Buzás Gergely

Palate princiare în evul mediu

1. Moştenirea antică, de la Palatinul roman până la Aachen Palatele princiare sunt cele mai grandioase creaţii ale arhitecturii laice. El îndeplinieau numeroase funcţii ş ierau clădiri de mari dimensiuni cu structură complexă. Serveau deopotrivă ca locuinţă dar şi ca locul de exercitare a puterii domneşti. Aici se exercita puterea legislativă dar tratativele diplomatice. Mai mult palatele trebuiau să reflecte aceste funcţii şi prin forma lor: erau într-un fel simbolurile statului şi ale puterii domnitorului. Nu erau obiective militare, ba mai mult, în prima jumătate a evului mediu erau în mod ostentativ lipsite de fortificaţii pentru a etala astfel puterea stăpânilor lor, care nu aveau nevoie de protecţia zidurilor unei cetăţi pentru a se simţi în siguranţă în casa lor. Palatul este o formă de construcţie tipică Romei antice, care şi-a păstrat în mod accentuat trăsăturile antice şi în primele secole ale evului mediu. Faţada cu colonade (portic) a vilelor şi palatelor romane a rămas şi în evul mediu reprezentarea emblematică a palatelor. Însuşi cuvântul palat, la fel ca şi cuvintele din majoritatea limbilor europene care indică acest tip de construcţie, provine din cuvântul latin palatium şi aminteşte şi astăzi de o măreaţă clădire antică: palatul imperial de pe dealul Palatin. Partea centrală a acestui magnific palat, Domus Augustana, a fost construit în timpul împăratului Domiţian (81-96) de către faimosul arhitect Rabirius. Opera a fost finalizată în anul 92. Mai târziu, Hadrian şi Septimius Severus au extins clădirea. Palatul se compune din două unităţi clar delimitate: o zonă oficială şi o zonă privată. Spaţiile zonei oficiale sunt grupate în jurul a două săli uriaşe, legate între ele de o curte interioară înconjurată de colonade şi decorată cu fântână arteziană. Una dintre săli era sala de recepţie, lângă care se găsea basilica (sala tronului) şi lararium (sanctuarul). Cealaltă sală era triclinium (sala de mese). În zona rezidenţială a palatului se putea pătrunde printr-o grădină înconjurată de colonade. Camerele erau amplasate pe mai multe niveluri în jurul unei curţi interioare înguste cu fântână arteziană. Frontispiciul din spate al palatului se deschidea printr-un portic spre Circus Maximus. La această galerie era legată loja imperială, unde împăratul putea să apară în faţa poporului din stadion. De fapt acest portic şi această lojă formau faţada principală a palatului. Mai târziu, Septimius Severus (193-211) a anexat pe o latura a palatului de locuit o uriaşă grădină iar pe cealaltă parte s-a construit o baie. Aceasta nu a mai încăput pe platoul dealului, aastfel că împăratul a ordonat ridicarea unor terasamente sprijinite pe arcade monumentale, care definesc până în prezent imaginea dealului. Începând din secolul III palatul de pe Palatin şi-a pierdut treptat importanţa. Odată cu transformarea structurii imperiului, în vremea lui Diocleţian (284-305), şi ceilalţi împăraţi şi-au construit propriile palate în diferite puncte ale imperiului. Însă şi constructorii acestor palate s-au ghidat după modelul oferit de palatul din Roma. Cele mai multe informaţii se cunosc despre palatul din Salonic al lui Galerius (293-311), împărat peste partea estică a imperiului şi mai apoi urmaşul lui Diocleţian. Şi această clădire era legată de un mare stadion numit pe teritoriile greceşti hyppodrom. Printre cele mai importante săli ale acestui palat se numără o încăpere octogonală de mari dimensiuni – poate o sală de mese – şi aula (adică sala tronului) dreptunghiulară cu absidă. O particularitate a acestui palat este că este strâns legat de uriaşul mausoleu circular al împăratului, prevăzut cu cupolă, care mai târziu, în vremea creştinismului, a fost transformat în biserică. Palate imperiale similare au fost construite probabil şi în Milano, Sirmium, Antiochia şi Trier, însă despre acestea există foarte puţine informaţii. În Trier, capitala părţii vestice a imperiului, s-a păstrat însă o clădire deosebită: sala de recepţie – aula – imperială,

construită la începutul secolului IV, care a fost sala de recepţie reprezentativă a împăratului din vestic care îşi avea sediul aici. Clădirea are o formă simplă: dreptunghiulară cu absidă, este segmentată la exterior de monumentale arcade oarbe, înăuntrul cărora se deschid două rânduri de ferestre largi, semicirculare. Măreţia construcţiei se dezvăluie în interior: deşi pardoselile din marmură şi tavanul casetat pictat din lemn au fost distruse în timp, dimensiunile vaste ale spaţiului interior sunt şi astăzi impresionante: sala are lungimea de 58 m şi lăţimea de 29 m. Acoperirea unui spaţiu atât de vast a reprezentat o mare relizare arhitectonică pe acea vreme. După distrugerea în evul mediu a tavanului original, nu s-a reuşit refacerea acestuia timp de mai multe secole: clădirea a fost transformată în cetate, fostul spaţiu interior servind ca o curte descoperită. Forma originală a spaţiului a fost restabilită doar în urma restaurării din secolul XIX. Constantin cel Mare (307-337), care a pornit din Trier spre cucerirea Romei, după ce a devenit domnitorul absolut al imperiului, şi-a ales o nouă capitală în partea estică a imperiului: oraşul grecesc Byzantion, pe care l-a redenumit Constantinopol. Sub acropolele vechiului oraş grecesc, la capătul istmului din Marea Marmara, a construit Marele Palat, pe care urmaşii lui, împăraţii Imperiului Bizantin l-au utilizat şi extins până în secolul XII. Cele mai importante transformări au avut loc în secolul VI în timpul domniilor lui Iustinian I şi Iustinian al II-lea, iar apoi în secolele IX-X în timpul domniei dinastiei macedonene. Palatul din Constantinopol s-a încadrat în tipul definit de Palatinul din Roma şi palatul din Salonic. Foarte puţine urme s-au păstrat din clădirile care il alcătuiau, structura sa ne este cunoscută mai degrabă din surse scrise, în special „Cartea Ceremoniilor” scrisă de Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Palatul se afla direct lângă marele hipodrom al oraşului. În această direcţie se găsea porticul lung care forma faţada palatului, loggia de circ şi în faţa acesteia, loja imperială. Intrarea principală a Marelui Palat nu se deschidea însă de aici, ci din piaţa numită Augusteion, delimitată de catedrala Sfânta Sophia (azi Hagia Sophia) şi casa senatului. Aici se găsea intrarea principală reconstruită de către Iustinian I (527-565): poarta Chalki încununată de o cupolă, deasupra căreia în secolul X s-a construit o capelă-turn. Marea sală de recepţie a palatului, Magnaura a fost probabil o bazilică, construită în timpul lui Constantin cel Mare. A existat şi o sală de recepţie mai mică, construită de împăratul Teofil (829-842): Trichonchos, o sală cu două niveluri şi flamboaiant triplu. În centrul părţii interioare a palatului se găsea sala de mese octogonală a lui Iustinian al II-lea (565-578), Crysotriklinios. Avem cunoştinţă şi de o altă sală festivă, Decanneacubita, utilizată cu ocazia recepţiilor. Se presupune că a fost un spaţiu cu bază dreptunghiulară, încheiată cu absidă şi cu tavan casetat, segmentat pe cele două laturi de câte nouă abside mai mici cu cupolă. Absida centrală găzduia masa semicirculară a împăratului, iar cele laterale pe cele ale oaspeţilor. Conform obiceiurilor din Grecia şi Roma antică, mesele erau înconjurate de canapele. Sala, originară din secolul IV-V, a fost renovată de Constantin al VII-lea (912-959). Palatul cuprindea mai multe biserici. Una dintre cele mai vestite a fost biserica Nea (nouă) construită în anul 880 sub domnia lui Vasile I-ul (867-886). Din atriul acoperit se intra într-un naos dublu, din care se deschidea spaţiul cu nouă diviziuni al bisericii (cupola centrală, navele cu boltă cilindrică situate în formă de cruce şi patru colţuri mai joase), aceasta fiind una dintre primele exemple ale tipului de biserică bizantină, şi poate cea cu cel mai puternic efect. Pe lângă aceste clădiri mai erau numeroase alte încăperi, apartamente, curţi, grădini, chiar şi un teren de polo amenajat pe terasele dinspre malul mării ale palatului. Dintre acestea, două elemente importante din epoca lui Iustinian I s-au păstrat până în zilele noastre: o curte înconjurată de colonade cu o sală cu absidă şi terasamentul porticului dinspre mare al palatului Bucoleon şi faţada cu arcade oarbe a grădinii suspendate. În apropierea Marelui Palat se găsea şi palatul Hormisdas, utilizat de Iustinian I la începutul domniei sale. Palatul însuşi a fost distrus, însă capela acestuia – construită între palat şi fosta bazilică Sf. Petru şi Paul din apropiere – stă şi astăzi în picioare, intactă. Aceasta este biserica Hagios Sergios şi Bakhos. Spaţiul central

octogonal al acesteia, acoperit cu boltă a vela, este înconjurat de un culoar şi galerie. Modelul bisericii centrale a palatului a fost, probabil, biserica palatului din Antiochia al lui Constantin cel Mare, Octogonul de Aur, cunoscută doar din descrieri ca având aceeaşi structură. Soluţiile arhitectonice ale Marelui Palat din Constantinopol au fost copiate pe scară largă atât în imperiu, cât şi în afara acestuia. Domnitorii aflaţi în rivalitate cu Bizanţul încercau să-şi sublinieze pretenţiile de suveranitate prin construirea unor palate proprii asemănătoare palatului imperial. Aşa a procedat şi papa Leon al III-lea (795-816) – care, încheind o alianţă cu Carol cel Mare a jucat un rol decisiv în crearea noului imperiu vestic, rival al Bizanţului – şi-a transformat reşedinţa din Lateran după modelul Marelui Palat din Constantinopol. Faţada principală a palatului, amplasată spre o piaţă largă, era formată dintr-un portic lung, etajat, la mijlocul căruia se găsea o construcţie de tip turn, cu loggie şi balcon la etaj, unde papa putea să apară în faţa mulţimii. Faimoasa scară ornamentală, Scala Santa – care, conform unei legende din secolul XV, provenea din palatul lui Pilat din Ierusalim – conducea la coridorul de la etaj al porticului. La capătul estic al porticului se găsea sala Consistorium, legată cu o scară de bazilica Sf. Ioan. Sala era asemănătoare cu Decanneacubita din Constantinopol, dar era doar o sală de şedinţe lungă, prevăzută cu 11 abside. Mai târziu s-a construit un balcon şi pe faţada acesteia, loggia binecuvântării papilor. La celălalt capăt al porticului era amplasată zona rezidenţială a palatului, la centrul căruia se afla tricliniul dreptunghiular cu trei abside a papei Leon al III-lea. Acesta juca în acelaşi timp rolul de sală de recepţie şi sală de mese. În apropiere se găseau şi capelele palatului. Exemplul lui Leon al III-lea a fost urmat şi de aliatul său, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), care şi-a construit o reşedinţă imperială în Aachen, una dintre localităţile preferate ale strămoşilor lui, vestită pentru băile sale romane cu apă caldă. Faţada palatului, construit deasupra ruinelor construcţiei romane, era formată şi în acest caz de un portic lung, etajat, la mijloc cu o sală de intrare cu trei nave, proeminentă, probabil de tip turn. La un capăt al porticului se găsea aula (clădirea primăriei de astăzi), a cărei formă de bază este similară tricliniului din Roma al lui Leon al III-lea, însă ca funcţie corespundea mai degrabă consistoriului din Lateran. În acelaşi timp, segmentarea prin arcade oarbe a faţadei copiază mai degrabă aula imperială din vremea lui Constantin, din Trier. Celălalt capăt al coridorului ducea într-un atriu, în spatele căruia, între două clădiri cu absidă, se înălţa capela palatului (catedrala de astăzi). Capela a fost în acelaşi timp biserică, mausoleul împăratului şi locul de păstrare al unuia dintre cele mai importante relicve ale francilor, mantia Sf. Martin din Tours (cappa). Aceasta din urmă a dat clădirii numele latin de capella, din care s-a format şi cuvântul românesc capelă. Capela palatului din Aachen a fost construită după modelul bisericii San Vitale din Ravenna, care la rândul ei s-a bazat pe arhitectura biserii Hagios Sergios şi Bakhos din Constantinopol. Ravenna, ultima reşedinţă a împăraţilor din vestul Imperiului Roman, până în secolul V, avea o importanţă simbolică pentru Carol cel Mare, care se considera succesorul impăraţilor acestuia. În încercarea de a-şi exprima acest statut de succesor, Carol cel Mare a adus chiar coloane şi alte obiecte din ruinele Ravennei pentru construirea palatului din Aachen. Palatul din Aachen este ultimul vestigiu al continuităţii organice a construcţiei de palate din antichitate şi în acelaşi timp, unul dintre primele vestigii ale construcţiei de palate medievale occidentale. În structură şi forme mai păstrează tradiţia antică, dar în conţinut este mult simplificat. Carol şi succesorii săi nu aveau nevoie de cadrul arhitectonic elaborat al exercitării puterii în statul roman, birocratic şi ceremonios cu mulţimea de săli reprezentative cu funcţii sensibil diferenţiate. Odată cu palatul din Aachen s-a lansat un proces de simplificare, care a condus la formarea unui nou tip de palat în occident.

2. Convieţuirea tradiţiilor barbare şi a culturii romane de la secolul al V-lea până la sfârşitul primului mileniu Sistemul de guvernare despotic şi birocratic al Imperiului Roman târziu a fost înlocuit în mare parte a Europei în state de tip nou. Regatele şi imperiile popoarelor germanice şi a celor orientale nu au fost construite pe legi, oficii şi slujitori, ci pe cutumă, autoritatea personală a domnitorilor şi pe ostaşii liberi proveniţi din popor. Însă în momentul în care aceste regate s-au stabilit pe pământurile îmbibate de civilizaţia romană, structura lor socială a început săse resimtă. Palatele care se construiau ca locaţii şi simboluri arhitectonice ale puterii semnalizau, ca o sensibilă hârtie de turnesol, schimbările produse în aceste noi state în primele secole ale evului mediu. Pe lângă civilizaţia romană antică târzie a Mediteranei, nordul Europei era populat în mare parte de culturile bazate pe tradiţiile moştenite din epoca fierului de popoarelor germanice. Modul de viaţă, structura statală şi tradiţiile arhitectonice ale acestor popoare erau foarte diferite de cele ale Romei imperiale. Aceste comunităţi rurale bazate pe agricultură trăiau în unităţi familiale mari, organizate în jurul aşa-numitelor case lungi. Aceste construcţii de mari dimensiuni, cu baza dreptunghiulară, prevăzute cu vatră deschisă, construite pe piloţi, în general cu o singură încăpere, serveau deopotrivă ca adăpost pentru membrii familiei şi animalele lor, precum şi ca loc de păstrare a averii familiei. Lângă acestea apăreau întotdeauna colibe mici, pe jumătate săpate în pământ, care erau probabil folosite ca locuinţe pentru servitori şi ca ateliere. Elementele de bază ale societăţii erau familiile de ţărani liberi, mânuitori de arme. Regii lor nu aveau nici pe departe puterea nelimitată a împăratului roman sau a guvernatorilor acestuia, mai degrabă erau consideraţi cei dintâi între egali. În plus, domnitorul nu era deservit de nicio structură administrativă de exercitare a puterii; menţinerea autorităţii şi puterii sale, valorificarea veniturilor, loialitatea gărzilor sale depindeau de prezenţa personală în mijlocul supuşilor săi. Astfel, exercitarea puterii de către rege era asemănătoare celei unui cap de familie, cu diferenţa că familia sa era mai extinsă. Creşterea teritoriului stăpânit de aceste regate tribale nu a condus la schimbarea modului de exercitare a puterii, ci la doar înmulţirea centrelor de guvernare, adică a conacelor lor. Locul de exercitare a puterii, în mod natural, era casa lungă construită ca un cătun, doar că într-o formă mai mare şi mai reprezentativă decât o locuinţă familială simplă. Cele mai cunoscute exemple ale sălilor regale germanice sunt hall-urile anglo-saxone, care şi-au păstrat elementele arhitectonice esenţiale până în secolul XVI în ţara insulară. Un exemplu timpuriu, din secolul VI-VII al acestei forme arhitectonice este conacul din Yavering al regilor Northumbriei, numit villa regalis de un cronicar al vremii, Beda Venerabilis. Un capăt al unei săli de mari dimensiuni, cu trei nave, construit în afara zidurilor unei fortificaţii a fost separată printr-un perete despărţitor, probabil pentru a servi ca locuinţă pentru familia regală. În jurul hall-ului au existat şi alte clădiri mai mici care serveau probabil ca locuinţe pentru suita regelui. După ce germanii, refugiaţi din calea hunilor, au invadat provinciile Imperiului Roman, regii lor au devenit deodată şi domnitorii populaţiei cu o civilizaţie mai avansată din provincii, mai mult, aristocraţia provincială romană care locuia în vile rurale a devenit cel mai important sprijin al puterii lor, fuzionând încet, dar sigur cu elita cuceritorilor. Amestecarea culturii germanice şi romane în curţile noilor regate a devenit inevitabilă. Astfel, conacele regilor franci care domneau deopotrivă peste foste teritorii romane şi teritorii germanice străvechi aveau forme foarte variate. Conacul provincial Pfalz al lui Carol cel Mare construit în puternic romanizata provincie Renania, în Ingelheim, se deosebeşte foarte puţin de vilele provinciale ale aristocraţilor romani. Clădirea palatului, de formă complexă, era accesibilă printr-un atriu

înconjurat de un portic semicircular, cu coloane clasice şi avea la centru o aulă dreptunghiulară, încheiată cu o absidă semicirculară, dar complexul de clădiri includea şi o baie de tip roman. În jurul anului 776, Carol cel Mare a mai construit un palat Pfalz în Paderborn, centrul Saxoniei, care, deşi nici măcar nu aminteşte de cel cu accente romane - antice din Ingelheim, diferă, totuşi, în multe aspecte şi de sălile cu structură pe piloţi a vechilor regi germani. Aula cu două etaje, din piatră, a fost construită în vecinătatea catedralei din centrul oraşului fortificat, dar ea nu include absida pentru tronul regelui. Lipsea de asemenea accesoriul obligatoriu al palatelor de tip antic, porticul. Însă probabil că şi aici a fost amenajată o terasă, într-un capăt al faţadei late, dinspre piaţa centrală, unde regele putea să apară în faţa supuşilor, la fel ca împăraţii romani. Pfalzul din Paderborn a fost extins de mai multe ori în secolele VIII-IX. La sfârşitul secolului al VIII-lea, în partea din spate a construcţiei a fost adăugată o clădire rezidenţială în formă L, iar în prima parte a secolului al IX-lea se presupune că a fost completată şi cu un portic de-a lungul faţadei principale. După construirea Westwerk-ului catedralei, piaţa din faţa palatului a devenit o curte interioară, astfel că faţada mai scurtă, vestică a devenit faţada principală, faţadă care era decorată cu o scară ornamentală deschisă şi, eventual, cu un balcon deschis. Această hibridizare specifică între aula antică şi casa lungă germanică, cu adăugarea unor elemente noi, poate fi observată şi în alte regate germanice. În capitala statului din Asturia a vizigoţilor, Oviedo, complexul palatului regal a fost construit în vremea regilor Fruela I (757-768) şi Alfonso II (791-842). Palatul regal era amplasat la flancul grupului de construcţii al catedralei din centrul oraşului înconjurat cu ziduri. Din întregul complex de clădiri, în cea mai bună stare s-a păstrat capela cu două niveluri, Camara Santa, pe care regele o folosea în comun cu episcopii. Nivelul de jos era locul de înmormântare al episcopilor, iar capela de la etaj, purtând hramul Sfântului Mihail, era capela privată regală şi episcopală, precum şi locul de păstrare al unei importante relicve: Sudariumul, adică pânza care a acoperit chipul lui Iisus Hristos după moartea acestuia. Din clădirea rezidenţială şi sala mare a palatului, capela poate fi accesată din vest printr-un şir de arcade cu contraforturi, amplasate între două turnuri. Aici din sala mare s-au păstrat puţine urme, însă palatul de pe muntele Naranco de lângă Oviedo al lui Ramiro I (842-850), succesorul lui Alfonso II s-a păstrat intact. Etajul clădirii din piatră cu două niveluri este ocupat de o singură sală, cu câte un balcon deschis cu arcade pe ambele părţi laterale. Cel vestic se presupune că a fost balconul clasic la care domnitorul apărea în faţa supuşilor, cel estic a primit rol de capelă, în 848 fiind inaugurat aici un altar în onoarea Sfintei Maria, Maica Domnului. Accesul spre etaj se află la mijlocul uneia dintre laturile longitudinale, unde se ajunge pe o scară dublă. Din sala centrală de la parter se deschide şi o încăpere de baie. La doar 300 de metri de palat, fiul regelui, Ordono I. (850-866) şi-a construit biserica palatului, San Miguel de Lillo. În secolul al X-lea, în imperiul occidental a ajuns la putere o nouă dinastie, sosită de pe meleagurile saxone şi străină de cultura antică. Pfalzul construit în prima treime a secolului al X-lea în Werla, Saxonia, de către primul rege al dinastiei, Heinrich I, nu urma modelele romane, ci pe cele locale, din perioada carolingiană. Aşezarea fortificată, formată din trei segmente, era apărată de şanţuri şi metereze. Cetatea interioară era apărată de ziduri din piatră. În centrul acesteia se găsea biserica palatului, în formă de cruce, iar pe partea nordică a acesteia, sala mare construită din piatră, cu baza simplă, dreptunghiulară, la fel ca în Paderborn. Pe partea sudică însă s-a descoperit o clădire curioasă. Era formată din două încăperi: una pătrată şi una circulară. Sub ambele s-au găsit cuptoare, iar podeaua celei circulare era înălţată cu piloane. Această clădire cu încălzire sub pardoseală era probabil o baie, amintire îndepărtată a băilor din antichitate, ca aproape unicul semn al luxului cuvenit domnitorului. Nu întâmplător această clădire a Pfalzului din Werla a fost copiată în orientul şi mai îndepărtat şi mai barbar, chiar în noul principat al polonezilor.

Mieszko I a organizat într-un principat triburile slave de vest care trăiau în împrejurimile localităţilor Gniezno şi Poznan, iar în 966 a adoptat creştinismul. Statul polonez timpuriu a înflorit sub domnia lui şi a succesorilor lui până în anul 1038 când a fost cucerit de cehi. Cunoaştem două palate foarte asemănătoare, amplasate în centrul ţării: în Giecz şi în Ostrów Lednicki. În ambele localităţi, în interiorul cetăţilor de mari dimensiuni, cu structură lemn-pământ, s-a construit câte o biserică de piatră şi în apropierea acestora, câte o clădire-palat. În Giecz, construirea palatului a fost întreruptă după realizarea fundaţiei, însă palatul din Ostrów Lednicki a fost finalizat. Palatele amintesc de casa băii din Werla, dar au o structură mai complexă decât aceasta. Ambele se compun dintr-o parte centrală şi o parte dreptunghiulară. În Giecz, partea centrală este circulară, la fel ca în Werla, însă la Ostrów Lednicki aceasta are baza în formă de pătrat cu colţurile rotunjite, cu patru contraforturi interioare, cu rezalite în relief la mijlocul laturilor şi absidă la capătul estic. Cele două rezalite laterale erau ocupate de căzi. Deşi majoritatea cercetătorilor sunt de părere că această clădire era o capelă de botez, nu avem motive să credem altceva decât că şi acesta a avut iniţial rolul de baie, la fel ca modelul din Werla. O parte a clădirii dreptunghiulare este ocupată de o sală mare, iar cealaltă, care comunica cu baia, era un apartament etajat, format dintr-o casă a scărilor şi câte două camere la fiecare nivel. Fiul lui Heinrich, Otto I nu s-a mulţumit cu titlul de rege german, ci, călcând pe urmele lui Carol cel Mare şi ale împăraţilor romani, a reînviat moştenirea imperiului roman. El a dorit să-şi sublinieze rangul de împărat şi prin arhitectura reşedinţei sale principale din Saxonia, motiv pentru care a construit în Magdeburg un palat fantastic, în stil antic. În 937, palatul lângă care domnitorul a înfiinţat o abaţie exista deja probabil în oraşul înconjurat de metereze. În 955 această abaţie a fost ridicată la rang de catedrală arhiepiscopală. Din păcate, cercetările arheologice au reuşit să scoată la iveală doar jumătate din palat, fiindcă peste cealaltă parte stă încă palatul arhiepiscopal. În centrul jumătăţii vestice a palatului, cea descoperită de arheologi, se afla o sală mare cu două nave la parter, care iniţial avea probabil două niveluri, cu galerii pe cele două capete. Etajul şi galeriile erau accesibile prin turnurile-scară circulare de la capetele sălii. În axul transversal al sălii se găseau faţă în faţă două abside de dimensiuni diferite. Intrarea era, probabil, prin absida vestică, mai mare. Din exterior, intrarea era împrejmuită de o exedră cu boltă deschisă. Ruinele descoperite indică posibilitatea ca sala să se fi repetat în mod simetric înspre est, dar din aceasta s-au găsit doar absida mai mică şi segmente din peretele arcuit al scărilor în spirală. Deşi multe soluţii ale palatului din Magdeburg – forma în exedră a intrării, similară porţii capelei palatului din Aachen, absidele amplasate în axul transversal al sălii mari, segmentarea prin lizene a pereţilor – pot fi asociate direct cu una dintre cele mai evidente modele ale acestui palat, şi anume palatul din Aachen, multe soluţii arhitectonice provin nu de la clădiri de palate, ci mai degrabă de la cea mai mare ruină antică din Germania: baia imperială de la Trier. Se poate presupune că frigidariul din Trier a fost sursa de inspiraţie a arhitectului din Magdeburg în privinţa amenajării sălii mari cu absidele laterale de dimensiuni diferite, presupusele galerii de la capetele sălii, iar caldariumul băii din Trier putea fi originea modelului de amplasare a turnurilor-scară. Chiar soluţia sălii duale presupuse în Magdeburg poate fi văzută ca o transpunere a dualităţii frigidariului şi caldariului băii din Trier. Antichizarea neobişnuită de la Magdeburg nu a avut însă continuatori. Fiul lui Otto I, Otto al II-lea şi-a construit în Tilleda, în anii 970, un palat asemănător cu Pfalzul din Werla al bunicului său, dar şi mai simplu. În cetatea interioară a aşezării fortificate compusă din trei părţi, o sală mare cu structură de piloni a reprezentat clădirea principală a Pfalzului, alături de două case de piatră şi o biserică a palatului, acestea fiind înconjurate de mai multe clădiri mai mici. Sala mare nu se deosebea în esenţă cu nimic de casele lungi germane din perioadele anterioare.

Înainte de sfârşitul primului mileniu, acest tip de clădiri străvechi a dăinuit neîntrerupt şi în celălalt capăt al lumii germanice, în regatele britanice, aşa cum o demonstrează conacul construit în Cheddar de regii din secolul al X-lea ai Wessexului şi Angliei. Şi acesta era o sală cu o singură încăpere, cu structură de piloni, cu vatră deschisă în centru. În jurul hall-ului central se regăsesc şi aici clădirile mai mici ale anturajului regilor.

Deşi structura societăţii şi modul de viaţă al popoarelor din Iran şi Turcia care dominau vecinătatea sud-estică a Europei avea multe trăsături comune cu cea ale germanilor, structurile statale şi tradiţiile arhitectonice ale acestora erau diferite, ceea ce a condus arhitectura reşedinţelor domneşti în alte direcţii. Hunii, avarii şi bulgarii au făurit imperii uriaşe, multinaţionale, puterea şi bogăţia domnitorilor acestora întrecea cu mult pe cea a oricărui rege german. În acelaşi timp, şi puterea acestor domnitori depindea doar de loialitatea ostaşilor liberi din poporul lor, nici ei nu dispuneau de birocraţia Imperiului Roman care să le fi garantat putere nelimitată asupra supuşilor lor. În viaţa acestor popoare agricultura a jucat un rol important, dar şi mai importantă era creşterea animalelor domestice mari şi comerţul. În mod corespunzător, reşedinţele domnitorilor nu erau conace rurale, ci palate construite în centrul unor oraşe cu populaţie însemnată, situate pe câmpii întinse, utilizabile pentru păşunat. Casa lungă cu structură de piloni era necunoscută în Europa de Sud. Rolul acesteia era jucat mai degrabă de cortul circular, iurta. Astfel, clădirea centrală reprezentativă a reşedinţelor domneşti nu era sala dreptunghiulară dezvoltată din casa lungă, ci probabil sala circulară dezvoltată din iurtă. Din păcate, acestea sunt mult mai puţin cunoscute decât vestigiile germanilor. Oraşul regal (ordu) al lui Attila din secolul al V-lea, construit pe Câmpia Pannoniei şi palatul din lemn din acest oraş se cunoaşte din scrierile lui Priskos Rhetor. Vestigii arheologice avem numai despre sediul kaganului bulgarilor dunăreni din Plisca. Cea mai veche clădire a palatului construit la sfârşitul secolului al VII-lea şi în secolul al VIII-lea, aici, în mijlocul unei câmpii întinse, în centrul unui imens oraş fortificat, era o mare clădire circulară din lemn, cu structură de piloni. Mai târziu, încă în cursul secolului al VIII-lea, aceasta a fost înlocuită de un palat dreptunghiular, înconjurat de ziduri din piatră, însă în faţa porţii acestuia s-a aflat, până la începutul secolului IX, o altă clădire circulară din lemn, similară cu prima. Pe o parte şi pe alta a acestei clădiri din lemn s-a construit un sanctuar, respectiv o sală uriaşă, ambele din piatră. Ambele prezentau puternice influenţe iraniene. Sala, din care s-a păstrat doar fundaţia dreptunghiulară în formă de grilă, cuprindea 48 de coloane care susţineau acoperişul, accesibil prin turnurile-scară construite în cele patru colţuri ale construcţiei. Clădirea evoca tipul de sală cu colonade al arhitecturii persane clasice, apadana. Spaţiul dreptunghiular, înconjurat de coridoare al sanctuarului situat pe cealaltă parte pieţei din fala sălii, urmează stilul templelor focului din Iran. În centrul palatului kaganului, care se deschidea din această piaţă, se afla un sanctuar similar, cu baza pătrată. La vest de sanctuar, în jurul unei curţi interioare se situau clădirile rezidenţiale ale palatului: câteva anexe, o clădire circulară din piatră cu funcţie necunoscută şi patru case dreptunghiulare. Două dintre acestea aveau o compartimentare aproape identică. Pe axul clădirilor, după un foaier deschis cu două coloane urma o sală centrală. Aceste spaţii erau înconjurate pe partea laterală şi în spate de cămăruţe înguste. A treia clădire semăna cu primele două, însă aici lipsea foaierul şi cămăruţele se aflau doar pe laterale. Această formă de clădire, aşa-numita ivan, este de asemenea originară din Orientul Mijlociu, la fel ca tipul de construcţie al sălii cu coloane şi al sanctuarelor. După istoria sa de mii de ani din Mesopotamia, a fost un element de bază al arhitecturii sasanide din Iran, iar apoi a arhitecturii palatelor arabe timpurii. Acest tip de clădire nu apare numai aici, ci şi în conacul mai mic al kaganului de sub cetatea Madara, situată în apropiere. Ivanul a supravieţuit mai mult timp decât celelalte elemente orientale ale arhitecturii bulgarilor. Cucerirea teritoriilor balcanice, întrepătrunse de cultura de nivel înalt a civilizaţiei greco-romane şi relaţiile cotidiene cu Imperiul Bizantin au avut ca rezultat preluarea treptată a culturii antice de către domnitorii bulgari. La începutul secolului al IX-lea,

cu ocazia reconstruirii oraşului Plisca, incendiat de bizantini, locul sălii mari cu colonade a fost luat de o aulă cu absidă, pe două niveluri, în stil roman; clădirea circulară din piatră a palatului rezidenţial a fost înlocuită de o clădire de baie cu hypocaustum de tip roman, iar oraşul interior a fost înconjurat cu ziduri de piatră cu turnuri, care aminteau de fortificaţiile bizantine. După trecerea la creştinism în anul 852, marele sanctuar exterior s-a transformat într-o bazilică cu trei abside, iar lângă palatul rezidenţial s-a construit o capelă mică în stil bizantin, cu nouă diviziuni. Când în anul 893, ţarul Boris şi-a mutat reşedinţa regală în Preslav, aproape toate elementele noului oraş şi ale noului palat au fost construite pe baza modelelor bizantine (ziduri fortificate, aulă, bazilică, biserici cu nouă diviziuni de spaţiu şi biserica palatului, circulară, atriu, foaier, galerie şi cupolă de aur, situată în faţa palatului). Totuşi, pentru clădirile rezidenţiale ale palatului s-a păstrat, ba chiar s-a perfecţionat tipul de clădire tradiţional ivan, originar din Orientul Mijlociu: în clădirea rezidenţială a ţarului, hala centrală s-a transformat într-o sală cu două nave, delimitate de un şir de coloane situat în axul sălii. Între secolele V şi X, în noile state ale Europei barbare s-a putut constata peste tot o apropiere treptate a tipurilor de palate tradiţionale, de origine străveche şi formele de palate romane. Pe măsura simplificării elementelor preluate din arhitectura romană, soluţiile arhitectonice de origine barbară sau orientală au devenit tot mai complexe. Însă diferitele forme arhitectonice de palate nu s-au uniformizat încă în această perioadă: convieţuiau încă vilele de tip roman cu casele lungi cu structură de piloni ale germanilor, aulele bizantine cu ivan-urile iraniene. Formele noi, unitare de palate medievale s-au răspândit în Europa abia după începutul celui de-al doilea mileniu.

3. Turnuri-palat şi palate-turn: reşedinţele suzeranilor în secolul XI În secolul XI, în vestul Europei au apărut mugurii unei noi orânduiri sociale. Puterea regelui, asigurată până atunci de loialitatea personală necondiţionată a supuşilor, s-a mutat încetul cu încetul pe o nouă fundaţie: domnitorul a recompensat loialitatea oamenilor săi prin moşii, adică feudum (feudă) şi le-a permis moştenirea acestor moşii atât timp când succesorii îi rămâneau loiali, însă chiar şi în cazul săvârşirii crimei de neloialitate, nu îi judeca după bunul plac, ci împreună cu ceilalţi moşieri feudali. Mai mult, suzeranul îşi asigura loialitatea propriei gărzi armate prin aceeaşi legătură de vasalitate, însă vasalii lui îi datorau loialitate numai lui, nu regelui. Acest sistem feudal a limitat în mare măsură puterea regelui, care mai devreme era aproape nelimitată, iar proprietarii marilor moşii feudale au fost înzestraţi cu puteri asemănătoare puterii regilor. Datorită noii structuri sociale care se formase complet în vest până la secolul X-XI, războaiele dintre marii moşieri feudali deveniseră obişnuite, iar situaţia era îngreunată şi mai mult de atacurile vikingilor şi maghiarilor, care se foloseau cu isteţime de relaţiile neclare. În sec. XI-XII ordinea feudală s-a răspândit tot mai mult şi la periferiile creştinismului latin. Aceste modificări substanţiale ale structurii de putere au schimbat în mod radical şi arhitectura reşedinţelor princiare. În timp ce înainte regii nu simţeau nevoia fortificării reşedinţelor lor, eventual oraşul în care se afla palatul era înconjurat de ziduri sau fortificaţii, începând din secolul al X-lea zidurile de apărare apăreau tot mai des în jurul palatelor, iar până în secolul XI, arhitectura reşedinţelor s-a îmbogăţit cu un nou element definitor, cu rol explicit de apărare: turnul. S-au răspândit două tipuri de turnuri, unul se poate numi mai degrabă turn de palat, iar celălalt, palat-turn. Se poate numi turn de palat forma în care celor trei elemente principale ale palatelor medievale timpurii construite în oraşe fortificate – sala mare, capela şi clădirea rezidenţială – li se alătura şi un turn de sine stătător. În acest caz rolul turnului era doar apărarea. Stăpânul palatului îşi păstra averea între zidurile turnului şi în caz de pericol, acesta îi servea ca ultim refugiu. Aceste turnuri nu aveau o suprafaţă foarte mare şi nu s-a pus accent pe confortul spaţiilor interioare ale acestora. Un exemplu tipic al acestui tip de palat cu turn era reşedinţa din Senlis a regilor francezi. În locul Parisului, puternic expus atacurilor vikingilor care navigau în amonte pe Sena, regii francezi au preferat încă de pe vremea lui Carol cel Pleşuv (840-877), oraşul fortificat de pe apropiatul deal Senlis, înconjurat de ziduri romane şi turnuri din secolele III-IV, în care şi-au construit palat şi capelă în onoarea Sfântului Frambourg. Hugo Capet, contele Parisului a fost ales rege al Franţei în 987 în acest palat. Soţia lui Hugo a înfiinţat şi un capitul lângă capela palatului. Lângă zidurile cetăţii, mai departe de palat s-a construit, probabil în secolul XI, un turn solid, dreptunghiular. Găsim exemple pentru asemenea turnuri de palat şi pe teritoriul Ungariei. La reşedinţa regilor maghiari, oraşul Esztergom, probabil de asemenea înconjurat cu ziduri romane, lângă palatul construit în a doua parte a secolului X, în vremea principelui Géza (972-997) şi catedrala din vremea Sf. Ştefan (997-1038), dar mai departe de acestea, în punctul cel mai uşor de apărat al cetăţii a fost construit, probabil înainte de 1079, un turn dreptunghiular, înlocuit mai târziu de unul circular. În apropierea turnului se găsea casa din piatră a comandantului militar al cetăţii. Originea acestor turnuri de palat este probabil în perioada romană. Turnuri puternice cu funcţii similare au apărut deja în vilele şi fortificaţiile romane târzii şi aceste vestigii mai existau încă în multe cazuri şi în secolele X-XI, putând servi drept model când un tip de clădire cu funcţie similară a devenit din nou necesar. Originea acestor turnuri este ilustrată foarte bine de un alt exemplu de pe teritoriul Ungariei. Cetatea Visegrád, care în secolul XI nu era reşedinţă regală, dar în timpul regilor András I. (1046-1060) şi Salamon (1063-1074) servea totuşi ocazional ca loc de cazare pentru regi, s-a

dezvoltat de asemenea dintr-o fortificaţie romană. Pe promontoriul dinspre Dunăre al fortificaţiei s-a construit aici un mare turn, în secolul al IV-lea, care a fost clădirea praetoriumului, adică a căpităniei, iar în cazul asediilor servea drept ultim adăpost pentru apărătorii cetăţii. Turnul a fost renovat şi luat în folosinţă, împreună cu zidurile cetăţii, încă înainte de 1009. În vremea regelui András al II-lea sau al lui Salamon, în interiorul cetăţii s-a construit şi un palat din piatră, indicând faptul că turnul nu era privit ca o clădire rezidenţială sau reprezentativă, ci mai degrabă ca una de apărare. Desigur, nu doar regii îşi apărau reşedinţele cu turnuri: turnuri similare, anexate palatelor, dar de sine stătătoare au apărut în secolul XI şi în cetăţile marilor moşieri feudali sau ale clerului înalt: în palatul din Xanten al arhiepiscopilor din Köln sau în cetatea conţilor din Querfurt. Pentru clasa feudală de rang inferior, aceste turnuri de palat erau înlocuite de fortificaţiile de tip motte construite lângă conace. Doar cei mai puternici domnitori îşi puteau permite ca la reşedinţa lor principală să omită în continuare în mod ostentativ construirea de turnuri. În primul sfert al secolului XI, Heinrich al II-lea (1002-1024) din dinastia saxonă a ridicat Pfalzul din Goslar, pe care succesorii din dinastia Salicilor, Heinrich al III-lea (1039-1056) şi Heinrich al IV-lea (1056-1105) l-au extins în continuare în a doua jumătate a secolului XI. Palatul, amplasat în colţul oraşului împrejmuit cu ziduri, în apropierea bisericii capitulului, urma modelele palatelor saxone din perioada carolingiană şi ottoniană: în centrul palatului se afla o sală cu două etaje, la care erau racordate apartamente de locuit şi o capelă a palatului, centrală, cu două niveluri. Faţada sălii mari de la etaj era străpunsă încă din această perioadă de un şir deschis de ferestre, amintind de faţada cu portic a palatelor romane. Faţada actuală, reconstruită în secolul al XIX-lea arată forma modificată în a doua parte a secolului XII, dar care urma sistemul din secolul XI. Însă în apropierea clădirii deschise din Goslar, Heinrich al IV-lea a construit în munţi o cetate apărată de turnuri puternice, Harzburg, care în caz de nevoie putea servi drept adăpost pentru împărat şi era un loc potrivit pentru păstrarea în siguranţă a vistieriei şi a bijuteriilor coroanei. Regii normanzi, învingători ai anglo-saxonilor în aceeaşi perioadă, au construit o reşedinţă dublă, asemănătoare din anumite puncte de vedere, în centrul noii lor ţări. William Cuceritorul şi fiul lui, William al II-lea au construit la Londra două dintre cele mai importante clădiri rezidenţiale ale regilor englezi din evul mediu: palatul din Westminster şi turnul Londrei, White Tower. În acest caz însă, palatul deschis a fost construit în afara oraşului, iar fortificaţia în interiorul acestuia. Ţara nou cucerită şi capitala sa, împrejmuită de ziduri romane puternice reprezenta mai degrabă pericol decât siguranţă pentru regii normanzi. Din acest motiv, reşedinţa deschisă, reprezentativă a fost construită în afara zidurilor oraşului, în locul unui fost conac regal saxon, lângă abaţia Westminster, unde şi-a găsit odihna veşnică Eduard Confesorul, care l-a desemnat pe William Cuceritorul drept succesorul său, asigurând astfel legitimitatea normanzilor pe tronul Angliei. Centrul palatului a fost mai monumental decât orice altul din istorie: o sală pe un singur nivel, cu dimensiunile 73,2 m x 20,6 m: Westminster Hall, finalizat în 1099. Pereţii acestuia mai dăinuie şi azi, în cadrul clădirii gotice construite ulterior. Turnul Londrei, care avea menirea de a asigura loialitatea oraşului şi de a apăra bogăţiile regelui, a fost construit la celălalt capăt al Londrei, în colţul zidurilor romane ale oraşului, la malul Tamisei. Construcţia acestuia a început încă pe vremea lui William Cuceritorul în jurul anului 1077, dar a fost finalizat doar sub domnia succesorilor săi, în primii ani ai secolului XII. Acest turn a fost o construcţie deosebită, fiindcă pe lângă funcţiile obişnuite defensive ale turnurilor, acesta includea şi un palat în toată regula. Uriaşul bloc, cu bază pătrată, a fost împărţit prin pereţi despărţitori în sală mare, spaţii de locuit, capelă şi depozite. Aici dubla funcţie a turnului şi palatului s-au reunit într-o singură clădire, care astfel se poate numi palat-turn sau turn-locuinţă. Modelul turnului din Londra a putut fi turnul construit la sediul ducilor normanzi, Rouen, de către ducele Richard I (942-996). Acesta a fost distrus, însă s-au păstrat rămăşiţe din pereţii turnului de la Ivry-la-Bataille, construit în aceeaşi

perioadă de către fratele vitreg al lui Richard, Raul d’Ivry, conte de Bayeux. Acest turn din Normandia de la sfârşitul secolului al X-lea are o structură identică cu cea a turnului din Londra, construit cu aproape un secol mai târziu. Nu numai normanzii construiau turnuri de locuit în regatul francez la sfârşitul secolului al X-lea. În regiunea Loarei, marele conte de Anjou şi Blois, Foulques Nerra (987-1040) a construit turnul Langeais înainte de 994. Clădirea aflată în ruine este un turn cu baza dreptunghiulară, cu mai multe etaje şi pereţi groşi, cu o clădire anexă proeminentă, de fapt un palat construit în forma unui turn. Acelaşi Foulques Nerra a construit între 1011 şi 1031 un alt turn cu baza de formă similară cu Langeais, într-un colţ al marii cetăţi Loche, ridicată în secolul al VIII-lea. În aceste turnuri cu baza dreptunghiulară, care cuprindeau câte o sală pe fiecare nivel, se regăseau – la fel ca la turnurile de locuit normande – sala mare, camerele de locuit şi depozitele, iar în anexă, poarta şi deasupra acesteia, capela. Turnul de locuit, care îndeplinea perfect cerinţele faţă de reşedinţa unui mare moşier feudal, a cucerit în cursul secolelor XI-XII întreaga lume creştină latină, de la Irlanda până la Ţara Sfântă, devenind simbolul sistemului feudal. A apărut şi în locuri îndepărtate ca Ungaria. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, primul turn de locuit a fost construit pe promontoriul cetăţii din Esztergom, în locul unor turnuri mai mici, de acel Béla al III-lea care a pus bazele sistemului feudal în stil occidental prin donarea unor moşii uriaşe. Spaţiul interior al Turnului Alb din Esztergom, cu bază pentagonală, este despărţit în două de un perete, la fel ca în turnurile de locuit normande, iar în faţa intrării originale a acestuia s-a construit şi o clădire-anexă proeminentă. Însă turnul de locuit din Esztergom nu a fost finalizat în această formă, deja depăşită la vremea la care el a fost terminat. După 1196, fiul lui Béla al III-lea, Imre a construit în jurul Turnului Alb din Esztergom una dintre cele mai moderne reşedinţe din vremea lui: un impozant palat-cetate.

4. Palate-cetate şi palate orăşeneşti în secolele XII-XIII În secolul XI, Europa a început să se dezvolte într-un ritm impresionant. Cauza principală a acestui fenomen putea fi pusă pe seama unei schimbări climatice favorabile, într+o climă mai caldă, favorabilă producţiei agricole. Acest efect a fost multiplicat de întărirea puterii statale, rărirea atacurilor din exterior şi aplanarea conflictelor interne. Toate acestea au înlesnit dezvoltarea oraşelor, a meşteşugurilor şi a comerţului, astfel că dezvoltarea tehnicii a luat avânt şi a devenit posibilă răspândirea universală a noilor invenţii. Spre sfârşitul secolului a început creşterea demografică, definitorie şi în următoarele două secole. Averea latifundiarilor a crescut în valoare, deoarece populaţia crescândă a reuşit să cultive mai eficient o suprafaţă mai mare de pământ. În plus, din veniturile obţinute pe urma pământurilor, latifundiarii au putut procura mărfuri mai ieftine şi de mai bună calitate de la meşteşugarii şi negustorii care activau în număr tot mai mare în oraşe. Avântul luat de comerţul la distanţă şi războaiele cruciate care au început spre sfârşitul secolului au deschis orizonturile unor mase largi spre Bizanţ şi Orientul Mijlociu care au păstrat la un nivel mult mai înalt cultura antică. Acest factor a fost deosebit de important pentru regii occidentali care au trebuit să concureze cu împăratul bizantin şi cu sultanii musulmani în încercarea de a oferi o reprezentare demnă a puterii lor. Astfel, în arhitectura palatelor europene din secolele XII-XIII, luxul a ajuns în prim plan în domeniul condiţiilor de locuit şi al reprezentaţiei. Desigur, nici tradiţiile adânc înrădăcinate ale trecutului nu au dispărut fără urmă. Cetatea şi puterea erau deja sinonime în Europa şi turnul s-a păstrat ca fiind cea mai pregnantă exprimare a acestui fapt. Copiile turnurilor de locuit din secolul anterior au dominat întregul secol XII şi au apărut ocazional şi în secolul al XIII-lea. Însă aceste turnuri au luat forme tot mai diverse, segmentarea interioară şi exterioară devenind tot mai ornamentată. Cea mai importantă schimbare a perioadei a fost însă apariţia unui nou tip de clădire, căruia i se potriveşte cel mai bine denumirea de palat-cetate. În secolele anterioare, palatul era fie o clădire rezidenţială nefortificată căreia i se asocia eventual un turn de apărare de sine stătător, fie – ca în cazul turnurilor de locuit – turnul şi funcţia rezidenţială-reprezentativă erau reunite într-o singură construcţie. În palatele-cetate ale secolelor XII-XIII însă toate tipurile de spaţii ale fortificaţiei şi ale palatului: turnul, sala mare, apartamentul de locuit, capela, spaţiile oficiale şi administrative au fost reunite într-o singură construcţie coerentă, dar clar segmentată. Acest tip putea să se dezvolte din mai multe direcţii. La reşedinţa sa din Senlis, regele francez Ludovic al VI-lea (1108-1137) a anexat clădirile sălii mari, ale spaţiului de locuit şi ale capelei la turnul din secolul XI, situat departe de palatul carolingian. Contemporanul şi rivalul său, ducele Normandiei Henric I (1106-1135) a construit un turn de locuit în imediata vecinătate a complexului sală-capelă-clădire rezidenţială a palatului din Caen, care înainte nu avea turn. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, împăratul Frederic Barbarossa (1152-1190) a construit în Germania un şir întreg de palate-cetate: cetăţile Nimwegen, Kaiserswert, Frankfurt, Wimpfen, Gelnhausen, Nürnberg, Eger (Cheb) erau toate compuse dintr-unul sau mai multe donjoane, sala mare, apartamente rezidenţiale şi capelă. Modelul acestora a fost urmat şi de palatul-castel din Praga al principilor cehi, construit în secolul al XII-lea. În Ungaria, la Esztergom, turnul de locuit, a cărui construcţie a fost demarată de Béla al III-lea (1172-1196) în colţul sudic, bine fortificat al cetăţuii, a fost completat de fiul său, regele Imre (1196-1204) cu o capelă în stil gotic timpuriu şi o sală mare monumentală, la sfârşitul secolului XII – începutul secolului XIII. După darea în folosinţă a noilor corpuri de clădire, în 1198, regele a dăruit arhiepiscopului vechiul său palat nefortificat din interiorul cetăţii. Structura palatului-cetate din Esztergom nu are analoage nici în Germania, nici în Europa Occidentală. Curiozitatea acestuia este că spaţiul de locuit a fost amplasat aici în turnul de locuit, iar capela este anexată turnului şi nu sălii mari, respectiv că

sala mare a fost amplasată într-o curte interioară delimitată de spaţiul rezidenţial. Acest fapt a condus la construirea ulterioară, în secolul al XIII-lea, a altei capele, lângă sala mare. Cea mai apropiată analogie pentru structura cetăţii din Esztergom o oferă faimoasa cetate ioanită Margat, construită între 1187 şi 1204 pe teritoriul ducatului Antiochiei. Poate că analogia nu este deloc întâmplătoare, având în vedere relaţiile familiale puternice cu Antiochia ale familiei regale maghiare şi interesul politic al acesteia pentru Antiochia, care în 1218 a condus la campania cruciată a lui András al II-lea, în cursul căreia regele maghiar a vizitat Margatul şi a făcut o donaţie în favoarea cetăţii. În Ţara Sfântă, cavalerii europeni au putut face cunoştinţă cu arhitectura fortificaţiilor antice târzii, bizantine şi arabe. Pe aceste teritorii a supravieţuit forma pătrată, cu turnuri la colţuri a castrumurilor romane, care la continuatorii din evul mediu timpuriu s-a asociat frecvent cu palate cu curte interioară închisă. Această formă de cetate a fost preluată de cavalerii ioaniţi încă de la mijlocul secolului al XII-lea la fortificaţiile lor din Ţara Sfântă. La cetăţile Coliath şi Arima se observă doar forma de fortificaţie în stil bizantin, de formă pătrată, prevăzută cu turnuri cu baza pătrată la colţuri şi la mijlocul zidurilor, dar la cetatea Belvoar, construită între 1168 şi 1188 se pot regăsi şi aripile de clădire care înconjoară complet curtea interioară închisă. Această formă de cetate cu baza regulată a fost urmată în al treilea sfert al secolului XII la construirea cetăţii din Burgundia, de la Druyes-les-Belles-Fontaines a unui conte de Nevers care fusese înainte în Ţara Sfântă, deşi cea din urmă avea turnuri circulare la colţuri. În scurt timp, acest tip de cetate a devenit foarte popular pe teritoriul Franţei. Regele francez Filip August, care de asemenea a văzut cu ochii lui Ţara Sfântă, a construit în 1202 cetatea Louvre în Paris după acelaşi model, dar cu toate turnurile circulare şi un donjon circular amplasat în mijlocul curţii cetăţii. Fortificaţia, la care (Sfântul) Ludovic al IX-lea (1226-1270) a adăugat două aripi de palat, nu era o adevărată reşedinţă: a fost construită pentru ca pe lângă palatul nefortificat amplasat în centrul Parisului, pe insula Cité, regele să deţină şi o cetate în capitală. Aceasta nu era importantă doar din motive de securitate, ci avea şi un important rol ideologic. Turnul cetăţii Louvre a fost privit ca simbolul sistemului feudal în Franţa medievală. În acelaşi timp, palatul Cité reprezenta tipul străvechi al palatelor orăşeneşti. Un donjon circular, construit de Ludovic al VI-lea reprezenta nucleul palatului, la care se alătura Saint-Chapelle cu două etaje, construită de Sfântul Ludovic, precum şi sala mare, a cărei formă finală – cu două niveluri, pe nivelul inferior cu patru nave şi arcadă din piatră, iar la etaj cu două nave şi arcadă din lemn – a fost dată de Filip cel Frumos în jurul anului 1300. Contraforturile sălii de la etaj erau decorate cu o galerie de statui reprezentând regii francezi. Sala mare şi capela erau legate între ele cu o galerie pe două niveluri, la care se ajungea pe o scară ornamentală deschisă. Lângă sala mare se găsea o aripă de locuit şi o grădină înconjurată de peridrom. Regele englez Henric al III-lea (1216-1272) şi-a transformat palatul din Westminster după modelul palatului Cité din Paris. Hall-ul din secolul XI a fost completat încă în a doua jumătate a secolului XII cu o aripă de locuit de către Henric al II-lea (1154-1189). Henric al III-lea a transformat aceste clădiri în stil gotic şi le-a îmbogăţit cu splendida capelă Sf. Ştefan, cu două etaje. A urmat modelul parizian al Luvrului şi la extinderea Tower-ului. Turnul de locuit a fost extins cu o aripă de palat: o sală mare şi apartamentele regelui şi reginei, formate din câte două camere (salon şi dormitor), întregul ansamblu fiind împrejmuit cu un sistem de ziduri cu turnuri circulare. După modelul Luvrului şi al Tower-ului s-au construit în secolul XIII în Franţa, iar apoi la sfârşitul secolului în Anglia o serie de cetăţi regulate, cu bază pătrată şi turnuri circulare la colţuri, atât de către regi, cât şi de către persoane private. După părăsirea Lateranului în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, palatele papale din Vatican, Orvieto, Viterbo şi Anagni erau asemănătoare cu palatele regale orăşeneşti nefortificate din Europa Occidentală. Aceste ansambluri de clădiri erau anexate la catedralele oraşelor şi pe lângă apartamentele de locuit cuprindeau mai multe săli mari cu două niveluri,

care îndeplineau necesităţile de funcţionare ale complicatei administraţii papale. Elemente reprezentative importante ale acestor palate au fost scările ornamentale mari, deschise, care conduceau de la piaţa publică din faţa catedralei la sălile de recepţie de la etaj şi uneori asigurau acces şi spre terase şi grădini suspendate. În sudul Italiei şi în Sicilia, împăratul Frederic al II-lea (1212-1250) şi-a creat statul înfloritor în prima jumătate a secolului XIII. Reşedinţa principală a lui Frederic era palatul orăşenesc din Palermo, preluat de la predecesorii săi normanzi. Această clădire nefortificată era înconjurată de grădini vaste, după model arab, ornate cu pavilioane. În acelaşi timp, la reşedinţele sale din provincie, Frederic prefera forma de palat-cetate în stil gotic, cu baza regulată şi curte interioară înconjurată de clădiri, pe care a cunoscut-o probabil şi el în Ţara Sfântă. Cetăţile din Catania, Syracusa, Trani, Bari, Brindisi, Gravina, Gioia del Colle, Lagopesole aveau baza dreptunghiulară, iar Castel del Monte a fost construit pe o bază în formă de octogon regulat. Palatele-cetate cu baza regulată, dreptunghiulară au început să fie folosite şi la reşedinţelor regale din Europa Centrală în secolul al XIII-lea. Cel mai timpuriu şi mai deosebit dintre acestea este cel din Óbuda a regilor maghiari. Construcţia cetăţii a început probabil sub domnia lui Béla al IV-lea (1235-1270), care şi-a mutat reşedinţa din Esztergom în acest loc înainte de năvălirea tătarilor, iar în 1249 şi-a dăruit palatul din Esztergom arhiepiscopului. Cetatea Óbuda a fost construită în afara oraşului, pe domeniile prepoziturii din Óbuda. Cele patru aripi ale cetăţii cu bază pătrată înconjurau o mică curte interioară. Singurul turn al cetăţii, pătrat la bază şi octogonal în partea superioară a fost construit deasupra porţii principale în stil gotic, în mijlocul aripii nordice. Din cele două capete ale aripii estice ieşea în relief capela, respectiv absida poligonală a unei săli prevăzute cu încălzire sub pardoseală (probabil o baie). Apărarea cetăţii era asigurată de un zid de împrejmuire fără turnuri şi un şanţ uscat lat, cu pereţi zidiţi. În Óbuda a existat şi mai devreme un palat regal, probabil în centrul oraşului împrejmuit cu ziduri romane, lângă biserica prepoziturii Sf. Petru. Acest palat orăşenesc era probabil utilizat şi în secolul al XIII-lea: doar aşa se poate justifica dimensiunea redusă a noului palat-cetate în stil gotic şi absenţa sălii mari din acesta. Cetatea din Óbuda putea fi unul dintre elementele unei reşedinţe duble asemănătoare Luvrului din Paris şi Tower-ului din Londra, al cărei pereche, palatul orăşenesc nu a fost încă descoperit arheologic. Celălalt mare domnitor al Europei Centrale din secolul XIII, regele ceh şi ducele austriac Ottokar Přemysl II. (1253-1278), a construit în a doua jumătate a secolului un şir de cetăţi cu baza regulată în provinciile supuse lui. Acestea – Kadaň şi Chrudim în Cehia, respectiv Wiener Neustadt şi Viena în Austria – nu sunt exemple ale tipului de palat-cetate cu curte interioară, reprezentat de cetatea din Óbuda, ci mai degrabă pot fi considerate cu baza regulată datorită structurii cu patru turnuri la colţuri. Însă la alte cetăţi ceheşti, cu baza mai puţin regulată, ca Písek, Zvíkov sau Houska, acesta din urmă construit mai târziu, în jurul anului 1300, se regăseşte deja curtea interioară închisă, înconjurată de aripile palatului. Aceste cetăţi cuprindeau mai multe apartamente rezidenţiale, pe lângă sala mare şi capelă. Acestea se compuneau din trei unităţi: sala de recepţie, respectiv salonul şi dormitorul care se deschideau în cele două părţi ale sălii, respectiv, în unele cazuri, apartamentul privat format dintr-unul sau mai multe încăperi suplimentare, în completarea dormitorului. Asemenea apartamente bine compartimentate s-au construit şi în cetatea montană Bezdez, de formă complet neregulată. Aceste cetăţi ale lui Ottokar reprezintă vârful condiţiilor de locuit ale acestei perioade şi prefigurează pretenţiile crescânde de lux ale palatelor europene din secolul al XIV-lea.

5. Palate gen cetate şi cetăţi gen palat în secolele XIV-XV În secolele de început a evului mediu, puterea regelui se sprijinea întotdeauna pe puterea militară brută a gărzii sau vasalilor săi, loialitatea acestora fiind asigurată de autoritatea regelui. În evul mediu târziu, autoritatea şi puterea fizică au făcut loc unei noi puteri: banii. Datorită masivei dezvoltări demografice şi economice din secolele XII-XIII, pe întregul continent s-au înmulţit şi au crescut oraşele, a înflorit industria şi comerţul. Însă pentru susţinerea producţiei din oraşe era nevoie de ordine şi pace. Cineva trebuia să ţină în frâu cavalerii prădători şi pe moşierii feudali care vedeau în oraşe şi locuitorii acestora doar prada care poate fi taxată şi jefuită. Oraşele erau dispuse să plătească pentru a-şi asigura securitatea şi principii şi-au asumat rolul de apărători. În secolul XIV, majoritatea veniturilor domnitorilor europeni erau venituri financiare, producerea şi administrarea cărora ar fi fost imposibilă fără oraşe şi orăşeni. Este uşor de înţeles deci că experţii, originari în general din oraşe, au primit un rol tot mai accentuat în gestionarea problemelor economice şi juridice în curţile regale. În plus, rolul iniţial al nobilimii, purtarea războaielor, s-a transformat tot mai mult. Câteva mari bătălii: Morgarten (1315), Crésy (1346), iar apoi armele de foc care au apărut în cursul secolului şi s-au răspândit în secolul XV au arătat în mod clar că armatele tradiţionale ale cavalerilor feudali nu aveau nicio şansă în faţa marilor armate de mercenari profesionişti. Ori pentru o armată de mercenari era nevoie de bani. Mulţi bani. Puterea banilor şi influenţa oraşelor a transformat formele exterioare ale puterii regale, inclusiv arhitectura reşedinţelor acestora. Banii oferă posibilitatea luxului, iar pentru deţinătorii de bani singura autoritate este reprezentată de banii materializaţi în lux. Astfel, una dintre principalele funcţii ale reşedinţelor regale, reprezentarea vizuală a puterii, în secolele evului mediu târziu a devenit posibilă în primul rând prin etalarea luxului. Regii concurau prin construirea de apartamente divizate în tot mai multe încăperi, mobilate opulent, fântâni decorative încântătoare, grădini paradisiace, capele pline de obiecte de artă, trezind admiraţia şi respectul oaspeţilor şi supuşilor. Exercitarea practică a puterii: justiţia, eliberarea de documente, administraţia financiară se concentrau în reşedinţa tot mai stabilă a curţii regale, unde trebuia asigurat spaţiul corespunzător pentru aceste activităţi: săli de judecată, cancelarie, arhivă, trezorerie, monetărie. De asemenea, trebuia asigurată cazarea personalului curţii, care număra deja mai multe sute de persoane. Pe lângă noile necesităţi, existau şi anumiţi factori care jucau un rol tot mai restrâns în amenajarea reşedinţelor regale. Astfel, apărarea a devenit un factor tot mai neimportant. Pentru armatele de mercenari bine instruiţi şi bine plătiţi. o cetate feudală de tip vechi nu mai reprezenta un obstacol serios. Armatele profesioniste trebuiau înfruntate cu fortificaţii pe măsură. În Italia, patria armatelor de mercenari, în secolul XV se naşte un nou tip de clădire: fortăreaţa, a cărei apărare şi asediu sunt lăsate deopotrivă pe seama mercenarilor şi tunurilor, însă fortăreaţa nu mai este locuinţă şi centru al proprietăţilor nobilimii, ca în cazul cetăţilor medievale. Reşedinţele domneşti nu mai sunt baze militare, ci centrele oficiilor şi ale opulenţei, ale culturii şi artelor. Însă pentru reprezentarea acestora s-a creat o imagine idealizată, ca de poveste, a lumii cavalereşti din secolele precedente. Romanele cavalereşti, gustate în mediile tot mai cultivate ale curţilor regale, au încetăţenit imaginea romantică a cavalerilor care trăiau în castele cu multe turnuri şi luptau pentru idealuri nobile, lucru care de fapt nu avea multe în comun cu realitatea crudă şi sângeroasă a secolelor anterioare, dar a creat exemple de urmat pentru lumea mai civilizată a perioadei în care s-au născut. Unele cercuri de intelectuali din Italia s-au delimitat şi mai radical de cruzimea vremurilor apuse şi şi-au creat propria lume de poveste – umanismul –

prin cercetarea şi reinterpretarea culturii antice. Lumile virtuale create de literatură au devenit decorul vieţii cotidiene şi a apărut cerinţa ca reşedinţele regale să recreeze prin arhitectura lor lumea idealizată a epocii cavalerismului sau a antichităţii. Acesta a fost contextul în care au fost construite castelele în stil gotic târziu din occident, respectiv vilele şi palatele orăşeneşti renascentiste din Italia.

Sursa de inspiraţie pentru cultura la curte a evului mediu târziu a fost Franţa secolului al XIV-lea. Marile construcţii de palate în Paris ale noii dinastii regale Valois: Filip al VI-lea (1328-1350), Ioan al II-lea (1350-64) şi Carol al V-lea (1364-1380) au reprezentat modele pentru toate curţile domneşti din Europa. În apropierea Parisului, în pădurea Vincennes a fost construit un nou castel. Nucleul clădirii era un turn de locuit care la exterior amintea de formele din secolele XII-XIII, însă în interior cuprindea încăperi amenajate opulent: apartamentele private ale regelui şi prinţului moştenitor, formate din mai multe încăperi mai mici şi mai mari. În curtea exterioară încăpătoare, împrejmuită de turnuri zvelte se găsea palatul de dimensiuni generoase care asigura spaţiu suficient pentru curteni. Aici s-a construit, la sfârşitul secolului al XIV-lea, capela uriaşă care mai există şi azi. Cetatea pariziană din secolul XIII, Luvrul, a fost transformată de Carol al V-lea într-un superb palat. Turnurile zvelte construite peste turnurile de cetate originale, pădurea de hornuri şi ornamente aurite care rupeau linia acoperişului, uriaşele ferestre cu şprosuri şi cvadrifolii care străpungeau pereţii, balcoanele închise dizolvau masa sumbră a vechii cetăţi într-un mod jucăuş. Amenajarea interioară a palatului poate fi reconstituită pe baza operei biografului lui Carol al V-lea, Christine de Pisan. În aripa sudică a clădirii a fost amplasată marea capelă, iar cea vestică era o aripă reprezentativă formată dintr-o sală mai mare şi una mai mică. Apartamentele regelui şi reginei ocupau aripa nordică. Apartamentul reginei ocupa etajul întâi, iar cel al regelui, etajul al doilea. În centrul ambelor apartamente se găsea un salon, accesibil pe scara în spirală, ornamentată, care se deschidea din curte. Pe o parte a salonului se găseau sălile apartamentului public, unde se desfăşura viaţa de zi: aici erau primiţi oaspeţii, se ţineau consiliile. Pe cealaltă parte a salonului se deschideau camerele apartamentului privat (dormitorul). Aici o altă scară în spirală, mai mică, făcea legătura între etajul regelui şi cel al reginei. În vecinătatea apartamentului privat al regelui, la etajul doi al aripii estice a fost amenajat apartamentul mai simplu al moştenitorului tronului, format dintr-un singur şir de camere. Din aripa nordică a palatului un pod privat conducea peste şanţul cetăţii în grădini. La începutul secolului al XIV-lea, papii care au ajuns sub tutela regelui Franţei şi-au înfiinţat noua reşedinţă la Avignon. Palatul episcopal din marele oraş din sudul Franţei a fost întins, iar apoi transformat în cel mai mare ansamblu de palate din Europa între 1305 şi 1370. Partea nordică a construcţiei, care în mare parte este intactă şi astăzi, a fost ridicată de papa Benedict al XII-lea (1335-1342). Nucleul palatului, de formă dreptunghiulară, cu curte interioară, turnuri la colţuri şi ziduri cu metereze aminteşte de cetăţile secolului al XIII-lea, la fel ca turnul de locuit al papei care se extinde în afară din dreptunghiul palatului: Turnul Îngerilor. În aripa nordică a clădirii se găsea capela, în cea vestică apartamentele personalului elegant al curţii, iar în cea sudică apartamentele pentru oaspeţi. Aripa estică a palatului, cu vedere spre grădină, cuprindea pe ambele etaje câte o sală mare. La acestea era legată dinspre nord bucătăria, în centru câte o capelă mai mică, iar dinspre sud, apartamentul papal. Centrul apartamentului, camera papei, se găsea în turnul de locuit. Papa Clemente VI (1342-1352) a început să amenajeze în jurul turnului de locuit apartamentul privat, separat de apartamentul public. El a construit Tour de la Garde-Robe, conectat la Turnul Îngerilor, la etajul căruia se găsea o cameră interioară a papei, decorată cu fresce, iar la nivelul inferior, o baie. Mai târziu, papa Urban V (1362-1370) a extins în continuare apartamentul privat cu o clădire cu curte centrală, anexată la partea estică a Turnului Îngerilor, construită în colţul grădinii, care a fost numită La Roma. În curtea închisă a acesteia se ridica o superbă fântână arteziană, legată de

un şir de arcade, iar la etaj se găseau camere de locuit şi saloanele şambelanilor de serviciu. În partea vestică a apartamentului papal, în curtea exterioară a palatului se găseau oficiile curiei şi marea sală de recepţie care la început era amenajată în clădirile palatului episcopal. Acestea au fost transformate de Clemente VI la forma actuală: la etajul inferior al aripii sudice a amenajat sala de audienţe cu două nave, iar la etaj marea capelă cu o navă. Încăperile cu forme complicate ale oficiilor şi cancelariilor au fost amplasate în aripa vestică, lângă intrarea principală. Palatele şi turnurile de locuit pitoreşti, reşedinţele de formă regulată, dreptunghiulară, cu curte interioară ale regilor Franţei şi ale papilor din Avignon au fost copiate peste tot în Europa în a doua parte a secolului XIV şi în secolul XV. Tipul cu bază regulată a fost urmat în Italia de palatele familiei Visconti din Pavia (1361), Este din Ferrara (1385) şi Gonzaga din Mantova (1395), în Scoţia de palatul lui Iacob I din Linlithgow, palatele din Perpignan ale regilor din Mallorca, iar în Ungaria, cetăţile şi palatele din Diósgyőr, Zólyom, Tata şi Visegrád ale lui Lajos I şi Zsigmond. Acest tip de palat-cetate a fost preferat şi ca reşedinţa privată a multor duci şi baroni francezi şi englezi. Şi mai populare decât palatele-cetate cu baza regulată au fot însă „donjoanele de lux” între constructorii privaţi din Vestul Europei, dar acestea erau îndrăgite şi de constructori regali, însă în aceste cazuri erau utilizate în cadrul ansamblurilor de palate de dimensiuni mari care reuneau la un loc mai multe stiluri arhitectonice, de exemplu clădirea rezidenţială cu curte interioară, clădirea sălii mari, capela de sine stătătoare. Cetăţile şi reşedinţele din Karlstein, Točníki şi Praga ale împăratului Carol al IV-lea şi ale fiului său, regele Venceslav al IV-lea, cetatea din Visegrád a lui Carol Robert, palatul-cetate din Buda al prinţului István de Anjou şi al regelui Zsigmond, palatele-cetate din Mallorca şi Malbork aveau toate ca element central unul sau două donjoane sau turnuri de locuit reprezentative, eventual clădiri care aminteau de turnurile de locuit, dar erau mai degrabă palate-turn. Papii reveniţi în Italia au urmat modelul din Avignon: la cetatea din Montefiescone a lui Urban al V-lea, din mijlocul secolului al XIV-lea, la fel ca un secol mai târziu, la Palazzo Venezia din Roma al papei Paul al II-lea (1464-1471), sau la palatul din Vatican extins la sfârşitul secolului al XV-lea de Alexandru al VI-lea. Însă pentru construcţia de palate din Italia din a doua jumătate a secolului XV nu mai era caracteristic acest tip de clădire cu turnuri. Caracterul de palat tradiţional ca formă: dreptunghiular, cu curte interioară nu era dat de turnuri şi metereze medievale, ci segmentarea după model antic a faţadei: frize, pilaştri, cadre clasice. Acestea caracterizează reşedinţa din Vatican al papei Nicolae V (1447-1455), dar cu atât mai mult palatul din Pienza al lui Pius al II-lea (1458-1462), construit conform celor mai moderne principii renascentiste în piaţa centrală remodelată de el a oraşului său natal din Toscana. Sălile palatului dreptunghiular sunt amplasate în jurul curţii interioare cu arcade. De pe faţada din spate, întreruptă de o loggie de două etaje, se puteau admira minunata privelişte către Monte Amiata, precum şi plantele din grădina suspendată de la baza palatului. Ducele de Urbino, Federico da Montefeltro, aflat în serviciul papei, şi-a construit la Urbino, după 1450, un palat renascentist care concura cu cel al papilor. Nucleul acestuia este de asemenea o curte dreptunghiulară cu arcade, în jurul căreia se găseau camerele membrilor anturajului şi ale oficiilor, precum şi marea sală de recepţie. Apartamentele ducelui şi ducesei se găseau separat, pe cele două părţi ale unei grădini suspendate, astfel încât din camerele şi loggiile lor să aibă o frumoasă privelişte către peisajul deluros. Ducele, care s-a ridicat de la rangul de căpitan al mercenarilor, şi-a scos în evidenţă propriul apartament din masa în stil antic a clădirii prin două turnuri de cetate zvelte, prevăzute cu balustradă. Dincolo de Alpi, primul care s-a arătat receptiv la însuşirea culturii renascentiste – datorită soţiei originare din Italia – a fost regele Ungariei, Matei Corvin, în anii 1470-80. Aşa cum la curtea regelui se amestecau idealurile cavalereşti ale evului mediu târziu occidental şi umanismul italian, aşa se amestecau stilul gotic târziu şi cel renascentist în palatele sale din

Visegrád şi Buda, realizând o bogăţie cu totul deosebită, incluzând toate frumuseţile reprezentate de cultura de curte din evul mediu târziu european.