seara, domnule profesor!

Astea fiind spuse şi fiindcă nimănui nu-i plac introducerile foarte lungi, aş vrea să plec de la un prim element: am fost obsedat, de când eram foarte tânăr, aproape copil, de riscul rostirii. Nu este o simplă expresie, pentru că nici nu ne dăm seama despre cât de mult doare cuvântul atunci când îl rosteşti, cât de mult te subjugă, cât contează el pentru tine şi, mai ales, ce responsabilităţi imense îţi asumi atunci când îl rosteşti. Nu mă refer numai la experienţa celui care face un demers faţă de lume şi lucruri într-o manieră literară, ci mă refer chiar la existenţa noastră de zi cu zi.

Cu numai câteva zile în urmă, România a fost vizitată de unul dintre cei mai decoraţi, dacă nu cel mai decorat general american de la Dwight Eisenhower până în prezent. Este vorba de Wesley Clark, trecut acum în rezervă, în retragere, din funcţia de comandant suprem al Forţelor N.A.T.O. din Europa. Cei care sunt mai familiarizaţi cu politica internaţională ştiu foarte bine că Wesley Clark a fost unul dintre criticii duri ai politicii americane faţă de zona irakiană. A fost întrebat, în cadrul conferinţei de presă la care mă refeream, ce crede despre riscurile pe care şi le-a asumat faţă de establishment-ul politic american, în momentul în care a formulat criticile sale dure faţă de maniera în care s-a acţionat acolo, el nerespingând, în sine, intervenţia militară împotriva Irakului, ci respingând ideea disipării forţelor pe mai multe fronturi.

Nu am să stau prea mult în această zonă, pentru că nu cele crezute sau afirmate de Wesley Clark fac obiectul discuţiei noastre, ci am să vă dau răspunsul pe care el l-a dat, la rândul său, la una din întrebările puse de cei prezenţi la Casa N.A.T.O., acum câteva zile. A fost întrebat: „Nu v-aţi asumat un risc? Nu e prea mare riscul? Nu v-aţi stricat relaţiile?”. A spus foarte clar: „Atunci când crezi într-o idee, trebuie să lupţi pentru ea. Libertatea rostirii nu este absolută nicăieri, nici nu a fost şi nici nu va fi vreodată libertate absolută de expresie, dar, dacă tu crezi în ceea ce spui, trebuie să-ţi asumi riscul celor spuse şi să te lupţi pentru ele.”

220

G e o r g e M i h a l c e a

Aşadar, iată că ideea mea de risc asumat al rostirii nu se rezumă

numai la spaţiu strict limitat, la instrumentele literare cu care mi-aş dori să lucrez în fiecare zi, ci se duce până în zona manifestă a existenţei noastre. În fiecare zi ne asumăm riscuri. În fiecare zi trişăm, minţim, sau spunem adevărul. În fiecare zi, când rămânem singuri cu noi înşine şi ne uităm în oglindă, ne place sau nu ne place ceea ce vedem acolo. Un om fericit, dacă fericirea există, nu poate fi decât atunci când, în cea mai mare parte a timpului în care se uită în oglindă, îşi poate spune „Da, omule, astăzi ai făcut ceva bun. Astăzi ţi-ai asumat un risc.”

Am să fac o paranteză, apelând pentru aceasta la experienţa mea de tânăr locotenent de grăniceri, care a stat vreo şapte ani şi jumătate – aproape opt – la 92 km de cea mai apropiată garnizoană urbană, undeva în sudul Dobrogei, pe graniţa cu bulgarii. A fost o perioadă în care Todor Jivkov începuse o acţiune de bulgarizare cu forţa a musulmanilor de acolo. A fost un adevărat infern pe frontieră. Încercau să treacă frontiera cu zecile. În perioada aceea, în Bulgaria, pentru trecerea ilegală a frontierei, asimilându-se infracţiunea cu trădarea, se dădeau zece ani de puşcărie.

Am fost chemat, la un moment dat, de comandantul unităţii de atunci, şi mi s-au arătat două fete, turcoaice din Silistra, una de 14, una de 9-10 ani, surori. Fuseseră reţinute la frontieră şi, conform cutumei, trebuia să fie date înapoi la bulgari, fără documente. Reţineţi: fără documente! Noi eram atunci între Scila şi Caribda. Orice infractor de frontieră, reţinut dinspre Bulgaria, trebuia dat înapoi, pentru că bulgarii respectau cu stricteţe tratatul de extrădare pe care îl aveau cu România, iar dacă ei reuşeau să ajungă la Ambasada Turcă sau la Consulatul din Constanţa, avându-se în vedere regimul de extrateritorialitate, se putea cere permisiunea Guvernului României ca respectivele persoane să fie trimise în Turcia, cu statutul de refugiaţi. Atunci, imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat în acel context politic, pe plan internaţional. Le dădeai drumul să plece, te acuzau bulgarii că nu respecţi tratatul. Nu le dădeai drumul să plece, toată presa internaţională ar fi vuit pe tema drepturilor omului.

Revin la cele două fete şi vă povestesc că, înainte de a le urca în maşină să le duc către Ostrov, comandantul i-a ridicat uneia dintre fete tricoul. Era plină de vânătăi, făcute de centură foarte lată. Fuseseră bătute şi ea şi sora ei de directorul şcolii din Silistra, pentru că le auzise vorbind turceşte. Ce puteam să fac eu, tânărul locotenent? Să le dau drumul sau să le dau înapoi… Bineînţeles că le-am dus înapoi, dar în plan uman m-am simţit ca ultima cârpă. N-am avut îndrăzneala să-mi asum riscul suprem de a contrazice un lucru îngrozitor, care se întâmpla în ţara mea. Şi dacă mai trebuia să mai învăţ ceva pentru a înţelege că ani de zile mă mişcasem într-o zonă strâmbă, din clipa aceea nu mi-a mai trebuit nimic. În clipa

221


aceea am devenit îngrozitor de conştient că poate-mi ratasem meseria. Că poate sângele kaki pe care-l moştenisem de la tata se subţiase. Că poate coloana vertebrală pe care ofiţerii de tradiţie din armata României o aveau – şi nu ne putem da seama de cât de puternică putea fi această coloană vertebrală, decât dacă ne amintim de miile de prizonieri din U.R.S.S. , care au refuzat să-şi calce jurământul dat şi nu au intrat în celebrele divizii „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan” şi au suferit prizonierat şi lagăre de concentrare, gulagul comunist înghiţindu-i pe foarte mulţi dintre ei – nu mai există.

A trebuit să reînvăţ să gândesc după 1989. Cel puţin pe numite coordonate. A trebuit să reînvăţ să respir. A trebuit să reînvăţ să-mi asum riscuri. Şi iarăşi mă bucur că aici în sală există doi foşti colegi de-ai mei de la revista „Frontiera”, care ştiu că n-am mai făcut de atunci nici un fel de compromis, nici ca ofiţer, nici ca jurnalist, cu consecinţele de rigoare de la un moment dat. Nu-mi dau seama cât de bine a fost sau cât de rău a fost, dar, întorcându-mă la viaţa ca risc asumat al rostirii, cel puţin trei secunde – şi mi se întâmplă foarte rar acest lucru – am crezut că, totuşi, se mai poate face ceva cu mine.

Am ajuns la acest an de graţie, 1989, şi n-aş putea să-l evoc – o să vedeţi că are importanţa sa în economia lucrurilor – decât dacă aş introduce în context şi una dintre cărţile care îmi sunt foarte dragi. Vedeţi, la întrebarea aceea ipotetică: „Ce cărţi ai lua cu tine dacă ai pleca pe o insulă pustie?”, fiecare ar spune una, două, trei, cinci... zece. Normal că mi-aş lua un Joyce, normal că mi-aş lua o Biblie, normal că mi-aş lua un Mircea Cărtărescu, un Nichita Stănescu... bineînţeles, un Eminescu. Dar nu mi-ar lipsi dintre aceste cărţi un volum de eseuri al lui Stefan Zweig, „Orele astrale ale omenirii”. Există acolo două momente-cheie. Sunt mai multe, dar două m-au marcat în mod deosebit şi m-au învăţat să trăiesc mai mult decât o mare parte dintre propriile mele experienţe de viaţă. Într-unul dintre eseuri, Zweig ni-l aduce în faţă pe Dostoievski, care scrisese „Nopţile albe”, practic prima lui capodoperă, şi care fusese condamnat la moarte. Până în momentul acela, el fusese un scriitor extrem de senin. Era un scriitor ca mulţi alţii. Fantastic de talentat, dar foarte la fel ca alţii. În faţa plutonului de execuţie, aşteptând glonţul, a apărut olăcarul de la pravoslavnicul ţar, i-a comutat pedeapsa cu moartea, în exil în Siberia. Revenind de acolo, clipa aceea astrală pentru el, dar astrală şi pentru istoria literaturii universale, l-a transformat într-o asemenea manieră, încât a putut da ceea ce ştim cu toţii că a dat ulterior. Practic, momentul acela este o falie. Avem un scriitor oarecare şi apoi îl avem, probabil, pe cel mai mare prozator al secolului şi pe unul dintre cei mai mari din istoria literaturii universale. Şi tot Zweig, tot în acelaşi volum, „Kerkaporta” se numeşte celălalt eseu la care mă refer –

222


„poartă uitată”, în limba greacă – povesteşte căderea Constantinopolului, în 1453. Asediul extrem de puternic (vă amintiţi, probabil, măcar cei mai în vârstă, de o carte celebră a lui Vintilă Corbu, nu?) trena, chiar dacă El-Fatih îşi mutase corăbiile peste Cornul de Aur pe celebrele sănii unse cu seu, chiar dacă, se pare că mai putea rezista o vreme garnizoana. Se pare că o flotă veneţiană promisă ar fi reuşit să ajungă acolo şi să despresoare, cel puţin dinspre mare, oraşul. Şi totuşi nu s-a întâmplat acest lucru, pentru că turcii au reuşit să pătrundă printr-o poartă, fie uitată – de aici, „kerkaporta” – fie lăsată deschisă prin trădare. Au pătruns omorând apărătorii turnului şi a urmat apoi ceea ce se ştie: instaurarea, pentru foarte multă vreme, a dominaţiei otomane în Balcani, cu urmări pe care le vedem şi astăzi şi care sunt cât se poate de tragice.

Ce vroia să spună Zweig? Că în absolut tot ceea ce facem există o fereastră, există o poartă prin care poate pătrunde exact opusul acţiunii noastre. În bine – o poartă pentru rău, în rău – o poartă pentru bine. Şi atunci când ştii că există aceste lucruri, normal că începi să înveţi să vezi şi să nu mai laşi să treacă pe lângă tine lucrurile la întâmplare.

O dată văzute astea şi propunându-ţi, cum a fost cazul meu, să trăiesc din scris, păstrându-mi, cel puţin pentru o perioadă destul de îndelungată – 24 de ani de carieră militară – condiţiile de ofiţer, întrebarea care urmează de la sine este: „La ce bun să mai faci acest lucru?!”. Pentru că, Doamne, e de mult prevăzută – de prin anii ’60 – o posibilă înlocuire a civilizaţiei tiparului, în care am fost născuţi şi în care continuăm să ne zbatem să trăim, de o civilizaţie a imaginii. Aţi observat că nu se mai citeşte. Aţi observat că toată lumea îşi pierde timpul liber, în proporţie de 90% , în faţa televizorului, butonând de pe un canal pe altul. Şi dacă ar fi numai pe zona ştirilor, n-ar fi nimic, dar suntem invadaţi de o informaţie care nici măcar nu poartă această calitate. Suntem invadaţi de poncife, suntem invadaţi de aşa-zise emisiuni de divertisment, care pur şi simplu îndobitocesc. Începi, fiind animal cultural, să urăşti televizorul, pentru că te dezumanizează. Şi apoi, tot în această sferă, mai apare şi spaţiul virtual, care este fascinant. Dar şi acesta creează dependenţă! Şi atunci, se pune întrebarea: noi, care totuşi suntem născuţi întru cuvânt, putem renunţa la această civilizaţie a tiparului? Putem ieşi din Galaxia Guttenberg? Mai putem face ceva pentru a salva această galaxie, sau ne încăpăţânăm, pur şi simplu, să ne jucăm de-a cuvintele, fără să ne dăm seama că deja imaginea ne înlocuieşte la un moment dat şi ca fiinţe? Sau ajungem într-o situaţie de dependenţă, ca de drog – este la fel de periculos ca şi drogul – ajungem în situaţia de a sta zile şi nopţi la rând într-un spaţiu virtual, în faţa unui computer, nemânuindu-l noi pe el, ci mânuindu-ne el pe noi? Pentru că dacă nu înţelegem că acest spaţiu e virtual, că ordinatorul este o unealtă

223


pe care trebuie să o mânuim în interes propriu, pierdem. Galaxia Guttenberg dispare şi rămâne numai aşa-zisa civilizaţie-imagine, care nu duce nicăieri, decât spre uscăciune. Uscarea civilizaţiei, a sufletului uman, uscarea a tot ceea ce vreţi dumneavoastră…

Este fabulos să stai în faţa computerului şi să consulţi nu ştiu ce lucrare din biblioteca Vaticanului, sau de la British Museum, sau de la Biblioteca Congresului American. E fabulos! Capacitatea de a te putea informa în absolut orice domeniu este îngrozitor de mare şi este fantastic că putem avea astfel de unelte. Nu este nici un secret pentru nimeni că, până în ’89, mulţi dintre noi nu ştiam nici măcar cum arată un computer, că după aceea a devenit un lux, iniţial şi este o şansă faptul că, de pildă, copiii mei cântă la pian pe tastatura computerului. Este o şansă! Dar eu trebuie să îi învăţ că nu trebuie să devină robii acestui computer. Că trebuie să conserve din civilizaţia care se cheamă – Marshall McLoughan a spus-o, nu eu – Galaxia Guttenberg, tot ceea ce merită să fie păstrat. Prin urmare, între spaţiul virtual şi Galaxia Guttenberg este o stare de război, este o stare de pace. Ce fac eu, jurnalistul, ce fac eu, scriitorul – atât cât mi-a dat Dumnezeu să fiu – în acest meci cumplit? Este, fără nici o exagerare, un joc de-a viaţa şi de-a moartea. S-a ajuns atât de departe, încât chiar nu ne mai putem permite să trecem pe lângă… Şi, din nefericire, numai o mică parte a elitei intelectuale înţelege acest lucru. Am văzut frecvent oameni cu pretenţii care, dacă au 10 minute de pauză, măcar un Solitaire joacă pe computer şi tot fac ceva. Măcar un joc de strategie, măcar nu ştiu ce! Ori, asta nu produce decât îndobitocire. Ce putem face? Trebuie întâi să înţelegem noi înşine că e necesar să conservăm din cuvânt ceea ce este al cuvântului, iar această civilizaţie a imaginii să vină ca o completare a ceea ce dorim să fim mâine. Altfel, nu avem nici o şansă. Imaginaţi-vă o lume în care copiii n-ar mai învăţa la şcoală „Odă în metrul antic“! Imaginaţi-vă o lume în care nu s-ar mai şti cine a fost Homer! Nu s-ar mai învăţa să scandezi pe „De Rerum Natura”, a lui Titus Lucretius Carus, cum am avut şansa să o fac, cândva, printr-a IX-a de liceu. De aia vin şi spun că, din punctul meu de vedere, este mai mult decât necesar ca, măcar din când în când, să ne punem problema ce şi cât înseamnă pentru noi cuvântul, scris sau vorbit. Pentru că s-a văzut că, paradoxal, cărţile rezistă inclusiv la incendii mai bine decât zidurile. Nu vă mai vorbesc de celebra parabolă dintr-un roman S.F., în care erau nişte cărţi vorbitoare. Învăţa fiecare membru al coloniei aceleia de la marginea societăţii oficiale, în care pompierii aveau ca principală misiune arderea cărţilor. Unul învăţa „Hamlet”, altul învăţa „Crimă şi pedeapsă” şi îşi împărtăşeau unul altuia cartea. Cartea, care are o singură rădăcină: „La început a fost cuvântul.“

224


Bineînţeles că această civilizaţie a imaginii care vine peste noi

este şi ea, la rândul ei, o expresie a unui fenomen care, într-un singur cuvânt, se numeşte globalizare. Globalizarea este un proces obiectiv şi căruia îi suntem martori. Avem calitatea de martori ai unor momente de ruptură în istorie. În această ruptură nu trebuie să vedem numai căderea comunismului. Trebuie să vedem şi multe alte căderi. Sisteme întregi se vor reforma sau vor pieri. Procesul de globalizare, ne place sau nu ne place, există. El este obiectiv. El este programat, este proiectat. N-are nici o relevanţă dacă eu, George Mihalcea, sau dacă dumneavoastră, domnule Ion Aramă, sau tu, prietene, Vasile Ursache, aderi sau nu aderi la acest proces. El se petrece. Şi atunci, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care eu, ca om care trăieşte din ceea ce îi iese de sub condei, mi-o pun, este: cum facem ca acest proces să fie unul benefic? Fiindcă problema fundamentală care se pune în momentul de faţă este „in or out”! (înlăuntrul sau în afara acestui proces). Nu întâmplător, o întreagă clasă politică a căzut de acord asupra faptului că integrarea în Alianţa Nord-Atlantică, integrarea în Uniunea Europeană, sunt fundamentale pentru interesul naţional. Rămânerea într-o zonă gri, pasarea României, ca şi în alte dăţi, în afara sferei acceptate ca fiind civilizată, înseamnă moarte pe termen lung. Chiar moartea civilizaţiei noastre, atâta câtă este şi cum este ea. Care nu este mai frumoasă sau mai grozavă, sau mai multă decât a altora, dar ea este alături de alte civilizaţii. Şi atunci, problema care se pune pentru fiecare om pe pătrăţica pe care funcţionează, pe falia de timp pe care o stăpâneşte sau de care este stăpânit, este aceea de a face în aşa fel încât puterile sale, multe-puţine, să ajute ca procesul acesta de integrare, subsumat ideii de globalizare, să fie mai benefic, în ce sens: intrăm acolo, da, ne ducem acolo, este interesul nostru să fim acolo! Să conservăm tot ceea ce se poate conserva din tradiţie, din civilizaţie, mai ales că nici nu suntem interesanţi dacă nu ducem cu noi acest background, această umbră a ceea ce au clădit sute şi sute de generaţii de români. Nu sunt deloc patetic. Nu am nimic cu ideea patriotardă de a exhiba tot ceea ce este românesc, cu 70 de „r” în faţă. Pretind că sunt lucid când fac aceste afirmaţii. Pretind că sunt lucid şi că trebuie să mai fie lângă mine măcar unul, măcar doi, măcar trei pe care să-i conving că ceea ce gândesc este, dacă nu frumos, măcar bine. Deşi binele şi frumosul pe asemenea coordonate sunt foarte aproape unul de altul, în calitatea lor de concepte, bineînţeles.

Dacă am vorbit despre globalizare, iarăşi suntem martorii a ceea ce s-a întâmplat în Balcani, în regiunea din care unii ne fac să facem parte, alţii ne scot de acolo. Există oameni care spun că România este în spaţiul central-european şi au dreptate, dacă o iei pe coordonate geografice.

225


Există oameni care ne reproşează tocmai balcanismul, cu toate tarele care s-au înregistrat de-a lungul unor secole întregi. Vedeţi, exact cum epoca fanariotă nu a însemnat numai mizerie şi dezastru, cum s-a prezentat zeci de ani prin cărţile oficiale de istorie, ci şi altceva – plusuri în plan cultural, mai multă ordine pe anumite coordonate – la fel şi apartenenţa noastră la Balcani, nu e neapărat una dezonorantă. Pentru că, ce altceva este fabulosul roman „Craii de Curtea Veche”, decât o frescă a balcanismului românesc? Şi am spus numai Mateiu Caragiale, dar puteţi pune lângă el o grămadă de alţi mari scriitori, care s-au dus exact în acel loc. Balcanii reprezintă o zonă culturală extraordinară! Numai că în raport cu procesul de globalizare, Balcanii au fost extrem de afectaţi. Spuneam la început ceva despre faptul că momentul 1453 a avut nişte repercusiuni îngrozitoare pentru toată zona şi ale căror urmări le simţim şi astăzi. S-a întâmplat foarte clar. În înaintarea lor către nordul peninsulei, turcii au dus cu ei religia musulmană, natural. Neputându-i supune, de pildă, pe albanezi, au creat facilităţi pentru clasa nobiliară din zonă, pentru ca aceştia să îmbrăţişeze islamismul. Apoi, prin religie, Albania le-a căzut liniştită în mână, ca un măr copt şi Albania este peste 90% musulmană. De dincolo, dinspre nord, mai întâi Regatul Maghiar şi apoi Imperiul Austro-ungar, pe măsură ce au înaintat către sud, normal că şi religia catolică a ajuns acolo. Serbia a rămas insulă ortodoxă, bineînţeles cu Muntenegru, care are mai puţină semnificaţie din punct de vedere geo-strategic. E micuţă, slab populată zona. Ce s-a întâmplat ştiţi. Războaiele mondiale au plecat, sau au avut principalele motivaţii, pe butoiul de pulbere al Balcanilor. Ce s-a întâmplat în Iugoslavia este edificator. Şi v-o spune un om care a stat acolo luni de zile, în calitate de corespondent de război. Acolo nu există vinovaţi şi victime. Toţi cei implicaţi în război sunt vinovaţi, toţi cei implicaţi în război sunt victime. Că a existat tendinţa ca unii să fie mai demonizaţi decât alţii, este perfect adevărat. Dar, mai devreme sau mai târziu, se va vedea că acesta a fost un război indus, că responsabilii trebuie să fie căutaţi nu numai în interiorul spaţiului ex-iugoslav, ci şi în afară, dar ce s-a întâmplat acolo a servit unor interese pe termen lung, care ţin şi ele tot de globalizare. Că maniera folosită n-a fost tocmai cea mai potrivită, este o evidenţă. Că războiul a fost atât de costisitor, încât e greu de presupus că Europa îşi mai poate permite aşa ceva în viitor, este o altă problemă. Că poate că noi înşine am profitat de pe urma acestui război, pentru că s-a putut observa atunci că nu poţi să repeţi acelaşi scenariu, este o altă latură a discuţiei, pe care nu vreau s-o adâncesc. Dar, acum, în Balcani se petrece, după părerea mea, ceea ce aş îndrăzni să numesc „revoluţia de după revoluţie”. A fost o revoluţie mai mult sau mai puţin „de catifea“ în ţările ex-comuniste, s-a prăbuşit sistemul totalitar, Iugoslavia a fost

226


împărţită. Adevărata revoluţie însă, în sensul benefic al cuvântului, abia a început. Asta ce înseamnă? Acum o lună şi jumătate eram la un seminar internaţional şi văzându-i pe reprezentanţii Croaţiei şi Serbiei, croatului i-am pus întrebarea: „Domnule, dragă, aţi afirmat, de la şeful statului şi până la jurnalistul din Dubrovnik sau Split, că ţara dumneavoastră doreşte să adere la N.A.T.O. şi la Uniunea Europeană. Mai mult, din cauza unor rămâneri în urmă faţă de Bulgaria, ne cuplează pentru integrarea în U.E. cu Croaţia, mai târziu de 2007. Sunteţi conştienţi că pentru aceasta trebuie să faceţi pace cu sârbii şi să deveniţi aliaţi?” Acest lucru este valabil şi pentru Serbia, chiar dacă a curs atât de mult sânge între cele două ţări şi popoare. Poate e cam mult spus „popoare“, fiindcă diferenţele sunt cam aceleaşi ca acelea dintre noi şi românii de peste Prut. Aceeaşi limbă, aceeaşi gramatică, diferă doar alfabetul. Mai trebuie adăugată, desigur, şi religia. E adevărat că, între timp, s-a inventat şi o limbă slovenă, sau o alta, bosniacă. În realitate nu există aşa ceva. Există sârbo-croata, care este acceptată ca limbă în sine, predată în multe mari universităţi ale lumii, cu scriitori uriaşi, dintre care, iată, de câţiva ani face ravagii un Milorad Pavic, care l-a pus la colţ până şi pe Umberto Eco, un blând copil pe lângă Pavic, din punct de vedere al talentului şi al forţei cumplite a scriiturii.

Iată, aşadar, că Balcanii trebuie să cunoască o revoluţie de după revoluţie, iar aceasta înseamnă că popoarele care au fost până mai ieri adversare să ajungă să se respecte, să trăiască împreună şi să fie chiar aliaţi. Descoperim, astfel, o zonă în care procesul de globalizare devine, cred eu, mai mult decât interesant şi cu urmări benefice, în ciuda faptului că în regiune a curs foarte mult sânge. Există greşeli care vor fi recunoscute, există crime care trebuie pedepsite, dar vă reamintesc că v-am spus mai devreme că acolo nu există vinovaţi şi victime. Toţi sunt vinovaţi şi toţi sunt victime.

Am ajuns la finalul a ceea ce mi-am dorit să fie partea mea de „Conferinţă de Joi”, în care vreau să mă refer la calitatea de martor şi la masa critică a puterii de acceptare. Sunt 14 ani de când experimentăm diverse feluri de reformă. Sunt 14 ani de când, sub aparenţe democratice, s-au întâmplat şi bune şi rele. Spun aparenţe, pentru că democraţia noastră încă mai are de învăţat. Aceasta este o evidenţă, n-am descoperit eu apa caldă. Foarte multă lume îl înjura pe Silviu Brucan, la începutul anilor ’90, când a prezis că e nevoie de cel puţin 20 de ani ca să ajungem la democraţie. Unii oameni, destul de lucizi, spun că s-ar putea să fi greşit, dar în minus. Nu e nevoie numai să introduci legi şi reguli noi. Trebuie ca acestea să fie şi aplicate. Ori, aici stăm noi foarte rău. Stăm rău cu perfecţionarea sistemului de justiţie, cu combaterea corupţiei şi cu multe altele. Până nu rezolvăm aceste lucruri, nu vom fi recunoscuţi ca ţară cu

227


adevărat democratică, iar acestea nu trebuie rezolvate pentru că suntem monitorizaţi, ci pentru că este neapărat necesar să le rezolvăm... Şi cu asta vreau să închei. Nu cred că ne-am integrat în N.A.T.O., nu cred că ne integrăm în Uniunea Europeană, de dragul de a ni se da o medalie de bună purtare de la Paris, de la Londra, de la Washington sau de la Berlin. Ne integrăm pentru că avem nevoie de asta, pentru că avem nevoie să ne întoarcem la nişte tradiţii de bun-simţ şi să ne construim un viitor european, la care avem dreptul.

(conferinţă susţinută la 16 septembrie 2004)

228

CRISTIAN ŢOPESCU

Gazetarul şi comentatorul sportiv Cristian Ţopescu a absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (1970), parcurgând toate treptele profesiei, fiind, în prezent, redactor-şef al celei mai populare gazete de specialitate, „ProSport”.

Adevărată enciclopedie a sportului, nume respectat şi iubit deopotrivă de sportivi, antrenori, dar şi de publicul larg, Cristian Ţopescu este descendent al unui mare sportiv militar român – Felix Ţopescu – al cărui nume îl poartă Detaşamentul de Cavalerie al Jandarmeriei Române. Este răsplătit cu numeroase ordine şi medalii, inclusiv „Colanul de

Aur”, acordat de Comitetul Internaţional Olimpic pentru propagandă făcută spiritului olimpic şi fair play-ului sportiv.

ngăduiţi-mi să folosesc expresia „prieteni ai sportului”, pentru că bănuiesc că, deşi sunt în sală oameni de diferite vârste, toţi sunt

prieteni ai sportului, altfel n-ar fi venit la această întâlnire. Am participat la foarte multe întâlniri de acest gen şi cunosc, cred, pulsul celor care vin la astfel de întâlniri. Nu vreau să vă ţin un discurs, pentru că de discursuri, în ziua de astăzi, nu ducem lipsă, în toate sectoarele societăţii. Cred că ar fi mai bine să vă propun o temă de discuţie şi apoi să înjghebăm un dialog. Dumneavoastră să-mi puneţi întrebări şi eu să vă răspund, pentru că îmi este foarte greu să ghicesc ce vă interesează. Mai bine aflu de la dumneavoastră ce vă interesează şi în această discuţie, care cred că ar fi mai vioaie decât un discurs, ne vom intersecta părerile. Cred că întâlnirea noastră trebuie să dureze maximum o oră, pentru că probabil mai aveţi şi alte treburi de făcut. Nu este vorba de timpul meu, eu vă pot sta la dispoziţie şi mai mult, dar există o vorbă românească: „Vizitele plăcute sunt cele scurte”.

Î

Să încep să vă dau câteva idei, după care să încercăm să dialogăm. Există o convingere că la ora actuală sportul este o responsabilitate guvernamentală. O responsabilitate a societăţii civile, dar şi a fiecăruia dintre noi. Există o multitudine de motive care îi determină pe oameni să practice sportul. Unii caută în sport un izvor de bucurii, alţii îl practică pentru a face ceea ce le reuşeşte cel mai bine, fiindcă au calităţile

229


necesare, pentru că au un surplus de forţă. Mă voi folosi şi de câteva citate, pentru că ele sunt mai elocvente decât cea ce vă spun eu. Iată ce a declarat un mare sportiv: „Întotdeauna am visat să fiu campion, întotdeauna am fost curajos, întotdeauna am crezut în steaua mea. Găsesc însă puterea să recunosc faţă de mine însumi că în realitate nu a fost întotdeauna aşa. Faptul că te-ai încadrat în sport nu înseamnă nicidecum că ai devenit un sportiv adevărat. Pentru a cunoaşte măreţia victoriei trebuie să treci prin multe încercări. Cele mai serioase dintre ele se întâlnesc nu pe arenă, nu în faţa tribunilor, ci în orele şi în anii de antrenament cotidian, când e atât de uşor să fii copleşit de apatie şi să te laşi pradă sentimentului înşelător de autocompătimire. Aceasta pentru că sportul este o ocupaţie grea, ca orice ocupaţie serioasă în viaţă. Ca şi în viaţă, esenţialul în sport este munca, onestitatea, ataşamentul şi încă o dată munca. Podiumurile şi gloria vin pe urmă.”

Fac o paranteză oarecum amuzantă, despre comentariile mele la concursurile de gimnastică de la Jocurile Olimpice, de la Atena. Un coleg de breaslă a scris într-un ziar, nu contează care, că folosesc foarte multe clişee verbale, cum este cuvântul muncă, pentru că tot repet mereu: munca gimnastelor noastre. Mă rog, sunt obişnuit cu criticile şi cu aprecierile şi nu m-a supărat, chiar m-a amuzat. Mă gândeam că probabil cel care a scris nu prea e interesat de muncă şi crede că marile performanţe pot fi obţinute şi altfel decât prin muncă. De aceea cu riscul de a deveni banal, voi repeta de câte ori voi putea faptul că la baza performanţelor mari stă munca. Dacă aţi vedea palmele gimnastelor noastre, bătătorite, crăpate, cu răni, v-aţi da seama ce se ascunde în spatele exerciţiilor la paralele şi câtă muncă se află în spatele lor.

Vă spuneam, la început, că sportul este o responsabilitate guvernamentală a societăţii civile şi a fiecăruia dintre noi. Ca să nu fiu subiectiv, apelez, fiindcă sunt ziarist, la un sondaj sociologic, făcut prin anii '80 (concluziile sondajului cred că sunt valabile şi acum). Autorii sondajului sunt oameni de ştiinţă care au efectuat un studiu de masă. Iată rezultatele, pe scurt: 47% dintre subiecţii anchetaţi au spus că sportul este un mijloc excelent de pregătire pentru a depăşi greutăţile vieţii; 28% văd în sport un tărâm al autoafirmării; 22% consideră că sportul reflectă cel mai bine idealurile tinerilor de a fi oameni puternici şi optimişti. Au fost şi unii care au spus că sportul este o pasiune la modă. Alte răspunsuri: „sportul îmi face viaţa mai interesantă şi mai plină de conţinut"; „sportul educă fermitatea"; „sportul îţi formează o orientare precisă şi tenacitatea"; „sportul ajută pe om să se conducă". A face din sport un bun al fiecăruia dintre noi este ceva foarte important. Este nevoie, desigur, de o bază materială, de specialişti

230

C r i s t i a n Ţ o p e s c u

calificaţi. Deci, este din acest punct de vedere o responsabilitate guvernamentală.

Acum voi încerca să „atac” câteva probleme concrete care, cu siguranţă, vă frământă şi pe dumneavoastră. Baza materială a sportului românesc este, iertaţi-mi aprecierea, precară, acum. Dacă actualul guvern se va ţine de cuvânt şi se vor construi cele 400 săli de sport, ar fi un mare pas înainte. Dar, există şi pericolul să avem săli de sport şi să nu mai avem copii care să facă sport în ele, pentru că între timp s-a schimbat şi mentalitatea părinţilor. Dacă sunteţi părinţi, ştiţi că mulţi îşi scutesc odraslele de orele de educaţie fizică şi sport sub diverse pretexte. Ca să nu se accidenteze copilul, preferă să-l lase ore întregi în faţa computerului, sau, mă rog, într-o poziţie statică, uitând că, după cam spuneau anticii: „Mintea sănătoasă trebuie să se sprijine pe un corp sănătos”.

Apropo de baza materială, avem campioane olimpice la nataţie, dar avem doar trei bazine competitive în toată ţara. La un moment dat, prin anii '60 am ajuns la hochei pe gheaţă, cine îşi mai aminteşte din generaţia mea, în Grupa A din Campionatul Mondial. Am comentat acea competiţie la patinoarul care se numea atunci „23 August”. România a promovat în Grupa A, Elveţia s-a clasat pe locul doi. Comentatorul televiziunii elveţiene, care era lângă mine, a făcut un gest foarte sportiv: la sfârşitul competiţiei a venit să mă felicite pentru succesul echipei României şi m-a întrebat câte patinoare avem în România. I-am spus: „Trei". Trei erau atunci, trei sunt şi acum. „Cum, numai trei?!". „Da!" Atunci, evident că l-am întrebat şi eu (ştiam, dar trebuia să-l întreb): „Dar în Elveţia câte patinoare aveţi?" „Cred că vreo trei sute". „Uite, noi cu trei patinoare v-am învins pe voi, care aveţi trei sute!" În Elveţia, aproape toate şcolile au piscină, au sală de sport şi unele au şi patinoar.

Ajungem la capitolul specialişti – profesorii de educaţie fizică şi sport. Nu vreau să fac nici o paralelă cu ceea ce se întâmplă acum cu profesorii, în general. Am prieten, profesor de educaţie fizică, care primeşte, în mână, un salariu de 2.500.000 de lei. Într-o zi, mi-a povestit următoarea întâmplare: „A venit la mine un părinte şi m-a rugat să-i dau o notă de trecere copilului lui la educaţie fizică, să nu rămână corigent la o asemenea materie. Mi-a promis că-mi dă 3.000.000 de lei. Am stat şi m-am gândit. Puteam să-l refuz?" Deci, cam aceasta este situaţia printre profesori şi nu numai printre cei de educaţie fizică şi sport. Este vorba şi de alţi oameni care şi-au tocit coatele pe băncile şcolilor şi facultăţilor şi au ajuns acum să vândă hamburger la Mac Donald's, pentru că sunt mai bine plătiţi acolo.

În sfârşit, cauza cea mai importantă pentru care sportul românesc stă pe o bază şubredă, după părerea mea, este pentru că au dispărut

231


competiţiile şcolare şi universitare. Piramida sportului românesc, dacă o priviţi, are un vârf – campionii, iar la bază există (sau ar trebui să existe) sportul şcolar şi cel universitar. Acestea sunt treptele de pe care se lansează, sunt selecţionate talentele pentru sportul de mare performanţă. Cei care au urmărit activitatea handbalistică în urmă cu 40 de ani, când reprezentam o mare forţă în handbalul mondial, poate ştiu că a existat, într-un campionat universitar al României, o echipă, care se numea „Ştiinţa Bucureşti”. A câştigat campionatul universitar şi pentru că avea mulţi jucători talentaţi. Ei au fost luaţi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de Steaua şi de Dinamo. Acei jucători au devenit, mai târziu, campionii mondiali. Ei se numesc: Cristian Gaţu, Gheorghe Goran, Mihai Marinescu, Valentin Samungi. Au pornit de la o echipă de facultate, o echipă înscrisă într-un campionat universitar.

În sfârşit, să ajung şi la domeniul în care trăiesc de 40 de ani – presa, fie că e vorba de cea scrisă, fie că e vorba de cea audio-vizuală. Influenţa ei este bine cunoscută. La ora actuală, trebuie să recunosc cu oarecare ruşine, că presa sportivă înseamnă 90% fotbal; înseamnă, din aceşti 90%, 50% ce cuceriri a mai făcut Adrian Mutu şi ce amoruri a mai avut sau are Cristi Chivu. Mă rog, e viaţa lor personală, dar ziariştii exploatează la maximum, chipurile pentru a mări tirajele sau audienţa. Au de pierdut, desigur, celelalte sporturi. Chiar în redacţia „Pro Sport”, unde lucrez eu, am mereu discuţii cu colegii mei. Înaintea Jocurilor Olimpice, am făcut o prinsoare cu ei. Mă bucur că am pierdut-o. Le-am spus: „În perioada Jocurilor Olimpice o să scrieţi tot despre fotbal, fiindcă începe Campionatul Naţional, şi nu despre Olimpiadă”. Nu a fost aşa, Pro Sport a acordat, zilnic, patru-cinci pagini Jocurilor Olimpice. Atunci, unul dintre colegii mei mi-a spus următoarele cuvinte: „Gimnastica nu interesează pe nimeni.” „Bine, zic. Uite, eu ţin minte cuvintele tale; mai discutăm după Olimpiadă!" Acum, l-am întrebat: „Gimnastica asta, care după părerea ta nu interesează pe nimeni, ce rezultate a obţinut la Olimpiadă?". „Ei, da, zice, dar n-au ecoul unui meci cu Şahteor Doneţk sau nu ştiu cu care!"

Deci, fotbalul – vrem, nu vrem – îşi trage partea leului în comentariile presei, chiar dacă, după părerea mea, fotbalul românesc (îmi cer scuze că fac o afirmaţie cam riscantă, dar am mai spus-o şi altă dată şi o menţin), se scaldă într-o mizerie morală. Aceasta porneşte de la conducători şi se difuzează în jos, până la fotbalişti. Banul, care a avut şi are multe efecte pozitive în sportul de performanţă, are şi teribil de multe efecte negative. Şi unul dintre efectele cele mai nocive este dopingul, despre care aţi citit şi auziţi aproape săptămânal sau lunar fel de fel de cazuri ale unor sportivi celebri care s-au dopat. Cum a apărut acest doping? Mai fac iar o paranteză: preşedintele Federaţiei Internaţionale de

232


Atletism nu mai se află între noi, se numea Primo Nebiolo, un italian, a venit cu ideea unor premii substanţiale în marile concursuri atletice. Astfel, în situaţia în care câştigi o cursă de 100 de metri, primeşti 50.000 de dolari; dacă stabileşti un record mondial, primeşti 100.000 de dolari. Mă rog, cifrele sunt aproximative, nu le cunosc pe cele exacte, dar premiile acestea foarte mari au culminat cu acele lingouri de aur care au luat minţile multor atleţi. Am stat şi eu de vorbă cu unii dintre ei şi unul îmi spunea: „Domnule, eu alerg 100 de metri şi ştiu că acolo, la linia de sosire, mă aşteaptă 50.000 de dolari. Ştiu, de asemenea, că alergătorul de pe culoarul din dreapta mea a luat în zilele anterioare o pilulă. Păi, eu ce fac? Iau şi eu una sau chiar două pilule, cu gândul că voi câştiga cursa şi poate nu mă controlează”. Pentru că nu toată lumea este controlată, se controlează prin sondaj, prin tragere la sorţi, uneori.

În felul acesta, a proliferat această maladie a secolului nostru sportiv – dopingul –, care ne duce la distrugerea fizică a unor oameni. Nu vreau să vă întristez acum povestindu-vă câteva cazuri concrete, dar cred că soluţia este una singură sau sunt două, ambele utopice: ori se dă liber la doping şi fiecare ia ce vrea, pe propria lui răspundere şi pe riscul propriei sale sănătăţi (ceea ce este imposibil) sau ne întoarcem la sportul amator, eliminând banii din sportul de performanţă (ceea ce iar este imposibil). Atunci, nu ştiu unde vom ajunge. Nu lungesc prea mult vorba despre importanţa banului în sport, dar vă rog să observaţi că mulţi tineri sportivi, dacă urmăriţi mai atent ce se scrie prin ziare, în momentul în care se afirmă, în perioada junioratului, să zicem, şi îi cheamă un club important şi le propune să fie legitimaţi, prima întrebare pe care o pun 90% dintre aceştia este: „Cât îmi daţi?”. Deci, el nu se gândeşte că înainte de a primi nişte bani trebuie să arate ce poate, pentru că în momentul în care arăţi ce poţi şi obţii nişte performanţe vin şi banii. Nu, el întreabă de la început: „Cât îmi daţi?”, deşi nu a dovedit concret că merită aceşti bani.

Îmi închei introducerea şi încerc să vă provoc la un dialog, punându-mi întrebarea: „Care este viitorul sportului în ţara noastră?”. Cineva făcea o comparaţie cu birocraţia, afirmând că birocraţia este incapabilă de a se adapta la schimbările rapide din viaţa actuală a societăţii. Sportul, prin contrast, este una dintre activităţile umane impusă de modificările din societate. Acest lucru se datorează faptului că sportul reprezintă una dintre cele mai interesante activităţi spirituale şi materiale ale omului. Ar fi o nenorocire să se permită ca birocraţia să împiedice dezvoltarea necesară a structurilor pe care sportul de astăzi şi de mâine le impune.

Închei cu un citat: „În anul 2005, vom avea de consumat 22 de miliarde de ore de timp liber. Cum ni-l vom petrece?" Printre altele, cred eu,

233


având mai multă grijă de corpul nostru. Cineva dintre dumneavoastră preciza vârsta pe care o am. Eu nu o recunosc pe cea din buletinul de identitate, ci o recunosc pe cea care este reprezentată de ceea ce pot să fac. Cam aceasta este vârsta omului, nu cea din buletinul de identitate!

În anul 2005, practicarea sportului va căpăta o dimensiune poate nebănuită pentru mulţi din observatori. Avem multe de făcut pentru ca aceşti observatori să se convingă că lumea se schimbă.

— Pornind de la ceea ce spuneaţi, de la faptul că vârsta din buletin nu este aceeaşi cu cea din realitate, aş dori să vă prezint o superbă maximă, un superb aforism al marelui nostru compozitor George Enescu: „Tinereţea nu este o perioadă a vieţii, ci o stare de spirit, o calitate a imaginaţiei, o intensitate emotivă. Nu îmbătrâneşti din pricina anilor, ci pentru că dezertezi de la idealul tău. Anii îţi brăzdează faţa, dar renunţarea la ideal îţi brăzdează sufletul”. Este o superbă definiţie. Aşi vrea să vă pun trei scurte întrebări. O primă întrebare ar fi aceea legată de dubla dumneavoastră calitate, de ziarist şi om de sport. Cum vedeţi implicarea presei în promovarea şi impulsionarea sportului românesc? Cum vedeţi presa, ca a patra putere în stat? Ce raţionament vedeţi în faptul că, deşi în momentul de faţă în România condiţiile sunt, aţi spus dumneavoastră, precare, (eu le-aş spune vitrege), totuşi, în aceste condiţii atât de improprii practicării sportului, ne situăm la performanţe pe care nu le atingem în nici un alt domeniu de activitate? Aceasta ar fi o primă întrebare.

— Am încercat să vorbesc câteva cuvinte mai devreme despre rolul presei. Cred că ea trebuie să aibă un rol pozitiv. Din păcate, există în presă, nu numai în cea sportivă, un dicton împrumutat de la englezi, care spune: „Ştirile bune sunt ştirile rele”. Astfel, vedem că toate jurnalele de ştiri ale tuturor televiziunilor încep cu accidente, cu morţi, cu grozăvii, cu violuri, cu crime. Se spune că aceste ştiri rele atrag telespectatorul. Totuşi, nu vreau să generalizez. Presa sportivă, după părerea mea, ar trebui să fie mai pozitivă. Sunt multe lucruri pozitive care se întâmplă în sportul românesc şi care nu-şi găsesc locul în presă, pentru că par a fi neinteresante. Dacă un ziarist se duce la antrenamentul gimnastelor de la Deva, el scrie, după ce a fost acolo, că a descoperit doi păduchi în părul nu ştiu cărei gimnaste. Din chestia asta se face aşa, o întreagă poveste… Nu vă spun care este adevărul, pentru că exagerarea este cumplit de mare. Pentru că vorbeam mai devreme de mentalitatea părinţilor, cum să-şi mai trimită copiii, fetiţele, la gimnastică (ca pe vremea Nadiei Comăneci, când toate fetiţele rupeau canapelele din casă încercând s-o imite pe Nadia), când ei citesc din când în când că antrenorul Belu i-a dat o palmă gimnastei nu ştiu care, că altă gimnastă are probleme la coloana vertebrală, sau despre nu ştiu ce alte chestiuni de genul acesta, mult

234


umflate, mult exagerate? S-a ajuns chiar şi la procese în tribunal, cum este cel al ultimei gimnaste, care şi-a adus aminte că a primit ea nişte palme în sală, la antrenament (este vorba despre Oana Petrovschi). Nu spun o noutate, nu poţi să faci mare performanţă în sport, fără sacrificii. Sacrificiile impun şi nişte riscuri. Un părinte care îşi trimite copilul la gimnastică, trebuie să ştie că există şi nişte riscuri. Părintele se gândeşte numai la banii pe care o să-i câştige odrasla lui, când va fi campion sau campioană.

Tot banii ne-au înnebunit pe toţi! Cândva aflam că, după Sydney, gimnastele au fost premiate cu miliarde, după Atena au fost premiate cu sute de mii de euro. Sunt nişte premieri normale, după o muncă de patru ani. Aceasta nu înseamnă că dacă 100 de fetiţe încep gimnastica într-o sală, toate vor ajunge campioane. Din 100, ajung 10 în echipa naţională şi din cele 10 ajung trei sau patru campioane olimpice. Ori, schimbarea aceasta de mentalitate este teribil de îngrijorătoare şi aici presa, după părerea mea, face mai mult rău, decât bine, scoţând mereu în evidenţă lucrurile mai puţin plăcute.

În legătură cu întrebarea referitoare la condiţiile improprii şi rezultatele obţinute de sportivii improprii, am să-l citez pe Ion Ţiriac, n-am încotro, care a spus, recent, că suntem un popor cu excepţii sportive, nu suntem un popor sportiv. Sunt de acord cu el şi încerc să argumentez. Deci, noi am trăit la nivel de mare performanţă, până acum, prin excepţii. Ce înţeleg prin excepţii: sportivi care se nasc o dată la 50 de ani (Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi) – excepţii care nu sunt rezultatul unui sport de masă în şcoli şi în facultăţi. Un popor sportiv este un popor ca cel norvegian, de exemplu. Dacă mergeţi în Norvegia, veţi constata, în anotimpul iarna, că la porţile tuturor caselor sunt: crose, patine, schiuri. Toţi norvegienii fac mişcare pentru propria lor sănătate, şi nu numai iarna, ci şi vara.

Dacă vă mai amintiţi, Norvegia a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă, la Lillehammer. Publicul norvegian a primit un premiu special din partea juriului, pentru felul în care a participat la întrecerile olimpice. Imaginaţi-vă, poate aţi văzut la televizor, cursele acelea de fond la schi – schi fond – de 50 de km, parcurşi printr-o pădure. În acea pădure, vă rog să mă credeţi că am văzut cu ochii mei, erau vreo 200.000 de oameni, unii chiar şi cu bebeluşi, pe care-i aduceau în rucsacuri. Afară erau minus 30 de grade, cursele începeau pe la ora opt dimineaţa, deci era tare frig… Norvegienii stăteau pe marginea aleilor din pădure şi ce vedeau? Din când în când, trecea câte un schior prin faţa lor. După alt minut, mai trecea altul. Altceva, nu vedeau nimic. Acasă, la căldurică, la televizor, vezi toată cursa, mai vezi şi reluări, afli şi clasamente. Nu, ei se duceau acolo! Atunci, am intrat în vorbă cu un norvegian care era acolo, cu un copil. Nu vă mai spun

235


că acolo copiii mici nu sunt înfofoliţi, ca ai noştri; ba, i-am văzut şi cu picioarele goale, fără ciorapi (sigur, nu la minus 30 de grade, într-un anotimp mai dulce, dar aşa îi vezi prin oraş, ducându-şi copiii în cărucior: fără ciorapi, fără căciuli – aşa cum ne încotoşmănează bunicii şi bunicele noastre). Deci, l-am întrebat: „Domnule, de ce nu ai preferat să stai acasă?" „Nu, este o plăcere, o onoare pentru mine să vin aici. Îmi voi aminti toată viaţa, voi povesti şi acestui copil că eu am fost spectator la Jocurile Olimpice din oraşul meu!" Iată un alt mod de a gândi.

Vorbind despre norvegieni, trebuie să amintim şi despre voluntariat. La Jocurile Olimpice, organizatorii se bazează pe câteva mii de voluntari, care fac fel de fel de munci. Unele dintre ele, nouă ni se par înjositoare: şterg parchetul sau încăperile în care mişună ziariştii. La Centrul Radio-TV din Lillehammer, la intrare, era o bătrânică de vreo 60 de ani. Despre acestea am scris mai demult, în „Pro Sport”. Ce făcea această bătrânică? Atunci când te apropiai de intrare, ea îţi deschidea uşa şi îţi spunea: „Bine aţi venit!” Când te apropiai de ieşire, iar îţi deschidea uşa şi îţi spunea: „La revedere! Vă doresc o seară bună!” Opt ore pe zi făcea aceasta, pentru că, de curiozitate m-am uitat când a venit şi când a plecat. Această doamnă făcea o muncă ce unora ni s-ar părea chiar stupidă, nu? Să deschizi o uşă, când putea singur fiecare să-şi deschidă uşa, să-ţi dea bună ziua! Nu era remunerată. Vă rog să încercaţi dumneavoastră, în România, nu la nivel de Jocuri Olimpice, la orice nivel, încercaţi să apelaţi la nişte voluntari care să stea la o uşă, să deschidă uşa acelora care vin şi să le spună „bună ziua". Credeţi că găsiţi pe cineva care să facă treaba asta, fără să fie remunerat? Tare mă îndoiesc, poate sunt şi excepţii. Deci, este vorba despre un alt fel de a gândi. Nu mai repet cuvântul mentalitate, pentru că este des folosit, e un alt fel de a gândi. Exemplele de genul acesta pot continua.

— Pentru că sunt foarte mulţi tineri care vă au pe dumneavoastră ca model, aţi putea să le spuneţi care ar fi paşii de urmat pentru cineva care doreşte să ajungă comentator sportiv? În calitatea dumneavoastră de om de sport, cât consideraţi că reprezintă jocul în sport şi cât reprezintă arta?

— Nu sunt de acord cu cuvântul model. Nu mi-am propus să fiu model pentru nimeni. Repet ceea ce spuneam la început: sunt un om absolut normal, cu unele calităţi şi cu unele defecte, ca fiecare dintre noi şi nu vreau să fiu model pentru nimeni. Se obişnuieşte a se întreba: „Care sunt idolii dumneavoastră?", „Care sunt modelele dumneavoastră?" ş.a.m.d”. Deci, pentru a ajunge comentator sportiv sunt nişte trepte profesionale, pe care un tânăr trebuie să le urce una câte una, să nu se grăbească. În primul rând, sunt studiile. Dacă studiile acestea sunt şi de

236


specialitate (de exemplu, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport) e foarte bine, dacă nu, pot fi de filologie, sau, ştiu eu, orice alte studii. După studii, începe să-şi spună un cuvânt foarte important pasiunea. Dacă vreau să devin comentator sportiv, trebuie să fiu pasionat de sport. De la pasiune pornesc celelalte trepte: pregătirea, documentarea, bagajul de cultură generală – sportivă, în cazul de faţă – dorinţa de a progresa prin propriile tale puteri şi nu cum se mai obişnuieşte în ziua de azi şi nu numai în ziua de astăzi, printr-o „pilă” sau nu ştiu ce relaţie la un anumit nivel. Pentru că nu numai în meseria asta (dacă o putem numi meserie - eu aş zice că e o ocupaţie temporară), contează urcarea treptelor una câte una, ci şi în orice altă meserie. Dacă te grăbeşti şi începi să sari câte două-trei trepte, când ajungi sus, nu te mai menţii. Ori, lucrul cel mai greu în orice meserie este ca, atunci când ajungi la un anumit nivel, să rezişti acolo, la acel nivel superior, cât mai mult timp. Dacă regresezi sau te „prăbuşeşti”, n-ai făcut nimic. Graba strică treaba, în această meserie. Eu nu m-am erijat niciodată în sfătuitor al tinerilor mei colegi, deşi le-am dat, cred, multe sfaturi, utile unora dintre ei. Unii le-au respectat, alţii nu.

Aş reproşa tinerei generaţii de comentatori sportivi, pentru că aceasta sigur este o întrebare pe care voiaţi să mi-o puneţi, o oarecare superficialitate, din cauza grabei. Mai ales când ajunge într-o televiziune, fiecare doreşte să apară foarte repede pe ecran, „pe sticlă", cum se spune. În momentul în care ai apărut pe sticlă, te cunosc vecinii, te cunosc vânzătorii de la magazinele unde te duci, te cunosc fel de fel de oameni şi devii, chipurile, celebru. Ei nu, graba strică treaba. Înainte de a apărea pe micul ecran, trebuie să faci o ucenicie, cum se face în toate meseriile, pentru că altfel vei fi o apariţie efemeră. N-aş vrea să dau nume, pentru că probabil aveţi şi dumneavoastră preferinţe printre comentatori şi printre prezentatori, dar tare mă tem că peste câţiva ani de zile unii dintre cei care acum sunt în prim-plan s-ar putea să dispară, din acest motiv al superficialităţii lor. Pregătirea este ca cea a unui şcolar, care îşi face lecţiile zilnic. Nu se îngraşă porcul în ajun, nu se poate comenta o întrecere sportivă documentându-te cu două-trei zile înainte, pe internet, ci se face citind, ascultând, notând idei interesante pe care le auzi de la diferiţi oameni. Personal, înainte de a comenta meciuri de handbal, m-am dus ani de zile în bătrâna sală Floreasca. Acolo, trăgeam cu urechea la ce spunea nea Nicu Nedef, la ce spunea domnul Oprea Vlase, la ce spunea Ioan Kunst-Ghirmănescu; reţineam, îmi notam, îmi făceam fişe. Toată această strădanie, de a acumula informaţii de la alţii, alcătuieşte acel bagaj de cunoştinţe generale despre care vă spuneam şi care te scoate din încărcătură în momente neprevăzute. Multă lume apreciază spontaneitatea, care are în spate o pregătire. Nu te naşti dintr-o dată

237


spontan. Ca să fiu spontan, trebuie să fiu bine pregătit, să ştiu foarte multe lucruri şi atunci, evident că-mi vin repede şi idei. Îmi amintesc despre un meci de fotbal, România-Anglia, din anii 1980. Cred că a fost 1 la 1, nu mai ştiu în preliminariile cărui campionat şi la un moment dat extrema dreaptă a echipe noastre, Crişan, a fost faultat în careu. Bine, Crişan se pricepea să şi simuleze! După Crişan, a urmat Lăcătuş, un foarte bun simulator, şi arbitrul a acordat 11 metri pentru echipa noastră. Era un moment foarte important. Iordănescu, actualul antrenor, juca în echipa naţională şi îşi potrivise mingea să execute lovitura de la 11 metri; au trecut nişte secunde, până s-a dus medicul să vadă ce-i cu Crişan, până s-a sculat Crişan, până Iordănescu şi-a aranjat mingea, până să execute penalty-ul… A durat totul vreo două minute. În acele două minute mi-am amintit, pentru că acumulasem undeva, într-un sertăraş al creierului, o teorie realmente ştiinţifică privitoare la apăsarea, la presiunea existentă asupra unui sportiv care trebuie să execute o asemenea lovitură, decisivă pentru soarta întâlnirii Am citat acea teorie, cred că o citisem la francezi, undeva, prin L' Équipe şi s-a potrivit foarte bine în acel moment de pregătire, în care toată lumea era cu pumnii strânşi: marchează sau nu marchează Iordănescu? Până la urmă, a marcat şi meciul s-a terminat 1 la 1.

Apropo de teorii ştiinţifice: la Montreal, la Olimpiada din 1976, comentând întrecerile de nataţie, am făcut afirmaţia că nu există nici un record mondial deţinut de un negru, la nataţie. Pentru că negrii – şi aici iar mi-am amintit o teorie pseudo-ştiinţifică – prin felul în care sunt construiţi, sunt foarte buni alergători, dar sunt foarte slabi înotători. Îmi amintesc că m-a certat cineva, am scăpat atunci nesancţionat, dar m-a certat zdravăn pentru că am citat o teorie rasistă. Ce e rasism în chestiunea asta, că am spus că negrii aleargă bine şi înoată mai puţin bine? Mă rog, ştiţi cum era pe vremea aceea, nu mai vreau să vă amintesc.

Închei clar, cu cuvântul pasiune, care stă la baza tuturor succeselor în orice meserie. Făcând aşa o comparaţie ridicolă, când trebuie să baţi un cui, dacă-l baţi aşa, cu silă că trebuie să-l baţi, îl baţi într-un fel; dacă-l baţi cu pasiune, îl baţi altfel. Deci, cred şi sper să-mi daţi dreptate că pasiunea este elementul, sentimentul sau motorul principal al progresului în orice meserie.

— Vorbind despre sport, ca joc, cât la sută este joc şi cât artă? — Aici sunt multe citate de dat, din Victor Bănciuelscu, un mare

gazetar sportiv, care a scris o carte, „Sport şi artă”, apoi din Virgil Ludu, un fost mare atlet, împreună cu care am scris o carte, intitulată „Fair play” (iar dumnealui a scris o carte, „Sport şi cultură”). În procente, este foarte greu de cuantificat. Sunt sporturi care sunt la graniţa artei (patinajul artistic, de exemplu, la un moment dat nu mai este sport, este artă). Chiar şi

238


gimnastica – cea ritmică, la fel: este la graniţa dintre sport şi artă. De fapt, joc ar trebui să fie orice, pentru că omul din primii ani de viaţă, de când este copil, are în el ceea ce se numeşte „spirit ludic", dorinţa de a se juca. Există şi acum antrenori, să zicem de fotbal, importanţi, care le spun jucătorilor, înainte de meci: „În primul rând, trebuie să vă placă, să vă distraţi, să vă jucaţi pe terenul de fotbal şi atunci veţi vedea că şi randamentul echipei este foarte bun". Dintre antrenorii români, Emeric Enei este cel care susţine lucrul acesta. Faceţi cea ce vă place pe teren, faceţi totul cu plăcere, cu pasiune şi veţi vedea că apar şi rezultatele. Iar dintre actualii antrenori Hose Muriño, de la Celsea, susţine aceeaşi teorie, nu a jocului încrâncenat, ci a jocului făcut cu multă plăcere.

— Ce ne puteţi spune despre perioada liceului? Ştiu că făceaţi acea gazetă de perete, care era plină de articole, care înnebuneau ziariştii timpului, şi din care se inspirau. Directoarea şi secretara direcţiei erau înnebunite că nu apărea niciunde Rebreanu, la gazeta de perete.

— Acum, dacă tot vorbim despre trecut mereu, o să fiu interpretat ca un nostalgic al nu ştiu cărei epoci. Eu am făcut liceul la Matei Basarab. Pe vremea aceea, fiecare liceu avea, cei din generaţia mea îşi amintesc probabil, o culoare la şapcă, la uniformă. La Matei Basarab, culoarea era albă şi eram denumiţi „lăptarii". La Mihai Viteazul, culoarea era galbenă, erau numiţi „dovlecarii". În Liceul Matei Basarab se făcea sport, nu glumă. Erau competiţii inter-clase extraordinare, competiţii din care au apărut sportivi de valoare. Îmi amintesc că echipa de baschet de la Matei Basarab a furnizat baschetului românesc, o să vă spun poate două nume necunoscute multora, Cârstev şi Călugăreanu. Erau idolii noştri, cum spunea cineva mai devreme. Stăteam şi ne uitam la ei, cum joacă baschet, ore întregi. Deci, exista această emulaţie, atât în cadrul liceului, cât şi între licee. Când ne întâlneam în campionatul inter-licee era nebunie. Era Cupa Liceelor la baschet, cum este şi acum, la Sala Floreasca. Dacă aţi fost vreodată, este o atmosferă formidabilă. Întrecerea aceasta între liceeni, dacă ar fi organizată la toate sporturile, cu siguranţă ar avea multe efecte pozitive. Dar, după liceu urmează facultatea. Eu am făcut ceea ce se numea, la vremea aceea, Institutul de Cultură Fizică. Eram ironizat de studenţi din alte facultăţi: „Ce faci domnule, ce înveţi?" „Educaţie fizică şi sport!" „A, este institutul acela, de stat pe vine!" Mă rog, e greu de schimbat o anumită mentalitate, ca şi cea despre capacităţile intelectuale ale sportivilor. Sigur că unii nu sunt străluciţi, dar sunt şi printre sportivii de ieri şi de astăzi oameni cu o pregătire intelectuală deosebită. Pomeneam mai devreme de Cristi Gaţu, marele handbalist, care a învăţat la Liceul „Mihai Viteazul” şi care a făcut ulterior Facultatea de Construcţii Civile şi a devenit inginer constructor. Eu, care sunt prieten cu el de o viaţă, tot îl tachinam:

239


„Ce inginer-constructor eşti tu? Spune-mi ce ai construit!" Zice: „Domnule, de construit n-am construit, dar de stricat, multe case să ştii că am stricat". Mă rog, în sensul figurat al expresiei, ştiţi ce înseamnă „a strica o casă". Deci, există şi factorul inteligenţă şi cultură în pregătirea unui sportiv. La unii – în procente mai mici, la alţii – în procente mai mari. Două surprize plăcute, apropo de ideea preconcepută că fotbaliştii sunt nişte proşti, le-am avut când i-am cunoscut personal pe doi mari fotbalişti ai lumii – germanul Franz Beckenbauer, de altfel singurul din lume care a devenit campion mondial şi ca jucător şi ca antrenor (ba nu singurul, al doilea după brazilianul Zagalo; Zagalo a fost campion mondial ca jucător în 1958 şi campion mondial ca antrenor al Braziliei în 1970, iar Beckenbauer, campion mondial în 1974 şi antrenor al echipei campioanei mondiale în 1990). Beckenbauer este un exemplu şi al doilea, poate că nu vă vine să credeţi, este Pellé, un om foarte inteligent. De altfel, a şi ajuns ministru al sportului, apoi reprezentant U.N.E.S.C.O. ş.a.m.d., pentru că nu era numai fotbalist, era şi un intelectual de rasă. În acelaşi timp, trebuie să recunosc, cu o oarecare ruşine, că diferenţa dintre procentul de intelectuali sportivi şi ceilalţi este mult înclinat către ceilalţi. În fotbalul românesc, poate o să supăr pe cineva, sunt doi intelectuali ai fotbalului românesc, adică doi oameni cu care poţi discuta nu numai despre fotbal, ci despre orice altceva: Mircea Lucescu şi Cornel Dinu. Vă plac, nu vă plac, nu ştiu, dar n-am mai întâlnit în fotbal oameni de valoarea lor intelectuală şi cu cunoştinţele lor generale.

— Apropo de pariul celor 400 de săli de sport, construcţia lor nu este singura problemă de rezolvat. Nimeni nu vorbeşte de dotarea sălilor de sport. În sarcina cui cade?

— Da, aşa este. Îngrijorător este faptul că cei care au construit aceste săli n-au cerut nişte avize ale unor specialişti şi acum sunt o grămadă de săli care nu pot fi omologate pentru competiţii (cazul handbalului). S-au făcut săli foarte frumoase. La Sighişoara, de exemplu, este una superbă, dar când intri şi o măsori, constaţi că acolo nu poţi organiza un meci de cupă europeană pentru că nu are dimensiunile cerute. Trebuie spart zidul şi mărită sala cu 5 metri încolo, 5 metri încolo, nu ştiu, ceva de genul acesta. Mai sunt astfel de cazuri.

Deci, am spus şi la început, există riscul să avem în curând săli de sport şi să nu prea mai fie copii care să practice sportul în ele, sau să avem săli de sport improprii pentru organizarea de competiţii şi fără tribune, fără capacitatea de a găzdui spectatori, decât foarte puţini. Oricum, este un pas înainte că avem, sau vom avea nişte săli de sport. Bine, există fel de fel de glume pe tema asta şi mă întorc din nou la fotbal, pentru că probabil vă este cel mai familiar. Când s-a construit Stadionul „Steaua”, în 1972, eram

240


militar pe vremea aceea şi am dat şi eu câteva lopeţi acolo. Se făceau tot felul de glume, că „Steaua" are acum stadion, dar n-are echipă. Astfel de glume care s-au făcut pe urmă şi faţă de echipa „Dinamo", când s-a modernizat Stadionul „Dinamo”. Cu Giuleştiul, la fel a fost. Deci, între infrastructură şi posibilitatea folosirii ei la un nivel foarte eficient este un raport direct, care nu întotdeauna se fructifică. Între a nu avea bazine, patinoare, săli, stadioane şi a avea este totuşi o diferenţă. L-am întrebat odată, pe domnul Octavian Morariu, dacă dumnealui crede că generaţiile următoare vor avea curajul să ceară organizarea Jocurilor Olimpice, la Bucureşti. Zic: „Uite, exemplul Atenei; Grecia este o ţară de zece milioane de locuitori. Până la intrarea în Uniunea Europeană, la 1 mai, anul acesta, a ultimelor zece ţări, Grecia era considerată cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană. A primit o grămadă de ajutoare din afară, ca să organizeze această Olimpiadă şi iată, au făcut-o. O ţară mică, relativ săracă, dar…" Am mai citit aseară, într-un ziar, un titlu cam trist: „Flacăra Olimpică a făcut scrum bugetul Greciei. Grecii sunt datori şase miliarde de euro". Da, nu se poate fără sacrificii. La Atena a fost un adevărat scandal cu comercianţii. Nu ştiu dacă aţi vizitat vreodată capitala Greciei, dar acolo se trăieşte numai din comerţ. Grecii sunt comercianţi încă din antichitate, pe mare şi acum şi pe uscat ş.a.m.d. A fost restricţie de circulaţie. Faptul că totul era foarte delimitat, pus numai în slujba Olimpiadei, împiedicându-le aprovizionarea magazinelor, a iscat nişte scandaluri acolo şi nişte proteste. Cu toate aceste greutăţi, iată, au făcut o Olimpiadă foarte reuşită. Ca atmosferă, sunt un popor teribil de vesel. N-am întâlnit atâta veselie ca la greci. La activitatea de închidere, din care probabil dumneavoastră aţi văzut numai prima jumătate, s-a stat pe Stadionul Olimpic, până la ora două noaptea, cu muzică grecească şi toată lumea, în tribune, dansa – toţi, de toate vârstele, ori pe locul lor din tribune, ori pe scările de acces. Mă tot întrebam de unde au atâtea resurse de veselie. Sigur, nu dezvoltam subiectul, pentru că există şi alte cauze socio-economice ale acestei veselii, dar, prin felul lor de a fi, grecii sunt nişte oameni veseli. Programul lor zilnic (poate nu spun o noutate pentru mulţi) este cam următorul: se duc la serviciu cei care au serviciu la instituţii cu program, pentru că majoritatea sunt comercianţi, la ora nouă; se întorc acasă la ora şase, trag un somn de vreo două ore de după masă şi la ora zece, tot centrul Atenei, plin de „taverne", cum spun ei micilor localuri, este populat. Acolo stau grecii până la două noaptea şi sunt nişte vorbăreţi. Cred că un popor mai vorbitor decât grecii încă n-am mai văzut. Vorbesc foarte repede şi din cauza asta dau senzaţia că vorbesc mult. Deci, au organizat o Olimpiadă cu o atmosferă extraordinar de frumoasă. Măsurile de securitate, pentru care mulţi dintre noi am strâmbat din nas că ar fi excesive, iată că au dus la eliminarea

241


oricărui risc. Nu s-a întâmplat absolut nimic care să pună în pericol întrecerile olimpice şi acesta este un mare merit al organizatorilor.

— Ce părere aveţi de sportul din şcoli? Pe lângă neajunsurile prezentate de dumneavoastră, am observat că nici copiii nu sunt interesaţi să facă sport. Vi se pare o idee bună sau viabilă să vină sportivi de performanţă în şcoli şi să-i vadă copiii, pentru că sunt oameni, ca şi noi şi să vină şi vedete de televiziune?

— Vă înţeleg, dar rolul principal tot părintele îl are, nu idolul. Am citit recent un sondaj, „Care sunt idolii tineretului de astăzi?”, făcut de nu ştiu care ziar, pe un eşantion de câteva mii de tineri. Acum trebuie să dau două nume; deşi ambii îmi sunt prieteni, n-am încotro. În clasamentul acela erau acolo, pe primele locuri, Andreea Marin şi Dan Negru şi pe locurile următoare, Mugur Mihăescu, de la Vacanţa Mare şi nu mai ştiu care. Aceştia sunt idolii multora dintre tinerii de astăzi. N-am nimic împotrivă. Sigur că fiecare domnişoară ar vrea să devină Andreea Marin, sau fiecare tânăr ar vrea să devină prezentator ca Dan Negru. Deşi îmi este prieten, îi imput foarte multe lucruri şi apariţia într-o emisiune de divertisment care mi se pare jalnică, dar aceasta este o părere personală. Dar nimeni n-a pronunţat, eu ştiu, numele Laurei Badea, sau al Andreei Răducan. Aceştia sunt idolii noştri, vedetele – cum spuneaţi dumneavoastră. Sigur că prezenţa lor în şcoli ar fi stimulativă, dar care ar fi efectul? Ar da autografe, s-ar face fotografii, s-ar lăuda în cartier: „Uite, am autograful Cameliei Potec, sau al Cătălinei Ponor!" A-l convinge pe copil să facă sport, să facă mişcare este în primul rând datoria părintelui, apoi datoria profesorului de educaţie fizică. Aceştia sunt factorii determinanţi. Este greu, pentru că nici noi, părinţii, nu avem o dorinţă reală de a face sport. Câţi dintre noi facem sport? În mintea multora dintre noi, a alerga pentru sănătatea ta este o nebunie. Primul sport pe care trebuie să-l facă un copil şi care contează extraordinar pentru dezvoltarea lui fizică armonioasă este înotul. Nu este admisibil să existe vreun copil care să nu ştie să înoate. Lucrul acesta are importanţă pe toată durata vieţii lui. Pe urmă ar trebui, în anotimpul de iarnă, să ştie se ţină pe schiuri şi să practice alte sporturi, în funcţie de aptitudinile copilului. Nu încercaţi să obligaţi un copil să facă sportul care vă place dumneavoastră, pentru că nu este o idee bună. Lăsaţi-l să se apropie de sportul care îi place lui. Primul meu băiat, de fapt al doilea copil, a făcut Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, a jucat baschet în divizia naţională. De mic copil, l-am trecut progresiv pe la înot, pe la tenis, pe la gimnastică, pe la judo, că există o modă la copii acum cu judo, karate, nu taicuan-do, pe care eu l-aş scoate din programul olimpic, pentru că acela este o bătaie ordinară, nu mai este sport. Am constatat cu surprindere că băiatului meu i-a plăcut baschetul, deşi eu nu mă gândisem să-l fac

242


baschetbalist. I-a ajutat, pentru că baschetul este unul dintre sporturile care pun la contribuţie nu numai picioarele, mâinile, dar în primul rând capul. Este un sport al oamenilor inteligenţi, cu putere de reacţie rapidă, de judecare rapidă a situaţiilor. Deci, noi trebuie să-i convingem să facă sport, ca să avem copii sănătoşi, altfel vor avea un cap mare plin de jocuri de computer. Şi băieţelul meu cel mic, de 6 ani, cum scapă la computer, îl văd căutând jocuri, cu fel de fel de pistolari, de tunuri, de tancuri. Îi spun: „Ia, du-te tu în curte şi bate niţel mingea!" Sfaturile mele par uneori desuete, pentru că generaţia mea avea unde să bată mingea, chiar dacă se numea maidan, iar acum nu prea mai ai unde să baţi mingea, pentru că printre blocuri nu mai sunt posibilităţi. La Atena, vă rog să mă credeţi, printre blocuri am văzut zeci de terenuri de baschet, cu instalaţii de nocturnă, joacă acolo copiii baschet până la ore târzii din noapte şi Grecia a ajuns într-o anumită perioadă campioană europeană la baschet.

V-aş propune să mai vin la dumneavoastră, dar nu singur. Pot să aduc câte un sportiv, fost sau actual campion şi ar interesa mai mult decât amintirile mele. De exemplu, pe Andreea Răducan, proaspăta mea colegă de breaslă, aş putea s-o aduc într-o zi în faţa dumneavoastră. Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi ascultat, chiar dacă n-aţi fost de acord în totalitate cu mine. Aceasta este şi frumuseţea discuţiilor despre sport. Avem păreri diferite.

Încerc să vă îndemn, pe cei care sunteţi părinţi, să vă educaţi, să vă obişnuiţi copiii cu mişcarea, cu efortul fizic, pentru că asta contează foarte mult şi din punct de vedere moral. De exemplu, elimină varianta abandonului. Observaţi câte sinucideri sunt în ziua de astăzi! Le-aş numi „abandonul vieţii". Ori, o educaţie sportivă, un fel de a gândi sportiv şi cu acceptarea înfrângerii (necazurilor) împiedică acest abandon. Te face în continuare să treci peste perioadele neplăcute, să-ţi continui treaba aşa cum ştii să o faci şi atunci te remontezi şi din punct de vedere fizic şi treci peste momentele grele. Are multe avantaje această educaţie, pe care eu am numit-o sportivă, nu numai în sensul fizic, ci şi în sensul mental – educaţie pe care am primit-o şi eu de la tatăl meu. S-a pomenit aici numele lui. Tatăl meu a fost ofiţer de cavalerie. Pe vremea aceea, cavaleria era considerată o armă de elită, motiv pentru care prin anii '50 a fost desfiinţată. A practicat sportul hipic. A participat la Jocurile Olimpice de la Berlin, în 1936. A obţinut multe premii internaţionale. A vrut ca fiul lui să-i urmeze tradiţia. Am urmat-o, timp de vreo 13 ani, dar am câştigat doar două campionate naţionale şi nu m-am ridicat la valoarea performanţelor tatălui meu. Apoi, a apărut ispita televiziunii, care m-a rupt de sportul de performanţă (probabil, spre binele meu), canalizându-mă pe un drum care mi-a adus multe satisfacţii. Trebuie să recunosc că satisfacţiile mele

243


profesionale le datorez sportivilor români. Un comentator nu poate fi bine apreciat decât dacă, în marea majoritate a cazurilor, comentează victorii. Când comentezi înfrângeri este cam greu să te aprecieze telespectatorii. Este greu să găseşti, după înfrângere, cuvintele potrivite, ca să mai alini din supărarea telespectatorilor, care găsesc doi vinovaţi: antrenorul şi comentatorul.

Deci, încercaţi să vă convingeţi copiii să facă mişcare, să fie oameni înţelegători, toleranţi, buni, dar mai ales sănătoşi!

(conferinţă susţinută la 23 septembrie 2004)

244

GEO SAIZESCU

După studii – nefinalizate din motive politice – de filosofie, dar şi de muzică, Geo Saizescu a optat definitiv pentru film, absolvind, în 1957, I.A.T.C.-ul, clasa de regie. Are în palmares peste 30 de filme de lung metraj, între care cele mai cunoscute rămân: „Păcală” (1973), „Secretul lui Bachus” (1983) sau comedia muzicală „Eu, tu şi… Ovidiu” (1977). În teatru, a ţinut „casa închisă”, la spectacole precum „Aceşti îngeri trişti”, de D. R. Popescu sau „Jocul de-a vacanţa”, de Mihail Sebastian. Maestru al umorului de calitate, personaj bonom şi curajos, Geo Saizescu împarte încă din harul său

inepuizabil viitorilor regizori, fiind decan al Facultăţii de Arte „Hyperion” şi preşedinte fondator al Societăţii Umoristice „Păcală”, personaj pe care îl visează reeditat în pelicula – în pregătire – „Păcală se întoarce”.

Eu am mai fost invitat la Interne şi… mai demult şi… după aceea. Poate că ar trebui să fie o întâlnire mai puţin

protocolară iar eu să nu fiu amendat de faptul că nu respect nişte rigori ale sistemului dumneavoastră. Zic asta, pentru că făcând nişte filme cu subiect în care aveam şi poliţişti, deseori aveam discuţii cu coloneii-consilieri, fiindcă trebuia să ţin cont de nu ştiu ce reguli de comportament ale poliţistului în acţiune, respectul profesiunii ş.a.m.d. Eu trebuie să spun că de fiecare dată am respectat cea ce ţinea de canoanele profesiunii dumneavoastră, pentru că orice spectator, fie că este din domeniul dumneavoastră sau din alt domeniu, dacă simte o neregulă în comportament sau un neadevăr, amendează întregul produs artistic. Aceasta este valabil nu numai în materie de poliţie, dar şi în general, constituind ceea ce înseamnă respectul pentru adevărul vieţii. Fie că este în familie, fie că este în mediul ingineresc, fie că este în mediul dăscălesc ş.a.m.d. Deci, nu m-am îndepărtat de la rigorile dumneavoastră. În acelaşi timp, am îndrăznit să abordez teme, care la vremea respectivă erau foarte dificil de abordat. Am îndrăznit, zic, pentru că sunt un temperament mai îndrăzneţ. Şi cei care fac comedie trebuie să fie mai îndrăzneţi decât alţii. Iar dacă fac şi film poliţist trebuie să am o îndrăzneală în plus. Am ţinut să am în palmaresul meu filme poliţiste. Două: unul se chema „Şantaj“. Altul se chema „Secretul lui Bachus". „Şantajul“ era realizat după opera unei

245


foarte mari prietene a mea, Rodica Ojog-Braşoveanu, care scria cu inteligenţă şi talent lucrări din lumea poliţiei şi a infractorilor. „Secretul lui Bachus“ l-am scris împreună cu Titus Popovici, pornind de la cazul Ştefănescu, caz de notorietate. Acum văd că povestea a fost preluată în fel de fel de ziare şi toţi încearcă să găsească „dedesubturi“. Trebuie să spun că noi am scris scenariul bazându-ne pe, hai să zic, vorba omului care merge de colo-colo şi pe două-trei articole de gazetă. A mai fost şi un răspuns negativ al Ministerului Justiţiei, care nu ne-a dat voie să avem acces la documente, un rechizitoriu al unui procuror şi multă, multă ficţiune. Atunci când am prezentat la poliţie materialul, pentru că trebuia să avem un consilier de specialitate, că aşa era obiceiul atunci, am fost întâmpinat cu expresia: „Aţi căzut pe noi”. Este o expresie poliţienescă asta, nu? Adică judecăţile noastre, investigarea, conceptul, structura dramatică, personajele, creşterea şi descreşterea conflictului, rezolvarea lui corespunzătoare, ziceau ei, este identic cu modul de gândire al poliţiei. Trebuie să spun că la filmul acela am avut un consilier mai deosebit, în afară de coloneii obişnuiţi, un domn general, care venea după o experienţă îndelungată în afara graniţelor ţării şi care urmărise foarte multe filme străine. Recunosc că am fost flatat să mi se spună că filmul este făcut la nivel occidental. Vreau să vă spun că sunt bucuros că sunt aici cu dumneavoastră. Nu ştiu vârstele şi gradele pe care le aveţi sau le veţi avea, dar trebuie să vă spun că atunci când am fost în Italia, apropo de relaţia dintre societatea civilă şi lumea Internelor, m-am mirat să văd că absolut toţi poliţiştii din Roma şi din celelalte oraşe ale Italiei erau înalţi, frumoşi, aveau dantura bogată, erau numai zâmbete şi purtau o ţinută impecabilă. Şi am întrebat: „Da' de ce Poliţia este aşa de bine îmbrăcată?”. Fiindcă, spun ei, toate americancele, toţi turiştii, toţi americanii, care dau năvală în Italia, iau contactul în primul rând cu poliţistul. M-am gândit că asta este o gândire sănătoasă. Anume că omul, turistul, care ia contact cu realitatea românească să întâlnească o lume dotată, cultivată… Pentru că ştiţi că lumea are o idee falsă despre lumea poliţiei. Lumea confundă poliţistul, în general, cu sectoristul, sau cu un oarecare om care îndrumă, opreşte sau nu opreşte o maşină aflată în trafic. Şi trebuie să spun că tot cu ocazia realizării acelui film, am întâlnit la un etaj superior din Şoseaua Ştefan cel Mare, unde era un institut de criminalistică, nişte creiere extraordinare. Ne-au copleşit chiar şi pe noi prin deschiderea intelectuală pe care o manifestau. M-am dus cu actorii acolo ca să ne documentăm, să vedem nişte oameni de profesie cum acţionează, cum gândesc şi cum să transmitem actorilor comportamentele lor, că să aibă ţinuta corespunzătoare. Am rămas superîncântat. Psihologi, sociologi, investigatori de rafinament, cunoscători de cultură, toţi cei cu care am discutat erau citiţi în literatură, cunoscători de artă plastică, de muzică, de

246

G e o S a i z e s c u

teatru, de cinema. De aceea, venind la dumneavoastră la întâlnire, am vizitat la Centrul Cultural un salon al editurilor, care promovează cartea poliţistă. Trebuie să vă spun că am avut un sentiment de plinătate sufletească. Pentru că orice manifestare culturală este un câştig, al meu, şi al fiecăruia dintre dumneavoastră. Întâlnindu-l pe scriitorul Nicolae Dragoş, pe cel mai mare dramaturg la ora actuală din România, D.R. Popescu, care a ţinut să fie prezent la această manifestare, trebuie să vă spun că este un moment de mândrie şi pentru organizatori şi chiar pentru minister. Adică, a reuşit să atragă în mijlocul lor lumea bună a culturii româneşti. Asta înseamnă că se creează o solidaritate între ceea ce reprezintă idealul dumneavoastră profesional şi noi, oameni de artă. Când am prezentat la Şcoala de la Băneasa, filmul meu „Secretul lui Bachus“, trebuie să vă spun că au pălit actriţele mele când au văzut ce… domnişoare erau acolo, la şcoala respectivă. Ţinuta lor era elegantă, talentul - nativ. La români, omul este obişnuit să respecte o uniformă. De aceea, preotul umblă îmbrăcat în sutană, de aceea magistratul are robă. O dată o profesoară care ajunsese la tribunal cu nişte probleme financiare, cu implicaţii de familie, văzându-şi judecătorul, a zis: „Uite cine mă judecă pe mine!“ Deci, deşi era un magistrat superdotat cultural şi profesional, săracul, avea pantofii scâlciaţi... Vă daţi seama cum se judecă chestiunea. Adică trebuie să ai ţinută, ştaiful, pentru a reprezenta o profesie. Un preot care a ţinut la o mănăstire o slujbă extraordinară, când a plecat îi rămăsese pe sutană o aţă care atârna. Sunt fleacuri, dar asta contează enorm în înţelegerea şi percepţia privitorului şi a celui care are nevoie de judecător, de poliţist, de preot şi chiar de profesor. Adică, exclud ideea unei boeme în comportament, care era la modă în urmă cu ceva ani. Şi eu însumi am trecut prin boema bucureşteană, care a însemnat mari poeţi, mari scriitori români contemporani, care azi au mai îmbătrânit. Avea o anumită aură boema bucureşteană în vremea aceea, în care veneau şi mulţi poliţişti, dar în civilie, care scriau şi romane poliţiste pe vremea aceea. Dar ei culegeau subiecte. Aici i-am apreciat. „De ce mergeţi mereu cu Fănuş Neagu, cu poetul Pâcă, cu graficianul Pucă?" „Culegem subiecte". Şi într-adevăr aşa era. Pe vremuri, un pictor pe care-l chema Zoglu Zaharescu, vorbea toate limbile pământului, dar în special engleză, cu un accent fenomenal. Era un personaj într-o carte poliţistă, nu ştiu dacă domnul Rotaru a citit-o, Rodica Ojog-Braşoveanu, spunea: „Pe geamul care dă-n grădină, o mână alunecă lăsând o pată roşie." Deci sânge. Am citit cartea. Şi o întreb pe Rodica: „Spune-mi şi mie, pentru că de obicei în filmele şi romanele poliţiste, după ce se întâmplă ce se întâmplă, dai înapoi firul acţiunii ca să revezi drumul, care-l face de obicei eroul principal. Eu n-am întâlnit, îi zic, mâna aceea care se… scurgea pe pereţi. „Păi, nu acesta este trombonul meu, zicea ea, ca să te prind pe tine, cititor?“, susţinea

247


scriitoarea. Şi mai avea vreo şase, şapte „cârlige“ din acestea ca să te menţină atent. Adică sunt trucuri pe care le face scriitorul, pe care le facem şi noi regizorii, pe care le fac şi actorii, în ideea de a avea spectatori, în ideea de a cuceri. Numai că poţi să cucereşti şi să nu transmiţi nici o idee, nici un sentiment, nici o emoţie. Bătălia noastră, şi cel puţin a mea, a fost aceea de a găsi în absolut în orice filme, fie că a fost „Un surâs în plină vară”, în care Papaiani a fost lansat pe traseul internaţional al filmului ca interpret de comedie, ori că a fost „Astă seară dansăm în familie”, sau „Balul de sâmbătă seară”, nuanţa de emoţie, pe care trebuie să o aibă şi să transmiţi privitorului, un gând. Nu este nevoie ca într-un film să fii „beton armat“ cu idei filosofice, fiindcă nimeni nu se duce să vadă un film, să asculte discursuri filosofice la un cinematograf. O idee singulară este suficientă pentru un film, dar care să reuşească, să trezească în tine o anumită stare pozitivă, care să-ţi dea de gândit mergând spre casă şi care să te pună în situaţia de a-i povesti şi altuia ce-ai văzut, adică să-ţi pună probleme. Sunt foarte nemulţumit, eu personal, de o anumită stare a învăţământului românesc, mă refer la cel liceal. Eu sunt decanul Facultăţii de Artă „Hyperion”, care pregăteşte actori, regizori şi operatori. Regia de film este o problemă… simplă, mi-a spus mie o tânără venită de la Suceava. Mirat, o întreb: „Da' de ce vrei să faci regie de film?”. „Păi, mergeam de la Suceava şi la Roman, în gară, l-am văzut pe unul care gesticula şi toţi îl ascultau, şi avea şi o goarnă şi atunci am zis ce bine este să fii regizor”. Ridicol. Cea mai grea meserie posibilă, în care trebuie să fie o enciclopedie a culturii. Şi tu zici aiurea: „Domnule, o fac pentru că l-am văzut pe ăla în gară, făcând pe regizorul“. De fapt, noi regizorii, suntem nişte generali în acţiune, în civilie. Am spus că vin la asemenea meserie pretenţioasă şi oameni nepregătiţi. Nu se mai învaţă scrisul românesc, nu se mai citeşte literatură românească. Toţi sunt nişte butonişti, poate şi voi sunteţi nişte butonişti, cei care sunteţi acum studenţi. Adică, ideea de a conversa, ideea de a comunica, de a transmite gânduri, cu subiect, predicat, atribut şi complement, aproape că a dispărut. A citi o carte poliţistă sau din orice alt domeniu, un roman clasic, aceasta îţi formează fantezia, te formează ca om anume, să fii sensibil, să fii cald, să fii atent cu familia, cu societatea, să fii mândru de ce eşti tu. Vreau să vă spun că eu ţin foarte mult la satul în care m-am născut, la judeţul de unde provin şi la oraşul în care am învăţat şi, inclusiv ţin la Bucureştiul în care m-am dezvoltat şi la ţara asta pe care o iubesc. Şi pentru că m-au intrigat în ultimii ani nişte lucruri, vă spun dumneavoastră care sunteţi oameni de Interne şi trebuie să aveţi dumneavoastră o atitudine în problema asta şi nici o dată n-aş vrea ca cineva din Armata Română sau din Poliţia Română să zică altceva decât zic eu, pentru că m-aş întrista. În ultimii ani, au apărut

248


la posturile de televiziune emisiuni de genul acesta: „Despre ruşinea de a fi român“, semnate chiar de Mihai Tatulici. Eu l-am atacat în alte emisiuni, dur: „Vă spun dumneavoastră pentru că veţi lucra, poate şi cu… mafioţii. Ce ar fi făcut italienii să fi zis cineva ceva de genul acesta? Dacă s-ar întâmpla să apară pe un post, fie al lui Berlusconi, sau altul, ceva de genul „ruşinea de a fi italian“. Ar fi fost mare scandal. Ce ar fi făcut francezii, care au inventat şi ghilotina şi şovinismul, dacă ar fi văzut o emisiune despre… ruşinea de a fi francez? Ei bine, la noi au apărut asemenea emisiuni. Nu ştiu dacă citiţi toată presa, toată jurnalistica românească, unde apar des aceste lucruri. În timp ce marile puteri cultivă patriotismul şi îşi poartă pe fiecare clădire steagul lor, noi uităm acest lucru. Eu am fost în Franţa cu băiatul meu, care este şi regizor de film şi producător şi m-a întrebat: „Tată, ce sărbătoare este acolo la franţuzi, că nu este 14 iulie?”. „Nu este 14 iulie, dar francezii îşi respectă toate instituţiile statului”. Păi, la noi de ce nu se pun steaguri? Odată a bătut vântul şi a dat jos steagul românesc la Arcul de Triumf, unde a stat 14 zile zdrenţuit şi aruncat. Ca să nu zic că la Bruxelles unii spun că ţinem prea mult la România. Am făcut odată o poză lângă Tour Eiffel. Dar eu eram mic acolo, nesemnificativ. Ce fac? Mă duc cu poza asta la studenţi? Eram mic, mic de tot. Dar, între mine şi Tour Eiffel era un panou, pe care scria aşa: „Nu iubiţi Franţa, plecaţi”. Ştiţi câţi vin să ne dea sfaturi, că Ştefan cel Mare n-a fost Ştefan cel Mare? Aţi văzut emisiunea: „Ştefan cel Mare contra Ştefan cel Mare”. Ori s-a mai spus că Mihai Viteazul a fost „conquistador“, că a fost un mercenar sau Eminescu contra Eminescu, Sadoveanu contra Sadoveanu, Arghezi contra Arghezi. Adică ce se întâmplă? Înseamnă că dacă noi nu mai avem aceşti „suporţi“ ai culturii şi existenţei naţionale, păi ce mai suntem atunci? Ce mai suntem atunci? Trecând prin satul copilăriei, am găsit într-un pod la mine o ruptură de carte. Este a mea sau nu este a mea, mă rog. Acolo am găsit-o, într-un pod la Prisăceaua. Titlul ei era cam aşa: „Dragostea de patrie“. V-o zic, spre aducere aminte, „au avut-o şi au cultivat-o cu ardoare grecii, încă din epoca homerică. Soldatul care după o zi de luptă alerga 47 de km, de la Marathon la Atena, ca să strige în Agora: panta nenichi camen, adică i-am învins pe toţi şi să cadă mort, a săvârşit un mare act eroic, jertfindu-şi viaţa pentru Patria, pe care toţi grecii o doreau salvată de primejdia cotropirii persane şi o doreau liberă. La fel a procedat Mucius Scevola, soldatul roman care l-a lovit pe Porsenal, regele etrusc, venit cu putere asupra Romei şi care a recurs la acest gest arzându-şi propria mână din dragoste pentru Patria lui.” Ştiţi care era gestul lui? Mucius Scevola a pus mâna deasupra flăcării să ardă pentru Patria lui". A mai existat şi un cult pentru Patria lor, care i-a îndemna pe daci să apere Sarmisegetusa, până la ultima picătură de apă, la ultima armă şi la ultima zvâcnire a inimii. De dragul

249


Patriei, a libertăţii şi a demnităţii umane, Decebal şi-a curmat singur zilele sub un stejar din pădurile Daciei, pe care cu atâta pricepere şi cu atâta jertfă o apărase. Evident, toate măreţele fapte ale istoriei sunt o nobilă cale şi un nobil chip de prea-mărire a Patriei, a fiinţei poporului, iar faptele mari s-au săvârşit se vor săvârşi în ceasurile de grea cumpănă, ca şi momentele te răgaz şi de pace. Când un păstor pătruns de frumuseţea meleagurilor natale a scandat: „Pe un picior de plai, pe o gură de rai” şi altul „Sus la munte, sus la munte, la izvor, românaşului îi place, ca să fie al naturii, al naturii domnitor”, în fapt a deschis Patria ca o mare realitate fizică şi spirituală. A înfăţişat-o cu mijloacele artei, genial de simplu, desăvârşit de frumos, inclusiv zămislitorul Mioriţei sau zugravul Marcu, creatorul frescelor de la Gura Humorului. Bine este să ştie oricine că atunci când ostaşii lui Basarab I, ca fii ai sfântului pământ românesc aruncau din vârful muntelui la Posada, săgeţi şi stânci în capul invadatorilor, săvârşeau un act patriotic, apărau libertatea vetrei străbune, practicau un cult al Patriei, pentru că Patria este o casă unde oameni de aceleaşi năzuinţe râvnesc să se apere de duşmani, să câştige măcar un dram din dreptul de a dobândi fericirea. Bine este să o ştie oricine că atunci când ţăranii ardeleni, Horia, Cloşca şi Crişan se sacrificau apărându-şi libertatea socială şi naţională, săvârşeau un act patriotic. Pe asemenea drepturi şi adevăruri de nezdruncinat, se întemeia Tudor Vladimirescu, eroul ţărănimii oltene, la început, iar mai apoi, idealul tuturor. Când plesnea obrazul ciocoimii înstrăinate cu şficiul adevărului. Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor. Bine este s-o ştie oricine că dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a condus ţăranii-moldoveni în luptă la Vaslui, tăind „mâna dreaptă“ a puterii otomane şi dobândind una din cele mai strălucitoare victorii ale vremii şi ale multor vremi, tot din fierbinte dragoste de Patrie a făcut-o. De aceeaşi dragoste înflăcărată de ţară şi de libertate Mihai Vitezul a fulgerat cu barda lui văzduhul carpatin, doborând potrivnicii din calea unităţii de luptă antiotomană. Îl căuzea un gând măreţ, să unească tustrele Ţările Române. De aceea, eroul de la Călugăreni şi de la Şelimbăr, în piramida celor jertfiţi pentru Patrie, ocupă locul cel mai înalt. Bine este să ştie oricine că atunci când diaconul Coresi sau mitropolitul Varlaam şi Antim Ivireanul tipăreau cărţi, o făceau pentru toţi românii. Când alegeau pentru cărţile lor acele cuvinte, care, ca banii, urmai să circule pretutindeni unde respiră suflet românesc, ei săvârşeau operă patriotică. Miron Costin scria că înaintaşul său, Grigore Ureche, a făcut din dragostea ţării Letopiseţul său. Numai lui din această ţară i-a fost milă să nu rămână întru întunericul neştiinţei. Un adevărat cult al Patriei şi al poporului din care făcea parte îl îndemna pe Gheorghe Şincai să-şi poarte în spinare „Cronica românilor“, opera de o viaţă întreagă. Umbra divinului cerşetor cu desaga pe umeri, cum îl caracterizează Hasdeu, este

250


un model de făptură umană, închinată cu totul Patriei şi poporului. Bine este să ştie oricine că pentru Patrie s-a zbătut Nicolae Bălcescu până la 1848, în fierbintea vară a Revoluţiei paşoptiste şi de-a lungul amarului surghiun, după înfrângerea Revoluţiei. De dragul Patriei şi poporului a străbătut el drumul până în munţii lui Avram Iancu, dorind să împace Revoluţia maghiară cu cea română şi să lupte umăr la umăr împotriva tiraniei. Patria, scria Bălcescu, este locul, căminul în care ne-am născut şi care ne hrăneşte, locul de care sunt legate suvenirurile copilăriei noastre, suvenire atât de dulci a căror coardă face să tresară omul-bărbat. Această dragoste de patrie, care se naşte odată cu inima omului, cu viaţa, şi reprezintă identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor ce ne strânge şi ne uneşte întru apărarea unui bine comun. Dintr-o adâncă dragoste de Patrie şi popor, de grai şi de simţire românească, Mihai Eminescu a făurit toată poezia lui. Cu flacăra genului său a topit într-un luminos cristal multe comori de artă populară. Măreţe pilde istorice şi bogate idei personale le-a şlefuit apoi cu inegalabilă măiestrie, încât le-a înălţat la rangul de mare şi strălucita artă, înţeleasă şi preţuită pretutindeni de orice inimă omenească. Acum un secol şi ceva, tânărul Eminescu îşi scanda ce trebuie să scandăm noi astăzi, sentimentul dragostei de Patrie în cadenţă înflăcărată. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor/Braţele nervoase, arma de tărie/La trecutu-ţi mare, mare viitor.”

Asta este profesiunea mea de credinţă în materie de artă, fie că fac teatru, cinema, scriu cărţi, sau fac dăscălie. Pe mine aceste lucruri mă determină să exist, să pot să dau sentimentul studentului care învaţă să facă actorie, care vrea să facă regie, care vrea să facă imagine, anume că în orice clipă a sa să nu uite că aparţine acestei ţări şi că el este dator, nu să vină „ciocoieşte“ şi să spună că a învăţat la noi regie de teatru ca să „batjocorească“ ideea de Patrie şi patriotism, cum a făcut-o Andrei Şerban într-o emisiune de televiziune. Nu se poate. Dacă nu, vorba aceea, „Ce mai cauţi aici?" Ce nevoie avem de sfătuitori, când este grea viaţa, când fiecare încercăm să ne facem un drum, să ne facem meseria, să învăţăm, să ne şlefuim între noi, să mergem mai departe. Ce nevoie avem de unul care îţi taie aripile. Neîncrederea generalizată, adică tot ce se întâmplă, şi dumneavoastră sunteţi primii care asistaţi la degringolada tineretului, este datorită faptului că nu mai există nici un ideal social, ideal uman, politic sau naţional. Este o lume fără ideal. Tinerii sunt „seci“. Le vorbeşti şi parcă le vorbeşti din basme. Trebuie readuşi pe matca că sunt valoroşi, că pot, că au avut înaintaşi puternici, şi că viitorul este al lor. Nu poţi să zici că n-au fost înaintaşi, dacă nu sunt, înseamnă că nu mai avem viitor. Nu există această alternativă, spunea un mare istoric. Poporul, ţara care n-are trecut nu poate să aibă viitor. Sergiu Nicolaescu are toate păcatele pe care le vrei

251


şi pe care nu le vrei, dar este un mare cineast. A făcut nişte filme istorice, care au încălzit sufletele lumii, nu ale confraţilor, fiindcă ăştia sunt oricând gata să zică: „Aia este aşa, aia aşa…" Şi vor să-l radă, că de ce el a avut zeci şi zeci de milioane de spectatori şi vor să-l dărâme fiindcă are şapte mii de spectatori în trei ani de zile cu filmul lui, în care este şi injurios la adresa… ştiţi că după Revoluţia pe care aţi trăit-o, unii, foarte mulţi au făcut filme şi au crezut că pot să spargă „piaţa“, adică să fie bine primiţi la anumite festivaluri şi întâlniri din străinătate dacă înjură bine ţara. Dacă străinii au zis că suntem handicapaţi, hai şi noi cu handicapaţii. Dacă ăia zic că suntem hoţi, hai şi noi cu hoţii. Adică tot cea ce era mizerabil şi care ne displace lor le este util, ca să fie bine primiţi. Ştiţi cum este chestia asta, cu trădătorul, dezertorul, care dezerta de pe front şi care credea că va obţine ceva acolo. Păi, primul pe care-l întâlnea era al celui la care dezerta. Domnule, dacă el dezertează şi-şi trădează propriii prieteni, confraţi şi ţara, păi ce o să facă cu mine, de care nu este legat cu nimic sufleteşte. Aşa au fost şi aceştia. Străinătatea i-a respins. Un student de-al meu, de acum 20 de ani, la „Stud Fest", la Timişoara a zis: „Maestre, aş vrea să vă arăt un film de-al meu, care a fost foarte bine primit în Iugoslavia, înainte de Războiul din '90 şi ceva şi care a fost primit bine şi la Berlin, despre aurolaci”. Şi într-o sală cu multă studenţime, la Timişoara, a prezentat filmul. După care m-a căutat şi i-am zis o vorbă cam tare: „Cum maestre, se poate!? E bine ce ai făcut despre aurolacii din Bucureşti?” Ce a făcut? A luat un grup social, un grup şi i-a filmat şi i-a răsfilmat… Toate detaliile umane şi subumane au filmat la ei. Ca să arate o lume românească la marginea societăţii. Şi i-am spus, dacă filmai Bucureştiul, metropola României, un oraş bogat, frumos. Trenuri pleacă, trenuri vin, o lume tânără, o lume bogată, unii coloraţi, alţii mai puţin coloraţi, unii veseli, alţii trişti. Deci, în lumea asta diversă, care înseamnă o gară a unui mare oraş european. După care te îndreptai cu camera de luat vederi spre un colţ, în care respectivii, între liniile 13 şi 14 de la Gara de Nord, aveau acolo locul lor de şedere şi de cerşetorie şi de fel de fel, şi filmai ce făceau acolo. Era un studiu pe care-l făcea un tânăr regizor despre o lume. În această lume bogată, diversă, frumoasă este totuşi o excrescenţă. Ce să facem ca acea excrescenţă să nu mai fie? Făceai o operă nobilă, adică erai un regizor de atitudine, puneai o problemă şi că era o poliţie şi mai era o judecătorie, o familie, adică relatai o problemă politică. Aceea încercau să vadă de unde provine chestiunea şi luau o atitudine şi căutau să extirpe gangrena. Cam aşa au făcut toţi. Eu am spus aceste câteva gânduri, pentru că să ştiţi că mulţi vor să uităm trecutul. Şi eu cred că dacă toţi copiii aceştia minunaţi români, care câştigă la toate olimpiadele internaţionale, fie că e matematică, fizică, informatică, latină, vor fi promovaţi. Domnule, trebuie să

252


avem o mândrie extraordinară. dacă ei au câştigat şi concursul de limbă engleză, la englezi acasă. Vă daţi seama ce inteligenţi avem? Se duce ăla din Câmpulung Muscel şi îl bate pe englez la el acasă, în limba lui. Este un moment de mândrie. Câştigă o fată de 12 ani Campionatul Mondial de Şah, în Brazilia, şi presa românească scrie atât: „Corina Peptan, atât”, în schimb pe şapte pagini este scris: „Un tânăr descreierat a atacat o bătrână de 82 de ani …” Şi toate ziarele descriu cam ce a făcut ăla. Dar nu poţi să zici nimic, pentru că ei sunt solidari între ei. Cum ataci un om de presă, cum te atacă ei toţi. Am avut un coleg de regie, care a făcut un film după Mihail Sadoveanu. Un admirator de-al meu care şi ăla îmi este prieten l-a făcut zob pe regizor. Ce greşeală a făcut criticul? A scris o cronică în săptămânalul „Contemporanul”. Ce tiraj putea să aibă? Poate 5000 de exemplare, atunci. Citeau sau nu citeau oamenii? I-a răspuns regizorul şi l-a făcut praf pe critic. Toţi cronicarii de cinema, de la toate ziarele, câte erau multe şi mărunte şi reviste, au năvălit pe bietul regizor că n-a ieşit, săracul, luni de zile din casă. Deci, în bătălia asta, care se dă, noi trebuie să încurajăm ce este frumos, ce este pozitiv, ce ne înnobilează, ce ne ajută. Eu merg des în cartierele vechi ale Bucureştiului. Nu ştiu ce a fost în capul lui Lis, primarul acela. A promis că face şi drege cu acel cartier, care dacă ar fi pus în valoare şi voi ca oameni de poliţie şi scriitori de romane poliţiste şi eu ca regizor ne-am simţi extraordinar acolo. Ce frumuseţe de centru turistic ar fi Bucreştiul vechi… Fiecare căsuţă are arhitectura ei, are scara ei, are desenul ei. Uneori aceştia câţiva cu bănet cu sacul au pus în valoare câte o casă şi de abia atunci când au pus-o în valoare şi-au dat seama ce arhitectură splendidă avea casa, pentru că, fiind jegoasă, nu te uiţi la ea. Adică lumea nu prea se ocupă de frumosul cotidian. Dacă ar fi o comuniune între oameni, că sunteţi cu toţii oamenii dreptăţii, acei care trebuie să aibă acurateţea gestului, dacă între toţi ar fi o comuniune de interese, în ideea că trebuie să fim mai frumoşi, mai deştepţi, mai talentaţi, mai bogaţi sufleteşte şi mental, ar fi extraordinar. Adică împreună să facem ca tot cea ce este hidos şi ne ştirbeşte existenţa cotidiană, personală şi de familie şi naţională să dispară, va fi extraordinar. Eu, în ultimii ani am „inventat" un Institut European de Cultură pentru Comunicare şi Educaţie prin Imagine, în ideea că dacă, în 1957, când eram eu student am făcut primul cineclub din România, crezând cu tărie că tineretul trebuie să înveţe să vadă film. Şi am făcut-o în 1957, când filmele erau de o anumită structură socială ori naţională. Dar, acum, în acest bombardament imagologic cum putem noi să ajutăm tineretul în a percepe adevărul dimensiunii, valoarea de nonvaloare? Ce putem să facem? Şi mi-am amintit, când veneam la dumneavoastră, că pe vremuri, pentru că erau şi microbişti în materie de film, la casele de cultură am iniţiat cluburi de

253


cultură cinematografică. Şi chiar la festivaluri de gen, în ţară, participau şi amatorii şi cu filmuleţe făcute în condiţii adesea improprii. Ei bine, ei scăpau de rigorile şefilor, dar erau foarte interesante, pentru că erau filme de atitudine. Ei nu făceau filmuleţe de genul să supere un comandant, sau un regiment, sau o unitate. Erau filme de atitudine. Şi încercau, bieţii de ei, cu mijloacele precare pe care le aveau să stăvilească răul şi urâtul. Mici comedii satirice. Repet, nu ştiu dacă mai există aşa ceva, dar cred că în sistemul acesta al dumneavoastră s-ar cuveni făcut ceva pe ideea relansării a cluburilor. N-ar strica, din când în când, să fie nişte întâlniri cu oamenii, în care poate să existe un dialog, ori un schimb de păreri.

— Ce părere aveţi despre personajele de tip Garcea? — Trebuie să vă spun cu sinceritate că nu mă uit la acest gen de

emisiuni. Aşa-zis satirice. Acum două luni de zile m-a sunat cineva. Zice: „Am auzit că faceţi Păcală se întoarce”. Da! Va avea succesul lui Garcea?“ Vă daţi seama în ce public mă învârt eu. Aceştia sunt oamenii care au crescut cu Garcea. Şi Garcea, poate şi Divertis, poate şi Vouă, toate grupuleţele astea pot să aibă succes. Nu mă îndoiesc. Dar, publicul are nevoie de alternativă. Nu poţi să spui că acesta este nivelul umorului naţional. Nu spui că nu ştii ce se întâmplă… Ce să zic eu, care cred că Păcală este simbolul inteligenţei şi umorului internaţional? Ce ar fi să zic eu? Că mă bat cu Garcea? Da, există o panică la nişte regizori mai proaspeţi, care nu au succes la public. Ei întotdeauna au urât şi urăsc succesul altora. Eu am avut 20 de milioane de spectatori la „Păcală“, hai să zic că n-or să fie 20 de milioane, vor fi 15 milioane. Am fost la Gura Humorului, la un festival de film. Este o minune ţara aceea. Iubiţi-vă ţara, copii. Bucovina este o nebunie. Şi au adus un băiat de la Divertis, care era născut acolo, în Gura Humorului. A povestit o glumă a lui cu Nicolaescu, care a făcut „August în flăcări”. I-am spus că nu Nicolaescu a făcut „August în flăcări”, serialul acela despre 23 August, ci Dan Piţa. Băiatul acela, umoristul de la Vacanţa Mare nu este lipsit de talent, dar dă-i marfă, ca să zic aşa... Şi dă-i un dirigent să facă cu el ce trebuie făcut.

— Cel care realizează serialul acesta de la Vacanţa Mare, este chiar un tip deştept, care ştie că vrea bani şi ceea ce prinde la publicul din România? Fiindcă, vedeţi, ziarele din România, scriu pe trei pagini că o divă a muzicii se îmbracă în roz …şi se citeşte în nebunie. Atunci se merită să scoţi ceva, care are o valoare culturală şi să rămâi cu marfa nevândută, fiindcă, până la urmă, şi filmul este o marfă? La ora actuală, vedeţi, se consumă americanismele acestea care fac bani, se urmăresc banii. Eroii sunt de factură americană. Dumneavoastră faceţi ceva de o valoare artistică deosebită şi ideea pare perimată, fiindcă eroi români nu mai există.

254


Eroii sunt americani, sunt … Tineretul nu mai discută despre filme româneşti. Aşa este oare?

Zilele trecute s-au dat pe postul România Internaţional, filmele „Sosesc păsările călătoare” şi „Eu, tu şi Ovidiu”, în care erau şi îndrăzneală şi picanterie, era şi umor popular, era şi umor elevat. Toate acestea sunt ca într-o farmacie. Aici trebuie să ştii să dozezi lucrurile. Sunt oameni, sunt negustori de cinema la noi, care au dat şpagă la cei care trebuiau să cumpere nişte filme franţuzeşti, ca să meargă ei cu filmele lor de „doi lei“, de categoria a patra, a cincea, a şasea, acelea americane. De exemplu, a fost cumpărată „Pădurea spânzuraţilor” în America. A fost la noi o mare agitaţie. Filmul „Pădurea spânzuraţilor“, marea creaţie a lui Liviu Ciulei, cumpărat în America! Nu s-a „dat“ niciodată. Pentru că subiectul „Pădurea spânzuraţilor“ era din primul război mondial şi trebuia să ruleze în America concomitent cu „Pentru ţară şi rege", ca filmul englezesc. De aceea, negustorii americani au zis: „Cumpăraţi-l şi băgaţi-l în cutie“. Aşa au făcut. Deci, în jocurile acestea care se fac şi pe care le ştiţi şi voi, pentru că le învăţaţi mereu, trebuie să fim foarte abili. Vă daţi seama ce-ar fi dacă cineva ar finanţa poveştile noastre istorice? Ar fi mai spactaculos decât Robin Hood, decât eroii aceia din filmele Western americane. Eroii din poveştile noastre istorice, cei care se luptă şi cu bâte şi cu săbii, se strâng de braţe şi-şi bagă duşmanii în pământ… Vă daţi seama ce şcoală de frumuseţe omenească ar fi şi românească şi internaţională, de câştig financiar? Dar nimeni nu vrea să mizeze pe ideea naţională. Nimeni nu vrea acest lucru.

— Filmul „Troia“, l-au făcut americanii. Dar l-au făcut după un model fel gândire tipic americană, contemporană. Nu s-a respectat realitatea istorică. Aveţi ceva de comentat?

Americanii dacă l-au făcut aşa, nu l-au făcut pentru noi, ci pentru publicul american. Eu am fost consilierul lui Adrian Sârbu, care mi-a fost student. Eu l-am băgat în facultate, eu l-am scos. El nu era operator, cum îl înjură lumea ci regizor de cinema, dar de film documentar. Bineînţeles că atunci când s-a făcut banchetul de sfârşit de an, cum o să faceţi şi voi cei care o să terminaţi studiile, el m-a rugat să-l ajut. I-am spus că un an de zile sau doi faci asistenţă, pe urmă faci secundariat şi în timp ce face secundariat la un film, vorbesc eu cu nişte scriitori, prieteni de-ai mei, trânteşti un scenariu şi te lansezi în câţiva ani. „În câţi ani?“ „În patru, cinci ani.“ „Patru, cinci ani?“ „Păi stai puţin că meseria, zic, se învaţă în muncă.“ „Da, dar şi banii sunt buni.“ Uite că avea dreptate, pentru că a ţintit-o bine. Şi eram consilierul lui când a făcut PRO-TV-ul. Şi a invitat americanii, scenarişti americani, să predea lecţii de scenaristică. E o tehnică şi asta: cum se scrie un subiect, cum se dezvoltă, cum se lansează un film sau

255


emisiunea, nu? Lucruri simple, dar pe care trebuie să le faci realist şi ingurgitabil. L-am întrebat pe un mare scenarist „De ce aveţi nevoie de banda cu râsete?”. Pentru că la noi este o întreagă industrie a râsului şi trebuie să arătăm americanului unde trebuie să râdă. M-am îngrozit. Nu poţi să spui că românul nu este producător mare de umor şi gustător de umor, dar ca să pui, acum la toate televiziune, hidoase râsete, grosolane, ca să araţi când trebuie să râzi. Este o tâmpenie. Şi totuşi am înghiţit modelul. Este un fel de mimetism de proastă calitate. Este dovada unei infantile dezvoltări cultural-artistice a respectivilor. Dar dacă se câştigă bani… Ei ce au zis, dacă americanii câştigă bani cu banda, hai să câştig şi eu. Păi n-aţi văzut câte emisiuni s-au inventat acum cu cântăreţi şi cântăreţe, care la cota pariurilor n-au talent de actorie nici să-i bagi pe sub uşă, aşa ca plicul când vine poştaşul şi nu te găseşte acasă. Şi fac emisiunii şi… şi banda merge, merge. Ce să le faci? Şi atunci mă întreb. Oare o să am succes ca altădată cu „Păcală“? Sigur că şi eu am păstrat în filmul acesta „Păcală se întoarce”, formatul de basm, atemporal. Dar, dialogurile, trebuie să vă spun că sunt la zi, apropo de viaţa receptorilor. Aşadar cadrul este acest teritoriu numit România, numit Oltenia, numit Vâlcea, pentru că acolo am filmat, iar dialogurile, adică ciocnirile verbale între personaje, sunt de actualitate. Eu am calculat care ar fi cel mai bun drum ca să ating spectatorul, să-l câştig. Şi nu pentru mine, ci pentru a da o pildă că se poate face umor de calitate, plecând de la ceea ce înseamnă umor românesc. Noi tot timpul ne-am lăudat că suntem cei mai mari umorişti posibili. Aşa se zice: „Românul face haz, haz de necaz”. Mulţi m-au îndemnat să-l fac pe Păcală… la zi. Poate să meargă la Sexi-club, sau la piaţă să vândă, să cumpere castraveţi, să-l văd mergând cu o motocicletă nenorocită undeva. Nu cred că ar fi fost interesantă deloc această variantă. Adică, aşa-zisul Păcală-modern. Coborându-l de pe piedestal. Eu am vrut să fac acest „Păcală“ altfel, pentru că nici un scriitor, nici un critic şi istoric-literar nu s-a aplecat asupra fenomenului Păcală ca purtător de mesaj al inteligenţei şi umorului românesc. Ce vă spun acuma este un secret, deşi nu sunteţi la o conferinţă de presă, dar eu am prolog la acest film, în care încep cu Diogene, cu Comedia Del’Arte, cu Don Quijote, cu Charlot şi Svejk. Eu am ambiţia să împing în conclavul acesta al eroului umorului internaţional, pe Păcală al nostru. Hidoşenia şi urâtul nu reprezintă caracteristica umorului românesc. Crima şi asasinatul nu fac casă bună cu Păcală. Adică, am vrut să-l ridic pe alt soclu.

— Referitor la cea ce se petrece în societatea românească, de la 22 decembrie încoace, reculul care s-a produs în cultura românească în general şi în cea de artă cinematografică în special. Cum aplicaţi dumneavoastră aceste principii şi ce ar trebui să facă societatea

256


românească ca această cultură, care trebuie să fie dată să aibă cel mai important rol al ei, rolul formativ?

— Întrebarea este foarte pertinentă şi nu pot să zic că aş fi în pană de răspuns. Eu acum am venit de la Ion Mihăilescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, căruia i-am adus câteva reviste „Harababura“, cartea mea „Jurnalul unui bătrân lup de cinema”, o carte care mi-a apărut astăzi, care se cheamă „Filmul – crez estetic şi profesiune artistică”. Trebuie să avem o mare solidaritate între noi, în gândurile noastre. Eu am devenit, astăzi, prieten foarte strâns cu rectorul. Pentru că vorbind de educaţie, el a căzut pe gândurile mele şi eu am căzut pe gândurile lui. Mi-a povestit câte discuţii a avut ca să se numească Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Sunt mulţi împotriva educaţiei, nişte neghiobi, care consideră că educaţionalul, formativul ar ţine de un anumit sistem politic… care a fost. Este o imbecilitate. Desfiinţarea caselor de cultură şi a căminelor culturale este iarăşi o imbecilitate. Franţuzii au „Maison de Culture", italienii au „Casa di Cultura". Nu se poate să fie altfel, tocmai la noi. Adică marile popoare îşi păstrează elementele de formare, aşa-zisa educaţie permanentă, iar noi le distrugem. M-am întâlnit cu nişte englezi, mai pe toamnă, şi apropo de mişcarea aceasta, de prezenţa noastră folclorică, etnografică, ei spuneau, fiind turişti pentru prima oară la noi, cam aşa: „Cum de aruncaţi voi peste bord tot ce aveţi nobil şi original şi luaţi de la noi ce aruncăm noi, adică scursorile? Cum este posibil?” Iată că este posibil. Numai că atitudinea mea, a dânsului, a noastră, trebuie să creeze un curent de opinie. Să spunem stop mizeriei umane, stop mizeriei sociale, stop mizeriei culturale. Nu se mai poate! Dar, la noi există şi multă laşitate. Cineva a spus că, întrucât în mediul rural, au decât 1% studenţi, atunci e bine să desfiinţăm şcolile de la ţară. Deci, trebuie să avem tăria să menţinem gândurile frumoase, pentru a izbândi în viitor. Nu trebuie să cedăm. Unii se bazează că o să cedez. Uneori eu acuz nişte lucruri, dar în acelaşi timp aş vrea să contribui la darea la o parte a unei cortine, care s-a pus mai ales pe sufletul şi mintea tineretului. Era un post de televiziune la Politehnică. Şi m-a chemat o fată, care dorea să se pună cu mine ca s-o bag la regie. Ea este absolventă a Facultăţii de Jurnalism, dar voia să facă şi televiziune. Şi mi-a dat vreo trei emisiuni de… discursuri. Şi am lansat un discurs. La un moment dat după a treia emisiune am ieşit de la Politehnică, şi am auzit aplauze pe scări. „Ce s-a întâmplat?“ Uitase cel de la sunet să închidă şi se auzea pe coridor ce ziceam eu acolo. Şi studenţii au întrebat, cine-i omul acela care vorbeşte? Fiindcă le spuneam lucruri care şi ei le-ar fi spus. Dar nu îndrăzneau să le spună, sau nu ştiau să le spună. Dar au înţeles ce le-am spus. Deci, nu ei sunt de vină. A dispărut ideea de a face ceva frumos, nobil, dezinteresat, în numele credinţei. Eu cred cu sinceritate că voi, tinerii

257


la fel ca şi dumneavoastră, care sunteţi cadre superioare, trebuie să facem ceva să stăvilim răul. Nu zic că dacă aţi lua o anumită atitudine, v-ar aclama cineva, că şi voi aveţi relaţii. Dar ar trebui să fim solidari în conştiinţa noastră că trebuie să facem ceva, pentru a schimba. Politicienii azi te iau în braţe, mâine te înjură, nu se mai poate chestia asta.

Am fost la Turnu Severin, cu Ileana-Stana Ionescu, cu Ogăşanu, cu multă lume bună, ca să facem teatru la Turnu Severin. Dacă aţi fost prin Turnu Severin, aţi văzut o clădire superbă acolo, pe malul Dunării. Am vorbit şi eu, mai ordonat decât astăzi. „Domnule prefect…” „Nu este prefectul”. mi se suflă. „Domnule preşedinte al comitetului executiv...” „Nu este aici!” „Domnule primar... Nu este aici!” „Dar unde sunt, domnule, aceştia?” I-am dărâmat. Toată presa a scris, cum i-am anihilat pe respectivii. Păi bine, să nu fii tu acolo, prefect, preşedinte sau primar, pentru că fiecare era din alt partid. Nu se poate aşa ceva! Adică, se năştea într-un colţ de ţară, o instituţie culturală, teatrul din Turnu Severin, exact la marginea ţării, unde poate ajunge străinul, să oprească la un hotel, iar apoi să vadă un spectacol de teatru. Până la urmă şi voi şi noi trebuie să-i convingem că atunci când este un interes superior şi depăşeşte casa mea, casa voastră, a fiecăruia, dar este interesul tuturor, e necesar să ne unim în numele binelui general. Să ne străduim să nu ne uităm idealurile. Aşa le-am spus eu la Gura Humorului. Că toţi au ţinut acolo vorbe, vorbe, vorbe dar, ca şi în alte dăţi, după ce plecăm de la asemenea întâlniri, toţi uităm. Eu vreau să vă spun că n-am să vă uit şi nici voi să nu mă uitaţi. Să facem ca împreună să fie mai frumos, mai bine în ţara noastră!

— În ce măsură v-au influenţat opera şi viaţa întâlnirile cu marii oameni de cultură?

— Pot să consider că toţi profesorii mei de liceu au fost nişte mari oameni de cultură, fiecare putând fi oricând, oriunde universitar. Asemenea nivel intelectual, cultural şi de talent dăscălesc aveau fiecare. În ceea ce priveşte lumea bucureşteană. Vă amintesc că am fost student şi la filosofie şi l-am avut profesor pe Mihai Ralea, care spunea că „dacă ai confuzie în creier niciodată nu poţi să ai liberă cugetare în scris sau în vorbire“. La conservatorul de muzică am avut, ca să dau aşa câte o pildă, drept dascăl pe George Breazul, un mare teoretician al muzicii româneşti, care şi-a întretăiat paşii la Viena, când era el student, cu Eminescu. În ceea ce priveşte cinematografia, sigur că am avut profesor pe Victor Iliu, cel mai mare profesor de teorie şi de principii didactice şi omeneşti. Desigur că pentru mine întâlnirea cu Arghezi a fost covârşitoare, adică la două zeci şi ceva de ani să dai un telefon şi să-ţi răspundă o voce aşa specifică, cum avea Arghezi: „Domnule Saizescu, poftim la mine”. M-am dus. Deci, timp de zece ani, cât i-am călcat pragul. Tot timpul te „domnea“, adică îmi dădea

258


importanţă, în sensul că nu că eşti tu un tânăr student, care baţi la porţile lui, ci reprezinţi o funcţie şi o artă. Deci el respecta arta şi meseria. Experienţa mea cu Arghezi a fost covărşitoare. Am dus foarte mulţi artişti, regizori şi scriitori la al, toţi erau prăbuşiţi în faţa maestrului, care era necruţător cu oricine venea la el. Zilele trecute mi-am amintit de o doamnă, soţia unui mare sculptor, care tot timpul venea pe capul maestrului şi-i cerea diverse intervenţii. I-a zis Arghezi: „Cucoană, ia-ţi căciula şi pleacă!“ Avea acest stil. Spunea că Elveţia „este o ţară ca un tort de ciocolată, cu glazură“. De exemplu, am fost la el în casă când a primit Premiul Herder şi m-a întrebat pe cine să trimitem acolo, n-am nici o idee. I-am zis că ştiu o elevă deşteaptă şi frumoasă. „Cine este?“ „O cheamă Tonitza.“ „A, l-am iubit pe Tonitza.“ Şi aşa a ajuns Mihaela Tonitza, viitoarea soţie a lui Ştefan Iordache, la Viena. Experienţa cu el apropo de literatură, apropo de oameni, era fantastică. Era foarte interesat de scriitori, foarte avid să afle ce se întâmplă pe stradă, dominat de ideea de ţară, de neam, de românitate.

(conferinţă susţinută la 7 octombrie 2004)

259

Dr. ANA TUCICOV-BOGDAN

După o experienţă de peste 50 de ani, de dascăl şi om de ştiinţă – în disciplinele psihologie şi pedagogie – autor, între altele, al volumelor "Personalitatea copilului" (1972), „Psihologia socială în România”, (1984), dar şi al primului „Dicţionar de psihologie socială” (1981), doamna Ana Tucicov-Bogdan a înfiinţat, după 1990, Fundaţia „Armonia” pentru Familiile Etnic Mixte din România, în scopul ameliorării climatului interetnic din ţara noastră. Cu acest prilej, a iniţiat şi unele cercetări şi studii de psihosociologie, finalizate prin

volumele: „Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România”, (1996) şi „Familia interetnică în societatea civilă din România” (1998), punând bazele unor contribuţii de pionierat în abordarea, cu maximă obiectivitate, a psihologiei cuplului mixt.

Stimat auditoriu, Stimaţi colegi întru căutarea cunoaşterii cât mai edificate a omului,

a dezvoltării sale spirituale şi superior morale! Permiteţi-mi, întâi de toate, să mulţumesc organizatorilor acestei

acţiuni pentru prezentarea, atât de generoasă, în faţa domniilor-voastre, a activităţii mele profesionale de la catedră şi de cercetare ştiinţifică în mai multe domenii ale psihologiei umane. Să le mulţumesc pentru elogiul adus rezultatelor muncii mele, obţinute de-a lungul anilor de studiu şi, apoi, întregii mele cariere universitare, prelungită mult şi după pensionare; pentru atenţia acordată lucrărilor mele şi efortul de organizare a titlurilor tematice într-un discurs logic, coerent, convingător; pentru sistematizarea informaţiilor mai relevante din cercetarea fenomenelor psihosociale - a relaţiilor interpersonale şi grupale, a comunicării sociale în grup restrâns, a factorilor psihologici şi sociali în educaţie ş.a. Continui să-mi exprim gratitudinea pentru că nu a fost omisă nici modesta implicare şi participarea mea, în cadrul programului cultural-educativ „Conferinţa de Joi", derulat de Direcţia Informare şi Relaţii Publice a Ministerului Administraţiei şi Internelor, for care astăzi (7 octombrie 2004), mi-a acordat „Diploma de Excelenţă", o distincţie care mă onorează.

260

A n a T u c i c o v - B o g d a n

Nu-mi pot ascunde emoţia plăcută, cauzată de eveniment, dar nici

temerea, pe moment accentuată, de a nu găsi cele mai importante punţi de comunicare cu dumneavoastră, unii poate şocaţi de multul informaţiei din „imaginea" construită şi prezentată. Vă rog, însă, să o raportaţi la o viaţă şi o experienţă de peste trei sferturi de secol; la o jumătate de veac de activitate instituţională şi să vă simţiţi în mare avantaj. Pentru dumneavoastră, vor fi condiţii mult mai prielnice pentru a vă dezvolta talentele creatoare şi a vă afirma într-o Românie democrată ori în structurile sociale înaintate ale altor ţări de pe glob; aveţi şansa de a depăşi în realizări pe cei care contribuie la pregătirea dumneavoastră şi vă formează.

Tema prezentei Conferinţe se referă la activitatea cultural-educativă din programul de parteneriat al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice din Ministerul Administraţiei şi Internelor cu societatea civilă. Ce se înţelege, în genere, printr-un astfel de parteneriat? Un anumit mod de asociere a persoanelor, mai curând a unor grupuri de cetăţeni sau chiar organizaţii care se unesc pentru un scop, în dorinţa de a rezolva o problemă concretă, comună părţilor asociate. Termenul derivă de la cuvântul parteneri şi desemnează un concept complex, elaborat în Occident de psihologii sociali, servind chiar ca indicator şi condiţie în lansarea şi derularea programelor de intervenţie socială (în economie, cultură, învăţământ, sănătate publică şi alte domenii). Teoria subiacentă noţiunii de parteneriat are la bază o anumită filosofie mai veche, izvorâtă din „studiul relaţiilor parte-întreg", ce se constituie şi funcţionează în structurile psihice, spirituale şi sociale ale persoanelor şi grupurilor umane. Încă la sfârşitul secolului al XIX-lea (1890), filosoful austriac şi psihologul Christian von Ehrenfels (1858-1932) şi-a pus problema: Cum se explică faptul că dintr-un număr atât de limitat de sunete - note muzicale - se creează un număr nelimitat de melodii? Cercetătorul Ehrenfels a studiat şi analizat, în principal, percepţia melodiei şi a ajuns la ideea formei în care sunt îmbinate sunetele într-o melodie. Lucrarea sa, „Memoriu asupra calităţii formei", exprimă documentat o filosofie a formei (a Gestältului), pe cât de simplă, pe atât de veridică, până şi în prezent, în următoarele sale idei esenţiale:

1. unitatea (totalitatea) întregului nu se reduce la suma părţilor sale componente;

2. forma întregului influenţează şi modifică părţile componente; 3. o parte introdusă într-un întreg schimbă configurarea

ansamblului întreg etc. De aici, ideea generală că nu numărul elementelor decide asupra

schimbării întregului, ci anume forma în care se structurează (evoluează) şi

261


sunt îmbinate părţile care îl compun. În opinia mea, concluzia rămâne valabilă şi pentru structurile şi organizaţiile sociale, guvernamentale şi cele ale societăţii civile (neguvernamentale).

Evident, nu se pot organiza programe cultural-educative de parteneriat cu întreaga societate civilă, considerată în abstract; ci, neapărat cu acele structuri ale acesteia, care abordează direct probleme concrete, de interes civic şi care să răspundă aşteptărilor şi nevoii cetăţenilor de a se cultiva, de a comunica într-un spaţiu cultural, de a primi sprijin în accesul la informaţii ş.a., concepute şi formate ca organizaţii sociale.

Instituţiile statului nu pot cuprinde problemele care se ivesc zilnic în viaţa cetăţenilor; ele acţionează lent, din multiple cauze, printre care şi ale birocraţiei din administraţie. Asociaţiile libere cetăţeneşti, în acţiune directă, cu participarea voluntară a membrilor şi în bogăţia iniţiativelor lor pot sprijini şi sprijină relaţiile instituţiilor ministeriale cu publicul. Ele exprimă semnul şi mecanismele unei societăţi democrate în care activează cluburi, alianţe, fundaţii, institute, convenţii, ligi, federaţii, uniuni, centre de creaţie, puncte de consiliere ş.a.

Născută adesea la o iniţiativă spontană a unuia sau mai multor cetăţeni, care doresc să rezolve o problemă concretă - aducerea sursei de apă la o locaţie convenabilă pentru cât mai mulţi locuitori din zonă; un serviciu, prin rotaţie familială, pentru a însoţi şcolarii mici la venirea şi plecarea lor din şcoală; sau, o acţiune mai susţinută, de ameliorare ecologică a unui spaţiu verde învecinat, transformându-l în parc civilizat al comunităţii - asemenea asocieri sunt dinamice, se constituie ad-hoc, activează, rezolvă dificultăţile şi apoi se desfac. Altele durează prin iniţieri de noi proiecte şi programe de perspectivă.

Modul de asociere prin parteneriat a organizaţiilor societăţii civile dă o mai mare credibilitate programelor lansate de parteneri, dar este şi un fel de precauţie împotriva unor eventuale riscuri pentru a le preveni.

Este important ca în programele de parteneriat să fie cunoscută motivaţia părţilor participante în lansarea şi la realizarea programului; să fie luate în consideraţie atât motivele individuale, cât şi cele comunitare şi să se realizeze convergenţa celor două categorii de trebuinţe, interese, aspiraţii într-o armonizare benevolă a energiilor şi eforturilor umane ce se investesc – Ceea ce înseamnă o suficientă cunoaştere reciprocă a organizaţiilor care se angajează să acţioneze în parteneriat şi deschidere reciprocă spre comunicare şi cooperare pe tot parcursul programului.

Motivele acţiunilor cultural-educative sunt conştientizate ca trebuinţe reale, de natură spirituală şi care se regăsesc în dorinţele, nevoile, aspiraţiile şi aşteptările cetăţenilor, manifestate în sfera spiritualului: informare, orizontul cunoaşterii, setea de adevăr, consum şi

262


creaţie artistică/ştiinţifică, atitudine şi conduită morală, religie, filosofare, judecăţi evaluative, cultul valorilor, sentimente socio-umane, modele de comportament social, principii etice etc. Dar, conform piramidei motivaţionale studiată de A. Maslow ("Motivation and Personality", 1954), acest nivel al motivelor umane se formează şi se dezvoltă (adaug eu: „prin educaţie") numai dacă motivele de la nivele anterioare - al motivelor biologice, materiale şi nivelul motivelor de securizare - întărire/aprobare socială - sunt cel puţin în proporţie de 25% satisfăcute. Negreşit că şi o asemenea cerinţă, practic, nu poate fi omisă din calcul la elaborarea programelor de parteneriat între instituţiile statului şi organizaţiile societăţii civile. Dar, cum poate fi uşor observat, în asocierile de parteneriat acţionează şi o serie de motive, pe care le numim sociale extrinseci, diferite de la o organizaţie la alta. Aceasta se întâmplă deoarece unele organizaţii sunt subvenţionate, au caracter lucrativ, produc beneficii, altele sunt „fundaţii non-profit". Unele organizaţii guvernamentale sau/şi ale societăţii civile dispun de mijloace de transport, au spaţii mai încăpătoare pentru întâlniri şi dezbateri, sunt dotate cu mijloace moderne de imprimare, de procesare la calculator şi cu mijloace de editare. Altele sunt mult mai modeste sau insuficient dotate, în schimb dispun de resurse umane, de competenţe superioare în cunoaşterea ştiinţifică, deţin metode de evaluare a fenomenelor cultural-educative din viaţa cetăţenilor. Altele, mai cu seamă instituţiile ministeriale, au o mai mare competenţă managerială în aplicarea programelor cultural-educative. Aceasta înseamnă că la selectarea părţilor partenere trebuie să fie avută în vedere şi o posibilă complementaritate a lor în armonizarea intereselor, a sarcinilor şi a forţelor lor. În acest sens, voi cita cazul Fundaţiei „Armonia" pentru Familiile Etnic Mixte din România, în care activez şi care este o organizaţie neguvernamentală, non-profit, nesubvenţionată de stat, cu fond provenit din sponsorizări şi donaţii, inclusiv din sprijinul membrilor asociaţiei. Această fundaţie dispune de un grup de competenţe în cercetarea ştiinţifică: psihologică, pedagogică, sociologică a fenomenului familiei cu două naţionalităţi, de regulă, bilingvă, cu două religii, cu obiceiuri, deprinderi, modele de conduită ale celor două culturi diferite.

Este o fundaţie multietnică, ce cuprinde membri din toate naţionalităţile şi etniile stabilite istoric pe teritoriul României şi care s-a constituit în anul 1995, având drept scop să contribuie la cultivarea şi dezvoltarea convieţuirii paşnice a tuturor cetăţenilor români, la educarea relaţiilor de înţelegere reciprocă interetnică, a respectului şi cooperării între membrii şi organizaţiile aparţinând diferitelor comunităţi naţionale. Ne-am organizat ca o „replică necesară" în apărarea familiei etnic mixte, contra acuzelor din presă aduse acestor familii, la acea vreme, de „trădare de

263


neam", încălcare a voinţei străbunilor, cele ce „strică puritatea sângelui etnic" etc. Se crease o confuzie şi la nivelul unor politicieni ai timpului, cu privire la aşa-zisa problemă a minorităţilor naţionale în România şi pentru care se căuta un model românesc de rezolvare. Cercetările psihosociologice întreprinse în ţară, de specialiştii fundaţiei, au dezavuat criticile nedrepte apărând statutul moral, social şi cultural educaţional al familiei etnic mixte, argumentându-le ştiinţific cu date din teren. Au fost elaborate şi publicate două volume de studii şi cercetări psihosociologice: „Vocaţia familiei în comunicarea interetnică în România" (1996) şi „Familia interetnică în societatea civilă din România" (1998), au avut loc simpozioane, dezbateri pe aceste teme; au fost comunicate rezultatele către forurile superioare de resort.

Din fericire, schimbările care au urmat în evoluţia mentalităţii criticilor şi, mai ales, soluţiile guvernamentale în tratarea minorităţilor naţionale, cât mai adecvat standardelor Europei Unite au readus atenţia publică, „la normalitate" cu privire la familiile etnic mixte. Ca urmare, şi fundaţia noastră, epuizându-şi mult din obiect, pune accent pe relaţiile interetnice într-o sferă mai largă de comunicare culturală şi multiculturală între diferite naţionalităţi, în spirit european, pe tema identităţii etnoculturale în relaţie cu procesul globalizării, tema unor rivalităţi şi conflicte intraetnice şi interetnice, din motive spirituale - religioase, istorice, culturale; sunt căutate modalităţile posibile de armonizare, de reducere şi stingere a adversităţilor.

Crezul Fundaţiei „Armonia" este păstrat şi cu orice ocazie îl transmitem public, textual:

"(…) Fundaţia Armonia nu şi-a propus şi nu îşi propune, în nici un fel, să stimuleze sau să descurajeze căsătoriile interetnice în România, pentru că dreptul de a-şi alege partenerul de viaţă şi de a întemeia o familie aparţine exclusiv individului şi orice imixtiune în această privinţă a unor persoane, organizaţii sociale ori comunităţi naţionale poate avea urmări nefaste".

Dreptul la identitate etnică (de origine) îl au toţi cetăţenii României.

•

•

•

•

Orice populaţie etnică, majoritară sau minoritate naţională îşi are nobleţea proprie şi prestigiul câştigat, demne de apărat. Identitatea culturală a persoanei, atunci când nu coincide cu originea sa, este o opţiune conştientă a fiecăruia, motivată afectiv şi atitudinal în toate manifestările sale. Îmbinarea a două culturi naţionale poate configura în individ identitatea sa biculturală, sau chiar o identitate multiculturală, prin interiorizarea spirituală a mai multor culturi.

264


Familiile etnic mixte formează un autentic liant social între naţionalităţile statornicite de veacuri în România.

•

Prezentarea succintă reciprocă a organizaţiilor partenere este o cerinţă a cunoaşterii lor, prealabile lansării programului comun. Este posibil ca parteneriatul cultural-educativ să evolueze spre stabilirea unor relaţii contractuale între parteneri, cu precizarea procentuală pentru fiecare a costurilor, cu stabilirea clauzelor, a calendarului de îndeplinire a sarcinilor, cu precizarea persoanelor care conduc programul, a monitorilor, a evaluatorilor etc. În general, există o formularistică standardizată la nivel european pentru programele de parteneriat, care se aplică şi în România.

Fundaţia „Armonia", în etapa actuală, este interesată de relaţii parteneriale cu alte organizaţii guvernamentale sau ale societăţii civile, cu preocupări compatibile. A fost iniţiat, de pildă, împreună cu persoane din Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) – organizaţie guvernamentală – şi pregătit pentru editare, un volum de studii şi comunicări, privind promovarea comportamentului nediscriminant (în rezolvarea problemelor), nu numai faţă de minorităţile naţionale, ci în cazul şi faţă de toate categoriile de minorităţi - de rasă, religie, opinie, apartenenţă politică, sex, avere, origine socială, vârstă ş.a. În această cooperare, C.N.C.D. oferă o remarcabilă competenţă juridică, personal calificat, mijloace de acţiune rezolutivă directă asupra actelor de discriminare comise. Membrii Fundaţiei „Armonia" efectuează analiza calitativă şi cantitativă a datelor din teren, fundamentează teoretic, ştiinţific explicaţiile posibile, aprofundează comprehensiv înţelegerea condiţiilor, a interferenţei factorilor care duc la discriminare negativă sau/şi favoritism în deciziile de rezolvare a problemelor cetăţenilor României.

Organizaţiile neguvernamentale, cum am mai afirmat, constituie un proces total deschis. Ele apar la iniţiativa liberă a cetăţenilor, fuzionează cu alte nuclee şi iniţiative sau se ramifică în subdiviziuni, filiale cu programe proprii, cooperând cu organele de putere locale, afirmându-se cu succes în viaţa socială a comunităţilor. După cum, în condiţiile de nepricepere a consiliilor de conducere, de abatere de la statutul adoptat, de comitere a unor grave erori şi de rea-credinţă, ajung la faliment. Ceea ce, după opinia mea, mai rar se poate întâmpla în cazul organizaţiilor cultural-educative; aceasta, pentru că, în viziunea de concepţie a acestor asociaţii, cel mai mult cântăresc nu avantajele materiale, ci efectele spirituale psihomorale asupra membrilor participanţi, orientarea spre valorile supreme ale umanităţii, modificările de progres ce se produc în mentalitatea oamenilor, într-un cuvânt, efectele educative: o mai bună conştientizare şi cunoaştere reciprocă a persoanelor, conturarea identităţii personale şi a celorlalţi, recunoaşterea socială a competenţelor şi promovarea lor, dezvoltarea

265


încrederii reciproce, a sentimentului solidarităţii şi prieteniei şi a altor aspecte psihosociale benefice care iradiază benefic comunităţile şi dincolo de mediul organizaţiei.

Aşadar, şi aici, ca şi în cazurile multor alte analize, de la toate nivelurile macrosocietăţii, până la comportamente din cele mai restrânse grupuri umane, evocăm EDUCAŢIA. În mod paradoxal, culpabilizăm educaţia pentru conduitele persoanelor care nu respectă normele sociale, pentru faptele negative şi atitudinile care nu ne convin, dar pe de altă parte, tot în educaţie căutăm remediul lor, măsurile profilactice.

Ne-am întrebat şi ne întrebăm: de ce, de la împăratul Japoniei, până la regele Spaniei, de la discursul şefului Statelor Unite ale Americii, până la prezenţa în faţa naţiunii a conducătorului statului român, toate conferinţele marilor capete se încheie cu apelul la educaţie. Indiferent dacă este vorba de lipsurile în educaţie, despre ceva care nu se realizează datorită educaţiei, sau de o serie de schimbări în diferite domenii dorite şi care nu se pot produce în afara educaţiei, sau decât prin educaţie. Trebuie să se schimbe mentalitatea în ceea ce priveşte educaţia.

În cadrul fundaţiei noastre, ne-am întrebat ce este cu această educaţie. Este ea numai o educaţie şcolară, instituţională? Nu este suficientă această definiţie. Nu este suficientă nici cea care se referă la educaţia complementară, de-a lungul întregii vieţi, o educaţie continuă, permanentă. Organizaţia pentru educaţie şi cultură, U.N.E.S.C.O., este o organizaţie a O.N.U. care, cu decenii în urmă, a comandat o cercetare largă, aproape exhaustivă, a fenomenului educaţiei în peste 150 de ţări. S-au deplasat comisii speciale, să studieze ce se întâmplă în acest domeniu, ce s-ar putea face pentru educaţia oamenilor. Ele au stabilit că educaţia este un fenomen foarte cuprinzător, extrem de complex, neuniform, plurinivelar (unul este nivelul educaţiei în Tanzania, altul este la Stockholm), contrastant – când este vorba de ţări diferite, în evoluţii asimetrice. Unele state pun accentul, în educaţie, pe forţa fizică, altele pe rugăciune, pe spiritualitate şi mătănii. Deci fenomenul este asimetric, cu dezvoltări şi ritmuri inegale, dar de o covârşitoare semnificaţie pentru schimbarea lumii. Toţi au recunoscut că educaţia este extrem de importantă pentru dezvoltarea care duce la schimbarea lumii contemporane.

În cele ce urmează, voi aminti câteva teze care au fost elaborate de specialiştii U.N.E.S.C.O. şi care încă îşi păstrează valabilitatea.

„Dezvoltarea societăţii nu poate fi concepută, în nici un caz, fără reînnoirea educaţiei şi aceasta în toate societăţile, oricare ar fi tipul lor (orientarea), felul în care îşi concep destinul" (E. Faure, 1974).

266


Apoi, fără educaţie umanistă şi culturală, revoluţia tehnologică a

secolului al XX-lea riscă să adâncească discrepanţele, diferenţele create între grupuri de putere şi cu avantaje şi grupurile dezavantajate. Cele dezavantajate, căpătând acces la mijloace de distrugere, la arme, ar putea ajunge la conduite antiumane. Cred că această teză, elaborată la Geneva, în 1972, şi-a şi verificat valabilitatea în actualitate.

Încă o teză: Nu poate fi asigurat progresul unei naţiuni, mai ales dacă ea trebuie să recupereze mari întârzieri în dezvoltare, fără un puternic efort educativ, pentru a pune în valoare energiile populare şi a desăvârşi formaţia indivizilor, împreună cu dezvoltarea culturală, în direcţia creşterii potenţialului economic (evident, pentru că acesta ne dă condiţia de existenţă).

Subliniez şi trebuie să reţinem, necesitatea de a privi fenomenul educaţiei ca o parte a vieţii sociale (alături de comunicarea umană, relaţiile sociale publice, normele sociale etc.) şi care cuprinde atât manifestările conştiente, cât şi cele neconştiente ale persoanelor, fiind realizată în forme şi structuri oficiale (formale) dar şi informale, în care se iau decizii, se aplică norme proprii de conduită, funcţionează alte reguli. În general, grupurile informale se feresc să fie oficializate, sunt mai intime, secrete, în conflict cu societatea sau chiar antisociale.

Apelul la educaţie, în sensul schimbării lumii, de fapt s-a adresat celor două lumi: era lumea capitalistă, unde educaţia a insistat multă vreme pe performanţele individuale şi lumea încă neieşită de sub sistemul totalitar, socialistă comunistă, reprezentată de ţările din răsărit. Lumea din apus, pentru a redresa această unilateralitate, de insistenţă asupra individului, beneficiind de cercetările psihologice, s-a orientat spre organizarea grupală şi spre energiile comune, având la bază teoriile moderne. Lumea din răsărit nu avea acces la rezultatele cercetărilor. Cortina de Fier nu permitea introducerea materialelor şi informaţiilor burgheze, capitaliste. S-au găsit şi specialiştii noştri, ca şi ceilalţi din realitatea contemporană, în faţa unor modele care au fost preluate, dar nu ca noţiuni, rezultate ale unei cunoaşteri ştiinţifice, ci ca aspecte de suprafaţă (un limbaj facil, slogane, vedetism copiat). Prea repede au intrat în locuri publice manifestările libertine. A apărut detabuarea sexualităţii, având loc până şi în public manifestările erotice. Au pătruns mai puţin bazele informaţionale, experimentele, argumentele ştiinţifice pentru a reduce decalajul informaţional dintre est şi vest în ştiinţele umaniste, distanţă pe care ţările răsăritene se străduiesc să o parcurgă în vederea integrării în structurile Europei Unite.

— Cum reuşeşte un psiholog, având în vedere că explorează individualul, particularul, să privească problema integral, pentru că există,

267


în popor, o zicală: „ori nu vezi pădurea de copaci, ori nu vezi copacii de pădure". Deci, cum reuşeşte să nu se cantoneze doar în individual şi să vadă în general?

— În perioada actuală, în România, sunt probleme deosebite, de-a dreptul vitale. În loc să facă obiectul unei analize ştiinţifice şi responsabile, sunt abordate scandaluri şi alte probleme colaterale.

— În legătură cu prima întrebare: cum reuşesc să depăşesc această constatare empirică ("nu vedem pădurea din cauza copacilor"), pot să vă spun că, în psihologia socială, ca ştiinţă, ocupându-ne de psyché social, de la nivelul interacţiunii sociale a persoanelor, generalul este mult mai aproape de particular, de concretul faptelor reale. Noţiunile pe care le elaborează psihologia socială sunt abstracţii extrase din cunoaşterea nemijlocită a fenomenului. Psihologul social nu lucrează deductiv, cum se elaborează în alte ştiinţe teoretice (filosofie, logică, matematică). Aici, poate alţi specialişti sunt mai puţin dispuşi să accepte acest lucru şi li se pare că ar fi vorba de un empirism, de un bun-simţ foarte la îndemâna oricui. Totdeauna, psihologul social întâmpină dificultăţi şi se zbate să fie mai bine înarmat ştiinţific, îşi adună argumente şi convingeri, pentru că există, într-adevăr, această dificultate de a confunda cunoaşterea directă, cotidiană, naivă şi prin experienţa simţurilor cu pătrunderea comprehensivă a interinfluenţelor constatate între elementele din interiorul fenomenelor cercetate, cu esenţializarea lor şi exprimarea în concepte ştiinţifice. Eşti nevoit, dacă se poate, să găseşti chiar un alt termen pentru noul concept, ca să nu fie chiar cuvântul popular care ar deranja.

Mai este încă un fapt: informaţia ştiinţifică este în continuă creştere. În consecinţă, este nevoie de multă, multă lectură din ceea ce s-a studiat. Am constatat un lucru: chiar la nivelul popular, în statele occidentale, nivelul comunicării, al limbajului populaţiei este mult mai elevat. Se ştie ceva despre psihanaliză, despre influenţele subliminale, despre percepţiile subliminale care pot influenţa cunoaşterea, se ştiu multe lucruri pe care, la noi, omul de rând încă nu le stăpâneşte. Nu am ajuns să introducem cunoştinţele ştiinţifice în masa populaţiei, să vehiculăm conceptele în sensul lor propriu la nivelul publicului larg.

Să vedem, de pildă, cum este folosit, chiar în discursul oficialilor, cuvântul interferenţă. În psihologie are sensul unui deranj, al unor influenţe negative între deprinderi şi cunoştinţe anterior elaborate cu cele noi, ce abia se formează. Acesta este înţelesul care s-a generalizat în comunicarea curentă, în Occident. În România, pe ecranele TV, multă vreme s-a difuzat o emisiune sub genericul „interferenţe etnice", care ilustra aspectele vieţii culturale, folclorul, tradiţiile, realizările celor peste 18 comunităţi naţionale stabilite istoric. Ce să înţeleagă publicul occidental?

268


Deranjul, aspectele nedorite, influenţele interetnice negative, când, de fapt, realizatorii înţelegeau că oferă mesaje pozitive din viaţa minorităţilor naţionale, tratamentul lor democratic.

Noţiunile de act, judecată, proces au un alt sens în comunicarea cotidiană curentă, decât sensul lor juridic; şi cu totul altul este sensul lor psihologic. Din nefericire, nu avem lucrări publicate, de popularizare – într-un sens bun, cum sunt numite în Franţa, „de vulgarizare" a cunoştinţelor ştiinţifice de psihologie socială şi care „să aşeze cât mai trainic copacii în pădure".

Analizele psihologice asupra conduitelor umane, a relaţiilor şi atitudinilor sociale, a proceselor psihosociale grupale nu se pot efectua decât în cadrul unor limite, dincolo de care fenomenul analizat devine altceva, nu se mai regăseşte. În psihologia generală clasică a individului, L.S. Vigotski stabilea, ca entitate de minimă dimensiune şi care păstrează proprietăţile psihicului uman, limbajul natural cu folosirea cuvintelor. În psihologia socială, această entitate minimă este interacţiunea socială în microgrupul-limită (perechea, diada), dincolo de care este individul-personalitate, obiect al altor discipline psihologice. Limita de complexitate şi dimensiune superioară este macrosocietatea, dincolo de care vine globalizarea – proces contrar specificităţii şi diversităţii fenomenelor psihosociale.

— Am văzut că dumneavoastră, în multe cercetări, studiaţi prima parte a vieţii individului. Cum vedeţi tineretul?

— Copilul, în dezvoltarea sa generală şi psihică, nu poate repeta etapele de dezvoltare ale copilăriei din generaţia adultă, măcar şi din cauza altor condiţii, mereu schimbate - materiale, sociale, spirituale, culturale etc., poate şi planetare, cosmice. Dar, în acelaşi timp, repetă schema organismului din specia umană. Cu trei decenii în urmă, în secolul trecut (al XX-lea), se constata, la adolescenţi, o acceleraţie a creşterii corporale şi maturizarea biologică accentuată, a pubertăţii mai timpurii. Şi în prezent, datele antropometrice (ale taliei, circumferinţa craniului, membre) sunt superioare celor din adolescenţa generaţiei bunicilor de azi. Totuşi, maturizarea biologică timpurie nu duce neapărat şi la o maturizare socială corespunzătoare. În prezent, se constată o acceleraţie intelectuală, o precocitate în dezvoltarea adolescenţilor, prea puţin studiată în raport cu maturizarea socioafectivă şi atitudinală a adolescenţilor. S-a observat că, în planul gândirii, copiii pot atinge performanţe remarcabile mult mai timpuriu. Nu pot preconiza că aceste dezvoltări ar merge în crescendo până nu ştiu unde. Biologic, se ştie că nu merg. O consumare biologică prea timpurie, pe toate planurile, se ştie unde duce. Din punctul de vedere al activităţii creierului, s-a menţinut mult timp ideea că numai 10% din aceasta este

269


folosită. Acest potenţial este foarte individual, foarte particular. Se poate raporta la potenţialul diferiţilor indivizi superior realizaţi.

Există un studiu al cercetătorului american Benjamin Bloom, cu privire la evoluţia inaugurării creierului în activitatea umană, pe parcursul copilăriei. El a analizat cercetările, care s-au făcut pe creier cu mijloace electronice, efectuate în timp pe întregul glob. Toate rezultatele concordante au fost însumate. Tot ceea ce a fost diferit, deosebit, s-a dat deoparte. A rezultat o anumită curbă de date pozitive, din care Bloom, într-un desen sugestiv, arată că, până la patru ani, se inaugurează 50% din potenţialul creierului. Aceasta înseamnă că vorbirea deja funcţionează, deplasarea la fel, plus setea de a şti. Apare insistent întrebarea de ce? Până la opt ani, se adaugă încă 30%. Împreună cu ceilalţi 50, înseamnă 80%. Mergând mai departe cu patru ani, încă 12%. Până la maturizare, începând cu 16-18 ani, se adaugă şi ultimul avans, de 8%. Dar societatea în ce situaţie se găseşte? Unde investeşte mai mult? În pregătirea studentului: clădiri costisitoare, stagii de practică, profesori supercalificaţi, bibliotecă dotată etc. Pentru copilul de 4 anişori, ce se investeşte? Într-o educatoare care capătă doar o calificare medie? Pediatrul are şase ani de studii superioare, ca să asigure creşterea corporală şi sănătatea copilului până la trei ani. Educatoarea, care se ocupă cu ceva şi mai important, cu activitatea spirituală, cu mintea, cu gândirea copilului, nu are decât studii medii, salariu mediocru, dotare minimă a instituţiei preşcolare.

Teza, conform căreia societatea trebuie determinată să investească optim şi la timp în educaţie, a fost foarte bine primită la congresele internaţionale, pentru că anumite faze ale copilăriei, dacă nu sunt cultivate la timp, pot să stagneze, să nu mai evolueze satisfăcător, împiedicând dezvoltarea normală a inteligenţei copilului.

Cam în acest stadiu se aflau cunoştinţele de psihologia copilului în secolul trecut şi care au circulat în toate manualele de profil din ţară.

— În perioada actuală, în România, sunt probleme deosebite, de-a dreptul vitale. În loc să facă obiectul unei analize ştiinţifice şi responsabile în mass-media, aici sunt abordate scandaluri şi alte probleme colaterale.

— Nu ştiu. Nu m-au consultat niciodată aceste mijloace care răspândesc influenţă. Poate că în acea situaţie aş fi putut da un răspuns. Aici îmi e greu să o fac. Răspunsuri critice putem formula numai dacă există cineva care să le audă şi să acţioneze. E multă risipă. Risipă de timp, risipă de mijloace materiale, risipă de competenţă… acolo deja apare şi împiedicare, nu numai risipă. Nu cred că trebuie dusă competiţia până la nivelul de concurenţă a capitalului intelectual. Sunt pentru ca individul să concureze cu propriile performanţe, să meargă mai sus. Dar fiecare e dotat

270


cu ce „se poate" şi a ieşit în condiţiile pe care le-a avut: tratează-l, deci, ca om şi dă-i sarcini în domeniul unde poate mai bine.

Aceasta este tema pe care ar urma să o abordez: a educaţiei totale, a omului. Acesta trebuie dezvoltat, împreună cu spiritul lui practic, idealul lui şi plăcerile, preferinţele, dificultăţile, având deci o viziune asupra fiinţei totale a omului şi, desigur, urmând nişte principii. Am în vedere principiul democraţiei, al educaţiei democrate, principiul cooperării în educaţie, principiul personalizării ş.a. Merg până la a susţine un parteneriat profesor-elev. Pot avea interes ambele părţi. Unul are interesul legat de performanţele sale, de profesor, celălalt are interes poate pentru cunoştinţe, poate pentru profesor, ca să-l mulţumească, să-l bucure. Elevul are nevoie de o afectivitate pozitivă, să nu supere profesorul, şi atunci schimbul acesta de influenţe poate să fie mult mai eficient în ceea ce priveşte rezultatele psihomorale, decât înseşi cunoştinţele. Simţul omeniei, demnitatea (atât a copilului, cât şi a dascălului) nu rămân numai vorbe. Există realizări, există fapte. Dacă ne plac, milităm pentru ele.


271

ION CRISTOIU

Publicist de primă mână, supranumit de colegii de condei „Titanul din Găgeşti”, după numele localităţii vrâncene unde s-a născut, în urmă cu 57 de ani, Ion Cristoiu şi-a legat numele de apariţia celor mai explozive fenomene publicistice postrevoluţionare: „Zig-zag”, „Expres magazin” şi, nu în ultimul rând, cotidianul „Evenimentul zilei”, ajuns deja la 4.000 de numere, evident fără ca fondatorul său să mai aibă o contribuţie în acest sens. Personaj sclipitor, incomod şi muşcător, Ion Cristoiu a făcut deopotrivă carieră în televiziune, dar şi ca editor de carte şi reviste, în special de

istorie – domeniu pe care îl invocă predilect. Pendulând între lecturile de la Biblioteca Academiei şi arena publicistică, Ion Cristoiu a creat nu doar un stil, dar şi un model pentru jurnalismul modern.

să vă spun câteva cuvinte despre ce cred eu în legătură cu presa română – nu ca un discurs închegat – o să îmi puneţi

întrebări. Dacă or să fie întrebări sincere, v-aş ruga să le puneţi, în rest, sunt un om destul de nonconformist şi n-o să mă supăr, n-o să trag concluzia că n-am avut succes, ci o să mă duc la Biblioteca Academiei.

ODupă părerea mea, presa din România este în preajma unei crize.

O criză care va izbucni după alegeri, când marea majoritate a celor care finanţează presa – mulţi oameni de afaceri şi politicieni – nu vor mai vârî bani. S-au făcut foarte multe ziare, posturi de televiziune, în perspectiva acestor alegeri. Odată alegerile consumate, indiferent cine va câştiga, nu va mai avea nimeni interesul să investească în presă pentru alte motive decât câştigul din presă. Cu aceasta, am pus „punctul pe i” în principala problemă a presei din România din ultimul timp, poate nu atât cea postdecembristă, ci din ultimii ani. La o întâlnire, la Cotroceni, cu domnul preşedinte Ion Iliescu acum un an, după ce ne-a dat celebrele pişcoturi pe care nu le poate mânca nimeni, am luat cuvântul şi am spus că marea problemă a presei româneşti va fi în perioada următoare – şi am fost „gură de aur" – transformarea cârnăţarilor în investitori de presă. Ce vrea să spună asta? Vrea să spună că în timp ce în Occident există cei care investesc în presă – oamenii de afaceri investesc pentru ca să scoată bani din presă, deci bilanţul este întotdeauna „ce-am investit şi ce-am câştigat"

272

I o n C r i s t o i u

şi interesul e să nu pierdem –, la noi se petrece acest fenomen, dar cu alte coordonate. În ziare, în posturi de televiziune, posturi de radio – sunt oameni care fac cârnaţi şi, pentru ca să nu aibă probleme cu Garda Financiară, cu poliţia, cu guvernul, mai fac şi un ziar sau un post de televiziune. El nu este subordonat economiei de piaţă, tirajului, profesionalismului. Este subordonat intereselor private. Şi atunci asistăm la aceste spectacole din ultimul timp, în care posturi de televiziune se dau în gât unele pe altele, se înjură indirect patronii care sunt în spate; ziare care duc campanii violente împotriva unor oameni de afaceri şi care, la un moment-dat, când stăpânii acestor ziare se înţeleg la o bere cu stăpânii altor ziare, schimbă, într-un fel, schimbă orientarea. Aceasta este principala problemă a presei româneşti şi, repet, în momentul în care nu vor mai fi aceşti bani, mai mult sau mai puţin „negri", investiţi în ziare, ci se va încerca să se creeze trusturi media numai pe afaceri de presă, totul se va risipi. Deci totul este numai pe câştig de presă. Probabil că atunci or să dispară foarte multe ziare, multe instituţii, şi va avea loc un lucru pe care îl aştept de mai mult timp, o concentrare a forţelor, în sensul unirii mai multor redacţii pentru a alcătui un ziar care să fie destul de puternic, sau o televiziune, sau un post de radio, ca să reziste în sine fără bani din altă parte. Semnificativ pentru această stare a presei este faptul că, aţi observat şi dumneavoastră, discuţia despre libertatea presei din ultimul timp se rezumă la termenul „libertatea de a primi publicitate de la stat”. Deci toate disputele, la ora actuală, sunt de ce ziarul X are publicitate de la stat şi ziarul Y nu are. Şi de aici începe disputa, când ar trebui să fie o dispută pe tema libertăţii de a avea tiraj, de a fi profesionist şi, mai ales, libertatea de a face un ziar care să fie cumpărat. Singurul lucru care contează în televiziune este audienţa iar dincolo, în presă, este tirajul. Sigur, sunt şi publicaţii care nu se bazează pe tiraj, dar se bazează pe autoritate şi atunci publicitatea le vine în funcţie de autoritate. Poate cea mai bună expresie a situaţiei în care se află presa română şi, probabil, a perspectivei acestei crize, este celebrul conflict care a animat presa – eu îl cunosc foarte bine şi ştiu ce s-a scris despre el, aţi citit şi dumneavoastră – între cele două trusturi străine care sunt patroane, care reprezintă patronatul atât la „Evenimentul zilei”, cât şi la „România liberă”. Este semnul crizei deoarece, contrar a ceea ce s-a spus în presă, între gândirea acestor patronate – vă spun din start – nu este nici un amestec politic. Eu, fiind în negocieri cu unul dintre trusturi, ştiu precis că n-a fost nici un interes politic. O să vedeţi de unde a pornit conflictul (pentru că este un conflict între felul occidental de a face presă şi felul românesc, balcanic, de a face presă). Deci prima observaţie pe care au făcut-o, nu ştiu, Trustul Ringier – vă dau exemplu – a fost faptul că ei nu înţeleg ziarele româneşti care sunt partizane. Efectiv nu

273


le înţeleg. Şi o să vă spun şi de ce nu le înţeleg. Ei nu pot să înţeleagă de ce un ziar care nu e de partid înjură tot timpul guvernul sau invers, înjură tot timpul opoziţia. Nici eu nu am înţeles prima dată de ce nu înţeleg ei şi după asta mi-am dat seama că dacă eu m-aş duce în Burundi – România e Burundi pentru ei, sau Ghana – şi aş face un ziar şi aş vedea că acolo ziarul ăla îl înjură pe şeful guvernului… Pentru mine, pentru dumneavoastră… Cei care vă duceţi într-o altă ţară nu înţelegeţi disputa politică de acolo. Dacă mergem în Elveţia şi probabil că am observa acolo un ziar care înjură în fiecare zi un anumit partid, noi nu am înţelege absolut nimic pentru că pentru noi, ca şi pentru străinii care vin în România, disputa politică de aici nu are nici un sens. Ei nu înţeleg. Pentru ei, ce mi-e P.S.D., ce mi-e P.N.L.… sunt nişte partide, zic ei. Mă rog, sigur că trebuie să critici guvernul în actele sale de guvernare. De aici a pornit primul conflict. Şi atunci, repet, disputa nu a fost că e prea multă critică la adresa guvernului sau că… e o patimă pe care noi o moştenim de la jupân Dumitrache – complexul „Jupân Dumitrache” îi spun eu, complexul Ipingescu, ţineţi minte când cei doi citesc ziarul, imbecilităţile scrise de Rică Venturiano, care făcea presă de opinie. Rică Venturiano era un ziarist antiguvernamental (antiliberal). La vremea respectivă erau liberalii lui Ion C. Brătianu la putere, iar el scria împotriva ciocoilor; ciocoii erau liberalii. Şi cititorul, se înţelege, este entuziasmat – ca şi cei doi, care citesc cu mare entuziasm articolul respectiv (de fapt o poliloghie amuzantă). Al doilea lucru care face parte din, hai să spunem, complexul Ipingescu, pe care Rică Venturiano l-a scris şi pe care nu-l înţeleg trusturile de presă occidentală, este excesul de presă de opinie. Pe mine mă amuză să văd că ziarele noastre apar cu supratitluri. Zice unul: „Dovedindu-şi ticăloşia, ministrul X a făcut…”, sau „Escrocul de ministrul X a făcut…”. Şi apoi urmează un titlu… Nu am văzut în presa occidentală, în „Figaro”, de exemplu, „Banditul de Chirac a zis…”. Nu cred că există… nu am văzut până acum, şi nu cred că există… Din start, o informaţie distorsionată prin supratitlu. Din acest punct de vedere, occidentalii au încercat să investească; n-aveţi nici o grijă, n-o să mai vină nimeni să investească după ceea ce s-a întâmplat. Au ajuns la această concluzie… Ei spun aşa: una este presa de opinie, deci cea care e presă de partid (sau, în interiorul unei gazete, într-un fel este editorialul – care nu are nici o legătură cu pamfletul – unde tu-ţi spui opinia în legătură cu o întâmplare) şi alta este relatarea întâmplării. La noi se amestecă aceste lucruri. Aţi constatat şi dumneavoastră, am constatat şi eu. Eu citesc în fiecare dimineaţă toate cele 16 cotidiane centrale şi niciodată nu mi-am dat seama ce-a zis un ministru, sau ce-a zis un om politic, pentru că e un amestec între declaraţiile respective, cu părerile autorului şi cu greşelile de gramatică ale autorului. Trebuie făcută, după părerea mea, o disociere

274


foarte clară între relatare (informaţia respectivă) şi opinie. Din acest punct de vedere, am dat un exemplu – poate mă repet, am fost la o emisiune unde am discutat despre asta; am dat un exemplu din presa interbelică. Era o presă de mare tiraj (ziarul „Dimineaţa” avea 300.000 de exemplare la vremea respectivă, în perioada interbelică, ceea ce era enorm în condiţiile în care nu erau aşa de mulţi cititori – probabil că era şi Basarabia, era România mai mare) şi nu am întâlnit titluri din acestea tendenţioase. Şi am dat un exemplu: trustul din Sărindar, care scotea pe atunci „Adevărul” (care era un ziar mai serios decât azi) şi „Dimineaţa” (care era un fel de „Evenimentul Zilei”), avea ca adversar de moarte, în anii ‘35-’36, ’37, mişcarea legionară şi pe Corneliu Zelea-Codreanu. Nu exista editorial fără această temă, era un trust mai de stânga, mai internaţionalist, şi nu suporta. Ei, cu toate acestea, nu am întâlnit nicăieri în aceste ziare o conferinţă de presă a lui Corneliu Zelea-Codreanu prezentată altfel decât: „Domnul a zis”… şi apoi urma ce a zis omul. Nu am văzut nici un supratitlu „Banditul şi extremistul de Corneliu Zelea-Codreanu a bâiguit din nou”… Deci asta este marea problemă. Din această cauză ei, cei de la trusturile străine, spun aşa: „Suntem de acord să criticaţi, să denunţaţi orice, cu condiţia ca lucrurile respective să fie adevărate". Dar stilul de presă românească cu „Se pare că…”, „Am auzit că…”, „Din surse credem că…” nu este de presă occidentală. Şi, după părerea mea de gazetar, nu este nici o presă eficientă. În momentul în care public un articol şi el nu este documentat, cum spun eu, până şi la nivelul adresei exacte şi al numelui exact al celui, să spunem, dezvăluit, îi dau posibilitatea respectivului să îmi răspundă. Şi, v-am spus, de regulă am atâta experienţă de gazetar, încât ştiu că tu ai scris că el a furat o oaie şi el îţi răspunde că nu se numeşte Ion Cristoiu, ci Ioan. În acel moment, tu eşti obligat, dacă eşti gazetar profesionist, să dai o dezminţire, şi nu mai are nici o eficienţă. Deci, după părerea mea, marea problemă a presei o reprezintă acest amestec de opinie cu fapte din care nu poţi să afli ce s-a întâmplat. Marea problemă este această absenţă a dovezilor. Ziariştii români se consideră… Ştiţi, există la cei care au fost la ţară o scenă în care doi copii se urcă pe o şură sau pe casă şi dau cu pietre pe uliţă. Cei de pe uliţă îi ameninţă: „Lasă, că mă sui eu la tine!” Ei, cam aşa stau lucrurile. Sunt foarte mulţi jurnalişti români care au apucat să se suie o dată pe o casă, de unde dau cu pietre în toată lumea. Din nenorocire, nimeni nu are curaj să spună: „Lasă, că mă urc eu la voi şi vă dau jos!”

Faptul că ai ajuns jurnalist nu înseamnă că ai dreptul să fii necinstit şi să fii, mai ales, incorect. Nici despre cel mai mare adversar (eu nu am practicat şi nu voi practica niciodată acest gen de presă) nu ai dreptul să spui vreodată o minciună. Nu este corect, chiar dacă îţi este adversar, să

275


afirmi, fără dovezi, că a furat, că a violat ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, presa se va compromite, încetul cu încetul. În momentul în care fiecare om despre care s-a scris într-un jurnal (este şi cazul meu, care sunt un gazetar mai cunoscut), trăieşte aşa ceva, acel jurnal pierde un om în cititorul respectiv şi, ceea ce este mai important, pierde un om care crede în presă.

Marea problemă a presei este, deci, aceasta, a exactităţii. De ce nu sunt lucruri exacte? Din mai multe motive. Unul este acela că nu există bani, iar o cercetare riguroasă presupune mulţi redactori, descoperirea unor documente, cumpărarea unor oameni, oameni infiltraţi – ca şi la Poliţie sau la S.R.I. – în diferite medii. Mai presupune ca directorul să găsească un fir într-un mister, apoi să-i spună redactorului unde să se ducă. Presupune, lucrul cel mai important, ceva ce mulţi colegi de-ai mei de breaslă nu au. Nu te lasă nici morala meseriei să afirmi un lucru incorect. Din această cauză, marea majoritate a materialelor (poate să vă confirme şi Ştefan Mitroi, e aici, a lucrat şi el în presă) sunt dosare puse într-un plic de cineva din opoziţie sau de „prietenul” cel mai bun al omului de afaceri sau de „prietenul” cel mai bun al ministrului. Cei de la gazetă, fără nici o verificare, le iau, le publică şi în felul acesta avem o dezvăluire. După aceea, după-amiaza avem o conferinţă de presă a adversarilor respectivului.

Deci, este clar că nu sunt investigaţii proprii. Am citit şi eu, ca toată lumea, şi am urmărit cazul „Ina Ardeleanu” şi m-am întrebat mereu de ce directorul gazetei nu a făcut un lucru elementar. De ce să fac pamflete? Trimiteam o echipă de 10-20 de oameni, chiar 30, toată redacţia, şi vă garantez că într-o săptămână aflau ce i s-a întâmplat omului respectiv. Sigur, făceam aceasta după ce-l chemam pe omul care a fost bătut şi-l puneam să jure dacă aşa au stat lucrurile. Nu trebuie să fac anchetă ca să descopăr, la capătul ei, că de fapt a bătut câmpii. Asta era de o sută de ori mai eficient gazetăreşte. Sigur că era mai scump decât zilnicele pamflete şi întrebări de ce nu descoperă poliţia. Nu descoperă poliţia, descoperă gazetele. În Occident, în America, gazetele sunt de mii de ori mai puternice decât poliţia, decât serviciile secrete, asta este noutatea pe care o aduce din acest punct de vedere. Şi unul dintre mijloacele pentru a avea informaţia cei de la poliţie, de la serviciile secrete, de la armată, constă în faptul de a nu fi certat tot timpul cu presa. În presă – nu ştiu dacă v-au spus şi ceilalţi colegi de-ai mei – se practică, s-a practicat schimbul. Am pe cineva care mi-a confirmat sau mi-a dat o anumită informaţie, sigur că la schimb, mai devreme sau mai târziu o să-l ajut şi eu. M-am uitat la ultima enigmă a vieţii noastre politice: dacă a fost sau nu a fost bolnav Theodor Stolojan. Şi eu vă spun că din trei telefoane am aflat adevărul, ştiind unde să le dau. Nu înţeleg de ce cineva din redacţie nu s-a gândit să ia spital cu

276


spital, la rând. Am dat un exemplu de efort. Şi atunci apăream a doua zi, nu cu ce s-a spus la televizor, ci cu adevărul pe care-l descopeream eu. Repet, asta presupune o apropiere între munca de ziarist, cea de poliţist şi cea de spion. Câtă vreme economicul unui ziar nu depinde de tirajul lui, de autoritatea lui, depinde de banii pe care-i dă cineva din afara presei, desigur că aceste neajunsuri se vor perpetua. Normal că în momentul în care proprietarul, cârnăţarul, vâră bani într-un ziar, el va cere ca ziarul respectiv să scrie şi nişte lucruri neadevărate despre adversarii lui. Mă amuz citind în ziarul „Dimineaţa" – îmi dau seama de campaniile care sunt în spatele unor ziarişti şi atunci desigur că nu se mai pune problema acestei chestiuni economice. Am înţeles lucrul acesta când am aflat că unul dintre trusturile care au investit aici… Fac presă din 1978. Fac numai presă şi, în timp ce la noi discuţiile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu investitorii erau în genul ăsta: „Vrem să facem un ziar. Cât cereţi salariul?", dincoace un trust spune: „Noi suntem un trust străin, avem ziare de la Zürich până la Hanoi, dar directorul gazetei, la noi în schemă, are salariul ăsta, are drept la un telefon, la o maşină, acestea sunt procedurile". Ei nu vin ca la noi, să spună: „Cât vrei, zece mii, douăzeci de mii, o sută de mii? Al nostru are atât…”. Mă rog, trustul străin nu are destui bani ca să poată să-ţi dea ţie suma pe care o are el acolo, nu are de unde să ia. Apoi, dacă a investit un milion de euro într-un ziar ca să-l relanseze, ei îşi pun problema când vor scoate banii ăştia. Pentru că ei din asta trăiesc, nu iau dintr-o privatizare frauduloasă să vâre într-un ziar. Au luat tot dintr-un câştig de la un ziar din Cehia, sau de la un ziar din Serbia şi nu le convine să ia de acolo profitul, cât îl au, şi să îl vâre în România pentru că ziariştii de acolo vor să scrie… nu ştiu ce vor… opinii. Ca să închei, punctul meu de vedere este clar: patronul – cel care a cumpărat ziarul – face ce vrea cu el. Şi vă spun eu, care am plecat până acum de la vreo şapte instituţii de presă lăsând totul în urma mea: normal, a cumpărat ziarul (inclusiv ziariştii), poate să-l facă chiar şi ziar porno. Poate să-l publice, în fiecare zi, numai cu poze de copaci, poate să-l publice cu pagini goale, în ultimă instanţă el va da faliment… Dacă eu, ca director, nu-l conving că felul în care am făcut eu ziarul este rentabil şi că aduce tiraj şi aduce bani, este dreptul lui să obţină profit, să vrea profit, să vrea autoritate şi atunci este dreptul lui să-şi impună linia. O singură problemă este, dar care ţine de profesionalism, şi anume: după ce am stabilit eu, directorul (nu colectivul, asta e altă prostie, nu suntem la soviet, M.A.N., sovietele de deputaţi, muncitori…), rămâne definitiv. N-am auzit până acum ca patronul să discute cu colectivul redacţional: „Domnule, ce ziceţi, să dăm titlul ăsta, sau să nu dăm titlul acesta?”. O gazetă este un regim dictatorial – este un director, un redactor-şef şi se consultă cu alţii, sigur că ascultă – dar n-am auzit până acum să

277


se discute la infinit: „Ce facem cu materialul ăla, ăla să aibă puncte de vedere”… Nu-i convine, pleacă! Nu-i un atentat la libertatea presei, deoarece în România, spre deosebire de 1989, mai sunt încă 160 de cotidiane. Te poţi duce oricând la un altul care-ţi va spune punctul tău de vedere. Dar ideea că tu rămâi în redacţie şi lupţi din interior împotriva patronului care, săracul, a venit cu banii, totuşi, în ultimă instanţă, nu mi se pare corect. Şi, din acest punct de vedere, am văzut că mai sunt şi alţii, la fel de bătrâni ca şi mine, care sunt de acord cu acest punct de vedere. Repet, după ce s-a stabilit linia, sigur că m-ar deranja – şi de-aia am şi plecat – dacă vine şi patronul are şi idei gazetăreşti. N-are nici un rost să facem gazetă la comun, pentru că ori conduc eu, ori conduce el… În presă nu există dublă comandă. În momentul în care cineva din redacţie, doi-trei ziarişti, şi-au dat seama că patronul are şi el idei gazetăreşti, în loc să asculte de tine, ascultă de patron. Şi vom avea un fel de conducere bicefală. Tu l-ai trimis pe teren şi el spune: „Nu, că m-a trimis patronul în altă parte”. Plus că, repet, din acest punct de vedere sunt de acord ca acolo unde au fost critici la cele două gazete când, spre surprinderea mea (cel puţin din ce spun ei), patronatul străin s-a amestecat în ce titlu să dăm pe pagina întâi... Nu! Repet, se stabileşte o linie generală la toate ziarele din lume, la toate trusturile. Trustul lui Murdoch, la un moment dat, a hotărât să îl sprijine pe Tony Blair şi bănuiesc că… n-am văzut nici un director de la ziarele trustului Murdoch să spună: „Staţi puţin că eu nu sunt de acord şi, în consecinţă, voi face grevă." Bănuiesc că unii care nu au fost de acord au plecat şi s-au dus în altă parte, unii au putut să-l critice pe Tony Blair. Aceasta cred că este situaţia. Sigur că noi… există, am discutat şi mai înainte, este o mare problemă: „Cancerul" din interiorul breslei noastre ar trebui să-l discutăm noi. Dumneavoastră nu-l puteţi discuta, primul-ministru nu-l poate discuta căci se amestecă în problemele presei, partidele politice nu-l pot discuta, ar rămâne să-l discutăm noi. Dar înţelegeţi şi dumneavoastră că nu are nimeni interesul să-l discutăm, şi atunci avem o permanentă dispută: atentatul la libertatea presei.

Ultimul lucru pe care vreau să-l spun este următorul: mi se pare o aberaţie această discuţie cu jurnaliştii bătuţi. Ar trebui să stabilim foarte clar dacă jurnalistul respectiv a fost bătut în exerciţiul funcţiunii. E ca şi la dumneavoastră, la poliţie. Din faptul că un jurnalist s-a dus la o bere şi acolo s-a întâlnit cu un altul şi ăla i-a dat o palmă, nu înseamnă că a fost bătut în calitate de jurnalist. Aceasta mi se pare cea mai mare prostie din presă. Întâi să stabilim în ce context a avut loc incidentul. Jurnaliştii sunt şi ei oameni – unii sunt chiar prea oameni, mai ales în provincie – şi din faptul că a avut un conflict cu cineva (că a fost bătut, că a fost violată, că a fost tâlhărită, că i-a luat poşeta – am auzit la Craiova că i-a luat poşeta) rezultă

278


că a fost un atentat la libertatea presei. I-a luat poşeta în calitate de purtătoare de poşetă! Şi atunci trebuie să disociem: a fost în exerciţiul funcţiunii, sau nu. Când a fost în exerciţiul funcţiunii este foarte important dacă a fost pe o proprietate privată. Este clar că ziaristul nu are ce căuta pe o proprietate privată, decât cu acordul proprietarului. Dacă nu, proprietarul poate să-i spargă camera de luat vederi, să-i spargă capul… Mă rog, poate să fie omor din culpă… dar nu are voie pe o proprietate privată. Orice om, inclusiv un proprietar, are dreptul la viaţă privată. Poate că mie nu-mi convine să vină în timp ce eu sunt în bucătărie... Şi atunci trebuie să stabilim adevărul. Ori, faptul că de fiecare dată, cum se întâmplă ceva rău, se ţipă, se fac bilanţuri, rapoarte de ţară, „jurnaliştii sunt bătuţi, jurnaliştii sunt stâlciţi”, repet, nu se precizează în ce context este această bătaie… Îmi aminteşte de o celebră dispută (dumneavoastră sunteţi tineri şi nu ştiţi, eu am studiat foarte bine), la un moment-dat Corneliu Zelea-Codreanu a trimis o scrisoare (celebra scrisoare în urma căreia a făcut şi puşcărie) lui Iorga. Iorga era director de gazetă la rândul lui, la „Neamul românesc”. O scrisoare care mie chiar mi-a plăcut, am şi publicat-o. Şi Iorga era consilier regal. I-a scris scrisoarea în calitate de director de gazetă. Iorga, cum era el de obicei, că era „hachiţos" şi nervos, sfătuit şi de Armand Călinescu (colegul dumneavoastră de la Interne, de pe vremuri), l-a dat în judecată. Şi am citit apărarea – am şi publicat acest text, mi se pare, în „Istoria ca telenovelă” – în care Corneliu Zelea-Codreanu, avocat fiind, a spus: „Domule, eu nu l-am atacat pe domnul Iorga în calitate de consilier regal. L-am atacat în calitate de jurnalist.” Şi zice: „Distinsul – dădea numele unui ministru – este şi proprietar de boi. Când el se duce şi vinde un bou, dacă cineva îl înşeală la vânzare, asta înseamnă că l-a înşelat în calitate de ministru, înseamnă că a făcut un atentat la onoarea lui de ministru? Nu! L-a înşelat în calitatea lui de vânzător de boi.” Aşa şi dincoace. Trebuie să disociem în momentul în care un jurnalist este bătut, dacă a fost în exerciţiul funcţiunii, dacă pentru un articol a fost bătut, sau dacă a fost ca simplu cetăţean. Dacă nu, facem o lege (am înţeles că şi la dumneavoastră este), care spune: orice jurnalist, indiferent unde s-ar afla, în ce împrejurare, la bordel, pe şoseaua de centură, nu are voie nimeni să se atingă de el – eventual îi punem un ecuson, îi punem şi o uniformă, ca la dumneavoastră – şi nu mai are voie să-i facă nimeni nimic. Nu mi se pare corect, dar nu o să auzim niciodată, deoarece acest lucru ar fi şi absurd. Nu este firesc ca tocmai noi, cei care lucrăm în breasla gazetărească, să punem aceste probleme ale breslei noastre, cum nici dumneavoastră nu cred că în poliţie o să faceţi un seminar în care o să spuneţi: „La noi în poliţie aşa… aşa… şi noi vrem să ne facem harachiri”. Eu vă mulţumesc. Dacă aveţi întrebări…

279


— Cum consideraţi că presa în special, şi mass-media în general,

şi-a exercitat rolul de aşa-zisă a patra putere în stat şi ce trebuie făcut ca acest rol să fie cu adevărat de aşa-zisă a patra putere în stat? A doua întrebare este: ce a însemnat pentru ziaristul, pentru gazetarul Ion Cristoiu plecarea de la „Evenimentul zilei”? Şi o a treia întrebare: dacă ar fi să faceţi un raport fără parti-pris între ziariştii profesionişti cu adevărat şi pseudoziarişti, cam care ar fi acest raport, în presa actuală?

— Da, teoretic presa trebuie să fie a patra putere. Din nefericire, acum este prima putere. Este prima, deoarece în toate societăţile democratice (cu excepţia celei româneşti, balcanice), este un echilibru al puterilor în stat. Adică nici o putere nu poate deveni mai putere decât alta, deoarece o contracarează. În America, preşedintele este contracarat de justiţie, justiţia e contracarată de presă, presa… Fiecare ţine în şah. La noi e o copilărie a democraţiei. Încetul cu încetul, se vor aşeza lucrurile. Nici justiţia nu poate să facă ordine, pentru că dacă nu eşti ca mine, pensionar, te condamnă. Dacă eşti director de gazetă, vă spun eu că nu te condamnă, că îl toci pe judecătorul ăla în fiecare zi. Îi mai dai şi un supratitlu că este ticălos şi nu vei fi condamnat. Din acest punct de vedere, presa va fi cu adevărat presă atunci când va fi cu adevărat a patra putere în stat. Probabil că este şi o legendă născută şi în legătură cu „Evenimentul zilei”. S-a născut acea legendă că noi, în ’96, am răsturnat, am făcut preşedinţi… am auzit şi aceste opinii. N-am „făcut" nici un preşedinte şi n-am avut nici o putere. Într-adevăr, „Evenimentul zilei” a pledat atunci pentru opoziţie, ca ea să ajungă la putere, dar nu a adus-o ea. Nici un ziar din lume nu aduce, vă spun eu, nici un post de televiziune, nici o grupare de presă nu poate să aducă la putere, să răstoarne un partid care stă bine în ochii electoratului, şi invers, să aducă la putere. Noi atunci am făcut o şmecherie: am mers pe val. Adică am simţit, ca gazetar, că marea majoritate a cititorilor noştri erau de o anumită orientare politică şi atunci am sprijinit orientarea politică. A fost un calcul cinic, gazetăresc, nici măcar interesat. Dar s-a răspândit această legendă şi foarte mulţi din colegii mei sunt supăraţi când li se spune că rolul lor e mai modest. Ieşirea de la „Evenimentul Zilei” a fost o salvare pentru mine. În general, a face un cotidian şi o televiziune… Ultima salvare a fost plecarea de la „Realitatea”, unde timp de şase luni n-am avut nici o zi liberă; am fost de la ora nouă la două noaptea. La un moment-dat eram aşa, cum zic eu, ca un satelit artificial; mă trezeam dimineaţa şi mă gândeam cu groază că trebuie să mă duc iar şi că nu ştiu ce evenimente voi avea în ziua respectivă. După ce am plecat de la „Evenimentul zilei”, vreo două săptămâni îmi vuia capul de ştiri. Mergeam pe stradă şi mă gândeam la ce ştiri vor fi… A fost (pentru că, sigur, am făcut şi alte ziare, voi mai face, mai mult ca sigur, după alegeri), dar a fost un fel de relaxare,

280


în sensul că am mai citit mult, am renunţat la scrisul în fiecare zi. Scrisul în fiecare zi omoară. Nu poţi să scrii, să fii deştept în fiecare zi şi cred că, uneori, ceea ce ţi se pare că este rău la un moment-dat se dovedeşte bun în timpul vieţii. E părerea mea, dumneavoastră sunteţi mai tineri. Deseori regreţi că n-ai venit la o întâlnire şi după asta, când afli că s-a însurat altul cu ea şi ce-a păţit, chiar te bucuri. Aşa este şi în presă, vă spun eu. Aşa este şi în meserie. Eu întotdeauna am căutat ceva nou, chiar şi acum, când mi-au eşuat discuţiile cu trustul Ringier. De fapt, m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că de fapt a fost mai bine, fiindcă acum trebuia să primesc sute de telefoane: „Acela de ce a scris aşa, celălalt de ce n-a scris aşa?"

Bun! A treia întrebare: după părerea mea, raportul este de 1:100 în materie de unul profesionist la 100 de neprofesionişti. Există, după exigenţele mele, un îngrozitor de mare număr de neprofesionişti, unii că nu vor, alţii că nu pot. Încă o dată, ziaristul profesionist este cel care atunci când a scris ceva, trebuie să fie documentat, după părerea mea, să fie corect. Am citit despre mine în „Cotidianul”. Am şi scris pe tema asta: că înainte de a mă duce eu la „Evenimentul Zilei” am contactat pe, nu ştiu, foştii oameni de la „Evenimentul”… Nu contactasem pe nimeni. În momentul în care eu citesc despre mine o prostie, care sunt om public, mă întreb de unde Dumnezeu a născocit omul ăla. Atunci sigur că încep să mă întreb dacă este neprofesionist. Visez la un ziar în care mâine să citesc cum am venit eu aici, din ce maşină am coborât, dacă am băut sau n-am băut cafeaua, dacă era cafeaua dulce sau nu, care era reacţia din sală şi ce a făcut cel din rândul patru. Atunci presa devine mai mult decât un serviciu de spionaj şi pot să spun atunci că mă sperii, atunci mă întreb de unde ştie ziaristul respectiv acest lucru. Atunci voi începe şi eu să mă înclin în faţa presei. Dacă începe să spună: „Se pare că a trecut pe lângă sediu şi din sursele noastre s-a dus mai departe iar maşina nu era galbenă, din sursele noastre era în culori tărcate. Şi avea şi un Mercedes, – când eu nu umblu cu Mercedesul”… În acel moment eu încep să mă amuz, iar dacă sunt demnitar şi mă înjură mă enervez şi fac un comunicat. Rezultatul este că am adus un atentat la libertatea presei, fiind furios după articolul care a apărut despre mine.

— Domnule Cristoiu, dumneavoastră aţi dat un raport de neprofesionişti la ziarişti…

— Am exagerat, că aşa e în breaslă… Dacă îl dădeaţi dumneavoastră aveaţi probleme cu presa.

— Dumneavoastră sunteţi lider de opinie, ca şi mulţi alţi redactori-şefi de publicaţii, sau directori care chiar sunt şi profesori la facultăţile de jurnalism care au fost înfiinţate. Unde se creează acest gol de neprofesionişti? De ce mai sunt încă neprofesionişti după 15 ani? Aţi vorbit

281


la un moment dat despre disocierea ziaristului de persoana civilă, ca să zicem „purtător de geantă”, cum aţi zis dumneavoastră. În ce măsură un poliţist, un cadru al Ministerului de Interne poate fi disociat în aceleaşi condiţii? Şi a treia întrebare: dacă aţi putea dumneavoastră, care sunteţi făcător de ziare, şi istoria sigur va confirma acest lucru (istoria presei), cum vedeţi dumneavoastră, aşa, pe scurt, într-un flash, un ziar, o revistă a unui minister cum este Ministerul Administraţiei şi Internelor?

— De ce sunt neprofesionişti? Din două motive: unii nu au talent… Chiar nu au talent. Nu oricine poate fi procuror, nu oricine poate fi detectiv, nu oricine poate fi spion, nu oricine poate fi poliţist. Aceasta presupune să descoperi ce-i în faţa unui eveniment, în spatele evenimentului, presupune o curiozitate pe care gazetarul adevărat trebuie să o aibă. O curiozitate maladivă. Eu, de exemplu, vreau să ştiu ce este. De la terorişti încoace, eu nu cred nimic până nu văd. Când nu văd ce-i în spate şi nu mă conving că într-adevăr ceea ce am văzut este real, nu m-aş linişti. Din acest punct de vedere, sigur că presupune o anumită inteligenţă, ca să vezi că ceva e în neregulă, în legătură cu, nu ştiu ce … Să vă dau un exemplu: domnul Traian Băsescu spunea că a stat două ore de vorbă la telefon cu domnul Theodor Stolojan. Păi domnul Stolojan are depresie nervoasă (asta 99%). Un om cu depresie nervoasă nu poate sta de vorbă nici un minut la telefon, dar două ore? Eu nu spun că trebuie să scriu, eu spun asta din punctul de vedere al gazetarului. Ăsta e cap de ştire. Ca gazetar, eu trebuie să cercetez ce se întâmplă. Alt exemplu: am văzut scandalul de la Senat (povestea cu domnul Sava). Acel articol, eu nu-l publicam. În primul rând, pentru că era licenţios. În al doilea rând, pentru că nu avea nici o probă. Dacă gazetarul avea vreo probă, asta-i altceva, dar eu, ca cititor, nu aveam nimic. Dacă oamenii aveau o casetă, eu luam o singură poză compromiţătoare, punând şi benzile împricinatului şi împricinatei, ca să nu se vadă, o publicam mare, pe prima pagină, cu trei rânduri, cum fac tabloidele britanice. Şi cădea guvernul. Acela nu mai avea cum să spună, că era el. Sigur că am văzut că judecătoarea a jucat în filme, dar oricum, tot articolul era o poveste. Nu era nici un nume concret. Unul din trucurile pe care le-am folosit este al nadei. Prima dată arunc un material, apoi altul… Până dau lovitura finală. Este clar, textul nu a fost scris de un profesionist, ziariştii n-au verificat nimic. Li s-a spus: „Fiţi fără grijă, daţi materialul ăsta că aşa este. Nu vi se întâmplă nimic, că procese n-or să fie, tirajul nu scade." Am dat un exemplu la îndemână. O altă cauză ar fi lipsa de efort. Ca să poţi să afli ce-i în spatele unui caz, să verifici o asemenea anchetă, trebuie neapărat să dai telefoane, să te duci pe teren, nu să stai în birou şi să scrii o tabletă, în care să-ţi dai cu părerea. Apare materialul a doua zi şi tu, la rândul tău, nu-i publici dreptul la replică. Nu ştiu dacă este vreo lege

282


la poliţie, la dumneavoastră, dacă pe stradă trebuie să fiţi în uniformă. Îmi pare rău, o să mă duc acum acasă şi o să mă documentez. Eu am spus că la ziarişti nu este lege. Nu există nici un temei de lege potrivit căreia, ziaristul, ca ziarist cu carte… Eu, de exemplu, nu sunt ziarist, nu sunt angajat nicăieri. Am o revistă, dar dacă n-aş avea o revistă, eu n-am legitimaţie de jurnalist… În perioada interbelică era aşa: te angajai la un ziar; după trei ani, dădeai un examen la o comisie centrală care-ţi dădea „carte de ziarist". Deveneai publicist de meserie; noi nu avem în România meseria de ziarist, e aceea de angajat la un ziar. Dar să fii angajat la un ziar nu înseamnă să fii ziarist. Pentru că el poate s-a angajat de-o zi, sau poate e şoferul redacţiei şi nu e ziarist. După ce primeai această carte de ziarist, ea îţi dădea dreptul să faci anchetă pe cont propriu; nu trebuia să fii la un ziar, puteai să fii „free lander". Puteai să mergi pe gratis cu trenul şi cu mijloacele de transport, dar repet, cartea de ziarist era obligatorie. Aşa e şi în Franţa: e nevoie de o carte de ziarist. Plecarea de la un ziar nu îţi lua calitatea de ziarist. Atunci… facem o lege în legătură cu o lege a presei, care spune cine este ziarist cu carte, ziarist care presupune o anumită experienţă… Repet, trebuia să ai trei ani şi referinţe de la ziarul respectiv, că ai fost bun, că nu ai avut probleme, ca să poţi să obţii „cartea de ziarist”, deci meseria de ziarist. Dar probabil mai târziu…

Cu istoria presei… Cel mai interesant ziar de după război s-a numit „Lupta C.F.R.”; C.F.R.-ul avea o revistă foarte bună. Eu nu cred că un ziar de-al unui minister nu poate fi şi un ziar de citit. Depinde de cât s-ar putea obţine exclusivitate de la ministerul respectiv: anumite crime sau anumite cercetări pot fi date. Ziarul ori publicaţia respectivă poate fi interesantă; nu-i obligatoriu ca să fie plicticoasă.


283

ION SIDERI

După o strălucită carieră sportivă – disciplina caiac – care i-a adus, pe lângă satisfacţia de a reprezenta România la cele mai titrate campionate, inclusiv opt titluri naţionale, 11 europene şi mondiale şi o poziţie de finalist (locul VI) la Jocurile Olimpice de la Roma (1960) Ion Sideri şi-a creat un nume şi în arta plastică, fiind deţinătorul medaliei de aur la ediţia a IV-a a Bienalei Internaţionale a Sportivilor în Artă, Barcelona, 1988. A deschis 14 expoziţii personale de sculptură şi a participat la cinci expoziţii de grup, iar două dintre lucrările sale sunt expuse la Muzeul Olimpic de la Lausanne,

Elveţia. Temele sale predilecte sunt redarea corpului uman, înnobilat de expresia

sportivă, dar şi unele modele figurative, în special forme comprimate ale zborului şi mişcării. Este un desăvârşit artizan al lemnului, care sub mâinile sale prinde viaţă şi vibraţie.

ulţumesc persoanelor care au avut amabilitatea să îşi piardă o oră din viaţă, să vină să mă asculte pe mine. Sper să vă

spun lucruri interesante. În primul rând, vreau să vă aduc la cunoştinţă că în sală se află domnul profesor Teodorescu Z. Virgiliu şi sculptorul Gheorghe Adoc (cel din urmă are foarte multe monumente în ţară, printre care cel mai mare este Monumentul Independenţei de la Iaşi, ridicat în 1980).

M

Deci, vă mulţumesc pentru invitaţie. Să începem cu copilăria: m-am născut în Constanţa, în oraşul cel mai cosmopolit din România. Acolo sunt zece etnii, începând de la ţigani, turci, tătari, evrei, greci, armeni, machedoni şi alţii. Ne-am împăcat foarte bine, până când au intervenit evenimentele din 1989; de-atunci, este o mică discordie între aceste etnii, în Constanţa. Unii sunt mai deştepţi decât alţii. Înainte, toţi erau egali. Unii „au pus mâna”, au făcut avere serioasă şi nu mai vor să-şi recunoască prietenii copilăriei, alţii au rămas aceiaşi. Eu apreciez oamenii care rămân aceiaşi toată viaţa – oamenii care au şi coloană vertebrală, dar ştiu să-şi menţină prieteniile. Cei care au ajuns bogaţi, deja nu ne mai cunosc la ora actuală. Ne dau două-trei telefoane, dar nu mai vin nici la întâlniri, nici la alte evenimente. I-am invitat la expoziţiile mele de sculptură, mai ales la vernisaje. Până acum am avut 14 expoziţii personale. Ultima am avut-o

284

I o n S i d e r i

între 23 septembrie şi 10 octombrie a.c., la Fundaţia Europeană „Titulescu”, din Şoseaua Kiseleff. N-au venit. Asta este! A avut amabilitatea să vină domnul critic de artă Virgiliu Z. Teodorescu; au mai venit şi alte personalităţi, domnii: Nicolae Herlea, Cristian Ţopescu, Octavian Vintilă, domnul Potrea, care este directorul fundaţiei, al cărei preşedinte este domnul Adrian Năstase. Acolo au loc foarte multe evenimente culturale; aproape în fiecare zi se ţine câte o conferinţă, vin academicieni, vin miniştri, profesori universitari, ambasadori. Este foarte frumos. Este un centru cultural mic, cu o sală de expoziţie foarte drăguţă. Expoziţia s-a mediatizat. Acest vernisaj a fost difuzat, în data de 23 octombrie, pe trei canale de televiziune diferite. Am făcut sport de performanţă la Constanţa, cu un caiac particular, al unui inginer, Mircea Băiceanu, care a avut amabilitatea să mi-l împrumute şi să mă încurajeze să vin la Bucureşti, la campionatele naţionale. Am cucerit locul trei, la juniori, în 1956, iar în anul 1957 am sosit pe locul trei la seniori. Am fost oprit în lotul naţional şi timp de opt ani, consecutiv, am făcut parte din lotul naţional şi din lotul olimpic. Am luat parte la Jocurile Olimpice de la Roma.

Se spune greşit „olimpiadă", fiindcă olimpiada este la patru ani, între două ediţii ale Jocurilor Olimpice. Deci, n-au fost la olimpiadă sportivii noştri, acum, la Atena, ci au fost la Jocurile Olimpice. Unii ziarişti spun în mod greşit „olimpiadă". Olimpiadă se organizează şi la matematică şi la fizică şi la bucătari, dacă vreţi, dar Jocurile Olimpice sunt unice şi există din Antichitate. Jocurile Olimpice se pierd în negura vremurilor. Prima atestare documentară este din anul 776 î.e.n., când, pe o placă de marmură găsită la Olimpia, este săpat numele primului campion olimpic. Se numea Corebos şi era bucătar şi om de afaceri. El a câştigat proba de 100 m plat. De atunci, au fost multe ediţii ale Jocurilor Olimpice. Fiindcă suntem la sport, vreau să vă spun că, în privinţa olimpismului în România – ştiţi că fiecare îşi laudă oamenii, dar înainte, cel mai mic pitic din lume era din Uniunea Sovietică. Acum, cel mai deştept om din lume este din România. Un român de origine elenă, dar născut în Albania, Evanghelie Zapa, a organizat primele jocuri olimpice numai pentru greci. A organizat cinci ediţii cu banii lui, personali. Evanghelie Zapa a avut un conac aproape de Bucureşti, la 60 km, la Broşteni. Acum este în ruină, mormântul lui este acolo, la Broşteni; el a subvenţionat şi cu 5000 de galbeni înfiinţarea Academiei Române. Pierre de Coubertin, are meritul, fiind francez şi baron, la vârsta de 25 de ani, de a fi înfiinţat Jocurile Olimpice moderne. Jocurile Olimpice moderne ţinându-se la Paris, la Sorbona, au avut o audienţă extraordinar de mare. El este iniţiatorul Jocurilor Olimpice moderne, care s-au perpetuat până în ziua de astăzi. A fost preşedinte până în anul 1924. Din anul 1912, ca şi în vechea Grecie Antică, s-au organizat Jocuri

285


Olimpice şi în artă. În vechea Grecie se organizau jocuri olimpice în afară de sport. Se organizau şi în artă, adică în muzică – noi avem un român care a câştigat o medalie olimpică de aur de 80 de grame, masiv. A cântat nişte triluri extraordinare, în 1964, la Jocurile Olimpice de la Innsbruk, la Jocurile Olimpice de iarnă, când a fost cu Ion Ţiriac. Ion Ţiriac a fost bolnav, era în echipa de hochei, n-a putut să joace fiindcă era răcit, dar acest băiat din România a fost pe scenă, s-a luptat cu mai mulţi, cu un dansator, cu o altă cântăreaţă şi a câştigat medalia olimpică de aur la cântat.

Eu, fiindcă suntem tot la sport, sunt primul român care am câştigat medalii olimpice în artă, în artă vizuală. Am două sculpturi câştigătoare. Am luat o medalie de bronz, în 1996 şi una de aur, în 1998, la concursuri organizate de Comitetul Internaţional Olimpic. Piesele mele premiate se află la Muzeul Olimpic de la Lausanne. Şi peste 30, 50 sau chiar 100 de ani, după cum ştim muzeele nu mor niciodată, cine merge la Lausanne şi se duce la Muzeul Olimpic, poate să vadă o sculptură, pe care scrie: „Candoarea campioanei României – Ion Sideri” şi o a doua sculptură, care este „Torsul campioanei României", tot de Ion Sideri. Se află tocmai sus, pe o scară care duce tocmai sus, la etaj. Chiar am primit telefoane din străinătate, de la oameni care mă cunosc, care s-au dus, au văzut şi mi-au dat telefon. Vreau să vă mai fac o mică completare. Comisia care dă aceste premii în artă este compusă din critici de artă de pe cinci continente, plus muzeografii de la Lausanne, împreună cu preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic. Se face o triere, se aleg zece lucrări, din care se elimină una câte una şi la sfârşit rămâne cea care primeşte medalia de aur. Eu am primit o dată medalia de aur.

Deci, să trecem la capitolul următor, despre Poliţie. De mic mi-a plăcut extraordinar de mult poliţia. Citeam cărţi poliţiste. Am început cu Doxul, cu Bill Gazon, persoanele mai în vârstă cunosc. Pe urmă, romanele poliţiste mai serioase, mi-au plăcut foarte mult. Întâmplarea, care este stăpâna noastră, a tuturor, aşa cum spunea Napoleon Bonaparte, m-a făcut să nimeresc chiar în Poliţia Judiciară, la Poliţia Capitalei. Fiind sportiv de performanţă, nu puteam să merg la Jocurile Olimpice de la Roma decât dacă eram angajat undeva. Eu eram în lotul olimpic, dar încă nu-mi ieşise angajarea. În pripă, m-au angajat şi am mers ca sportiv, nu şomer, ci angajat al Ministerului de Interne. Am fost repartizat la Judiciar. După ce m-am întors, aveam cam o lună şi jumătate, două luni pe an, când aveam numai patru ore de antrenament sportiv şi mergeam patru ore să fac serviciul. Eram 20 de tineri din Clubul „Dinamo”, care prestam aceste patru ore la Poliţia Capitalei. Vreau să vă spun că mă duceam, după antrenamentul de dimineaţă şi după masa pe care o serveam, fiindcă este

286

I o n S i d e r i

o muncă fascinantă. Opt ani de zile am făcut muncă judiciară extraordinar de frumoasă, am învăţat foarte multe şi să ştiţi că judiciariştii, dintre toţi poliţiştii, sunt cei mai ataşaţi de munca de poliţie, cei mai buni profesionişti. Noi avem şi generali în poliţie, care în viaţa lor n-au prins un hoţ, dar sunt generali de poliţie! De exemplu, nu vreau să dau exemple negative. Fiecare cu meritul lui a fost făcut general, dar unii chiar îşi dau cu presupusul în munca de poliţie şi săracii, toată viaţa au dat cu piciorul în minge sau au făcut alte chestii adiacente. Muncă adevărată de poliţie se face la Judiciar. Am avut norocul că eu am făcut mai multe sporturi. Prima dată am făcut box, apoi am făcut înot, am făcut ciclism, am făcut fotbal. Eu am jucat fotbal în echipa Poliţiei Capitalei şi am câştigat de câteva ori campionatul pe Capitală. După ce jucam cu celelalte 19 Secţii de Poliţie, jucam şi cu securitatea şi îi băteam. Printre cei pe care i-am învins la fotbal, era şi domnul Marcel Popescu, care juca extremă dreapta. Eu jucam mijlocaş stânga, fiindcă puteam să lovesc mingea tot atât de bine cu piciorul drept, ca şi cu piciorul stâng. Făceam nişte centrări frumoase. În echipa noastră, la Poliţia Capitalei, erau nişte sportivi extraordinari, foşti fotbalişti: Mihai Alexandru, Seoche, care a fost la Jocurile Olimpice de la Stockholm, Niculescu-Mizil, fratele domnului Paul Niculescu-Mizil, care jucase în Divizia B, Nelu Călin, care a fost şeful Filajului, Petrică Constantinescu, zis „Gaură”, doi dintre fraţii Nűnwailer, care făcuseră şi ei fotbal, pentru că ei sunt şase fraţi. Mitică lucra la Brigada de furt de buzunare, care este foarte interesantă. Acum văd că îşi cam fac hoţii de cap în Bucureştiul ăsta, pentru că nu mai au frică de nimeni. Domnul Niculescu-Mizil Ionel a fost numit şeful unui serviciu secret, care există şi acum, şi în a cărui frunte se află un fost elev de-al meu…

Vă fac o mărturisire: când eram în activitate, am predat nişte lecţii de investigaţie şi filaj, la Şcoala de Ofiţeri din Băneasa – atunci era şcoală. Cu doi ani în urmă, l-am întâlnit pe domnul Costică Voicu, acum este general-locotenent, îmi place mai mult decât chestor-şef şi zic: „Tot la şcoală, la şcoală?”. „Nu, sunt la Academie!" Şi aşa este. Acum este Academia de Poliţie. Este foarte frumos, are şi un nume de rezonanţă. Am făcut şi acolo o expoziţie, cu ocazia premierii Nadiei Comăneci, nu ştiu dacă aţi participat vreunul dintre dumneavoastră. Expoziţia a ţinut numai câteva ore. I s-a dat şi ei o sculptură, cadou. Ministerul de Interne a cumpărat-o de la mine, i-a adăugat o insignă din aceea, I.P.A. E grozav dacă sunteţi membri I.P.A. Să ştiţi că aveţi nişte drepturi fantastice, nu numai aici, ci şi afară, când ieşiţi, mai ales. Cunosc un tânăr care s-a dus în voiaj de nuntă în străinătate şi a fost prins de poliţie – care nu e ca la noi, aici, e altfel organizată în străinătate – pentru că depăşise viteza legală într-o porţiune cu interdicţie. A venit o maşină cu peste 200 la oră, l-a depăşit

287


(el avea vreo 160), l-a tras pe dreapta, pe banda de refugiu şi i-a spus: „Ştiţi ce aţi făcut?” „Nu ştiu ce-am făcut!” „Aveţi de dat 400 de euro, că aţi depăşit viteza pe porţiunea cutare şi cutare…!” Şi zice: „Da, de acord!" Tânărul răspunde: „Vreau să vă arăt şi eu ceva pe parbriz!” Acolo, avea o vignietă din aceea, cu Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor, cu I.P.A. Atunci, poliţistul: „A, dacă sunteţi de-al nostru, spuneţi de ce aveţi nevoie. Aveţi nevoie de un plin, aveţi nevoie de un loc unde să dormiţi, aveţi nevoie de hotel…” Pe bază de reciprocitate, membrii I.P.A., pe tot globul, se bucură de aceste privilegii. Dacă mergi cu maşina şi o tamponezi, te prezinţi la primul poliţist, te duce la sediul I.P.A., există nişte fonduri, îţi ia maşina, ţi-o repară, ţi-o şi vopseşte, tu stai la hotel, primeşti masă la restaurant, îţi dă un ghid şi te plimbă, câteva zile, cât stai acolo. Este ceva! Vorbesc de tinerii care sunt la Academia de Poliţie, care au nişte oportunităţi fantastice! Deci este foarte, foarte frumos şi bine să aveţi o legitimaţie în buzunar. Vă simţiţi altfel când aveţi o legitimaţie I.P.A.

Deci, am ajuns la Serviciul Secret, la Serviciul Filaj şi Investigaţii – acum şi-a schimbat denumirea. Este tot un serviciu operativ: Supraveghere Operativă şi Investigaţii îi zice acum. E o muncă excepţională. Pe vremea aceea, aveam patru legitimaţii de acoperire, dar legitimaţii autentice; trebuia să ştim toate legile din întreprinderile şi forurile care ne eliberau aceste legitimaţii autentice. Deci, aveam de la Primăria Capitalei (acolo era şef de cadre domnul Ştefan, pe vremea aceea) şi când cineva voia să verifice, n-avea încredere că suntem de la Primăria Capitalei, dădea telefon acolo. Primăria Capitalei făcea legătura cu cadrele, cu domnul Ştefan. Acel domn avea sub cristal lista cu noi toţi, în ordine alfabetică; imediat spunea: „Da, e la noi!” Dar trebuia să ştim legislaţie şi pentru asta făceam în fiecare lună pregătire. Aveam şi de la Uniunea Generală a Sindicatelor… Am promovat foarte multă lume, aşa, fiindcă acestea erau nişte legende care se aruncau persoanelor cu care luam contact, când mergeam să facem investigaţie.

O investigaţie poate să dureze două-trei luni, poate să dureze trei ore. De exemplu, când Anca Broscoţeanu Rodica, nu ştiu dacă ştiţi, o fată pretendentă la studenţie în Bucureşti, la A.S.E., a fost agăţată de un tip, a fost dusă acasă. După ce a întreţinut raporturi intime cu ea, a omorât-o, i-a tăiat capul, i-a tăiat braţele, i-a tăiat picioarele şi a plantat-o în diferite puncte din capitală. De exemplu, capul i l-a aruncat aici, în W.C.-ul public de lângă Spitalul „Colţea”, trupul a fost găsit în strada Nicolae Iorga nr.12, într-o geantă mare, picioarele în Parcul „Tineretului”. A fost un caz cu totul şi cu totul deosebit; s-a interceptat o convorbire telefonică şi mi s-a trasat sarcina să văd ce se întâmplă la Târgovişte. Mi s-au dat trei zile. Au spus: „Ai aceste trei zile la dispoziţie să spui ce s-a întâmplat cu convorbirea

288

I o n S i d e r i

aceea telefonică, în care se vorbea codat.” Mi-am luat soţia şi băiatul (care era mic pe vremea aceea, avea trei-patru anişori), am ajuns la Târgovişte; în trei ore am aflat despre ce este vorba şi în continuare am fost şi noi pe la Sibiu, pe la Braşov. Şi am trecut „Transfăgărăşanul”. M-am întors, m-a întrebat şeful: „A fost greu?” I-am spus că a fost foarte greu, dar am stabilit ceea ce aveam de stabilit. Să ştiţi că un ministru de interne care a domnit vreo 17 ani, un tip foarte deştept, Staicu Stelian, spunea aşa: „Un poliţist care spune: „am alergat după un hoţ de mi-am tocit pingelele trei-patru luni ca să-l prind”, nu-i un poliţist bun. Pentru că un poliţist bun este acela care are informaţia, se duce la un colţ de stradă la o anumită oră şi doar îl ia aşa, de ciuf şi îl agaţă. Deci asta înseamnă să ai reţea informativă.

Pentru cei care vor lucra în operativ, e bine să ştie că trebuie să aibă reţea informativă. În reţeaua informativă nu trebuie neapărat să aibă dosar omul, dar trebuie să aibă încredere în tine şi să-i capeţi încrederea; căpătându-i încrederea, omul se destăinuie. Dacă-ţi declini o competenţă oficială (dacă spui că eşti de la poliţie oamenii au reticenţe şi nu prea spun), dacă spui că eşti un alt organ, e bine… Dacă spui că eşti ziarist şi vrei să scrii un articol, îi fluturi aşa o legitimaţie, îţi spune foarte multe lucruri interesante. Oamenii se feresc să dea relaţii la poliţie, pentru că ştiu că sunt chemaţi să dea declaraţii scrise…

Cam aşa e cu munca de poliţie! Este foarte frumoasă… La investigaţie, am cunoscut foarte multă lume. Am cunoscut, de la gunoieri şi până la academicieni. De exemplu, am lucrat (în afară de lucrările mele de serviciu – aveam o normă, 30 de lucrări pe lună minimum… Eu făceam 40) timp de opt luni pentru doamna profesor Ana Aslan. Era o mare doamnă, de la care se furau cam 10.000 de dolari pe zi. După opt luni de zile, şeful meu de serviciu nu ştia ce lucrez, pentru că eu primisem ordin mai de sus. Când a aflat, a ieşit un mic tapaj, m-a lăsat pe urmă în pace. Apucasem să tai reţeaua respectivă, când am văzut că se îngroaşă gluma şi nimeni nu are curajul să mă apere… (aşa se întâmplă, să ştiţi, în munca de poliţie). Fiindcă sunt mulţi tineri de la Academia de Poliţie, printre dumneavoastră, vreau să vă spun: trebuie să fiţi foarte prudenţi şi numai când aveţi date concrete, date certe, să vă avântaţi să luaţi o hotărâre! Trebuie să mai analizaţi şi cu sufletul, nu numai cum scrie legea. Legea este una, iar legea se cam întinde, ca elasticul.

Aţi văzut acum cum e legea… Odată, am fost la nişte percheziţii, ordonate de şeful Judiciarului şi, între timp, doamna la care ne-am dus să facem percheziţia avea soţul prin Comitetul Central. Până am ajuns la birou, s-a iscat un tămbălău nemaipomenit şi şeful de serviciu s-a spălat pe mâini, zicând: „Da, eu v-am spus să faceţi percheziţie şi în două ore să-mi daţi rezultatul, dar voi nu ştiaţi că trebuie să primiţi aprobarea Procuraturii?”

289


De unde Procuratură, că noi luam o declaraţie că de bună voie şi nesilit de nimeni omul acceptă să i se facă percheziţie. A dat declaraţie, dar pe urmă ne-a reclamat. Deci, trebuie să fiţi foarte prudenţi în chestiunea asta.

Am avut şansa să învăţ munca de poliţie de la Horăscu Adrian, un mare poliţist, care a lucrat în poliţia veche, cu Ceacanica. Colonelul Ceacanica, acum general post-mortem, săracul, are o vitrină nemaipomenită la Muzeul Poliţiei, de la Târgovişte… A fost avansat la gradul de general după ce a murit, dar el merita dinainte să fie făcut general… Era un tip extraordinar, ştia fantastic munca de poliţie; am asistat la nişte anchete extraordinare. Foarte inteligent… foarte inteligent! Aplica metode deosebite, de parapsihologie, acest general Ceacanica. Era un tip fantastic! Fantastic! A scris şi o carte, care se găseşte la Academia de Poliţie: „Din amintirile unui criminalist”. S-o luaţi şi s-o citiţi, că e foarte interesantă!

Vă mai dau o sugestie, nu vă dau sfaturi: eu am stat două luni de zile la Şcoala de Securitate (în 1957, acolo, la Băneasa, era Şcoala de Securitate – Şcoala de Miliţie era pe Şoseaua Olteniţei). Ca să nu facem perioada de instrucţie, zece mari sportivi am fost luaţi de Clubul „Dinamo”. Ne-au repartizat acolo, la Băneasa. Nu mergeam la nici un program, decât la masă, în sala de baschet şi jucam baschet. Mergeam în oraş, la filme, şi mult timp mi l-am petrecut în bibliotecă. Aveţi nişte cărţi extraordinare acolo. Luaţi să citiţi Napoleon Bonaparte şi altele, pentru că sunt acolo nişte lucruri extraordinare. Aveţi de învăţat foarte multe dacă citiţi despre Napoleon Bonaparte. Am avut ocazia să călătoresc în vreo 17 ţări, ca sportiv şi cu soţia mea, ca simpli vizitatori. Am fost şi la Domul Invalizilor, să văd sarcofagul lui Napoleon Bonaparte. De fapt, împăratul este aşezat în şapte sarcofage, până la cel de marmură roşie, pe care l-a dat Alexandru I. Adică i l-a vândut, cu vreo 200.000 de franci, pe vremea aceea, când a fost adus din Insula „Sfânta Elena”.

Ce să vă mai spun eu despre Poliţie? E bine să învăţaţi câte ceva din fiecare carte pe care o citiţi, din fiecare film pe care-l vedeţi şi din tot ce este interesant. Trebuie să fiţi nişte oameni foarte receptivi (acum mă adresez tineretului). Eu sunt căsătorit, am doi copii. Soţia mea este aici, de faţă. Ea este muza mea pentru sculptură. Ea m-a inspirat şi m-a ajutat enorm. Mi-a pozat ca model pentru corpul feminin, în majoritatea sculpturilor, la majoritatea lucrărilor. Am primit sfaturi competente de la mai mulţi sculptori. Primul a fost Mircea Ştefănescu. Am primit şi de la domnul Adoc, a fost foarte amabil, mi-a făcut şi nişte desene. Domnul Adoc mi-a dat nişte sfaturi, m-a vizitat pe la atelier, de câteva ori, mi-a oferit şi un album, în 1996, cu o dedicaţie foarte frumoasă. Meseria pe care o practic acum, sculptura, este o meserie, să ştiţi. Cea mai mare imoralitate este să

290

I o n S i d e r i

practici o meserie pe care n-o cunoşti. Dacă o cunoşti, poţi să ieşi în lume, să te perfecţionezi, dar dacă n-o cunoşti e mai bine să n-o practici.

Este bine, în orice domeniu în care activaţi, să căutaţi să fiţi cât mai în faţă, să faceţi performanţă. De exemplu, de la doamna profesor Ana Aslan, am învăţat mai multe lucruri foarte interesante. Mi-a spus: „Domnule, să nu te laşi niciodată călcat pe bombeu, că rişti să fii strivit” Apoi: „Nici o dată să nu te apleci, chiar dacă eşti foarte respectuos, să nu fii slugarnic. Sunt unii care fac nişte plecăciuni din acestea, de 90 de grade. Să trăiţi, să… Foarte urât şi înjositor pentru persoana celui care face aşa! Să aveţi coloană vertebrală totdeauna, aşa este decent!"

Tatăl meu, pe care l-am iubit foarte mult, când am plecat la Bucureşti, mi-a dat şi el nişte sfaturi. Şi fratele lui mai mare, unchiul Nicolae (pe tata îl chema Ştefan), mi-a dat nişte sfaturi foarte bune. Unul dintre ele era următorul: „Să ai întotdeauna bani în buzunar, pentru că bărbatul care n-are bani în buzunar miroase a prost”. Sună cam prozaic, dar este foarte adevărat. Să ştiţi că dacă n-ai bani în buzunar nu prea ai curaj să faci nimic. Dacă ai bani în buzunar, eşti stăpân pe tine. De asta avem acum geambaşii ăştia de fotbalişti, care au ajuns oameni mari. Ei, la viaţa lor, ştiţi ce-au fost, nu mai e nevoie să vă repet. Erau prin faţă, pe la „Patria", pe la „Lido", pe la „Ambasador", acum este „Hilton". Într-un buzunar aveau săpunuri „Rexona”, „Lux”, în celălalt aveau „Kent”, „Marlboro” ş.a.m.d. Acum au ajuns să se joace cu milioanele de dolari. Sunt foarte mari şi foarte influenţi, şi-au înfiinţat chiar partide, vor chiar să candideze la Preşedinţie. Vă daţi seama, dacă ajungem pe mâna lor, ce iese din noi? N-o spun cu nici o răutate. Bravo lor, că au făcut avere, nu mă interesează cum au făcut-o. Totuşi, fiecare e bine să-şi cunoască lungul nasului, adică să se întindă până unde îi este plapuma.

Ca să mai fac o mică digresiune, vreau să vă spun ceva, revenind la sport. Când am tăiat reţeaua de la doamna profesor Ana Aslan, într-o săptămână, opt inşi au luat transferul către servicii mai bune, ceea ce mi-a dat de gândit, spunându-mi că ceva nu e în regulă. Într-o emisiune televizată, foarte frumoasă, numai cu poliţişti, cu Florin Călinescu, la Teatrul Giuleşti, am spus chestia asta pe scenă. Am spus despre cazul deosebit, cu Ana Aslan. Mi-am căpătat mare belea. Norocul meu a fost că mi-am luat măsuri de siguranţă şi am păstrat fotocopii la jumătate din documente. Jumătate din documentele originale le-am păstrat eu, jumătate le-am dat. Deci jumătate fotocopii şi originale le-am dat şi le-am ataşat la lucrare şi jumătate mi le-am păstrat eu. Nu le-am ţinut acasă, le-am dat în altă parte şi erau în mare siguranţă. În acest fel, mi-am salvat capul, pentru că doreau, chiar la propriu, să-mi ia gâtul. Să vă spun de ce: era vorba despre bani şi nu numai, pentru că pe urmă am făcut investigaţii foarte

291


serioase şi am ajuns la nişte rezultate extraordinare. Comitetul Central, prin Gospodăria de Partid (atunci era acolo domnul Mihai Gherem), primea bani necontabilizaţi, valută adică, de la Uniunea de Educaţie Fizică şi Sport, de la O.N.T. şi de la Institutul de Geriatrie. Doamna profesoară Aslan stătea în ţară cam 30 de zile calendaristice pe an. În rest, mergea la cazuri deosebite, în străinătate, la diferiţi bogătaşi, în America, în Anglia, în Franţa, în Italia, în Australia, în Japonia, astfel că venea foarte rar pe acasă. Prin urmare, nu ştia ceea ce se întâmplă. La un moment dat, a observat că o fură, că i-au desfăcut fişetul şi i-au furat formula Gerovitalului şi Aslavitalului şi au vândut-o la nişte italieni, care au şi început să fabrice. Am avut acolo pe cineva care m-a ajutat, un director adjunct şi o secretară. Nu vă spun numele, îi ştiu pe toţi. Directorul acesta adjunct este plecat prin străinătate acum, ceilalţi cred că au murit, şi doamna profesor a murit. Problema este că am ajuns să iau legătura cu preşedintele Consiliului de Miniştri, de pe vremea aceea, prin intermediul unui bun prieten de-al meu, Dragoş Simionescu, aghiotantul lui. Am avut o întâlnire inopinată, la Băneasa, prin spatele pădurii, pe unde se plimba şi juca tenis. I-am spus ce am făcut şi cam cum se pune problema cu situaţia mea, în continuare. Omul mi-a spus că am făcut o mare greşeală, fiindcă banii aceştia, adică valuta, n-o furau cei opt, de la Geriatrie. E adevărat că şi ei şi-au făcut vile prin Italia, dar ce au făcut ei pentru ei personal era un mizilic. Mi-a spus: „Banii aceştia mergeau la domnul Mihai Ene" – aşa am aflat unde merg. Când plecau soţiile şi copiii celor din Comitetul Central în străinătate, în afară de statul de plată oficial, care era o diurnă zilnică, pentru cazare şi pentru masă la un hotel de două stele şi masă la bufet expres, li se dădea câte un plic cu zeci de mii de dolari, pe acea vreme. Dacă eu am oprit reţeaua asta, pe urmă mi-au venit şi celelalte două; acolo n-am mai intervenit eu, i-am băgat pe alţii la înaintare. Le-am spus despre ce este vorba. Cam aşa se făcea treaba şi probabil că şi acum… Au încercat. Eu m-am dus pe urmă şi la Comitetul Central.

Acum, când îi văd pe aceştia, care spun: „Domnule, eu am fost revoluţionar…”. Domnul Maurer spunea: „Noi am fost vreo 600-800 de membri de partid, comunişti în ilegalitate, dar acum suntem vreo 80.000. Puţini am fost, mulţi am mai rămas!” Cam aşa este acum şi cu revoluţionarii. Adică, au fost foarte puţini cei care au avut curajul şi au ieşit în stradă, îi admir. Cu toate acestea, s-au făcut atâtea certificate de revoluţionar, atâtea certuri pe privilegii, privilegii extraordinare, încât deja s-a denaturat sentimentul de patriotism, care ar fi trebuit să predomine, pentru că s-a schimbat ceea ce s-a schimbat, în România.

Să vă spun şi câteva cuvinte despre sculptură. Deci, sculptura este o îndeletnicire a mea, din anul 1972. Am fost prieten cu Toma

292

I o n S i d e r i

Caragiu. La botezul fiicei mele, l-a adus în casă pe Mircea Ştefănescu, sculptor care, ulterior, în 1975, a câştigat premiul Academiei pentru sculptură. El a făcut 30 de monumente în ţară, printre care cel mai important este cel al lui Ştefan cel Mare, făcut la Vaslui. Numai Ştefan cel Mare, ecvestru, măsoară 7,5 metri. Este un monument foarte important, de talie europeană, ca şi monumentul domnului Adoc, de la Iaşi. Se poate vedea, când mergeţi spre Iaşi, pe la Podul Înalt, unde Ştefan cel Mare, cu oastea de patru ori mai mică şi având vârsta de numai de 35 de ani, a reuşit să salveze Moldova, că să nu fie transformată în paşalâc turcesc. A reuşit să învingă acea oştire otomană, care era nu numai înarmată extraordinar, dar era foarte disciplinată. Există o tactică de luptă. Napoleon Bonaparte spunea: „Vai de generalul care se duce pe câmpul de bătaie cu un singur plan de luptă!”. Voia să spună că trebuie să ai variante, iar Ştefan a avut nişte variante fericite. A câştigat 47 de bătălii. Cine n-a mers la Putna, să aprindă o lumânare la mormântul lui Ştefan cel Mare, care se află chiar în Mănăstirea Putna, este bine s-o facă. Este foarte frumos acolo, iar sarcofagul lui este impunător. Poate că noi existăm datorită lui Ştefan cel Mare. Acum a fost sanctificat şi se numeşte Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe bună dreptate (cu toate că Miron Costin îl categorisea altfel, în timpul vieţii – ştiţi dumneavoastră cum îi spunea)…

Am doi copii: un băiat şi o fată. I-am crescut foarte bine, sunt foarte mulţumit şi mândru de ei. Vasile Militaru spunea într-o poezie, foarte frumos:

Pe copil să-l ţii în frâne De vrei om, la toţi să placă. Nu-l lăsa orice să-ngâne, Nu-l lăsa orice să facă, Nu-l lăsa după plăcerea-i Unde vrea el să se ducă. Din acelaşi lemn se scoate Şi icoană şi măciucă.

E frumos, nu-i aşa? Să vă mai spun despre sculptură, câte ceva aşa, frumos! Cu poliţia am terminat. V-am făcut să deveniţi poliţişti, până la urmă, sper… şi să aveţi mare grijă, să respectaţi ordinele. Vedeţi, însă, că cei care au respectat ordinele (cum a fost, de exemplu, maiorul Rodeanu), au făcut cinci ani de puşcărie, numai pentru că au respectat ordinele. Trebuie ca prin filtrul minţii dumneavoastră şi prin inimă să puneţi în practică ceea ce vedeţi, pentru că ordinele sunt foarte bune, legile sunt foarte bune, dar trebuie aplicate cu grijă (vedeţi, cum aplică şi judecătorii noştri, la ora actuală, legile ţării). Deci, sculptura este foarte frumoasă, am furat meserie. Pot să vă spun, în privinţa asta, cu toată sinceritatea, că artiştii lucrează cu uşile închise, ca să nu fie

293


deranjaţi şi fiecare are metoda lui de lucru, iar dacă îi deranjezi, nu prea este în regulă. Eu, având nişte legitimaţii de acoperire, după ce am învăţat, am avut posibilitatea, ani de zile, să intru în diferite ateliere de pictură şi de sculptură şi să pun întrebări naive, chipurile, dar prin care aflam foarte multe secrete. Sunt extraordinar de multe secrete. Şi acum mai descopăr ceva, chiar după 32 de ani de sculptură, încă mai descopăr ceva, încă mai văd câte ceva dacă merg într-un atelier. Majoritatea lucrărilor le lucrez direct în lemn, cu o şlefuire deosebită. Pentru aceasta, am nişte instrumente speciale. Fără instrumente, să ştiţi că nu faceţi nimic, aşa cum spunea şi Michelangelo, acum 500 de ani...

Din nou, voi face o digresiune. Mulţi îmi spun şi chiar îmi scriu în caietele de impresii de la expoziţie: „Aveţi mânuţe de aur…" şi nu ştiu ce… Nu-i adevărat, eu nu am mânuţe de aur, fiindcă totul pleacă de la creier. Michelangelo, acum 500 de ani, vorbea despre mâna care se supune intelectului. Deci, mâna este tot un fel de instrument, ca şi dalta, care se opreşte şi ciopleşte atât cât este nevoie. Comanda pleacă de la creier. Deci, un om cu cât este mai inteligent, cu atât face lucruri mai frumoase şi mai grozave. Nu mâna face, creierul face. Îmi place ceea ce fac. Fac cu mare pasiune. De fapt, am avut patru pasiuni în viaţa mea, extraordinare. Nu le spun în ordinea lor, le spun invers. Prima a fost sportul de performanţă, a doua a fost poliţia, a treia sculptura şi a patra femeile. De fapt, să ştiţi că femeile sunt pe primul loc…

Prima mea expoziţie a fost lansată la Casa de Cultură a Ministerului de Interne. Pe 16 noiembrie, voi avea un nou vernisaj tot aici, la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Am mai avut o expoziţie şi în ianuarie, tot aici, dar numai de patru zile, împreună cu doamna Doina Raţiu-Pongracz, fostă mare campioană de caiac. Prima călătorie în străinătate am făcut-o împreună, cu avionul spre Sofia, în 1958. Dânsa a fost selectată în lotul olimpic pentru Roma, dar a fost preferată o secretară, a preşedintelui Federaţiei de caiac-canoe… Deci, doamna n-a mers la Jocurile Olimpice. A pierdut o ocazie, pentru că antrenorul este cel care decide cine merge şi cine nu merge. De exemplu, eu l-am admirat foarte mult pe fotbalistul „Ochi-albaştri” (este vorba de Dobrin). Ieşise şi ţuica „Ochii lui Dobrin”. Dobrin a fost un mare fotbalist, extraordinar. Eu îl consider mare pe el, alături de Dudu Georgescu, care a luat două ghete de aur. Dudu Georgescu a fost un mare fotbalist român. A cucerit, în Europa, de două ori „Gheata de aur”, ceea ce nu este la îndemâna oricui. Dumitrache, iar, un mare fotbalist, extraordinar… A jucat în echipa lumii! Acest fotbalist, acum, este într-o mare derută – şi eu n-am decât un sentiment de compasiune pentru el, fiindcă să ştiţi, cale de întoarcere nu mai are (după părerea mea, după experienţa mea de poliţist şi după ce am vorbit cu Horescu Adrian şi Ceacanica)…

294

I o n S i d e r i

De exemplu, în cariera lui, poliţistul Horescu Adrian îmi spunea

cam aşa: „Măi, Neluţule, din 1.000 de hoţi cărora le-am instrumentat dosare penale şi i-am băgat la puşcărie, unul singur s-a lăsat de furat! Din 1.000, unul a devenit om şi s-a lăsat de furat!” În momentul când iei droguri, deşi chiar să vrei să te laşi, nu te mai poţi lăsa. Ăsta a fost un mare talent şi el… bine, n-a ajuns în „echipa lumii”, ca Dumitrache, n-a ajuns ca Dudu Georgescu. Este foarte mediatizat, i se spune „Briliantul”… Bine, dacă el a fost briliant, atunci Pelé, Maradonna şi alţii, Eusebio, care într-adevăr… Toţi aceştia ce au fost, dacă el e briliant!? Briliant cu 14 tatuaje, cu nu ştiu câţi cercei în urechi… adică i-au înnebunit banii pe fotbalişti, la ora actuală. Au sume incomensurablie. Deci i-a scăzut lui Mutu salariul de la Chelsea, unde joacă acum, de la 90.000 de euro pe săptămână la 20.000… Situaţie în care, săracul, o s-o ducă foarte greu! Zice că are strânşi vreo 10.000.000 de euro până în prezent. De, banul ăsta cam înebuneşte…

Să vă spun ceva, de George Coşbuc, foarte frumos! Iată: Pe un spine, poţi să-l răsădeşti şi în rai Şi hrană, miere şi nectar să-i dai! El tot din ghimpos va fi şi veşnic spine Amare boabe dând şi nu smochine. De cei ce vând parfum, când eşti atins, Pe haine porţi mirosul lor distins, Dar de te atingi de cei ce vând cărbune, Pe haine, fum şi zgură ţi se pune. Poţi face strâmbături din drepţi copaci, Dar pe cei strâmbi, mai drepţi nu poţi să-i faci! Pe-un negru nici trei mări nu poa’ să-l spele Şi-un rău născut, va face veşnic rele!

Tare mi-e teamă că Mutu nu mai are cale de întoarcere! Dacă a

apucat să guste din fructul oprit, cum au gustat Adam şi Eva în Rai, s-a terminat cu el! O să vedeţi dacă timpul viitor îmi dă dreptate sau nu! Bine, să dea Dumnezeu să fie el unul din acei 1.000 despre care v-am povestit înainte, care să nu mai ia droguri de acum încolo! Mă îndoiesc! Cine se apucă de fumat nu se mai poate lăsa… Tatăl meu s-a lăsat de fumat, pentru prima oară, la 32 de ani. De atunci, s-a lăsat de vreo 40 de ori! Cel mai uşor lucru este să te laşi de fumat. V-am spus, s-a tot lăsat, de vreo 40 de ori! Şi la 85 de ani şi jumătate, când a trecut în lumea umbrelor, tot fuma… Depinde de organism. A încercat de atâtea ori să se lase! Şi drogurile sunt la fel, sunt groaznice!

Păi, staţi puţin, să mă mai laud un pic! Am sculpturi în trei muzee, printre care şi Muzeul Sportului, de aici… Diplome, medalii… se fac nişte

295


expoziţii itinerante în diferite oraşe ale ţării, organizate de Muzeul Sportului, al cărui director este Nicolae Petrescu. Sunt chemat şi eu, la fiecare expoziţie. Am fost şi la Constanţa – expoziţia a durat două luni. Am fost la Călăraşi şi la Slatina; suntem primiţi peste tot, foarte frumos şi e foarte plăcut. Acum, se pare că expoziţia este plecată pe la Craiova.

— Cum aţi reuşit să ajungeţi la un nivel atât de înalt, în trei domenii diferite, ca sportiv, om de artă şi poliţist? — Este foarte simplu: tot ce am făcut, am făcut cu pasiune! În

orice domeniu artistic, profesional, pasiunea e cea care te face să faci performanţă! Dacă nu faci performanţă şi eşti la mijlocul plutonului, nu realizezi nimic! Dacă vrei să te autodepăşeşti, în orice domeniu activezi, atunci trebuie să depui foarte multă pasiune. De exemplu, soţia mea, când am învăţat sculptura, 27 de zile din 90 (deci, în trei luni, 27 de zile şi nopţi), am stat împreună cu soţia mea, în atelier şi am pus-o, săraca, să stea nemişcată, în poziţii obositoare, incomode, ca să-mi pozeze ca model. Nu glumesc, vorbesc foarte serios! N-am dormit! Acesta este adevărul. Deci, răspunsul este: pasiunea!


296

PREOT IONEL DURLEA

Preotul Ionel Durlea, parohul Bisericii Sfântul Gheorghe Vechi, din Bucureşti are, în plan profesional, o carieră de excepţie: şef de serviciu în Sectorul pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Române, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, cursuri de specialitate la Colegiul „Selly Oaks”, din Birmingham, Marea Britanie. Pentru scurtă vreme (2000–2001) a fost preot militar la Secţia Asistenţă Religioasă din Ministerul Administraţiei şi Internelor. Cărturar în sensul cel

mai desăvârşit al cuvântului, autor de lucrări de teologie misionară (între care „Ghid teologic şi misionar” – 2000 şi „Mic dicţionar teologic” – 2001, ambele apărute la Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor), preotul Ionel Durlea este, deopotrivă, duhovnic şi învăţător, în special al tineretului şi familiilor din parohia sa, susţinând astfel apostolatul creştin.

ă mulţumesc pentru invitaţie. În primul rând, nu vin pe un teren străin, să spun aşa, nu mă jenez de dumneavoastră, am

avut timp suficient să cunosc lumea din Ministerul de Interne – mai puţin pe studenţii de la Academia de Poliţie, pentru că, în perioada în care am fost eu aicea, n-am reuşit să ajung personal la dumneavoastră, nici măcar o dată. Însă am oarece experienţă cu studenţii şi aş vrea ca, după ce vă voi expune câteva probleme care cred eu că sunt pertinente, legate de familie, în ziua de astăzi, începând de la căsătorie, pentru că noi, teologii, nu-i aşa, privim lucrurile şi creştineşte, să avem şi întrebări pe marginea celor ce le voi spune.

V

E drept, că dintotdeauna lumea a fost în mişcare şi acum, mai mult decât oricând, este o continuă schimbare. Precepte care vin şi trec, mode care ne dau peste cap, de multe ori idealuri, însă dincolo de toate aceste lucruri care ne presează şi pot să fac referire chiar la temerile pe care le avem şi le are societatea în general faţă de schimbările ce se anunţă odată cu integrarea europeană, odată cu intrarea noastră şi participarea efectivă – pentru că acum este o semi-participare, aşa, la pactul Nord-Atlantic, şi toate câte ni se pun înainte. Eu le-aş privi, şi le privesc, ca pe lucruri care trec, pentru că aşa au fost dintotdeauna în istoria lumii. Sunt mode şi interese, ca să le numim prescurtat pe toate, însă instituţia de bază a omenirii, care este familia, a dăinuit şi va dăinui întotdeauna. Şi va

297


supravieţui tuturor acestor lucruri care vin şi trec peste omenire. De aceea, contextul social nu trebuie neglijat. Pentru că îşi pune o amprentă puternică asupra modului de viaţă a fiecăruia dintre noi şi al celor care vor să-şi întemeieze o familie – şi m-aş referi aici, îndeosebi, la munca pe care o veţi desfăşura dumneavoastră de-a lungul vieţii, care vă va solicita atât de mult, încât veţi fi nevoiţi uneori să lăsaţi pe planul doi familia, pentru că veţi fi chemaţi de societate, veţi fi folosiţi de societate. Şi atunci întrebările vin firesc, fie din partea voastră, fie din partea celor cu care vă veţi întemeia o familie. Bine, noi suntem slujitori ai societăţii, dar până unde merge această dăruire de sine în faţa societăţii şi unde trebuie să se oprească, ca să putem, la fel de mult, dărui familiei şi unităţii, integrităţii acesteia? Cum vă spuneam, aş pleca de la textele slujbei cununiei, pentru a vă demonstra în ce constă unitatea acesteia, unitatea familiei, şi forţa ei în cadrul societăţii. Cum privim creştineşte familia şi dăruirea fiecăruia dintre noi, ca parte a familiei? În Scriptură se spune că de la început, Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia. În rugăciunile pe care noi le rostim, începând de la logodnă – logodna care este nimic altceva decât făgăduinţa celor doi tineri, unul înaintea celuilalt, a păstrării iubirii şi a întăririi iubirii dintre ei, tainic. Pentru că de aicea pleacă unitatea familiei, de la taina sufletului fiecăruia. Nu poţi să făgăduieşti cuiva iubire, dacă nu este într-adevăr acea iubire în sufletul tău. Şi, plecând de aici, făgăduinţa se face apoi în faţa unor martori. Este un aşa-zis „contract social“, dacă vreţi să numim în felulul acesta logodna. Pentru că ea are o istorie veche de când lumea şi se întemeiază pe Scriptura Vechiului Testament, când doi tineri cereau acordul părinţilor să fie împreună, să îşi unească destinele şi, prin acest acord, apoi, părinţii îşi dădeau binecuvântarea lor. Toate lucrurile acestea aveau o tentă religioasă în familie. Mai târziu, creştinismul preluând această mărturisire a celor doi tineri în faţa părinţilor, vin şi întăresc mai mult făgăduinţa lor în faţa altarului, înaintea lui Dumnezeu. De aceea logodna, care precede căsătoria, se face tot în biserică. Se face fie separat de cununie, fie împreună cu cununia. Iar în rugăciunea din cadrul acesteia se pleacă tocmai de la creaţia lui Dumnezeu: „Dumnezeule, care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă". Aşadar, se face apel la dragoste, care creează între cei doi o legătură şi este mărturisită ca legătura ce nu se întrerupe, datorită cuvântului şi hotărârii care se dă, şi practic, asigură unirea celor despărţite, deci adunarea a două entităţi care se regăsesc în această iubire şi refacerea creaţiei primordiale a lui Dumnezeu. Pe acest lucru se întemeiază toată slujba căsătoriei: pe cuvântul celor doi şi pe dragostea lor. Dincolo de ceea ce ne prezintă societatea, cum că doi tineri se pot uni şi pot să convieţuiască împreună, de comun acord ş.a.m.d., urmărind interese comune şi bazându-se pe

298

I o n e l D u r l e a

legislaţia în domeniu – aţi studiat-o, sau poate o s-o studiaţi, este legislaţia familiei, însă în ceea ce priveşte unitatea pe care o săvârşim şi-o facem în cadrul cununiei este una care nu se va întrerupe prin nici un alt act sau „contract social“. Mă refer aici la divorţ. De aceea, biserica în general – cea ortodoxă este puţin mai permisivă – dar Biserica romano-catolică nu permite divorţul. Mărturisind înaintea lui Dumnezeu că dragostea este legătură neîntreruptă, înţelegem lucrul acesta, că ea va dura până la sfârşitul veacurilor. Aşa cum omul se naşte ca să trăiască veşnic, şi nu se întrerupe nimic din comuniunea cu Dumnezeu la trecerea noastră la cele veşnice, la fel şi dragostea în căsătorie va rămâne veşnică între cei doi, este mărturisire veşnică înaintea lui Dumnezeu. Faptul că îngăduim în Biserica ortodoxă ca atunci când doi soţi se despart să revină în faţa altarului, este doar un „pogorământ“ (o cădere din starea iniţială), şi de aceea şi slujba care se face a doua oară nu este slujba cununiei propriu-zise, ci este mai mult o slujbă de pocăinţă, de mărturisire, de părere de rău şi de umilinţă a celor doi în faţa lui Dumnezeu, mărturisind în felul acesta neputinţa lor, faptul că au ajuns să îşi calce făgăduinţa primă şi să vină să ceară de la Dumnezeu milostivire, ca să nu trăiască în desfrânare. Pentru că iarăşi, un lucru esenţial pe care îl cerem în slujba cununiei, şi pe care îl subliniem în una din rugăciuni, este acea însoţire după voia lui Dumnezeu, şi este numită aici „Din voia ta se face însoţirea cea după lege şi naşterea de prunci dintr-însa". Nu este vorba de o lege omenească, ci este vorba de legea lui Dumnezeu, amintită mai devreme, anume că a unit Dumnezeu cele despărţite, le-a binecuvântat şi le-a făcut să fie un singur trup; iarăşi, într-una din rugăciuni spunem „Încununează-i într-un trup, uneşte-i într-un gând, în acelaşi gând." Asta nu înseamnă un tipar anume, ci ne rugăm ca Dumnezeu să le dea aceeaşi gândire celor doi, spre vieţuirea împreună. Adică să-i facă să gândească unul pentru celălalt, nu unul în locul celuilalt. De regulă, cam aşa se întâmplă: unul gândeşte în locul celuilalt, nu pentru celălalt. Atunci când gândim pentru celălalt, în virtutea iubirii pe care ne-am făgăduit-o, nu putem decât să gândim frumos, să gândim pozitiv, să gândim bine, de bine, pentru celălalt. Şi atunci, în lucrul acesta se îmbină şi se împlineşte legea lui Dumnezeu. Care lege, de multe ori, este primită de cei tineri, mă rog, când vin la cununie, dar nu neapărat de ei, ci de cei din jur, cu zâmbete pe faţă. Pentru că într-una din rugăciuni preotul spune aşa: „Dă (după ce le spune numele) roabei tale acesteia să se plece întru toate bărbatului său, iar robului tău acestuia să fie cap femeii, ca să vieţuiască după voia ta, după legea ta". Ei bine, vă spuneam că mulţi zâmbesc. Sau că alţii înţeleg lucrul acesta ca şi cum „Dacă mi-ai dat cuţitul în mână nu mai stăm de vorbă". Adică eu sunt capul, eu gândesc, eu spun, şi de regulă se mai întâmplă că şi eu execut – „femeia ştie să se strecoare“ – asta ca o

299


paranteză. Însă, în sensul creştin al iubirii, lucrul acesta este înţeles foarte direct şi foarte clar. Dumnezeu spune că „bărbatul să fie cap femeii“, dar în acelaşi timp le spune ucenicilor lui, care au fost cei mai apropiaţi de Hristos şi cărora le-a dat întâietatea slujirii în Biserica sa că „Cine vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul celuilalt. Pentru că şi eu am venit să vă slujesc vouă şi atunci bărbatul care este chemat să fie cap familiei sale este cel dintâi obligat să-şi slujească familia, să se dăruiască acesteia.“ Şi această dăruire nu se face din obligaţie, ci din iubire. Făcându-se această dăruire din iubire, logic, nu poţi răspunde iubirii decât tot cu iubire. Şi atunci se împlineşte acest cuvânt al Scripturii, iubirea fiind legea lui Dumnezeu pentru toate. Cel dintâi slujind, celălalt răspunzând slujirii dragostei jertfelnice. În taina cununiei, de asemenea, se cere, pentru cei care vin înaintea lui Dumnezeu, „viaţă paşnică, lungime de zile, dragoste unuia către altul întru legătura păcii.“ Deci dragostea să fie cea care aduce întotdeauna stabilitate în sânul familiei, „dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată.“ Şi, cu siguranţă aţi participat la cununii, aţi văzut că alături de numele celor doi tineri sunt pomenite numele marilor patriarhi din Scriptură. Nu sunt alţii decât marii întemeietori de neamuri, de popoare. De aceea, se cere „seminţie cu viaţă îndelungată.“ Adică de la cei doi chemaţi şi uniţi de Dumnezeu acum se reîncepe viaţa lumii, se naşte un neam. În momentul acela, Dumnezeu a creat din nou lumea şi responsabilitatea care le revine celor doi este tocmai de a naşte şi de a creşte un neam demn de Dumnezeu. Deci rostirea acestor nume împreună cu ale tinerilor nu este întâmplătoare. Este logica după care, în permanenţă, Dumnezeu începe din nou crearea lumii. De aceea nu se va stinge niciodată neamul lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem această responsabilitate şi, cum spuneam, nu doar de a da naştere acestui neam, ci şi de a-l creşte. Pentru că, prin creşterea lui, numele noastre vor dăinui în timp în sufletul lor, în memoria lor. Şi avem în faţa ochilor, fiecare, pe părinţii noştri, pe strămoşii noştri şi tot timpul, pe linia directă, când ne întoarcem în timp, ne vedem rădăcina din care Dumnezeu ne-a dat viaţă. De aceea, responsabilitatea noastră, atunci când ne întemeiem o familie, este de a rămâne în permanenţă slujitori ai acesteia şi mărturisitori ai lui Dumnezeu. De aici plecând, relaţia care trebuie să se creeze între soţi – am vorbit destul de mult despre ea – este una de iubire, de sinceritate, de prietenie. Nimic nu este mai frumos decât prietenia. Pe ea va rămâne aşezată toată vieţuirea de după momentul primirii binecuvântării lui Dumnezeu. Să nu credeţi că aşa-zisele nebunii din dragoste, îndrăgostirile acelea de moment, sau interesele care survin la un moment-dat în anumite cupluri vor ţine familia unită, o vor arăta trainică şi frumoasă înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce va ţine familia, temelia familiei de fapt, este prietenia. În prietenie nu intră

300


decât dragostea. Intră şi sinceritatea, şi onestitatea, şi demnitatea. Pentru că aţi auzit că Biserica ţine enorm la un lucru anume: la curăţenia celor doi. Acesta este motivul şi pentru care mireasa vine îmbrăcată în alb în biserică, simbolul curăţeniei, al fecioriei, al demnităţii. Într-o prietenie adevărată, această demnitate se poartă pentru că, aşa cum vă spuneam, unul gândeşte pentru celălalt. Şi se gândeşte la demnitatea celuilalt. Respectând demnitatea celuilalt se respectă pe sine, aşa spune un alt text din cununii, anume că: „Ce-l ce-şi respectă femeia sa, pe sine se iubeşte.“ Şi atunci dăruirea aceasta de prietenie şi de respect şi de demnitate este înfăţişată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în momentul respectiv, tinerii primesc pe cap cununiile. Este simbolul puterii şi al demnităţii cu care au venit înaintea lui Dumnezeu, dincolo de simbolul şi semnul mântuirii pe care le-o oferă Dumnezeu. Ei sunt încununaţi întocmai ca împăraţii lumii, pentru că atunci devin împăraţii creaţiei şi al neamului pe care îl vor naşte. Dar, în acelaşi timp, devin şi martiri ai lui Dumnezeu. Sunt încununaţi prin acele cununii, ca semn al martirajului dintre ei. De ce lucrul acesta? Pentru că atât căsătoria cât şi familia sunt şi loc de jertfă. De jertfelnicie, de dăruire, până la sânge, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „până la mucenicie“. De aceea, la noi cuvântul care exprimă lucrul acesta este tocmai termenul de căsătorie – de la „casnă“, nu neapărat de la „casă“, de la locul unde se adună familia, dar şi de la „casnă, de la mucenicie“, de la luptă pentru celălalt şi dăruire pentru el. Dacă într-o familie egoismul pune stăpânire pe unul dintre soţi, acea familie nu are viaţă lungă. Ceea ce poate salva familia, indiferent de timpul în care ea este aşezată şi de vicisitudinile care vin peste ea, este tocmai această „împreună mucenicire“ înaintea lui Dumnezeu. Semn al puterii, al înnobilării şi al veşniciei legământului este şi inelul pe care îl purtăm pe mână, verigheta pe care o primim la căsătorie. Nu vă uitaţi la mine că n-o mai port, sunt preot şi există o regulă, ca atunci când primim taina hirotoniei să primim o aşa-zisă a doua cununie. Deci este comparată de multe ori hirotonia cu căsătoria şi cu logodirea veşnică al celui ce devine slujitor al altarului cu Biserica. Biserica, în întregul ei, este privită ca o „Maică născătoare de mântuire“. Nu este obligatoriu să dăm jos inelul de logodnă dar, mă rog… Revenind la cununie, v-am prezentat toate aceste lucruri pentru că ele constituie baza a ceea ce noi numim apoi „familie“. Însă în relaţiile de familie mai sunt legăturile dintre părinţi şi copii. Am vorbit şi despre acestea succint, spunând că demnitatea şi frumuseţea cu care ne naştem şi ne creştem copiii face ca, peste timp, numele nostru să dăinuiască şi atunci când, aşa cum spune Scriptura, ne ajunge bătrâneţea, să nu plecăm fruntea în pământ fiindu-ne ruşine de urmaşii noştri. Relaţiile acestea tind pe zi ce trece să se degradeze, la fel ca şi relaţiile dintre soţi. Există o modă – iarăşi, ştim bine, suntem bombardaţi cu

301


tot felul de informaţii – tinerii au posibilităţi imense la ora actuală să îşi satisfacă orice dorinţă, orice fantezie, se propovăduieşte pe micul ecran şi nu numai deplină libertate, însă să nu uităm că suntem chemaţi de Dumnezeu să fim încununarea creaţiei sale. Şi plecând de la această idee, trebuie să rămânem noi înşine, indiferent de lucrurile care ni se pun înainte. E foarte uşor să devenim altceva decât ceea ce trebuie să fim, pentru că răul se săvârşeşte mult mai uşor. Binele este cel care se face cu trudă, în timp. Şi dacă nu avem suficientă înţelepciune şi răbdare, de multe ori ajungem să renunţăm chiar şi când ne apropiem de sfârşitul lucrului nostru. Răul însă ni se oferă pe tavă. Şi de multe ori, vorbesc Părinţii bisericii, diavolul ne ispiteşte – noi am căpătat o dexteritate extraordinară de a da vina pe diavol totdeauna, aşa cum Adam a dat vina pe femeie ş.a.m.d. – Dăm aşa des vina pe diavol: dacă m-a ispitit… ce să fac, asta e. Ei, Diavolul, „săracul“ – spun aşa pentru că uneori nebunia omului întrece chiar şi imaginaţia diavolului – diavolul săracul stă şi el undeva acolo şi doar îşi aruncă ispitele în faţa noastră. Ori noi, atunci când primim aceste semnale, conştiinţa noastră judecă la modul că n-o să fie cine ştie ce lucru dacă eu fac asta sau astălaltă. Însă după ce am făcut răul, tot conştiinţa este cea care se trezeşte şi care ne acuză atât de mult, încât ne duce în pragul deznădejdii. Şi, de aceea, gândim, de multe ori, că în viaţa noastră există această neputinţă de a alege. Sau, ne mai gândim că nu suntem suficient de puternici ca să alegem noi înşine şi cerem să aleagă altul în locul nostru, să ne îndrume altul ce trebuie să facem, să gândească altul pentru noi. În nici o relaţie, şi mai ales în căsătorie nu trebuie să lăsăm să gândească altul în locul nostru. Conştiinţa trebuie să fie mereu trează, să gândească doar la întărirea relaţiei dintre soţi. De aicea pleacă lucrul care se revarsă şi în societate. O familie care gândeşte pozitiv, care gândeşte bine despre sine şi în sânul ei nu poate să gândească altfel în societate. Indiferent cât rău ar vedea în societatea respectivă, indiferent câte obstacole ar întâmpina sau cu cine ar avea de-a face într-un moment sau altul. Ştim că sunt şi oameni vicleni, că sunt şi oameni interesaţi, că sunt şi fel de fel de ispite etc., însă dacă avem această întărire de la familie, dacă totdeauna ştim că atunci când ne loveşte cineva din societate ne putem întoarce la familie şi putem să ne sprijinim unii pe alţii, că acolo este izvorul puterii noastre, vom reuşi, sperăm, să trecem peste orice greutate. De aceea, închei spunându-vă că cel mai potrivit lucru, cel mai firesc şi cel mai normal este să începem viaţa de familie cu această binecuvântare a lui Dumnezeu. Este aşa cum a poruncit Dumnezeu – cuvântul a zidit lumea, zidirea care ni se face pentru viaţa pe care o vom petrece în familie şi pentru viaţa veşnică cu Dumnezeu. Nu putem să privim lumea atunci când nu începem cu această binecuvântare, decât ca o lume care se învârte în

302


jurul intereselor proprii. Dar când primim binecuvântarea de la Dumnezeu, lumea o putem privi şi o privim mereu ca pe binecuvântarea lui, pentru că această creaţie, întregul univers al lui Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura, este „bun foarte“. De aceea, bunătatea şi frumuseţea plecând din noi, ca dăruire în familie, ca dăruire a familiei pentru lume, nu face nimic altceva decât să aducă un spor de frumuseţe lumii lui Dumnezeu. Nimeni în locul nostru nu va înfrumuseţa mai mult şi mai bine această lume. Dacă nu suntem noi în stare, dacă prin ceea ce gândim şi trăim o degradăm pe zi ce trece, clipă de clipă, lumea lui Dumnezeu se va degrada odată cu noi. Nu va pieri, dar se va degrada odată cu noi. Frumuseţea ei se va eclipsa – nu va dispărea. Pentru că Dumnezeu rămâne veşnic frumos. Şi lumea lui, în esenţă, este veşnic bună. Însă neputinţa noastră va face, sporind pe zi ce trece, să pară – Dumnezeu şi lumea – un nonsens. Şi ştiţi bine că s-a propăvăduit mult lucrul acesta, multă vreme, şi sunt convins că fiecare dintre voi, la un moment-dat, v-aţi pus întrebarea „De ce nu mă ajută Dumnezeu în clipa asta? Eu am nevoie de Dumnezeu acum. Nu mâine, nu poimâine, atunci nu mă mai interesează” Şi, aşa cum spune Scriptura, îl ispitim pe Dumnezeu, îl punem la încercare. Ei bine, sunt lucruri pe care le înţelegem mult mai târziu, sau doar cu timpul, în timpul vieţii noastre. Pentru că, dincolo de tot ceea ce se întâmplă cu noi, să ştiţi, nimic nu este la voia întâmplării. Totul are un rost în viaţa noastră. Doar că înţelegerea lucrurilor care ni se întâmplă sau ni se par nouă că ni se întâmplă, vine odată cu străduinţa noastră de a le înţelege, sau cu înţelepciunea care vine într-un timp sau altul. De ce nu primim de la Dumnezeu într-un moment anume răspunsuri la o cerere arzătoare? Poate să fie o cerere de viaţă şi de moarte, să spunem aşa. Pentru că Dumnezeu ştie că în momentul acela nu ne-ar folosi. Nu ne-ar folosi spre ce gândim noi. Şi înţelegem lucrul acesta mult mai târziu, însă Dumnezeu, ştiindu-l, nu ni-l dă în momentul acela. Ne convingem, dacă stăm şi analizăm lucrurile, cu sinceritate, dacă ne războim cu Dumnezeu, ajungem să nu mai înţelegem nimic din toate aceste lucruri. Şi, de multe ori, Dumnezeu face ca celor care ajung în acest război să le dea ceea ce voiesc. Atunci vă uitaţi în jurul vostru şi spuneţi: „Bine, dar parcă Dumnezeu ăsta e nedrept, aşa. Îi dă tot ăluia care are.” Sau: „Ăsta n-a făcut nimic bun înaintea lui Dumnezeu. E de-o răutate şi de o perfidie, de ce are mai mult decât mine? Ce se întâmplă? Unde e dreptatea lui Dumnezeu?” Ei bine, acolo Dumnezeu lucrează cu îngăduinţă ca acea conştiinţă laxă să vină să înţeleagă măcar un pic din voia lui Dumnezeu, să se întoarcă la Dumnezeu. Însă celui care are răbdare, celui care cere susţinut înaintea lui Dumnezeu şi se convinge pe sine că lucrul acela îi va fi de folos, Dumnezeu i-l dă. După ce se va convinge. Ca nu cumva primindu-l să se întoarcă tot împotriva lui Dumnezeu să spună

303


„Doamne, dar ce, n-ai ştiut că nu-mi trebuie, că mi se face mai rău prin lucrul ăsta? De ce mi l-ai dat? Eu ţi l-am cerut, dar tu ştiai mai bine decât mine! De ce mi l-ai dat?” Aşa că înţelepciunea lui Dumnezeu nu lucrează ca înţelepciunea noastră, şi de aceea, păstrând rânduielile legii lui Dumnezeu aşa spuneam şi despre căsătorie, ajungem în timp să ne bucurăm de ele, să ne folosim de ele, când trec peste noi anii, când trec nebuniile şi gândurile tinereţii. De aceea, există foarte multe rugăciuni care preiau un text al Scripturii: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne!” Pentru că orice păcat săvârşit din neştiinţă poate să fie iertat. Însă Dumnezeu nu poate să ierte lipsa de interes, lipsa de dorinţă de a şti. De aceea, toată credinţa noastră în Dumnezeu şi toată vieţuirea cu Dumnezeu se bazează pe cunoaştere. Iar această cunoaştere şi această împreună-trăire cu Dumnezeu se face după chipul familiei. Pentru acest lucru este numită familia sfântă. „Sfânta familie“. Iar Vechiul Testament până la descoperirea mântuirii în Hristos vorbeşte despre relaţia lui Dumnezeu cu lumea ca despre relaţia despre bărbat şi femeie. Despre acea relaţie curată a familiei în care Dumnezeu se străduieşte, dincolo de neputinţele lumii şi de pervertirea şi de lipsa ei de constanţă să păstreze lumea lângă sine, în cadrul familiei sale, în sânul, cum spunem teologii, în sânul Sfintei Treimi. Plecând deci de la toate aceste considerente şi arătându-vă ce înseamnă familia din punct de vedere creştin, puteţi să faceţi o comparaţie între aceasta şi contractul social – să-i spunem aşa – dintre doi oameni care merg doar la Sfatul Popular şi spun că acolo se unesc în virtutea unui respect pe care doar şi-l declară unul altuia şi a unei obligaţii puse de un legiuitor omenesc.

Vă mulţumesc foarte mult şi aştept întrebări. — Care este părerea Bisericii ortodoxe în legătură cu problema

căsătoriilor mixte? Iar a doua înterbare este: Ce sfat le-aţi da unor tineri proaspăt căsătoriţi?

— Căsătoriile mixte – sper că te referi la căsătoriile inter-religioase – în Biserica ortodoxă sunt, în speţă, acceptate. Concret, căsătoria dintre un ortodox şi un catolic nu este nici un fel de problemă, nu ridică nici un fel de problemă, pentru că „tainele“ sunt recunoscute reciproc. Se pune problema celor care nu au“taine“. Deci vorbesc de cultele neo-protestante, care nu au „taine“, nu recunosc „sfintele taine“ şi, bineînţeles, de necreştini. În aceste situaţii, şi Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă pune condiţia ca cel care vrea să se căsătorească cu un ortodox, fie soţ, fie soţie, să fie mai întâi botezat. Dacă nu este botezat creştin, în numele Sfintei Treimi – iată că aici mai este o derogare, în sensul că sunt şi culte protestante, nu neo-protestante, care botează în numele Sfintei Treimi, şi atunci „Crezul“ lor este recunoscut ca valid, atâta vreme cât chiar practica

304


Bisericii ortodoxe şi a celei catolice îngăduie ca în situaţiile de urgenţă, situaţii speciale, un copil să fie botezat chiar şi de mamă sau de unul din părinţi, sau de medicii care sunt acolo, prin simpla rostire a formulei: „Se botează robul lui Dumnezeu… (îi spune numele) în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” şi deci botezul este considerat valid. Un astfel de copil vine apoi şi în biserică i se fac rugăciunile care urmează botezului şi i se face mir-ungerea şi împărtăşirea. Deci pentru cei care au primit botezul li se face doar mir-ungerea, „ungerea cu sfântul mir“, şi apoi sunt primiţi să fie cununaţi în biserică. Deci căsătoriile nu sunt interzise, dar se pun aceste condiţii. Adică nu putem nici noi să privim uşor acest lucru în momentul în care vin doi tineri şi unul, să spunem, e necreştin şi nu recunoaşte tainele bisericii, noi nu putem să-i administrăm o taină a bisericii – e ilogic. Le spuneam studenţilor mei, şi o să râdeţi şi dumneavoastră, că unui preot care n-a fost suficient de atent atunci când a făcut o cununie, i s-a întâmplat ca mirele să fie musulman. Deci a făcut cununia, n-a întrebat nimic, nici pe naşi, nici pe miri şi după ce le-a pus cununiile pe cap, să-l pună să sărute Evanghelia, zice: „Pardon, până aici, eu sunt musulman!” Şi să pice jos părintele! O greşeală – greşeala e a lui pe de-a întregul, că n-a întrebat. Şi, bineînţeles că taina aceea nu este validă. Îmi pare rău, dar mireasa s-a amăgit venind acolo şi nespunând nimic. Iar pentru tinerii care se căsătoresc, ce sfaturi aş putea să le dau, cred că aşa cum scrie şi la Evanghelie, să nu se îngrijească de prea multe ale vieţii, pentru că toate la început – şi veţi vedea, căsătoria şi această binecuvântare primită de la Dumnezeu are o forţă extraordinară la început. Sunt lucruri inexplicabile, pe care dacă nu le trăieşti nu poţi să le exprimi în cuvinte, aşa cum n-o să înţelegeţi niciodată sentimentul de mamă sau de tată, decât când veţi fi voi înşivă părinţi. În momentul acela, când vi se spune „ai un copil”, sau „ai născut o fată sau un băiat”, atunci se petrece ceva, se transformă ceva fundamental în om şi totul capătă o putere extraordinară. Un lucru pe care îl trăieşti, îl simţi, nu ştii de unde-ţi vine. Înţelegi că-ţi vine din altă parte decât din forţele tale proprii şi îţi dai seama în acele momente de existenţa lui Dumnezeu. La fel cum şi lucrul celălalt, al despărţirii de celălalt drag ne marchează – ne uimim de multe ori cum poţi să înduri dispariţia cuiva… Ei, tot Dumnezeu este cel care-ţi dă putere să treci şi peste astfel de momente. De aceea, sfatul cel mai frumos pe care-l dau cel mai des este ca ei să se iubească sincer, în permanenţă şi din acea iubire să se nască copii, să ştiţi. Nu vă faceţi griji… şi mulţi tineri vin şi spun „Părinte, ştiţi că n-avem de nici unele, am mai aşteptat şi noi şi după aceea să avem un copil…” Şi amână, şi amână, şi amână, până când se trezesc că nu se mai poate… Şi de ce nu se poate? Atunci înţeleg că este un pic din pedeapsa pe care le-o dă Dumnezeu că atunci când se putea n-au vrut să aibă… Şi

305


nu vă temeţi, că Dumnezeu nu ne dă copii aşa, cum vrem noi şi când vrem noi. Ni-i dă atunci când trebuie să ni-i dea. Vă spun din propria experienţă. Nu spun fantezii, când Dumnezeu ne dă un copil, ne dă şi forţa de a-l creşte şi toate cele necesare creşterii lui. Când mi-am început cariera, aşa cum aţi auzit, eram şef de serviciu la Relaţiile Externe. Aşa mare om, dar n-aveam casă. Şi Patriarhia Română nu era în stare să-mi dea o casă. Până am ajuns în casa în care locuiesc acum, m-am mutat de 11 ori. Şi de fiecare dată şi cu copiii după noi ş.a.m.d. Dar vă spun, când s-a născut primul copil, am primit, în sfârşit, o cameră la un demisol. Stăteam la demisol, cu o trecere printr-un hol, cu o bucătărie în altă parte… Când s-a născut al doilea, am primit două camere, în sfârşit, la parterul unei case parohiale. Şi, în sfârşit, când s-a născut şi al treilea, am primit apartamentul ăsta din care, slavă Domnului, sperăm să nu ne mai mutăm decât în casa noastră când va fi, fiindcă e „casă de serviciu“.

— Părinte, aş vrea să profit în sensul bun al cuvântului de prezenţa dumneavoastră aici şi vă solicit punctul de vedere privind câteva probleme în domeniul religios. Una dintre ele ar fi referitoare la ce efecte a avut naşterea Domnului Iisus Hristos şi apariţia Creştinismului în evoluţia umanităţii. O a doua întrebare: ce urmări a avut Marea Schismă, de la 1054, în evoluţia bisericii şi ultima întrebare se referă la ce conotaţie aţi da-o dumneavoastră sentinţei: „Secolul al XXI-lea sau va fi religios, sau nu va fi deloc”?

— În primul rând, privind teologic lucrurile, naşterea Mântuitorului, de fapt „întruparea Mântuitorului“, nu putem s-o înţelegem decât ca act al mântuirii lumii şi, bineînţeles, odată cu această întrupare, şi naşterea Creştinismului, care propovăduieşte în continuare această mântuire a lumii. Şi aş aduce în sensul acesta mărturia de 2000 de ani a acestei biserici în care se mântuiesc oameni. Deci eu nu privesc lucrurile doar într-un punct. Istoria nu s-a oprit acolo. Şi momentul întrupării Mântuitorului Hristos face parte din istoria lumii lui Dumnezeu, deci nu este un punct unde istoria încetează şi începe o altă istorie. Este o continuitate a istoriei creaţiei lumii şi a mântuirii lumii. De aceea, acest punct este de referinţă pentru cei care cred în Hristos şi cred în mântuirea în Hristos. Ceilalţi însă, ştiţi bine şi poporul evreu în speţă, nu vorbesc de musulmani, că au apărut mai târziu decât creştinii, dar poporul evreu îşi trăieşte istoria într-un paralelism cu Creştinismul, fără a avea, să spunem aşa, efecte de nici un fel, efecte negative asupra acestei petreceri a lumii. Pentru că Scriptura face referire chiar şi la mântuirea poporului evreu, în sensul că atunci când va înţelege că mântuirea s-a făcut şi se face în Hristos, poporul evreu se va converti. Deci aceasta este mărturia scripturistică despre ei. Şi de aceea, pentru noi, întruparea Mântuitorului înseamnă mântuirea în Hristos, posibilitatea

306


mântuirii noastre. De atunci, spune Scriptura, lumea este mântuită. Şi depinde de fiecare dintre noi de a ne situa în această mântuire sau în afara ei. Legat de momentul Schismei, din 1054, aş avea mai multe lucruri de spus: de fapt, n-a fost un moment de cotitură 1054, pentru că schisme în Biserică au apărut de mult mai înainte. Şi mă refer aici la prima rupere a unei familii de biserici de sânul bisericii mari, biserica cea bună, la Sinodul IV ecumenic, când bisericile, aşa-numite „monofizite“ s-au desprins de trupul Bisericii – era vorba de biserica Egiptului, Etiopiei, Armeniei, Siriei şi bisericile vechi creştine – bine-înţeles că aceste lucruri, reanalizate după aproape 1800 de ani, s-au dovedit a fi premise false. Eu însumi am făcut parte din Comisia de dialog cu aceste biserici „monofizite“, şi actualmente sunt în această comisie, şi vreau să vă spun că studiind toate documentele vremii şi apoi toată teologia care s-a făcut de-a lungul istoriei în cadrul acestor biserici, ele nu sunt schismatice de nici un fel. Nu sunt eretice de nici un fel. Toată învăţătura lor este perfect ortodoxă. Nu se pune problema separării dogmatice, ci au fost doar interese geopolitice ale lumii de atunci –şi vă spun lucrul acesta pentru că era vorba de interesul grec în speţă, grefa pe Imperiul Bizantin, bizantinismul care se răspândise foarte mult şi ca să-şi explice neputinţa de a apăra aceste extremităţi ale imperiului de arabii care veneau, începuseră să vină şi să cucerească teritorii. Grecii bizantini i-au declarat eretici şi şi-au luat mâna de pe ei. Cam asta a fost… Şi din momentul acela, au început să se rupă relaţiile între Roma veche şi Roma nouă. A fost o puternică rivalitate de la început. S-a recunoscut Romei vechi, practic episcopului Romei, cunoscut acum sub denumirea de Papă, o întâietate de primat în întreaga biserică. Şi lucrul acesta este dovedit de actele sinoadelor ecumenice în care intervenţia lui e de multe ori edificatoare şi, cum am spune astăzi, drept de veto. Şi nu se mai punea problema dacă se exprima pe o anumită temă episcopul Romei; lucrul acela era bătut în cuie, iar momentul 1054 a fost… înaintea lui au fost foarte multe astfel de tensiuni. Unii istorici chiar vorbesc de momentul 860, în care, practic, s-a realizat această schismă. Din momentul acela, episcopului Romei nu i-a mai fost recunoscută calitatea de „primum inter pares" – „primul între egali" şi n-au mai participat la sinoade. S-au încercat, după ultimul sinod ecumenic, să se mai întâlnească – la ultimul sinod ecumenic au participat, au fost câţiva delegaţi ai papalităţii, care au venit ca observatori. Şi am putea spune că de atunci ei nu mai au avut contracte deşi ei au semnat ca observatori, fără să fi avut nici un mandat. Şi din momentul acela Roma începe să-şi facă aşa-zisele sinoade proprii, sinoade locale. Deci ei au continuat, iar acuma „conciliile“ lor nu sunt altceva decât sinoade. Şi s-a ajuns la nu ştiu ce număr. Dacă noi nu recunoaştem decât şapte Sinoade ecumenice, la ei hotărârile care se iau în

307


„concilii“ au aceeaşi putere cu hotărârile canonice din cele şapte sinoade ecumenice – noi avem şapte Sinoade ecumenice care sunt „norme“ în ortodoxie. De aceea spun că 1054 n-a fost decât o formalitate; depunerea acelei scrisori pe Sfânta Masă din Constantinopol şi pe urmă excomunicarea papei de către ortodocşi a fost o formalitate care deja se înfăptuieşte în practică.

Cu privire la sintagma „Secolul al XXI-lea sau va fi religios, sau nu va fi deloc”, eu am o interpretare personală, nu la modul că vai de mine, de acuma vrei, nu vrei, trebuie să te converteşti la creştinism, să mergi într-o direcţie fiindcă cineva a proorocit lucrul acesta. Bine, eu merg puţin mai departe, la esenţa omului şi aş spune că, fiind creat de Dumnezeu, acesta este prin definiţie „om religios“ şi nu putem să spunem că cineva nu are credinţă. Este pusă de Dumnezeu în om. Însă modul în care înţeleg eu aceste cuvinte este faptul că lumea se va îndrepta foarte mult spre partea spirituală a lucrurilor, pentru că este deja asfixiată şi totodată sătulă de partea materială. Uitaţi-vă, era mecanicistă deja începe să dispară, să se schimbe… Descoperirile din fizica cuantică au confirmat cea ce am susţinut în sensul acesta. Am elaborat prima mea lucrare ştiinţifică: „Sensuri ale noţiunii de lumină în Noul Testament", care e o paralelă între descoperirile fizicii cuantice şi mărturiile Scripturistice despre lumină, despre ce înseamnă lumina – lumina este viaţa, totul se învârte în jurul ei şi se ajunge la esenţa luminii. Toate lucrurile şi experimentele acestea au fost dovedite acum, de curând. Ultima particulă pe care au găsit-o fizicienii este lumina. Atunci iarăşi venim la cuvântul Scripturii, care spune „Dumnezeu este lumina". Şi vedem esenţa lumii în viaţa aceasta spirituală. Şi nu la modul de a ne încartirui într-o religie sau de a discuta pe plan partinic – până la urmă ajungem să ne ţinem fiecare partea noastră – ci la modul că omul se va „spiritualiza“, îşi va descoperi această mare calitate pe care a pus-o Dumnezeu în el.

(conferinţă susţinută la 4 noiembrie 2004)

308

ACADEMICIAN MARIUS SALA

Actualul director al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, profesorul Marius Sala lucrează în această instituţie din 1955, când a terminat Filologia, la Bucureşti. Din 1967 este doctor în ştiinţe, iar din 1981, doctor docent. Opera sa cuprinde lucrări de referinţă în lingvistică, precum „Limbile lumii” (1981), „Limbi de contact” (1997) sau „Dicţionarul etimologic al limbii române”. Este membru al Academiei Române, dar şi „Doctor Honoris Causa” al Academiei Mexicane (1975) şi al Universităţilor din

Timişoara, Arad şi Oradea. Din 1960 este membru al Comitetului Internaţional al Atlasului Lingvistic Mediteranean şi al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor.

ă mulţumesc pentru prezentarea făcută. După câte lucruri aţi spus despre mine, am emoţii când vorbesc, pentru că,

probabil, unii dintre dumneavoastră se vor aştepta să afle lucruri extraordinare. Nu-mi propun să vorbesc foarte savant, ci să vorbesc pe înţelesul, sper, al tuturor celor de faţă. În primul rând, cum se face în astfel de ocazii, trebuie să vă mulţumesc că m-aţi invitat să fac această expunere – şi o fac cu plăcere – pentru că, am spus şi înainte de această şedinţă, consider că este de datoria mea, ca lingvist, să vin să vorbesc în cât mai multe locuri, diferite, despre limba mea, de unde vine ea. De fapt, sintagma „limba română – limbă romanică” spune de unde vine limba română şi de ce putem să spunem că este o limbă romanică.

V

Am auzit vorbindu-se despre aceste întruniri din zilele de joi şi m-a interesat să văd cam ce reprezintă ele, pentru că am fost surprins. Trebuie să spun, am fost surprins când mi s-a spus: „Vă invităm la Ministerul de Interne"… M-am uitat aşa… La Ministerul de Interne să vorbesc despre… Păi ce interesează Ministerul de Interne? Văd acum, uitându-mă la figurile dumneavoastră, de aici, că s-ar putea, să vă intereseze. Ar fi cea mai mare satisfacţie a mea, să aud că cineva dintre dumneavoastră a spus: „Da, a fost interesant, dar parcă aş mai vrea să aflu şi alte lucruri…” Asta ar fi cea mai mare satisfacţie a mea.

Deci, ce înseamnă „limba română – limbă romanică"? De ce pot să spun despre limba română că este o limbă romanică? Se ştie că limbile

309


au anumite trăsături caracteristice, care le apropie unele de altele. Spunem că limba engleză e limbă germanică, la fel ca daneza, suedeza sau germana, pentru că au ceva în comun. Tot aşa spunem şi despre limba română că este limbă romanică, pentru că are ceva în comun cu alte limbi, pe care nu le-aş numi de la început romanice, dar spun că fac parte din aceeaşi grupă cu franceza, spaniola, italiana, portugheza ş.a.

Prima întrebare care se pune este cine ne dă dreptul să spunem că acestea se grupează într-o unitate, căreia i se spune „familia limbilor romanice"? Pentru aceasta, apelăm la istorie. Cercetarea istorică este unul dintre procedee. Istoria ne spune, aşa cum am învăţat cu toţii la şcoală, că limba română se trage din latină. Nimeni n-a spus altceva, deci, până la proba contrară, trebuie să acceptăm acest lucru şi că nu numai limba română se trage din latină. Se trage şi franceza, şi italiana, şi spaniola, şi portugheza. Deci au în comun o origine comună. Profesorul meu, Alexandru Rosetti, a scris o excelentă istorie a limbii române. Îşi începe cartea cu ceea ce numeşte el „definiţia genealogică a limbii române". Spune, printre altele, cam aşa: „Limba română este limba latină vorbită fără întrerupere, din momentul pătrunderii armatelor romane în Dacia, până în zilele noastre". Atenţie, fără întrerupere!

Ne vom întreba de ce limba română e limbă latină, şi totuşi, limba latină era altceva decât limba română. Rosetti nu spune, dar noi trebuie să înţelegem că limba latină n-a stat pe loc. Limba latină a evoluat şi s-a transformat în limba română. O definiţie similară cu cea dată pentru limba română, se poate da pentru oricare limbă romanică. Putem să spunem: „Limba franceză este limba latină vorbită fără întrerupere în Galia, din momentul pătrunderii armatelor lui Cezar în Galia, până în zilele noastre“. Perfect valabil! Aceasta presupune însă că limba latină din Galia, sau limba română din Dacia au evoluat în timpul secolelor şi s-a ajuns la limba română de astăzi. Când vorbesc studenţilor, la facultate – dumneavoastră înţeleg că unii sunteţi chiar studenţi acum, la Academia de Poliţie – încerc să le spun şi mai simplu acest lucru. Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă că limba română este limbă latină, dau ca exemplu un citat din cel mai mare lingvist român, Sextil Puşcariu, care a scris o carte, în 1940: „Limba română – privire generală". Din această carte, dau un citat integral, pentru că e foarte frumos, foarte plastic, care explică de ce limba română e limbă latină. Puşcariu spune: „Limba română de astăzi e însăşi limba latină la anul 1939, cu modificările ivite în cursul veacurilor – şi acum vă rog să fiţi atenţi – precum pielea de pe corpul nostru e tot pielea cu care ne-am născut, cu aceeaşi culoare şi cu aceleaşi semne şi aluniţe ca în pruncie, deşi toate celulele ei s-au împrospătat, în curgerea timpului.” Mi se pare că e cea mai frumoasă prezentare a ideii că limba română este limba latină.

310

M a r i u s S a l a

Repet, ceea ce spuneam despre română este valabil pentru toate

limbile romanice. Se înlocuieşte numai numele provinciei şi al limbii: limba spaniolă este limba latină dusă în Peninsula Iberică, ce a supravieţuit până în zilele noastre. De aici, rezultă că româna este limbă romanică, la fel ca celelalte limbi romanice. Ce înseamnă aceasta, o să vă spun mai târziu. Dacă acceptăm această idee, şi trebuie să o acceptăm, atunci se pune problema următoare: cum studiem noi limba română, în aşa fel încât să ţinem seama de situaţia din celelalte limbi romanice şi de ce este necesar să studiem limba română în comparaţie cu celelalte limbi romanice? De 40 de ani nu fac altceva decât acest lucru. Mi-a venit o idee, şi pot să vă spun exact şi în ce an, 1964 – sunt chiar 40 de ani. A fost o conferinţă naţională de lingvistică, în care am prezentat o comunicare despre limba română, ca limbă romanică şi am pornit tocmai de la această idee, că limba română este latina, care s-a transformat în limba română. Dacă acceptăm această idee, şi pe de altă parte, dacă acceptăm o altă idee, de bază, intrăm în structuralism.

Structuralismul, ca metodă, a fost lansat, după cum ştiţi, de Ferdinand de Saussure, în celebrul său curs de lingvistică generală. Saussure spune, printre altele, două lucruri care sunt fundamentale pentru tot ce a însemnat disciplina lingvistică după cel de-al doilea război mondial. El spune că limba este o structură. Ce înseamnă că este o structură? Ceva format dintr-o serie de elemente care se leagă între ele şi creează o structură şi, pe de altă parte, limba este un fapt social. Dacă acceptăm că limba este o structură, atunci s-a dezvoltat ideea logică: bine, dacă vrem să explicăm de unde vine această structură, trebuie să o comparăm cu altă structură anterioară, pentru că nu s-a născut din aer. Dacă vom compara limba română cu o structură anterioară, cu structura limbii latine, constatăm că sunt foarte multe lucruri care pornesc de la structura anterioară, de la structura limbii latine. Lucrul este foarte important, şi atrag atenţia, este foarte important, pentru că s-a tras concluzia următoare: dacă vrem să explicăm cum a evoluat structura respectivă, trebuie să ne uităm cum este organizată – dacă este bine organizată sau nu, sau dacă a fost bine organizată sau nu, înainte de a explica felul cum s-a transformat structura latină în română. Înainte de a apela la influenţe externe, trebuie să ne uităm la felul cum este organizată. Din punctul nostru de vedere, al istoriei limbii române, aceasta înseamnă că înainte de a explica diversele transformări din structura limbii române prin influenţe externe, trebuie să vedem cum este organizată structura limbii române. Ideea fundamentală care apare, o să vedeţi, în tot timpul acestei comunicări, ne determină să ne uităm în celelalte limbi romanice, să vedem ce s-a întâmplat cu latina! Nu cumva sunt o serie de evoluţii care s-au petrecut şi în celelalte limbi romanice şi,

311


deci, aceste evoluţii, dacă sunt identice, sau aproape identice, nu sunt ele responsabile pentru felul cum s-a transformat limba română? Aceasta este ideea de bază, care a stăpânit tot ce am făcut eu în cei 40 de ani.

Am ajuns la concluzia că foarte multe dintre lucrurile care au fost spuse în legătură cu influenţele străine se regăsesc, sub o formă sau alta, în celelalte limbi romanice. Ceea ce e mai important, se găsesc în limbi romanice care nu au acelaşi substrat ca limba română. Nu au acelaşi superstrat – o să vedem imediat – ca limba română. Atunci, se pune întrebarea: bine, dacă acolo s-a petrecut acelaşi lucru ca în limba română, unde n-a existat substratul traco-dac, cum este la noi, de ce să spunem noi că ă din limba română este din substrat, când el există, în diverse forme, în catalană, în portugheză, într-o serie de limbi romanice, care nu au substratul pe care-l are limba română. Aceasta a fost o paranteză.

Pe scurt, până acum am spus că limba română este limbă romanică, precum celelalte limbi romanice, şi că am pornit de la ideea de bază a lui Ferdinand de Saussure, că limba este o structură. Dacă acceptăm această idee, atunci când explicăm structura limbii romanice, trebuie să ne uităm şi la alte structuri romanice, să vedem dacă nu există fenomene similare cu cele din română.

Aceasta este un fel de introducere (nu-i captatio benevolentia, pentru că nu-i foarte uşoară), dar în orice caz, este un punct de la care trebuie să pornesc, ca să ne putem înţelege în continuare. Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem, când vorbim despre limba română, ca limbă romanică, sau, dacă vreţi, ca limbă, fără să fac precizarea „romanică“, mă veţi întreba de unde vine limba română. Repet ce am spus, nu a apărut din senin, ea a apărut din ceva. Ca să spunem de unde a venit, trebuie să ne punem întrebarea – şi spunem că limba română e din limba latină – cum a ajuns latina în Dacia? Şi ce s-a întâmplat când au ajuns romanii în Dacia, ce s-a întâmplat cu limba latină şi cum a ajuns ea la forma ei actuală? Ştiţi de la istorie că în 106, după al doilea război dintre Traian şi Decebal, Dacia este anexată, devine provincie a Imperiului Roman. Ce înseamnă asta din punctul de vedere al limbii? Noi vorbim despre limbă, nu mă interesează interpretarea din perspectivă istorică. Din punct de vedere al limbii, înseamnă că în Dacia a pătruns limba latină. Limba latină a fost adusă în Dacia de administraţia romană, de armata romană, de comercianţii romani. A fost adusă în Dacia şi introdusă ca limbă, cum am zice, limbă oficială. Ea era folosită în primul rând de romani, între ei. Dacii care fuseseră aici, ca să se adreseze romanilor, erau nevoiţi să folosească şi ei limba latină, pentru că nicăieri pe lume cuceritorul nu învaţă limba celui cucerit. Când vrea să cucerească o tânără frumoasă, începe să înveţe 10-15 cuvinte, ca s-o capteze, dar nu-i învaţă limba.

312

M a r i u s S a l a

Limba cuceritorului se impune, fără să elimine limbile celelalte, cum s-a impus franceza, engleza, spaniola, după 2000 de ani, cum s-au impus aceste limbi în diverse teritorii ale lumii şi au devenit limbi mai mult sau mai puţin oficiale, în diverse state.

Revin la Dacia. Aici au venit armatele romane. Ce s-a întâmplat? A venit în primul rând preceptorul roman, să încaseze impozitele. Se ducea la oameni şi îi spunea în limba lui, latină, că trebuie să dea nu ştiu ce. Omul nu prea înţelegea, în prima fază. Vedea că vine şi a doua, a treia zi şi spune tot aceleaşi cuvinte: „unu, doi, trei” ş.a.m.d. Încetul cu încetul, a învăţat o cantitate infimă de termeni. Vedeţi, cum vin jucătorii străini la noi şi învaţă ceva, vorbesc, ştiu şi ei câteva cuvinte, ca să se descurce. Cam aşa ceva trebuie să ne imaginăm că a fost la început, în Dacia. Nu numai în Dacia, ci şi în Galia, şi peste tot. Ei, încetul cu încetul, au început să înveţe limba latină. Au început să înveţe limba din nevoie, dar şi din interes. Repet, acelaşi lucru s-a întâmplat nu numai la noi. Galia a fost cucerită de Cezar (istoricii spun ce s-a întâmplat acolo); el însuşi a scris „De bello gallico", în care explică ce s-a întâmplat în Galia, despre primii care au mers la şcolile romane, să înveţe latineşte (este vorba despre copiii oamenilor bogaţi). Ei şi-au dat seama imediat că, dacă ştiu latineşte, pot să se afirme, pot chiar să intre în administraţie, în armată. Aşa au ajuns să fie şi împăraţi! Au existat împăraţi romani care nu erau din Italia. Traian însuşi era de undeva, dintr-o localitate din Spania. Au reuşit, astfel, să se introducă în armata romană, în administraţia romană. Primii care au făcut asta, repet, au fost cei care aveau interesul să se realizeze. Şi-au dat seama că dacă vorbeau limba galică nu făceau nimic cu ea. După cum nici dacilor romanii nu le-au spus: „Dacă nu învăţaţi latineşte, vă tăiem capul!” Dimpotrivă, au fost angajaţi să lucreze în fermele pe care le aveau romanii, pentru că acolo se producea grâu ş.a.m.d. Au mai venit pe aici şi două legiuni – aţi auzit de „Gemina” şi de cealaltă. Nu ştiau decât latineşte, au intrat în contact cu tinerele dace, s-au şi căsătorit, au rămas pe aici, au devenit celebri veterani. De unde avem noi cuvântul bătrân? Vine din veteranus, din limba latină. Încetul cu încetul, s-a produs, în timp de o sută şi ceva de ani, un proces de asimilare lingvistică a dacilor de la noi. Limba latină mai avea un avantaj extraordinar, faţă de limba tuturor popoarelor cucerite: avea o scriere. Numai limba greacă îi mai depăşeau. De aceea, grecii nici n-au fost romanizaţi, fie vorba între noi. S-a întâmplat acest lucru, pentru că latina avea scriere. Acum ni se pare simplu, pentru că ştim să scriem. Ce însemna, care era efectul asupra unei populaţii care n-avea scriere, nici dacii, nici celţii, nici una dintre populaţiile cucerite de romani, în afară de greci, n-a avut scriere. Aceştia observau că romanii vin şi fac nişte semne; vin şi a doua zi şi citesc, vin a treia zi şi iarăşi citesc aceleaşi

313


semne şi spun aceleaşi lucruri. Faptul avea un efect extraordinar. Îşi dădeau seama că ei pot să „vorbească” şi cu morţii, puneau şi pe morminte nişte pietre pe care scriau ceva, veneau şi citeau şi vedeau că citesc acelaşi lucru – a avut un efect extraordinar scrierea.

Deci aceasta a fost limba latină. A venit aici ca limbă a administraţiei, bineînţeles, avea în spatele ei Imperiul Roman, organizarea romană şi, în plus, avea şi cultura. Au văzut că au şcoli, au scriere ş.a.m.d. Aceştia au fost factorii care au făcut să se producă fenomenul numit „romanizare lingvistică". Definită altfel, romanizarea lingvistică este abandonarea treptată, de către popoarele cucerite, a limbii lor, în favoarea limbii latine. Asta a durat, repet, cât au stat aici armatele şi administraţia romană, Procesul de romanizare lingvistică a continuat şi după ce administraţia romană a părăsit Dacia. Aşa trebuie să înţelegeţi cum a ajuns şi cum s-a instalat limba latină în Dacia.

Limba latină, ajunsă în Dacia, nu a rămas imobilă. În primul rând, limba latină din Dacia nu era la fel ca limba latină din Galia. De ce? Aici erau dacii care o vorbeau, iar în Galia erau celţii care o vorbeau. Fiecare populaţie care vorbea limba latină o vorbea, cum am zice noi aşa, frumos, cu accentul ei. În Galia, vorbeau cu anumite particularităţi, pe care celţii le luau din fosta limbă lor celtică, iar la noi dacii vorbeau cu particularităţile lor. Astea sunt presupuneri. Lucru sigur este că din limba dacă au pătruns în limba latină o serie de cuvinte, o serie de termeni. Cum? Cum au pătruns şi în latina din Galia. Nu facem un seminar, dar pun o întrebare retorică: ce cuvinte au fost nevoiţi să ia romanii de la daci? Ei n-aveau cuvintele lor, mai ales că ne lăudăm că limba latină era limbă de cultură? Da, au luat de la daci, cum au luat şi de la celţi, nume de plante şi animale sălbatice caracteristice regiunii respective. Au luat nume de forme de relief, nu pentru că n-ar fi ştiut cum se numeşte, să spunem, o colină, ci pentru că, dacă tot i-au auzit pe daci că aceea este o colină şi un deal, au introdus şi ei cuvintele respective în limba latină. Asta este situaţia cu rezultatul contactului dintre limba latină şi limba dacă. Astăzi se acceptă, de către toată lumea – în primul rând e foarte greu de spus întotdeauna ce e din limba dacă, pentru că nu ştim ce a fost limba aceea. N-avem nici un text în limba dacă. Totul se face pe bază de presupuneri, de construcţii – nu intru în detalii, pentru că v-aş încărca memoria şi nu are rost să vă supun la un efort acuma, când aţi fost aşa de dornici să aflaţi lucruri noi. Se pot recunoaşte, din traco-dacă, aproximativ 80 de cuvinte. O să vă spun eu mai târziu care sunt aceste cuvinte. La fel se petrece situaţia şi în limba franceză. În franceză avem tot 80 de cuvinte şi tot nume de forme de relief, de animale, de plante, care erau mai mult sau mai puţin caracteristice

314

M a r i u s S a l a

pentru regiunile respective. Deci asta a fost situaţia cu întâlnirea dintre limba dacă şi limba latină.

Aş vrea să vă atrag atenţia că sunt foarte mulţi amatori – în general nu sunt lingvişti, pentru că ei îşi cunosc meseria – sunt doctori, ingineri, care ne învaţă pe noi, lingviştii, cum era limba dacă. Fac unele încercări, unii au şi bani, fac congrese, chiar la Bucureşti au fost congrese despre limba traco-dacă. Pot să vă spun însă un lucru, că noi, lingviştii, care trăim din încercarea de a spune lucrurilor pe nume şi cât mai exact cu putinţă, nu ne hazardăm să afirmăm că tot ce nu este din latină este din dacă. Cam asta e ideea de bază. Se spune, din comoditate şi neştiinţă, că tot ce nu este din latină şi nu se poate explica dintr-o altă limbă provine din dacă. Deci asta este situaţia în română şi în celelalte limbi romanice. Asta spune ceva.

De ce este limba română limbă romanică? Pentru că în urma contactului dintre latină şi limba de substrat, limba traco-dacă, nu s-a schimbat structura latină din limba română. S-a modificat, adică s-a îmbogăţit vocabularul limbii latine cu o serie de termeni din traco-dacă, care există şi astăzi, dar asta nu înseamnă că limba română nu este limbă latină.

Ca să nu mai păstrez nimic din ordinea în care voiam să vă vorbesc, vreau să vă spun acum câte ceva despre structură. Ce înseamnă structura? Am spus înainte, despre felul în care este organizată ea. Când analizăm o limbă, avem diverse compartimente: avem vocabular, structura gramaticală (formată din morfologie şi sintaxă), formarea cuvintelor, fonetica. În general, când analizăm o limbă şi când vrem să-i stabilim poziţia ei în cadrul tuturor celorlalte limbi, ne referim la structura gramaticală, la morfologie. De ce? Pentru că aceasta este cea mai stabilă. Clasificările limbilor se fac în funcţie de structura gramaticală. Vocabularul nu poţi să-l iei ca bază de clasificare a limbilor, pentru că el se schimbă foarte repede. Se schimbă de la o etapă la alta şi nu te ajută să faci aşa ceva. Structura gramaticală a limbii române este latină. O să mă întrebaţi: de unde ştiu că este latină? Pot să vă spun că nu există nici o propoziţie şi nici o conjuncţie care să nu fie latinească (latinească, moştenită din latină). Nu poţi să faci o frază în care să pui numai cuvinte împrumutate, să nu fie ceva latinesc în ea. În primul rând, toate desinenţele, cum spunem noi, (toate terminaţiile, cum aţi învăţat unii, în şcoli), toate desinenţele, în limba română, sunt din latină. Numeralele sunt toate din latină, adverbele de timp, totul e din latină. Româna are aceeaşi flexiune, conjugare, declinare ca celelalte limbi romanice. Deci, totul este ca în celelalte limbi romanice. Asta nu înseamnă că sunt identice, pentru că dacă ar fi identice, nu am mai

315


vorbi despre limbi diferite. Da, totul este moştenit din latină. Din cauza aceasta spunem noi că limba română este limbă romanică.

Ar fi mai bine să vă vorbesc în continuare despre problemele de vocabular, pentru că sunt lucrurile cele mai atrăgătoare şi care sunt cel mai uşor de înţeles. Cei de la canalul cultural al Televiziunii Române „m-au agăţat“, să zic aşa, într-un termen argotic, să vorbesc cinci minute în fiecare zi, dimineaţa şi seara, despre originea cuvintelor. Nu-i interesează originea structurii gramaticale, pentru că se ştie că lucrul acesta este plicticos.

Ar trebui să vă vorbesc despre vocabular. Dacă vorbesc despre vocabular din perspectiva pe care v-o spun acum, limba română este limbă romanică. Primul lucru pe care vi l-aş spune este că încerc să vă arăt de ce limba română este, la nivelul vocabularului, o limbă romanică. Prima observaţie: constat că limba română păstrează din latină circa 2.000 de cuvinte. Nu mai mult! 2000 de cuvinte. Nu intră aici, precizez, derivatele la toate cuvintele acestea. 2000 de cuvinte şi atât. Şi constat ceva: că toate limbile romanice păstrează tot câte 2000 de cuvinte. Şi, ca surpriza să fie totală, constat că din aceste 2000 de cuvinte, 500 de cuvinte se găsesc în toate limbile romanice. Sunt aşa-numitele „cuvinte panromanice“. Pan-romanic înseamnă că este peste tot, în toate limbile romanice. Dacă ne uităm la această listă de cuvinte, vom constata că ea conţine, în afară de ce spuneam, prepoziţii, conjuncţii, adverbe, pronume – toate pronumele româneşti sunt din latină: eu, tu, noi, voi; gândiţi-vă şi la alte limbi romanice. În italiană le vedeţi imediat, sunt ca-n română ş.a.m.d. V-am spus: numeralele sunt panromanice. De la unu până la zece, toate sunt pan-romanice. Unu, doi, trei, sunt exact ca: uno, duo ş.a.m.d., toate sunt păstrate din limba latină. Trecând la verbele a face, a fi, a zice, a auzi, a vedea, vedem că toate sunt panromanice. La substantive, lucrurile sunt mai spectaculoase, într-un fel, pentru că multe dintre aceste 500 de cuvinte sunt cuvinte panromanice. Şi să vă spun aşa, câteva, pentru că le puteţi traduce imediat în celelalte limbi romanice: ochi (occhio, ocho), toate sunt, în toate limbile, la fel. Şi mai sunt la fel: ureche, dinte, mână (picior este în română puţin diferit), sânge, os, ficat – toate sunt panromanice. De ce sunt panromanice toate? Pentru că aceste cuvinte au fost cuvinte de bază întotdeauna. S-au făcut studii şi s-a văzut că poţi să vorbeşti, cu 2000 de cuvinte, foarte bine, sunt suficiente. Fiindcă suntem la armată, vreau să vă spun că avem şi trei cuvinte din terminologia militară: arc (vă daţi seama că, pe vremea aceea, arcul era arma de bază, nu era puşca), săgeată, este panromanic, şi mai este unul, armă. Armă, în limba română, este panromanic, a existat de când este limba română, pentru că vine din latinescul arma. Exemplul acesta mi se pare ilustrativ pentru a vă arăta că

316

M a r i u s S a l a

s-au păstrat cuvintele de bază, în diversele terminologii. Au venit diverse tipuri de armă după aceea (plumb, glonţ ş.a.m.d.), care sunt ulterioare, după cum au apărut şi în celelalte limbi romanice, pe măsură ce s-a perfecţionat lumea, dar aceste trei sunt de bază. Am să vă mai spun un lucru interesant: dintre numele de culori, numai trei sunt panromanice (negru, verde şi alb). Alb nu în toate limbile înseamnă alb; în franceză, avem aube, care înseamnă „albul zilei“, momentul când apar zorile. A intrat alba în sat se spune şi în română, prin Moldova, nu? Apoi, nume de animale: urs, lup, câine – toate sunt panromanice. Aceasta arată că terminologia fundamentală s-a transmis din limba latină. Nu numai că s-a transmis, dar se poate vedea că ocupă o poziţie foarte importantă şi astăzi în vocabularul limbilor romanice.

Acum aş face o paranteză mare, ca să ne lăudăm cu o lucrare unică pe care am făcut-o noi, la Institutul de Lingvistică, numită Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice. Ce mi-a venit în cap? Să facem câte un vocabular reprezentativ, dacă vreţi să-i spuneţi fundamental, de bază, n-are importanţă ce nume folosim. Noi i-am dat acest titlu ca să ne delimităm de alţii. Este un vocabular selectat după trei criterii, aceleaşi în toate limbile: frecvenţa, bogăţia semantică şi numărul de derivate (puterea de derivare). Am făcut, pentru fiecare limbă romanică, un inventar de 2.500 de cuvinte. Închipuiţi-vă că toate aceste cuvinte panromanice apar în acest vocabular şi înseamnă că au o poziţie foarte puternică în structura vocabularului românesc. Asta spune foarte mult – că şi în domeniul vocabularului, care este cel mai labil, cel mai mobil, caracterul romanic al limbii române se păstrează. În ceea ce priveşte elementul latinesc, vă rog să reţineţi că 500 de cuvinte sunt panromanice (din cele care sunt în română), restul de 1.500 sunt cuvinte care există în română şi în alte câteva limbi, sau numai în română. Există 100 de cuvinte moştenite din latină, care s-au păstrat numai în limba română. Şi ca să vă amuzaţi, mai ales când mergeţi acum la Academia de Poliţie, puteţi spune: „Auzi tu, plăcintă e moştenit numai în limba română!” Placenta din limba latină s-a păstrat numai în română. Oaie, de la ovis, din latină, s-a păstrat numai în limba română. În spaniolă e oveja, care e diminutiv de la ovicula. Apoi, numai în română avem împărat. Împărat s-a păstrat numai în limba română. O să spuneţi: l'empereur din franceză? Nu! Acelea-s împrumuturi din secolul XI-XII, împrumuturi ulterioare din latină. Dar numai limba română l-a păstrat. De ce? Se poate explica, dar nu intru în detalii. Deci împărat, plăcintă, jude - cu sensul de „judecător, conducător” era, nu? Sunt din cele 100 cuvinte care s-au păstrat numai în limba română. Dar există altele care s-au păstrat numai în limba română şi în alte limbi romanice. Se face foarte mult caz de faptul că sunt o serie de cuvinte care s-au păstrat numai în română şi în limbile ibero-

317


romanice (deci spaniolă, portugheză, catalană). Cuvântul frumos de la noi este la noi şi în regiunile respective – hermoso în spaniolă, formoso în portugheză. Sau fierbe se păstrează numai la noi şi în spaniolă – herbir. De ce s-au păstrat numai la noi şi în spaniolă, mă veţi întreba, sper. Eu vă răspund că există o serie de cuvinte care s-au păstrat numai la extremităţile teritoriului limbii latine, în aşa-numitele „arii laterale". De ce? Pentru că în centrul romanităţii au apărut o serie de inovaţii care au făcut să fie eliminate cuvintele respective. Ca să vă dau un exemplu, la frumos a apărut un bellus care exista şi în latină; în italiană bello, în franceză beau. Astea sunt tot cuvinte latineşti, dar sunt inovaţii în interiorul limbii latine, care n-au ajuns să se întindă până la extremitatea teritoriului romanic. Deci există această categorie şi, pentru caracterizarea pozitivă a lexicului latinesc în limba română, avem cuvintele panromanice, cuvintele care s-au păstrat numai în română, sunt, deci 100 + 500= 600. Rămân 1.400, care sunt în română şi în diverse alte limbi romanice, în combinaţii posibile foarte multe. A mânca este, de exemplu, doar la noi şi în franceză şi vine dintr-un cuvânt latinesc. În latină se spunea edere pentru „a mânca” - nu s-a păstrat în nici o limbă romanică. La noi îl avem pe acest a mânca dintr-un cuvânt latinesc din latina vulgară de după secolul al IV-lea mant(d)ucare, care însemna „a da din fălci". Era mai expresiv să spui „a mânca” - „a da din fălci” şi din cauza asta s-a impus la noi şi în franceză. În italiană, mangeare e împrumut din franceză după aceea, nu e moştenit din latină. În spaniolă este un compus de la acel edere - comer (vine din comedere, din latină). Aceasta ar fi situaţia elementului latinesc. Cu asta trebuie să rămâneţi: avem 2.000 de cuvinte păstrate din latină. Dar este ceva foarte interesant, foarte important pentru a înţelege ce s-a întâmplat aici, în Dacia: şi anume, că există 200 de cuvinte latineşti care s-au transmis tuturor limbilor romanice, cu excepţia limbii române. În română nu le avem.

Cuvintele din lexic, constatăm, se pot grupa pe domenii, cum zicem noi, lingviştii. Dacă vreţi, le zicem domenii semantice; noi le mai spunem onomasiologice, adică sunt grupate pe terminologii. Constatăm că în terminologia legată de mare au dispărut foarte multe cuvinte, ca ancora, pupis. Nu avem multe, multe, multe alte cuvinte. Au dispărut foarte multe denumiri de obiecte de lux, care există în celelalte limbi romanice. Toate aceste cuvinte pot fi grupate şi explicate prin faptul că în Dacia s-a produs o sărăcire, o decădere, o rusticizare (acesta-i termenul pe care-l folosim noi), o rusticizare a vieţii după plecarea romanilor, mai ales după ce au venit şi hunii care au distrus tot ce au găsit pe aici. Nu s-au mai păstrat oraşe, nu s-a mai păstrat nimic. Românii (încă nu erau români, în secolul al VIII-lea au apărut), populaţia romanică respectivă s-a retras în munţi. Atunci, toate lucrurile care se păstrau în Occident, la noi nu mai existau. Un

318

M a r i u s S a l a

exemplu interesant în această privinţă: termenul lingură însemna în latină „lingură de lemn“. S-a păstrat numai în limba română. În celelalte limbi romanice se folosesc urmaşi de la un alt cuvânt, cochlearium din latină, care însemna „linguriţă de metal” cu care se luau medicamentele sau se mâncau scoicile în Imperiul Roman. La noi era lingura de lemn cu care mâncau ce mâncau. V-am dat acest exemplu ilustrativ despre cum, analizând istoria limbii, poţi să tragi concluzii cu privire la istoria poporului care a folosit această limbă.

Aţi reţinut ce s-a păstrat din latină, ce s-a păstrat din dacă, iar acum, să vedem ce s-a mai întâmplat cu limba română (mă refer la vocabular). Ştim de la istorie că împăratul Aurelian a plecat, refugiindu-se, din cauză că au venit populaţiile germanice: goţii, vizigoţii, gepizii şi alţii. Au venit, au venit mulţi. Mai mult decât atât, unii dintre ei s-au şi oprit pe aici, pe la noi. În cotul Carpaţilor, în partea exterioară, a şi existat o aşezare gotică. Avem două dovezi certe care atestă existenţa acestora. În primul rând, tezaurul de la Pietroasa, despre care se tot vorbeşte, este un tezaur germanic, de la goţi; în al doilea rând, se ştie că aici a existat un episcop got, Wulfila, care a făcut prima traducere a Bibliei. Prima traducere a Bibliei, care s-a păstrat, în gotică, s-a făcut în România. Din păcate, nu avem nici un cuvânt despre care să ştim sigur că provine din limba acestor populaţii germanice. S-au făcut tot felul de propuneri. Există un singur cuvânt despre care mulţi români au zis că s-ar putea să provină din gotică. Este cuvântul nasture. De ce, nu ştiu… Singura explicaţie pe care o dă Sextil Puşcariu, la un moment dat, este faptul că se pare că vine de la îmbrăcămintea militară a goţilor. Goţii erau organizaţi, bine echipaţi, cum s-a dovedit şi în occident, unde au venit populaţiile germanice).

Cel mai spectaculos eveniment a fost venirea slavilor, care au venit aici în secolul al VI-lea, la Dunăre. Au trecut fluviul, s-au instalat în sudul Dunării. De ce-au venit aici? Fiindcă au fost atraşi de Bizanţ, despre care, în secolul al VI-lea, se vorbea în toată lumea: „Acolo e plin de aur…” Bogăţiile Bizanţului i-au atras. Roma nu mai exista, pentru că a căzut la 453. Hunii au mers până la Roma, din care nu mai era nimic din ceea ce a fost odată. Au venit, s-au instalat în sudul Dunării, au rămas şi în nord. După aceea, s-a stabilit o perioadă de bilingvism slavo-român, care a avut urmări foarte importante pentru limba română. Există foarte multe cuvinte slave. Când vorbim de influenţa slavă, trebuie să facem distincţie între influenţa veche slavă (din secolul al VI-lea, până în secolul al X-lea) şi influenţele slave ulterioare: bulgara, sârba, ucraineana, rusa ş.a.m.d. Ei s-au stabilit în sud, însă pentru noi, pentru români, cea mai importantă urmare a fost că a tăiat romanitatea care exista aici, de restul romanităţii.

319


Românii au rămas aici şi au trăit în acest spaţiu până astăzi, fără să fie însă asimilaţi din punct de vedere lingvistic.

Este sigur că s-au întrerupt legăturile cu restul imperiului, iar dacă Roma n-a mai fost în legătură cu restul imperiului, ce înseamnă aceasta, din punct de vedere lingvistic? Limba latină şi romanica din vest au evoluat, între timp. N-au mai ajuns inovaţiile de acolo la noi. Din cauza asta, noi suntem într-o situaţie specială, pe care un lingvist german, E. Gamillscheg, a şi caracterizat-o: „Româna este fiica ce păstrează cel mai bine esenţa latină, pentru că n-a putut să fie influenţată de o serie de lucruri din latina medievală, care s-au produs în occident". Deci au venit slavii, am luat foarte multe cuvinte de la ei, sunt şi în vocabularul reprezentativ foarte multe.

Mă simt într-o situaţie foarte jenantă, trebuie să vorbesc într-o oră despre o istorie de 2000 de ani. Cert este că românii au luat foarte multe cuvinte de la slavi, poate şi unele lucruri din structura limbii: numeralele de la 11 la 19, după alţii, sistemul 11-14 ş.a.m.d. este din substratul limbii române – şi acestea sunt detalii. Important este să ştim că sunt foarte multe cuvinte venite din slavă. Mai este însă ceva: iarăşi, dacă vom compara situaţia românei cu situaţia din celelalte limbi romanice, vom constata că s-a întâmplat ceva similar în Occident. Acolo au venit alte populaţii. Cum au venit slavii noi, acolo au venit germanicii, francii. Să nu uităm că populaţiile germanice au pătruns în Imperiul Roman şi-au creat state: regatul vizigot de la Toledo, regatul longobard 200 de ani a fost regat longobard, cu capitala la Ravena. Şi acolo, ca şi la noi, s-a întâmplat următorul lucru: în regiunile în care populaţia romanică era majoritară, aceştia au dispărut în câteva secole. Aceasta se explică prin faptul că populaţiile germanice erau populaţii de războinici. În general, era o clasă conducătoare, care până la urmă a fost asimilată de populaţiile romanice. Astfel s-au petrecut lucrurile şi în Dacia. În timp ce la nordul Dunării populaţia romanizată, deşi a fost foarte influenţată de slavă, a ajuns să romanizeze populaţia slavă, în sud slavii au slavizat populaţia romanizată, aşa cum s-a întâmplat la nordul Rinului. Gândiţi-vă că sunt foarte multe oraşe azi în Germania (Köln, care era Colonia în latină, Koblenz, care era Confluencias în latină etc.), care erau teritorii de limbă latină. Fiind la extremitatea imperiului, au fost asimilate de populaţiile germanice. Rolul slavilor la noi este similar cu al germanicilor, în occident. Fondul slav constituie superstratul limbilor romanice.

S-ar cuveni menţionat faptul că limba română a intrat în contact şi cu alte populaţii care au trecut pe aici – aţi auzit de cumani, pecenegi; au fost apoi ungurii, cu care au venit în contact în Transilvania, şi mai puternic grecii, turcii. Toate aceste populaţii au lăsat urme în vocabularul limbii

320

M a r i u s S a l a

române. Vreau însă să atrag atenţia asupra unui singur lucru, care mi se pare important nu numai pentru limbă, cât şi pentru cultura românească. În Dacia, la noi, am mai avut o influenţă slavă de alt tip, şi anume influenţa slavonei. Slavona este o limbă care nu s-a vorbit, limba care era folosită în scris. Textele de la noi, scrise până în secolul al XVI-lea – textele religioase şi scrisorile, – toate documentele erau în limba slavonă, care nu era vorbită. Iarăşi putem face un paralelism între noi şi Occident. În occident se folosea latina medievală. Latina medievală a fost creată de Carol cel Mare, în secolul al IX-lea – la început a fost folosită în biserică. Ştiţi că până la Luther s-a vorbit latineşte, s-a vorbit în această latină medievală. Ştiţi că în universităţile din Occident s-a predat în limba latină – nu era latina clasică, era această latină medievală; ea a avut rolul pe care l-a avut la noi limba slavonă. Mai există un paralelism (ideea este că ce s-a întâmplat în română s-a întâmplat şi în alte limbi romanice). Sextil Puşcariu face, la un moment dat, o observaţie foarte interesantă în legătură cu „Tatăl nostru". „Tatăl nostru” are şase cuvinte care nu sunt latineşti: a sfinţi, voia, izbăvi ş.a.m.d. sunt şase cuvinte care sunt din slavonă. În „Tatăl nostru” franţuzesc sunt aceleaşi cuvinte care nu-s păstrate din latină. De ce? Nu ştiu.

— Ce lucrări se mai elaborează la Institutul de Lingvistică al Academiei Române?

— Aţi văzut că Institutul de Lingvistică al Academiei Române este o casă frumoasă pe dinafară; ar trebui să vă spun ce are ea pe dinăuntru. Institutul de Lingvistică al Academiei este un institut de cercetare, cel mai mare din ţară, care are ca scop să prezinte, să pregătească o serie de lucrări fundamentale pentru cultura românească. De 140 de ani, aproape de când e Academia, a avut ca sarcină să elaboreze o gramatică, un dicţionar şi ortografia limbii române. Gramatica a fost făcută, este vorba despre cunoscuta „Gramatică a Academiei“; acum, la sfârşitul anului, se termină o nouă ediţie. „Dicţionarul limbii române“, la care au lucrat Hasdeu, Puşcariu şi alţii, va fi terminat peste doi ani, va avea 32 de volume (o sinteză a acestui dicţionar a apărut, se numeşte „Mic dicţionar academic", în patru volume, 6.000 de pagini, cu 175.000 de cuvinte şi de variante). S-a pregătit la noi DEX-ul, de care toată lumea ştie (“Dicţionarul explicativ al limbii române“), iar la televizor, DEX-ul a devenit un termen comun. Este cartea cea mai vândută în România, mai mult decât Biblia (chiar dacă se adună toate bibliile vândute, inclusiv ale baptiştilor, şi altele, tot nu se ajunge la cifra de 800.000 de exemplare, câte s-au vândut de când se face DEX-ul). La institut se face „Dicţionarul etimologic al limbii române“. Până la sfârşitul anului, apare ediţia a II-a din „Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române“, care a apărut prima dată în 1982. La institut va apărea, la începutul anului viitor, o carte care se va vinde bine (acum

321


trebuie să ne gândim şi în termenii aceştia), un dicţionar al cuvintelor ultra-recente din limba română: anglicisme şi alte lucruri de felul acesta. Se lucrează la el, va fi gata în cursul anului viitor. Există foarte multe studii care se referă la istoria limbii române – există un sector care lucrează în domeniul acesta. S-au făcut dicţionare bilingve: un dicţionar mare, german-român, apărut acum câtva timp (ediţia a doua este gata anul viitor). A apărut, aţi văzut pe piaţă o „cărămidă” aşa, mare, un dicţionar englez-român, o ediţie nouă a vechiului dicţionar al lui Leviţchi; au apărut atlase lingvistice, făcute la noi la institut. Se fac cercetări de fonetică, în sfârşit, experimentală, şi cam acestea ar fi…

Am vorbit despre vocabularul reprezentativ al limbilor romanice. La sectorul de limbi romanice, pe vremea când eram şeful acestui sector, am făcut o enciclopedie a limbilor romanice, care se traduce acum în limba franceză; apoi, am făcut o enciclopedie a limbii române. Ne-am ocupat şi de spaniola americană. Aţi spus, la un moment dat, că am luat premiul centenarului Academiei Mexicane. Am luat pentru o lucrare, care se numeşte „Lexicul indigen al spaniolei americane” - aprecieri asupra vitalităţii lui. Am introdus metode noi de analiză. Am luat, în '75, un premiu de 4.000 de dolari.

— În contextul extinderii Uniunii Europene, ce părere aveţi de ideea impunerii unei limbi europene, în mod artificial sau nu? A circulat, la un moment dat, o astfel de presupunere, că s-ar putea impune o limbă care e în circulaţie, sau că s-ar putea crea o limbă care să aibă o circulaţie pe o astfel de zonă largă. Care este părerea dumneavoastră?

— Nu e prima dată când mi se pune această întrebare, deci nu-mi este greu să răspund. Vreau să vă spun că la Consiliul Europei, acum, există directive clare de promovare a tuturor limbilor. Deci nu se pune problema în termenii ăştia. Am vorbit, în Anul European al Limbilor, acum vreo doi-trei ani, tot aşa, la un liceu unde erau numai fete, unde am fost întrebat ceva similar. Orice s-ar întâmpla, limba maternă va fi folosită şi, uite, sunt multe fete aici, băieţii numai dacă vor să-şi bată joc de ele li se adresează în englezeşte. Ar trebui să le spună pe româneşte: „te iubesc”…


322

Dr. PAULINA POPOIU

După absolvirea, în 1981, a Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei, dr. Paulina Popoiu a coordonat mai multe programe multidisciplinare de cercetare a habitatului tradiţional, în zone precum: Dobrogea de Nord, Munţii Apuseni, bazinul Tisei Superioare şi Roşia Montană. A iniţiat, în 1991, programul „Etnologia de urgenţă”, pentru constituirea unei baze documentare privind modul de viaţă tradiţional. După susţinerea doctoratului în istoria artei (2000), urmează o carieră administrativă în calitate de director de cercetare, la Direcţia Muzee, Colecţii, Arte Vizuale din Ministerul Culturii şi Cultelor, şi, ulterior, la Muzeul Naţional

al Satului “Dimitrie Gusti”, instituţie renăscută, practic, „din propria cenuşă”, după un incendiu devastator de la mijlocul deceniului nouă. A publicat numeroase lucrări ştiinţifice şi a constituit Asociaţia Muzeelor în Aer Liber din România.

Vă mulţumesc, este foarte adevărat că n-am auzit niciodată vorbindu-se despre mine. Pentru mine a fost o experienţă

nouă. Precizez că specialitatea mea este într-adevăr Dobrogea, o zonă extrem de interesantă, o zonă a multiculturalităţii, o zonă model de cum trebuie să trăiască oamenii împreună, cum trebuie să trăiască în armonie. De acest lucru m-am ocupat îndeosebi şi văd un domn care lipseşte, de unde trag concluzia că e din Dobrogea. Într-adevăr şi cei care mă găsesc când la presă, când la minister, când la Muzeul Satului, când la Universitate îmi zic: „Sunteţi puţin cam mobilă, nu vă putem urmări foarte bine". Sper ca astăzi să aduc în atenţia dumneavoastră câteva lucruri care ne frământă pe noi etnologii de acum, nu după 1990 ci cam de totdeauna. Este vorba de cum să păstrăm tradiţia, ce înseamnă de fapt tradiţie. A curs extrem de multă cerneală pe acest cuvânt. Ce este de fapt tradiţia? Venind încoace, m-am întrebat ce pot de fapt să vă spun, unui public foarte tânăr, sau tânăr. În orice caz, este greu să denumesc în 30 de minute ce înseamnă tradiţia, cât de legată este tradiţia de identitatea noastră culturală, cum trebuie să ne păstrăm această identitate culturală şi mai ales cu ce ne confruntăm în realitate atunci când chiar vrem să păstrăm această tradiţie, atunci când nu ne este teamă să spunem că avem rădăcinile înfipte în lumea satului. De obicei, celor de vârsta mea nu le este teamă să spună acest lucru, chiar

323


dacă noi am trăit o epocă în care cuvântul patriotism şi cuvântul patrie, cuvântul ţară, de la „ţarină“ se cam demonetizase. Noi, acum, trebuie să recuperăm aceste cuvinte şi să nu ne fie teamă să le pronunţăm. Printre ele, a fost şi cuvântul tradiţie. Ca să nu vorbesc doar despre tradiţie, eu vreau să vă prezint, la un moment dat şi ce facem noi la Muzeul Satului ca să recuperăm tradiţia. Adică, să nu credeţi că rămânem în câmpul teoreticului şi că nu întreprindem acele măsuri, nu urmărim acele programe de cercetare în primul rând, care să ne ajute în acest moment, în care sacrul românesc nu dispare, dar se transformă foarte mult. Se transformă poate până aproape de dispariţie. Am fost de curând în Munţii Apuseni, într-o zonă în care chiar putem vorbi de dispariţia unor sate. Nu pentru că ne obligă cineva ca ele să dispară. Ele dispar de la sine, prin îmbătrânirea populaţiei, prin faptul că tinerii nu se mai întorc în această zonă, prin faptul că se oferă prea puţine speranţe într-un asemenea sat. Iar, chiar cercetarea aceasta are drept obiectiv Roşia Montană. Duminica trecută am fost la Roşia Montană. Noi am făcut acolo o cercetare de etnologie mai amplă, tocmai ca să conservăm momentul actual, tradiţiile, care încă se mai păstrează în momentul de faţă în Roşia Montană, în eventualitatea în care acolo se va întâmpla poate ceva şi tradiţiile acelea trebuiesc conservate. Am fost şi impresia mea că este un sat care moare. Cam aşa a fost, dacă cineva m-ar fi întrebat în trei cuvinte ce pot spune despre Roşia Montană. Dar subiectul nostru rămâne plecarea de la tradiţie, înspre ceea ce se întâmplă pentru recuperarea ei. Acum, tot înainte de 1989, noi am fost stresaţi cu aceasta. Cum să respectăm foarte tare tradiţia. Tradiţia a însemnat la un moment dat ceva care nu se mai mişca din loc. Era o moştenire pe care n-aveai voie s-o transformi. Ori dacă mergem către etimologia cuvântului tradiţie, atunci dintr-o dată vedem că tradiţia este totuşi o moştenire pe care trebuie s-o îmbunătăţim prin propria creativitate. „Tradeo, tradere“, în limba latină, înseamnă a trăda. Deci, am o moştenire de la părinţi, de la „patres“ şi o „trădez“ punându-i ca ados propriul gust, propria informaţie culturală. Fiecare generaţie culturală adaugă ceva la această tradiţie, care nu este imuabilă. Este îndemnul nostru de a merge mai departe, bazându-ne pe ceea ce au făcut înaintea noastră generaţii întregi. Alta este tradiţia, în contextul în care vorbim de globalizare. Globalizare care nu este numai economică, este şi culturală. Contextul în care vedem că, la nivelul ţării noastre, încep să se întâmple nişte uniformizări. Uniformizări care ne duc către ce? Către o transformare destul de drastică a culturii, a civilizaţiei noastre şi pe care, la un moment dat, cel puţin noi, etnologii, am vrea s-o ţinem în loc. Sigur că am vrea, etnologii, să ţinem, satul românesc aşa într-un soi de frumuseţe, aşa cum îl vedem noi la modul idealist. Să nu se schimbe casele, să nu se schimbe oamenii, graiul să fie aşa, uşor arhaic. Totul e frumos până aici, dar satul şi omenii satului nu pot fi ţinuţi în loc; ei se

324

P a u l i n a P o p o i u

vor schimba, se vor transforma şi se transformă extrem de mult. Datoria noastră, a etnologilor, este să veghem la această transformare, iar lecţia istorică este una extrem de dură. Ţări care nu s-au bazat pe valorile tradiţionale au avut o cultură care fie a dispărut, fie s-a contopit într-un amalgam de ceva nou, nedefinit, dar identitatea ei s-a pierdut. Pornind de la această lecţie a istoriei şi de la faptul că noi tot dorim să intrăm în Europa, şi bine facem, dar noi suntem în Europa, suntem în Europa şi geograficeşte şi spiritualiceşte, aş zice eu. Nu putem să spunem că noi nu suntem europeni. Ce vrem noi acum este ca cineva să ne spună: „Da, sunteţi totuşi europeni!”. Dar această Europă unită înseamnă o sumă de culturi, nu înseamnă o cultură uniformă. Ori tradiţia este cea pe care ne vom baza relevarea identităţii culturale. De fapt, cine suntem noi, prin ce ne identificăm ca români în Europa? Nu putem să devenim americani, să mâncăm hamburgheri, să mâncăm la Mc Donald's şi să purtăm toţi blugi. Sigur a fost printre tineri un astfel de curent, dar acum nu se mai îmbrăca numai decât în blugi. Se poate şi aşa, poţi să înţelegi altfel nivelul generaţiei. Şi nimeni nu zice că tinerii trebuie să se îmbrace în iţari. E foarte bine. Dar sunt anume habitudini vestimentare, anume habitudini ale hrănirii, care vin din tradiţie. Sunt anume cutume pe care le păstrăm, gesturi şi obiceiuri religioase de asemenea, care sunt numai ale noastre. şi atunci noi trebuie să găsim, cred eu, acele coordonate care să ne identifice în marea Europă unită, ca români. Sigur că trebuie să ne luptăm pentru această păstrare a identităţii culturale. Să nu uităm că noi suntem, trăim într-o zonă de multiculturalitate, totuşi. Pe de o parte este tradiţia, care este numai a noastră, care este rădăcina noastră şi ne spune de unde venim. Pe de altă parte este contactul cu celălalt. Nici o cultură nu se naşte ca o entitate închisă. Nici o cultură nu poate să rămână izolată de celelalte din jurul ei. Şi atunci, tocmai asta este interesant şi vă spuneam din cercetarea mea în Dobrogea şi chiar la Roşia Montană, întâlnim acest aspect al multiculturalităţii. Ca să trăieşti în armonie, şi Dobrogea a creat un asemenea model de armonie, trebuie să-l accepţi pe celălalt cu valorile tradiţionale ale sale. Trebuie să te pui de acord cu el să-i accepţi valorile care vin dinspre moştenirea culturală, dinspre tradiţie şi dinspre părinţi şi să-i accepţi valorile cotidiene. Eu am avut în Dobrogea o experienţă extrem de interesantă. Am fost într-un sat care se numeşte Ciucurova, în Dobrogea de nord, este un sat cu nume turcesc, unde au trăit de-a lungul vremii multe straturi de populaţie. Alături de români, turci, au trăit tătari, au trăit ucraineni, ba era undeva la liziera pădurii şi o comunitate de ţigani rudari. Am întrebat o turcoaică, mă interesau obiceiurile de nuntă: Participă şi românii sau sunteţi un grup închis? Şi turcoaica mea spus foarte clar: „Dar nu se poate nuntă fără români şi noi avem vase speciale în care facem mâncarea românilor”. Acesta este respectul pentru tradiţia celuilalt de

325


fapt. Să-i accepţi şi să-l accepţi cu obiceiurile lui. Şi mie mi se pare că modelul de convieţuire interetnică şi europeană mai ales este acesta pe care îl avem deja în zona noastră, îl avem deja creat. Acum, sigur că, şi cultura românească, dacă o comparăm cu culturile occidentului, s-ar putea să spunem că nu este o cultură majoră, deci nu este o cultură care să impresioneze Franţa. Nu impresionează Franţa, pentru că această ţară are alt tip de cultură. La care şi noi, de altfel, suntem destul de afiliaţi cumva. Mare parte din fondul nostru de cuvinte, mare parte chiar din habitudinile noastre vin dinspre această zonă a Franţei şi a latinităţii în genere. Numai că nu oferim altceva acestei Europe viitoare unite. Oferim tradiţiile noastre. La Muzeul Satului, asta ca să vedeţi că nu rămânem deloc în câmpul teoretizării despre tradiţie, noi punem în practică o serie de programe, care recuperează exact această componentă a vieţii rurale. Prin ce? Prin programe, de exemplu, care se referă la cercetarea habitatului, la cercetarea şi, deci aşezarea mai ales a arhitecturii. Sunt cele două componente ale vieţii tradiţionale, care în acest moment se schimbă extrem de rapid. Dacă mergeţi oriunde şi ieşiţi din Bucureşti cu maşina, începeţi să vă uimiţi de ce soi de arhitectură apare la sat. Apar tot felul de turnuleţe, de case imense, care nu se mai împacă cu peisajul şi nu se mai împacă cu proporţiile armonioase, vechi, ale arhitecturii tradiţionale: arhitectura din lemn, veche, pe care noi o păstrăm la Muzeul Satului; arhitectura din lut din sudul ţării noastre. Între altele, tradiţia privind construcţiile, tradiţia arhitecturală, este în această trăire în armonie cu peisajul. Ori, informaţiile culturale care vin din afara ţării, valorile acestea, care pătrund oarecum forţat în lumea satului şi care sunt uneori prost digerate, încep să nască aceşti monştri arhitecturali pe care îi vedem presăraţi în toate satele României. Casele despre care vorbesc sunt, desigur, expresia orgoliului, expresia unei îmbogăţiri mai rapide, a unora. Pentru că nu putem să spunem că ţăranul român acum trăieşte într-o bogăţie nemaipomenită. Dar, tocmai această abdicare de la tradiţie, tocmai această îndepărtare de la ceea ce avem noi deja bine stabilit în peisaj, bine stabilit în cultura noastră înseamnă această pierdere a identităţii, pentru că, în fond, asta este problema. Cel puţin, după mine, să trăieşti într-o casă de aceasta monstruoasă, înseamnă să-ţi pierzi identitatea. Şi atunci, iar aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit, nu pledez deloc pentru rămânerea ţăranului în casa de lemn cu acoperişul de paie, nici pomeneală. Dar pledez pentru conservarea acestei informaţii culturale. Etnologul nu poate să facă schimbări în lumea satului, noi înregistrăm nişte lucruri. Eventual, putem să stabilim nişte coordonate de dezvoltare. Ori, aţi construi o casă pe baza tradiţiei înseamnă de fapt aţi construi o casă frumoasă. Şi o casă în care să te simţi cumva la tine acasă. Când intri într-o casă din aceasta, cu multe ornamente şi cu turnuleţe, deja ai ieşit într-o lume pe care nu o mai cunoşti. În ultima vreme

326


se vorbeşte foarte mult în Europa de patrimoniul imaterial. Patrimoniul etnologic este o componentă importantă a patrimoniului cultural şi vorbim de vreo câţiva ani buni de „patrimoniul imaterial“, pe care mulţi dintre specialişti îl înţeleg sau nu înţeleg foarte bine ce înseamnă. Acest patrimoniu imaterial este de fapt conservarea tradiţiei care, în mod normal, se pierde. Adică gesturile. Oralitatea, transmiterea prin oralitate înseamna o mulţime de lucruri, din generaţie în generaţie. La un moment dat, fie se transformă foarte drastic, fie se pierde pur şi simplu. Şi atunci această cercetare a patrimoniului imaterial se face acum cu mai multă uşurinţă, pentru că avem instrumentele necesare. Putem să înregistrăm pe peliculă, putem să înregistrăm pe casetă, putem să reţinem sonorul, putem să reţinem gesturile, adică toate aceste lucruri de patrimoniu imaterial care s-au pierdut în mod normal. În materie de tradiţie obiectulă, pe patrimoniul material şi pe acela imaterial, noi românii stăm foarte bine în Europa. Păcat că nu se face o statistică, căci probabil, am ocupa şi noi locul întâi pe undeva. Stăm aşa de bine cu aceste tradiţii, pentru că sigur satul, în anumite zone, a fost un pic mai izolat, ele s-au conservat de-a lungul timpului, a existat o dezvoltare mai lentă în unele zone, dar noi, etnologii, profităm tot mai mult de acest lucru în momentul acesta. Nicăieri în lume, am văzut multe muzee în aer liber din Europa Occidentală, din Franţa, din Anglia şi din Belgia, nicăieri nu mai există acest patrimoniu, atât de bine conservat ca la noi. Construcţii originale, obiecte, majoritatea sunt copii în acest moment. Deci, avem, din acest punct de vedere, o foarte bună colecţie de identitate. Eu pun întotdeauna tradiţia în legătură cu identitatea culturală şi cu identitatea etnică. Pe baza ei poţi să răspunzi la întrebarea, cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Şi dacă spun încotro ne îndreptăm, însemnă că identitatea se construieşte pe baza tradiţiei, ea se construieşte şi pe ceea ce se întâmplă în prezent. Pe ceea ce creăm acum. Şi atunci, ceea ce creăm în prezent, va deveni cândva probabil tradiţia noastră. Vorbeam cu un coleg despre icoanele pe sticlă, care acum ştiţi că sunt aşa „en vogue“, nu sunt numai obiecte de cult, ele au devenit deja obiecte de artă. Fiecare ni le punem nu numai în colţul cu icoanele, ci le punem prin toată casa, ca s-o înfrumuseţăm. Şi la un moment dat îmi spunea acest coleg al meu: „Probabil că aceste icoane pe sticlă, pe care noi acum le adorăm atâta, au fost la vremea lor un soi de ceva care nu s-a acordat cu lumea satului, un soi de kitch”. N-aş vrea să reţineţi cuvântul kitch, pentru că acum umblă prin sate tot felul de oameni care oferă spre vânzare copii după „Cina cea de taină”. Probabil că icoanele pe sticlă au suplinit la un moment dat tocmai această lipsă de instrumentar de tehnologie, ca să facă acest lucru. A fost modalitatea de copiere a ţăranului român. Sunt, mai ales, lucruri de serie. Şi atunci, tradiţia poate să fie ceva aleatoriu. Deci atunci când creăm, trebuie să fim foarte atenţi ce facem, pentru că totul se adaugă

327


la propria noastră tradiţie, la propria noastră imagine. Şi dacă imaginea noastră se oglindeşte în acea oglindă formidabilă a Europei, deformat prin ceea ce noi considerăm că este tradiţia? Atunci, aşa va rămâne, deformată. Deci trebuie să avem, cu alte cuvinte, grijă ce trimitem în străinătate, ce oferim ca tradiţie. Pentru că ne interesează cum arătăm dincolo de graniţele ţării. Şi dacă luăm, că vorbeam de acel patrimoniu imaterial, numai muzica. Aici noi facem o mare greşeală, după părerea mea. Noi avem o muzică foarte frumoasă, o muzică tradiţională extrem de frumoasă şi ieşim în străinătate cu tot felul de ciudăţenii – manelele acelea. Acest tip de muzică care nu este nici al nostru, nici al orientului, nu este nici muzică veritabilă, lăutărească. Este ceva care nu ne caracterizează, iese dincolo de hotare şi noi, rămânem cu această ştampilă, cu această etichetă pe noi. Deci cu atât mai mult zic, că noi când facem o expoziţie la Muzeul Satului, suntem atenţi la acest lucru. Când ieşim în străinătate, ieşim cu ceea ce avem mai valoros. Apropo de tradiţie, pentru că mă interesează şi la nivelul tinerilor cu care eu lucrez şi care sunt foarte occidentalizaţi din punct de vedere vestimentar, sau chiar şi ca gândire. Mă interesa să văd ce reacţie au tinerii când îi duc la Muzeul Satului, unde este templul acela de păstrare a tradiţiei. Reacţia primă este „Da, nu vreţi să mergem la alt muzeu? Să mergem la Antipa de exemplu”. Am zis: „Mergem întâi la Muzeul Satului”. Vreau să vă spun că nu mai pot să-i scot din Muzeul Satului şi, după aceea, când mă întâlnesc cu ei îmi cer ei să revină. Mă întâlnesc cu ei pe aleile muzeului, la diverse spectacole, sau vin pur şi simplu să vadă Muzeul Satului. De ce? Pentru că în Muzeul Satului ei văd de fapt adevărata tradiţie, văd esenţa a ceea ce Blaga numea veşnicia care s-a născut la sate. Şi atunci vreau să vă spun că ceea ce creează ţăranul este extrem de rafinat. Dar există anumite transformări, exact cum vă spuneam, transformări ale costumului popular de exemplu, care abdică de la tradiţie şi care generează, la un moment dat, un soi de obiecte monstruoase. Cămăşile lui Dolănescu, de exemplu, acelea nu sunt tradiţie. Dar cămăşile populare tradiţionale sunt lucruri extrem de rafinate. Deci tradiţia noastră nu este una cu care să nu ne mândrim. Din contra, noi avem de arătat Europei lucruri extrem de interesante şi extrem de frumoase, chiar numai pe acest palier al creaţiei rurale. Şi atunci vorbeam cu cineva care îmi zicea: „Măi, dacă mai pronunţi acum cuvinte ca „patriotism“ şi „dragoste de ţară“ faţă de cineva, te priveşte aşa, ca pe un om desuet. Eu zic că sunt cuvinte care trebuiesc recuperate. A-ţi păstra identitatea culturală înseamnă exact o componentă a patriotismului, însemnă să te păstrezi pe tine şi să-i păstrezi pe cei din familia ta în primul rând şi pe urmă, extrapolând, şi adăugând, pe cei din neamul tău. Şi ce-i mai frumos decât să păstrezi pe cei pe care îi ai în memorie, îi iubeşti, la care te raportezi tot timpul. Eu zic că aşa poate fi explicat, neortodox, cuvântul „tradiţie“. Dacă vă

328


dau numai definiţia şi rămânem în acest câmp cred că am spus prea puţin. Şi cred că tradiţia incumbă şi această dragoste de ţară, adică de ţarină. Acum vreau să vă dau un citat din Noica, care zice aşa: „Despre strămoşii noştri geţi, plugari şi ciobani s-a putut spune că în secolul VI î.h. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar una formal deosebită de a grecilor. Tot ce-i deosebea era că ei, geţii, erau săteni, nu orăşeni ca grecii. Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei, simţim că nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească anistorică. Nu ne mai mulţumeşte România eternă, vrem o Românie actuală, dar autentică prin păstrarea culturii identitare şi tradiţionale”. Deci, Noica, nu eu am spus acest lucru. A cultiva mai departe cu precădere valorile spiritualităţii noastre culturale este o imposibilitate. Orice cultură majoră este personală, este o formă de individualizare în timp, spre deosebire de creaţia populară, care este anonimă. Deci, spiritualitatea populară trebuie depăşită prin creaţia personală, dar nu desfiinţată ci, prin ea, să ţâşnească personalităţile eterne: Brâncuşi, Eminescu. Adică fantastica cultură majoră, cum o numim noi, a lui Brâncuşi, pe care toată Europa îl cunoaşte. Când te duci în Franţa – prin 1992 m-am dus eu – se ştiau două nume de români: Brâncuşi şi Ceauşescu, că tocmai era dus. Brâncuşi este cunoscut peste tot. Acum este cunoscut, alături de Brâncuşi, şi Hagi. Dar iată cele două componente care s-au ridicat pe o anumită tradiţie. Eminescu este mai bine cunoscut în Italia. Sau Nichita Stănescu. Toate aceste nume, care reprezintă cultura noastră ieşită din anonimat, sunt nume care au folosit întotdeauna pentru creaţia lor şi baza tradiţiei, baza culturii orale. Noi am făcut ceva pe aceste coordonate: de puţină vreme am început să facem ceea ce se cheamă istoria orală, în zona Roşiei Montane, am reţinut pe C.D. şi pe peliculă istoria locului. Istoria care nu este scrisă în cărţi. Vreau să vă spun că mie mi s-a părut mult mai interesant, mult mai aproape de adevăr. Pentru că am găsit în zona Roşiei Montane lucruri care nici nu puteau fi scrise în cărţi. Oameni care au suferit foarte mult, acolo e o zonă auriferă şi, până pe la 1989, oamenii de acolo au tot avut probleme. Pe de altă parte am înregistrat istoria locului aşa cum o vedeau la un moment dat sătenii, aceea cu care noi ne întâlneam anul trecut, anul acesta. Şi pentru că dumneavoastră sunteţi ofiţeri de poliţie de viitor, sau sunteţi cei care veţi apăra la un moment dat legea, sau veţi deveni poate criminalişti la un moment dat. Am şi eu acasă un fiu care vrea să devină criminalist. De exemplu, ca să vedeţi cum s-a păstrat în memoria locului un anume moment. O crimă s-a întâmplat într-un sat; era adevărat, personajul extrem de bine văzut, fusese primar al satului ş.a.m.d. şi una din femeile de acolo, aşa mai talentată, a scris o baladă despre acea crimă. Putea să dispară, dar a fost publicată şi în presă. Noi am găsit şi tăieturile din presă. Dar memoria orală a reţinut şi a transformat această crimă. A făcut un scenariu uşor romantic pe

329


această crimă. Am făcut, la Roşia Montană, cercetări pe genealogia familiilor de mineri. Iarăşi lucruri extrem de interesante. Pot să cobor cu familiile de mineri până în secolul al XVII-lea. Iată unde se duc rădăcinile acestor familii de oameni simpli, din lumea satului. Deci poţi să zici că ai de-a face cu un înnobilat, un înnobilat prin tradiţie. Ce facem la Muzeul Satului ca să conservăm tradiţia? În primul rând, activitatea de cercetare la Muzeul Satului, pentru că, practic, un muzeograf etnolog trebuie să facă şi câteva lucruri foarte clare, adică să cerceteze, să identifice şi să conserve obiectele. Aceasta este prima parte a activităţii noastre de muzeologi şi de etnologi. A doua parte este să oferi publicului aceste lucruri pe care le-am găsit în lumea satului. Adică să valorificăm, din punct de vedere cultural, patrimoniul. Şi pentru că suntem la Direcţia Informare şi Relaţii Publice, practic noi educăm publicul cu ajutorul obiectelor pe care le aducem din sat, cu ajutorul înregistrării memoriei satului. Îi educăm, dar la modul agreabil, adică nu-i obligăm să vină la curs, ci le arătăm un spectacol, îi mai ducem la o expoziţie. Deci, la muzeu activitatea principală este de cercetare, care stă în spatele tuturor acţiunilor pe care dumneavoastră le vedeţi, ca vizitatori. Este una foarte riguroasă, în primul rând şi care merge către recuperarea tradiţiei. Noi avem două programe foarte importante. Unul este „Etnologia de urgenţă”. Am profitat şi am menţinut programele pe care nu eu le-am lansat la Ministerul Culturii. Am reluat cuvintele lui Dimitrie Gusti, cel care a înfiinţat Muzeul Satului. El a spus, în 1936, sintagma etnologia de urgenţă. Deci de-atunci se simţea nevoia recuperării tradiţiei, care se pierdea în lumea satului. În cadrul programului „Etnologiei de urgenţă“ noi facem cercetări de teren. În primul rând, acestea sunt adaptate specificului muzeului. Fiind un muzeu de arhitectură populară, în primul rând mergem către cercetarea habitatului, dar nu scăpăm din vedere nici modul tradiţional de viaţă, nici cutumele, şi în genere, tot ceea ce înseamnă viaţa spirituală a unui sat. În anul 2002, am lansat un program care se chema. „Comunităţi etnice din România”. Am făcut o cercetare comparativă pe diverse asemenea comunităţi etnice, cu un scop foarte pragmatic, de altfel, să aducem în Muzeul Satului acele monumente, acele construcţii care sunt caracteristice diverselor etnii şi să construim acolo un model de convieţuire interetnică. Adică să aducem o casă de turci, sau de tătari. Să aducem o casă de saşi. O casă de maghiari. Toate aceste case am reuşit să le aducem şi am numit această alee, impropriu deocamdată, „Aleea minorităţilor”. Îi vom schimba denumirea în timp, mergând către această idee de convieţuire în interetnicitate. Făcând toate aceste cercetări am vrut de fapt să recuperăm nu numai tradiţia românească, ci, în cadrul larg, a tradiţiei româneşti, în paralel cu tradiţia fiecărei etnii în parte. Şi să arătăm că, la scara Europei, se poate convieţui respectându-l pe celălalt. Că se poate convieţui acceptând legătura dintre

330


mine şi ceilalţi. Deci vom finaliza această „Alee a minorităţilor“ în mod sigur, programul a fost şi premiat de Ministerul Culturii şi noi continuăm cercetarea pe comunităţile etnice. Am ieşit un pic şi în afara graniţelor ţării noastre şi am cercetat în Ucraina, la românii ucraineni, cum arată comunitatea şi tradiţia românească de dincolo de graniţe. Este foarte interesantă această cercetare. „Etnologia de urgenţă“ mai are ca scop, între alte, şi aducerea în muzeu a unor obiecte, care se pierd în lumea satului. Am făcut şi aici un experiment cu ocazia acestei cercetări. Am vrut să văd ce se întâmplă în lumea satului în momentul în care descinde o echipă de cercetători de la Muzeul Satului. Ţăranii nu prea înţeleg exact ce vrem, ba uneori ne întreabă: „Da dumneavoastră sunteţi aceia care căutaţi haine vechi?”. Până la urmă îi lămurim că noi suntem. Am fost într-un sat din Suceava, Fundul Moldovei se numeşte, acolo unde a fost prima echipă condusă de Dimitrie Gusti, în 1936 şi am văzut un lucru fantastic. Această descindere a noastră a celor care căutăm tradiţia şi căutăm ca s-o conservăm nu rămâne fără urme în lumea satului. Am găsit acolo un ţăran, care îşi făcuse un muzeu. În copilăria lui s-a întâlnit cu Dimitrie Gusti şi a rămas extrem de marcat de această personalitate. Atunci el era oier, nu avea nici patru clase. Şi-a făcut o casă după stilul zonei şi a strâns toate obiectele de la vecini, pe urmă s-a mai dus şi în alte zone şi a mai adus obiecte şi avea un muzeu foarte interesant. Iar el ne prezenta muzeul cu o elevaţie a cuvântului extrem de neaşteptată. Am prezentat acest film la o sesiune de etnologie şi colegii mi-au spus: nu este adevărat tu l-ai învăţat să vorbească. Vă jur că nu am spus absolut nimic. Dar deja trecerea aceasta a unei echipe, a unei personalităţi în primul rând, care era Dimitrie Gusti, l-a determinat pe acest om să-şi schimbe viaţa. Asta demonstrează că noi, etnologii, putem să avem această influenţă în momentul în care sigur există un program mai larg în care să ne permită să ne mişcăm şi să avem posibilitatea să influenţăm, de exemplu, construcţia de case noi în sate. Al doilea program de la Muzeul Satului se numeşte „Muzeologia de urgenţă”. Muzeologia de urgenţă e deja o copie după primul program, o copie din punct de vedere a pronunţării ca să zic aşa a titlurilor, pentru că el se preocupă de cu totul altceva. Acesta este programul dedicat numai muzeului, restructurării expoziţiei şi încă a unui lucru şi anume recuperării şi redării publicului a patrimoniului material. În cadrul acestui program, facem, de exemplu un „Festival al obiceiurilor de iarnă“. Deci, aducem din lumea satului acele componente care cel puţin au dispărut din lumea urbană sau s-au contaminat foarte tare, s-au transformat. Aducem, de asemena, în cadrul acestui program un „Târg al meşterilor“. În vara aceasta a avut un succes extraordinar de public. Am avut o zi în care în muzeul nostru au intrat 5000 de persoane. Ceea ce îmi spune într-adevăr că această aplecare a românilor de a-şi recupera tradiţia începe să fie un lucru clar,

331


începe să devină realitate. În afară de aceste, de acum lucruri intrate în normalitate ale Muzeului Satului, mai recuperăm un alt soi de tradiţie, care este cea a contactului cultural, a legăturii cu celălalt. Şi deşi sărbătoarea „Halloween-ului“ nu există la noi, este tipic americănească, noi avem sărbătoarea sfinţilor. Anul acesta am lăsat să vină în Muzeul Satului nişte copii, care au fost foarte drăguţi şi s-au jucat cu Halloween-ul, dar le-am povestit şi tradiţiile noastre legate de sărbătoarea morţilor. Deci, pe de o parte am venit cu această informaţie culturală exterioară şi un pic forţată înspre ei, dar au reuşit să cunoască muzeul, să afle că avem şi noi nişte tradiţii mult mai interesante şi mai frumoase. Eu zic că a fost o recuperare a tradiţiei prin educaţie. Ultimul lucru pe care vi-l mai spun, este despre expoziţia pe care noi am făcut-o la Palatul Parlamentului. Acolo există o sală de expoziţii, sala „Constantin Brâncuşi”. Această expoziţie se numeşte „Românii balcanici”. De fapt este vorba despre aromâni. Este vorba, deci, de grupul de români veniţi dinspre balcani, românii, am zis eu fraţii noştri, dar nu mai ştiu dacă-s mai mari sau mai mici şi pe care i-am adus într-o expoziţie de anvergură, pentru că în felul acesta am recuperat un segment al istoriei care este şi aşa destul de neclar. Noi am încercat în Catalogul de expoziţie să clarificăm această istorie a aromânilor, dar eu am recuperat mai ales obiectele pe care până acum nu le-a văzut nimeni. Ele rămăseseră la noi în colecţie sau în colecţiile Muzeului de Artă Populară din Constanţa şi erau, practic, necunoscute. Catalogul prezintă această extraordinară varietate şi frumuseţe a costumului aromânesc. Prezintă de asemenea modul de viaţă aromânesc. Aromânii au fost păstori transhumanţi, care au ajuns până în Dobrogea şi dincolo s-au dus până la Odesa cu turmele de oi. Apoi, la un moment dat, s-au sedentarizat în Dobrogea, sau au revenit aici după 1940. Este o populaţie extrem de interesantă iar pentru noi recuperarea unui segment de recuperare a tradiţiilor este esenţială. Deci, asta vă spuneam tradiţia nu este doar un cuvânt la care să te raportezi la un curs, tradiţia este ceva de care ne legăm în fiecare zi şi tradiţie este ceva pe care construim în fiecare zi. Vă mulţumesc.

— Cum traduce un etnolog sintagma : „Mă duc la ţară” — Întoarcerea la ţară, chiar dacă eşti de câteva generaţii la oraş,

este reîntoarcerea acasă. Este imposibil ca undeva, o bunică, o străbunică să nu fi existat, deci, de undeva, din lumea satului, ne vin încoace, tot felul de energii pozitive. Când te duci la ţară, te desprinzi de tumultul oraşului, de orgoliul pe care trebuie să-l suporţi sau să-l afişezi, ca nu cumva să rămâi în urmă cu el, te desprinzi de stresul acesta zilnic, de o cursă, care nu întotdeauna duce către ceea ce trebuie. În lumea satului zic eu că vezi mai bine obiectivul pe care-l ai de îndeplinit, nu mai sunt atâtea blocuri şi vezi mai bine unde trebuie să te îndrepţi. Şi atunci, când mergi la ţară vezi

332


că, într-adevăr, este imposibil să nu te fi întors acasă. Cu toată încărcătura acestui cuvânt care înseamnă în primul rând un cămin, care înseamnă o familie, şi aşa cum vă spuneam, înseamnă în mod sigur cei pe care-i iubim, sau îi iubim pur şi simplu fără să-i şi cunoaştem. Cei care sunt acolo, în lumea satului, în diverse forme „stocaţi“, ca să folosesc un cuvânt din acesta extrem de neacademic, şi extrem de neadecvat acestui lucru, adică, sunt strămoşii noştri ori sunt undeva, în cimitir, undeva în mintea noastră şi întotdeauna ne întoarcem către ei, vrem, nu vrem.

Vă mulţumesc!


333

SORIN PREDA

Intelectual discret şi rasat, redactor la cunoscutul săptămânal “Formula As”, dar şi profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Sorin Preda practică o literatură mai degrabă tradiţională, de investigator cultural. Volumul său de proză scurtă "Povestiri terminate înainte de a începe" (1981), ca şi romanele “Parţial color” (1985) şi "Plus-minus o zi" (1988) mărturisesc descendenţa din stirpea Moromeţilor, autorul fiind chiar rudă de sânge cu marele prozator Marin Preda. În prezent, practică cu obstinaţie publicistica de factură culturală, în fond un alt răspuns la întrebările pline de frământare ale “generaţiei ‘80”, al cărei

exponent se consideră.

u m-am pregătit în mod special pentru această discuţie. Este o prelungire a orelor de la Facultatea de Jurnalism. Aici aş

îndrăzni să spun nişte lucruri pe care nu le-aş spune unor studenţi de la Facultatea de Jurnalism. Ei vor să intre direct în focul meseriei, nu vor detalii teoretice, vor să scrie; de aceea, la această facultate se înregistrează foarte multe eşecuri. Din anul I, admiterea este foarte grea. Nu este chiar aşa de grea cum este la Academia dumneavoastră. Este o concurenţă foarte mare şi tinerii sunt foarte atenţi la lucruri importante. I-am văzut; în dosul unei ignoranţe, al unei nepăsări, se ascunde foarte mult pragmatism. În general, când nişte copii se orientează spre domenii profitabile şi de viitor, înseamnă că instinctul le dictează bine.

N

Acum câţiva ani, la Facultatea de Comunicare, din cadrul F.J.S.C. (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării), proporţia era de şapte candidaţi la Jurnalism şi unul şi jumătate-doi la Comunicare şi Publicitate. Vreau să vă spun că de vreo doi-trei ani proporţia este inversă. Sunt şapte-opt la Jurnalism şi zece-doisprezece la Comunicare, Publicitate. Cei de la Publicitate au simţit că este o piaţă în dezvoltare, se câştigă mai bine, deşi nu ştiu exact în ce constă publicitatea şi comunicarea. Spre aceasta, cel puţin în următorii 10-15 ani, evoluează lucrurile. Concurenţa la admiterea în instituţia dumneavoastră arată un instinct bun, o nevoie de siguranţă, de un viitor mai bun. La terminarea facultăţii, nu stai la bunul plac al unui şef, patron, sau ce-o fi el. Cel care termină Dreptul am auzit că trebuie să dea

334

S o r i n P r e d a

50-70.000 de euro ca să intre în barou. Mi se pare nenormal să termini o facultate şi să plăteşti pentru a-ţi exercita profesia.

Mulţi dintre studenţii de la Jurnalism abandonează. Acest lucru mă derutează puţin. Se luptă, se pregătesc, vor să fie acolo, suportă concurenţa, ca după aceea să descopere că ei, de fapt, voiau Teatru sau altceva. Nu este normal. De ce? Pentru că ei îşi închipuie că în Facultatea de Jurnalism, în primul an, începi să iei interviuri, începi să apari pe „sticlă”, să publici în ziare şi reviste. Se spune că în Facultatea de Jurnalism înveţi 25% din meserie. Este o butadă: 75% din meserie înveţi în primii trei ani, iar restul de 25% - în următorii 30 de ani. Acest sfert, aceşti 25% se vădesc a fi foarte importanţi. Şcoala îţi dă o pregătire de editorialist şi nu de „ştirist”. Un specialist în agenţie de ştiri, poate fi pregătit într-o lună – o lună şi jumătate. L-ai băgat în ştiri şi nu-l mai scoţi de acolo pentru nimic în lume. Dacă l-ai scos, l-ai derutat. Aceasta pentru că el nu este pregătit pentru aşa ceva. Un student care are o pregătire mai modestă nu suportă să treacă de la un gen la altul cu uşurinţă.

Sunt lucruri pe care nu le-am spus studenţilor mei, în măsura în care eram obligat să intru în nişte detalii tehnice, în „scriitura“ de presă. Acum simt nevoia să vă provoc la o mică discuţie despre fenomenul media. Este un fenomen care trebuie să vă preocupe. Aş vrea ca după scurtul meu expozeu să avem o conversaţie, Aş vrea să reuşesc să vă provoc la nişte întrebări. Este vorba despre nişte prejudecăţi şi neadevăruri care circulă în legătură cu fenomenul media. Una dintre marile prejudecăţi ale acestui domeniu îl reprezintă obiectivitatea. Ştim foarte bine că totdeauna se vehiculează această cerinţă: să fii obiectiv. Este un mare şi gogonat neadevăr: nimic nu este obiectiv. Butada folosită în teoria jurnalistică este următoarea: „Faptele sunt sfinte, comentariul – liber”. Există ceea ce se numeşte o anumită deontologie, nu neapărat profesională, ci una proprie, o moralitate asumată individual şi, în acelaşi timp, un anumit respect al cuvântului. Cuvântul este o realitate foarte complicată. Este o armă cu două tăişuri. Cu un cuvânt poţi să ucizi sau să salvezi un om de la moarte. Este foarte greu să spui despre cineva o enormitate şi a doua zi să dai o dezminţire. Acea dezminţire nu mai poate să anuleze ceea ce ai spus despre persoana respectivă. Sunt foarte puţine lucruri pe care un om le are cu adevărat sfinte. Sentimentul identităţii, morala, integritatea lui – sunt lucruri pe care nu mai poţi să le negociezi sau să le înlocuieşti cu altceva. În clipa în care i-ai răpit omului ultimul punct de rezistenţă, l-ai nenorocit, l-ai distrus. Un ziarist trebuie să fie foarte atent la ce face cu cuvântul. Repet: cu un cuvânt salvezi pe cineva de la sinucidere sau îl împingi la sinucidere. Aceasta este sarcina unui duhovnic, a unui prieten adevărat.

335


Deci, obiectivitatea unui ziarist, cât ar fi ea de dorită (este

dezirabilă, fără doar şi poate), în realitate nu există. Există o subiectivitate morală, asumată, cât mai apropiată de un anumit adevăr. Chiar şi o fotografie, dacă o judecăm, tot timpul va avea un element de subiectivitate: unghiul din care este făcută, lumina etc.

Procedeele de a falsifica realitatea sunt nenumărate. Intrăm în discuţia despre comentariu şi realitate. În mod normal, niciodată ştirea nu va fi obiectivă. Şi limbajul ştirii se apropie cel mai mult de discuţia neutralităţii implicării jurnalistului. Pe cât posibil, în ştire nu trebuie să apară elemente de comentariu. Dar ele apar: foarte perfid, sub forma unui „totuşi”, „dacă”, a unei virgule, a unui semn de întrebare… Sunt lucruri ultracunoscute.

În sfârşit, aceeaşi ştire: „Politicianul X a făcut nu ştiu ce…” Este suficient să spui „în sfârşit” şi acesta devine element de comentariu. Apoi: „60.000 de locuri de muncă apărute într-un an”. Un ziar proguvernamental va spune: „Încă 60.000 de locuri de muncă”, iar un ziar antiguvernamental va titra: „Doar 60.000 de locuri de muncă”. Acest „încă” sau „doar” reprezintă un element clar de comentariu şi de inducere a unei lecturi nepermise, de fapt. În mod normal, presa asta trebuie să facă – trebuie să încerce să informeze cât mai corect cititorul şi să-l lase pe el să decidă şi să valorizeze faptele. Ei, bine, chiar nespunând nimic, ci dând doar ştirea ca atare, este suficient să o însoţeşti de o fotografie tendenţioasă (personajul despre care vorbeşti în ştire să fie surprins într-o ipostază penibilă). Apoi, poţi să marginalizezi tipografic ştirea sau să o centrezi. Acestea sunt elemente de comentariu. Ele sunt subliminale (adică nu sunt pe faţă). Ele induc un anumit tip de lectură numai prin poziţionarea grafică.

Sigur că sunt foarte multe procedee nepermise, subliminale. Având de partea ta pretenţia unei anumite corectitudini, îţi poţi permite să încalci adevărul la modul flagrant. Sunt nenumărate exemple. Unul dintre ele am văzut că a fost preluat şi de Cristian Tudor Popescu şi el este prins ca atare în teoria presei. Într-un interviu luat prinţului Charles, la un moment dat, reporterul unui ziar de scandal îl întreabă: „Sunteţi homosexual?” la care el spune: „Nu, nici vorbă!” Titlul întregului interviu este: „Prinţul Charles neagă că este homosexual”. Deci, acest „neagă” implică un sentiment de vinovăţie. Ceva nu este în regulă. Este atât de simplu! Iei textul şi spui: totul este O.K., el a spus, a negat, normal. Ai preluat din text un aspect periferic care impregnează, impune întregului interviu o grilă de lectură necinstită.

Vreau să spun că intrăm într-o zonă foarte alunecoasă şi, în acelaşi timp, provocatoare a comunicării. Se fac şi s-au făcut foarte multe studii. Acestea surprind procedee de convingere, de persuasiune. Nici un

336

S o r i n P r e d a

discurs nu se face în sine. Totdeauna un discurs vizează un cititor anume, un receptor, convingerea celuilalt, schimbarea, dacă se poate, a opiniei celuilalt. Lucrurile nu stau aşa cum credeţi dumneavoastră. Aici, iarăşi atingem o prejudecată, şi anume, a schimbării opiniei politice, de pildă, a unui cititor. Lazarsfeld, încă din 1947, demonstrează că niciodată, prin intermediul presei, nu vei reuşi să schimbi opiniile cuiva. Aici ne apropiem de o altă prejudecată şi de un lucru real. Omul vrea să-i spui ceea ce vrea să audă. Vrea o confirmare a propriilor convingeri. Îmi cer iertare, intru într-un abuz de interpretare, nu vă cunosc, dar fiecare dintre voi faceţi acelaşi lucru cu prietenii voştri. Te duci şi-i spui ce ai păţit; este vorba de o natură conflictuală, te-ai certat cu cineva. Tu nu-i spui aşteptând un verdict. El fiind din afară, vede mai clar adevărul, cine este vinovat şi cine nu este vinovat. Tu îi spui acest lucru sperând că el îţi va da ţie dreptate. Devii foarte dezamăgit, ba chiar violent, în momentul în care celălalt nu este de partea ta, îşi exprimă nişte îndoieli. Este un procedeu necinstit, incorect, să-l iei pe celălalt ca aliatul tău în mod abuziv. În clipa în care îi spui propria poveste, necazul tău cuiva, deja l-ai încărcat emoţional. L-ai încărcat cu o problemă care nu-i aparţine. Atunci, de ce-i spui? Vrei ceva de la el? De fapt, în subsidiar, tu vrei ca el să-ţi confirme propriile opţiuni, propria ta nevinovăţie. Dacă el nu face acest lucru, devii dezamăgit.

Fiecare ziar are un public fidel. De regulă, fidelizarea aceasta este centrată şi pe scriitură, dar şi pe ideologie. Fiecare ziar are o anumită ideologie. Nu trebuie exagerată această ideologie. Ziarele, în general, evită să-şi exprime ideologia pe faţă. Este şi normal, nu trebuie să se vadă (dar ele au). „Le Monde" este considerat de stânga, „Le Figaro" – de dreapta. Dacă le luaţi să le citiţi, o să vedeţi că evită să-şi exprime în mod deschis poziţia politică. Nici nu este bine, pentru că devin ziare militante, ziare de partid, iar ziarele de partid sunt plicticoase şi previzibile. Ele se adresează unui grup restrâns, din partidul respectiv. Le comunică lucruri pe care ei le ştiu. În general, opinia vehiculată în presă este o opinie conformă cu cea a cititorilor. Pare puţin paradoxal ceea ce vă spun. Şochează foarte mult atunci când un ziar, de o anumită orientare (aşa cum este ziarul „Adevărul“), antimonarhic, vehiculează opinii promonarhice. În clipa aceea, cititorul fidel dă înapoi, începe să se clatine şi poate chiar să se îndepărteze de ziar. Acest fapt echivalează cu o trădare gravă. În rest, pe alte domenii, cititorul acceptă orice opinie, pentru că, de regulă, merge pe semnătura şi pe orientarea ziarului.

Altfel spus, Lazarsfeld menţionează: „Ca să schimbi opinia politică a cuiva, o faci prin intermediul liderilor de opinie politică.” Aceşti lideri de opinie sunt foarte sensibili la presă, la tot acest angrenaj argumentativ. Există, într-adevăr, pe grupuri, un lider de opinie. Pe un domeniu anume,

337


nu trebuie să fie pe toate. Alte studii sociologice arată că 70% din relaţiile umane sunt de ordin hipnotic. Este foarte interesantă şi foarte puţin studiată problema relaţiilor hipnotice. Cine se constituie ca lider al unui grup are foarte mare credit. Părerea lui face mai mult decât nu ştiu câte cărţi şi nu ştiu câte argumente. El îşi câştigă şi îşi menţine acest rol de lider cu mare greutate. El trebuie să fie totdeauna în faţă, să ştie ultimele cărţi, ultimele bârfe, ultimele zvonuri.

O altă prejudecată care funcţionează din plin în presa noastră este cea legată de ştiri. Aţi întâlnit, de foarte multe ori, afirmaţia: „Cititorul ne cere!”. Ce anume ne cere cititorul, nimeni nu ştie şi nimeni nu precizează clar. Există o distincţie foarte uşor de făcut, dar pe care nu o găsiţi, din păcate, între ştire şi fapt divers. Asistăm cu toţii la un fenomen de tabloidizare a presei româneşti. Aceasta înseamnă că întreaga presă – constatat empiric – se îndreaptă spre senzaţional. Putem să şi detaliem. Sunt titluri pompoase, ultimative, generale, metaforice. Nu se spune: „O fată s-a aruncat de la etajul al IX-lea”, ci se titrează la modul senzaţional: „Copii care se aruncă de la etaj”… „Părinţi care îşi ucid copiii”… Aceste metafore, generalizări, dau o tentă uşor apocaliptică. Deci, ei nu spun: „În Bucureşti s-au înregistrat, în ultima săptămână, 30 de cazuri de conjunctivită.” Ei titrează personificând, folosind foarte mult personificarea şi metafora: „Conjunctivita bate la porţile Bucureştiului”. Parcă o şi auzi cum bate. Sau: „Românii mor de foame” (aşa, în general). Aceste titluri nu fac decât să exagereze o realitate şi, în acelaşi timp, să introducă un element de emoţie.

Sunt mai multe genuri de informaţie. Prima condiţie este să intereseze pe cât mai multă lume. Abraham Molls introduce câteva. Este vorba de gradul de implicare şi de impact. Implicarea poate să fie geografică (este o anumită lege a proximităţii) care spune: cu cât evenimentul este mai aproape de tine, cu atât el te impresionează mai mult, are impact mai mult asupra ta. Cu cât evenimentul este mai îndepărtat ca distanţă, cu atât te lasă mai indiferent. O crimă, chiar o pisică sau un căţel otrăvit, dacă moare lângă casa ta (tu fiind şi crescător pasionat de animale) te impresionează. Aici intervine raţiunea presei regionale. În Europa nu veţi găsi atâtea cotidiane naţionale pe cap de locuitor cum sunt la noi. Nu, sunt două-trei, iar restul sunt ziare regionale. Acestea acoperă mult mai mult interesul local, imediat, proximitatea de care aminteam. „Le Monde" are tiraj de 350.000, iar „West France" are 780-800.000. În schimb, „Le Monde" are prestigiu. Aici se poate discuta despre ceea ce înseamnă prestigiu. Subiecte de politică externă, note date guvernelor din Europa, din ţările mai mici – toate acestea motivează prestigiul, distincţia dintre ştire şi faptul divers.

338

S o r i n P r e d a

Diferenţa dintre ştire şi faptul divers nu este prea mare. Lucrurile

sunt foarte simple, le clarifică într-un fel Roland Barthes Lambart, un literat, un eseist şi mai puţin un teoretician al presei şi al limbajului jurnalistic. Teoria se referă la următoarele: ştirea este deschisă; o întâmplare consemnată presupune o abordare prin intermediul insistenţelor, dezvăluirilor, sub forma unui interviu, a unei anchete, reportaj, în timp ce faptul divers se rezumă la el însuşi. Este o informaţie închisă în ea însăşi. Curiozitatea se provoacă şi se consumă în acelaşi timp. De aceea, faptul divers are un caracter emoţional foarte puternic, merge pe lucruri care, de regulă, nu au ce căuta în presă, lucruri ieşite din comun: tragedii în lanţ, coincidenţe. O salvare, care, gonind spre locul accidentului este izbită de altă salvare şi amândouă ajung în şanţ, cu morţi, cu răniţi; un accidentat este luat în maşina salvării în urma unui alt accident şi decedează, şoferul este grav rănit; un poliţist care ajunge să fie arestat de alt poliţist, printr-o confuzie, sau un hoţ furat de un alt hoţ; o staţie de benzină furată de trei ori în aceeaşi săptămână. Aceste coincidenţe constituie esenţa faptului divers. Sunt lucruri care te uimesc şi asta-i tot.

Înclinaţia presei noastre, a ştirilor de televiziune spre faptul divers reprezintă un mare semn de întrebare şi de nelinişte. Această tabloidizare, înclinare a presei spre senzaţional, spre faptul divers, care, în esenţă, este diversionist, îl îndepărtează pe privitor de la problemele adevărate ale societăţii. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie la programele de ştiri de la televiziune, indiferent de post, vom observa că aproape sunt în oglindă: ce face unul face şi celălalt. Se pândesc reciproc, ba, chiar, succesiunea informaţiei – lucru care ţine de politica postului – relevă faptul că aproape se aseamănă. Astfel, te îndepărtează de la problemele reale. Aproape că nu mai ştii ce se întâmplă în lumea aceasta, inclusiv pe plan extern. Trebuie să „butonezi” pe B.B.C., pe TV-5, ca să mai afli ce se întâmplă.

Să ne întoarcem la o altă regulă, care este, din păcate, din ce în ce mai prezentă la noi. Conform acesteia, cititorul îşi doreşte noutatea. Gradul de redundanţă trebuie să fie cât mai redus, trebuie să-l surprinzi, să-l uimeşti, să-i spui ceea ce el nu a mai aflat. În acelaşi timp, el vrea – şi aici este un mare paradox – să afle noutăţi vechi, „noutăţi” pe care el le ştie, căci orice noutate absolută îl sperie. Deci, receptorul vrea lucruri relativ ştiute, familiare. Aşa se explică de ce în presă găseşti cam aceleaşi lucruri: aceleaşi babe spânzurate de grindă, aceleaşi violuri… Acum, la drept vorbind, tabloidizarea presei nu face decât ca presa să fie o anexă a Inspectoratului General al Poliţiei Române (I.G.P.R.). Numai că I.G.P.R.-ul nu-şi fructifică informaţia în presă (în străinătate se mai fructifică). Nu dai la presă orice şi oricum. Poţi să dai a doua sau a treia zi, dar ei vor imediat şi pe nimic.

339


Acestea fiind zise, rezultă două lucruri ciudate. Pe de-o parte este

vorba ca prin ştiri să ajungi la o concluzie, că hoţii sunt prinşi, sunt arestaţi, iar pe de altă parte să ai o percepţie relativ negativă a activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor, care are tot felul de hibe, de cazuri etc. Nu există o corelaţie, cititorul nu face o legătură între rezultatele materializate în arestări în flagrante ş.a. şi activitatea ministerului.

Cititorul, deci, vrea „noutăţi vechi“. Ce mai vrea? Să fie implicat emoţional. Îl interesează informaţia care circulă mai personalizat. Impactul afectiv al informaţiei explică de ce în mai toate ştirile: conflicte de război, evenimente externe etc., totdeauna veţi observa că apare o femeie care plânge, un copil care suferă, schilod, care-ţi stârneşte mila. Patul germinativ al oricărei informaţii este substratul emoţional. Marea manipulare care se face, se face pe fond emoţional, din păcate.

Toate aceste lucruri au fost studiate de sociologi, mai mult sau mai puţin temeinic. Din păcate, în presa noastră lipseşte această pregătire minim sociologică. Există nişte teorii ale efectului care-ţi arată şi, nu trebuie să te mire, anumite reacţii ale cititorului. Este foarte mult analfabetism jurnalistic, din păcate. Lucrul acesta, din câte ştiu eu, s-a întâmplat şi în America, prin anii 1860-1870: era o presă tabloidă, senzaţională. Au venit nişte tineri care au spus: „Gata, nu se mai poate aşa, trebuie să facem un lucru serios.” Nu se poate ca în România să nu ai un ziar cu adevărat sobru, serios, pe mâna căruia să mergi şi care să constituie o anumită garanţie a seriozităţii. Toate s-au molipsit de la „Evenimentul Zilei”.

O altă prejudecată care circulă (de fapt, nu este atât o prejudecată, cât o proastă folosire a termenilor): „cronică” şi „cronicar” circulă greşit în aproape toate situaţiile. Nu există cronicar de film, cronicar TV. De fapt, „cronică” etimologic vorbind, înseamnă „a pune în circulaţie informaţii”. Aşa explicăm etimologia cronicarilor, a cronicilor străvechi. Cel care scrie despre o emisiune TV nu este cronicar TV, este critic TV, critic de film, critic de ce-o fi el. Nu este cronicar. Cronicarul este stăpânul unei rubrici care apare săptămânal, la intervale date, are colţul lui, semnătura lui.

În mod greşit, se foloseşte termenul de „pamflet”, de pildă. Se spune despre un pamflet că este satiric, ceea ce este o contradicţie în termeni. Pamfletul, totdeauna, este îndreptat spre o persoană. Ideologia unui pamflet este să-ţi distrugi adversarul indiferent cu ce metode. Satira critică obiceiuri, mentalităţi, proaste moravuri. Nu poţi să pamfletizezi hoţia. Pamfletul este legat de persoană.

Tot aşa, în mod greşit, se foloseşte termenul de „comentator”. Se spune: comentator sportiv, comentator politic. Ce înseamnă aceasta? Nimeni nu ştie. Am observat un lucru foarte ciudat: când un invitat nu mai este director de ziar, nu mai are o funcţie, neavând ce să se scrie

340

S o r i n P r e d a

dedesubt, se scrie „comentator”. Am observat aceasta şi la Ion Cristoiu: A fost „director al ziarului …” Când nu mai era acolo, din diferite motive, s-a scris sub nume „comentator”. Ce înseamnă comentator politic? Nimeni nu ştie. Ce îi oferă această calitate?

Există o foarte proastă uzanţă a cuvintelor. Nu este o tragedie că vorbim incorect, prost. Tragedie este că, pe de o parte, dicţionarul nu ţine cont de evoluţia unor termeni, iar pe de altă parte, referindu-ne la jurnalism, noi nu avem termeni. Există nişte genuri de umor, precum „biletul“ şi „ecoul“. Le găsiţi în „Caţavencu”. De pildă, ecoul este o ştire, cu un anumit caracter mai pitoresc. O dai ca atare şi în final, o sancţionezi cu o ironie. Este un exemplu celebru, cu întâlnirea ţărilor G-7, de nu ştiu unde, care a costat şapte milioane de dolari. Se dă ştirea ca atare, laconic şi cu maximum de ironie. Prin urmare, o strângere de mână a costat un milion! A împărţi cele şapte milioane la cei şapte reprezentanţi, cu foarte multă ironie, care nu este întâmplătoare, înseamnă să conchizi că, de fapt, această întâlnire a costat mai mult decât face.

În limbajul nostru, jurnalistic, nu există termenii de „bilet” şi „ecou”. Sunt preluări din teoria franceză: „le billet” şi „l’echo”. În jurnalismul românesc nu există acest termen. Există un termen foarte prost folosit, de „foileton”. Foiletonul nu are nimic de-a face cu genurile de umor. La origine, el înseamnă fie cronică, deci cu o anumită permanenţă de semnătură, fie roman foileton, care apare în serie (în fiecare săptămână, în fiecare zi…). Este un roman construit pe structura suspansului şi care se prelungeşte, alimentând în permanenţă curiozitatea cititorului. În acest fel s-au construit revistele populare, de la 1860, din Franţa, „Le petit parisien” de pildă, care ajunsese la nişte tiraje incredibile, de un milion şi jumătate, aproape două milioane, pe vremea aceea. Aici s-au publicat „Submarinul Dox”, „Misterele Parisului”. Deci, asemenea foiletoane au apărut în presă.

Este timpul ca teoria jurnalistică, dar şi jurnaliştii să militeze pentru un limbaj profesional, pentru o situaţionare deontologică mai clară. Nu este permis ca o breaslă, cum este cea jurnalistică, să fie atât de văduvită de un cadru legal coerent, de nişte drepturi, îndatoriri clare, de un sindicat. Ziariştii nu au sindicat. Există vreo trei-patru sindicate patronale, despre care nici nu ştii. Nimeni nu-ţi ia apărarea. În Franţa există clauza de conştiinţă, prin care ziarul se obligă ca un an de zile să-ţi plătească salariul, până îţi găseşti alt post. Deci poţi să-ţi iei salariul un an de zile fără să faci nimic. Sigur că cineva ar putea abuza de această clauză. La noi nu există aceasta şi nu este normal. Tot scandalul de la „România Liberă” se putea rezolva cu această clauză. Nu îţi convine ce cere patronul? Îţi dai demisia, primeşti salariu un an de zile, până îţi găseşti altceva. Dar aşa, te trezeşti în stradă, în drum. Şantajul care se practică, din partea patronatului, din

341


partea altora, este foarte mare. Din păcate, ziariştii noştri – nu este bine să generalizăm – sunt uşor şantajabili. Aceasta, din diferite motive: te dă afară, pe motivul că mai sunt încă 20 la uşă. Atunci, apare gândirea mercenară: scriu despre orice, indiferent despre ce, numai ca să-mi păstrez serviciul. Apare o supralicitare, aşa cum s-a întâmplat şi la „Evenimentul”. Senzaţionalul a fost supralicitat până la invenţie: găina cu trei picioare, cocoşul cu patru creste…

Am fi putut să mai discutăm despre relaţia dintre jurnalism şi literatură, între umor şi genurile de opinii, tipologii, teorii (dealtfel, foarte interesante) privind limbajul jurnalistic.

Aş dori să începem dialogul. — În urmă cu douăzeci şi ceva de ani, domnul Sorin Preda îmi

oferea prima carte a domniei-sale, primul roman. Eram amândoi foarte tineri. Aş dori să-l întreb de ce s-a lăsat de scris, pentru că primul roman, „Parţial color” mi-a plăcut. Era o scriitură curată şi nu am îndrăznit niciodată să-l întreb ceva: mi s-a părut că unul dintre personajele romanului trăia un moment negativ, crucial din viaţa lui. M-am întrebat dacă nu cumva se regăseşte în personajul respectiv. Consider că este păcat ca scriind aşa de frumos, într-un stil aşa de curat, să renunţe. Eu, spre exemplu, m-am apucat acum de scris, după ce a trecut atâta vreme. Atunci consideram că dacă scriu, mor de foame, iar acum…

Aş mai dori să-l întreb ce părere are despre presa românească. Am să pornesc de la următorul aspect: nu am rămas prea impresionat, prea mişcat de presa românească. Mergând în câteva ţări străine, destul de dezvoltate şi stând împreună cu români din ţara respectivă şi văzând un post de televiziune românesc şi ascultând nişte ştiri româneşti, am avut impresia că toate nenorocirile din lume se produc aici, că sunt relatate numai aspecte negative, de regulă (aspectele pozitive ori nu sunt, ori constituie excepţia de la regulă) şi atunci m-am întrebat de ce totuşi presa românească se prezintă aşa. Ce imagine are România în străinătate cu o asemenea presă?

— Sunt două lucruri, două întrebări total diferite. La prima, aş răspunde foarte pe scurt. Un prozator nu poate să scrie despre o lume pe care nu o înţelege. Niciodată nu reuşeşti să măsori viteza unui obiect şi, în acelaşi timp, să îi afli greutatea. Nu poţi să-l cântăreşti şi să-i afli şi viteza. Trebuie să-l opreşti, ca să-l cântăreşti. Când lucrurile sunt în mişcare, când ele se amestecă, sunt indecise, într-o mâzgăleală cumplită, îi pierzi sensul. Noi, în perioada de tristă amintire, cât era de aiurită, de neagră, de grea, găseam un sens acestei lumi. Era o ficţiune uimitoare, se întâmpla ceva, aveai o cheie de lectură, aveai o minimă detaşare. Acum, viaţa dă peste tine. Este o lume care, din păcate, de 15 ani, nu s-a aşezat. Sunt semne că

342

S o r i n P r e d a

a început să se aşeze, dar cu ce preţ! 15 ani reprezintă distanţa dintre două lumi. 15 ani este deja vârsta unui copil care te ia la bătaie dacă îl superi. Pleacă de acasă, îţi face nişte nenorociri de plăteşti toată viaţa. Nu te joci cu 15 ani! 15 ani este o diferenţă uriaşă: este exact vârsta care desparte promoţiile serioase. Ce a apărut până acum în peisajul literar? Foarte multe volume de poezie, pentru că poezia e axată pe percepţii fulgurante, imediate, pulsaţii, constatări, imagini care se organizează prin forţa talentului şi a stării, dar romanul presupune şi un travaliu de înţelegere. Este o lume despre care consider că încă nu putem scrie. Ca drept dovadă, marii noştri scriitori, de la Ţoiu, până la Breban, colegii noştri mai în vârstă şi mai titraţi, nu au scris aproape nimic. A apărut o promoţie extrem de interesantă, cam de vârsta voastră, 24-23 de ani (Sorin Stoica, Verdeş, Lungu) care îşi propune, pe un anumit siaj optzecist, să vorbească despre această lume, consemnând-o, pur şi simplu. O notează cu toate expresiile, mai mult sau mai puţin vulgare, încercând să şocheze. Există un anumit limbaj, care a creat scandal prin manuale. În opinia mea, elevii ar trebui să ştie că există şi aşa ceva. Aceasta nu înseamnă o promovare a trivialităţii. Noi vorbim despre nişte lucruri care au o anumită semnificaţie. Nu este vorba despre trivialitatea de piaţă, ţigănească, sau despre agresivitate în gol. Lumea asta, dacă vrei să spui ceva despre ea, o descrii, pur şi simplu. Eu nu am chef şi nu am răbdare să scriu despre o lume încâlcită. Nu mai spun că acum am început să scriu pentru alţii, eu, care am dispreţuit presa totdeauna, am considerat-o ca o pedeapsă; nu ştiam cum să fac, mă dădeam rănit, fugeam, mă strecuram, ca să am timp să scriu acasă, în oarecare duplicitate, cu o atitudine uşor schizoidă. Viaţa în paralel… Acum, m-am trezit că trăiesc din jurnalism. Există o răzbunare a lucrurilor: ce am dispreţuit eu a devenit sursa mea de existenţă. Nu sunt atât de tare ca Gheorghe Iova sau ca alţi colegi de-ai mei, care trăiesc la limita marginalizării, fără nici o sursă de venit, să stau să scriu în timp ce prietenii mă întreţin, îmi plătesc întreţinerea, se milostivesc să-mi dea nişte bani de pâine etc. Este o opţiune foarte greu de împăcat.

În discuţie mai apare şi problema banilor. Înainte de '89, pe un roman, fără mari eforturi, luam cam 60-70.000 de lei. Asta era echivalentul unei maşini. Eu nu vorbesc de Păunescu, care scotea un volum de poezii cu un tiraj de 100-120.000 şi câştiga milioane. Sau cel cu „Căderea Constantinopolului”, Vintilă Corbu, care a luat în 1970-1974 aproape 2.000.000 de lei. Cu banii aceia cumpărai aproape un sfert din Calea Victoriei. Acum, publicând o carte, nu scoţi nici măcar dactilograma, cafelele pe care le bei în timp ce răsfoieşti cartea, propriul tău manuscris.

Revenind la presă, vreau să vă spun că totdeauna abordarea negativă este mult mai fructuoasă decât cea pozitivă. Totdeauna ai ce spune

343


despre ceva în clipa în care eşti polemic, în clipa în care devii combativ. Atunci ai un grad de implicare şi eşti obligat să argumentezi. Sunt nişte locuri comune în presă. Legătura dintre cititor şi jurnal este foarte perversă. Una pe alta se întreţin. Există această sintagmă binecunoscută, dar deja clasată istoric: „Media constituie mesajul însuşi”. Presa se comunică pe ea însăşi. Se autoficţionalizează. Pleacă de la realitate şi ajunge să fie ea însăşi, prin selecţie, prin tratament stilistic ş.a. Sunt nişte locuri comune. De pildă, totdeauna veţi vedea în presă două mari dimensiuni: conflictul şi moartea. Se poate face aici o mică psihanaliză: omul totdeauna vrea să i se intermedieze problemele pe care nu vrea să le recunoască. Se moare foarte mult în presă. S-au făcut studii sociologice, într-un ziar francez de mare tiraj. Erau 87 de morţi numărate, într-o singură zi. 87 de decese, în diferite împrejurări, deja este foarte mult. Deci, există o atracţie a morţii, aşa cum există o atracţie a eroticului. Ele sunt complementare şi totdeauna veţi găsi cam aceleaşi probleme, aceleaşi informaţii. Se schimbă circumstanţele, numele autorilor, dar dacă faceţi un portret-robot al ziarelor veţi vedea că doar data actualizează. Restul, este ca un „tablou“ al lui Mendeleev, în care fiecare colţişor, casetă este ocupată aproape dinainte de fapte, întâmplări ş.a. pare că este nou, că este interesant. Sigur că sunt şi momente, catastrofe, inundaţii neaşteptate, dar, în principiu, lucrurile sunt la fel. Este foarte multă rutină şi foarte multă ipocrizie în această zonă.

În ce măsură ziaristul este conştient de ceea ce face? Aceasta rămâne la latitudinea fiecăruia şi depinde şi de gradul lui de cultură. Discuţia trebuie nuanţată foarte mult, pentru că într-un fel se pune problema unui mesaj adresat unui public restrâns şi motivat, – şi altfel când publicul se lărgeşte. Regula este următoarea: cu cât audienţa este mai mare, cu atât nivelul intelectual al mesajului scade. Altfel spus, publicul de televiziune este mult mai slab decât cel de presă. Teoreticienii sunt foarte delicaţi şi spun: „gradul de lizibilitate creşte în T.V.”. Ei nu spun „gradul de idioţenie”, ci de „lizibilitate”. Trebuie să fii mult mai simplu, mult mai clar, fără probleme. Este ca un telefon matinal. Articolul de presă trebuie să fie foarte la obiect. Dimineaţa, la ora şase, când te sună cineva, nu ai timp de introduceri, nu ai timp de poveşti: despre ce e vorba, ce s-a întâmplat, te pot aştepta sau nu… Foarte expediat. Nu stai cu introduceri, cu scuze, pentru că deja este o oră nepotrivită. Înseamnă că este ceva urgent. Spune ce ai de spus! Regula este următoarea: o singură idee, un singur mesaj. Să fie clar, concis, credibil Din toate, discutabilă este credibilitatea. Este atât de uşor să ieşi din real, cum nici nu vă puteţi închipui. Dealtfel, faptul divers este o ieşire totală din real.

— Vă rog să precizaţi câteva lucruri despre o problemă de care ne-am tot izbit în ultimul timp: problema sinuciderilor la militarii în termen

344

S o r i n P r e d a

atât ai Ministerului Apărării Naţionale, cât şi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor. Cum consideraţi că ar trebui abordată problema sinuciderii? Este o realitate care nu se poate încadra nici în faptul cotidian, nici în alt gen. Ţine şi de religie şi de morală…

— Jurnalistic vorbind, este un lucru de care trebuie să ţineţi cont: cu o pregătire sociologică minimă începeţi să evaluaţi corect problemele. Un jurnalist trebuie să ştie să citească foarte bine statisticile, să citească sondajele, datele conţinute de diferite documente oficiale, mai puţin oficiale. Multe din confuzii şi chiar din ştiri preluate după ureche vin dintr-o eroare şi dintr-un analfabetism sociologic. Sunt lucruri clare, proporţiile sunt periculoase. 100% poate să însemne doi oameni, expresia „nivel de sărăcie” o poţi folosi, dar să nu ştii ce înseamnă? A apărut într-un raport al Serviciilor Secrete Româneşti – S.R.I. – pe vremea lui Măgureanu, că economia subterană a reprezentat cam 60% din economia românească. Atunci, nimeni nu a întrebat de unde, pe ce date, de unde au cifrele, ce înseamnă procentul, de unde au scos asta. Toată presa a început să comenteze această concluzie a studiului, dar nimeni nu a văzut studiul. Fiind subterană, bănuiesc că s-a pornit de la o anumită realitate şi s-a multiplicat, i-au făcut indice de potenţare şi s-a amplificat cu 4, cu 6, cu 8 sau cine ştie cu ce, dar noi habar nu avem ce este cu această economie subterană. Este, deci, o criză a definiţiilor. Ce înseamnă „prag minim de sărăcie”, ce este „sărăcia”, ca definiţie? Aşa, în România sunt 4.000.000 de săraci, spre deosebire de anul 2000, când erau 6.000.000 de săraci. Totdeauna va exista un conflict între sindicat şi Guvern, pe definiţii. Ce înseamnă „coşul minim”? Ce înseamnă „pragul de sărăcie”? Este clar că sărăcia de la noi nu seamănă cu sărăcia din America etc.

Problema sinuciderilor cred că este o mare capcană a presei. Totdeauna, când presa preia şi mediatizează, imediat creează un efect de bumerang. Efectul este de spaimă, de înspăimântare. Se amplifică enorm efectul informaţiei şi al realităţii conţinute în informaţia cu pricina. Sunt câteva exemple notorii, de care îmi aduc aminte. De pildă, incesturile în America sau în alte părţi, dar şi la noi. La un moment dat, prin 1997, dacă reţineţi, presa era plină de incesturi. Era o modă a incesturilor. Ploua cu incesturi. La două zile apărea câte un caz, un denunţ, la televiziune găseam din două în două zile câte un asemenea caz. Luând rapoartele de la Ministerul Justiţiei, ajungeai la stupefianta concluzie că în perioada cu pricina nu au avut loc decât vreo 12 cazuri de incest. Sigur, multe nu sunt declarate şi atunci înmulţeşti cu 3 cu 4. Îţi iese, la nivelul întregii ţări, o cifră de 100 şi ceva de cazuri. Intri în nişte cifre aproape fireşti, normale. Ca şi rată a sinuciderilor, care reprezintă o constantă, deşi spun că nu trebuie luată ca pe o fatalitate. Ca şi cazurile de retardare mintală, de schizofrenie, aceste cazuri rămân constante, indiferent de condiţiile sociale, economice. Cred că aceste cazuri sunt foarte mult exagerate, prin

345


focalizare şi prin mediatizare. Ele au fost şi înainte. Rămâne de văzut cât sunt de serioase studiile şi dacă există o creştere alarmantă, dar nu la modul general, ci pe paliere: în armată, în anumite condiţii de singurătate, de exemplu. Trebuie nuanţat. Sociologia este o ştiinţă foarte serioasă. Intrând doar puţin în domeniul ei, am început să capăt un respect deosebit pentru ea. Ia individul şi existenţa lui ca pe un pretext de a măsura, acesta devenind o cifră, printre alte cifre. Sunt foarte multe lucruri pe care le aflăm despre noi înşine, fie că dramatizăm sau ni se atrage atenţia asupra unor realităţi pe care încă nu le vedem. Cred că la noi, sociologia trebuie foarte mult sprijinită, nu numai pe dimensiunile electorale şi de sondare din patru în patru ani a opiniei publice. Trebuie mers chiar pe detalii: pe familii, pe rural, pe alte paliere, pentru că trăim într-o lume foarte amestecată şi nu înţeleg că un guvern poate lua nişte măsuri fără să aibă o măsurare corectă, reală. Bănuiesc că în ultimii ani s-a dezvoltat o şcoală sociologică ce funcţionează, cât de cât. Noi, înainte, nu am avut şcoală sociologică, din păcate. Aceasta se simte din plin acum.


346

Dr. ION IANOŞI

Estetician şi eseist, secretar al Secţiei de Critică şi Istorie Literară a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Ion Ianoşi este autorul câtorva repere publicistice ale anilor ’80: "Sublimul în estetică" (1983), "Sublimul în artă" (1984), "Sublimul în spiritualitatea românească" (1987), dar şi al unor studii monografice fundamentale, dedicate lui Thomas Mann, Dostoievski sau Tolstoi. Notele sale de călătorie, ca şi memoralistica, fac dovada unui talent publicistic de care nu se dezminte nici în prezent, deşi de la debutul în ziaristică, din 1950, au trecut peste patru decenii.

P entru început, aş dori să fac numai două precizări, sau trei: secretar al Secţiei de Critică şi Istorie Literară am fost trei

legislaturi, nu mai sunt în prezent – acum sunt oameni mult mai tineri. Asta e o observaţie… La Cluj am făcut filologia, după care, într-adevăr, am urmat filosofia. Cărţile mele continuă şi după ’90 într-un ritm destul de susţinut. Domeniile mele sunt filosofia, literatura, inter-relaţiile dintre literatură şi filosofie, din ambele direcţii, plus monografii despre autori care sunt scriitori cu deschidere meditativ-filosofică, sau despre filosofi care au, la rândul lor, dimensiune literară. Deci axa preocupărilor mele e relaţia dintre literatură şi filosofie. Nu vă voi reţine cu apariţiile ultimilor ani. Întâmplarea face ca în acest an, 2004, să-mi fi apărut ce nu mi s-a întâmplat până acum niciodată, patru cărţi, dintre care două sunt reeditări: monografia „Dostoievski“ – acum e la a III-a ediţie, cu subtitlul „Tragedia subteranei”; o a treia parte a trilogiei despre Tolstoi şi Dostoievski, care se cheamă „Dostoievski şi Tolstoi – poveste cu doi necunoscuţi”. Subtitlul ei ar însemna: sunt doi necunoscuţi în ambele sensuri: întâi că nu s-au cunoscut niciodată, deşi au fost contemporani, e o mică poveste poliţistă, despre cum au fost mereu unul în preajma celuilalt, fără să se întâlnească, dar interesându-se unul despre celălalt şi scriind mereu unor terţe persoane, fiecare despre celălalt. Apoi: că nici noi nu-i cunoaştem suficient, deşi îi tot recitim pe cei doi mari romancieri ai secolului al XIX-lea. Aceste două cărţi sunt reeditări. A mai apărut şi o carte complet revăzută – aceea care acum se numeşte „Sankt Petersburg – romanul şi romanele unui oraş”. E o istorie

347


a oraşului de pe malul Nevei şi a literaturii, arhitecturii şi artei acestui oraş. E un volum de două ori mai întins decât varianta iniţială, cea citată, apărută acum la Institutul Cultural Român într-o ediţie foarte frumoasă. Un ultim volum insolit, care o să mire pe unii cititori, este unul apărut zilele acestea – a fost lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus“. Este un volum nou, complet nou, e o antologie. Se cheamă „Karl Marx în 1234 fragmente”. Este o selecţie a ideilor unui mare gânditor de secol al XIX-lea, care nu trebuie confundat cu degradările care au fost produse în numele lui în secolul al XX-lea. Ideea mea este rearticularea gândirii genuine a acestui filosof, pe cât posibil, deşi există o mare împotrivire. Este vorba de recuperarea unui gânditor care a trăit în secolul al XIX-lea, pe care îl putem critica pentru erori, cu care putem fi sau să nu fim de acord, dar care nu trebuie confundat cu ceea ce s-a produs în numele lui şi, deseori, în detrimentul ideilor lui. E o situaţie paralelă cu cea a lui Friedrich Nietzsche. Friedrich Nietzsche a fost expropriat de nazism, Karl Marx a fost însuşit de stalinism. E momentul, cred eu, ca să regândim postura acestor gânditori – la Nietzsche s-a şi produs acest proces. Reaşezăm gândirea genuină a unuia şi, în timp, şi gândirea celuilalt. În Occident, Marx este predat în universităţi, bineînţeles, în Statele Unite, în Marea Britanie, în Franţa, în Germania. Îi apar multiple volume, ediţii complete – în Germania apar operele complete în peste 100 de volume, în Franţa îi apar volumele în colecţia „Pléiade”, care este cea mai prestigioasă serie. În universităţile americane, la orice facultate de ştiinţe politice nu e ocolit… Deci am comis acest act ireverenţios, ca să zic aşa, faţă de prejudecăţile care astăzi sunt generalizate, şi anume am încercat – vom vedea care va fi reacţia – să alcătuiesc o antologie de enunţuri fundamentale, unde nu iau atitudine „pro“ sau „contra“, ci unde, pur şi simplu, în ordine cronologică, încerc să reconstitui ideile de bază ale unui gânditor de la mijlocul secolului al XIX-lea, care e un gânditor important, chiar dacă, în multe privinţe, contemporanii se despart de el, cum se despart, de altfel şi de Nietzsche, cum se despart de atâţia autori pătimaşi, ca să zic aşa, sau autori ale căror idei parţial s-au confirmat şi parţial au fost infirmate. Aceasta e ultima mea carte, care nu-i a mea de fapt, eu sunt numai cel care am ales fragmentele şi le-am adnotat. Am scris note explicative la multe dintre aceste enunţuri. Titlul este simbolic, „în 1234 fragmente”, în sensul de 1, 2, 3, 4 şi şirul poate continua cu 5, cu 6, dacă cineva va voi să-l recitească, ceea ce nu se mai întâmplă, să ştiţi că nu de 16 ani, ci nu se mai întâmplă de vreo 30 de ani. Pentru că, deşi el a fost invocat în anii ’70, ’80, practic nimeni nu l-a mai citit şi nimeni n-a mai ştiut despre ce e vorba. De el au nevoie economiştii, istoricii şi, sigur, oamenii politici, care au, pot avea şi atitudini pro şi contra unui gânditor. Repet, e un gânditor de secol al XIX-lea şi nu

348

I o n I a n o ş i

un om politic de secol al XX-lea, cum practic a fost prezentat de multă lume. Însă eu nu vreau să vă ţin o prelegere despre propriile mele preocupări, am spus aceste lucruri numai în completarea prezentării extrem de detaliate şi generoase care mi-a fost făcută.

Ceea ce m-am gândit, e să mă ocup foarte pe scurt, în acele 50 de minute câte mi s-a spus că-mi sunt alocate, nu de domeniile mele de bază, care sunt cultura română, cultura germană şi cultura rusă – să nu mă ocup de domeniul meu de bază, care e istoria ideilor, istoria mentalităţilor, ci să rezum câteva idei ale unui curs pe care-l ţin de doi ani la o secţie a Facultăţii de Filosofie şi care poate vă interesează mai mult decât cărţile mele, care rămân, totuşi, de specialitate. Cursul se cheamă: „Culturi naţionale şi integrare europeană”. Deci, întrebarea pe care vreau s-o pun şi în raport cu care aş puncta câteva idei, este: „În ce fel cultura naţională, cultura românească şi segmentele ei, mai ales cele umaniste de care mă ocup şi de care se ocupă şi colegii mei, se situează, în această perspectivă, a integrării europene?”. Ştim foarte bine că ne aflăm înaintea închiderii ultimelor capitole ale integrării, ale condiţiilor de integrare, care sunt justiţia şi internele, este domeniul dumneavoastră direct, apoi mediul şi concurenţa. Să sperăm că aceste capitole vor fi închise în scurtă vreme. Nădăjduim că celor 25 de state existente, azi, în Uniunea Europeană, li se vor adăuga astfel două: Bulgaria şi România; şi poate, într-un timp identificabil, Croaţia. Situaţia Turciei rămâne deschisă, discuţiile sunt lungi şi vor mai dura, din cauza unei probleme reale şi care va trebui soluţionată într-un fel şi anume că este o foarte mare ţară, dar dominant musulmană. Ca atare, într-o Europă creştină cum s-ar integra Turcia cu o populaţie foarte numeroasă, care, chiar dacă nu este fundamentalistă, pentru că armata are grijă ca în ţară să rămână despărţite credinţa şi statul, are totuşi altă religie. Turcia reprezintă o problemă de perspectivă. Deci, aşteptăm ca noi să fim integraţi, România împreună cu Bulgaria, se vor iscăli actele de bază în 2005 şi se va produce integrarea, previzibil, în ianuarie 2007. Eu, însă, vreau să mă ocup nu de problemele modernizării economice, care reprezintă un criteriu fundamental, cu toate câte decurg din modernizarea economică, adică aspectele sociale, tot setul de soluţii, toată construcţia în jurul acestui temei economic. Aici intră desigur şi trecerea, în perspectivă, la moneda unică, care a produs, între noi fie vorba, destul de multe perturbări în ţările care au adoptat-o. Dovadă că această tranziţie n-are numai avantaje ci deseori şi costuri.

Ţin să mă refer la aspectele care privesc de această dată cultura. Pentru că în privinţa economiei, a aspectelor politice, juridice, legate de meseria dumneavoastră viitoare, bineînţeles că aveţi o pregătire corespunzătoare. Se vorbeşte despre globalizare. Globalizarea este un

349


concept de bază, care la rândul ei are avantaje certe. Această integrare, acest circuit, inclusiv acest circuit cultural este real. Dar are şi anumite, posibile, costuri sau dezavantaje. Ele sunt cumpănite, în legătură cu ele se produc discuţii continue. Aici pot fi meţionate şi unele personalităţi importante, care au atras atenţia asupra posibilelor urmări negative ale procesului de globalizare. Ţineţi minte probabil că marele om de ştiinţă american Samuel Huntington a emis şi ideea războiului posibil între civilizaţii. Această pesimistă previziune a lui, care include şi aspecte religioase, şi aspecte economice, şi aspecte de altă natură, parţial a fost confirmată până acum de către situaţia din fosta Iugoslavie, de către situaţia republicilor componente pe vremuri ale fostei Iugoslavii, în care această desprindere, succesivă, a unor ţări componente şi constituirea lor în ţări independente a dus la războaie şi printre cauzele acestor războaie au fost şi consecinţe de natură culturală. Trebuie să includem şi credinţa printre factorii de cultură. O parte a fostei Iugoslavii a fost şi este ortodoxă şi anume Serbia, Muntenegru, Macedonia, în schimb Croaţia, Slovenia sunt catolice, Bosnia-Herţegovina este, în parte cel puţin, musulmană… Deci au apărut mari dificultăţi pe parcursul acestei separări, care nici măcar nu s-a terminat încă, şi mai sunt foarte multe focare complicate, cum e Kosovo, care, formal, aparţine de Serbia-Muntenegru, dar care este, la rândul ei, albanezo-musulmană. Se interferează, astfel, problema naţiunilor, problema statelor, a limbilor naţionale etc.

Aş vrea să focalizez asupra acestor aspecte ale problemei naţionale şi a factorului cultural în cadrul problemei naţionale. Cel mai clar putem surprinde această acţiune prin limbă. Sigur, există o limbă de circulaţie, la ora actuală universală, engleza, dar care este secondată de cel puţin o limbă parţial europeană, parţial sud- şi central-americană, care este spaniola, care vine foarte puternic din spate şi a devenit a doua limbă, câteodată chiar prima limbă pe coasta californiană a Statelor Unite ale Americii. Spaniola va fi, indiscutabil, o altă limbă de circulaţie posibilă, pe lângă engleză, pe lângă franceză, care nu este vorbită de atât de multă lume – decât de Franţa, o parte din Belgia, Elveţia, Canada – deci apare problema diversităţii naţiuni-state-limbi. Vreau să atrag atenţia că, din punctul de vedere al multiculturalismului, al raportărilor culturale bazate pe tradiţii şi pe înnoirea lor, intervin foarte multe probleme. Nu există o suprapunere exactă, precum, în mare măsură, există în România, între stat, naţiune şi limbă. În cazul nostru, exceptând, desigur, populaţiile româneşti din afara graniţelor ţării, în primul rând, din Basarabia, dar şi din alte părţi, totuşi noi putem gândi relaţia dintre stat, naţiune şi limbă relativ unitar sau, în orice caz, convergent. Există însă foarte multe situaţii, în care într-un stat se folosesc multe limbi, care pot fi întâlnite şi în alte state

350

I o n I a n o ş i

învecinate, în care o limbă poate transgresa graniţele. Aşa se întâmplă în Europa cu limba germană, care este vorbită în Germania, Austria şi în 70% din Elveţia, graniţele statelor nu corespund neapărat cu naţiunea, nici cu o limbă anume. În Belgia, partea valonă vorbeşte franceza, iar partea flamandă vorbeşte un dialect olandez. Evident, pe măsura integrării în Uniunea Europeană, aceste conflicte s-ar putea estompa, deşi, să zicem, între francofonii valoni şi flamanzii din Belgia neînţelegerile sunt destul de acute şi izbucnesc din când în când. Problema statelor, a naţiunilor, a naţionalităţilor componente sau exterioare statelor naţionale, problema limbii sunt chestiuni complexe. Vă rog să gândiţi lucrurile în termenii acestei complexităţi.

Întrebare: toate statele hispano-americane din sudul Americii sunt o naţiune sau mai multe? Pentru că scriitorul care migrează dintr-o astfel de ţară hispano-americană în alta se simte acasă în aceste ţări. Mari scriitori s-au dus într-o ţară, s-au dus într-a doua, trăiesc acum într-a treia: Garcia Marquez sau Vargas Llosa şi alţii. În literatură, lucrurile stau aşa. Altă întrebare: cei care vorbesc araba literară, acolo unde se vorbeşte araba literară la nivelul intelectualităţii sau al conducerii statelor compun o naţiune sau mai multe naţiuni? Ei zic, de obicei, că aparţin unei singure naţiuni, naţiunea arabă. De aceea, s-au încercat tot felul de combinaţii între state, care au eşuat însă.

Alt paradox - numai punctiform vă atrag atenţia asupra situaţiei: în Africa neagră există state, dar uneori nu există naţiuni. În unele state nu există, propriu-zis, naţiuni. Limbile sunt parţial limbile foştilor colonizatori – engleza, franceza, portugheza. În plus, există limbile locale. Televiziunea transmite programe în limbile foştilor colonizatori sau limba câte unei mari etnii. Există etnii mari, etnii mici, triburi mari, triburi mici, limbi „mari“, limbi „mici“. Există situaţii pentru noi inimaginabile, în care, în Namibia, limba a fost votată la un congres.

Un congres SWAPO a votat, prin ridicare de mâini, care este limba ţării. Acolo întâi a fost limba germană, pe urmă a fost limba „africaans” şi pe urmă s-a votat pentru limba engleză, care nu e natural vorbită şi cultivată, ci e adoptată prin consens. Au fost şi studenţi de-ai mei namibieni, care nu se înţeleg între ei. Pentru că fiecare vine dintr-un trib mărunt şi trebuie să treacă pe engleză. De aceea au şi adoptat limba engleză, ca limbă de circulaţie. Bun, o să-mi spuneţi că în Europa nu este această situaţie. Fără îndoială, dar în Europa sunt alte probleme, destul de mari, de pildă relaţiile dintre majorităţi – minorităţi, sau relaţiile dintre cei din cadrul unui stat, care se consideră aparţinând aceleiaşi culturi, aceloraşi tradiţii, aceleiaşi limbi, aceleiaşi literaturi cu mulţi din afara statului respectiv. Deşi, de pildă, austriecii, vorbind germana, se consideră altceva decât germanii sau decât

351


majoritatea elveţienilor. Vă rog să gândiţi lucrurile în această perspectivă, a integrării, în toată complexitatea problemelor care s-au pus şi se pun. Există o mişcare complicată în care, de pildă, toate hotărârile viitoare ale Uniunii Europene vor trebui adoptate pe baza traducerilor simultane în toate limbile. Acum sunt 25 de state. Sigur, nu sunt chiar atât de multe limbi, dar pe aproape, şi imaginaţi-vă că trebuie traduse toate documentele, hotărârile, în estoniană şi în slovenă. Slovena nu e sârbo-croata. Sârbo-croata e o limbă, slovena e altă limbă. Estoniana e cu totul altă limbă decât letona sau lituaniana – limbile vorbite în cele trei ţări baltice. Estoniana e limbă fino-ugrică, adică înrudită cu finlandeza şi, de departe, cu maghiara. În schimb, letona şi lituaniana sunt altfel de limbi. Acum imaginaţi-vă, intră România, intră Bulgaria, în perspectivă intră Croaţia, care are o limbă asemănătoare cu Serbia, e sârbo-croata, deşi unii scriu în chirilice, sârbii şi alţii scriu cu litere latine – cei din Croaţia. Imaginaţi-vă efortul extraordinar de a se echivala toată documentaţia în toate limbile componente ale Uniunii Europene!

Trec la o altă problemă, imaginaţi-vă multiculturalismul în planul credinţelor. La ora actuală, în Uniunea Europeană, majoritatea populaţiei e şi va rămâne creştină, ca opţiuni personale. Decât că unii sunt catolici, alţii sunt ortodocşi, alţii sunt protestanţi. Între cele trei ramuri ale creştinismului există deosebiri, chiar dacă se încearcă apropierea Bisericilor. Dar această apropiere are anumite limite. Pentru că dogmele cele mai apropiate sunt catolicismul şi ortodoxia, ortodoxia – ramura răsăriteană, catolicismul – cea apuseană. Între ele sunt mai mari apropieri, dar şi unele impedimente obiective în faţa ecumenismului, în faţa apropierii între cele două religii. Cu atât mai mari sunt diferenţele faţă de protestantism din partea ambelor credinţe anterior enumerate. Şi catolicii, şi ortodocşii, au mai deosebiri, comparativ cu protestanţii sau neoprotestanţii, care pot fi „evanghelişti“ (asta înseamnă luterani), pot fi „reformaţi“ (asta înseamnă calvinişti), fie, dacă sunt din Transilvania, „unitarieni“, care nu recunosc treimea, creştini – atenţie – creştini care recunosc numai pe unul Dumnezeu. Pot fi, în Marea Britanie şi în America, mai ales, neo-protestanţi de diverse credinţe. Aşadar nici măcar dialogul interconfesional în cadrul credinţei majoritare europene, care este cea creştină, nu e lipsit de anumite dificultăţi. Nu pot intra în detalii, dar dogmele sunt variate, din motive diferite. În catolicism, sau în ortodoxie sunt şapte taine, în protestantism sunt numai două. În catolicism e afirmată infailibilitatea papei, pe care ortodocşii nu o acceptă ş.a.m.d. Ar fi deci, pe de o parte, acest dialog interconfesional creştin, dar pe urmă apare uriaşa problemă pe care trebuie să o tratăm cu tot calmul şi cu toată grija nuanţării adecvate – marea problemă a relaţiei dintre creştini şi musulmani. Musulmanii, la rândul lor, sunt peste un miliard, un miliard şi

352

I o n I a n o ş i

câteva sute de milioane. Creştinii sunt tot aşa, un miliard şi cam jumătate – în lume vreau să zic. Acest dialog se poartă între aceste două mari credinţe monoteiste – pentru că iudeii nu sunt decât 15 milioane în total, în toată lumea, şi reprezintă o minoritate comparativ cu celelalte monoteisme. Dar să luăm cele trei religii monoteiste succesive – iudaismul, creştinismul şi islamul. Ele se revendică a doua din prima şi a treia din primele două. Ştim că noi ştim că Noul Testament recunoaşte Vechiul Testament, dar nu ştiu unii că în Coran sunt recunoscute şi sursele iudaice, şi sursele creştine, cu mare deferenţă, cu mare stimă. Marii profeţi pentru orice musulman sunt Moise, Iisus şi Mahomed. Deferenţa faţă de creştini este prezentă, întrucât la musulmani Iisus este mare profet, deci trimis al Domnului, deşi nu e Dumnezeu. Aceasta este o mare deosebire. Aşadar, apare ideea derivării succesive a celui de-al doilea monoteism din primul, schimbând şi modernizând datele primului; şi al treilea monoteism derivând din primele două şi schimbând datele. Dar Dumnezeu e acelaşi. Atenţie, Dumnezeu e acelaşi pentru cele trei relgii monoteiste, chiar dacă interpretările diferă. Asta ridică o mare problemă de multiculturalism şi de multietnicitate şi de dialog multiconfesional. Noi cunoaştem numai dialogurile multiconfesionale din cadrul unei ţări. Dar dumneavoastră trebuie să vă pregătiţi pentru a înţelege dialogurile multiconfesionale din cadrul întregii lumi, unde există trei religii monoteiste, şi în plus există câteva mari religii. Încă cel puţin două uriaşe: hinduismul şi budismul, care sunt religii fundamentale. În India este hinduismul – într-o ţară de peste un miliard de locuitori la ora actuală. Şi, pe urmă, există budismul care s-a extins din nordul Indiei spre sud, spre est, spre nord, până în Mongolia ş.a.m.d. Pe urmă există religiile mai puţin numeroase: „şintoismul“ în Japonia sau „confucianismul“ în China. Deci, trebuie să vă pregătiţi ca oameni culţi al viitorului, iată un îndemn pentru viitorii specialişti ai domeniului dumneavoastră. Trebuie să vă pregătiţi pentru provocările care se vor multiplica. Veţi fi puşi în faţa unor situaţii inedite, chiar în Europa. Iar după aceea, în afara Europei, pentru că nu se opresc lucrurile la Europa, ci se va intra în dialog cu acele culturi europene ca obârşie, care sunt cele americane. Cele americane sunt de obârşie europeană, fie în nord, fie în centru sau în sud. Decât că unii vorbesc engleza, alţii vorbesc spaniola, iar brazilienii portugheza. Brazilia e o viitoare mare putere (are peste 170 de milioane de locuitori), Nigeria e o viitoare mare putere în Africa. Nu mai spun de India şi de China, care au sărit bine peste câte un miliard de locuitori. Trebuie să vă pregătiţi pentru a gândi lumea în interdependenţă.

Interdependenţele sunt, desigur, întâi economice. Asta începe încă în secolul al XIX-lea. Secolul al XIX-lea a început explorarea interdependenţelor economice între marile ţări. În primul rând, Marea

353


Britanie, cu multe colonii în Africa şi Asia. Schimburile comerciale dintre metropolă şi aceste părţi îndepărtate de lume au fost semnificative. De fapt, schimbarea a început mai demult, de la marile cuceriri geografice portugheze şi spaniole. În termenii capitalismului modern, dacă vorbim de internaţionalizarea relaţiilor economice, ea provine din secolul al XIX-lea şi se accentuează în secolul al XX-lea şi de bună seamă în secolul al XXI-lea. Pentru că e vorba de producţie, de tipul de producţie, e vorba de sistemul bancar, iar acum e vorba în plus de informatică, de internet, de tot sistemul cu care generaţiile succesive de după mine se familiarizează din ce în ce mai bine. Noi am avut dificultăţi în a lucra la computer, pentru nepoţii mei este cum e stiloul pentru mine, sau pixul. Ei se descurcă, fiind foarte tineri, fără probleme la computer, sau pe internet, sau pe e-mail; şi dacă am nevoie de un ajutor, apelez la ei. Dumneavoastră sunteţi mai degrabă apropiaţi lor decât generaţiei mele, care trebuie să depună un mare efort de familiarizare. Recapitulez: în privinţa limbilor, a relaţiilor dintre naţiuni, dintre naţionalităţi, dintre credinţe, dintre culturi, problemele vor fi foarte importante. Sigur că noi, care suntem situaţi într-o cultură relativ restrânsă, ca arie de circulaţie, avem probleme diferite de cei care sunt partea unei culturi de circulaţie amplă: engleza, spaniola, araba. Noi nu ştim mare lucru despre chineză, bineînţeles, unde singurul mod de a se înţelege între doi chinezi este scrisul, nu vorbitul, pentru că este o limbă care poate fi recunoscută numai văzând acele desene, acel scris în care noţiunile şi înlănţuirea de noţiuni sunt pictate; aşadar este o limbă alcătuită din pictograme. Dacă ei se întâlnesc din două regiuni ale Chinei, nu se înţeleg prin vorbă. Dacă însă scriu, se înţeleg. Sunt situaţii cu totul diferite de cele pe care le cunoaştem noi. Trebuie să faceţi un effort de înţelegere. Efortul acesta e relativ mare pentru a înfrânge fixaţiile, care ne blochează pe noi, toţi, generaţia mea mai mult, generaţia dumneavoastră mai puţin, în nişte cadre prestabilite, în moduri de gândire fixate.

Apare problema mult dezbătută care este şi culturală, nu numai politică, nu numai juridică, problema relaţiei dintre majorităţi şi minorităţi. Se discută intens despre felul în care ne raportăm şi ne vom raporta şi vă veţi raporta la diversele minorităţi. Minorităţile pot fi lingvistice, confesionale, naţionale. Acum se discută foarte mult, şi în contradictoriu, că ele pot fi şi sexuale, ca opţiune minoritară, comparativ cu opţiunile majoritare. Este marea problemă, care priveşte inclusiv aproape jumătate dintre cei prezenţi în sală, diferenţele de gen. Deci, studiile de gen, relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Femeile constituie o jumătate şi chiar ceva mai mult din populaţia lumii şi din populaţia majorităţii ţărilor. Şi se pune problema raportării şi a explorării raportărilor de gen, studiile de „gender“, cum se cheamă în limba engleză: Deci, studiile de gen în privinţa rolului, locului, ponderii viitorului

354

I o n I a n o ş i

previzibil al jumătăţii feminine a populaţiei. Sigur că nu pot fi depăşite graniţele biologice, nimeni nu se gândeşte la aşa ceva. Bărbaţii n-or să nască copii, tot femeile or să nască copii şi de acum încolo, dar rămân profesii, meserii, inclusiv meserii în trecut majoritar masculine, care sunt îmbrăţişate de dumneavoastră. Meserii, profesii, retribuţii, pentru că într-o bună parte a lumii retribuţiile nu sunt egale şi discriminările tacite faţă de femei sunt încă în vigoare, atât cele recunoscute cât şi tacite. Sunt discriminări tradiţionale care funcţionează chiar şi în cadrul anumitor credinţe religioase, în care femeile sunt reduse la rolul casnic. Cu alte cuvinte, numai la sfera privată, ca un fel de anexă a bărbaţilor. Va fi foarte greu de depăşit acest blocaj, mai ales în unele părţi de lume, mai puţin în Europa. Dar chiar şi în Europa, inclusiv în Europa occidentală, prejudecăţile funcţionează, să nu ne facem iluzii. Ele funcţionează şi la noi, pe baza unor tradiţii, pe baza unor mentalităţi, în temeiul recunoaşterii mai anevoioase a diverselor egalităţi de drepturi şi de datorii desigur. Numai că, în cazul femeilor, problema mare este nerecunoaşterea drepturilor şi, în consecinţă, a modalităţilor de a statornici aceste drepturi. A apărut feminismul. Feminismul, e adevărat, a mai şi exagerat în unele privinţe. Există un feminism dur, pe care de obicei lumea nu-l mai acceptă. Variantele acestea foarte radicale apar în S.U.A., în unele medii, de pildă academice, universitare, unde a nu discrimina femeia, înseamnă a nu-i da drumul să treacă înaintea ta, de pildă să între într-o cameră. Asta înseamnă că produci o discriminare, chiar dacă pozitivă, dar discriminare, ceea ce reprezintă o formă de inegalitate. Există traduceri din Biblie, unde numele Domnului este transcris He/She, ceea ce este o absurditate evidentă. Nu se pot împinge lucrurile până acolo. Dacă te uiţi la cineva într-un fel, te poate reclama că este hărţuire sexuală. Nu faci nimic, dar virtualmente s-ar putea considera că este hărţuire. În curentul feminist există excese, dar evident, problema nu este a exceselor, problema este a sâmburelui tare, a sâmburelui dur, care e de lungă durată, este felul în care se vor putea asigura condiţiile reale economice, politice, juridice, culturale, de învăţământ, în ştiinţe ş.a.m.d. pentru partea feminină a populaţiei. Asta intră în cea ce la noi uneori este conotat peiorativ, dar ceea ce are un nucleu, cred eu, valabil. Aţi citit, de bună seamă, discuţiile în jurul sintagmei de „corectitudine politică“. Asta se referă şi la relaţia bărbat-femeie, dar se referă la relaţia majoritate-minoritate, pe etnii, naţiuni, limbi, chiar şi în privinţa opţiunilor sexuale ş.a.m.d. S-a spus că unele excese în materie de „political correctness“, s-au produs, este de bună seamă aşa, dar totuşi un nucleu rămâne. Care este nucleul? Nucleul este atenţia faţă de minorităţi. Sau faţă de acea parte a societăţii care chiar dacă nu este numeric minoritară, se află într-o condiţie ca şi de minoritate, ceea ce este cazul

355


femeilor. Problema este în ce măsură majoritarii, sub raport naţional, lingvistic, de gen, de privilegii, de elite, vor avea în vedere ridicarea, la nivelul lor, sau la un nivel comparabil, a presupuselor minorităţi.

În fine, v-aş atrage atenţia asupra cadrului instituţional. Cultura, în integrarea europeană, cultura română în integrarea europeană are nevoie de un corespunzător cadru instituţional. Din punct de vedere cultural, există Academia Română, cu preşedintele ei, colegul meu de breaslă, profesorul Eugen Simion, scriitor şi istoric literar, este Institutul Cultural Român, al cărui preşedinte este, de multă vreme, tot un coleg de domeniu de-al meu, scriitorul Augustin Buzura, este Ministerul Culturii şi Cultelor, sunt uniunile de creaţie, care sunt uniunile de scriitori, de artişti plastici, de cinematografie, arhitecţi ş.a.m.d., sunt institutele de cercetare ş.a.m.d. Vreau să vă atrag atenţia că fiecare instituţie enumerată se află într-o situaţie sensibil diferită. Lărgind tema instituţiilor, aş atrage atenţia că, la ora actuală, se stabilesc, în cultură, punctele forte, se redistribuie centrele de influenţă. Care sunt domeniile prioritare, acum şi în perspectivă? Tot ce este legat de economie. Au prioritate institutele de învăţământ economic. Ceea ce este legat de politică şi ştiinţe juridice, face, de asemenea, parte din acest segment prioritar: cei care se ocupă de ştiinţele politice, de ştiinţele juridice, dreptul, facultăţile de profil. S-au înfiinţat, în ultimul timp, la câteva universităţi şi facultăţi, secţii de studii europene. Vreau să vă spun că este o afluenţă mare, inclusiv la Facultatea de Filosofie, unde lucrez eu, la secţia nou înfiinţată de doi ani, de Studii Europene, unde sunt atraşi foarte mulţi studenţi spre acest domeniu, unde ţin şi eu cursuri. Deci, ştiinţele economice, ştiinţele politico-juridice şi, în fine, ştiinţele informaţionale, legate de noua explozie a mass-media şi a comunicărilor ultramoderne pe cale informatizată sunt în trend. Aici apar şi ştiinţe noi. În raport cu aceste domenii prioritare, domeniile tradiţional-umaniste se află într-o destul de mare dificultate. Ştiinţele socio-umane, filosofia, chiar filologia sunt într-o anumită dificultate. Corespunzător, uniunile de creaţie sunt într-o asemănătoare dificultate. Cultura română a fost în a doua jumătate de secol al XIX-lea şi în prima jumătate de secol al XX-lea centrată pe literatură, eu folosesc termenul de literaturo-centrică, pentru că s-a obţinut independenţa naţională, prin istorie, istoriografie, pe de o parte, şi prin limbă, literatură, pe de altă parte. Românitatea s-a recunoscut istoric şi prin limbă-literatură. Nevoia de a centra identitatea naţională pe limbă a propulsat literatura în prim plan. De aceea, dacă vreţi să numiţi un autor care să caracterizeze cultura şi naţiunea română, vă gândiţi imediat la Eminescu. Situaţia aceasta este şi a ţărilor împrejmuitoare. Nu este neapărat situaţia ţărilor vest-europene, în care nu întotdeauna literatura a fost cea mai importantă, nici măcar arta. Gândiţi-vă la Olanda, sau chiar la

356

I o n I a n o ş i

Italia, care l-a avut pe Dante, dar a avut şi o enormă artă plastică. Spania a avut o uriaşă artă plastică. Germania a avut o extraordinară înflorire muzicală, ca şi Austria ş.a.m.d. Condiţia românească tradiţională era literatura centrată pe limbă. Desigur, limba trebuie cultivată. Salvgardarea limbii este un obiectiv esenţial în integrare. Limba este menţinută şi prin literatură, dar nu numai prin literatură. Există scriitori care au sentimentul unei anumitei marginalizări, în contextele actuale. Tirajele sunt mai mici, se scrie mai puţin despre cărţi. Ştiţi despre mai puţini scriitori tineri, decât aţi ştiut despre scriitorii vârstnici, de acum 30 de ani. Astfel, există anumite dificultăţi de adaptare la noua economie de piaţă şi la noile comandamente economico-politice, pe care le resimt artele, literatura, deci segmente esenţiale ale culturii naţionale, ca şi ştiinţele socio-umane. Comparativ, repet, cu ştiinţele economice, cu ştiinţele politico-juridice, sau cu ştiinţele informaţionale. În genere, atenţie, nu ne putem integra în Europa numai cu segmentul umanist: literatură, artă, filosofie, sociologie, obligatoriu trebuie să avansăm în ştiinţă. De acea, segmentele ştiinţifice, începând chiar cu ştiinţele naturii şi ştiinţele exacte, sau ştiinţele logico-matematice au un rol esenţial. Problema echilibrării peisajului ştiinţelor şi artelor în viitorul apropiat e o problemă esenţială.

Închei, afirmând că învăţământul românesc, din care fac parte, se află într-o perioadă de tranziţie, redistribuie priorităţi, încearcă adaptări faţă de noile cerinţe şi comandamente, încearcă să le integreze în structurile proprii; de pildă filosofia integrează în structurile proprii studiile europene, care reprezintă un impact între filosofie, politologie, ştiinţa dreptului ş.a.m.d. Problema adaptării la comandamentele de azi şi de mâine este o problemă esenţială.

Mi s-a spus să termin conferinţa printr-o urare. Urarea este conţinută în tot ceea ce am spus. Urarea priveşte modernizarea, urarea este ca să vă adaptaţi din mers. La dumneavoastră este mai simplul, sunteţi tineri, majoritatea celor de faţă. Să vă adaptaţi multiplelor provocări, termenul este corect. Pentru că nu va fi deloc simplu. Dacă cineva presupune că această integrare europeană va fi un simplu marş, victorios, greşeşte. Vor fi dificultăţi de adaptare. Vor trebui răspunsuri adecvate la aşteptările şi interogaţiile care ni se şi vi se propun. Situaţia mea este relativ simplă. De o viaţă mă ocup de literatură, filosofie şi de relaţia dintre ele. Sigur că de asta mă voi ocupa în puţinul timp care mi-a mai rămas. Situaţia dumneavoastră este mai complicată prin avantaje. Avantajul dumneavoastră este că aveţi această deschidere şi vă puteţi orienta în termenii acestor deschideri. Atenţie, însă! Nu vă faceţi viaţa uşoară, pentru că veţi da de multe probleme, de multe nedumeriri. Apar noi situaţii neaşteptate. Nu vă puteţi şi nici noi nu ne putem mulţumi cu acest cadru

357


tradiţional, foarte valoros de altfel, şi pe care încercăm să-l salvgardăm prin muzee, prin cercetări, prin, pe cât posibil, export cultural în Europa şi în lume, ca să fie cunoscute aceste tradiţii naţionale. Trebuie să vă confruntaţi cu provocările care sunt şi vor fi; şi în care an de an, uneori în fiecare lună, uneori în fiecare săptămână, apar noi şi noi probleme, cu care va trebui să vă bateţi capul. Drept care vă urez, în acest sens, cele mai bune succese cu putinţă.

— Domnule academician, înainte de a vă mulţumi pentru superba dumneavoastră conferinţă, vreau să vă rog să ne spuneţi dacă, având în vedere că, de curând, peste Târgul de Carte Internaţional „Gaudeamus” s-a tras cortina, iar această ediţie a avut cei mai mulţi vizitatori din rândul tinerilor, consideraţi acest lucru ca o revigorare a culturii române?

— Problema este complicată. Evident, s-a schimbat raportul dintre noile forme de transmitere a informaţiei şi formative, care este în principal televiziunea şi computerul, şi cartea pe de altă parte. Cartea a avut, pentru că vorbeam de adaptare, destul de mari dificultăţi, în concurenţă cu televiziunea, la care cu toţii ne uităm seară de seară, sau computerul la care lucrează din ce în ce mai mulţi. S-a spus cu zeci de ani în urmă că asistăm la sfârşitul „Galaxiei Gutenberg“, adică la sfârşitul „erei cărţii“, a slovei scrise şi tipărite. Din fericire, nu s-a adeverit această previziune pesimistă, anume că formele informaţionale vor înlocui formele tradiţionale, mai ales cartea. Nu-i adevărat, pentru că, de pildă, prin computer textul vine înapoi, vine înapoi inclusiv prin internet. Dacă navigaţi pe internet daţi de text, n-aveţi cum să nu daţi de texte, nu vă puteţi bloca numai pe imagini, ca unii copii care se joacă tot timpul cu pozele şi cu ilustraţiile, ajungeţi la text. Sigur că la un text englez sau la un text în altă limbă. Deci, textul vine înapoi, dar, iarăşi, să nu ne facem viaţa uşoară, cartea este încă minoritară. Eu observ asta la tineret şi la copii, am contact şi cu oameni mult mai tineri decât propriii mei studenţi, se citeşte mai puţin. Sigur, nu sunt neapărat mai puţin oameni culţi, pentru că televiziunea, computerul, internetul suplinesc o seamă întreagă de zone culturale, dar trebuie luptat pentru revenirea cărţii, fără să ne facem iluzii că toată lumea, în fiecare seară, va citi cărţi. Asta este meseria mea, eu citesc şi nu pot altfel. Nu-i pot obliga pe toţi studenţii, masteranzii şi doctoranzii mei să citească mereu cărţi, pentru că ei mai şi lucrează, mai trebuie să şi se descurce în plan economic şi în viitorul apropiat al vieţii proprii. Totuşi, încerc. Am un curs cu masteranzii despre relaţia dintre filosofie şi literatură, deci menţin legăturile dintre ele. Am un curs care este în altă parte, care se cheamă: „Interacţiuni culturale”, interacţiuni dintre diversele zone ale culturii. Târgul de carte a fost un succes, cred, comparativ cu târgurile

358

I o n I a n o ş i

anterioare. Bănuiesc că aţi fost la târg, era lume multă şi nu ajungeai la carte, nu puteai să găseşti exact cartea pe care voiai s-o iei. Dar s-a şi cumpărat carte. Înseamnă că începe să apară o pătură care nu ştiu exact cât de întinsă este, dar care poate să-şi permită să cumpere carte, inclusiv cartea mai scumpă. Dacă mergem la „Dalles“, nu departe de aici, o să dăm de foarte multe cărţi şi după târg, în toate perioadele, ca şi în alte mari librării. Sigur că unii din noi sunt crescuţi într-o civilizaţie a cărţii, alţii sunt crescuţi acum în civilizaţia televizorului şi a internetului. Eu nu cred că trebuie să hulim audiovizualul. Este cea mai comodă atitudine, când, de pildă, un cărturar de modă veche zice: „Vai de mine, acum nu mai ştie nimeni nimic”, ceea ce nu este adevărat. Televiziunea este importantă, deşi are subproduse multe, uneori mult prea multe. Filmele sunt de la „bune“ la „foarte proaste“. Este un amestec de valori şi de pseudovalori. Dar nu trebuie să hulim, trebuie, pe cât posibil, să corectăm acele deficienţe, sau să punem umărul la corectarea acelor deficienţe pe care le observăm. Noua cultură este de fapt şi o noua civilizaţie, pentru că nu mai recunoaştem dihotomia asta, anume că ce-i civilizaţie nu este cultură şi invers. Nu este adevărat. Pe vremuri, civilizaţia era cea materială, tehnică, de bunăstare, iar cultura era cea spirituală. Azi, cultura nu mai este doar cea spirituală. La ora actuală, este greu să faci disocierea în cazul imaginii televizate. Este şi civilizaţie, mai este şi cultură, chiar dacă nu ne satisface de fiecare dată sub raport cultural. O problemă foarte interesantă este raportul dintre aceste forme de cultură. Noi avem anumite tradiţii, acele tradiţii, parţial, sunt acum într-o perioadă de adaptare grea. Tirajele cărţilor de valoare sunt mici. În schimb, apar cărţi foarte multe, deşi costă foarte mult, nu toată lumea poată să-şi permită să le cumpere. Oferta este foarte mare. Publicitatea este uneori inegală. Se face publicitate unor cărţi care nu neapărat sunt cele mai importante. Pe tarabe, peste tot literatura universală este reprezentată de romanele brazilianului Coelhio, care sunt literatură de consum, chiar dacă este bună sau mai puţin bună, dar este totuşi „de consum“, adică nu este literatură de foarte înalt nivel, comparativ cu clasicii literaturii universale. Este şi o publicitate foarte complicată, sunt şi sisteme de premii foarte complicate, care sunt uneori atribuite pe bază de jocuri de culise. Aşa se întâmplă şi cu Premiile Nobel pentru literatură, care sunt ghidate şi de considerente geopolitice. Se are în vedere o distribuire între continente, între culturi, între limbi. Sunt acolo interese de tot felul. Aşa este şi la premiile „Oscar“, la filmele americane. Unele premii sunt foarte convingătoare, altele nu sunt deloc. Premiile de la Cannes sunt acordate pe aceleaşi principii. Sistemul de premii intră în toată povestea aceasta a imaginii care se creează şi a

359


propulsării. Cultura este legată de bani. Cultura este legată de sponsorizare. Noi încă nu avem pusă la punct sponsorizarea culturii. Sponsorizarea culturii va trebui să fie şi în avantajul financiar al celui care sponsorizează. Până când el n-are interes să sponsorizeze, el va sponsoriza numai de ochii lumii, pentru că are chef să ajute pe cineva. Nu asta este soluţia. Soluţia este, de pildă, să i se deducă o suma mai mare din ce are el de dat statului din veniturile proprii dacă sponsorizează. Deci, sponsorizarea culturii, sponsorizarea învăţământului, sponsorizarea sănătăţii vor trebui să fie reglementate juridic. Asta cere o întreagă legislaţie. Asta cere o întreagă regândire a intereselor legate de sponsorizare. Răspunzând întrebării dumneavoastră, am răspuns, în fapt, tuturor celor interesaţi. Cartea nu dispare, n-o să dispară, aceste plângeri sunt inutile. Dar dificultăţi sunt, dificultăţi de adaptare sunt. Autorii ştiu, mă număr printre autori, că sunt probleme. Trebuie să găseşti editură. Editura ta scoate în tiraj mic. Drepturile de autor sunt ca şi inexistente etc. Aşadar, sunt multe probleme, dar pe cât posibil, mergem înainte, atât cât putem; şi pe urmă veniţi dumneavoastră la rând.

(conferinţă susţinută la 2 decembrie 2004)

360

Dr. CRISTIANA SUZANA GLAVCE

Actualul director al Centrului de Cercetări Antropologice “Francisc Rainer” al Academiei Române, doamna Cristiana Suzana Glavce este de profesie biolog, fiind doctor în ştiinţe din anul 1980. A studiat antropologia familiei, dar şi antropologia medicală, demografică şi genetică, publicând peste 125 de articole şi nu mai puţin de 10 volume, dintre care două, în calitate de autor. Ca director al Centrului de Cercetări Antropologice, şi redactor-şef al publicaţiei “Annuaire Roumaine d’Anthropologie” a dezvoltat 13 proiecte de cercetare, cu parteneri români şi străini. Este

conducător de lucrări de doctorat, specialitatea antropologie medicală, la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davilla”, din Bucureşti.

tiind că majoritatea sunteţi tineri, vă propun un subiect care mie mi se pare foarte de actualitate şi foarte grav, mai ales pentru

voi: este vorba de îmbătrânirea populaţiei. Nu este un fenomen specific pentru ţara noastră. Toate ţările dezvoltate, chiar şi cele în curs de dezvoltare sau cele subdezvoltate, se confruntă cu acest fenomen, într-o mai mare sau mai mică măsură.

Ş

Haideţi să vedem ce se întâmplă în ţara noastră, ce s-a întâmplat într-o perioadă de peste 60 de ani cu populaţia ţării noastre. Înainte de 1946, noi nu am avut nişte recensăminte foarte sigure, aşa cum nu am avut un recensământ în 1933 (singular în forma lui). Am început, deci, să analizăm din 1946 până în 2001. Fiindcă, după cum ştiţi dumneavoastră, anuarele statistice apar totdeauna cam cu doi ani în urma recensământului. Din 1946, populaţia creşte până în 1990, când începe să scadă. Scăderea se datorează mai multor cauze. În primul rând, se reduce natalitatea mult. În al doilea rând, se dezvoltă o migraţie puternică şi noi începem să devenim mai puţini.

Este interesantă structura noastră în această situaţie. Piramida de vârf a populaţiei arată, la noi, alarmant. Ai senzaţia că este o explozie de bombă nucleară, cu o bază mică, cu un mijloc exagerat şi, după aceea, aşa cum este normal să fie o piramidă a vârstelor. Dar această bază mică şi această dezvoltare foarte mare, la un moment dat, vor însemna un dezechilibru foarte puternic între populaţia activă şi populaţia pasivă. Asta

361


înseamnă că atunci când voi veţi ajunge la vârsta pensiei, practic nu are cine să vă susţină din punct de vedere material.

Este efectiv o criză, nu e specifică nouă; aproape toate ţările au piramida asta, îngustă la bază. Specifică nouă este această deplasare masivă a populaţiei, din 1966 şi până în 1990. Noi am avut o politică de creştere a populaţiei un pic forţată, prin diverse decrete, dar nesusţinută.

Tendinţa generală este de reducere în Europa a numărului de membri în familie. Noi am fost obligaţi, femeile române au fost obligate din 1966, până în 1989, să facă minimum patru copii. Aceasta a dus la nişte denivelări, care se vor resimţi foarte puternic pe plan socio-economic în viitoarele generaţii.

Să vedem ce s-a întâmplat cu natalitatea şi mortalitatea, care dau practic sensul unui popor. Natalitatea la un moment dat a scăzut foarte mult (în 1966), ceea ce a determinat o reacţie din partea puterii în acel moment. Reacţia n-a avut o susţinere suficientă nici materială, nici morală. Natalitatea s-a ridicat brusc: doi ani am avut o natalitate dublă. După aceea, cu toate legile, cu toate restricţiile, a început să scadă. În acel moment, se introduce o nouă lege şi se ridică. Avem, din nou, marea scădere din anul 1984, care este egală cu cea din 1966. Biologic, acesta era mersul. Intervenţia forţată nu a dus decât la nişte salturi de moment, fără o continuitate în acest sens.

Marea dramă a natalităţii se produce în 1990, când se legalizează avorturile, anticoncepţionalele şi când, efectiv, se intră în politica de natalitate a Europei. Natalitatea scade în aşa fel, încât nici măcar nu menţine nivelul mortalităţii. Mortalitatea devine mai mare decât natalitatea şi avem, dintr-o dată, un spor populaţional negativ, ceea ce nu este admis.

Multe ţări post-socialiste, chiar dacă şi-au redus natalitatea, nu au intrat în acest deficit în care noi am intrat datorită acelor vârfuri. Nici noi n-am fi intrat, dacă s-ar fi lăsat o evoluţie normală, conform cerinţelor socio-economice, conform modei, fiindcă moda de a avea un singur copil începe să se impună din 1960. Al doilea copil este mult mai rar, al treilea - rar, al patrulea devine deja o excepţie. Doar zero virgulă ceva la sută din populaţia noastră au mai mult de cinci copii. Aceia sunt bine localizaţi, în două categorii: sectanţii religioşi şi minoritatea rromă. Cele două categorii depăşesc acest model cultural. Fiecare are propriul model cultural: minorităţile, sectele religioase au dreptul să se exprime cum doresc, în sensul natalităţii.

La început, v-am prezentat cum arată piramida vârstei actuale. Acum să vedem cum a evoluat ea pe parcursul vremii. Primul recensământ pe sexe, pe care putem conta, este cel din 1956. A se vedea cele două diminuări de populaţie, dar piramida îşi păstrează forma. Totdeauna, baza,

362

C r i s t i a n a S u z a n a G l a v c e

mai mare, care, prin mortalitate, să poată să asigure vârful (baza fiind 0 ani, vârful fiind persoanele foarte în vârstă). Avem: diminuarea prin primul război mondial, cu refacerea imediată, în următorii cinci ani; apoi, diminuarea prin cel de-al doilea război mondial.

Ce se întâmplă ulterior? În 1975, vedem căderea de natalitate din 1966, fără nici un motiv de război, nici un motiv de forţă extremă din afară, ci strict din interior. Apoi, a fost explozia demografică din 1968-1970. În 1985, generaţiile care au luptat în primul război mondial încep să dispară, cele din al doilea război mondial au urcat. Scăderea natalităţii este bine depăşită prin politicile demografice şi brusc apare în 1985 o nouă scădere. Consecinţa acesteia este ştiută de persoanele mai în vârstă. Atunci, în 1985, s-a introdus vizita medicală a tuturor femeilor de la 18 ani în sus, până la 45 de ani - anual, cu scopul de a preveni cancerul, dar şi cu scopul de a frâna această cădere demografică. Din nou s-a redresat în 1990. În acei patru ani, din 1985 până în 1990, din nou, s-a redresat.

Anul 2001 ne arată situaţia pe care o avem şi acum, cu o creştere mai mică pentru 2003.

Studiind piramida de vârstă, observăm că, în ceea priveşte sexele, nu este neapărat simetrică. La bază, vedem că băieţii sunt mai mulţi, apoi, pe la 35-38-40 de ani există un echilibru între cele două sexe, după care, predomină femeile. Din punct de vedere socio-economic, putem spune că, prin tradiţie, încă, femeile, la noi, nu au o independenţă economică foarte puternică, iar începând de prin 1975, mortalitatea diferenţiată pe sexe înclină balanţa spre masculin foarte puternic. Începând de la 40-45 de ani, există o mortalitate masculină mult mai mare decât mortalitatea feminină, în spaţiul 45-60 de ani. În acest segment, raportul este de un bărbat la două şi ceva femei. Este o triere biologică a populaţiei masculine extraordinar de dură. Aceasta se accentuează progresiv, deşi în ultimii doi ani au început să moară şi femeile, de pe la 40 de ani. Prima categorie de boli care face ravagii sunt bolile cardiovasculare, care decimează bărbaţii peste 45 de ani. Depinde foarte mult de terenul tău biologic, dar şi de stilul de viaţă pe care ţi-l faci. Privind, în general, populaţia, observăm că numărul de obezi sau supraponderali este foarte mare, mai ales la vârsta aceasta a bărbaţilor. Faptul se datorează în special stresului, care este forte puternic. Stresul atrage o alimentaţie nu neapărat controlată, se adaugă băutura şi fumatul, ceea ce îţi subminează propriul tău teren biologic, care te-ar putea ţine în viaţă mult mai mult. Astfel, din cauza solicitărilor care ţin de stres şi de stil de viaţă, mortalitatea masculină este foarte pronunţată. Studiind situaţia dintre anii 1957 şi 2001, constatăm numărul deceselor infantile - copii în primii patru ani de viaţă. În 1957, aceste decese au fost imense, faţă de acum, deşi şi acum suntem a doua ţară din Europa care are o astfel

363


de mortalitate infantilă. Încă avem o mortalitate infantilă, la categoria 0-1 an foarte mare. La 1-3 ani am redus-o, şi atunci, la 0-4 ani se reduce mult. Până la 35-39 de ani, practic, nu este o mortalitate foarte diferenţiată pe sexe. La femei, se păstrează cam aceeaşi mortalitate care a fost şi în 1957, dar mortalitatea la bărbaţi explodează de la 40 de ani în sus, în 2001, faţă de 1957 şi continuă această explozie până pe la 79 de ani. Abia pe la 80 de ani începe să se diminueze, dar totuşi rămâne mai mare decât la femei.

Studiind situaţia la sexul feminin, din 1957, până în 2001, se observă că în 1957, este cea mai mare, iar în 2001 este cea mai mică. Este o cădere de la o perioadă de timp la alta, care se explică prin îngrijiri, politicile sanitare aplicate, prin ridicarea nivelului de viaţă. Nu comparăm nivelul nostru de viaţă cu cel al altor ţări, ci cu al nostru. Orice am spune, oricum am judeca, nivelul de viaţă tinde să urce. Se vede cum în 1957 mortalitatea este mai mare. De ce este mai mare, chiar la vârstele mari, în anii care urmează? Acelaşi proces se observă şi la bărbaţi. Ce se ascunde în spatele acestor mortalităţi diferenţiate? S-a făcut un studiu de durată a mediei de viaţă pe diverse ţări. Interesant este că perioada antebelică se referă la intervalul 1935-1940. Speranţa medie de viaţă înainte de 1950 nu depăşea 61 de ani. Între bărbaţi şi femei, au tendinţa, câteodată, bărbaţii chiar să întreacă în speranţă de viaţă femeile. Aceasta, pentru că în perioada respectivă, mortalitatea legată de sarcină şi naştere erau foarte mari. Nu exista penicilină, antibiotice, era o nenorocire, un adevărat măcel în perioada fertilă a femeii. Altceva, între bărbaţi şi femei, diferenţa nu este mare.

În perioada dintre 1940-1975, se observă un salt imens în creşterea duratei de viaţă. La noi, este de 27 de ani, faţă de 1936. În 1936, speranţa de viaţă a românilor era de 42 de ani. Nu avem o situaţie pe sexe. În 1975, sărim la 69 de ani (67 de ani - bărbaţii şi 71 de ani - femeile). Femeile au un teren biologic mai bun, mai rezistent decât bărbaţii. Orice influenţă se constată mai repede pe segmentul masculin decât pe cel feminin. Femeile, prin însăşi formula lor genetică - cei doi X, nu X şi Y - le dau o stabilitate şi o anduranţă mai mare decât bărbaţilor. Fenomenul de sensibilitate a femeii, de fragilitate a ei, de fapt, biologic, nu se poate afirma. Femeia este mai rezistentă decât bărbatul. Pe baza ei, femeia reacţionează şi duce un nivel de viaţă mai energic.

Toată Europa, până în 1975, şi-a ridicat esenţial nivelul de viaţă, faţă de perioada celui de-al doilea război mondial şi până în 1975, progresele economice şi sociale, cele privind politicile sanitare au fost deosebit de eficace şi bazate pe elemente noi: toate medicamentele noi, descoperite, toate tehnicile noi în medicină, plus democratizarea, au asigurat o creştere mare. S-a ajuns, ca în 1985, această creştere să nu mai

364


fie aşa de importantă, pentru că deja se atinsese vârsta de 71 de ani, 72 de ani, încât, în 1985, după cum ştim, nu se mai remarcă unele creşteri substanţiale la noi şi în Ungaria. Nu trebuie să menţionăm de ce. După 1980, şi în România, şi în Ungaria, precum în alte ţări socialiste, nivelul de viaţă a scăzut. La noi a scăzut foarte mult.

În 1990, nici ţările din vestul Europei, nici cele din est nu au modificări. Cele din vest au atins un nivel optim de dezvoltare, un maxim, pe când cele din est abia se deşteptau. Practic, au rămas pe loc. 2001, în schimb, ne aduce un spor de speranţă de viaţă. Ce avem în 1990 şi în 2001 nu avem în 1985 şi 1971, înainte de război. Sunt ţări cu adevărat subdezvoltate, ca: India, Etiopia, Egipt, Nigeria, care aveau o speranţă de viaţă în 1990 de 40-50 de ani. Acestea, în ultimii ani se dezvoltă foarte mult, mai ales India, care face nişte progrese mari; Etiopia nu, pentru că a traversat o perioadă de război, cu instabilitate economică. În general, se vede ce a însemnat o decadă de creştere a nivelului de viaţă, o creştere a securităţii, o creştere din toate punctele de vedere. Foarte mult contează nivelul de educaţie, fiindcă acesta este foarte acut în perioada pe care o parcurgem acum. Nu înseamnă a asigura unei generaţii noi, copiilor, neapărat cele mai bune condiţii de viaţă, legate de cel mai mare venit. Pentru aceasta trebuie să ai o cultură şi o conştiinţă care se dezvoltă pe parcursul timpului şi în cadrul unei anumite atmosfere. De aceea, nu este egal: lefuri mari - copii bine îngrijiţi. Ba, poate chiar, dimpotrivă, fiindcă nu totdeauna lefurile mari sunt egale cu oameni cu instrucţie, care îşi dau seama şi sunt conştienţi de ce importanţă are un regim de viaţă adecvat, corect pentru un copil.

Este momentul să discutăm ideea care se vehiculează, conform căreia femeile sunt mai multe, deci bărbaţii au de unde alege. Să ştiţi că este complet fals. Ştiinţific, nu este adevărat. Nu se probează, dimpotrivă. De la naştere, sunt mai mulţi băieţi. Proporţia normală (şi la noi în ţară este aceeaşi, ca pe întreg globul) este: 51-52% băieţi şi 49-48% fete. De ce? Discutăm iar despre această sensibilitate masculină mai mare la boală, la infecţii, la rezistenţă, decât cea feminină. Natura este foarte deşteaptă. Ea vrea să-şi asigure perpetuarea speciei. Deci, până la vârsta de 35-40 de ani, băieţii mor mai repede dar egalează fetele. Până la 30-40 de ani nu sunt mai multe fete decât băieţi. Aici se opreşte ciclul biologic, natura şi-a asigurat perpetuarea, deci nu o mai interesează. Intră criza de 40-45 de ani a sexului masculin faţă de bolile cele mai frecvente, care duc la o diminuare straşnică. Practic, de ce este important? În primul rând prin faptul că de ce trebuie să existe egalitate de şanse între sexe? Fiindcă cineva, adică femeile, între 45-60 de ani trebuie să suplinească şi forţa masculină care dispare şi partea aceasta este deja de oameni formaţi la maximum lor de

365


capacitate, la maximum lor de eficienţă pentru societate. Şi ei dispar. Trebuie totuşi să fie înlocuiţi de cineva. Şi acestea sunt femeile. În plus, femeia trăind mai mult decât bărbatul, dacă nu şi-a format o profesie, dacă nu s-a asigurat să trăiască pe picioarele ei, devine un asistat social. Şi atunci, pe lângă grupele normale de asistaţi sociali, care sunt copii şi tinerii, până când ajung pe propriile picioare din punct de vedere profesional şi de vârstnicii, care şi-au îndeplinit toate obligaţiile faţă de societate şi deci sunt pensionari, este o categorie capabilă de muncă între 20-60 de ani, care devin asistate social din cauza infirmităţii, incapacităţii de a se dezvolta din punct de vedere social. Deci, de aceea este important să avem conştiinţa şi a acestui fapt. Uitaţi ce se întâmplă în alte state. În general la naştere sunt aproape 2 băieţi la o fată. Între 15-64 de ani, în continuare rămâne un băiat şi ceva la o fată. Aici noi stăm mai bine decât Europa, în general avem aproape 2 băieţi. Dar după 65 de ani se schimbă toată povestea. Încep să fie aceste procente mult mai mici. Chiar dacă am fi luat pe perioade mai scurte de viaţă, acel 45-60 de ani, în acea perioadă se produce această diferenţă care o întâlnim la 65 de ani. La noi în ţară cum au putut să evolueze lucrurile? În 2002, la naştere sunt ceva mai mulţi băieţi decât femei şi aceste procent scad pe perioade de vârstă. Pentru 2002, cu excepţia anului 1956, avem exact acelaşi scenariu, pe care-l avem şi în 2000, ca evoluţie a dimorfismului sexual populaţional. Cu celelalte ţări putem să spunem că frecvenţele sexelor pe grupe de vârstă, între 0-14 ani practic diferenţele sunt nesemnificative, iar populaţia între 0-14 ani, în 1956 era de 27%, 15-60 de ani de 62,5% şi peste 60 de ani de 9,5%. Uitaţi ce se întâmplă între 75-90 de ani şi ce se întâmplă în 2001. Populaţia între 0-14 ani scade semnificativ, de la 27%, în 2001 erau numai 17%. În schimb celelalte segmente, în special peste 60 de ani, cresc la fel de mult. Deci, este un semnal de alarmă pentru societatea civilă. Trebuie să fim conştienţi despre ce ne aşteaptă. Trebuie să se facă politicile sociale în aşa fel încât decalajul dintre generaţii să se atenueze. Cum? Deja sunt. Deci, pensionarea nu se mai face la 57 de ani la femei, cu timpul va fi la 62 de ani. Bărbaţii nu se mai pensionează la 62 de ani, cu timpul vor ajunge la 65 de ani. Acesta este primul lucru care stabilizează. Dar să ştiţi că în toate ţările este acelaşi lucru, nu numai la noi. Fiecare ţară şi-a soluţionat această problemă în felul ei. La noi criza a început acum. La nemţi a început în 1965-1970, când au adus muncitori turci, masiv. În ideea că vin muncitori turci tineri, înlocuiesc generaţiile care s-au diminuat ca putere de muncă, între timp aduc politici sociale pentru creşterea efectivă a numărului de membri în familie şi foarte multe facilităţi, care se răsfrâng asupra individului, nu teoretic. După aceea, că în cinci ani scapă de ei …, turcii n-au plecat, şi-au adus familiile şi acum aceasta este problema pe care o au.

366


Francezii tot aşa, tot în 1970 au îmbătrânit, n-au mai avut forţă de muncă, n-au mai putut. Ei au avut alt noroc. Au pierdut colonia Algeria şi toţi francofonii, francofilii au venit în Franţa. S-au umplut de arabi. Normal că până la urmă echilibrul există. Normal că până la urmă cel care vine se obişnuieşte cu societatea din care face parte. Dar acest impact, între două societăţi diferite la început, este foarte greu şi nu poate fi înţeles bine şi depăşit cu adevărat decât dacă apelez la antropologie. Fiindcă antropologia îţi prezintă omul fizic, îţi prezintă omul fiziologic, dar ţi-l prezintă şi cultural şi trebuie să înţelegi acest om din toate trei aspectele lui. Dacă îl înţelegi aşa, vei putea să aplici şi norme şi politici socio-culturale, care să împace cumva această combinaţie artificială între două culturi. Care până la urmă se omogenizează, care până la urmă îşi capătă echilibru. Acest echilibru poate să fie lung, cu mari fracturi, cu lupte de stradă, rasism etc. sau poate să se producă liber. Şi noi suntem acum în situaţia de a fi ţară de imigraţie. Nu mai suntem ţară de emigraţie. Când eram ţară de emigraţie mergeam în ţări cam de aceeaşi religie, cam de aceeaşi cultură. Dar gândiţi-vă că acum suntem ţară de imigraţie, între religii foarte diferite, culturi foarte diferite, care momentan nu se simt. Dar, dacă nu-i înţelegem şi ei nu … Dar şi aici avem o şansă. Arabii au pătruns prin căsătorii, turcii la fel. Există influenţe în antropologia culturală, se egalizează, se estompează un pic aceste mari diferenţe. Nu avem neapărat ca în Germania coloniile de turci închistate şi care nu acceptă uşor penetrarea culturii occidentale în sânul lor. Ştiţi când o acceptă? În momentul în care câştigă şi-şi ridică nivelul social. Atâta timp cât trăiesc în societăţile lor închise şi cu un venit mult mai mic decât al celor din jur, atunci se creează tensiuni politice. Să sperăm că noi vom fi suficient de deştepţi ca să reuşim să înţelegem, întâi noi trebuie să înţelegem şi după aceea să-i facem şi pe ei să înţeleagă, toţi suntem la fel. Fiecare este mai adaptat pentru condiţiile în care s-a creat. Şi normal că nici un savant de-al nostru nu va putea să întreacă în fugă un negru. Deci, aici este şocul pe care trebuie să-l facă antropologia în ai înţelege aceste diferenţe, care de fapt nu sunt nici superioare, nici inferioare, sunt diferenţe. Dacă am fi toată lumea la fel, vă daţi seama ce monoton şi ce neposibil să trăim ar fi.

— Aş vrea să precizaţi cu ce se ocupă antropologia? Pentru că sunt convins că mai tinerii noştri colegi nu pot să rezume antropologia la o prezentare sumară.

— Mai repede am putea să ne întrebăm cu ce nu se ocupă antropologia. Este foarte greu. Antropologia este ştiinţa despre om. Ştiinţa despre om el însuşi, cum s-a format filogenetic în istorie, cum a evoluat. Cum evoluează ontogenetic, adică cum evoluează de la oul fecundat, până la noi prezenţi în sală şi ce se întâmplă cu noi după aceea. deci, de la

367


fecundarea oului, până la moarte, aceasta este ontogeneza. Avem studiul filogenetic, ontogenetic al omului şi aceste studii sunt aplicabile în toate domeniile vieţii noastre. Putem să vorbim de legătura între antropologie şi medicină, care este existentă. Din cauza acestui teren care-l moştenim şi pe care evoluăm noi în viaţa noastră individuală. Să nu mai vorbim despre criminalistică, fiindcă orice act săvârşit de un om poate fi recunoscut după amprenta umană pe care o lasă, indiferent dacă este amprentă dermatogrifică, este amprentă serologică, amprentă genetică. Deci lasă în urma lui, în urma faptelor sale, lasă nişte amprente, care din punct de vedere biologic au o mare însemnătate. Dar, trebuie să ştim din ce mediu provine, care este familia din care provine, care sunt influenţele care l-au determinat să facă sau să nu facă un lucru. Fiindcă în afară de ternul lui biologic sunt toate condiţiile exterioare care-l modelează: familie, şcoală, societate, chiar şi condiţiile de mediu: frigul, căldura, fiecare din lucrurile acestea îşi pun o amprentă asupra noastră, ne fac să reacţionăm într-un anumit fel. Deci, istoric, ca să poţi să înţelegi rămăşiţele umane găsite în săpăturile arheologice, iarăşi trebuie să ştii antropologie. Trebuie să ştii să măsori oasele acelea, să le recunoşti, să le datezi. Poţi să datezi vârstă, sex, după forme de oase, după grosime de oase. Acum nu se mai pune problema asta fiindcă este genetica, care vine în ajutorul nostru şi ştiţi bine că se pot data oase, de acum 35000 de ani şi pe A.R.N.-ul din oase, asta nu a apărut chiar aşa de demult, în orice caz cu 8000 de ani înaintea noastră, poţi să spui ce sex a avut. Trebuie să ştim asta, pentru că este necesar să ne cunoaştem pe noi. Ca să ne cunoaştem pe noi, trebuie să ştim ce este în spatele nostru. Şi atunci ştiind care este componenţa unui cimitir, să zicem din Epoca din Bronz, acum 3000 de ani, vom şti cam care era speranţa de viaţă, cam care era raportul femei-bărbaţi, de ce copiii erau înmormântaţi într-un fel, de ce adulţii erau înmormântaţi altfel, care erau obiceiurile, putem să ştim cam cu ce se hrăneau, putem să ştim ce boli aveau, fiindcă toate lucrurile acestea îşi lasă amprenta pe oase. Cele mai sigure studii, bineînţeles studii pot fi prin ochi, prin măsurători şi privit la microscop, poţi să observi foarte multe. Dar acum există genetica, care îţi aduce foarte multe răspunsuri, chiar prea multe. Deja trebuie şi acolo cumva grupate, ca să înţelegem.

— Care este durata medie de vârstă a pensionarilor, acum? Care era până în 1989? Cât s-a înmulţit minoritatea aceasta care nu lucra şi acum se numesc romani şi în toată lumea se numesc gipsi, adică ţigani, din 1989 până acum? Cât ajutor social li se dă acestei minorităţi?

— Numărul de pensionari, faţă de numărul de persoane active în 1975 era 1 la 3, acum este 1 la 1, un activ, unul pasiv. Deci, clar a explodat posibilitatea celor activi să susţină pe cei pasivi, deşi cei pasivi ne-au ţinut

368


pe noi ca să facem şcoală şi să fim cei care suntem acum, că altfel n-am fi fost. Deci, pasivii şi-au făcut pe deplin datoria. Aici este o chestie care nu se înţelege. A, se zice că le dăm la pensionari… Să ştiţi că sunt 2 soluţii, ori murim tineri, ori ajungem bătrâni. Altă soluţie nu există. Categoric. Deci trebuie să fim conştienţi de lucrul acesta. Şi dumneavoastră veţi ajunge bătrâni şi dumneavoastră veţi ajunge pensionari, sau aveţi ghinionul să muriţi tineri, sau norocul. Dar aşa trebuie să gândiţi. O generaţie nu se poate niciodată dezvolta fără sacrificiul generaţiei care a creat-o. Nu se poate. Şi dumneavoastră veţi fi sacrificaţii copiilor dumneavoastră. Sau nu faceţi copii, dar dacă nu faceţi copii, cine vă ţine la bătrâneţe, cine munceşte în locul dumneavoastră. Aici este marea întrebare. Facem roboţei? Nu putem, aşa că tot asta este. Alte cifre în privinţa pensionării şi a duratei de viaţă a pensionarilor de altă dată şi de astăzi, însăşi speranţa de viaţă, care a crescut aşa de mult, ne arată că totuşi şi dacă ne gândim bine la bunicii noştri şi la noi, vedem că noi am ajuns la vârsta bunicilor liniştiţi şi în bunăstare. Deci, suntem dovada acestei evoluţii. În privinţa rromilor. Cu adevărat fac mulţi copii. Dar, dacă aţi observat deja, rromii, cu o poziţie socială câştigată, cu nivel de studii ridicat nu fac mai mult de doi copii. Asta este lege pentru toată lumea. Asta este moda, este trendul internaţional. Este un fel de a te apăra nu ştiu cum şi de unde vine, cum se realizează lucrurile acestea, dar se realizează totdeauna nişte echilibre. Rromii vin din Asia, vin dintr-o anumită climă, au rezistenţă pentru anumite boli. Ei nu sunt obişnuiţi cu frigul, în primul rând, nu sunt obişnuiţi cu munca. Dar de ce? Fiindcă în structura lor culturală ei au fost popor nomad. Probabil trebuia aici umblat. A se aduce cumva, a se conştientiza, a se înlocui această cultură de popor nomad cu altceva, nu brutal. Lucrurile brutale nu duc la nimic bun. Asta este ştiut. Trebuie înţeleşi. Până unde să-i înţelegi, nu ştiu. Când se poate face această trecere, nu ştiu. Dar ştim bine că există în societatea noastră actuală, persoane care ori sunt rromi, ori sunt români etc., pot fi oameni culţi, pot să aibă demnitate, pot să aibă un profil de om întreg. Deci, se poate face acest pas. Cum se face? Cum trebuie să se facă? Cred că printr-o înţelegere foarte bună şi o modelare foarte bună, nu în sensul rău, ci în sensul de a înţelege copilul şi de a-i arăta limitele, de a-i arăta pericolele. Aici probabil că este un mijloc. Dar, un lucru care iarăşi intervine natural – mortalitatea în etnia rromilor este mult mai mare, decât în celelalte etnii. Tocmai din această cauza, aceste fragilităţi ale lor pentru frig, în special pe aparat respirator. Ei fac foarte uşor pneumonii. Dacă noi foarte uşor facem boli cardiace, ei fac foarte uşor pneumonii. Media de viaţă pe etnii este diferită. Au o durată de viaţă mai scurtă, tocmai fiindcă sunt transplantaţi dintr-o zonă într-o altă zonă. Şi acum din două una. Ori intră în obiceiul, în felul de viaţă al zonei în care sunt, ori sunt eliminaţi.

369


Fiindcă asta este viaţa. Nu ştii să te adaptezi, nu-ţi cunoşti interesul. Nu există transformare de azi pe mâine. Dacă ne uităm în istorie de unde vreţi, de la omul paleolitic până astăzi, totdeauna trecerile bruşte de la un fel de societate la alt fel de societate s-a produs cu plus. Totdeauna tendinţa omului a fost să distrugă şi ce a fost bun şi „să facă uşa înainte să facă tocul uşii" şi atunci normal că degeaba mai face uşa. Totdeauna au fost legi care n-au fost venite la timp, fiindcă nu este în stare nici să înveţe la timp din istorie, nici să înveţe din propria lui experienţă de viaţă. Iar o generaţie să înveţe de la o altă generaţie este forte greu ca să-i determini s-o facă, până nu au propria lor experienţă. Că rămâne ceva, că fondul este un fond care se transmite de la o generaţie la alta şi este un fond greu şi puternic, dar totdeauna vom avea mici scăpări, care, privite istoric, pentru viaţa noastră contează. Pentru că viaţa noastră este de 70 de ani, dar pentru istorie 70 de ani este nimic. Deci, aici este marea artă de a împleti destinul tău personal cu destinul societăţii, de a înţelege nevoile tale în contextul nevoilor societăţii şi de a face legi, cei care fac legi, în aşa fel încât să nu lase uşi deschise.

— Ce influenţă are factorul morbiditate? — Foarte mare, fiindcă atât natalitatea cât şi mortalitatea depind

de morbiditate. Un prag înalt de morbiditate înseamnă un organism slăbit, tocat de boli, care nu v-a putea da descendenţi de calitate. Fondul nostru biologic, uman are nişte limite care este foarte greu să le înţelegi. Sunteţi foarte tineri majoritatea. Cine şi-ar fi închipuit înainte de Cernobâl că organismul nostru suportă radiaţiile care au fost declanşate la Cernobâl. Nimeni nu şi-a închipuit aşa ceva. Pe vremea când eram eu studentă, anul 2000 era anul catastrofal, în care eram înecaţi de poluare, în care dispăream sub maldărul de poluare şi în care am fi mâncat numai pilule, nu mâncare şi în care practic nici nu ne-am mai fi utilizat picioarele. Ei, nu s-a făcut. A trecut şi anul 2000, a venit şi anul 2004. Cernobâlul a trecut, au murit mulţi, au făcut mulţi cancer, dar mulţi n-au avut nimic. Deci, morbiditatea trebuie înţeleasă actual. În contextul actual şi în sens de cuceriri medicale. Fiindcă înainte de 1944, când nu exista penicilină era un dezastru. Penicilina a fost unul din factorii care au contribuit la explozia demografică imediat de după război în toată lumea. Acum este sida, dar deja cultura noastră şi descoperirile aproape că ajung să ţină în viaţă bolnavii de sida. Nu le asigură vindecarea, dar le asigură o speranţă de viaţă mai bună. Că este bine, că este rău, n-avem dreptul să judecăm. Asta se va vedea abia foarte târziu, mult mai târziu. Copiii voştri probabil o să aibă o idee. În ţările dezvoltate mortalitatea perinatală s-a redus enorm, dar s-a redus foarte mult pe seama copiilor, care în altă vreme n-ar fi trăit, n-ar fi putut trăi, nefiind incubatoare, nefiind medicamente, nefiind toată

370


aparatura medicală care există acum. Spartanii, când se năştea un copil care nu era normal, îl aruncau. Păsările ce fac? se naşte un pui de pasăre cu anomalie, îl aruncă din cuib. Noi nu facem asta. Noi păstrăm şi utilizăm inteligenţa. Adică, pentru societatea noastră nu este neapărat important aspectul fizic, nu este integritatea fizică. Este mai ales integritatea psihică. Deci, dintr-o dată morbiditatea îşi schimbă balanţa. N-aş putea să vă spun sigur, precis, pe grafic care este morbiditatea de acum şi care a fost în trecut. Pentru că sunt atâţia factori care se întrepătrund… Alt lucru, ştiţi bine, noi cei mai în vârstă, nu era nici un secret că mâncam grăsime de porc, mâncare făcută cu grăsime de porc. Care dintre dumneavoastră mai mănâncă grăsime de porc acum, cu pâine cu sare. Normal că astfel ficatul este protejat. Şi activităţile erau altele, aerul era altul. Adică, sunt atâţia factori conjuncturali, încât este foarte greu să defineşti o morbiditate specifică. Să o defineşti poţi, dar să faci o comparaţie este foarte greu.

— Cum vedeţi dumneavoastră dinamica populaţiei din punct de vedere calitativ? Cum priviţi dumneavoastră că într-o serie de ţări civilizate în ultima perioadă de timp, în privinţa bolilor incurabile, s-a practicat eutanasia la adulţi, dar acum a început să se practice eutanasia şi la copii?

— Una dintre preocupările mele cele mai dragi a fost nou-născutul. De ce nou-născutul? Fiindcă nou-născutul este cel mai bun indicator al unui timp foarte scurt. El reprezintă starea de sănătate, de spirit, de ambient a mamei în nouă luni de zile. Avem un studiu foarte frumos în care pot să vă arăt toate evenimentele cum acţionează asupra nou-născutului. În primul rând greutatea nou-născutului, unul din factorii noştri genetici, specifici speciei noastre este de a fi mai dezvoltaţi. Deci, condiţiile bune ne-ar duce să creştem mai înalţi, mai mari, să avem o masă corporală mai mare. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nou născut. Vedem clar pe parcursul anilor şi în centrul nostru s-au făcut studii din 1952, până astăzi. Se vede cum creşte media nou-născutului, nu poate să depăşească o anumită medie, este bine stabilită genetic. Dar se vede clar, de exemplu în 1966, când s-a introdus legea interzicerii avorturilor, am avut cel mai mare număr de imaturi. Impactul psihologic al copiilor nedoriţi, fiindcă şi atunci legea aceea a apărut de azi pe mâine. Atunci dintr-o dată calitatea biologică a nou-născutului a căzut în acei trei ani foarte mult. Ce n-a căzut? N-a căzut calitatea copiilor buni. Nou-născutul mare n-a mişcat ca frecvenţă sub nici o formă. Nou-născutul mic a urcat brusc. Fiecare din legile acelea, de după 1975 şi 1985, în anul acela de aplicare se vede cum nou-născutul acela urcă, nou-născutul mijlociu spre mare cade, nou-născutul mare continuă să crească. Până când? Până în 1992, când s-au strâns prea mulţi, s-au strâns din 1985, când a început degradarea calităţii vieţii şi care s-a

371


redresat pe parcurs. Deci, exemplu de calitate pe un produs, care este efectiv influenţat de 9 luni. El spune istoria celor 9 luni de viaţă ale lui.

Libertatea omului, suntem liberi să trăim, suntem liberi să murim. Fiecare poate să facă ceva cu viaţa lui. Este adevărat sau nu? Sau trebuie să ne însuşim toate sarcinile care ni le dă societatea şi nu atât cât să ne însuşim sarcinile, cât să ne plătim obligaţiile. Fiindcă fiecare dintre noi avem obligaţii de plătit, că altfel n-am exista. Fiecare dintre noi suntem rezultatul multor sacrificii. Avem voie să facem ce vrem? Nu, n-avem voie. Libertatea îţi spune că n-ai voie. Sunt cazurile foarte grave de eutanasie. Religios spui nu. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Din cauza progreselor medicale, din cauza prelungirii vieţii, din cauza salvării practic a tuturor copiilor, a tuturor oamenilor cu mari deficienţe, ajungi într-o criză. Bolile au căpătat alte forme, au căpătat alte intensităţi. Ştii precis că omul acela va muri în chinuri foarte mari. Ştii precis că nu există cale de întors. Şi aici este foarte dificil, fiindcă psihicul uman este atât de complicat, iar între psihicul uman şi rezistenţa biologică a individului este o mare legătură. Te poţi tu pe tine salva fără să-ţi dai seama. Poţi tu pe tine, până la anumite limite, să-ţi produci anticorpi, să-ţi stimulezi imunitatea şi să obţii nişte rezultate fantastice. Toate experienţele medicale, cu medicamente noi, se fac fără cunoaşterea urmărilor de către medic şi bolnav. Culmea este că în procent cu cei care i-au pilula cu cretă îşi îmbunătăţesc starea, numai prin convingerea că este un medicament bun. Atunci poţi să zici că este fără speranţă. Dar poţi să vezi pe cineva care se chinuie înfiorător. La nivelul culturilor altor populaţii, care trăiesc în alte medii, au altă percepere despre viaţă, despre sănătate, despre durere, eu nu pot să mă pronunţ, pentru că nu ştiu, nu mă pot pune în locul lor, n-am nivelul lor. Sunt doar câteva ţări care o fac şi atunci este greu de ştiut care este mecanismul, care a dus la această rezolvare. Aici este vorba de o deontologie foarte sensibilă şi specifică pentru fiecare cultură.

(conferinţă susţinută la 9 decembrie 2004)

372

CULTURA ESTE O „ARMĂ” DE PRIMĂ IMPORTANŢĂ PENTRU „INTERNE"

Comisar-şef Gheorghe Boblea, directorul Direcţiei Informare şi

Relaţii Publice: Mă bucur că ne aflăm împreună aici. Încheiem, astăzi, un al doilea

ciclu al „Conferinţei de Joi", iniţiativă a Direcţiei şi a ministerului nostru, destinată întăririi legăturii cu societatea civilă. Dumneavoastră, cei prezenţi aici, şi vă mulţumesc încă o dată că aţi acceptat ca pe parcursul anului să fiţi prezenţi la Conferinţa de Joi, aveţi un rol foarte important. Nu vă ascund că în anul viitor, în primele două luni, va apărea un volum, „Conferinţa de Joi”, în care toate discursurile dumneavoastră vor fi publicate. Ministerul nostru este preocupat de întărirea legăturii cu societatea civilă. Ieri, în această sală, am încheiat al doilea ciclu al cursului „Jurnalismul de investigaţie". Practic, 85 de jurnalişti civili, au participat la acest curs. Dorim foarte mult să întărim legătura şi cu mass-media româneşti şi de asemenea să avem jurnalişti pregătiţi în ceea ce înseamnă jurnalism de investigaţie. Domnul chestor Cârjan, pe care îl cunoaşteţi, tocmai a venit acum din Televiziunea Română, unde a imprimat o emisiune pentru TVR Internaţional, avându-l ca invitat pe domnul academician Dimitrie Vatamaniuc. Prezenţa dumneavoastră aici semnifică, în mod cu totul deosebit şi foarte important, că ministerul nostru şi-a mai schimbat imaginea. Dorim să facem acest lucru şi în anii următori. Încă o dată vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră aici, şi, în continuare îl rog pe domnul comisar-şef Ştefan Mitroi, consilier al ministrului de stat, ministrul Administraţiei şi Internelor să vă adreseze câteva cuvinte. Mulţumesc!

Comisar-şef Ştefan Mitroi, consilier al ministrului administraţiei şi

internelor: Consilier încă… dar consilierii trec, cultura şi educaţia rămân. Şi

rămân şi la Ministerul Administraţiei şi Internelor care, nu spun o banalitate are, cum prea bine ştiţi, cu totul şi cu totul alt specific decât educaţia şi cultura. Există în limbajul, în terminologia Ministerului de Interne, cuvântul „arme“, care defineşte categorii de profesionişti, poliţie, jandarmerie,

373


paşapoarte, poliţie de frontieră, pompieri, protecţie civilă. Eu îndrăznesc să cred că de la o vreme încoace au devenit „arme", sau „armă", în Ministerul de Interne inclusiv educaţia şi cultura. Această „armă" este slujită nu cu amatorism ci făcută, am orgoliul s-o spun, cel puţin la nivelul la care se regăseşte în cadrul ministerului de specialitate, Ministerul Culturii. Ba, chiar uneori, am făcut lucruri pe care s-ar fi cuvenit să le facă Ministerul Culturii. Nu pentru că am vrea să devenim minister al culturii ci tocmai pentru că vrem ca Ministerul de Interne să-şi păstreze specificul pe care-l are, punem un foarte mare accent pe educaţie şi cultură. Pentru că un bun poliţist de frontieră, un bun jandarm, un bun lucrător de la paşapoarte, un bun pompier, trebuie să se cantoneze în permanent, nu să stea imobil, ci să se mişte în spaţiul educaţiei şi culturii. În primul rând, cuvântul scris trebuie să-i fie aproape, ca să se stabilească un raport de încredere între societate şi acest minister, raport fără de care ministerul nostru nu-şi are rostul şi nu-şi va atinge niciodată obiectivele. Acest lucrător trebuie să ştie să folosească toate cuvintele şi să le folosească nu ca un fost jandarm de la miliţie, nu ca un fost plutonier, tot de la miliţie, ca un agent sau cum se cheamă astăzi, ca un ofiţer inferior ori superior, de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, ci ca un intelectual, avem pretenţia să spunem, ca un om care cu adevărat „a pus pasul" în Europa. Noi credem că Ministerul Administraţiei şi Internelor a pus un pas şi-l va pune şi pe următorul o dată cu întreaga ţară în această Europă. Ministerele, departamentele, nu sunt construcţii abstracte. Ele înseamnă în primul rând oameni. Este un minister făcut din oameni, pentru oameni. Dumneavoastră, care sunteţi tot oameni, aş spune că din anumite puncte de vedere, măcar în sens cultural, spiritual, chiar „superoameni" – nu are nici o legătură cu filozofia din perioada interbelică dintr-o anumită ţară, când spun superoameni, o spun la modul cultural pur şi simplu – sunteţi superoamenii de care avem nevoie pentru a ne apropia de oameni. Şi vă mulţumesc pentru că aţi venit cu generozitate în casa noastră. Iată, au trecut doi ani… Am avut privilegiul, cumva, să deschid această serie de manifestări culturale, am fost foarte des prezent, nu la toate, nu atât cât mi-aş fi dorit, am participat la aceste manifestări culturale. Se poate spune că joia a devenit dintr-un anume punct de vedere poate ziua cea mai importantă a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Vă mulţumesc pentru faptul că ne-aţi făcut să descoperim această zi şi importanţa ei în calendar. Este joi, dar vă mulţumesc nu numai joi, ci chiar şi când nu sunt cu dumneavoastră, în toate zilele săptămânii. Aveţi nevoie de noi, pentru că avem nevoie de dumneavoastră. Avem nevoie de dumneavoastră pentru că aveţi nevoie de noi. În nume propriu şi în numele ministrului Administraţiei şi Internelor, domnul Marian Săniuţă, şi în numele fostului ministru şi în numele viitorului ministru, oricare va fi el, îmi face

374


mare plăcere să vă doresc, cu toată sinceritatea şi onestitatea, să aveţi de aceste sărbători lumina pe care inimile şi minţile dumneavoastră o merită şi să vă urez cu bucurie, şi dacă vreţi cu umilinţă, pentru că uneori sunteţi oamenii în faţa cărora trebuie să fim umili, la modul orgolios, atât de tradiţionalul şi de frumosul „La mulţi ani”!

Lista este deschisă, pentru a ne împărtăşi din gândurile dumneavoastră. Va fi o întâlnire specială. După ce se vor petrece nişte evenimente, să le spunem tehnice, ne face mare plăcere ca să veniţi la acest microfon, absolut neconvenţional. Este o zi în care ne întâlnim sub semnul sărbătorii, chiar dacă, aşa cum se întâmplă cu bugetarii când sunt alegeri, momentele nu sunt totdeauna sărbătoreşti. Noi credem că este sărbătoare astăzi, şi vrem să fie sărbătoare şi în zilele următoare. Aşa că, fără invitaţii prealabile, vă rugăm foarte frumos, să veniţi la acest microfon.

Academician Virgil Cândea: Îmi face plăcere că m-aţi invitat să iau cuvântul. Voi porni de la

afirmaţia foarte pertinentă pe care a făcut-o domnul consilier în legătură cu importanţa – dânsul a spus – culturii şi educaţiei. Eu fac parte dintr-o instituţie cu apetenţă pentru cultură. Cred că ceea ce m-a ajutat foarte tare a fost dragostea mare pe care am avut-o pentru cultură, ideea pe care am lăsat-o celorlalţi, anume că există o parte din cultura românească, şi din cultura universală, în care mă mişc mai liber şi din care pot să extrag lucruri binefăcătoare societăţii, ceea ce m-a făcut util. Spun util, împotriva anumitor comportamente care, cu câţiva ani înainte de momentul la care mă refer, adică acela în care am început să fiu invitat să vorbesc, să ţin cursuri universitare sau să fiu trimis la congrese internaţionale – acţiuni ale mele care, dimpotrivă, mă scoseseră din circuitul cultural. Pentru fiecare, îmi pare rău că suntem numai dintr-o anumită generaţie, văd cam puţini tineri de faţă, pentru ei aş fi vorbit cu mai multă greutate, cred. Faţă de dumneavoastră, care îmi împărtăşiţi, cred, în mare măsură şi experienţa şi convingerile, ca oamenii cam de aceeaşi generaţie cu a mea, mi-e şi mai greu. Însă acesta este sfatul pe care l-aş da unui om tânăr: să meargă în viaţa lui cu avântul pe care i-l dă în general cultura, pe care i-l dă, în general, activitatea pentru care este dăruit, pe care şi-a descoperit-o şi prin care ştie că va putea mai uşor să-şi ajute semenii în societatea în care trăieşte. Am ţinut o singură conferinţă anul acesta, despre Ştefan cel Mare. Vreau să vă spun că am întâlnit aici un climat receptiv, o înţelegere şi o căldură din partea ascultătorilor, care au făcut din această conferinţă a mea punctul de plecare pentru alte conferinţe pe aceeaşi temă, pe care le-am

375


ţinut după aceea la Sfântul Sinod, în Marea Adunare Naţională Bisericească şi pe care le-am publicat în „Magazin istoric”. Climatul pe care l-aţi creat dumneavoastră este cel mai bun certificat în ceea ce priveşte dragostea cu care desfăşuraţi această activitate pe care aş numit-o, „excentrică", într-un fel, sau „surprinzătoare" în activitatea unui minister al administraţiei şi internelor, dar căruia, în realitate, i se potriveşte şi care reprezintă şi pentru dumneavoastră o „armă" de primă importanţă pentru misiunea importantă pe care o aveţi. Vă mulţumesc!

Mihaela Peneş: E prima dată când am emoţii. Pentru faptul că, în urmă cu patru

ani, am lansat o provocare, şi anume: sportul nu este cultura muşchilor, ci sportul este un act de cultură. Iar domnul academician Virgil Cândea m-a primit cu braţele deschise, m-a încurajat să susţin această provocare – cu argumente, bineînţeles. Şi ne-a ajutat pe noi, cei din domeniul sportului, din domeniul sportului olimpic, să desfăşurăm o sesiune de comunicări ştiinţifice la Academia Română, cu tema: „Evanghelie Zappa – 200 de ani de la naştere”, Evanghelie Zappa este unul dintre promotorii Jocurilor Olimpice moderne; Evanghelie Zappa, este unul dintre fondatorii Academiei Române. Domnule academician, profit de această ocazie, nu v-am revăzut de patru ani, profit de această ocazie să vă mulţumesc pentru că ajutorul pe care ni l-aţi dat nouă, celor din sport, a fost neprecupeţit. Am trimis acea broşură bilingvă la toate instituţiile culturale şi am avut o audienţă extraordinară. Pentru că această teribilă provocare are nişte argumente, adică nu este o fantasmă sau o iluzie. Iar anul acesta, anul de graţie 2004, pentru noi cei din sport a fost o realizare fantastică. România, delegaţia României, s-a întors de la Jocurile Olimpice de la Atena cu un număr extraordinar de mare de medalii: 18 medalii. Foarte mulţi cârcotaşi aveau nişte prognoze extrem de pesimiste, lucru care s-a infirmat. Iar în afară de aceasta, delegaţia României n-a avut nici un caz de dopaj. Comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în urmă cu patru ani, la Sydney, când delegaţia României era capul de afiş numărul unu la naţiunile care încercau să facă performanţă prin fraudă – dopajul este o fraudă. Iar anul acesta, 2004, Jocurile Olimpice s-au întors la ele acasă, s-au întors în Grecia, locul lor de naştere, după 108 ani. Iar Grecia este patria culturii europene. Jocurile Olimpice antice au durat preţ de aproape 1200 de ani. S-au desfăşurat cu o regularitate astronomică din patru în patru ani. Vechii grecii, elenii, cuantificau timpul după ediţiile Jocurilor Olimpice. Aşa cum noi, creştinii, avem „punctul zero" de pornire al calendarului nostru, odată cu naşterea

376


domnului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce am reuşit este un act educativ. Sportul, prin moto-ul olimpic „Scitius, altius, fortius” nu înseamnă ca sportivii trebuie să alerge mai repede, să sară mai sus, ori să fie mai puternici. Acest „Scitius, altius, fortius” se adresează omului în integritatea lui: mai puternic – ca trup, mai rapid – ca minte şi mai sus – ca suflet. Iar această provocare v-aş ruga să o susţineţi cu toate puterile dumneavoastră. Pentru că presa, sau o parte a presei, trăieşte din „bombe” şi din scoaterea în evidenţă a unor fapte negative – vezi cazul Mutu – care ne face un deserviciu enorm. Sportul nu înseamnă doar bani, nu înseamnă acte de indisciplină. Sportul este un factor de coeziune socială, este acea armă paşnică ce ne însoţeşte spre o societate mai bună. Vă mulţumesc!

Ion Sideri: Bună seara la toată lumea. Vreau să mulţumesc Ministerului

Administraţiei şi Internelor care m-a ajutat din tinereţe de am ajuns ceea ce am ajuns la ora actuală. Am făcut sport de performanţă la Clubul „Dinamo”, am reprezentat România la concursuri internaţionale, la Jocurile Olimpice. Am devenit ofiţer în Ministerul de Interne şi am în prezent gradul de colonel în rezervă. Sunt sculptor, sunt pensionar de 21 de ani. Piesele mele premiate sunt expuse în Muzeul Olimpic de la Lausanne – una are medalie de aur şi una medalie de bronz. Şi cum muzeele nu mor niciodată, vreau să spun că şi peste 50 de ani se va putea citi acolo, pe o plăcuţă de lemn, inscripţia „România – Ion Sideri”. Am avut plăcerea să fiu invitat să susţin o conferinţă în această sală. Mulţumesc pe această cale conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor că mi-a făcut această cinste. Această conferinţă va fi publicată într-o carte… Cine va avea plăcerea să o citească, va vedea că am susţinut o conferinţă pe care o consider reuşită. S-a scris şi un articol foarte frumos în „Poliţia Română", de o doamnă care se află în această sală. Actele de cultură care se întâmplă în ultima vreme în acest minister sunt de o deosebită importanţă. Vă mulţumesc foarte mult!

Dr. Ana Tucicov-Bogdan: Mă numesc Ana Bogdan, semnez Ana Tucicov–Bogdan, în

retragere de peste 18 ani de la activitatea de la catedră, continuând până la încheierea a jumătate de secol de activitate universitară, în acelaşi loc de muncă – Universitatea din Bucureşti. M-am calificat în psihologie, în special psihologie socială. Am ţinut cursuri de psihologie seriilor de studenţi – cam

377


tot atâtea serii câţi ani am profesat. Sunt mândră de foarte mulţi studenţi. Sunt rectori, decani, mă mândresc cu ei. Nu numai în Bucureşti lucrează, sunt şi pe teritoriul ţării… sunt psihologi recunoscuţi pe plan mondial cu care comunic şi-mi fac o mare bucurie. Mi-am pierdut soţul, pe Tiberiu Bogdan, care mi-a fost un sprijin profesional, uman. Am cunoscut acest cerc de activitate, această structură a ministerului, această direcţie care se ocupă de educaţie, cultură, care mi s-a părut ceva cu totul excepţional. Aş vrea să înţeleg şi mai bine, prin cunoaşterea acestor activităţi să pot sistematiza, sintetiza şi mai mult viaţa spirituală a românilor şi nu numai, a cetăţenilor ţării de diverse naţionalităţi. Acum lucrez la o fundaţie pentru familiile etnic mixte, domeniul de actualitate după Decembrie 1989, care a stârnit dispute. Au stârnit neînţelegeri familiale în legătură cu această mixare etnică, în anumite regiuni ale ţării. Este interesant că nu acolo unde este o densitate puternică de diferite naţionalităţi în ţară, ci mai ales acolo unde sunt centre culturale, universitare, au apărut materiale publicate care incriminau familiile etnic mixte, considerând acest gest ca trădare a înaintaşilor, considerându-l ca pe o neascultare faţă de părinţii, rudele şi chiar şi prietenii care nu sunt de acord. Am comunicat cu copiii care s-au întrebat „Ce suntem noi?”. Problemele nu sunt atât ale familiei, mai mult ele par drept probleme unora care vor să interpreteze subiectiv această realitate. Şi mai mult, cei care ţin de o ideologie depăşită sunt cei mai vehemenţi potrivnici ai acestei idei. Mi-am lărgit preocupările pentru comunicare interetnică, comunicare şi conlucrare, cooperare a cetăţenilor, în special cooperare pe tărâmul educaţiei. Ceea ce m-a surprins în mod deosebit, este această sintagmă: „tradiţie şi educaţie”, şi nu întâmplător. Suntem obişnuiţi cu sintagma cealaltă: „inovaţie şi educaţie”. Ei, răspunsul nu este uşor de dat, dar merită adâncită această problemă, această viziune. Cred că această activitate pentru tradiţie şi educaţie este deosebit de interesantă deoarece nu poţi concepe educaţia fără tradiţie.

George Mihalcea: Mai întâi vreau să vă spun că mă simt formidabil într-o asemenea

adunare plină de somităţi, şi mă bucur că pot să-i dovedesc, de pildă, domnului academician Cândea că eu, care am împlinit 50 de ani, stric, sper în sens bun, media de vârstă a celor care au conferenţiat joia la Ministerul Administraţiei şi Internelor. Pentru cei care nu mă cunosc, şi e normal să nu mă cunoască, mă numesc George Mihalcea şi sunt un produs eminamente militar sau, dacă vreţi, dovada faptului că un om şcolit în exclusivitate de către instituţii militare poate să se afirme şi în viaţa civilă cu aceleaşi

378


argumente ca şi ceilalţi confraţi intelectuali. Mai pe scurt, sunt şi ofiţer, cu vreo 24 de ani de carieră, dar şi jurnalist militar, de presă scrisă şi de televiziune, mai ales. În presa scrisă, de pildă, printre colaboratorii de acum câţiva ani s-a numărat la revista „Identitatea românească”, domnul Dan Zamfirescu, dar şi alţii. Şi ceea ce vreau să vă spun, dincolo de tematica pe care am abordat-o la „Conferinţa de Joi”, la care am participat, este că n-am uitat niciodată că în celebra fabrică de ofiţeri de la Sibiu, între toţi profesorii l-am iubit cel mai tare pe istoricul Paul Abrudan, Dumnezeu să-l ierte! Dânsul mi-a spus două lucruri la prima întrevedere: unul, că meseria de militar nu este o profesie ci o vocaţie şi, doi, că un ofiţer care se respectă trebuie să fie întâi om de cultură şi abia apoi specialist militar. Ceea ce s-a realizat în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, chiar dacă între timp au trecut la un sistem de grade civile, reflectă perfect însuşirea, din subconştient, dacă vreţi, a acestui adevăr că un specialist al acestor vremuri, chiar şi al Ministerului Administraţiei şi Internelor, trebuie să fie dublat şi de un om de cultură. Nu putem să facem integrarea pe care ne-am dorit-o cu toţii, altfel decât cu argumente culturale. Pentru că vreau să vă mai spun ceva, ce le-am spus-o şi celor care au participat la conferinţa pe care am ţinut-o, nici nu mai ştiu dacă în calitate de scriitor sau în calitate de jurnalist, cert este că am fost corespondent de război în Bosnia. Voiam să mai spun că este o iluzie pentru cineva să creadă că integrarea se poate face fără integrarea serviciilor secrete ale celor două ministere forte: Administraţia şi Internele şi Apărarea Naţională. Ele s-au integrat deja de mult şi în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană. Ele au precedat integrarea întregii ţări. Au fost „pionieri" ai acestui proces de reaşezare a României în graniţele fireşti ale unei Europe pe care ne-o dorim alta peste nişte timp. Dincolo de aceasta, vreau să remarc în mod cu totul deosebit căldura cu care am fost primit şi faptul că aici nu se vorbeşte despre cultură, ci se face cultură. Serviciile care răspund de acest domeniu în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, din care, culmea, şi eu aş fi putut face parte, pentru că la origine sunt ofiţer de grăniceri, dar întâmplarea a făcut să rămân în Ministerul Apărării Naţionale, pentru că lucram la „Pro Patria”, merită toate felicitările nu numai pentru că au organizat această manifestare şi pentru că la ea au chemat somităţi, alături de care mă simt mândru să mă aflu în aceeaşi încăpere, ci şi pentru că, prin publicaţiile ministerului, prin activităţile culturale şi activităţile artistice care se desfăşoară la Centrul Cultural se arată decizia clară ca oamenii care încadrează această instituţie de maximă importanţă naţională tind să devină ceea ce trebuie să fie, adică nişte oameni ai cetăţii. Participând la „Conferinţa de Joi” m-am simţit o dată un om al cetăţii, mai ales că şi la emisiunea de la „B 1” T.V., pe care o fac de aproape trei ani am urmărit

379


tocmai procesul de integrare a României în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, dintr-o perspectivă geopolitică şi geostrategică. Poate că sună puţin cam specios ceea ce spun, dar asta este şi mă bucur că am avut o audienţă extraordinară formată în proporţie de 80% din oameni tineri: studenţi şi ofiţeri tineri. Vă mulţumesc.

Geo Saizescu: Stimate doamne, stimaţi domni, mă gândeam adineauri că atunci

când am spus că sunt invitat într-o joie să conferenţiez la Casa de Cultură de la Interne, cum ştiam eu că se numeşte, foarte mulţi au avut aşa un zâmbet ciudat pe faţă, cum că aş cam fi greşit adresa. Dar eu vă urmăresc de foarte multă vreme eforturile pe care le depuneţi de reformulare a imaginii Ministerului Administraţiei şi Internelor. Foarte puţini ştiu că aveţi foarte multe reviste de specialitate. Fie că scriu de Jandarmerie, că se ocupă de poliţia ca atare, că se ocupă frecvent de detectivi interni şi internaţionali, foarte puţini ştiu că faceţi regulat expoziţii de artă plastică, că aveţi audiţii dese muzicale, şi nu numai… că aveţi şi expoziţii de carte, iar acolo cărţile sunt scrise de autori din minister. Nu ştiţi poate că totdeauna poliţiştii investigatori au avut ambiţia să fie scriitori. Adică, plecând de la articolul de gazetă, toţi au vrut să facă neapărat şi roman. Trebuie să spun că eu însumi am avut prieteni foarte buni în lumea scrisului… Ulterior am aflat eu că lucrau ba la „biroul doi”, ba în poliţie ş.a.m.d., dar mi-au folosit, pentru că multe din scrierile lor le-am utilizat chiar în filmele mele. De ce zic asta? Sunteţi o lume încă necunoscută, din acest punct de vedere. Lumea este facilă în interpretarea gestului omului de pe stradă care să zicem că este poliţist. Eu spuneam chiar la această conferinţă aici, că pentru prima oară când am avut de-a face cu inteligenţe superioare clar, a fost pe vremea când făceam un film după un roman al unei mari scriitoare de gen, Rodica Ojog-Braşoveanu. Romanul se chema „Şantaj”. În concepţia mea, am cerut să dau de criminalişti. Ori, criminaliştii erau nişte superdocţi în materie juridică şi cercetători în domeniul în care puteau să concureze cu toată lumea, şi chiar concurau, dacă mă gândesc la prea simpaticul, şi care ar trebui să devină un erou de film de gen, celebrul general Ceacanica, care mai înflorea el, că de-aia suntem toţi scriitori în timpul liber, dar capacitatea de a câştiga cititorul şi publicul era fenomenală. Spun că am venit atunci cu plăcere eu, chiar dacă am întâmpinat, aşa, nişte zâmbete îndeajuns de ironice, dar trebuie să vă spun că erau reale şi am întâlnit aici o lume foarte diversă. M-a bucurat faptul că era un auditoriu nu compus din cei care erau poate la începutul carierei, ci lume bună, studenţi, profesori,

380


care vroiau probabil un schimb de păreri, de idei. Cred că ar trebui, din acest punct de vedere, să fie mult mai activă catedra, omul care comunică, cu cel din sală. Ar trebui să existe o relaţie foarte strânsă între conferenţiar şi cei care sunt în sală, pentru că toată lumea are de câştigat şi cel care expune şi cel care este în sală. Sigur, nu am crezut că la această „întâlnire de joi" va trebui să vorbim toţi, să refacem ciclul de conferinţe, dar şi acesta este un exerciţiu de cunoaştere pe care trebuie să-l facem pentru mai binele nostru. Sigur, marele nostru pictor a vorbit despre Monumentul Ţăranului Român. Eu aş spune că în diverse ocazii, ca aceasta sau ca altele, nu trebuie să ne fie străine destinele culturii româneşti, indiferent din ce minister facem parte, de cultură sau culte, fiindcă educaţia, că este Ministerul Educaţiei şi Cercetării, ori la Interne, trebuie să fie prezentă prin ideea apartenenţei la o cultură de care trebuie să fim mândri. M-am ataşat de un mare prieten al poporului român, un diplomat, un eseist, un scriitor, Geronimo Moscado, fost ambasador la Bucureşti, care totdeauna când ţinea discursul său care nu era neapărat diplomatic, am văzut multă lume din România zicând: „Cum domnule, chiar aşa e?" Adică spunea că, pentru brazilieni, România este o mare putere culturală a lumii. De aceea, am venit aici şi de aceea voi mai veni şi nu ca să fiu chestionat, ci ca să ne întâlnim, ca să ne simţim mai bine în numele culturii româneşti. Vă mulţumesc!

Academician Marius Sala: Să mă prezint: mă numesc Marius Sala. Sunt coleg de Academie

cu domnul Virgil Cândea. Deşi sunt lingvist, nu găsesc cuvintele potrivite, cum spunea Arghezi, vă spun că, de obicei în astfel de cazuri, se zice: „Vă mulţumesc pentru onoare". Eu vă spun că am venit pentru altceva. Am venit din întâmplare. Eu cred foarte mult în forţa destinului. Întâmplarea s-a numit doamna care este lângă mine şi domnul care se uită la mine. Nu ştiu care-i gradul exact al dumneavoastră, vorba domnului Geo Saizescu, dar ştiu că domnul Cârjan a venit într-o zi la institut şi a purtat cu mine o discuţie care pe mine m-a lăsat „bouche bé”. De ce? Am văzut că am în faţa mea un om care s-a prezentat că este de la Ministerul de Interne şi a început să vorbească despre Eminescu, despre ediţii, despre faptul că nu are în colecţie nu ştiu ce număr din revista „Limba Română", că nu are nu ştiu ce volum din „Dicţionarul limbii române". La un moment dat, uitându-mă aşa la el, l-am întrebat: „Dar dumneavoastră din ce lume sunteţi?" Pentru că a fost o surpriză totală faptul că este cineva de la Ministerul de Interne care este aşa de bine pus la punct cu lucrurile pe care, noi, lingviştii

381


şi chiar literaţii, nu le ştim întotdeauna. Şi atunci am purtat şi discuţii mai nuanţate şi i-am făcut rost în final de lucrări pe care nu le avea, inclusiv un volum dintr-un atlas lingvistic care este ca şi de negăsit, cu termeni consideraţi obsceni, carte rară, pe care i l-am făcut cadou, să arate şi la Ministerul de Interne cu ce se ocupă lingviştii. În aceste discuţii mi-a spus: „Dumneavoastră nu aţi vrea să veniţi o dată să vorbiţi la noi ?" „Despre ce să vă vorbesc eu?" Până la urmă am căzut de acord că aş putea să vorbesc despre limba română, limbă romanică, care este „marota” mea ca să zic din ultimii 25 de ani. Până aici am spus ce s-a întâmplat. Acum spun cum m-am schimbat după ce am fost în această sală. Eu am obiceiul să nu citesc textele, mai ales că vorbesc despre domenii în care mă învârt. Vorbeam şi mă uitam la oamenii care mă ascultau. Am fost foarte impresionat. Pentru că erau foarte mulţi tineri. Erau şi câţiva profesori, dar erau şi foarte mulţi tineri şi când i-am văzut cum mă ascultă, am rămas uimit de câtă atenţie dădeau informaţiilor mele.

Academician Dimitrie Vatamaniuc: În sfârşit, n-am putut să scap în a lua şi eu cuvântul. Şi eu am

venit aici, tot aşa, adus de domnul Cârjan. Suntem onoraţi pentru că suntem aici. Aceasta este o problemă foarte importantă pentru mine în sensul că noi, la Societatea Scriitorilor Români facem adunări dintr-astea întâmplător. Aici este un program care urmează în fiecare joi şi ce va rezulta din aceste discuţii se va aduna într-o carte şi va însemna un lucru important. Eu vreau să spun şi altceva. Şi anume, că noi de ceea ce se cheamă globalizare nu scăpăm. Dar această globalizare, precum şi integrarea europeană sunt numai din punct de vedere economic, nu şi cultural. Totdeauna am fost în Europa cultural şi vom fi şi în viitor. Valorile noastre culturale sunt arma noastră culturală. Din punctul meu de vedere putem să cumpărăm şapte cutii de mazăre de unde vrem. Dar nu putem cumpăra nici o valoare culturală din altă parte. Din fericire noi avem valori culturale de prim model şi pe acestea trebuie să le apărăm. Toată lumea a vorbit aici foarte frumos. Eu din întâmplare sunt directorul unui institut al Academiei Române undeva în nordul ţării, la Rădăuţi într-o poziţie foarte dificilă, în sensul că acolo avem probleme politice care nu interesează, dar arma noastră este arma culturală. Edităm studii, edităm lucrări cu care trecem peste graniţa politică. Ăsta este lucrul cel mai important. S-a vorbit aici despre statui. Sigur că şi eu mă întreb de ce aici în faţa teatrului, pe Calea Victoriei este statuia lui Ata-Türk, de ce nu-l pune la ambasada respectivă? Ce mă întristează pe mine foarte mult este că nu ne apărăm

382


poziţia noastră culturală. Acolo trebuia să fie un mare actor, că avem slavă Domnului destui. El a fost om de cultură, om politic, dar nu la teatrul nostru. Eu cu tristeţe vă spun că nu ne apărăm poziţiile noastre, valorile. Eu, ca om de cultură, promit că voi fi şi în continuare alături de instituţia dumneavoastră şi sper să facem şi alte lucruri foarte importante. În lumea aceasta. În societatea noastră ne-a rămas un lucru foarte important, să ne ţinem de cuvânt. Şi lucrul acesta îl putem face.

Dr. Paula Popoiu: Încep prin a mă prezenta, mă numesc Paula Popoiu şi sunt

directorul ştiinţific al Muzeului Satului, predând în acelaşi timp de 13 ani Istoria civilizaţiei creştine. Spun aceste lucruri nu din lipsă de modestie ci pentru că drumul meu se datorează unor mari mentori şi am onoarea să întâlnesc astăzi pe unul dintre ei, pe domnul Virgil Cândea, care m-a îndrumat odată, la început de drum, pe când îmi făceam lucrarea de licenţă cu simbolul şarpelui, şi m-a marcat în acel moment. De atunci am urmat un drum de care şi dumneavoastră sunteţi responsabil. Am spus acest lucru pentru că la un moment dat aţi spus că aţi fi vrut să vedeţi aici azi, mai mulţi tineri, să-i marcaţi şi pe ei într-un fel. Vă asigur că ceea ce dumneavoastră aţi semănat pe vremea când eu eram studentă, iată că, într-un fel dă nişte roade. Şi zic asta pentru că Muzeul Satului de vreo doi ani şi jumătate de când are o conducere aproape eminamente feminină, în fruntea muzeului se află un mare etnograf care este doamna Georgeta Stoica, şi-a schimbat extrem de mult faţa, noi am scris o carte de curând, am şi lansat-o la Muzeul Satului, se cheamă „Renaşterea din cenuşă” pentru că într-adevăr Muzeul Satului a renăscut după marele incendiu din 2002. In afară de această instituţie extraordinară în care eu am onoarea să lucrez şi care păstrează tradiţia vreau să vă mai împărtăşesc şi un gând de-al meu. În momentul când am fost invitată să vin la Ministerul de Interne am zis, bun dar ce să fac eu acolo? Gândindu-mă la atâtea prejudecăţi pe care le are tot omul şi când mi-a spus că trebuie să şi vorbesc de tradiţie, m-am blocat definitiv. ŞI atunci, după ce m-am pregătit şcolăreşte cu o lecţie frumoasă, am venit aici şi am lăsat totul deoparte şi am vorbit despre trădarea tradiţiei, despre drumul pe care-l parcurgi de la moştenirea strămoşilor până la propria creativitate. De la ceea ce avem foarte solid în cultura noastră, până la ceea ce trebuie noi înşine să punem a fi foarte solid pentru generaţiile următoare în cultura noastră. Şi Muzeul Satului este un asemenea loc care conservă, care şi dă impulsuri către ceea ce va urma. Astfel eu zic că m-am descurcat atunci cu un public extrem de atent, cu

383


nişte oameni pe care nu mă aşteptam să-i găsesc atât de interesaţi pe un subiect atât de arid în final, drept pentru care vreau să vă mulţumesc pentru invitaţie, pentru mine a fost o experienţă deosebită. De asemenea aş vrea să vă zic, pentru că suntem la un sfârşit de an, când este şi vremea tuturor bilanţurilor, om vedea până la urmă ce putem noi să arătăm că am făcut foarte bine, ce nu, Eu zic că în genere am făcut foarte bine, dar eu vreau să vă invit la Muzeul Satului, sâmbătă, pe 18 decembrie, noi deschidem sărbătoarea de sfârşit de an. Vin 200 de colindători la muzeu, vin 30 de meşteri populari şi vă invit să vedeţi ceea ce noi am conservat în această instituţie, şi ceea ce prin intermediul muzeelor care nu mor, s-a spus aici deja, noi lăsăm tinerei generaţii. Dacă ne globalizăm, ne globalizăm cu ceva care ne identifică cel puţin ca pe nişte mari oameni care au produs cultură în Europa. Plecând tot de la acele prejudecăţi de care spuneam că în momentul în care zici Interne mai trebuie să mai zici şi cultură alăturea, la început ai totuşi o oarecare reţinere, după aceea îţi dai seama că problema era a ta. Eu l-am cunoscut pe domnul general Cârjan la Ministerul Culturii şi am avut exact aceeaşi uluire, pentru că aveam în faţă un om de cultură de fapt, care ştia mult mai multe decât ştiau specialiştii noştri despre artă şi despre cultură. Drept pentru care îmi închei bilanţul acestui an cu această extraordinară experienţă, cu o radical schimbată părere despre Ministrul de Interne. Mi-a făcut o deosebită plăcere. De altfel, noi colaborăm tot timpul cu expoziţii la Centrul Cultural şi sper că şi anul viitor o să avem această colaborare spre binele tuturor.

Dr. Cristiana Suzana Glavce: Aceeaşi nedumerire am avut-o şi eu. Eu sunt antropolog. M-am

bucurat grozav de mult când am primit invitaţia să vorbesc la ministerul dumneavoastră. Pentru că noi, antropologii, în general, suntem marginalizaţi. Aici am fost primită foarte bine. Toţi cei prezenţi au urmărit cu interes tipurile de cunoaştere ale omului din toate punctele de vedere, chiar dacă dumneavoastră cunoaşteţi omul mult mai bine ca noi. Vă mulţumesc foarte mult şi pentru invitaţie şi pentru ospitalitate.

Comisar Gheorghe Constantin, şeful Serviciului Tradiţii şi Educaţie: Mulţumim tuturor pentru cuvintele frumoase pe care le-au avut la

adresa iniţiativei noastre şi la adresa reprezentanţilor, mai noi sau mai vechi ai acestei instituţii. Nu aş dori să închei înainte de a mulţumi şi eu,

384


personal, celor care au făcut posibilă această conferinţă şi vreau să numesc aici pe colegii de la Tradiţii şi Educaţie. Vă mulţumesc încă o dată pentru întreaga activitate desfăşurată pe frontul culturii într-o instituţie nu întotdeauna dispusă să facă apel la cultură, dar întotdeauna dispusă să încredinţeze actul cultural persoanelor care sunt cele mai abilitate să o facă. Vă mulţumesc tuturor.

385

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………………….3 Academician Virgil Cândea, istoric ………………………………………. Dr. Cornel Codiţă, analist politic …………………………………………..25 Academician Dimitrie Vatamaniuc, eminescolog ……………………….. Gheorghe Dinică, actor …………………………………………………….52 Dr. Maria Georgescu, istoric militar ……………………………………….6 Mihaela Peneş, maestru emerit al sportului ……………………………... 77 Academician Augustin Buzura, scriitor …………………………………... Octavian Vintilă, comentator sportiv ……………………………………… Dr. Georgeta Filitti, istoric …………………………………………………. Preot dr. Ştefan Buchiu, teolog …………………………………………… Dr. Ilie Manole, istoric militar ……………………………………………... Ion Murariu, pictor ………………………………………………………….. Dr. Vasile Gheţău, cercetător ştiinţific ……………………………………. Iulian Fota, politolog ………………………………………………………... Titi Dincă, realizator TV ……………………………………………………. Alecu G. Croitoru, regizor …………………………………………………. Cezar Ivănescu, poet ………………………………………………………. Ion Horea, poet ……………………………………………………………... George Mihalcea, jurnalist ………………………………………………… Cristian Ţopescu, comentator sportiv ……………………………………. Geo Saizescu, regizor ……………………………………………………... Dr. Ana Tucicov-Bogdan, psiholog ………………………………………. Ion Cristoiu, jurnalist ……………………………………………………….. Ion Sideri, sculptor …………………………………………………………. Preot Ionel Durlea, teolog ………………………………………………… Academician Marius Sala, lingvist ………………………………………... Dr. Paulina Popoiu, etnograf ……………………………………………… Sorin Preda, scriitor ………………………………………………………… Dr. Ion Ianoşi, estetician …………………………………………………… Dr. Cristiana Suzana Glavce, antropolog ……………………………….. În loc de postfaţă. Întâlnirea cu participanţii la Programul “Conferinţa de JOI“ ………………………………………………………………………. 373

386

5

38

64

107119

201210219245260272284297309323334347361361

194180157148142130

9684

Cartea a fost realizată cu fonduri bugetare Se distribuie gratuit în reţeaua M.A.I., şi se supune reglementărilor interne referitoare la evidenţa

contabilă cantitativ-valorică

388

C JOI - Editura MAI 2005.pdf · pentru viziunea sa despre locul Moldovei în Europa. Acest...

Documents

Transcript of C JOI - Editura MAI 2005.pdf · pentru viziunea sa despre locul Moldovei în Europa. Acest...