Bumbac de z ă pad ă

Se spune că oamenii ce au imaginaţie sunt binecuvântaţi de zei. Că ei pot să-şi creeze un refugiu în mintea lor şi să-l controleze după bunul plac. Însă nu este aşa. Un actor de kabuki1 nu interpretează un personaj, căci el însuşi este personajul. Stampele nu sunt proiecţii ale realităţii, ci a ceea ce vede cel ce le crează. Un scriitor nu-şi făureşte personajele- trăieşte în lumea lor. Şi nici măcar un sculptor nu întruchipează realitatea celor mulţi, ci a sa. Lucrurile sunt reale şi ireale în acelaşi timp. Realitatea mea nu este a ta iar ceea ce simţi nu am cum să simt şi eu. Nu se numeşte atunci aceasta o alterare a spaţiului şi a timpului, o inflorire a ceea ce ar trebui să fie adevăr ? Ori poate chiar însăşi aceste cuvinte denaturează adevărul…meiko ryo În acel ungher întunecat era nemaipomenit de frig, iar aerul rece şi impregnat cu un teribil miros de mucegai făcea ca nările să mi se lipească una de alta. Nu aveam nici o idee cum ajunsesem acolo, şi, de fapt, nici nu prea ştiam unde mă aflam, căci negura ce-mi împânzea calea nu mă lăsa să văd nimic, nici măcar propriu-mi trup, picioarele a căror tălpi le simţeam lipite de podeaua rece ca gheaţa, însă a căror sunet provocat de reflexul de a mă feri de ceva invizibil nu-l auzeam. Mi-era teamă şi aproape că realizam cum sângele îmi circula prin corp. Ştiam când muşchiul inimii se contracta. Ştiam când expiram. Ştiam că pupila mi se dilată pentru a se acomoda cu întunericul. Dar, blocată în propriu-mi trup, eram incapabilă în a atinge realitatea. La câţiva paşi era o un hău. O fundătură. Ori nimic.

Continuam să bâjbâi nesigură prin întunecimea aceea densă, fără a-mi da seama dacă înaintam cu adevărat, fiindcă îmi simţeam sufletul apăsat de o groază cumplită. Răsuflarea a început să-mi devină din ce în ce mai abruptă, fără ritm. Am încercat să mă liniştesc. Am încercat să-mi spun că totul va fi bine şi chiar să închid ochii pentru a-mi făuri un alt univers. Prea târziu! Acel ceva mă prinsese de încheietură şi acum mă strângea cu putere. Pentru prima oară, însă, reuşeam să aud fâşâitul pielii mele sub acea prinsoare. Nu era o închipuire! Tot era cât se poate de real. Aşa că singurul lucru ce-mi rămânea de făcut era să strig după ajutor, sperând că strigătul va fi adevărat şi pentru altcineva.

-Ajută-mă! Ajută-mă. Te rog… Ajută-mă… A-ju-tă-mă…O mişcare bruscă a făcut ca totul să se învârtă în jur. Atât de repede şi atât de

brusc încât, fără să-mi dau seama cum, m-am trezit privind în ochi o femeie îngrozită, a cărei păr răvăşit şi fără pic de luciu i se revărsa peste chipul palid, umezit de lacrimile ce-i ţâşneau din ochi. Apoi, în partea stângă, umerii laţi ai unui bărbat îmbrăcat într-un haori2 peticit. Am continuat să-i privesc fascinată, uimită de simplitatea cu care, doar privindu-i, teama se risipea precum ceaţa ce se ridică la amiază din măruntaiele munţilor. După puţin timp braţul femeii din oglinda i-a cuprins spatele şi pe dată palma mea a simţit căldura unor muşchi tensionaţi. Într-o fracţiune de secundă mâna mea era jos, pe futon3.

Eu eram femeia din oglindă. Şi el era…

1 Kabuki- teatru tradiţional japonez în care joacă doar bărbaţi; a apărut în secolului XVI, fiind jucat la început şi de femei. Prezenţa femeilor a fost interzisă la scurtă vreme.2 Haori- jachetă scurtă, din mătase, purtată peste kimono.3 Futon- saltea ce ţine loc de pat.

-Yuuji4-san5! Îmi pare nespus de rău pentru deranjul pe care l-am provocat! Nu mi s-a întâmplat nimic. Doar un teribil coşmar…V-am chemat fără rost. Cred că acum totul e în regulă şi puteţi pleca. Nu vreau să deranjez nici unul din servitorii noştri pentru un motiv atât de prostesc. Vă rog să plecaţi- fără a menţiona nimic nimănui. Un asemenea fapt neînsemnat nu merită spus, am încuviinţat eu, încercând să par cât mai degajată, însă fermă. Dar adevărul era că mi-era teamă, că eram tulburată de cele întâmplate. Nu, nu pentru că mă tocmai mă trezisem din lumea căreia mă dedicasem din ce în ce mai mult cu trecerea anilor, în care îmi petreceam, sub formă de himeră, ceea mai mare parte din zi sau din noapte, ci pentru că încremenisem la gândul că cineva ar putea realiza aceasta.

Şi timpul se scursese altfel pentru mine. Şi aveam douăzeci de ani. Şi nu trăisem în această realitate nici măcar jumătate din ei. Când mă gândeam la acest lucru mă cu-prindea neliniştea. Aşa că renunţam a mă gândi, a mai încerca să fac ceva pentru a opri asta, şi mă cufundam în delirurile mele de zi cu zi. Parcurgeam în mijlocul camerei zeci şi zeci de cercuri de paşi, şi cu cât mergeam mai mult, cu atât simţeam că mă mişc mai puţin şi că mă adâncesc în lumea mea. La un moment dat îmi dădeam seama că se întunecă, ori că e deja noapte, ba chiar că soarele răsărise deja. În acele clipe, vreme de câteva secunde, mă simţeam teribil de dezorientată, deoarece cele două universuri se ciocneau unul de altul şi se contopeau într-unul singur, în care nimic nu mai părea să fie real ori ireal. Încercam să revin la realitate dar continuam inconştient să mă plimb în cercuri. Apoi îmi doream să fac ca totul să înceteze şi începeam să-mi imaginez ceva. Orice aş fi încercat, era cu neputinţă. Era un cerc vicios, nişte spirale fără sfârşit din care nu puteai scăpa. Uneori mă gândeam că aş putea cere ajutorul cuiva. Apoi concluzionam că ce rost are a-l cer, de vreme ce nimeni nu poatea să înţeleagă ceea ce trăiam eu, ceva ce era imposibil de zis, simţit, ori de aşternut în cuvinte. Ceva era în neregulă cu mintea mea. Ceea ce nu înţelegeam era ce anume, fiindcă nu ştiam ceea ce ar fi fost normal. De aceea, pentru că nu aveam o soluţie aici, mă abandonam lumii mele. Auzeam zgomote, simţeam mirosuri, atingeri şi vedeam fragmente de viaţă, însă doar ca simplu observator, nu luând parte la ele. Şi aşa am auzit sunetul unui bol din ceramică aşezat pe podea, am simţit mirosul orezului şi am zărit pentru câteva fracţiuni de secundă chipul estompat al servitorului. Iar apoi gustul amar al ceaiului şi senzaţia de arsură ce mi-o provoca în gât. Cu aceasta începea ziua mea şi, atunci când uşa glisantă se lovea de cadrul de bambus, mă întorceam în încăperea întunecată tocmai la timp pentru a-mi întâmpina maestrul ce venise să mă instruiască la mânuirea sabiei. Astfel, începeam să mă lupt cu îndârjire, şi de fiecare dată, oricât de mult s-ar fi străduit adversarul, eu câştigam. În fond, era jocul meu, nu este aşa? Cu fiecare adversar pe care îl doboram respiraţia îmi devenea mai grea, muşchii mai încordaţi şi concentrarea mai intensă. Mă confruntam cu aceeaşi adversari, a căror chipuri nu le vedeam mereu, căci ceea ce era important era lupta. Toţi aveau acelaşi tip de hakama6 şi aceleaşi kimono-uri7 albe, toţi aveau o statură impunătoare şi siguranţă de sine.

4 Servitorii nu au nume de familie, ci îl preiau pe cel al stăpânilor, deaceea cei din urmă pot să li se adreseze cu numele mic.5 San- cel mai utilizat sufix de politeţe. Arată deobicei egalitatea şi este relativ echivalent cu „domnul/doamna”. Sugerază că între persoane nu există legături strânse deoarece acest sufix se ataşează la numele unei persoane aproape în orice context, formal sau informal (este nepoliticos să te adresezi cuiva pe prenume sau fară sufix de politeţe dacă nu există o legătură strânsă) 6 Hakama- pantalon-fustă tradiţional japonez. Purtat îndeosebi de bărbaţi7 Kimono- îmbrăcăminte tradiţională japoneză

În cele din urmă ajunsesem la ultimul adversar, care se dovedise mai priceput decât toţi ceilalţi, şi care reuşise, în mod uimitor, să-mi smulgă sabia din mână. Dar nu mă dădeam bătută. Nu. Cu mădularele încordate, anticipând mintal ceea ce urmam a face, l-am aşteptat să atace. Iar atunci el, cu îngâmfarea pasivă a unui nobil ce se ştie mai presus decât paria, însă care doreşte a părea milostiv tocmai în a-şi spori această neasemuită îngâmfare, se deplasa către mine calm, îndreptându-mi fulgerător sabia-mi spre gât, asemenea unui şarpe înveninat ce te muşcă de grumaz. Am zâmbit. Era inutil. Ca să scapi de muşcătura unui şarpe nu e suficient a fugi; trebuie să-l eviţi şi să-l calci pe cap, să-l striveşti, lăsându-l lat la pământ. Astfel, în timp ce el avea ochii adânciţi în orbite de mânie când m-am întors pe călcâie, dispărând din raza sa vizuală, eu, cu mâna pe post de lamă ori bucată de lemn, l-am lovit în ceafă, şi el s-a prăbuşit pe tatami8, în zgomot de porţelanuri sparte.

Printre bucăţi smălţuite, cu hainele îmbibate de ceai, el, servitorul, stătea în genunchi, cu creştetul lipit de rogojina din paie de orez. Oare ce se întâmplase de această slugă fusese adus în închipuirile mele? Oare de ce, cu respiraţia întretăiată şi cu şiroaie de sudoare prelingându-mi-se pe tâmple, stăteam acolo mută, în picioare, fără să-l atac? Nu ştiam. Şi-mi era ciudă că nu ştiam, că nu eram capabilă să-mi imaginez un răspuns. Pri-vindu-l absentă pe omul de la picioarele mele, deja simţeam prezenţa profesorului meu, pesemne mândru de fapta mea; şi simţeam căldura palmei lui când şi-a lipit-o de mâna care-l atacase, adresându-mi nişte vorbe intangibile.

-Eşti bine? V-am întrebat dacă vă simţiţi bine? A repetat el, cu o sticlire ciudată a ochilor.

Şi eu îl priveam. Îl priveam fără a zice nimic. Voiam să trec de partea cealaltă, să redevin himeră, însă parcă mă loveam de un zid invizibil, ce nu-mi permitea nici măcar să-l văd, spre a şti dacă e ceva de făcut; el avea o privire teribilă. Şi mâinile mi se-ncălzeau, în vreme ce, abil, Yuuji-san redevenea adversarul meu plin de iscusinţă. Cel mai bun dintre adversari- şi cel mai paria dintre toţi. El, îmi povestise mama, fusese aban-donat de-o prostituată - nici măcar o curtezană de rând- într-un ungher degradat al grajdu-rilor noastre, într-o iarnă geroasă a anului 4 Tenmei9, când prunii înfloreau şi ceaiul îngheţa în boluri. O slujnică l-a găsit scâncind de foame, cu faţa învineţită de frig. Timpu-rile erau vitregi în ţinuturile noastre. Mâncarea ne lipsea chiar şi nouă, nobililor. Miasma morţii încă mai dăinuia pregnant în nările tuturor. Ningea atunci. Ningea necontenit- ca şi în vară. Atunci ningea cu fulgi de cenuşă, acum cu zăpadă cenuşie. Erau vremuri grele în Shinano. Iar când cineva murea nici nu ştiai de să jeleşti ori să te bucuri. Moartea îţi răpea un suflet drag, dar îţi aducea în dar o gură mai puţin de hrănit. Poate din această pricină acel ghemotoc de carne vânătă nu trebuise să trăiască. Însă a trăit. Bând lapte de capră şi mai apoi fiind hrănit cu resturi, el a trăit şi a devenit mai dârz şi mai înţelept decât toţi copii servitorilor noştri. Un kami10 bun îi purtase de grijă. Mereu. Şi frigul îndurat îl călise. Dar, indiferent de ce nume i s-ar fi dat, el rămânea pe la colţuri „fiul uneia de joasă speţă ce le lua orezul de la gură bătrânilor noştrii stăpâni”. Atunci, istori-

8Tatami- rogojină împletită din paie de orez9 Anul 4 Tenmei- 1784. Sistemul calendaristic japonez tradiţional se împarte în ere, începutul uneia fiind determinat de un eveniment important. Spre exemplu, încoronarea unui împărat. Era Tenmei a început odată cu încoronarea împăratului Kokaku (1781) şi s-a sfârşi în 1789. În această era a avut loc şi Marea foamete din Tenmei. Odată cu erupţia vulcanului Asama (1783) din provincia Shinano, ea s-a agravat.10 Kami- zeu (în religia shinto)

sea bunica, el plângea. Plângea şi plângea până adormea. Apoi, când focul din Kyoto11 îi răpise prea iubitul fiu, ea îi dete în sfârşit numele de Yuuji- „fiu curajos”12. Acest lucru păruse tuturor un delict- să-i zică fiu; şi unui copil aşa de plângăcios. Iar el a vrut alt nume, care să nu mânjească registrul familial cu dizgraţie. Ea nu i-a ignorat. Nici pe el nu l-a ignorat. Şi le-a spus tuturor nu cu mult înainte de moarte, că se înşeală. Toţi se înşeleau. El era un fiu -nu al ei, fireşte- cum fiecare băiat este un fiu pentru o mamă, indiferent cine era ea şi de unde provenea. Cu neputinţă să fie altfel. Apoi a mai adăugat că nu lacrimile sunt cele ce aduc laşitatea, ci laşitatea este a lor, a tuturor ce se agaţă cu disperare de numele casei ei ca să supravieţuiască, fiindcă realizează prea bine că numai numele ei le aduce stimă. Ei sunt laşi că nu luptă pentru al lor, dar se gândesc cu nemăsurată teamă la ce se va întâmpla cu numele altcuiva, acel cineva capabil să-şi poarte singur de grija numelui. Şi-n trei zile bătrâna a murit.

Şi ochii săi de negură nu se dezlipeau de chipul meu. Deşi nu puteam a-mi aduce aminte de asta era realitate ori ba, am continuat şi eu să mă uit în ochii lui. Întreaga mea fiinţă, chiar timpurile, ţinuturile –totul- se rezumau astfel doar la un abis fără sfârşit, precum cel în care pătrundeam de fiecare dată înainte de a mă transforma în samurai. Să fi fost noapte, o noapte întunecată când se curmă viaţa unui om; să fi fost zi, o zi dogori-toare de vară, mai înainte ca mama să mă fi născut. Nu ştiam.

-Meiko-sama13. Ce aţi pierdut, Meiko-sama? Vocea sa guturală părea o simplă pată pe fundalul de un alb sidefiu, întrerupt de irisul de un negru intens. Nimic din omul acesta nu transmitea agresivitatea, panica şi cumplita încordare a slugilor ce-şi apără stă-pânii, nici chiar braţul tensionat îndreptat înspre pumnalul de pe masă. Prin fiecare por el emana un calm într-atât de profund încât mă făcuse să uit complet de orice luptă, de orice samurai ce mă atacase mai înainte.

Un fior mi-a străbătut întregul trup. Am tresărit, proptindu-mă cu tălpile în rogoji-na din paie de orez. Ce să fi fost asta oare?! Ce voia bărbatul acela de la mine?! De ce mă privea atât de insistent? Poate că… Poate că voia să mă omoare. Da! Asta trebuia să fie. Să mă omoare printr-o diversiune mârşavă, să manevreze lucrurile în aşa fel încât eu să-l cred, ca apoi să poată fără nici o grijă să-mi taie beregata, să mă lase pe jos, plină de sânge, ţipând după ajutor precum un câine. Exact aşa! Ca un câine afundat în mocirlă.

-Cum de poţi avea tu asemenea gânduri mizerabile?! Crezi că n-am bănuit de la-nceput uneltirile tale diabolice? Dar lasă-mă te rog să te întreb, deci, cum ai de gând acum să-ţi duci planul la bun sfârşit? Ştii tu ce eu voi face- l-am întrebat, iar el şi-a arun-cat nepăsător ochii la pumnalul de pe masă. Ei, chiar asta am să fac! Negreşit am dus mâna în direcţia armei mele, am apucat-o mai repede decât el ar fi putut să clipească, şi-apoi, fără pic de ezitare, mă pregăteam să i-o înfig în gât.

Cu o agilitate ieşită din comun, nu doar c-a reuşit să-mi apuce braţul, ba chiar, precum un pin a cărui tulpină a fost tăiată în mod necorespunzător şi-acum se prăbuşeşte peste cel ce-l taie, el m-a prăvălit la pământ, strângându-mi încheietura mâinii cu putere, blocându-mi orice posibilitate de a riposta. Stând astfel deasupra, îi vedeam iar ochii. Şi ei exprimau groază. Nu, nu groază, ci mai degrabă nişte trăiri aşa intense că nici nu putea 11 Marele incendiu din Kyoto a avut loc în martie 1788 şi a provocat mari pagube în oraşul-capitală.12 Numele japonezilor sunt alcătuite din ideograme chinezeşti- kanji. Fiecare kanji reprezintă un cuvânt, deci şi fiecare nume are o semnificaţie.

13 ? Sama- sufix ce foloseste pentru persoane importante ca rang, denotând mult respect. Sugerează inferio-ritatea vorbitorului. Utilizat cu precădere între servitor/vasal şi stăpân.

să şi le exteriorizeze. Atunci am început a mă teme. Oh, zeilor, de-aş fi acum în mintea mea, într-un ungher ce să mă protejeze de ochii duşmanului până ce voi fi întocmit vreun plan!

-Nu. Lasă-mă-n pace! Decât să mor într-un mod atât de umilitor, învinsă fără măcar a porni lupta, mai bine devin slugă! Mai bine dă-mi s-omor câte animale14 vei vrea, decât aşa…

-Meiko-sama… Meiko-sama… A încuviinţat el blând atunci. Şi din acele clipe n-am mai putut face nimic. Nimic. Doar să mă uit absentă la acea întindere de mătase neagră pe fundal de albă zăpadă, brăzdată de firişoare sângerii. Nici să gândesc, nici să mă mişc. Nimic. El însă părea a fi, la rândul său, absent de ochii mei aburiţi de lacrimi. Ştia precis ce îşi doreşte. Astfel, celălalt braţ, gata să-mi sprijine capul, s-a abătut de la drumui-i dinainte stabili, îndreptându-se agale spre arma menită să-l omoare. Pe cât mâna lui se apropia, pe atât degetele mele se răsfirau ca un higanbana15 ce-şi leapădă frunzele pe când florile-s gata-a se deschide, iar degetele sale apucau din ce în ce mai strâns pumnalul, precum o floare de zorea16 deja închisă mai înainte de amurg. Iar după ce a apucat mânerul armei, acel om s-a ridicat încet în genunchi, sigur, evitând a se uita la mine, în timp ce-mi ştergea cu mâneca imaculată a kimono-ului lacrimile ce mi se prelin-seseră în acest timp pe obraji la fel cum picăturile de ploaie începuseră a se prelinge pe pietrele din grădină, transformând albul lor în sidefiul boabelor de orez din Fukui17, griul în cenuşiul rocilor vulcanice ori maroul prăfuit în acajuul meselor.

Era tsuyu18. Era dimineaţă. Era vremea aceloraşi gesturi ale servitorilor, a acelu-iaşi zgomot caracteristic deschiderii unei uşi glisante, pe care-l făcea de fiecare dată propriul meu servitor când părăsea încăperea, a aceleiaşi tuse agasante a bătrânei concu-bine Ayano. La drept vorbind, nimeni nu ştia de ce o adusese tata, fiindcă nu era nici pe departe frumoasă, nici înţeleaptă şi nici fremătând de viaţă ea nu era. Nu. Avea trăsături şterse, piele zbârcită pe mâini, ochii mici, adânciţi în orbite, gesturi lipsite de rafinament; şi era bătrână. Bâtrână şi-i plăcea nespus de mult să se plângă. De zăpuşeala teribilă din mijlocul zilei, de supa care întotdeauna i se părea prea caldă ori prea rece, de obi-ul19 pe care niciodată sluga nu i-l lega cum trebuie; şi de mai toate micile neplăceri cotidiene. Apoi, după ce termina a o mustra pe una sau pe alta dintre fetele tinere cu vorbe groso-lane şi ocări, holurile încă mai păstrau ecoul glasului ei piţigăiat, plin de dezgust la adresa noilor moravuri. Atunci, în clipele mele de luciditate- părea că zeii năstruşnici o făceau mai mereu să-şi iasă din fire când eu o puteam auzi- mă întrebam, adesea, de ce totuşi o ţinea tata? Oare era la fel de acidă şi când era cu el? Oare eu, când voi îmbătrâni, voi fi la fel ca ea? Mă voi preschimba în Ayano? Şi dacă da, asta nu dădea lesne de înţeles că în tinereţe ea nu fusese aşa? Poate că tata o cunoscuse altfel, demult, ca pe o copilă naivă, a căror ochi se luminau de fiecare dată când îl vedea, ce zâmbea aproape prosteşte la

14 În budism se considera că cei ce omoară şi se hrănesc cu carne de animal sunt păcătoşi şi vor avea o karma rea. De aceea măcelarii, gropari şi alţii asemenea erau consideraţi de cea mai joasă speţă, deci discri-minaţi.15 Higanbana (Lycoris radiata)- crin păianjen. Floare specifică Asiei de est, înfloreşte doar în preajma echi-nocţiului de toamnă. Înainte de a înflori toate frunzele cad iar când frunzele dau din nou florile se usucă. În limbajul florilor înseamnă „nu ne v-om întâlni vreodată/ amintire pierdută/abandon”.16 Zorea- în limbajul florilor înseamnă „promisiuni voite”17 Regiune renumită pentru orezul de calitate18 Tsuyu- sezonul ploios. Începe în iunie şi se sfârşeşte o lună mai târziu.19Obi- brâu din mătase cu care de leagă kimono-ul

întrebările lui fiindcă niciodată nu ştia ce să-i răspundă. De aceea posibil ca şi acum mustrările ei să-i sune în urechi ca vorbe de alint, iar pielea zgrunţuroasă, coaptă de soare, încă să-i pară ochilor drept cel mai preţios porţelan de China.

Deci noi ne schimbăm. Toţi ne schimbăm. Şi trăim fericiţi într-o realitate subiecti-vă, împletită cu iluzii create de vreme. Dar tot pe timp îl acuzăm pentru insuccesele noas-tre, pentru tot ceea ce pierdem. „Oh, de-aş fi avut puţin mai mult timp!”, „Dacă aş fi ajuns acolo puţin mai devreme!”, „De ce nu am făcut asta la timpul potrivit?!” Un timp potrivit. Mereu suntem în căutarea unui… „timp potrivit”. Indiferent de el există ori nu, de ne este folositor ori ba, noi căutăm cu disperare „un timp potrivit”. Iar de nu-l găsim blamăm tot timpul, deoarece „nu am pornit la vremea potrivită să caut timpul potrivit”, nu-i aşa?

De nimic nu suntem legaţi în astă viaţă scurtă şi efemeră mai mult decât de timp. Şi ne lăsăm întotdeauna aţâţaţi de bună voie în mrejele lui, precum simţurile unui bărbat de scânteierea ochilor unei femei frumoase. E-un cerc vicios în care ne învârtim cu bucu-rie, mai repede şi mai repede, părându-ni-se c-acest joc ne încântă din ce în ce mai mult. Iar apoi, căzând ameţiţi în mijlocul cercului, ne simţim groaznic, mahmuri. Şi cum un beţiv de primă clasă va da întotdeauna vina pe sake-ul20 prea tare, cum cel mai desfrânat om blamează curtezana ce-a vrut să-l stoarcă de bani, aşa şi noi, după ce aburii de plăcere ai timpului se risipesc, învinovăţim curgerea sa, cercul, nesuferitele noastre picioare. Vom şterge cercul. Vom opri timpul. Ne vom tăia picioare. Degeaba. Gesturi absurde, fără de folos. Schilozi, o să mergem pe liniile imaginare, imprimate în memorie, până ce viaţa ni se va sfârşi.

Zadarnic. Oh, totul e-aşa zadarnic, încât am să mai beau o cupă de viaţă! Şi-apoi am să mă duc cu el să privim hortensiile!

Dintr-o dată mi se făcuse frig. Cu adevărat frig. Am dat să-mi iau haori-ul ca să mă acopăr. Însă eram pe prispă. Ploua. Simţeam în nări, până în adâncul plămânilor, mirosul pătrunzător al ploii. Şi vocile delicate ale unor femei îmi mângâiau urechile, ca şi vântul obrajii. Când m-am întors în direcţia de unde ele se-auzeau mi-a apărut pentru o clipă, ca o fantasmă, strălucirea fugară a buchetelor azurii de flori. Apoi au dispărut. Zâmbetul împietrit a servitoarei mi-a apărut dinaintea ochilor. S-asemăna atât de bine c-o pasăre de pradă surprinsă-n fapt de prada sa! În acele clipe, credeam, uliului nu-i mai rămâne decât să se oprească cu aripile semi-întinse, crispat, împietrit ca o statuie de jizo21, sperând că nenorocita lui victimă va fi-ntratât de nătângă încât să creadă în această iluzie absurdă: un uliu ce seamănă cu un ocrotitor jizo de piatră.

-Azumi, hai să plecâm de-aici! I-a zis cea cu umbrelă peticită celei mai în vârstă, ce stătea pe vine, aplecată să culeagă flori. Femeia nu a dat nici un semn că ar fi auzit-o.Continua să stea pironită cu privirea către tufişul de hortensii din grădină, oscilând între două flori. A vrut s-o rupă pe cea din dreapta, apoi s-a oprit şi-a examinat-o din nou pe cea din stânga. Nimic altceva n-o interesa. Nici ghiontul pe care i l-a dat mai tânăra ei camaradă, de-acum panicată de-a binelea, nici faptul că eu le studiam cu un oarecare interes. Era un spectacol atractiv- să vezi oameni obişnuiţi, acţionând în mediul lor obişnuit. Plini de sârg, leneşi, plictisiţi, irascibili ori chiar de-a dreptul arţăgoşi. Toţi treceau nepăsători pe lângă tine, adânciţi în gândurile lor, fără a şti că tu eşti acolo. Era amuzant. Chiar palpitant. Mai palpitant decât un spectacol de kabuki al faimosului şi

20Sake- băutură alcoolică obţinută prin fermenatrea orezului21 Jizo- statuetă întruchipându-l pe bodhisattva protector al copiilor, adesea întâlnită în Japonia

regretatului Ichikawa Danjuro I. El se pregătea pentru spectacolele sale. Aceşti actori fără de voie… N-o fac nicicând. Şi totuşi îşi joacă rolul cu atâta măiestrie!

-Azumi! Încetează odată şi haide să plecăm acum! I-a zis din nou atunci ea, încli-nându-şi umil capul în direcţia mea. De data aceasta femeia nu doar că a auzit-o, dar s-a şi ridicat într-o clipită în picioare. Părea cu totul agasată de purtarea fetei mai tinere, ce-i ţinea umbrela deasupra capului.

-Ba tu a-i să-ncetezi de îndată, Chie! Ce-ţi tot veni să mă împingi aşa, de parcă acuma se apropie vreun taifun?! Să se apropie! Eu ce-oi putea să-i fac?! Dacă zeii au de gând să-mi curme viaţa chiar în clipa asta, eu ce-oi putea să le fac?! Până atunci însă am de îndeplinit cu vrednicie o slujbă. Azumi, Azumi! De ce-ar trebui să plece de îndată această Azumi?!22

Era incredibil cât de bine i se putuse adapta tonul vocii la starea de spirit pe care o avea. La fel şi înfăţişarea. Fruntea i se încreţise. Ochii îi scânteiau şi tot trupul îi era fremăta de mânie. Într-adevăr, plină de viaţă. Admirabil!

-Meiko-sama… A încuviinţat slab aşa numita Chie, plecându-şi ochii cu umilinţă.Femeia cu temperament vulcanic nici c-a ascultat-o, ba chiar, precum o copie

fidelă a lui Ayano, a început să vorbească din ce în ce mai repede, cu accentul unui cărăuş de mahala.

-Meiko-sama, Meiko-sama! Ce-are a face asta cu Meiko-sama?! O fi ea fiica stăpânului, dar pentru mine Chiharu-sama e stăpâna mea! Şi-apoi ea nu ştie nimic. Nimic!

-Ce este acel nimic de care eu nu ştiu, Azumi-san? Vocea mea clară şi aspră, contopită cu sunetul leneş al ploii, rezona ciudat. Parcă trecuseră veacuri de când eu nu mai vorbisem. Şi cine ştie, poate ele chiar trecuseră…

Ea s-a întors cu faţa la mine şi mi-a zis doar atât:-Nimic. Nu e nimic, Meiko-sama. Abia atunci i-am remarcat negul de deasupra

sprâncenei, mare cât un bob de soia, peste care vremea îşi pusese atât de mult amprenta încât se asemăna, firesc, cu-n bob de natto23 fermentat. Am continuat să-i studiez negul în mişcare până ce a dispărut în spatele unui perete gros. Pe fundal încă se auzea clipocitul pe care-l făceau sandalele geta24 ale tinerei înaintând cu greu prin noroi.

-Cred că adori tare mult hortensiile, Azumi-san, am concluzionat pentru mine însămi în final, admirativ.

Şi-apoi un năzdrăvan kappa25 al râul ce izvora departe, dintre munţi, mi-a răspuns:-Le-oi prefera, nu zic că nu. Dar tot mai tare-mi place mândria26, Meiko-sama.

Mândria de-a fi crezută surdă, senilă încă de pe-acum. Te-am auzit. Şi pe Chie am auzit-o de prima dată. Însă voi, tinerii, sunteţi în ziua de azi aşa de grăbiţi să ajungeţi la destinaţie şi să vă puneţi la adăpost, că în fuga voastră nebunească sfârşiţi la jumătatea drumului, împiedicaţi de propriile voastre picioare. Zeii sunt buni doar cu cei răbdători, care preţu-iesc durerea la fel de mult cum preţuiesc tiranii suferinţa celor mulţi, şi care-s cumpătaţiîn bucurii asemenea unei bune soţii cu orezul în ajunul iernii. Puteţi să înţelegeţi asta, fiică a preamăritului nostru stăpân?

22 Nu e ceva neobişnuit ca în Japonia, mai ales femeile, să vorbească despre ele însele la persoana a treia.23 Natto- popular fel de mâncare preparat din boabe de soia fermentate

24 ? Geta- sandale cu talpă înaltă din lemn25 Kappa- spirit al râurilor (folclor)26 Hortensie- în limbajul florilor înseamnă „mândrie”

Nu, nu puteam. Aş fi vrut să-mi fie admis a fi capabilă a înţelege spusele acelei servitoare, aş fi vrut să ştiu cine era Chiharu-sama, ce eu nu ştiam, să am o revelaţie, să mi se lumineze deodată mintea şi tot ceea ce gândul uman reuşeşte a descoperi- ba chiar dincolo de el- tot să-mi fie cunoscut. Să ştiu de ce realul e ireal şi irealul este considerat de oameni fie un păcat fie ceva divin. De ce mereu trebuie să crezi în ceva. Pentru ce să ai un scop. De Buddha chiar există. Şi nu-n ultimul rând, de ce uităm. De ce?... Spre a face loc altor clipe transformate în câteva secunde în noi amintiri pe cale de-a fi şi ele uitate? Ca acele clipe dureroase să se estompeze? Să ne vindecăm rănile? De ce? Oare nu moare o parte din noi odată ce o amintire se stinge? Oare de ce strivim inconştient cu două degete mânjite de remuşcări fitilul amintirilor? E incredibil cum omida asta a uitării se aşează nestingherită pe umărul nostru şi se hrăneşte cu seva noastră, din sufletul nostru. Noi o lăsăm. O lăsăm fiindcă o biată fiinţă mică şi pricăjită n-are cum a ne face rău. Apoi îi permitem crisalidei să ne împodobească urechile. Dacă nu-i crisalida unui fluture de mătase, ce odată opărită ia drumul firului, nu are nici un rost să-i curmăm existenţa. Omida, în coconul ei impenetrabil, protejată de coconul proprietarului, evoluează odată cu noi. Evoluează, creşte şi se transformă în acest adorabil fluture al uitării, de care nu mai putem scăpa vreodată. Slăvită şi adorată de unii, detestată şi hulită de alţii, uitarea îşi trimite fluturii asupra noastră, oamenii, ca să ne demonstreze cât de slabi suntem de fapt. În ceea ce-o priveşte, noi toţi, de la primul prunc la ultimul bătrân, zeilor le e facil a ne numi păcătoşi. Să comitem adulter cu uitarea, indiferent pe cine înşelăm comiţându-l, e ceva înnăscut, natural. Mai bine zis: inevitabil.

Să păcălim moartea. Să păcălim viaţa. Memoriile, amintirile celorlalţi, micile amprente pe care le lăsăm pe imensa întindere de nisip a lumii- cei mai buni slujitori pentru a o face. Uitarea? Încă nu s-a inventat hârtie ori cerneală care să nu se uite.

Aşa ziceam, meditând asupra universului în întunecimea unui templu budist izolat de lume, în faţa statuii lui Kannon27. Părul mi se afumase din cauza beţişoarelor parfuma-te. Deşi nu-l vedeam, îmi închipuiam cum el, fumul, se înălţa tot mai sus, spre grinzile tavanului, sinuos, ca un şarpe. Podelele erau reci. Picioarele îmi amorţiseră. Voiam să mă ridic din seiza28. Oh, însă datoria, datoria mea!… Inima mi s-a zvârcolit în piept şi sufle-tul mă durea. Am realizat că aveam ochii deschişi. Iar dacă aveam ochii deschişi şi totuşi nu puteam vedea, asta nu avea cum să însemne decât un singur lucru. Orbisem. Un suspin mi s-a oprit în gât înainte de a se materializa. Răsuflam greu, oricât de adânc aş fi inspirat. Mi-era teamă. Mi-era teamă. Mi-era aşa de teamă că nu am să mai văd! Lacrimile mele. Lacrimile ce mi se prelingeau şiroaie pe obraji, de parcă ar fi fost picăturile mari ale unei ploi de vară. Lacrimile mele şterse cu o cârpă din bumbac mirosind a miso29. Straniu. Aveam impresia că mai simţisem odată această senzaţie atât de agreabilă. Pe semne era doar imaginaţia mea.

-Meiko-sama… S-a auzit atunci o şoaptă. Şi când m-am întors ochii ageri ai preotului rămăseseră pironiţi pe obrajii mei. Preotul avea chipul lui Yuuji-san şi cârpa înfăţişarea mânecilor lui. El a continuat să-mi şteargă neglijent pomeţii, iar lacrimile nu încetară a curge, pereţii templului se prăbuşiseră, scoţând la iveală o minunată grădină cu hortensii albăstrii. Pe dată mi-am amintit de cele două servitoare.

27 Kannon- Buddha al milei. Singura reprezentare feminină a acestuia.28 Seiza- poziţia tradiţională de a sta cum se cuvine- în genunchi.29 Miso- pastă din boabe de soia folosită şi la prepararea supelor.

-Adu-mi o hortensie din acelea! Albastre, Yuji-san! i-am ordonat, fără a băga de seamă ce spuneam, de parcă am fi fost la graniţa dintre vis şi realitate.

El şi-a încălţat sandalele fără vorbă, şi-apoi s-a coborât de pe prispă, luând-o pe cărăruia din pietre de râu până la tufişul cu flori, evitând băltoacele pline ochi ce se formaseră pe margine, cu o agilitate demnă de admirat şi c-o nepăsare de-ar fi stârnit chiar invidia zeilor. S-a aplecat asupra florilor. Kimono-ul alb i s-a lipit de spatele volu-minos. Pe el se reflectau razele soarelui la apus ca nişte vârtejuri de foc, făcând albul să sclipească cu reflexii de mikan30. Carnea braţelor întinse se întrezărea printre materialul devenit acum mai transparent în lumina soarelui decât de ar fi fost îmbibat cu apa ploilor. Într-un fel, nu ştiu de ce, dar m-am gândit că într-un fel, zeul său protector îi oferise pro-pria armură strălucitoare, ca în povestea aceea de demult pe care mi-o zicea câteodată bunica. Şi mă-ntrebam cum o fi arătând zeul lui. Oare să fie agresiv, nemilos? Ori poate bun, înţelegător cu sufletul omului? Nu, nu avea cum, fiindcă eu nu-mi vedeam nici crud, dar nici blând nu era. Servitorul meu era acel copil cu numele de Yuuji. Doar atât.

***

Cu floarea-n mână şi cu haori-ul său bleomarin pe umeri, priveam luna. El, ca orice slugă credincioasă a acestei amabile case, tăcea. Eu mă afundam în adâncurile nopţii cu privirea, cu gândurile pierdute cine ştie pe unde, între atâtea nenumărate stele. Toţi norii se risipiseră, însă dinspre est, de-acolo de unde se găseau munţii, păvaza noastră şi cei ce ne vegheau să nu scăpăm din ghearele lor, uliul jizo, se pornise să sufle un vând uşor şi tare îngheţat. Cicadele îşi uscaseră aripile şi de-acum cântau. Animalele mişunau printre copaci. Dealurile erau îmbrăcate în păduri negre, strălucitoare în lumina astrului nocturn. Mai sus de piscurile munţilor se întindea Calea lactee. Tanabata31.

-Tanabata are să vie în curând, i-am spus. Stăteam încă pe marginea prispei din lemn de cedru, afară, deşi se făcuse teribil de frig. Sau poate doar mi se părea.

Pentru că el stătea în spatele meu, în picioare, mi-era imposibil să-i văd expresia feţei când vorbea. Totuşi, am avut strania senzaţie că servitorul a zâmbit. Apoi a încuvi-inţat:

-Aşa este, Meiko-sama. Deja noi ne gândim cum să facem ca fiecare detaliu să fie pe placul stăpânului la sărbătoarea anuală. N-aveţi a vă face griji. Mama dumneavoastră a şi ales locul de unde or să fie rupte crengile de bambus32.

Şi s-a lăsat tăcerea. Probabil că voia să mai vorbească şi-n sinea lui se frământa să găsească o încheiere potrivită, care să lase loc de un nou început. Dar eu nu doream să-l ascult, căci lumea himerelor mă chema irezistibil, îmi ordona să las de-o parte hortensiile roz şi să le pictez în albastru, aşa cum era şi firesc33. Am oftat. Înseamnă că minţea. Acele două femei de asemenea. Atunci de ce?

Nu ştiu pentru ce, nu ştiu deloc pentru ce, căci nimic amical nu exista între noi, între un servitor şi stăpânul său, însă m-am pomenit adresându-mă lui într-o chestiune ce mă privea strict pe mine:

30 Mikan-citice asemănător cu mandarina31 Tanabata- festival al stelelor, celebrând întâlnirea prinţesei Orihime (steaua Vega) şi Hikoboshi (Altair). Conform legendei, cei doi sunt despărţiţi de Calea lactee şi le este permis să se întâlnească doar o dată pe an, în a şaptea zi a celei de-a şaptea luni. (Legendă asemănătoare cu cea a florii higanbana).32 La această sărbătoare se agaţă hârtii pe care se scriu dorinţe de crengi de bambus.33 Hortensiile îşi schimbă culoarea în funcţie de tipul de sol: alcalin (roz) sau acid (albastru).

-Am senzaţia că toată lumea mă minte. Tata, servitorii…Şi mai ales tu, Yuuji-san. Ce îmi ascundeţi? Cine mă rog e Chiharu-sama?

Arătă într-adevăr surprins când m-auzi. Ştiam că ticluieşte vreo minciună. Era lesne de bănuit că un servitor e în cârtăşie cu ceilalţi servitori. Iar cu stăpânii nici nu se mai punea problema. Cu siguranţă că aveam dreptate. Ceva în mine, totuşi, mă îndemna să-i cred minciuna, s-o iau ca pe un adevăr adevărat.

El s-a aşezat pe prispă, lângă mine. Insolenţă. Neobrăzare. Frică?! Eu nu-l ştiam aşa -nici el nu se ştia aşa. Anterior veghease atât de liniştit şi-şi îndeplinise treburile cu atâta devotament, că nu-mi puteam imaginea ce motiv ar fi avut să facă tocmai acum, într-un moment atât de serios, un asemenea gest anormal. Am refuzat să-l privesc şi n-am reacţionat în nici un fel, dornică să văd ce-are să facă în continuare. Cicadele şi-au oprit cântul, iar luna s-a învăluit într-o mantie de nori veniţi cine ştie de unde. Se întunecase de-a binelea, fapt ce nu putea decât să-l avantajeze. Acum mi-era şi mai dificil să-i intu-iesc mişcările. Şi vântul s-a oprit. Rozul albăstriu al hortensiilor nu se mai vedea. Deoda-tă nu mai rămăseseră decât zgomotul ritmic al respiraţiilor noastre. Culorile, şi-aşa palide, se estompaseră de tot. Încetul cu încetul, un sentiment de nelinişte a pus stăpânire pe mine, însă atâta timp cât acest insignifiant simţământ se putea ignora, nu trebuia a te sili să-i cauţi fel şi fel de semnificaţii, cum o făceau în vremuri antice strămoşii. El a continu-at să rămână neînduplecat în muţenia sa. Ceva minute am stat aşa, în deplină tăcere, admirând întunericul; într-atât de multe, că uneori uitasem şi că nu-s singură acolo. Apoi am auzit, pentru o clipă, un zgomot, ca şi cum s-ar fi rupt creanga unui copac, şi un fâşâit scurt de material. M-am întors atât de repede către direcţia de unde se produsese zgomo-tul, că nici nu am avut timp să mă sperii. Oricum, pesemne că nu era nimic de speriat- doar Yuuji-san ce-şi proptise fruntea între palme, probabil cu braţele descoperite de mânecile de bumbac până la coatele sprijinite pe genunchi. A oftat. Şi iar n-a zis nimic.

-Ce e? De ce oftezi aşa? Dacă ţi-e greu să-mi oferi o explicaţie, asta înseamnă că la mijloc are să fie un neadevăr, nu-i aşa?

Atunci şi-a eliberat fruntea şi, fixându-şi bine bărbia în podul palmelor, mi-a zis:-Nu e nici un neadevăr şi nimeni nu minte. Seniorul nostru ne-a poruncit să

minţim şi noi toţi dăm ascultare poruncilor lui. Dar noi nu minţim. Noi spunem doar adevărul care stăpânul zice că-i adevărat. Iar el are motive întemeiate să procedeze întocmai. Puterea, Meiko-sama. De n-ar fi ea, noi toţi, inclusiv…hm…tu, noi toţi am cădea în dizgraţie şi n-am ajunge într-un final decât nişte cerşetori degeraţi, am mânca orez mucegăit – când vom avea ocazia să-l găsim şi pe acela- şi nu ne-am mai plânge de nimic, nici de frig, nici de pietrele aspre de la căpătâi, de absolut nimic. Şi-am fi prea murdari să devenim chiar eta34. I-am umili pe ei de le-am cere asemenea favor.

-Deci vrei să spui că e mai bine să ne mânjim mâinile cu scursurile astea de minciuni ca să avem nenorocita de putere?! Da, Yuuji?

-Da, Meiko-sama. Dacă să trăim înseamnă să minţim adevărat, atunci da, e mai bine să minţim. ***

34 Eta- cea mai de jos categorie socială

A vrut să ştie ce-aduce tristeţea. Aşa mi-a povestit ieri un călugăr pe care l-am întâlnit în pelerinajul său prin Shikoku35, după ce tocmai merserăm împreună la cel de-al 66-lea templu, venerând-o pe Kannon. Ţinându-mi strâns mătăniile în mână, mi-am dat pălăria de pe ochi, am privit soarele şi-am meditat îndelung. Cum oare să vină neferici-rea? Sărăcia ori moartea o aduce- m-am gândit. Ce necaz mai mare poate fi acela că, oricât te-ai strădui în muncă, oricâtă minte şi suflet bun ai avea, astea nu-ţi construiesc nici măcar o cocioabă, nici nu te hrănesc încât să te simţi pentru o clipă sătul? Şi ce poate întrista pe un om mai tare în afară de moartea cuiva drag? Că el a murit onorabil or a sfârşit ucis cine ştie de ce boală umilitoare sau de-un tâlhar de rând, asta prea puţin îţi mângâie sufletul. Indiferent de un sărac ajunge chiar mai sărac de cât a fost, ori că prin moarte un ţăran reuşeşte să se înalţe la tronul împăratului, nimic din toate astea n-o să aline sufletul ce sângerează de durere. Eu am dreptate, nu-i aşa?

<<Nu este cum zici tu, mi-a replicat călugărul, căci, zicea el, cei ce se nasc în sărăcie o acceptă cu resemnare. Nimic nu este de făcut. Şi acceptând-o, prin moarte n-or să mai fie săraci, ci o să se ridice la tronul unui împărat. Deci moartea o s-o primească cu bucurie. Atunci sufletul lor va fi sătul fără a mânca. Nu samuraii preferă moartea în faţa dezonoarei? Nu ţăranii aleg să moară apărându-şi avutul? Aşadar, nici sărăcia, şi nici moartea nu aduc tristeţea cea mare. Ce zici de boală, de trădare? Nu e mai dureros să te chinui îndelung, să-i chinui şi pe alţii, să ajungi într-o asemenea stare încât chiar să-ţi doreşti propriul sfârşit? Dar nu e doar trupul ce te doare. Sunt mustrările de conştiinţă pe care ţi le faci gândindu-te că în timp ce tu vrei să se termine odată, ceilalţi îşi sacrifică preţioasa viaţă pentru tine. Unica lor viaţă spre a te însănătoşi tu. Şi, pe zi ce trece, dându-ţi seama că speranţele astea copilăreşti n-or să se realizeze nicicând, plângi. Plângi înăbuşit, plângi cu sughiţuri, pe tăcute, suspini. Plângi până nu te mai poţi opri. Şi-atunci se naşte neputinţa. Asta e ceea ce aduce suferinţa, Masumi-san! Neputincios în faţa morţii, a sărăciei şi a bolii. Neputinţa de a fi înţeles, de a-ţi opri lacrimile să curgă. Oh! Iar în trădare… În trădare neputinţa-i cu adevărat dulce! Şi-odată cu suferinţa, poţi ghici, bunul meu tovarăş de drum, cine vine? Nefericirea aducătoare de tristeţe.

-Ştiţi ce mi-a zis cândva stimata dumneavoastră bunică, Meiko-sama? „Sunt aşa de tristă că nu am lacrimi ca să plâng.”

Eu îl auzeam. Îi auzeam vocea guturală, pătrunzătoare, liniştită chiar şi-n momen-tele în care tensiunea din încăpere putea fi tăiată pur şi simplu cu un cuţit, trădând o stăp-ânire de sine nemaipomenită, însă şi ceva din agresivitatea unuia sus pus, care ştie el cum să te tragă în jos fără a fi nevoie să se obosească ocărându-te pe nepusă masă. O voce puternică, de multe ori lipsită de inflexiuni, a căror ecouri îndepărtate arareori le deslu-şeam printre cele ale servitorilor. Cu mama nu vorbea aşa. Ea era cea căreia îi arătase, de când fusese adusă în casa daimyo-ului36, un respect fără de cusur. Se părea că-i era mai loial chiar şi decât tatei. Nu se pomenise ca vreodată să-i iasă din cuvânt. Cu nici un chip nu îndrăznise s-o ofenseze. La un moment dat se zvonise că el i-ar fi fost confident. Aşa îndrugau servitorii care, dacă n-au de muncit, nu ştiu ce altceva să facă. Zvonul se dove-dise corect odată cu venirea în casă a primei concubine: Ayano. Mama fusese pusă la curent din vreme de aceste planuri ale soţului tocmai de către Yuuji şi n-a arătat deloc surprinsă când tata a informat-o de acest aspect. Nu exista mişcare de care, de el o ştia, stăpâna, la rândul ei, să n-o ştie. Între ei se stabilise demult o camaraderie trainică încă de

35 Regiune de sud a Japoniei. Se face referire la Pelerinjul celor 88 de temple budiste din Shikoku.36 Daimyo- senior feudal

pe vremea când abia se căsătorise ea cu tata. Rangul inferior le fusese un bun catalizator. Ambii se ridicaseră prin destin la o pătură socială aproape inaccesibilă. Toţi îi respectau, fireşte, fiindcă se dovediseră virtuoşi, dar trebuie să recunoaştem că în interior invidia le rodea sufletele mai ceva decât omida frunzele de dud. Noua stăpână, Chinatsu, fiică de comerciant relativ înstărit, nu se născuse nici în kimono-urile preţioase pe care şi le putea permite după căsătorie, nici nu fusese oarbă când tatăl său făcea tranzacţii. În asemenea situaţie delicată rangul de care n-avea cum să fie mândră îi era de mare ajutor. El o învă-ţase să se îndoiască, să fie vicleană şi dibace. Aşadar, mirosea mai bine ca oricine înşelă-toriile servitorilor şi avea în sânge darul de a-l face din câteva vorbe pe client să creadă că cine ştie ce marfă extraordinară cumpăra la un preţ de nimic. Tocmai de aceea o şi luase tata. Cu o fire ca a ei, aparent maleabilă, însă teribil de înrădăcinată în principiile sale, el nu avea nici cea mai mică îndoială că toate în casa lui vor merge ca pe roate, şi-n timp ce ea îngrijea de gospodărie cu credinţă şi pricepere, el n-avea altceva de făcut decât să se închidă într-una din camere şi să studieze până spre seară cine ştie ce bazaconie occiden-tală. De altfel, nimeni nu se mai mira de curiozitatea nestăvilită a stăpânului lor, de pofta neasemuită pentru noutate şi de desfătarea pe care o simţea clevetind nevinovat, căci la a bârfi se pricepea mai ceva ca o femeie. În ceea ce priveşte noutăţile, nici decretul shogun-ului37 nu reuşise să-l oprească să pună mâna pe nişte publicaţii neo-confucianiste care-l interesaseră pentru scurtă vreme38. Biblioteca sa, bine ascunsă între numeroasele încăperi ale reşedinţei, adăpostea unele dintre cele mai diverse scrieri, de la culegeri de poezie antică, manuscrise ale călugărilor şi copii ale primelor cronici, la traduceri de opere străine, de la ultimele cărţi apărute până la Povestea lui Genji39.

Tata era lipsit de talent şi scrisul lui urât îl făcea să-l apuce groaza când se gândea la caligrafie, dar se dovedise a fi un fin cunoscător a firii oamenilor- a celor ce se aflau încătuşaţi cu cerneală în închisorile de hârtie din biblioteca lui. Aceste aspecte, împreună cu un simţ dezvoltat al umorului şi cu o memorie lăudabilă, făceau ca prezenţa să-i fie foarte căutată în cercul de prieteni, prieteni nu pasionaţi de lectură, ci de istorisirile amicului lor mai în vârstă, pline de sare şi piper. Nici tata nu era mare amator de profun-zime, de respectarea conceptelor religioase ori de compararea diferitelor tehnici folosite de autori. Nu, lui îi plăcea senzaţionalul. Şi de fiecare dată când aceşti patru prieteni se întâlneau aici, aceste întâlniri erau senzaţionale. Într-atât de senzaţionale, că de-ar fi fost prezent vreun autor al vreuneia din cărţile de prin bibliotecă, ori vreun învăţat, el sigur şi-ar fi pus sigur mâinile în cap. Acest lucru s-a şi întâmplat- când unchiul, venerabil preot budist, a venit s-o viziteze pe mama. Fiindcă era tocmai una din acele zile dedicate aces-tor întâlniri, el a fost invitat să li se alăture. Auzindu-le convorbirea, nu i-a venit să-şi creadă bietelor urechi. După ce protocolul fusese înmuiat în sake, celebrul Musashi40 devenise teribil de amuzant, iar Kuukai41, mare personalitate a budismului, stârnea hohote de râs, spre indignarea călugărului. Când deja se ajunsese la politica „porţilor închise”42,

37 Shogun- dictator militar38 Edict din 1790 care interzicea publicaţiile unei şcoli neo-confucianiste39 Povestea lui Genji- scris la începutul secolului al XI-lea de o femeie nobilă, Murasaki Shikibu, este considerat primul roman din istorie, primul roman psihologic şi modern, fiind un clasic. Redă viaţa şi iubirile prinţului Genji.

40 Musashi- - samurai şi ronin (samurai fără stăpân) faimos, în special pentru stilul său de luptă. A scris „Cartea celor cinci cercuri”. Figură emblematică a Japoniei.41 Kuka a fost un faimos călugăr budist, fondator al şcolii Shingon.

marea realizare a shogunat-ului Tokugawa43, unchiul a înţeles că nu-i deloc de glumit cu glumele lor spuse la beţie, şi că toată această distracţie tolerabilă, ajungând la urechile cui nu trebuie, va avea consecinţe grave, de-a dreptul intolerabile pentru familia sa, nu mai puţin respectabilă acum.

Tocmai din această pricină s-a retras discret şi apoi aproape că a dat buzna în camera mamei, care era încă trează şi stătea de vorbă împreună cu Yuuji şi cu Chie, cei mai de încredere servitori ai ei. Văzându-i figura împietrită a fratelui mamei şi cunoscând după fulgerele din priviri că era îngrozitor de furios, ea a plecat supusă, hotărât să nu lase pe nimeni să se apropie de camera stăpânei până ce stimabilul ei frate n-o să iasă de acolo. Yuuji a rămas. A rămas şi a ascultat, alături de stăpână, torentul de vorbe pe care le rostea Tadao. Bărbatul îşi pierduse calmul întru totul, fiind îngrijorat pentru propria soră mai ceva decât pentru propria viaţă. La un moment dat chiar îi propusese să se gândească cu toată seriozitatea la divorţ, chiar dacă, ştia el prea bine, onoarea lor are să fie mânjită pentru totdeauna. Mama l-a refuzat. I-a refuzat până şi oferta de a o lua chiar în clipa aceea acasă, zicându-i să-şi înfrâneze asemenea porniri nelalocul lor. Fugind aşa, de dragul onorii, fără vreun motiv plauzibil, nu şi-ar atrage decât mânia părinţilor, a soţului şi a tuturor celor ce-o cunoşteau. Din spusele servitorilor, atunci a fost pentru prima dată când Tadao a lovit-o. El nu putea înţelege cum de ea nu realiza în ce pericol se avânta prosteşte, cum poate chiar muri nevinovată.

Deşi obrazul i se pârgu-i-se sub dogoarea aerului sufocat de umiditate- şi pielea-i străvezie-i strălucea în razele bolnave ale lunii- ea îşi înfrânase demult pornirile atroce ale inimii. Păru-i, aşezat într-un coc lejer pe ceafă, se îmbibase de sudoare. Ochii de argint viu îl studiau atent, deplasându-se uşor de la nas, buze şi urechi, până la creştetu-l ras ce-i atesta categoria socială. Tâmplele ambilor pulsau. De mânie. De oboseală. De dragul pruncului a cărui inimă pulsa şi ea din pântecele mamei. Şi-a zâmbit. Fratele şi sora au zâmbit când ea a atins delicat locul unde-l simţea. Era unchi. Şi ea era mamă. Şi nici unul n-a mai vrut să recunoască adevărul adevărat: în reşedinţa din Shinano un maliţios kami îşi găsise adăpost. Minţind-o a felicitat-o. Minţindu-i i-a mulţumit. Ea s-a plecat în seiza până la pământ. El i-a strâns mâinile şi i-a recitat o sutră44. Realitatea a dispărut, îmbrăţi-şând întunericul. Într-un colţ, departe de privirile indiscrete ale stelelor îmbătătoare, Yuuji se proteja prin tăcere de văpaia arzândă a ochilor săi. Sora şi fratele îşi scăldau trupurile suple în mireasma florilor de august, mulţumind sorţii de frageda făptură oferită drept gaj al bunăstării. Gâtul ei subţire, încadrat de guler bleomarin. Negru-l murdar al inului45 îmbrăcăminţii celuia din zodia câinelui. Clinchetul clopoţelului furin46 de pe verandă. Ecoul său unduindu-se agale până şi la urechile servitorului, mlădiindu-se în vânt precum un spic de orez toamna, mai înainte de a fi cules şi dus la moartea dătătoare de viaţă, împletit cu dibăcie într-o pălărie pentru călugărul budist.

42 În 1614, printr-un decret, conducătorul ţării, shogun-ul Tokugawa Ieyasu, a interzis prezenţa străinilor şi creştinismul în ţară. Ţara şi-a redeschis porţile abia în 1868, odată cu Restauraţia Meiji, cănd şi practicarea religiei creştine a fost din nou permisă.43 La conducerea ţării s-a aflat clanul Tokugawa, ce a instaurat un regim de dictatură militară. Aceast regim, numit perioada Edo, a durat din 1603 până în 1868. 44 Sutră- tratat indian ori culegere conţinând proză aforistică, reguli de ritual, de morală, de filozofie sau referitoare la viaţa zilnică45 Inu (jp)- câine

46 *Furin-un clopotel mic de vant care se agata afara, mai ales vara

-Tadao… Eu n-am să plec. Eu n-am să plec fiindcă până acum am stat pe prispa casei, supraveghindu-l mereu pe Susumu. Eu l-am privit fără de ştire. I-am auzit cuvintele când Yuuji le rostea. L-am respectat cum o soţie trebuie s-o facă. Dar, Tadao, abia acum eu îi ofer ce o soţie trebuie să ofere. Nu-i minunat să-mi şterg tălpile de noroi şi, dând fusuma47 la o parte, să intru în casă? Şi printre cărţile lui; de am un fiu. Da, o să am un fiu. O să trăiască sigur- exact ca tine, Tadao.

Ba o să moară. În chinuri. Exact până când kami-ul o să-şi găsească liniştea.Şi Tadayuki48 s-a stins în mâinile însângerate ale lui Tadao. Şi Chikara49 la pieptul

sterp a lui Chinatsu. Doar Meiko, ferită de zăpadă în braţele puternice ale tatei, a rămas.

***

-Yuuji... Eu n-am să mai fiu tristă. Fiindcă atunci când am fost tristă, de fiecare dată, tu ştii, mereu am plâns. Eu am plâns prosteşte. Am vărsat lacrimi chiar şi când nu avea rost, doar spre-a fi uscate de uitare. Am plâns cum o femeie trebuie s-o facă. Dar, Yuuji, abia acum ştiu ce-nseamnă tristeţea. Nu-i minunat a-mi şterge obrajii, şi, realizând ce am, să pot să mă ridic? Şi de n-am lacrimi, nu ştiu ce-o să fiu. Da, nu oi şti ce oi să fiu.O să ajung ca tine- exact ca tine, Yuuji.

-Meiko-san n-o să fie niciodată ca mine. Fie, poate puţin. Însă eu sunt incapabil a prezice asta. Tu, atâta vreme cât eşti născută de părinţii tăi, n-ai să poţi fi altcineva. Iar de te naşte altcineva, atunci copilul adus pe lume de alţi părinţi, nu mai este Meiko-sama. Chiar de te reîncarnezi în familia ta, chiar de ajungi împărat, e imposibil să redevii fiica părinţilor tăi.

-Decât dacă părinţii tăi nu se reîncarnează în părinţii copilului care o să fii. E posibil. Nimeni nu ştie ce soarta ne rezervă. Cum de un asemenea budist nu şi-a dat seama de astfel de banalitate?!

-E cu putinţă, Meiko-sama?Borboane de sudoare mi s-au prelins pe tâmple. Oh, tu biată pasăre ce-ţi coci

măruntaiele năzuind spre soare! De ce nu v-adunaţă voi stoluri spre a umbri pământul?! Atât de cald! Atât de cald că mânecile kimono-ului mi s-au lipit de piele... Şi picioarele-s jilave de omăt. Iar aşa zisa zăpadă de la picioarele-ngheţate se topeşte pe dată din pricina fierbinţelii şi devine apă cu fiecare pas pe care-l fac. Cu fiecare pas se-aude şi clopoţelul furin agăţat la nivelul tocului uşii. Prin sticla-i transparentă împodobită cu dâre de vopsea maronie, fulgii de puf a unor păsări nenumite dansează ca muritorii pentru muritori în jurul focului de O-Bon50. Ei îşi destramă cercul, prăbuşindu-se pe pământ, în vâltoarea stropilor de noroi împroşcaţi de încălţările învechite ale slugilor, în mocirlă. Şi devin bumbac mânjit cu nămol. Se preschimbă în apă la picioarele prispei. Dar alţii sunt purtaţi de briza mării până pe umerii lui. Şi-acolo nu se mai topesc, ci se aşează pe bumbacul bumbacului, creând zăpadă. Yuuji e acoperit de la brâu în sus de zăpadă şi nu simte nimic. Lui nu-i este frig. Nici cald. Precum mie. Eu în izvorul termal unde frunzele cad, unde koii51 n-ar trebui să înoate. Carnea lor albă nu e fiartă, cum nici carnea gleznelor 47 Fusuma- uşă glisantă, de multe ori pictată48 Tadayuki- „mergând spre înălţimi”; dar „yuki” omofon cu yuki (jp)- zăpadă49 Chikara(jp)-putere

50 ? O-Bon- sărbătoare japoneză în care se pomenesc morţii

51 Koi-crap de rasă

mele nu e înroşită de frig. Nu. E înroşită de căldură. Crisalida hainelor mele e sufocantă, îmi strânge sufletul. Şi el stă acolo impasibil, fără ai fi cald ori frig. Fără a zâmbi amar ori a plânge lacrimi de zahăr. El doar stă învăluit de un nimic dens şi transparent.

-Îţi este cald?! Ţi-e frig?... Ce faci acolo, Yuuji? N-a spus nimic. Şi mi-a vorbit. I-am urmat ochii până la marginea lacului artifi-

cial din grădină, unde, printre pietre, kanji-urile scrijelite în nisip de mâna-mi aspră po-vesteau despre tristeţe. Mi-a fost ruşine. Atunci mi-a fost teribil de ruşine că n-am reuşit să duc la bun sfârşit pelerinajul pe care-l întreprinsesem, că acele ideograme chinezeşti plăceau lui mai mult decât Buddha. Iar el citise toate aceste dovezi ale necredinţei mele. Le citise, le memorase, şi le întipărise adânc în minte ca să mă mustre mai târziu, mult mai târziu, în clipa în care viaţa mea se va fi sfârşind aici.

-E ciudat cum de ai reuşit tu să citeşti toate kanji-urile astea mânjite pe nisip, Yuuji-san. Tu nu ştii deloc să citeşti. Mă încred prea bine în vorbele mele ca să nu-mi dau seama cine e cel ce minte aici. Nu-i aşa că tu nu ştii, Yuuji?

-Ştiu, Meiko-sama. Bunica m-a învăţat cele 100 de poeme ale lui Fujiwara no Teika. Ca să joc cu ea karuta52 şi să-i ţin de urât în scurtele zile de iarnă ale erei Tenmei. S-a întâmplat demult, dar eu încă mai păstrez în amintiri câte ceva din acele pete de cer-nelă ce-aveau semnificaţie.

-Normal c-aveau semnificaţie. Doar erau cuvinte, am încuviinţat în timp ce mă pregăteam să ies din apa ceea cu reflexe brumării. Mi-am stors şi mânecile yukatei53 de sudoare, şi poalele kimono-ului de apa topiturii de ger, pentru a-mi uşura greutatea hainelor.

Sărind peste pietrele uscate de soare, de-un cenuşiu cadaveric, spre a atinge pentru prima oară zăpada din mijlocul verii, el mi-a întins pentru prima dată mâna spre a mă ajuta. Mâna aceea de copil care-şi desena printre paginile timpului viaţa. Acea palmă voluminoasă ce-mi prindea mâna, oferindu-mi echilibru. Şi-această Meiko-sama care nu putea afla ce e adevăr şi ce e minciună, care se încredea în minciuni numindu-le adevăruri şi care se îndoia de dovezi obiective doar de dragul unor braţe cameloinice întrezărite printre ţesătura de-un alb fără de maculă. Ce deplorabil şi demn de milă ajunsese un samurai ce trebuia să-şi apere poporul de iluizii! Cât de capabil se credea înainte şi cât de incapabil izbutise acum să fie!...

-Lasă-mi mâna, Yuuji-san! N-am nevoie de cineva să-mi ofere ajutor. Nici de milă n-am nevoie- aşa am fost nevoită să îi zic pentru onoarea samurailor.

El s-a supus. Şi-afară nisipul ajunsese la fel de insuportabil de cald precum palma-i. Eu oare ce-oi fi putut a face ? Eu cum aş fi în stare a scăpa de izul de gardenii54 văratice lipit cu dibăcie de obraji ? Nici pomeneală de soluţie.

Şi astfel am pornit înapoi spre camera-mi unde himerele se nasc, în care se cuve-nea a mă plimba în cercuri până ce voi lăsa urme pe podea, până ce noaptea va apune lângă muntele Asama55, cel ce ne-ademeneşte viaţa din priviri pentru că i-am învins moartea. Fusese o moarte crudă, pe care ce-i ce nu i-au simţit ghearele înveninate de lavă 52 Karuta- joc de cărţi tradiţional. Unul dintre tipurile de joc este cel în care cărţile sunt scrise cu cele 100 de poeme.

53 ? Yukata- haină tradiţională asemănătoare kimono-ului, din bumbac, fiind preferabilă vara kimono-ului.

54 Gardenii- în limbajul florilor înseamnă “dragoste secretă”55 Vulcanul Asama- cel care, prin erupţia sa, a declanşat Marea foamete din era Tenmei. Numele său este alcătuit din ideogramele pentru „superficial”, respectiv „interval, perioadă”.

o considerau doare un interval superficial al vieţii, o nouă cotitură a unui drum al cărui capăt se sfârşea în glorie, în desfătare şi belşug. Şi-a fost belşug de morţi, de schelete vii ce se desfătau cu hrană mucegăită din pricina gloriosului destin al celor ce-şi sfârşesc zilele în rugăciuni aprinse de mânie. Viaţa asta efemeră şi lipsită de sens trebuia blamată. Zeul vulcanului necesita a fi hulit. El ne răpise fericirea. El ne luase pruncii, bărbaţii şi înţelepţii. Şi tot el ni-l adusese pe copilul Yuuji, cel ce ştergea stingher more-le56 din nisipul de la marginea lacului, mărturisind spăşit că el doar hiragana ştia. Şi că totuşi eu nu minţeam. Spuneam doar adevăruri mincinoase.

M-am întors către Asama scânteind pe fundalul unui cer de-albastru pur, fără de nori, şi-am avut o revelaţie :

-Zăpadă de vară şi flori îngheţate de higan pe pantele munţilor înverziţi. Nu este în destinul oamenilor să placă lucruri efemere şi să simtă efemeritatea lor în faţa lucrurilor statornice în timp? ***

Rătăceam prin desişurile pădurii de zile întregi. Capu-mi era greu şi pleoapele mi se închideau de nesomn. În crepuscul umbrele cenuşii se contopeau cu ceaţa groasă ce se ridica din adâncurile pământului spre cerul acoperit de nori plumburii, abia întrezărit dintre ţesătura de ramuri şi frunze alăturate într-o simfonie de nuanţe de verde şi brun. Deşi întunecaţi, norii păreau netezi şi pufoşi, precum ţărâna de la rădăcina unui arbore, unde-mi aşezasem trupul spre a mă odihni măcar puţin înainte de a porni iarăşi la drum, căutând ieşirea de la capătul codrului ce-avea să mă poarte în satul natal, unde voiam să mă refugiez, să fug din faţa cumplitelor consecinţe ale faptelor mele lipsite de cuget, de tot ceea ce înseamnă calităţi omeneşti. Îmi trădasem stăpânul. Şi asistasem la uciderea lui. Îi plănuisem asasinarea. Doar din invidie. Pentru că el avea ceva ce eu n-aveam, ceva ce nu se moştenea şi care nu se dobândea prin muncă. Oricât de mult m-aş fi rugat, oricât de mult aş fi stat aplecat asupra tablei de shogi57, oricâte bătălii aş fi condus, eu niciodată nu aş fi fost capabil să-i capăt intuiţia aceea a lui nesuferită. Şi ştiu prea bine că-şi intuise moartea din clipa în care m-a ales să-i fiu slugă dintre copii satului.

Eram al cincilea printre fraţii mei, iar tata tocmai murise în bătălia de la Azukizaka58. La fel şi unchiul şi bunicul. Rămăsesem singuri. Eu, mama, bunica, fratele mai mic, sora mai mare şi pruncul din pântecele ei. Surorile celelalte plecaseră demult, care în Mikawa, care prin satele de la malul mării interioare. Shuji-san, soţul surorii, dispăruse de două zile în întunecimile pădurii în care mă aflam acum, căutând ceva mâncare pentru ele. Încă ţin minte cum bunica scormonea alene în tăciunii vetrei din doma59, în speranţa că apa din ceaun se va încălzi mai repede. Mama stătea la căpătâiul lui Chiyoko, care se îmbolnăvise şi delira. Zi şi noapte ea îi dădea părul la o parte de pe creştet, îi schimba cârpa de pe frunte şi-o hrănea forţat cu bruma de mâncare ce încă se găsea în casă. De la apus şi până la răsărit bunica stătea fie în doma, fie în uşa de la intrare, parcă aşteptând pe cineva, cineva care –evident- n-avea să sosească. Shuji-san nu

56More- silabele alfabetului japonez. Spre deosebire de ideograme, nu au înţeles de sine stătător. Alături de kanji-uri, hiragana şi katakana (compuse din more) alcătuiesc cele trei tipuri de scriere ale japonezei. 57 Shogi- joc tradiţional asemănător cu şahul58 15 ianuarie 156459 Doma- spaţiu în interiorul casei tradiţionale japoneze aflat la nivelul solului, de obicei în zona intrării, care serveşte ca bucătărie, ca spaţiu de depozitare, ca loc pentru unele munci din interior, şi unde sea află o vatră.

mai venea înapoi. Asta am ştiut-o cu toţii pe când pe ea o apucaseră durerile facerii. Tre-cuseră şapte zile de la plecarea sa.

Şi a venit. Daimyo-ul provinciei noastre, cu trupele sale aflate în retragere. El a venit. Eu stăteam singur, la marginea fostelor lanuri de orez, numărându-mi vânătăile şi juliturile de pe picioare. Printre femei n-aveam ce face. Nu eram nici bărbat să port de grijă satului. Nu. Doar un copil eu eram. Un copil care nici nu bănuia ce avea să-l aştepte de-acum încolo. Asta numai bunica o ştia. Şi daimyo-ul. Ei doi îmi ghiciseră soarta căci tot ei doi mi-o şi plănuiseră într-ascuns. Bunica îl cunoştea pe senior. Îi fusese pentru o scurtă vreme ţiitoare, în vreme în care bunicul căpătase o funcţie importantă în armata sa. Nu a trecut mult şi el a plecat. Şi bunicul a decăzut din graţiile generalului. Dar totuşi ei doi nu s-au uitat. Fusese o legătură plăcută şi se va dovedi una extrem de utilă pentru mine. Aşa au crezut ei. Însă fără a ţine seama de mine. Astfel bunica a intrat alături de sora mea în casă şi eu am plecat alături de trupele ce se retrăgeau. Şi nici n-am mai apucat să aflu de nepotul meu s-o fi născut ori ba.

Iar acum era noapte; şi-o pâclă densă acoperea totul în jur. Nu mai vedeam nimic, nici mâinile pe care le mişcam dinaintea ochilor. Oh, şi teribil de sete mi se mai făcuse! Dar nicăieri nu auzeam susurul unui izvor, nici chiar în depărtare. Şi mă afundasem atât de adânc în măruntaiele pădurii, că zare de lumină ori glas de animal nu s-auzea. Nici lupii nu urlau. Nici vreo cicadă solitară nu cânta.

Aşa cum orele treceau, stomacul mi se strângea şi timpul se dilata spre infinit, de ajunsesem să simt povara unei secunde ca fiind mai grea decât anii vârstei mele. Zeci de secunde trădătorul a căutat apă, având impresia că ani se scurseseră de când el nu mai puse gura. Şi tocmai când speranţa şi-o pierduse, el a găsit-o. A regăsit apa; şi speranţa. Bâjbâind prin întuneric, a dat cu degetele de ceva ce semăna a bol, din care sorbise cu nesaţ şi ultima picătură. Şi această apă i se păruse necredinciosului ce-şi ponegrise fami-lia cea mai bună şi îndestulătoare pe care o putuse gusta de când se născuse. Aşa şi-a aşezat din nou capul pe braţ, şi, învelindu-se cu iluziile nopţii, a adormit. A dormit alte zece ore încheiate, ce trecuseră la fel ca pentru fiecare om, căci timpul îşi contractase existenţa. Cert e, însă, că dimineaţă setea aceea ce-i ardea gâtlejul îi cuprinsese iarăşi, mai cumplită şi mai greu de înfrânat decât în alte dăţi. De aceea nici n-a mai pus la socoteală că deja apă nu mai era, şi a băut până la fund din vas aerul îmbibat de miasma morţilor. Aerul i-aluneca fluid pe gât în jos, iar craniul zgrunţuros al cumnatului lucea de-acum în ceaţa dimineţii. Mâinile-i erau murdare de vopselele mocirlei, iar oasele străluceau pe cât curăţenia sufletului lui.

Oare, m-am întrebat apoi, când ieşisem la marginea pădurii şi era cu putinţă a distinge casele abandonate ale satului, a căror acoperişuri se prăbuşiseră mâncate de carii, oare, de mi-aş fi dat seama ce fac, eu oare tot aş fi băut?

N-avea răspuns. Din această pricină a continua să bea, fiindcă era apa mocirloasă din fântâna casei sale.

Era amară., fierbinte, şi-mi frigea obrajii. Apa ceaiului verde sorbită din bolul adus de Yuuji dis de dimineaţă, a cărui abur ceţos, înmiresmat de parfumul frunzelor, îmi încânta simţurile răpite de reveriile nopţii. Ceaiul nu putea a-mi aduce realitatea la picioa-re. El putea, în schimb, să-mi alunge somnul, oferindu-mi închipuiri plăcute, de care mă bucuram admirând soarele ce se profila la orizont dintre pătura de nori groşi, vestitori de ploaie. Aerul răcoros se împrospătase, iar picăturile de rouă scânteiau pe frunzele lucio-ase ale arbuştilor de camelii aflaţi la marginea grădinii, lângă lac, unde păsările ce-şi

curăţau penele ciripeau. Încă odată, el trebăluia în linişte, strângând resturile şi punând vasele pe tava lăcuită. Ca o femeie. Şi curiozitatea femeiască m-a îmboldit să-l întreb:

-Să spunem că te afli într-o pădure de mai multe zile şi n-ai pic de apă. Totuşi, noaptea, când te trezeşti, mânat de seta care nu-ţi dă pace, găseşti într-un vas ceva ce sea-mănă a apă. Şi bei. E-o apă aşa de bună, că nu te poţi abţine în a n-o consuma pe toată, deşi nimeni nu-ţi garantează că mâine vei mai găsi. Mâine nu doar că te trezeşti sătul, dar mâine mai găseşti alături o altă căpăţână cu apă murdară. Aceea apă îndestulătoare de care nu-ţi puteai desprinde buzele. Iar acum ţie sete iar. Teribil de sete. Ce-ai face, Yuuji-san, ai mai bea adevărat?

-Da. Probabil că da. Eu aş bea. Apa cea murdară nu e o plăsmuire a obişnuinţelor noastre ce ne împiedică a deveni mai puternici, o minciună? Nu-s cele care ne întunecă minţile şi ne provoacă tot felul de iluzii? Dacă este aşa, cu umilinţă spun, eu cred că n-aş avea tăria de a mă desprinde de ele. De toate. Nu noi minţim de frica adevărului? Nu noi trădăm de teama sabiei? N-am să trădez. N-am să mai mint, Meiko-sama. Dar tot am să mă tem. N-am forţa de a fi puternic. Eu, nu… Meiko-sama…

- Da, Yuuji-san, tu n-ai putere. Şi tu nu eşti învăţat, căci, de-ai fi fost, ţi-ar fi lesne să-ţi aminteşti de ceva, nişte cuvinte puternice a unui om făr’ de putere. M-ai făcut pe mine, în schimb, a mi le aduce aminte. Tu n-ai pic de putere. Însă n-am cunoscut om mai răbdător. Aproape ai zice că Tokugawa-sama s-a reîncarnat în tine. Atunci haide să ne imaginăm că asta chiar s-a întâmplat! Sufletul lui e în trupul tău şi eu am să-i fiu glas. Aşa că vorbeşte, Tokugawa-sama60! l-am îndemnat, luându-i degetele răsfirate pe podea într-ale mele, ca shogunul să reuşească a da glas gândurilor sale. Astfel am încuviinţat:

- „Cei mai puternici în viaţă sunt aceia care înţeleg sensul cuvântului răbdare. Răbdarea înseamnă înfrânarea pornirilor. Există şapte emoţii: bucuria, furia, neliniştea, adoraţia, mâhnirea, teama şi ura, şi dacă un bărbat rezistă acestora, el poate fi numit răbdător. Nu sunt cât de puternic poate aş fi fost, dar am cunoscut şi am practicat răbdarea îndelung. Şi dacă urmaşii mei îşi doresc să fie ca mine, ei trebuie neapărat să studieze răbdarea”. Eu mă încred în cuvintele tale, Tokugawa-sama. Şi-s de părere că urmaşul tău cu sârg o studiază. De aceea, cine ştie ce va ajunge el la bătrâneţe?...Cine ştie...

Cert e c-atunci el şi-a pus palma peste răsfiratele degete a celeilalte mâini de pe podea. Eu am privit. Am privit cum lumina apusului le înroşea himeric, cum ele s-afun-dau în paiele de orez ale rogojinii, părând că solidul se transformă în lichid vâscos de mochi61, şi chiar apele tremurătoare ale mătăsii mânecilor mele se peschimbaseră în undele râului Shinano, a cărui susur se auzea undeva în depărtare, în ecou. Pe malul său florile de higan îşi deschideau hulpav petalele, precum braţele noastre degetele spre a atinge orizonturile iluzorii. Iar cerurile colorate-n liliachiu de purpură şi roz de irişi înroşiţi erau imposibil de ajuns. Aşa că trupurile noastre slabe de molii, cu aripi arse de soare în apus, se prăbuşeau în braţele cuprinzătoare ale luncii. Acolo, în mireasma îmbătătoare a ierbii, resentimentele adormeau, sufletele-şi uitau ura. Acolo mâna mea aspră se lipea de obrazul atins de urmele umbrelor nopţii. Soarele murea. Stelele-şi plângeau viaţa austeră de sub zidurile norilor. Cerul. El sclipea cuprins de fulgere reflec-tate în apa râului ce dorea să-şi întâlnească tatăl, căci izvorul mamă nu o mulţumea.

60 Ieyasu Tokugawa- întemeietorul shogunatului Tokugawa, cel mai important shogun al tuturor timpurilor şi o mare personalitate istorică61 Mochi- prăjitură tradiţională preparată din făină de orez

Sclipea. Negrul ochilor lui sclipea iluminat de fluturele aşezat deasupra, pe florile morţii. Cei doi vieţuiau acum într-o simbioză perfectă. Şi noi observam în acelaşi timp cum viaţa lor efemeră se risipea odată cu minutele infame ce treceau. Toate firele de iarbă trăiau pe malurile râului Shinano. Oricare floare a chinezescului manjushage62. Fiecare piatră. Mâlul. Apa. Aerul. Ba chiar şi el avusese o viţă acolo. În trecut. O cunoscui.

-Cum ţi-ai petrecut tu zilele aici, Yuuji-sama? Când ai abandonat întunericul, Yuuji? Cin’ te-a crecut pe tine, copil? El nu a tresărit. Nici n-a fost surprins. Doar a oftat ciudat, şi suflul plăcut al respiraţiei sale a colorat gardeniile obrajilor. Apoi soarele s-a stins de tot în noapte. Şi ochii mei s-au închis.

Glasul său rezona clar în pâclă. Era o reverie adormitoare, complet străină de cele de până acum. Atât de linişte încât am putut simţi fluturele ce bătea din aripi deasupra mea necontenit.

« Pe al său trup se răsfrângea lumina lunii în apus, aşa-i ? Roua dimineţii se prelinge lin peste petalele fragile ale Iadului? Vremea când noaptea naşte ziua cea compatibilă cu foşnetul frunzelor cedrului de la templu. Şi ele se desprind de pe ramurile noduroase. Cad. Cad fără încetare în hăurile pământurilor fără de rod. Uscate. Cenuşiul cenuşii palide ce scaldă soarta în lacrimi. Arămiul de chipuri plângânde. Galbene de boală precum aşternutul frunzelor de ginko în care dormea ea. Mama. Visa. Ca timpul să adoarmă şi el. Să rămână aşa, fix, pentru totdeauna. Nu era cale de întoarcere. Nimic nu se mai putea face. Nu se mai putea nimic. Nimic. Absolut nimic. Mama scâncea de durere. Eu îi loveam pântecele. Îi auzisem ţipătul ascuţit când se împiedicase prosteşte de rădăcinile arborelui. Apa din juru-mi m-a lovit de carnea pântecelor sale. Cordonul ombilcal îmi stâlcea coardele vocale. Mă sufocam. Şi durea atât de tare! Într-atât încât genunchii îi sângerau încontinuu, murdărindu-i kimono-ul proaspăt spălat. Cel care-i fusese dăruit de el. Când s-a culcat pe spate, cu faţa în sus, spre a privi mărturiile toamnei, a dat peste dovada păcatelor sale. Ce multe mai erau!- frunzele răspândite în părul răvşit. Ele aproape c-o acoperiseră. Din despicătura hainei cărămizii piciorul stâng îşi arăta albeaţa strălucitoare. Şi vânătăile. Încercase să fugă. De nenumărate ori îşi dorise cu ardoare să scape din acea încleştare a vieţii, să renască în alt trup şi în alte timpuri. Un timp în care în fiecare noapte, singură, privea stelele. Şi se ruga. Lui Buddha. Zeilor. Pe oricine implora să o ajute. Nu şi pe ea. De ea uitase demult, încă de atunci când fetele îşi lepădau kimono-ul de şapte ani63 şi păşeau cu adevărat în lume. Ea bătătorise calea căsă-toriei de multe ori, fără a fi nici soţie, nici curtezană. Din naivitate. Din prostie. Doar pentru că astfel avea o familie la care să se întoarcă în fiecare seară. Eu nu aveam meni-rea de a-i fi familie. Nu. Numai o piedică. Cu ce avea să mă crească ? Ce poveţe îmi putea da ea ? Ce fericire ?!

Lacrimi fierbinţi îi sfâşiau pieptul. Frunzele de ginko, aripi de fluture strivite, o înecau. O loveam. O loveam şi mai tare. Ca să-i alin suferinţa. Ca să ştie că îi sunt alături, că exist. Că nu o dispreţuiesc, cum nici ea nu mă preţuia. Mama. Mama nu era nici pe departe rea. Nu. Ea nu.... era. Însă soarta o vruse egoistă, maliţioasă, hipersensibilă, pesimistă, agitată. Dar nu rea. Şi nici lipsită de putere. Deoarece, cu o zvâcnire violentă, şi-a sfâşiat mânecile hainei şi şi le-a înfăşurat în jurul rănilor. Şi a burţii. Apoi a mers aşa, 62 Manjushage- altă denumire pentru higanbana. Floarea a fost adusă în Japonia din China.

63 ? shichi-go-san (şapte-cinci-trei)- festivalul organizat cu acest prilej pentru tinerele fete cu vârsta cuprinsă între trei şi şapte ani şi pentru băieţi cu vârsta între trei şi cinci ani, face parte din riturile tradiţionale de trecere spre o nouă etapă a vieţii.

fără de mânici, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici nu se întâmplase. Ca de fiecare dată, ea se va întoarce în cătun. Va găsi căldura consolabilă în braţele unui bărbat. Şi totul va fi bine. În fiecare noapte eu voi muri. Va scăpa de mine cumva. Dar soarta va voi să renasc. Şi-n fiecare zi mă voi agăţa cu putere de carnea sa ca să trăiesc. Acea prinsoare care mi-a secătuit puterea m-a salvat. Totuşi, etern, în fiecare clipă, nu a încetat a-mi fi milă. A compătimi. Era drept ceea ce mi se întâmpla. Într-adevăr, conjunctura fusese vinovată pentru necazul pătimit. Cu toate acestea, oare era cu putinţă a se numi nevinovat cu copil născut din păcat ? Unul ce aspirase în mod egoistic la viaţă în detrimentul ferici-rii. Fiindcă nici un moment n-am simţit fericirea când am văzt-o cum îndură atâtea doar din pricina nemăsuratei mele iubiri de viaţă.

Aşa, cu sângele şiroindu-i fierbinte dintre coapse, în scâncetele mele, a venit iarna. Sufletul i-a îngheţat. Degetele minuscule mi-au degerat. Astfel, noi doi, mamă şi fiu, am continuat la nesfârşit să luptăm cu zăpada sorţii. Pe drumuri diferite. Ea m-a abandonat şi a plecat. A plecat împreună cu el din acea cocioabă unde mă lăsaseră să mor de frig. Nu avusese de ales. Doar uitând de mine viaţa lui Eiko64 se va prelungi până la împlinirea visului său : să urce pe Asama. Cântând la unison cu esenţa munţilor, acolo avea să-şi afle fericirea, liniştea, speranţa. Sprijinindu-şi trupul fragil de braţul vânjos al omului pentru care mă scarificase, a plecat fără să se uite înapoi, înaintând cu greu prin zăpada troienită la marginea porţii. S-a bucurat nespus în momentul în care bărbatul i-a zâmbit convingător când ea i-a luat jacheta din mătase şi şi-a pus-o pe umeri spre a se feri de adierea distructivă a vântului. Gândurile necoapte nu i-au permis să regrete abandonul. Nici că nu-mi oferise mie cel puţin haina tatălui ca un unic gest de dragoste maternă. Eu am iertat-o pentru asta. Niciodată n-am încercat a-i judeca faptele considerate imorale. Mă mulţumeam că mă născusem în această lume, că în ciuda tuturor insultelor pe care urechile mele le suportaseră zilnic în casa lui Bunko-sama, eu trăiam. Ea, bunica, m-a luat din zăpada îngheţată a cărei săbii îmi sfâşiau pielea, mi-a încălzit sufletul. În acea reşedinţă imensă, unde până şi servitorii se asociau doar spre a-şi spori bunăstarea, unde alianţele erau mai importante decât oamenii ce le făceau, acolo am crescut ferit de toate aceste tertipuri ale societăţii datorită bătrânei a cărei priviri îmi spuneau în fiecare zi că-I sunt un drag fiu. Nu un copil. Nu un intrus. Nu o slugă. Şi mă bucuram de fiecare dată când ea chema servitoarea ce mă îngrijea, un fel de mamă surogat fără de chip, să îi servească la masă pe ea şi pe bunicul Shin.

-Nu vrei să vii până la mine? Mă îndemna el ca să învăţ să merg, întinzându-şi braţele prea delicate pentru un bărbat către mine. Nu zâmbea, dar nici nu se zgâia insistent la vânătăile de pe faţa-mi. Atunci, într-o svâcnire energică a picioarelor, mă târam de-a buşilea până la el în braţe, ca să-i simt mirosul de peşte sărat din haine şi să plâng pentru toate privirile urâte de peste săptămâni. Căldura trupului său îmi inducea un fel de letragie minunată, care mă făcea să uit de orice altceva, în timp ce bunica, şoptit, cânta cu vocea ei îmbietoare.

Dimineaţa devreme prin hârtia subţire a panourilor shoji pătrundea lent lumina de afară, contopindu-se cu aburii fierbinţi de ceai. Mereu asociasem aburii de ceai din casa de pe malul pârâului ce ducea la Chikuma cu această linişte adormitoare pe care nu am mai aflat-o nicăieri altundeva.

-Shin-san, oare ce crezi c-o mai fi făcând băiatul lui Shigeru acum? Am auzit de la slujnica lor că se gândeşte să plece împreună cu Hanaka-san în Osaka. La unchiul său.

64 Eiko- înseamnă „copil cu viaţă lungă”

Niciodată nu s-au învăţat să trăiască aici, nu ? Parcă mai ieri se căsătorise şi venise la noi în vizită...

-Asta a fost de mult... Înainte de foamete. Săraca. Shigeru a murit de tânăr şi a lăsat-o aşa, printre străini. Şi eu am auzit asta cand m-am dus ieri să văd de pământurile noastre. Dar n-au să plece acum. Nici în vară. Că mai au de semănat şi cules orezul. Şi cine ştie dacă au pregătite cele trebuincioase pentru asemenea călătorie ?...

În pieptul său vorbele rezonau precum picăturile de apă ce cădeau alene de pe acoperişul casei în zăpada de pe pământ care se preschimba în apă. Acoperişul, a cărui şindrilă lucea ici şi colo sub razele soarelui de februarie, părea că atinge cerul. Era un ciudat amalgam de cenuşiu murdar şi alb strălucitor. Din când în când căte o bucată de zăpadă se desprindea din îmbrăţişarea pătimaşă a cedrilor şi bunica începea iarăşi să bombăne că n-are să mai vină primăvara odată. Apoi, sorbind din bol cu buzele-i arse, ea înceta. Zăpada cădea iarăşi. Bunica se opera din cântat şi se plângea din nou bunicului. El o asculta împăciuitor, contemplând pierdut cărarea care ducea spre casa văduvei lui Shigeru. Când servitoarea s-a apucat să strângă masa el mi-a dat drumul din braţe şi a rostit în treacăt, accentuându-i numele:

-Ce-ar fi dacă am trimite-o pe Fumiko cu băiatul să le facă mai spre prânz o vizită lor? Vezi poate ai ceva să le dai. Nimeni nu i-a mai vizitat de ceva vreme, nu-i aşa, Bunko?

-Aşa-i. Am să caut eu mai încolo. După ce am să termin de ţesut. Bunica ţesea. Bunica ţesea kimono-uri zi de zi. Era pasiunea ei cea mare. Bunicul

o luase de tânără dintr-un sat al provinciei Kozuke, la nord de Shinano. Ea fusese a unor ţesători cu stare. Fată frumoasă dar poate prea ambiţioasă şi îndărătnică pentru acele vremuri. Aşa că ai ei se hotărâseră să accepte fără ezitare a i-o da lui Shin. Posibil ca la început să fi plâns mult. Mult. Nici nu-şi mai aduce aminte ea acum. Cert e că până la urmă s-a obişnuit. Şi apoi i-a plăcut aici mai mult decât acasă. Fiindcă Shin a lăsat-o să facă cam ce voia ea în casă lui, el fiind preocupat de lungi plimbări prin lanurile de orez, admirând Asama.

La războiul de ţesut firele de mătase neagră scânteiau sub degetele ei subţiri şi lungi. Mai nimeni pe aici nu purta pretenţioasele kimono-uri ale bunicii. Fiindcă nu-şi permiteau. Iar acum erau şi timpuri grele. Dar Shin a luat în considerare acest capriciu al ei. I-a cumpărat mătase. Şi n-a oprit-o niciodată de la lucru. Doar asculta zgomotul războiului în timp ce moţăia ascuns într-un colţ întunecat al casei.

Bunko mai albise acum. Bunicul se plimba şi el puţin mai rar. Se scurseseră totuşi patru ierni de când mă găsiseră ei aproape îngheţat în zăpadă. În ultimele nopţi fusese la fel de frig ca atunci. Cu braţele înroşite şi cu respiraţia-i albă dansând mlădios în aer, Fumiko spăla rufele în zori. Alături de ea, ţinând strâns la piept mormanul de haine pentru a mă încălzi, stăteam eu pe un bolovan, lângă râu.

-După ce termin o să mergem să le duc peştele. Ai înţeles, Ryo ? mi-a zis ea întorcându-şi capul spre mine, cu sudoarea şiroindu-i pe tâmple.

-Uhm. Am înţeles, Fumiko-san. Râul curgea lin către marea pe care n-o văzusem nici când. Undele sale sticleau

sub cerul fără de nori, iar vântul rece adia uşor, făcând ca două-trei şuviţe de păr să i se desprindă din coc femeii. Fumiko nu era nici ea o persoană rea, m-am gândit eu. Decât atunci când se înfuria şi nimeni nu mai ştia cum s-o potolească. Ea de puţine ori mă bătea. Şi uneori îmi adusese mâncare într-ascuns.

I-am dat hainele ce-i rămăseseră şi-am fost trimis după peşte sărat.Văduva lui Shigeru nu please în toamnă de la noi. Nici în iarna următoare. Abia

acum, în toamna asta, avea de gând să plece ea. Mă bucurasem. Fiindcă găsisem în băiatul ei cu aerul ursuz, mereu arţăgos, un protector.

Aşa şi iarna asta s-a spulberat ca troienele de pe malul râului Chikuma. ***

Hana sasou (Ademenind florile către pământ,Arashi no niwa no Vântul din grădinăYuki nara de Imită căderea zăpezii,Furi yuku mono wa Ca o tristă aducere aminteWaga mi nari keri A anilor mei ce trec.)

-Ei, ce părere ai de poemul ăsta al lui Fujiwara no Kintsune? Nu-i aşa că i se potriveşte grozav lui Shin-sama? Da’ şi ţie ţi se potriveşte. Că doar eşti un copil din flori născut din zăpadă.

-Cam aşa, Satoru-san,65 zise el confirmativ.Tânărul ce abia cunoscuse maturitatea stătea pe-o parte, cu spatele sprijinit de

masa josă pe care se-nşireau în cărţi de karuta zilele epocii Heian. O pictură de bucăţi de hârtii gălbejite şi pătate de la prea multă folosinţă. Nişte lumini ce pâlpâiau slab în coti-dianul mohorât al lui Ryo. Băitul reuşise cu greu, cu eforturi îndelungate, să memoreze acele litere ce imitau cocorii dansând în frig. Îl fascinaseră încă de prima dată când acel tânăr osos, mai mult piele decât carne, i le arătase în treacăt. El nu ştia de ce. Poate pentru că îi aminteau de trecut. Poate fiindcă erau altceva decât bătăi sau vorbe mângâietoare. În karuta se regăsea lumea şi arta. Vedea, vorbea şi auzea prin ochii a o sută de oameni. Atingând cu buricul degetelor « hana »66, simţea parfumul florilor. Apoi închidea ochii şi suflul îngheţat al vântului viscolind petalele cireşilor îi biciuia obrajii. Şi iarăşi inima îi palpita când îşi reamintea de soarele în apus. Dar acum zorile îşi întindeau hulpave aripile transparente către munţi şi frunze înroşite de arţar picurau spre pământ. Câte o adiere rătăcită pătrundea prin câteva spărturi ale pereţilor. Satoru căsca nepăsător, încă adormit. Îşi sprijinea întreg capul într-o palmă gigantică.

Frunzele curgeau. Frunzele curgeau nesfârşit peste umerii femeii aduse de spate care venea spre ei grăbită. Văduva lui Shigeru. Acea femeie cu glas plângăreţi şi ochi aprigi la mânie. Venea cu mânecile kimono-ului mai mult petice decât întreg suflecate până la coate. Faţa rotundă, plină, îi era luminată de sudoare. Pe semne că robotise la bucătărie.

-Satoru ?! Ce tot mai stai dormind pe-aici pe-acasă ?! Doar băiatul mi-a zis că

Shin-sama a trimis după tine! Ea a rămas afară, cu mâinile în şold, şi nu s-a apropiat de prispă.

Băiatul ei s-a ridicat alene de pe podea, întinzându-şi zgomotos încheieturile mâinilor. A privit-o în preţ de o fracţiune de secundă, apucându-se să strângă încet cărţile

65 Satoru-zori de zi66 Hana(jp)-floare

în pachet. Noi nu ziceam nimic. Ne uitam aşa, prosteşte la el, cum aduna imagini ale timpului nepăsător. Însă nu a trecut mult şi femeia s-a înfuriat de-a binelea.

-Şi tu ?! Tu de ce n-ai tras de el să meargă dacă ai văzut că nici n-are de gând să-ţi dea un răspuns ceva ? Ori ce, crezi că Shin-sama însuşi va ajunge să se milogească el însuşi să-i venim în casă ?! Ce-o să spună el despre asta ? Nişte ochi aprinşi mi-au sfredelit sufletul până în străfundurile sale, de am rămas ţintuit locului. Mă temeam tare de ea. De mama lui Satoru.

-Oh, taci că acum mă duc! rosti el acru în cele din urmă, fără să se mai ostenească a-şi potrivi încălţările cum se cuvine în picioare.

Zgomotul paşilor lui rezona în urechile noastre tot mai îndepărtat. Şi el se pierdu-se pe cărare printre arborii desfrunziţi.

-Să veniţi grabnic, copil...Au zis şoaptele buzelor ei.-Da, Haruka-san, am răspuns eu.Şi vesel, am alergat către el cu paşi mari pe cărarea îngustă, strigându-l.

***

Către casa bunicului poteca se lărgea nesfârşit, ca un zeu hain ce-şi prinde prada în braţe criminale. Drumul era presărat cu pietre de râu, iar sus, pe coastă, o torii stacojie străjuia spre valea ce se topea sub povara umbrei munţilor. Cerul, de asemenea, o imensă masă albastră şi opacă, un fel de mare celestră pe care Amaterasu67 picta raze transluici-de de lumină. În depărtare, de aş fi întors capul către est, poate aş fi zărit solzii de o strălucire metalică ai şarpelui. Cel născut în anul şarpelui se uita în zare visător, contopin-du-şi privirile goale cu apele izvorâte dintre alţi munţi, la care cu neputinţă se gândea acum. Şi auzind paşi apăsaţi la poartă, s-a strecurat printre încăperile întunecate ale locuinţei. Întunericul îi zugrăvise un zâmbet şters, ce ni s-a reflectat nouă în ochi când el ne-a deschis. Satoru l-a salutat supus, plecându-şi fruntea de mai să atingă pământul. Pe ceafa sa îngustă jucau fâlfâiri de arpi rătăcite. Pe cel de la stânga sa, pe mine, bunicul l-a luat de mână. Am trecut pragul. Şi aşa noi trei am înaintat către încăperea principală. Podelele de lemn scârţâiau greu sub paşii noştri. Cum ar fi fost oare, să se aflat privighe-tori* sub ele? Cum ar fi sunat glasul lor înăbuşit ? Pe noi nu ne interesa de fel.

Crizantemele din tokonoma se ofileau din pricina căldurii respiraţiilor noastre. Aşa era de frig în toamnă acolo. Aşa. Aşa Fumiko-san ne-a adus câteva gustări de la care eu am fost nevoit a îmi lua gândul, căci cu gesturi repezite ea m-a târât afară, mormăindu-şi îndelung nemulţumirile. Dar a plecat. Ea a plecat la corvoadele sale zilnice şi-a uitat de un biet bob de soia pipernicit, ascuns într-un colţ de lume. Vorbele ei spălau destine de negreaţă, storceau povara de pe umeri prea plăpânzi şi uscau lacrimile neputinţei. Dar nu cunoşteau suflete. N-aveau datoria de a le cunoaşte. Nu.

Ca o slugă credulă ce eram, am vrut s-o urmez orbeşte. Însă vocea monotonă a bunicului m-a oprit ca o săgeată ce-mi ţintuia urechea către uşă.

-Satoru-san, eu m-am gândit: de ce să plecaţi tocmai în luna asta ? Aţi amânat ani şi ani, aţi împrumutat şi v-aţi îndatorat zi de zi. Fără folos. Că niciodată n-aţi strâns suficient. S-au n-aţi avut tăria de a vă despărţi de locurile astea în care n-aveţi nici un viitor, nu-i aşa ?

67 Amaterasu- zeiţa soarelui

-Da, Shin-sama. Vocea lui puternică, în contradicţie totală cu fiinţa-i lungă şi osoasă, au făcut hârtia panoului prin care-mi strecurasem degetul să vibreze. O dâră de abur s-a ivit. Şi ochiul meu nu s-a mai dezlipit de profilul bunicului, în spatele cărora tronau pline de importanţă câteva crizanteme cu frunze aproape uscate. Tokonoma. Locul sacru al bunicului. Tokonoma. Decorată cu florile bunicii şi kanji-urile fără de-nţeles ale bunicului. Tokonoma. Sub care s-au zăvorât ochii mei şi timpul mi-a născut soarta. Tokonoma...

-Spunei lui Haruka-san să mai aştepte câteva luni. Mai puţin de un an. O să vină fiul meu adoptiv şi o să aibă el grijă de voi. Vă promit. Da... Fii sigur de cuvintele mele.

-Cum aş putea să nu fiu, Shin-sama ?! Oh, cum aş putea !? Mamei chiar nu-i place ţinutul ăsta cu nici un chip, dar am s-o fac eu să aştepte şi de-aş şti că pentru asta o s-o ţin toată ziua-n casă! Emoţia ce răzbătea din cuvintele tovarăşului meu mi-a lăsat un gol adânc în stomac. Îl vedeam acum comportându-se cum n-o făcuse vreodată. Aşa supus, umil şi fără luciri de şiretenie în priviri. Mi se făcuse milă, pentru că astfel părea un om disperat, de nerecunoscut. Şi parcă nimic nu mă mai lega de el. Nici statura lui protec-toare. Nici trăsăturile îmbâcsite de răceală când memora ordinea cărţilor de karuta. Nimic. Fiindcă doar câteva vorbe aruncate ici colo îl schimbaseră. Ori poate mă schimbasem eu.

Bătrânul s-a ridicat în picioare încât umbra i s-a proiectat pe trupul lui Satoru, care rămăsese în genunchi, privindu-l fix.

-Eu nu l-am uitat pe Shigeru, Satoru-san. Noi am fost buni prieteni. Şi dacă pot să-i ajut fiul într-un fel când mi-e în putinţă, de ce să n-o fac ? Ei, haide acum, nu mă mai privi aşa confuz şi ridică-te! Am să te însoţesc până la răscruce. Am chef să fac o plimba-re împreună cu Ryo, zise el zâmbind moale.

Şi atunci m-am împiedicat şi am căzut fix la picioarele bunicului, căci, de teamă că are să mă descopere, am încercat să mă îndepărtez ca să pară ca şi cum aş fi trecut pe acolo din întâmplare. În trăsăturile mele juvenile el a văzut spaima celui prins săvârşind ceva interzi. Dar totuşi nu m-a mustrat, ci doar a întins o mână slabă spre a mă mângâia protector pe creştet, ca şi cum ar fi fost amuzat de copilăriile mele.

-Bănuiesc că acum nu trebuie să o mai chem pe Fumiko-san să-i cer să mi te aducă, nu-i aşa, Ryo-chan? Aşa că ai să mă aştepţi aici.Glasul lui monoton ascundea blândeţe. M-am liniştiti şi nu mi-a mai fost teamă. Zâmbeam. Deşi nu eram legat de fiinţa sa în nici un fel, nici prin sânge şi nici prin adopţie, el reuşea de multe ori prin asemenea gesturi mărunte să-mi aducă negreşit fericirea.

-Da, Shin-sama. Acum nu mai trebuie. Satoru-san şi cu mine te vom aştepta.Apoi bătrânul ne-a lăsat pe amândoi singuri în zashiki. Inima în piept mi se zbătea

incredibil, de-i auzeam sunetul rezonând în urechi. Deşi, de când învăţasem să merg, bunicul mă luase de nenumărate ori în plimbările sale, eu tot le consideram încă pline de farmec. Atunci parcă distingeam mai bine sentimentele, gândurile sale. Nu şi vorbele. Fiindcă vârsta nu-mi permitea a le înţelege. Însă mi se păreau atât de speciale încât fără să-mi dau seama cum, eu le-am învăţat. Iar mai apoi, mult mai apoi, mi-am dat în sfârşit seama ce voise de fapt el să îmi spună.

Am aşteptat mult acolo. Mult. Satoru, revenit cel de odinioară, aţipise cu spatele la peretele din spre prispă, în locul în care stătuse cel care-i promisese că zilele de răbdare zadarnică îi vor fi recompensate. Eu nu aveam ce face. Stăteam în genunchi, cu faţa la Satoru şi la peretele luminat de soarele de amiază, ascultând şuieratul vântului şi

zgomotul frunzelor ce cădeau asemenea unor stropi de ploaie. Şi dintr-o dată, în acel univers minuscul, lipsit de glasuri omeneşti, s-a strecurat printr-un ochi spart de shoji un fluture. Aşezat aşa pe hârtia îngălbenită din orez, cu picioarele subţiri, aproape transpa-rente, părea o pată mare şi neagră de cerneala. Înreaga siluetă a acestei insecte ce emana din aripile-i nemişcate un fel de resemnare placidă palpita de viaţă. Era un fel de putere mistică în ea, care-ţi oprea respiraţia, se cuibărea încet în mijloculul gâtului tău şi te hipnotiza, încât nu mai ştiai ce-seamnă viaţă. Încet, aripile i s-au mişcat o secundă, tăind razele soarelui. Fără să-,mi dau seama cum, m-am ridicat încetişor de pe podea şi am întins mâna să-l prind. Pe dată şi el a început să bată fantomatic din aripi, zbătându-se în palma mea să se elibereze, apoi trecând printre degetele răsfirate în aer până într-un ungher întuncat al camerei, de unde nu a mai ieşit până ce bunicul nu a deschis iarăşi uşa ca să ne cheme în coridor.

Am luat şi pe tânăr şi pe bătrân de mână, şi împreună am urcat panta care ducea la casa lui Satoru. Era o după-amiază neobişnuit de caldă pentru acea lună ceea ce-mi dădea impresia că-l încânta pe bunicul Shin, căci a început să fredoneze unul dintre cântecele sale preferate. Nu cu voce tare ori cuvinte, ci şuierând mormăieli înfundate. Noi doi îl ascultam în linişte, pierduţi în gandurile noastre. Pe cararea pustie cadenţa paşilor rasuna slab, ca apa picurată în interiorul unui suikinkutsu.

Aşa am mers o bună bucată de vreme, până la crepuscul, când în sfârşit am ajuns la casa lui Satoru, împrejmuită de un gard din nuiele de bambus înalt şi înnegrit de ploi. Printre despicaturi am putut-o zari pe Haruka-san aplecată asupra unor pantaloni ai fiului ei pe care-i descosea plictisita cu o andrea. Bunicul mi-a dat drumul mâinii şi împreună cu Shin s-au dus într-un colţ mai retras pentru a discuta ceva ce urechilor mele nu le era permis să audă. Aşa că eu am rămas s-o privesc pe femeie descusind mecanic haine, împaturindu-le cu grijă şi apoi aruncându-le într-un coş mare de langa ea.

Când l-am lăsat pe tânăr plecându-se umil în faţa porţii soarele se stinsese deja. Se răcorise iar umbrele se contopeau din ce in ce mai mult cu noaptea. Întunericul mă înspă-imânta, aşa în cât am strâns mai cu putere degetele din palma-mi, si m-am apropiat mai tare de trupul lui. El, un fel de uriaş protector, nu se grăbea să se întoarcă acasă. Păşea liniştit, la unison cu paşii mei, aşteptând să-l conduc. Din când în când mai aruncam câte o privire spre chipul lui şi-i zăream doar ochii negrii ce-i palpitau în orbite. Gândind că v-om ajunge mai repede acasă, deşi frica îmi sporise, ne-am depărtat de drumul principal şi am luat-o pe o scurtătură, prin câmpurile de orez. Sub adierea vântului ultimele spice se legănau lin. Mirosul orezului copt îmi pătrunsese până în adâncul plămânilor. Zeii câmpului ieşiseră la plimbare pe înserat şi-şi purtau statura impresionantă cu demnitate, fâşâindu-şi mânecile haori-urilor printre lanuri. În piept inima îmi zvâcnea cu putere, fiindcă întunericul nopţii conferea satului o atmosferă macabră. Dar ştiindu-l pe bunic lângă mine, simţindu-i căldura corpului prelingându-se uşor către fiinţa-mi minusculă, eu mă imaginam curajos.

În mijlocul acelui pustiu noi ne-am oprit. Ne-am aşezat jos, la marginea drumului, şi el m-a luat în braţe, acoperindu-mă cu mânecile sale largi de bumbac.

-În seara asta luna e tare frumoasă. Haide s-o privim puţin, Ryo-chan!Atunci mi-am ridicat încet ochii spre cer şi dintr-o dată, eliberându-se din lăcaşul

norilor, înainte mi-a apărut discul argintat al lunii, plină şi albă ca faţa femeilor din pictu-rile în cerneală diluată ale lui.

Ceva vreme am rămas cu privirile ţintă spre cer, aproape moţăind din pricina somnului. Stând aşa şi contemplând cerul, alături de omul care îmi purta de grijă mereu, nimic nu îmi lipsea. Când respira pieptul bunicului se ridica vag, apoi se cobora încet, şuierat, legăndându-mă. Timpul trecea. Uitasem de bunica. Uitam de tot. Doar luna scânteia cu luciri reci, din ce în ce mai estompate. Întunecate. Somnu-mi picura printre gene. Şi-am adormit…

O voce blândă m-a trezit. Era bunicul, cântând şuierat aceea melodie din amiază, pe care o ascultasem pierdut în plimbarea cu Satoru. O melodie aparent de dans vesel, cu câteva note repetate la nesfârşit, care ascundea în strafundurile sale o melancolie profundă şi înspăimântătoare.

-Ce cântă Shin-sama? L-am întrrebat eu atunci, stăpânit încă de vraja somnului.-Shin-sama cântă cântecul lui Shigeru, a încuviinţat el moaleVântul tăia întunericul şi lumina. Eram cuprins de o moleşeală fantomatică, de o

căldură adormitoare în braţele bunicului şi, cu toate că priveam fix în miezul lunii, nu-i vedeam nici mijlocul şi nici marginile. Atunci brusc mi-a trecut prin minte gândul că nici nu ştiam exact dacă dormisem sau nu, dacă eram pe deplin treaz sau ma aflam încăîntr-un vis. De aceea am îndrăznit să-l rog să-mi povestească de tatăl lui Satoru.

-Shigeru-san avea un suflet teribil de fragil, a început el. Într-atât de fragil şi firav încât şi câteva cuvinte nepotrivite aruncate în treacăt l-ar fi sfărmat. Dar îndura întratât încât nici un război nu l-ar fi strivit. Bietul de el! Era atât de fărmiţat sufleteşte! Precum vocea sa fragmentară, nemaipomenit de frumoasă. El nu cânta precum ceilalţi prieteni ai noştri, clar şi calculat, după un ritm impus în societate. Nu. Vocea lui avea viaţă. Se mlădia ca un om, contopindu-se cu trăirile celor care-l ascultau, venind în întâmpinarea coardelor de shamisen. Însă Shigeru-san strălucea doar prin cântece. Vorbea adevărat numai când strângea în mână un bachi. În rest se amesteca cameleonic cu exteriorul şi nu se distingea prin nimic în afară de slăbiciune fizică şi spirituală. Tocmai din această cauză i-a fost atât de greu să-şi afle o soţie. Cu grau au reuşit s-o convingă părinţii lui pe Haruka-san, o văduvă tânără şi săracă tocmai din Osaka. Căci familia lui avea ceva avere. Nu şi un urmaş. Totuşi, ei doi nu se potriveau. Nu se înţelegeau. Iar de la moartea bătrânilor nici zeii nu s-au mai înţeles să le ofere noroc casei lor. Îl vezi pe Satoru, Ryo-chan, ? Mai înţelept şi mai întremat decât părinţii săi, şi cu toate acestea iarăşi sărac, cu o karma rea, fără rădăcini, legat de Haruka-san până la ultima ei suflare. Nu are să te încânte ce am să-ţi mărturisesc în continuare, Ryo-chan. Eu nu am ce face. Eu cred că e mai bine să aflii încă de acum : legătura dintre mamă şi fiu e mai puternică chiar şi decât firul roşu al destinului. Chiar şi decât cea dintre ea şi fiică. Pentru că o familie trăieşte prin băieţi. Pentru că cele care se ocupă la început de aceştea sunt mamele. Fiindcă nu soţul contează, ci copilul. Satoru-san e pe deplin conştient de acestea. E o simbiozoă parazitară de care nici unul dintre ei nu se poate rupe.

Dar haide să revenim la Shigeru! După cum îţi spuneam, Shigeru nu avea ce căuta în această lume. Îi era prea dificil să supravieţuiască aici. Însă mie mi-a fost milă de el. L-am compătimit şi i-am deplâns soarta cu adevărat ! Pentru mine, chiar fără voce, ar fi fost un om bun. Aşa că m-am apropiat de el. Timp de multe luni l-am urmat şi noi doi am privit luna în tăcere aşa cum stăm noi doi acum. Precum ţie Satoru, îmi era şi el senpai. La început stăteam la o distanţă apreciabilă de el, înecat în spice de orez, prefăcându-mă a fi singur. Cred că atmosfera care se crease în jurul lui, apatia sa stranie, mă înspăimânta. Dar încetul cu încetul paşii mi-au devenit din ce în ce mai mari, am călcat mai sigur, am

fugit, am strigat, m-am oprit, am aşteptat, până ce răcoarea serii făcea să ni se atingă umerii. Să descopăr argintul oglinzii- ci nu sticla, omul- ci nu vocea; doar astfel am învăţat ce preţuieşte pe deplin. Şi în cele din urmă, tăcerea, lipsa de cuvinte, nu m-a mai înspăimântat. Fiindcă ele nu mai erau necesare. Ajunsesem chiar să-l cunosc aproape pe deplin în lunile prieteniei noastre, cum încă nu am reuşit chiar cu Bunko. Câteva frunze reflectate în privire, o încruntare moale, poate un zâmbet şters,spun atât de multe; de ştii cum să citeşti. Totuşi, chiard dacă îl simţeam aproape de inima mea, nu înţelegeam ce credea, ce gândea şi cu siguranţă nu ce simţea el despre mine.

Când mă aştepta să facem caligrafie, proptit în faţa zashiki-ului de stâlpul prispeii, îl găseam unori plângând. Asemenea situaţii sunt pe deplin umilitoare pentru un bărbat. Eu mă pierdeam întrutotul. Nu pricepeam ce aş fi putut face. Cum să procedez. S-o chem pe Haruka să-şi vadă soţul într-o asemenea ipostază ruşinosă ? Nu se cădea. Să-l întreb ? În faţa lacrimilor unui om atât de ciudat deveneam minuscul. Niciodată el nu-mi spunea pricina ci, continuând a se uita pierdut în zare, zicea : «  Haide să jucăm karuta! Cele 100 de poeme ale celor de demult. Ce păcat că Teika a ales atât de puţine poeme de iarnă!... Până la urmă a fost o chestie de gust… », « Cândva aş vrea să-ţi cânt. Dar nu acum. Cândva. Vei şti tu când. », « E seară de Hanami. Curând florile au a se scutura. Priveşte ! », « Lasă-mă să te văd pictând, Shin ! Are să-mi treacă ! Toate trec… »

Bunicul a oftat slab, lăsându-şi bărbia să mi se sprijine de creştet. Apoi a continuat :

-Regret atât de mult că nu am înţeles la timp vorbele lui tenebroase.... Ele aveau un înţeles ascuns. De la o vreme pe Shigeru nu l-am mai găsit plângând. Într-o zi l-am găsit tăind şi îngijindu-şi atent arbustul de camelie galbenă68 din faţa casei. Părea tare bucuros. În altă zi înfingând beţe în pământ pentru zorelele ce avea de gând a le semăna. Găsise seminţele în pod.69 Iar la sfârşit de săptâmână l-am întâlnit la marginea lanului său, căutând rădăcini de higanbana ca otrava lor să-l scape de şobolani. Şi seara nu l-am mai găsit deloc. Am vrut să-i arăt eclipsa, însă luna se întunecase pe de-a-ntregul şi el tot nu a venit.

Shigeru a murit. Shigeru s-a sinucis l-a marginea pădurii. Şi eu nu ştiu nici acum de ce. Nu ştiu Ryo deloc de ce ?! Eu, care mi-am dorit să-l înţeleg, am fost orb, şi acum nu ştiu de ce şi mie atât de ciudă fiindcă dacă aş fi ştiut, dacă aş fi înţeles, l-aş fi ascultat şi l-aş fi ajutat şi totul ar fi fost bine şi nimic din toate astea nu i s-ar fi întâmplat!

Fruntea bunicului s-a lipit stâns de creştetul meu iar braţele lui îngheţate m-au cuprins cu putere. Zeii i-au mulţumit pentru poveste mângâindu-i obrazul cu undele hainelor lor de mătase zeiască. Veşmintele foşnesc la unison cu cedrii când ei se îndepărtează şi urcă spre cer scăldaţi în zori de purpură lucie. Soarele, cu discul său înfocat arzând în marea sticloasă şi pe fruntea munţilor, trebuie să răsară. Luna a fugit cu şuviţele-i de argint muiate în apele râului Chikuma. Noaptea s-a stins. Împăratul o să ajungă îndată. Acum noi doi privim răsăritul, învăluiţi în aburii pământului şi ai somnului. Sufletul lui nu mai poate aştepta. Noi ne ridicăm în picioare, pe vârfuri, spintecând ramurile copacilor ca să ajungem la cel ce vine cu mâinile încărcate cu fructe de mikan. Dar păsările zboară cu timpul în pliscurile lor sidefate, aşa că după ce ne prosternăm cuviinvcios îi întoarcem spatele. Încă o clipă mai răsucim capul ca să-i vedem armura strălucitoare. Bunicul se bucură văzând împăratul venind şi-i vorbeşte :

68 Camelie galbenă-dor, năzuinţă69 Gest sugerând beţele care se înginf în orezul de pe altar la funerarii

-Prietenia mea cu Shigeru a fost precum o respiraţie. Am inspirat odată şi totul mi s-a părut etern şi îmbietor. Dar în secunda urmatoare am expirat şi brusc imaginea sa din ochii mei a palit undă puternică de vânt dintr-o noapte care crezusem că nu se va sfârşi nicicând . Însă într-o clipire ea s-a risipit pentru totdeauna.

Apoi am plecat în grabă spre Bunko. Şi el cânta şuierat.

***În apa cu luciri de cristal se răsfrânge cerul albastru. Din nori răsare orezul cu

frunzele sale lunguieţe şi subţiri, formând o imensă câmpie cerască înverzită, un câmp de luptă pe care soldaţii stau în şir, drepţi, neclintiţi ca nişte statui. Dincolo comandanţii mândri îşi conduc samuraii în veşminte cenuşii. Astăzi se bat cerul şi pământul. Astăzi, în mijlocul primăverii, când cireşii sunt în plină floare. În mrejele vântului ei se războiesc aprig, se încleştează şi se provoacă, sperie fluturii şi scutură florile de cireş.

O copilă plăpândă îşi ţine strâns în mâini furoshiki-ul, încercând să-şi potivească paşii cu cei ai tatălui pe care-l urmează. Trece pe lângă soldaţii sângerând şi nu-i vede. E nepăsătoare. Kimono-ul de culoarea caisei i se lipeşte de trup, iar mânecile lungi de fecioară se zbat în unde de vânt. Dar păsările cântă şi ea nu le aude. Trece pe lângă oameni şi nu îi vede. Nu le răspunde chemărilor lor. Nu e nici una dintre cele trei maimuţe ale înţelepciunii. Nu. E doar fata lui Nobu, fiul adoptiv al bunicului Shin. Meiko-sama.

Tatăl ducea la brâu darurile bunicului, cu aerul degajat al nobilului care scapă în sfârşit de ochii iscoditori ai slugilor. Nu îl interesau caznele fetei, prea slabă în faţa furtunii, ce-i purta mătăsurile brodate cu fir aurit de ici colo, precum petalele bobocilor care nu apucaseră încă a se deschide. Nu.

Fata mergea în spatele lui privind fix la pietrele de pe drum. Suflarea din miază-noapte o poartă de colo colo până ce-o doboară la pământ. Ea cade. Eu îi priveam fără a răsufla printre crăpăturile gardului, înfricoşat la gândul că bunicul sau bunica mă vor descoperi.

Satoru îşi lasă orezul să se risipească din mâinile mocirloase, se spală cum poate şi fuge la ea ridicând-o. Văzând iar lumina şi cerul ochii fetei sticlesc. Apoi ea vorbeşte în treacăt şi merge mai departe prin petale de apă şi picături de sânge căzând pe pământ, uitându-se în zare la spatele tatălui ei.

Satoru o lasă. Îl salută umil pe Nobu şi fuge la Shin să-i vestească oaspeţii. Uşa glisantă pocneşte de cadrul de lemn în spatele lui, iar apoi se lasă o tăcere de moarte. Plouă încet. Apoi din ce în ce mai repede şi mai asurzitor, încât atunci când am ajuns pe prispa din faţa casei eram deja ud până la piele, leoarcă, iar din păr apa mi se prelingea şiroiae şiroaie. Din hol răzbăteau paşii grei ai bunicului, amestecaţi cu şoaptele bunicii. Din vale sandalele geta ale fetei răsunau pe cărare. Dezorientat, nici nu ştiam mai repede ce să fac. Să mă duc în casă şi s-o rog pe Fumiko-san să-mi dea alte haine de are, să-i aştept pe cei din casă şi să-i întâmpin pe musafiri sau să fug, să mă ascund şi să-i privesc de departe.

M-am uitat la degetele mele resfirate pe stâlp. La contururile lor delicate, sculp-tate cu fel şi fel de zgârieturi şi cruste. Mă decisesem. Nu voi aştepta. Voi pleca. Mă voi ascunde după un colţ al case şi de acolo am să-i observ pe toţi să văd ce fac ei.

Am fugit tocmai la timp, căci cei doi îndată sosiseră în curte şi acum înaintau pe cărarea pietruită. Cu obrazul lipit de peretele casei, stând pe vine, ghemuit ca nimeni să

nu mă vadă, am avut ocazia să-i observ pe cei doi descălţându-se în grabă, luându-şi încălţările în mână şi apoi păşind pe prispă la adăpost. Uşa s-a deschis şi dinauntru a răzbătut până afară o lumină caldă şi un miros vag de ulei încins. Chipurile celor doi s-au luminat. Glasul îngroşat al bunicului vibra monoton în timpane. Nobu şi Meiko au pătruns în casa noastră de la poalele munţilor. ***

Norii de cenuşă se risipiseră ca şi cum nici nu existaseră, iar acum cerul senin, brăzdat de nori albi transparenţi, revenise de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat mai înainte în acele tării ale văzduhului. Acolo, în cer, totul era la fel. Aici, pe pământ, totul se schimbase. Cireşii se scuturaseră şi-şi întindeau ca nişte ghiare ramurile negre. Pe jos soarele se reflecta în mari băltoace umplute de petale de cireş creponate, îmbibate de apă şi mocirlă. Tot satul răsuna de cântecele păsărilor. Întreaga natură se bucura că acea teribilă furtună îşi terminase existenţa. Doar albinele se întristaseră cumplit fiindcă acum trebuiau să aştepte ca wisteria să-şi deschidă aripile liliachii.

Bunicul, Nobu-san şi Satoru au discutat şi au tot discutat. Nu au ieşit afară nici când fulgere cumplite au scăldat cerul. Când, în toiul furtunii, tunetele asurzitoare m-au făcut să-mi acopăr urechile cu ambele mâini îngrozit, în prag s-a arătat bunica cea cu păr grizonat. Alături, cuprinzându-i strâns pulpa piciorului cu mâinile, se afla Meriko-sama. Cele două au rămas mult cu ochii pironiţi către copacii ce-şi plecau crengile până pe acoperişul casei, zgâriind ţigla cu vârfurile lor ascuţite, îmbrăcând-o în petale.

Nu au vorbit cu mine. Deloc. Pe semne că gândurile le zburaseră mult prea departe pentru a mai putea cuprinde acel sat dominat de Asama. Noi trei ne simţeam efemeri în faţa furtunii. Dar o percepeam într-un cu totul alt mod. Pe mine mă înspăimân-ta şi mă determina să fiu mai conştient de realitatea ce mă înconjura. Pe de altă parte, în acelaşi timp, gândurile lor se împrăştiaseră cine ştie unde în depărtări, abandonând cu desăvârşire lumea aceasta.

Bunica ţinu în palmă umărul fetei, admirând şiroaiele noroioase ce se îndreptau în vale, spre Chikuma învolburat. Ea rămase mereu cu ochii pironiţi în adâncul norilor cenuşii, absentă... Şi tuna groaznic.

-Ryo-chan, haide să vorbim puţin!Era Satoru. Cu ochii tulburaţi de lumini ciudate. Oare când se aşezase acolo, lângă

mine, aşa discret încât nici nu îi simţisem apropierea? Oare când dispăruseră bunica şi fată? Când se sfârşise cu adevărat furtuna?

-Eşti de mult aici, Satoru-san?El a inhalat mirosul răcoros al ploii şi s-a tolănit pe prispă, studiind scândurile

podului. Trupu-i i se îmbăia în lemnul podelei, iar repiraţia uşoară se prelingea lin prin aer până la mine, ca eu să pot pricepe cât de mulţumit se simţea în această după-amiază violentă de aprilie. Acum totul se liniştise. Prezenţa musafirilor şi a gazdelor îngheţase în timp. Din când în când ploaia îşi mai picura câteva lacrimi uitate pe acoperişuri. O perdea de raze îmbrăţişa întreaga grădină a bunicului. Şi era atâta de tăcere încât puteai auzi cum cresc pietrele.

Tânărul m-a tras încet de mânecile-mi jilave, îndemnându-mă să mă aşez lângă el. Mi-am lăsat capul pe spate, trupi-mi firav urmându-l pe podea cu supunere. Cu picioarele atârnând în afara casei, îi ajungeam doar până la brâu.

-Satoru?-Eu am să plec, Ryo-chan. Nu prea departe, însă totuşi într-atât de departe încât tu

n-ai să mă ajungi singur. Nu vreau să-ţi ascund că mă bucur. Chiar mă bucur c-am să plec de aici şi am s-o iau şi pe mama cu mine. M-am săturat de locurile astea... Până în gât. Şi îi sunt atât de recunoscător lui Nobu-sama! Îţi vine să crezi că m-a primit chiar în casa sa?! Însăşi soţia lui, Chinatsu-sama, a acceptat să-i fiu servitor! Îţi vine ţie să crezi?! Am să plec în amonte, tot pe malurile râului Chikuma. Înspre muntele Kamuriki. Nobu-sama ne-a rugat chiar în seara asta să ne facem bagajele negreşit ca mâine pe vremea asta să putem pleca. Dar eu l-am rugat şi pe el şi pe bunicu’ să amâne plecarea. Să plecăm în cealaltă zi. Fiindcă mi-aş dori mult să mai joc cu tine karura o dată.

Acela a fost cel mai trist joc pe care l-am jucat vreodată. În faţa cărţilor aşezate în şir, în faţa silabelor pronunţate atent de Haruka-sama, în faţa lui Satoru zâmbitor- mă blocasem. Pumnul sorţii mi se implantase în mijlocul grumazului. Nici nu îmi amintesc cum mă despărţisem de Satoru, ce se întâmplase după aceea, cum trecuse noaptea şi cum ajunsesem în amaiză din nou la casa lui Haruka-san, în zashiki, jucând karuta. Simţeam că dacă mă voi uita la cel care îmi fusese tovarăş până mâine mă va podi plânsul. Şi voiam să fiu puternic. Să îndur. Cum şi bunicul reuşise să îndure pe Shigeru plecând.

-Mă întreb, oare va fi briză sau taifun ce te va ademeni pe tine ? Teh, cred că o să fie doar mâna ta mişcând cărţile de karuta ca să alcătuiască un întreg, nu-i aşa, Ryo-chan ? Nu-i aşa ? Eh, ce ai, Ryo-chan, de nu-mi răspunzi ?!

-Nu vreau să pleci.Mi-am ridicat privirea din tatami-ul pătat cu cerneală şi ţintuindu-i ochi nici n-am

mai avut timp să bag de seamă cum lacrimile mi se prelinseseră deja pe gât, pe guler şi pe mâneci. Peste toată fiinţa.

-Nu vreau să pleci, Satoru-san! Dacă tu pleci nu va mai fi nimeni cu care să-mi petrec timpul. Bunicul pleacă… Bunicul pleacă de multe ori să se plimbe !... mă smiorcăiam jalnic. Şi când nu mă ia cu el nu mai e nimeni… Şi cu cine am să mai joc karuta ?! La cine să mai vin ?! Bunicul… nu ştie… Bu-bunica nu vrea! Ce am să ma fac eu dupa ?!

Cărţile se rup. Cum am început să-mi mişc mâinile frenetec toate cărţile cad pradă mâinilor mele şi se rup în bugăţi. Poemul împărătese Jito. Al lui Minamoto no Saetomo. Şi acum cel al lui Fujiwara no Kitsune. Toate. În bucăţi. Mâinile mişcându-se fără încetare. Mânecile devenid aripi de fluture. Şi mâna lui Satoru ţinându-mi bărbia, oprindu-mi zborul şi ridicându-mi faţa în sus spre întunecimea ochilor săi.

-Ai să te faci puternic, Ryo-chan ! Că plec în altă parte nu e un capăt de lume. Nu sunt bolnav. Nu mor. Nu se întâmplă nimic mai mult în afară de faptul că întrezăresc viitorul care începe să-mi strălucească. Asta nu înseamnă că nu am să mai vin aici. De ce vezi toate astea aşa de tragic ?

 Si tu eşti prea slab pentru binele tău acum. Aşa de slab încât doar această « tragedie » îţi va deschide ochii, te va ambiţiona să-ţi depăşeşti condiţia, să ai şi tu un nume. Îţi promit, data viitoare când am să vin tu vei fi altul. Şi asta te va bucura atunci. Nu te uita doar la mine. Uită de mine pentru un timp! Uităte ! Uităte în jur ! Sunt atâţia oameni buni pe care nu-i vezi fiindcă eşti prea absorbit de o singură carte. De aceea eu câştig mereu. Fiindcă tu crezi că dacă ţi-am luat o carte deja e tragedie. Şi asta-i o prostie ! Tragedia e că tu, în loc să te concentrezi pe joc, rămâi la aceea carte pe care am câştigat-o. Şi pierzi. Eu am vorbit cu bunica. Da… De mult timp am vorbit cu ea. Nu mai

fi un catâr încăpăţânat, nu te mai întoarce după mine şi nu-l mai căuta disperat pe Shin-sama în zări când alături ţi-e bunica! Şi Fumiko-sama. Şi vai, câte persoane mai ai de întâlnit cât timp trăieşti! Eşti încă un copil, Ryo… E firesc să suferi câteodată. E firesc să-ţi doreşti multe lucruri. Dar încă mai firesc e să te bucuri pentru ce ai şi să lupţi pentru ceea ce vrei să ai. Crezi tu că vreun samurai stă să-şi roage adversarul să nu-l mai lovească după ce l-a atins o dată cu katana ?! Nu. El continuă lupta sângerând. Deoarece, ţine bine minte, în lumea asta cu adevărat firesc e să cazi, nu să zbori. Altfel cum ai să poţi să te ridici şi să mergi spre ceea ce-ţi doreşti ?

-Te rog…-Am să plec. Cu siguranţă. Eu am să plec. Mâine. Negresit.Şi petalele cireşului din grădină s-au scuturat pe deplin.Şi el a înfrunzit.

***

„Doi ani de toamnă s-au sfârşit. Urmează al treilea. Astăzi vine Satoru.”Aşa spunea hârtia de orez pe care exersam kana. Lângă mine războiul bunicii

împletea de zori fire de mătase cenuşie. Jumătate din ţesătură era gata, şi cu fiecare fir adăugat se făcea mai frumoasă şi mai frumoasă, se tulbura în ape şi flori din vinişoare sângerii înfloreau. Kimono-ul lui Chinatsu-sama. Fiindcă ea şi-l dorise într-atât să-l îmbrace iarna aceasta, bunica a lucrat zi de zi, pe apucate. Însă modelul complicat, căptuşeala care trebuia să fie perfectă, mătasea ce aluneca atât de uşor, toate sporiseră zilele. Iar dacă în vreo zi ploua Bunko-sama nu mai reuşea să lucreze de loc, căci culoarea în ape metalice se închidea şi se contopea cu interiorul până ce ajungea o mare umbră întunecată şi lucioasă, imposibil de tulburat.

De aceea şi eu zi de zi exersam kana pe care o învăţasem de la Satoru,ascultându-i răsuflarea înceată. Câtă vreme lucra ea nu vorbea. De teamă că au să i se încurce firele. Fumiko-san ne hrănea. Ne aducea veşti de prin sat. Ne da de ştire când a ajuns bunicul. Pe mine bunicul nu mă mai luase în plimbări. Eu mă schimbasem în exterior. Începusem la rândul meu să-mi ţes armura din zale argintii. Dar în interior rămăsesem acelaş. Uneori îmi mai doream să merg la casa văduvei lui Shigeru însă mă gândeam la mine apoi şi-i întorceam spatele. Mă îndreptam spre pădure. Culegeam ciuperci shiitake. Culegeam ghimbir. Pescuiam. Şi seara mă întorceam cu coşul plin. Crescusem. Şi la stat şi la minte. Poate îmi era mai bine aşa. Poate aşa trebuia să fie. Însă când mă gândeam la venirea lui Satoru mă cuprindea deodată nerăbdarea. Nu-mi uitasem amintirile. Nu-mi voi uita vreodată prietenii. Aşa mi-am promis.

Zilele treceau şi trecuseră fără a le observa scurgerea. Păreau nişte unde de râu. Atât de asemănătoare în structură. Multe. Dar parcă la fel. Deşi, când le răsfoiam hârtiile din orez ele se conturau toate într-o altă lumină, fiecare picătură de cerneală neagră avea nuanţa sa proprie. Ca şi firele bunicii, copii unul altuia, alcătuind un întreg din care, totuşi, nici unul nu avea voie să lipsească. Altfel ţesătura nu mai era perfectă. Altfel cel de astăzi nu s-ar fi numit Ryo.

Până şi fiecare frunză din grădină îşi avea rostul ei. Unele îngălbenite deja. Altele stând să se prăvale spre pământ. Şi altele verde crud, fremătând de viaţă. Ele vieţuiau în acelaşi copac. Dacă una dintre ele nu s-ar fi născut atunci mantia lor lucioasă nu m-ar fi

apărat de ploaie în vară la fel. Altfel umbra copabului nu m-ar fi ferit de soarele dogoritor de vară la fel. Şi pe mână aş fi avut o pată. Sau pe picior.

Nu-mi doream ca mâinile bunicii să se scorojească. Sau picioarele bunicului să se împestriţeze. Ori ca ceaiul în bolurile lui Fumiko-san să piară. De aceea nici eu nu am să pier.

Vântul scutură frunze şi face valuri în holde. Înspumează marea şi urcă păsările în înalturi. Ne coboară ploile şi lipeşte seminţe prăfuite de mânecile noastre fluturânde. Iar noi îl lăsăm să ne atingă obrajii în vale. Ochii de la fereastră. Şi să-mi alunge efluviile juvenile. Să-mi ofere în dar oglinda lui Amaterasu.

Copilul îşi scaldă chipul palid în lumina cu reflexe de bumbac. Din peştera noastră întunecată totul se vede atât de bine! Până şi eu ghemuit pe podea în ochii lui Meiko-sama. Eu în picioare în pupila smolită a lui Satoru. Eu. Alergând. În braţele deschise ale bunicului. Cu gândul la bunica.

-Obasama!-Bunko-sama!Strigă ei la unison fugind la picioarele bunicii. Şi ea zâmbindu-le cald. Atingându-

le creştetele zburlite cu mâna-i înfirată. Casa devenindu-le casă.Afară căldura cea adormitoare mă cuprinde. În braţele bunicului. Satoru se îndepărta.-Mă bucur să vă revăd, Meiko-chan, Satoru-kun! Dacă ştiam că veniţi în după-

amaiza asta trimiteam pe cineva după voi...-Nici noi nu am ştiut că vom ajunge atât de repede, Bunko-sama. Cred că mi-a

fost dor de casă. De aceea.-Da, obasama! Am mers atât de repede! Oare ce am văzut pe drum? A! Am văzut

Shinano!Bunicul chicoti înfundat şi mă scăpă din braţe. Îşi lăsă încălţările la marginea

prispei, păşind greu pe tatami, lângă nepoata sa ce se juca preocupată cu marginile obi-ului auriu.

-Şi aici nu vezi tot Shinano, Meiko-chan?A rostit el, încercând să o pună la încercare.

Fata se întoarse surprinsă spre bunic, ochii săi mari fixându-l insistent, ca şi cum i-ar fi zis o mare şi gogonată minciună.

-Eh?! Ce ai păţit, ojisama?! Doar tu ştii că asta e altă apă! Nu, obasama? Şi fetiţa a început s-o tragă insistent de haină ca să-i îndrepte trupul şi s-o determine să se uite dincolo de curte. în vale, la Chikuma- Shinano.

Iar eu rămăsesem la marginea cărării de piatră, desculţi, cu papucii în mână, pironit la marginea prispei roase de apa ploilor ce se scurgea în jos de fiecare dată acolo. Ochii bunicului şi ai fetei treceau prin mine, către râu. Distras, Satoru îmi cerceta trăsăturile feţei, confirmându-şi probabil, în minte, că avusese dreptate. Şi privirile calde ale bunicii se revărsau asupra mea. Aerul se contractase în juru-mi. Lipite de trupul meu, mă confundam cu hainele. Zeii vântului încercau pesemne să mă protejeze de ceva sfărmându-mi aripile. Nu ştiu de ce. Poate de razele îngheţate ale soarelui autumnatic.

-Ryo-chan, de ce nu vii şi tu cu noi în casă? Din prag, cu silueta-i miniaturală în comparaţie cu rama uşii, bunica mă chema la ea.

-Da, Bunko-sama. Acuma eu vin.

Cu paşi uşori, eliberat de o povară nevăzută, am păşit pe scânduri, pe rogojina din paie de orez, lâmgă ei, târând în păr mirosul florilor de-afară.

***

În zorii acelei zile florile de higan şi-au deschis aripile roşiatice, contopindu-se cu purpura kimono-ului până în înaltul orizont violaceu70zeiesc, încât întreaga lume semăna cu o uriaşă higanbana. În rame stacojii cu reliefuri de alb fantomatic şi câteva luciri de soare, furnici omeneşti se plimbau printre lanuri, pe cărări, pe malurile apei şi în cimitire, admirând floarea morţii. Şi de unde îi priveam noi, eu şi bunicul, de pe culmea satului, în această zi a echinocţiului de toamnă, toţi se asemănau între ei, minusculi şi înegriţi de hainele cele bune. E o zi luminoasă, senină în imensitatea ei nemărginită. Ei, până şi zeii ridică aburii din pământ spre orizonturi... Până şi frunzele, înspăimântate de aşa forfotă mută, îngălbenesc sau se roşesc de stinghereală. Lepădându-şi frunzele înverzite, roşul florilor atât de pretutindeni devine greu pentru ochi, supărător. De aceea bunicul se străduieşte să-l picteze în nuante cât mai frumoase de negru diluat, ca să nu strice farmecul acestei zile, dar nici ochii privitorilor. În aer e miros de iarbă uscată şi de iarbă călcată de geta şi zori. În faţa noastră bunica, Satoru şi Meiko-sama îşi termină ultimele onigiri şi se îndreaptă leneş către noi, vorbind, zâmbind şi aprobând, privind goluri în cărare. La fix. Căci şi bunicul îşi terminase pictura şi-şi începea o alta. Povârnişul devine abrupt. Ei urcă tot mai greu. Se împiedică de ierburile ce năpădesc dealurile, încâlcite în picioare. Satoru o ajută pe bunica să urce. Apoi pe Meiko-sama. Şi el porneşte în urma lor încă puţin, până ce ele se opresc din nou cerând ajutor. Astfel merg până la jumătatea drumului ce se îngustează cu cât florile devin mai cuprinzătoare şi mai strălucitoare. Bunica răsuflă greu. Şi ei nu mai vorbesc. Se opintesc, trecând prin desişul întunecat, să-şi strângă kimono-urile pe pulpe, aproape.

Şi au fost înghiţiţi de întuneric.-Mulţumesc, Satoru-san. Ajut-o acum şi pe Meiko! Kimono-ul lui Satoru spulberă întunericul, radiind. Se arată bunica cu părul

zburlit în toate părţile, cărând în braţe coşul. Priveşte la cerul senin, înspumat de nori, şi la noi, cei care o aşteptăm. Ne face cu mâna. Degetele ei răsfirate, fluturate în aer cu nerăbdare, mă fac să-i imit zâmbetul cu buzele, cu ochii, cu toată faţă. Deşi aveam sufletul sfâşiat în două părţi, între blândeţea bunicului şi pragmatismul bunicii, am ales-o în final pe cea din urmă. Mă decisesem. Prezenţa acelei femei mici, subţiratice, îmi oferea siguranţa braţelor bunicului. Totuşi, poate ar fi trebuit să merg cu Shin-sama…Poate.

Dar fata nu mai apare. Nici Satoru. Bunica întoarce spatele ca să pătrundă desişul şi să-i vadă. Apoi îi strigă prelung, speriind păsările din desiş, ce zboară speriate către munţi. Aşteptarea ne taie răsuflarea. Noi toţi aşteptăm atenţi la orice zgomot, ca nişte lupi, cu ochii pironiţi printre copacii care se înegresc şi se umbresc pe măsură ce spaima noastră creşte. Nu ştiu cât ne e teamă şi cât nerăbdare de a afla ce s-a întâmplat. Într-o clipire Satoru devenise cea mai importantă persoană a noastră. Satul era calm. Încrementit. Doar un murmur surd printre frunzele mişcătoare...

Când porţile s-au deschis. Şi Satoru a revenit cu Meiko-sama de mână. La unison, eu, bunica şi bunicul răsuflăm uşuraţi, ca şi cum o uriaşă greutate s-a disipat din suflet, pierind de razele ce sfâşie pădurea. Şi Satoru zâmbeşte satisfăcut de izbândă, cu ochii pe

70 Violert semnifică nobleţe,roialitate, cel mai înalt grad.

fată. Nu cumva să-i scape şi să se piardă prin pădure în căutare de flori de higan ca cea albă din mână. Bunica se pleacă pe vine, cuprinzând-o strâns în braţe.

-Copil rău şi neascultător ce eşti tu! Dacă te pierdeai? Cam aşa se auzeau în ecou cuvintele bunicii de la noi.

-Dar uite ce floare frumoasă am găsit! Şi fata-i puse mândră înainte floarea albă 71cu stamine asemenea picioarelor de meduză.

Apoi se caută în obi şi scoase un bulb murdar de pâmânt, mânjindu-se toată pe degete.

-Uite! Uite! Am luat şi-un bulb să-l duc acasă ca să-l pun în pământ. Şi când va înflori am să-i dau flori mamei! Şi lui Satoru. Şi dacă vrei îţi trimit şi ţie, obasama! Vrei? Vrei şi tu?

Ah, asta e semn rău! Gândeam eu. Şi nu ştiam ce să fac. Oare să mă duc mai în vale, la Satoru? Sau să aştept?...

Şi a smuncit-o violent de mână, întorcând-o cu tot trupul spre el. Iar bunica i-a luat bulbul şi i l-a aruncat în văzduh, speriind o altă coţofană care ţipă jalnic, indignată de agitaţia acelor oameni prea îndrăzneţi pentru începuturile zilei.

-Ce e cu tine, Meiko-chan?! Doar ştii că florile astea nu se dăruiesc niciodată. Şi nici în casă nu se aduc. Sunt de rău. Oh, Meiko-chan, de ce eşti tu atât de neascultătoare uneori?! Oftatul bunicii sporeşte lacrimile fetei, udându-i bărbia şi gulerul de mătase stacojie. Bunica priveşte în pământ, dezamăgită. Iar fata nici nu observă că plânge.

-Atunci de ce le mai admirăm...obasama?... De ce... de ce toţi le plantează în lanurile de orez ca să le protejeze? Nu-s bune...că omoară şoarecii? Obasama, uită-te la mine!

Şi fata îşi lipeşte palmele murdare strâns de obrajii bătrânei, îi prinde chipul şi-l trage spre ea ca să i se uite în ochii ei tulburi.

-Fiindcă sunt frumoase. Însă nu pentru oameni de dat sau de plantat. Ci doar de admirat, de atins în treacăt. Se zice că prevestesc mortea. Nimeni n-o să vrea asemenea flori în casa sa. Înţelegi acum, Meiko-chan? Cele două se privesc lung pentru un timp, cu ochii tulburi, încercând a se convinge una pe cealaltă că au dreptate. Până la urmă se înţeleg.

-Da, obasama. Până la urmă bunica câştigă. Ştiu că ar mai vrea să o ia o dată în braţe. Totuşi,

pentru că ochii i se tulburaseră prea mult, le întoarce spatele şi porneşte încet către noi, cei ce o aşteptam de mult timp, dând răgaz lui Satoru să-i şteargă lacrimile. El îi tampo-nează încet pomeţii cu marginele hainei. Apoi bărbia. Gâtul. Dar nu se prea pricepe, aşa că fata îl apucă singură de mâneci şi-şi îngroapă faţa în ele, mânjindu-i cu pământ moale kimono-ul impecabil. Câteva secunde stă aşa, până ce lacrimile i se uscară de tot.

Când i-am văzut din nou chipul el lucea minunat, ca luna pe care noi doi am văzut-o de mult în câmp, vorbind despre Shigeru. Ea fuge s-o ajungă din urmă pe bunica, prinzându-şi printre paşi floarea găsită în păr. Şi nu-l mai aşteaptă. Fiecare, în ritmul său propriu, merge pe cărare până aici, unde bunicul face ultimele retuşuri la floarea lui Meiko-sama. Apoi câteva umbre peste Satoru şi pictura e gata. Cum gata înflorite sunt şi florile de higan, vărsate peste tot satul scăldat în zori de zi înfocate. Roşul de sânge palpită ca inima mea, cu semnul prevestitor încrustat în adâncul muşchilor.

71 Coţofana este pasărea care, întinzându-şi aripile, formează podul între Orihime şi Hikoboshi.

***

Acum priveam lumea aproape de la egal la egal. În curând douăsprezece toamne se vor fi trecut. Dar era încă tsuyu şi zi de zi ploua, încât eu şi Fumiko-san nu mai conteneam să adunăm rufele de afară şi să le scoatem iarăşi când norii se risipeau. Bunko-sama se amuza pe seama noastră, glumind că astfel le vom spăla până vor fi mai curate decât atunci când ieşiseră pentru prima dat din războiul ei. Pentru Bunko-sama era uşor să vorbească, stând cu picioarele pe tatami, savurându-şi ceaiul fierbinte, în timp ce noi, în ploaie, ne chinuiam să adunăm hainele până ce nu vor fi ude leoarcă. Aşa bodogă-nea mereu guraliv Fumiko-san, cu braţele încărcate de veşminte. Iar bunica râdea poves-tindu-i toate acestea lui Shin-san, abia întors din plimbarea sa matinală. Bătrânul sta lângă uşă, cu umbrela sub braţ şi cu vreo două piersici mari în mână, ascultând-o. Capul i se sprijinea alene de panoul shoji căci aburii somnului încă nu i se dezlipiseră de gene. O asculta aşa de ceasuri – puteai zice. Totuşi, n-o ascultase mai de loc, fiindca se gândea la Minoru de câteva zile încontinu. Zi şi noapte se tot gândise, îi vorbise şi şi-l amintise, încât ajunsese să-l viseze cu ochii deschişi decât să doarmă. Bunicii îi mărturisie abia ieri, după ce ea se supărase cumplit de muţenia-i mohorâtă. Ştiam sigur. O aflasem chiar eu spionându-i. În satul ăla pentru mine nu exisatu copii, deci cum altfel să-mi fi petrecut timpul? Crescusem. Şi o dată cu mine şi curiozitatea. Pădurile îşi veştejiseră minunile acum. Undele râului nu mai luceau ca altă dată. Încăperile casei deveniseră uşor de străbătut. În mine încolţea schimbarea. Nu-mi puteam explica cum, aşa încât am lăsat-o să-şi urmeze cursul după cum va vrea ea. Dacă îşi va dori să trag cu urechea la conversa-ţiile bunicului o voi face. Dacă ar încânta-o arcurile de vânătoare le voi construi. Dacă îmi va dicta să aflu dedesupturile acestei familii prin Fumiko-san...Voi proceda în tocmai.

La vale, printre mâinile crăpate de îngheţ, apa cu tăiş de sabie fuge pe noile haine. Fumiko-san limpezeşte kimono-urile noastre în undele leneşe ale râului. De pe fruntea-i înaltă, până pe tâmplele înadrate de păr tern şi răvăşit, se preling borboane de sudoare. Şi ea spală şi tot spală, stoarce cu mânile-i roşii şi aruncă pe pietre. Mai spală o dată şi stoarce şi aruncă în coş. Neobosită. Nasu-i înfundat în obrajii plini se roşeşte. Buzele-i adorm vineţite. Pielea albeşte o dată cu soarele ce iese din nori cu adieri aspre de vânt. Dar ochii rămân vii, sticlind înegriţi deasupra bumbacurilor imaculate.

În spate legătura de lemne devine uşoară. Învăţasem vicleşugul muncii, tăria funiilor şi siguranţa paşilor înfipţi bine în omătul îngheţat. Totuşi, stând aşa acolo, văzând-o cum spală ghemuită pe marginile apei cu spatele rotunjit, aveam senzaţia că ceea ce făceam eu nu era îndeajuns. Nici ceva mai îndeajuns nu puteam să cer a mi se da, căci mâinile mele nu era încă destul de puternice pentru treburi bărbăteşti şi nici destul de călite pentru cele femeieşti. Ce îmi rămânea atunci? Să-i ţin companie. Să-i ascult poveştile când va voi să le spună. Să o încurajez zicându-i că în frig nici apa nu mai pare chiar atât de îngheţată. Am să-i i-au coşul poate iar mai apoi ne vom grăbi să urcăm malurile, să străbatem repăede câmpia şi să ajungem la căldură în doma

-Ei, spune-mi Fumiko-san , când m-aţi găsit voi atunci iarna, tot aşa de frig era şi atunci?

Femeia nu se întoarse, ci continuă fără să se uite a arunca jachete hanten groase de-ale bunicului în coş. Cu ochii pe băţul cu care-şi bătea un vechi nagajuban, buzele începură a vorbi:

-Cam era. Au trecut însă ani de atunci şi ierni grele au mai fost, Ryo-kun. Hm... Poate că era mai frig atunci. Da,da, era! Ţin minte ce greu i-a fost bunicii să te încălzească. A stat cu tine mereu lângă foc.

-Şi lucrul ei?! Nu s-a supărat bunicul că petrecea prea mult timp cu mine, că slujitoarele se ocupau de casă şi nu ea?

Femeia schiţă un mic zâmbet. Străbătu cu privirea zarea până la celălalt mal troienit, apoi continuă vorbele cu aceeaşi cadenţă.

-Care slujitoare?! Atunci numai eu rămăsesem. După cutremurul acela teribil, după recolta atât de slabă, după anii groaznici ce se prevedeau, cui crezi tu că-i ardea să-şi risipească banii şi hrana pe slujitori? Oricum, vremurile n-au fost prea bune pe-aici. Dar ne-am mulţumit că zeii îşi aţintiseră furia doar spre Kozuke.

-Ba n-a fost bine doar aşa, Fumiko-san! Acolo erau tot oameni. Acolo s-a murit. Nu de acolo e şi bunica? Cum să fie bine...

-Cam da. Cam n-a fost bine... Dar noi ne-am bucurat că n-au fost aşa mari stricăciuni pe la noi, că ne-am putut îndrepta. Dincolo, de cealaltă parte a muntelui, apele râului s-au ridicat şi au luat case. Lava a distrus păduri. Satelor din preajmă le-au pierit oameni. Dacă treci de partea cealaltă încă poţi să vezi lavă împietrită, case şi pini doborâţi. De aia noi ne-am mulţumit. Fiindcă noi n-am fost aşa tare afectaţi şi am putut să-i ajutăm şi pe ceilalţi.

-Da’ şi la noi a fost foame. Şi tocmai ai zis că nu voiaţi să vă risipiţi banii!Mi-am înfipt bine tălpile în încălţări şi repede-repede am mers cu legătura de

lemne în spinare mai aproape de ea, lângă coş, s-o aud bine.-Normal că banii nu erau. Mâncare nici atât. Însă uneori n-ai de ales, Ryo-chan.

Bunicul a trebuit să plătească oamenii ca să nu se îndatoreze până la următoarea lui viaţă. Tu n-ai de unde ştii, că ai fost mic când încetase în casă să se vorbească despre asta la porunca lui Bunko-sama.

-Despre ce?! Despre ce e interzis să se mai vorbească acum? Răsuflarea mi s-a strangulat de curiozitate în gât, în vreme ce ochii slujitoarei sticleau a taină înspre mine.

-Să nu spui. Dacă promiţi că n-ai să povesteşti niciodată nimănui am să-ţi povestesc ceea ce nu trebuie povestit. Fiindcă mi-aş dori să împărtăşesc asta cuiva. Ştiu cât de mult eşti legat de ei tu. Însă nu uita că eu te-am crescut. Şi nu prea cred eu că ascunzând lucrurile bătrânii or să scape de ele. Iar tu într-o zi tot o să afli. Cine ştie ce inveţii ai să auzi! O să te îmbuibe cu tot felul de bârfe prosteşti. Dar dacă-ţi spun eu ai să-ţi dai seama după ce scornesc alţii, n-ai să te încrezi în vorbe anapoda şi nici n-o să te intereseze să intri în necazui ca să descoperi.

Poate că printre genele ochilor mei ea a citit aprobarea căci numai decât vorbele ei au cuprins şuierat întreaga vale.

-Minoru. În Kozuke, la aceea vreme, într-o casă la poala apelor, aproape de munte, locuia Minoru. El era fiul bunicii şi al lui Shin-sama. Ei s-au gândit, au tot discutat şi până la urmă s-au decis că pentru el, tânăr vrednic, puternic şi înstrăinat de părinţi prin natură, că pentru el ar fi bine să plece într-un cătun ca să-şi ea soarta în mâini căci umerii lui, deşi abia prinsese la minte, îi suportau deja bine ghiarele. Nu departe trăiau părinţii lui Bunko-sama. Nu departe de prosperitate i se afla casa. Aşa că el s-a grăbit să plece chiar în toamna celui de-al 3 an Tenmei, sigur de lucrurile de care se credea negreşit în stare. Şi doar bunica l-a rugat să aştepte încă un an! Dar ce, el a mai ascultat-o după ce s-a văzut stăpân pe hotărârile sale?!

Acolo era bine. Acolo mulţime de pini coborau de pe coline. Acolo apele parcă aveau peşti pentru toţi. Soţia şi fiica-i zimbeau necontenit. Iernile se îmblânziseră. Oamenii făceau parte din aceeaşi casă stând în cătune diferite.

Dar a venit vara anului următor şi-a început pârjolul. Pârjolul pe care lacrimile bunicii nu l-au stins, ci au sporit puhoiul de ape. Şi ele au crescut, au tot crescut şi s-au revărsat prin ţipete de stânci muribunde şi pământuri sfâşiate de patima zeului muntelui, au spălat maluri, au prăbuşit case şi-au surpat familii întregi. De prin satele alea au fugit toţi ca sălbăticiunile. Ca şobolanii mişunau prin cotloanele regiunii în căutare de refugiu. Minoru... El n-a avut de înfruntat asemenea umilnţe. Pe el l-a găsit însăşi bunica-ntr-o râpă, îmbrăţişând un pin căzut, cojit de hainele sale cele bune. Amândoi au plâns mult. Au plâns mult de tot. Şuvoaie. De-au înmuiat lutul din fostele sale averi. Da’ s-au stins. Apele s-au retras până la urmă. Lacrimile-au secat. Iar eu m-am întors la zilele obişnuite. Deh, ce puteam face? El nu se-ntorcea la chemările noastre.

Apoi ne-am văzut de noră şi de fată. Le-am căutat. Nici nu-ţi poţi tu imaginea Ryo-chan cât am scotocit după ele! Prin toate ungherele cătunului ne-am uitat. De pe muchiile muntelui încrustat de lavă până în adâncurile mărăcinilor. Am împrumutat ochii altora. Nimic. Am rugat zeii. Nimic. Am adus ofrande. Am chemat călugări. L-am chemat pe Nobu-san de la Kamuriki. Pe Haruka să aibă grijă de cei chemaţi. Pe Shigeru de cine ştie unde ca să le-aducă trupurile dacă nu pe ele cu totul. Nimic. Ne-am gândit în cele din urmă c-au fost prinse în mâlul râului. Şi-am aşteptat ca să ni le aducă el de va vrea. Da’ n-a vrut. Şi dacă n-a vrut ne-am resemnat. N-am mai vorbit. Că poate om uita. Cam n-am uitat. Da cam şi Nobu-san ne era fiu adoptiv de prin sângele mai spălat al bunicului. Aşa c-am zis că, oricum o fi, om supravieţui cumva. Că în zadar le căutăm. Că bine măcar că cenuşa lui Noboru se afla în altar. Căutarea ne moleşise. Şi-am renunţat.

Ce-i drept, pe tine-n iarna aia cam nu te-am aştepat. Că nu te chemasem. Eu şi bunicul. Că cine ştie dacă bunica, în visele sale, n-o făcuse fără să ştie... Da, deşi un coşmar îngrozitor atunci, ai devenit pe nesimţite un dar al zeilor. Ai schimbat aerul în casă. Şi-ai făcut-o prin cine ştie ce vrăji de-ale tale pe Bunko-sama să schimbe urzeala albă cu cea neagră. Ea te-a îmbrăcat cu nişte haine tare frumoase, cum a rugat-o Shin-sama. Tre’ să fiu dreaptă. Eu nu te-am vrut la noi în casă. Nimeni nu te-a vrut. De aceea servitorii care au venit au tot plecat şi alţii au tot venit după ei, şi tot aşa până ce nu mai eu am rămas cu adevărat a familiei. În tine, prin ochii bunicii se cam oglindea Minoru. Copilăria lui tăcută şi retrasă, încăpăţânarea de care nu se credea nici el în stare, dar care în timp ne-a consternat peste măsură. Nu că el ar fi fost ca tine. Că n-a fost. Pur şi simplu, avându-te pe tine, aveam altceva de care să ne îngrijorăm, la care să fim atenţi, pe care să certăm, să şlefuim, să povăţuim, să-i dăm viaţă ca firele de mătase lucid morbid închise în răzbioul bunicii. Da-n sub degetele ei viitoarele kimono-uri cam prind viaţă. Şi ţie-ţi stau din ce în ce mai grozav. Uite, ca ăsta de pildă.

Şi-n aer flutură albăstriu o imensă bucată opacă indigo, cu însemnele familiei. Mlădiindu-şi mânecile în mâinile femeii ce şi le ridicase de-a supra capului îmbrobodit de ger, el oprea orizontul, estompa orizontul, forfotind viu în undele vântului. Iar în undele râului, la picioare, în josul nostru, pe luncă, apa cădea în valuri clipocitoare din nou în Chikuma. Din nările lipite strâns, fumul respiraţiilor noastre albit se prelingea uşor în sus, către nori, în ţurţuri minusculi şi imaculaţi de răceală. Hainele, spălate de murdăriile din zilele trecute, şuşoteau de ne stăvilit în coşul plin până la refuz, greu în braţele lui Fumiko-san ca un imesn bolovan prăvălit la vale din munţii din deal.

O poveste minunată, mi-am zis mie însumi. Şi cu paşi tremurători m-am oprit la marginea pojghiţei de gheaţă să-mi studiez chipul îmbătrânit al copilăriei. Pe pomeţii arşi de frig se răsfirau galopant şuviţe luicioase de negru-albăstriu. Ochii celui din râu mă cercetau sfidător până în adâncuri, cu o curiozitate debordantă. Îmi cercetau subţirimea pleoapelor şi arsura buzelor, spatele oaselor îngroşate susţinând o piele prea moale, gâtul fragil umbrit de mărul lui Adam. Şi umerii robuşti acoperiţi de bumbac casant. Degetele prelungi ale plamelor scrijelite cu linii din naştere şi cu linii făurite de mine, roşiatice sau adâncite în profunzimea cărnii, de ne văzut ori întunecate ca nişte imenşi şerpi amorţiţi. Şi întreaga mea statură impunătoare în micimea sa juvenilă. Hakama cam mică strânsă pe pulpe. Picioarele înfăşurate protector în tabi albi, încătuşate bine de încălţările waraji.

Aşa oglindea oglinda ochilor mei în iarna aceea pe Ryo. Şi prin apa albastră se scurgea palidă tinereţea. Ca apoi primăvara înverzită să

treacă. Şi în sfârşit era vară. În sfârşit.72

***

În mijlocul râului, între valurile învolburate lovindu-se hotic de piatră, şi în inima satului aşezat aproape de măruntaiele munţilor, acolo, pe piatra cea mare spălată de apele aduse de tsuyu, acolo mă aflam eu observând cu o nespusă încântare viaţa de pe potecile noastre mâloase. Plouase mult în ultimele zile şi-acum totul se îmbibase de ploaie. În luncă băltea. În acoperişuri se răsfira printre ţigle. De pe frunzele de ginko se scurgea leneş. În hortensiile proaspăt înflorirte strălucea lucitor. Dar de pe vârful pietrelor din râu aflat în bătaia soarelui dispăruse.

De o bună bucată de vreme începuse a mi se urî ploaia asta continuă, cu rafale de vânt mlădiind panourile shouji şi cu ţipete de păsări zburând cu aripile îngreunate spre cine ştie ce cotlon. Sunetul acela enervat al picăturilor răpăind îngrozite în mâluri, tunetele cu ecouri vibrante răspândite prin fiecare colţ liniştit, sfârâitul frunzelor tulburate de vânt. Toate anulau într-un fel gândurile. Toate distrau pe tinerii care voiau să-şi arate puterea în faţa celor de inimă slabă. Şi până la urmă acestea se repetau şi se tot repetau monoton până ce sfârşeai închis în propria-ţi casă, căutând să ieşi afară în loc să-ţi cauţi de lucru în treburile casei, agasând pe ceilalţi cu nerăbdara ta nepotolită. Bunica mai ales se supăra teribil pe Fumiko-san, ce niciodată nu se hotăra în zilele astea să stea în casă când vremea o cere şi să plece din ea când vede că se cuvenea.

Însă iată că pe cărarea dinspre apus s-a ivit un om plimbându-se agale, studiind ba iarba doborâtă la pământ, ba ramuri împrăştiate în lanuri ca nişte imense lăcuste. Între sprâncene o cută adâncă-i înăspreşte trăsăturile şterse, semn că nu-i prea convine ca alţii să-l creadă lesne de înşelat. Eu cam nu sunt aşa. Căci m-am înşelat crezând că până la celălalt capăt al satului, până la trecătoare, am să-l urmez cu privirea. El parcă m-a simţit şi repede a cotit la stânga, ascunzându-se în spatele gardului înalt al casei gazdei sale, dispărând înceţoşat.

Şi uite că mai vine grăbită pe cărăruie şi-o fată cu mijlocul cuprins de brâul gros al yukatei brumării. Ea e mai sprintenă de picioare şi nu se încurcă în sandalele-i ce tot se lipesc de pământ, ci merge tot mai repede şi mai repede, ţinând bine în mâini un coş mare

72 Şi prin apa albastră se scurgea palidă tinereţea. Ca apoi primăvara înverzită să Aoi aoi aoi (aoi haru- anii tinereţii)

de nuiele plin până la refuz cu fasole roşie. Are o ţintă precisă, prea însemnată pentru a da importanţă vechilor paşi întipăriţi pe cărare de toţi cei care o străbătuseră. Poate, în loc să-şi murdărească picoarele slobode şi marginea de jos a yukatei, poate ar fi fost bine să calce pe urmele paşilor celorlalţi. Dar nu. Ea nu vrea asta cu nici un chip. Şi se citeşte în trăsăturile severe ale feţei, cu sprâncene arcuite îndârjit până la tâmple, cu nasul prea subţire şi prea ieşit cu mândrie în afară. În fruntea înălţată până spre panglica alb-gălbuie din creştet şi în buzele subţiri, strânse înverşunat unele de altele. În umerii prea duşi spre spate, în căutătura prea şireată, în nenumăratele cute dintre obi şi piept. Şi în toată făptura sa zveltă, mândră şi infatuată. Fără astâmpăr îşi leagănă şoldurile şi înaintează şi tot înaintează, lăsând în urmă case şi frunze şi ochi spionând dintre dâre de întuneric. Pare că s-ar numi vânt. Atât de repezită şi de neatentă la tot ceea ce o înconjoară, la pielea ce-i se îmbibă de murdărie, la norii ce călătoresc la unison cu sunetul înfundat al apăsării sandalelor. La cel ce-o priveşte din depărtare. La mine cercetând-o din depărtări. Cum poate fi atâta mişcare într-un om din satul ăsta atât de nemişcător? Cum poate să fugă şi să tot fugă spre ceva de care nici n-a auzit încă?

Cum şi mama care trece încet ţinându-şi copilul de mână pe lângă ea. Ea, mama, ea îşi întoarce automat capul spre ea, tânăra care fuge. O admiră lung, apoi se întoarece, şi oftând prelung, o mustră. Copilul nici măcar n-a mişcat mâna din mâna ei. Cred că se plictisise deja ochii de şoim ai mamei sale, care-l vegheau necontenit, nu cumva să i se întâmple ceva lui. De parcă, dacă ar fi fost zis de zei să se întâmple, nu s-ar fi întâmplat chiar acolo, cu mama ţinându-şi sufocant între aripi puiul. Dar n-o să se întâmple nimic. Acelui băiat îi sunt deocamdată prea indiferente încercările nesăbuite ca să râvnească la ele. Mai degrabă ar râvni la nişte daifuku umplut cu fasole dulce sau nişte uirou de ceai verde, de care ea nu-i mai făcuse demult tare. Acuma nici găluştele din orez ale mătuşii nu le mai voia cu nici un chip. Prea tare-i aminteau de dulciurile daifuku. Eh, poate când unchiul o să-i invite la ceai o să le dea şi acasă nişte prăjituri din făină de orez. Sau poate nu. Poate o să le fure el fără să afle nimeni şi atunci n-o să trebuiască să le mai împartă nici cu fratele ăla enervant al lui şi nici cu Hideko-chan care se smiorcăie toată ziua.

Cam aşa îmi imaginam că gândea după sclipirea din ochi pe care am întezărit-o înainte ca tânăra să-i depăşească, văzându-i coşul plin cu fasolea aia roşie împlinită şi delicioasă.

Şi afară se făcuse teribil de frumos. Într-atât de frumos incat mulţi săteni ieşiseră să se perinde pe uliţele satului ca într-un furnicar mustind de insecte asemănătoare, ce se îndreaptă fiecare într-o direcţie ori alta, cine ştie unde ori de ce.

Treceau tineri vorbind cuvinte grele, cu câte-o haină spânzurată pe umeri. Sau bătrâni analizând fiecare locuşor mai deosebit, dornici în a şi-l întipări în memoria de mult uitată. Ori copii râzgâiaţi şi zgomotoşi, alergând obraznic printre cei ce locului se opriseră ca să discute aprins probleme ce le măcinau existenţa. Ba încă şi oameni în toată puterea, în loc să-şi vadă de casă, cugetau la cum creşte iarba prin băltoace, cuprinşi de inutile reverii ale acestei zile ce se însorise în sfârşit după atâta ploaie ce spăimântase până şi munţii ce-i cocoşaţi de-acum de atâta frunziş în păduri.

Şi chiar însăşi bunica, cu faţa gălbeşită şi cu mâinile mai scofâlcite ca odinioară, chiar şi ea străbătea singuratic drumul spre casa noastră. Oare de unde se ivise, mă întebam. De după ridicătura de pământ de lâng fântână. În toată acea mare mişcătoare de oameni silueta sa pipernicită se contura straniu. Cu faţa zdrelită de riduri. Cu obrajii palizi şi cu ochi mai vineţii ca nicicând, adâncind în sideful lor pâlpâiri de boală. Cu ea

ceva se întâmpla. Şi cu mine. Şi nu ştiam ce şi mi-era teamă, căci o ştiam puternică, îndârjită, răzbunătoare pe propriai neîndemânare când în războiul de ţesut degetele uscate tot încurcau urzeala unduită pe lemne. Parcă nici kimono-urile nu-i mai ieşeau ca pe vremuri. Ba se destrămau pe piele, ba modelele în ciudă-i făceau şi nu-şi potriveau frumuseţea. Ea-şi răzima atunci copleşita de ciudă fruntea de rame şi scăpa câte un suspin fad printre buze. Tâmplele-i zvânceau iar gura-i era arşiţă. Îmbătrânea. Îmbătrânea altfel decât Shin-sama, care în fiecare zori de zi îşi continua neobositele plimbări prin sat, la fel cum făcuse şi acum douăzeci de ani, şi acum cinici. Si astăzi.

Spectacolul acesta ridicol se desfăşura zilnic pe deasupra ochilor mei cu pleoapele strâns lipite, rememorând inutil vorbe ale bunici de acum cinci ani, din alte zile. „Cum să reuşeşti dacă nu lupţi cu destinul? La fiecare pas el ne deschide nenumărate drumuri şi capcane. E în karma ta -că ai fost rău într-o viaţă anterioară- să fi ajuns acum aşa deplorabil. Însă pentru ce e vinovat cel din viaţa ta următoare că tu stai aici şi plângi jalnic în loc să ieşi în întâmpinarea a ceea ce va veni?! Nu eşti demn de numele pe care ţi l-am dat?! Nu, poate că acum nu eşti, dar vei fi. Ştiu sigur. Pentru că atunci când boceam ca tine pe la colţurile din doma, Shin mi-a zis la fel. Tu eşti mândria mea. Aşa neputin-cios şi murdar ca în aceste zile, eu mă mândresc cu tine. Pentru că şi tu o faci. Şi tu mă admiri chiar şi în cele mai groaznice momente de slăbiciune. În cele mai nefaste şi nefericite clipe. Mereu. Tu pe mine, pe mine cu egoism mă preţuieşti”

Uitate. La imaginea vaporoasă a acestor amintiri, în treacăt, bolovanul din mijlocul râului

se cutremura. Vibra a moarte. Ca pentru Minoru. Însă el pierise de prea multă vreme şi odată cu el tot ce însemnase ca fiinţă în plinătatea sa, fiecare părticică, fiecare zâmbet şi fiecare ironie. Pentru Bunko.

***

În zare umbra violacee a ramurilor desfrunzite se contura palid, estompându-se lent în timp ce vântul se sfâşia grăbit în ultimele frunze. Era frig. Un frig îngheţat care-ţi trecea lesne printre haine, prin piele şi prin oase, făcându-ţi sângele să tremure vibrant în interior. Atât de frig încât noroaiele cărărilor împietriseră cu mari picături de brumă transparentă. Întreg satul fremăta a glasuri, a şoapte înfundate şi a mişcări grăbite în neatenţia lor firească. De pe pod, în susul râului, zorile se reflectau straniu pe şirea încovoiată a undelor. Se pregătea ceva. Cu siguranţă se pregătea ceva acolo, în aval. Însă noi, sprijinindu-ne bine cu mâinile de balustradele de lemn, tăind zarea cu privirea, noi nu puteam şti ce. O cercetam până în adâncurile punctului în care se uscau acoperişurile înnegrite de la poalele pădurii, cuprinşi de un presentiment apăsător, imposibil de descris în cuvinte. Încă de la mijlocul nopţii ne întâlniserăm întâmplător acolo. Rămăseserăm acolo, la capătul podului. Apoi, când întunecimea orizontului a început să piară, am luat-o încet peste scânduri până la mijlocul podului de pe Chikuma. Tot ne auzeam respiraţiile. A bunicului grea, îmbibată de bătrâneţe. A mea proaspătă, tocmai ieşită din plămâni. Da nu ne spuneam nimic. Doar ne proptisem întregul corp în podul bine proptit cu picioarele în fundul mâlos, aşteptând vreun semn care să ne confirme cât de cât prevederile, întrucât acum, după ce lungile noastre plimbări împreună cu Satoru fuseseră uitate, parcă nu ne mai simţeam atât de în largul nostru unul alături de celălalt. Poate că imaginea în ochii noştrii se schimbase când mă decisesem că e mai bine să o urmez pe

bunica, că astfel voi căpăta putere şi nu-mi va mai fi frică de golurile pe care avusesem de gând să le umplu în viitor. Dar mă cam înşelasem. Şi trebuie să recunosc că de fapt spaima îmi încolţise repede în suflet din acele zile umede de tsuyu. Mă debusolaseră. Şi într-un fel mă prăbuşiseră. Fiindcă mă făcuseră să realizez cât de necesara îmi era bunica acum, cât de mult depindeam de prezenţa ei, eu, eu care încercasem prin ea să mă debarasez de această nevoie constantă de a mă afla mereu îmbrăţişat de oameni pentru a prinde cutezanţă. Mă ameţea această dependenţă a mea. Mă întrista. Mă contraria pe deplin. Eu voiam să scap de acest jug de oameni profund nevoilor mele, să îl rup şi să mi se oglindească mândră făptura. Totuşi, între ceea ce-mi doream şi ceea ce puteam să reuşesc până în acest moment se întindea o diferenţă imensă. Mă vedeam zi de zi strâns lipit cu privirea de făptura tot mai pipernicită a bătrânei, examinându-i neliniştit pielea împestriţată de pete maronii. Ciuleam mereu urechile auzindu-i glasul şi-i măsuram întotdeauna grijuliu paşii. Era o parte din mine reflectată în ea care nu voia să piară şi îşi sporea teama presimţind ceea ce nici nu avea vreun rost a fi presimţit.

Apoi, lângă mine, bunicul îşi ridica semeţ fruntea, complăcându-se în persoana-i familiară, admiţând fără regret ceea ce trebuia admis, aşteptând calm ca într-o zi mai mult sau mai puţin apropiată să fie chemat în vale de ţipetele lui Fumiko-san. Să alerge necon-tenit până acolo, să soarbă aerul cu nesaţ din ultimele clipe ale unui astfel de moment. Să-i vadă kimono-ul tern de pe trup şi să-i presoare cenuşa peste râu. Să mulţumească zeilor că doar abia acum s-au hotărât să-i încheie soarta. Să se supună fără pic de răzvrătire inutilă.

În răsărit orizontul îşi răsfrângea delicat aripile întoarse către piscurile tăiate în cer. Cu scântei trosnitoare, soarele îşi aprindea meschin ochii, frigându-ne cu razele înfocate obrajii, amorţindu-ne lent carnea. Aripi de pasăre foşneau pe tot cuprinsul pădurii. Şi respiram automat, cu pleoapele căzându-ne în somn. Nuanţele se schimbau şi albastrul de campanulă se metamorfoza treptat în violaceul metalic, apoi în nuanţe delicate de nu-mă-uita. Şi în final în alb lăptos cu licăriri de mikan.

-Haide să mergem acuma, Ryo-kun! le-a poruncit el umerilor mei în devenire.-Haide să mai stăm aici, ojisama! i-au zis umerii împregânându-şi voinţa.Răsuflarea mai grea a cedat.-Atunci haide să mai stăm puţin, dacă tot vrei atât de mult. Da’ apoi ai să m-ajuţi

cu lemnele din doma, că-n după-amiază am să plec pe colină să pictez ceva pentru tokonoma.

Nu l-am privit. Nu i-am privit deloc chipul ce se schimbase în rău când statura mea radiia a bine. Nici căutătura ştearsă. Abia am tras cu ochiul la degetele înşirate neglijent pe balustradă. Am încercat să rezist curiozităţii nestăvilite. Dar cum să nu-i fi studiat îndelung reflecţia minunată disipată-n ape?!...

-Tu ştii, ojisama... Ştii... Bunko-sama- tu ştii de ea. Că ea...-Ştiu, ştiu. Da. Ştiu bine. Da’ vin aici de mult, de tare demult. Şi mă gândesc la

Minoru. La Shigeru. Şi mi-e mai bine apoi, Ryo-chan. Ryo-chan, tu ştii... De multă vreme am vrut să-ţi zic că mă bucur că l-ai abandonat pe Satoru şi te-ai îndreptat către Bunko-chan.

În palmă unghiile se înfundau cu putere. Pumnul mă durea atât de tare că eu strân-geam în mine dorinţa de a nu ţipa la el de ciudă, de a-mi păstra consideraţia pe care o avem, pe care o datoram.

-Eu nu mă bucur aşa de mult ca tine, ojisama, am încuviinţat distant, încălzind şters vorbele ca să nu pară îngheţate.

Această pornire a mea prostească, infantilă, de ne conceput pentru cineva care lăsase în grija acestui om toate amintirile supărătoare din trecut, care îşi confirmase încrederea în spusele şi acţiunile lui. Însă în mine clocotea revolta. În mine încolţeau dorinţe de dominare, de putere, de superioritate. Totuşi, să-ţi câştigi tronul învingând un simplu bătrân fără aspiraţii de războaie, ordini schimbate şi luptă?! Pentru ce astea? Pentru ce?

Poate aşa înfloreau anii...-Da eu, cu toate astea, mă bucur, Ryo-chan. Că ai crescut bine. Că nu te-ai mai

tras înfricoşat în spatele meu sau al lui Satoru. Ba te-ai apropiat de Fumiko-san. Ba ai căpătat încredere în Bunko. Aşa ai acceptat că există lucruri inevitabile, cărora trebuie să te supui, cărora trebuie să le dai ascultare cu scopul de a deveni puternic, de a răzbate prin toate aceste mici-gigantice nedreptăţi. Pentru a obţine puterea nu trebuie nici să-i calci pe alţii în picioare, nici să te laşi călcat. Nu. Trebuie să păşeşti cu graţie. De aia e necesar să te împiedici, să înveţi cam ce se întâmplă când te dor călcâiele, când te rod baierele sandalelor, ca să cunoşti după ce e bine şi ce e rău. Şi eu mă bucur că acuma ai cam început să cunoşti. Şi să accepţi.

...Cum şi cu Bunko-san o să acceptăm când va veni timpul. Că aşa e bine. Că aşa sunt anii ei. Mai răi.

E soare. E cerul senin când ramurile se frâng în vârtejuri presărate cu ţipete ascuţite de copii jucându-se nepăsători în lunca cea mare, aruncând cu bolovani de pământ unii în alţii, imitând cine ştie ce mare război, cine ştie ce strategie infantilă privind cine ştie ce glorioasă şi nu prea bătălie.

E rece. E câmpul gol înfăşurat în mantii de brumă fluidă, peste care bunica îşi scapă neîndemânatic gogoşile de mătase. Ce-o fi vrut să facă? Oare ce-o fi vrut să facă cu tot din adinsul de le adună atât de repede şi atât de hulpav de-i intră ţărână prin unghii şi gheaţă îi destramă şuviţe de păr din cocul închizând la spate un cerc perfect prin imperfecţiunea firelor rupte?

Ultimele fire de iarbă uscată se prăbuşesc.E iarnă. E vremea când apatic se îngheaţă.

***

Plouă. Cu petale sidefate de cireşi, astăzi plouă peste toată grădina noastră. Ninge. Şi totul se umple de flori întârziate pe lespezi de piatră, în tufişuri înverzind şi în bolurile noastre cu ceai parfumat aburind. Încă e frig dimineaţa iar la apus pătrund prin trecători vânturi reci. Primăvara aceasta întârziase, venind apoi plină de îngânfare, mai dornică decât oricând să ne abandoneze mai repede. În câteva zile toate florile plesniseră energic, stârnind roiuri de albine zumzăitoare. Prunii deja îşi scuturaseră hainele şi frunzele lor minuscule, încrustate în ramuri vineţii, se aromaseră îmbietor. Păsările, şi oamenii, şi orezul, şi ierburile şi fiecare părticiă de natură se descotorosiseră de veşmintele grele de iarnă cu repeziciune, pictându-se într-un tablou de un colorit proaspăt.

Toate acestea se întâmplau ziua. Totul cânta şi totul fremăta de viaţă. Dar noaptea cădeam în letargie, moţăiam cu genunchii strânşi la piept, în căldura

cărbunilor învăpăiaţi din vatră. Sorbeam chawanmushi fierbinte. Ascultam cu ochii

închişi noutăţile lui Fumiko-san de peste zi până ce ele se transformau într-un bâzâit monoton. Şi adormeam. Adormeam până ce mirosul de cenuşă rece ne trezea în beznă. Prin beznă, fără a aprinde vre-o lumânare, orbecăiam până la futon, dădeam la o parte plapuma şi ne cufundam într-un somn adânc, fără vise.

Deschizând pleoapele îngreunate, prin ochiurile de shoji ne întâmpina cenuşiul răcoros al zorilor, larma câinilor. Fumiko-san se trezise deja şi trebăluia cu grijă prin bucătărie, pregătind apa pentru ceai şi orez. Mirosea aşa frumos a supă miso încât parcă ţineam cu tot din adinsul să mă scol şi să gust fie şi doar o sorbitură. Masayuki-san nu ajunsese încă cu peştele. Aşa încât mă întorceam pe o parte, închizând ochii cu braţul sub cap, adormind încă un pic, aşteptând să fiu trezit de pielea marina sfârind în jăratec.

Acum gustul amar al ceaiului mă înviora pe deplin. Bolul lucios strângea ceaiul verde ca într-un căuş, înfierbântându-mi căuşul mâinilor.

-Nu-i aşa că-i frumos să-ţi petrece astfel dimineţile, Ryo-kun? Mă întreba bunica de pe verandă, admirând petalele de cireş scufundate în ceai, scoţându-le migălos cu degetele şi întorcându-le pe toate părţile spre soare ca să observe cât de mult li s-a schimbat culoarea la atingerea licorii, cât de mult s-au mototolit şi s-au spintecat.

-Mhm, obasama. Însă totuşi parcă e prea monoton. Nu că e rău. Doar că devine cam plictisitor uneori.

-Hmm... Poate că ai şi tu dreptatea ta. Poate ai fi preferat să ai pe cineva cu care să joci karuta ori să-l însoţeşti pe Shin-san în vreo plimbare, ci nu să stai aici împietrit cu mine şi cu Fumiko-san, discutând despre obiceiuri femeieşti. Că e drept, hainele, mânca-rea şi bârfele sunt cam plictisitoare pentru un bărbat. Eh, Ryo-chan, până la urmă tu eşti cel care te trezeşti târziu numai ca să nu te duci cu bunicul sau să scapi de invitaţiile lui Masayuki la karuta. Deci le cam preferi pe femeile astea două. Ia spune tu dacă asta nu-i adevărat?! Zâmbea. Un zâmbet superb închistat în buze subţiri cu pieliţe decojite. Cu obrajii gălbejiţi ridicaţi fericiţi către cearcâne brăzdate de vinişoare roşiatice. Aşa de stranie ajunsese bucuria bunicii după ce-şi înnoise veşmintele.

- Eh, nu pot să zic că tu nu ai dreptate, obasama.Ea a bătut încântată din palme ca un copil ce descoperise o taină mare.-Vai da ce te-ai mai schimbat, Ryo-chan! Cum de-ai tu curajul să mă tachinezi?

Cum de nu mai scânceşti în noapte după Satoru, Haruka-san sau după plimbările fără de sfârşit ale lui Shin-san? De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine... De stau să mă gândesc mai bine parcă şi kimono-urile mele se aşează altfel pe tine. Ba mi se pare că mă cam ajungi. Ba poate chiar mă întreci când te înclaţi în zori. Ei, spune tu Fumiko-san dacă Ryo al nostru nu a crescut!

Încântarea ei molatecă se reflecta în chipul celui ce stătea surprins cu ochii pironiţi în apa verde aburoasă. Deci crescusem. Crescusem cu adevărat. Şi nu mai eram Ryo-copil. Precum aburul se prelingea leneş în sus către bârnele din tavan, aşa şi eu mă tot înălţasem în vârstă şi mă îndepărtasem de mine din trecut, de mine cel de odinioară care căuta cu îndârjire prezenţa lui Satoru, care se temea de servitori, care era umil, socotindu-se umilit. Şi nu doar implorările pentru Satoru se sfârşiseră. Ţin minte cât de mult îmi lipseau plimbările bunicului la început. Cât număram zilele până la venirea fostului meu camarad de karuta. Acum parcă nici nu-mi păsa de toate astea, de zilele când mă sculam devreme să repet poemele ca să mă perfecţionez în jocul de cărţi. Sau de zilele când ascultam până târziu impunătorii paşi ai bunicului. Parcă îşi pierduseră o parte însemnată din culoare.

-Chiar am crescut, obasama.-Şi eu odată cu tine, Ryo-chan.Fumiko-san s-a aşezat la masă cu un maldăr mare de foste kimono-uri ale bunicii,

trântindu-le pe toate în mijloc şi apucându-se apoi să le descoase unul câte unul, să le taie în pătrate cât să acopere jumătate din rogojina din paie de orez. Avea un aer ursuz, îm-pungând cu acul neglijent în material, grăbită să-şi termine treaba ca să poată ieşi apoi să se întâlnească cu una din prietenele ei în uliţa mare.

-Ce tot faci acolo, Fumiko-san? Se fi vruse o chemare poruncitoare. Însă porunca se risipise între buzele fade. Îşi lepădase puterea, rămânând simple şoapte înfundate .

-Furoshiki.Mâinile ei sfâşiau repede mătasea peste care lumina de afară juca în valuri cu

zgomot. Noi o tot priveam nedumeriţi, fără a face nimic, urmărindu-i mişcările pline de viaţă. Prea pline. Revoltător de pline de viaţă. Mişcarea asta atât de intensă îi schimo-nosea trăsăturile, o urâţea.

-Dacă eşti atât de grăbită lasă-mă pe mine să o fac, Fumiko-san. Ai să-mi destrami toate kimono-urile dacă ţii cu tot din adinsul să termini până să te vezi cu Haruko-san.

-Nu acum, Bunko-sama! Mâinile i se încleştaseră între zorelele stătute cu încăpăţânare.

Încet, trecând cu grijă pe lângă tava de lac aşezată lângă picioarele mesei, bunica a îngenunchiat lângă ea, luându-i o bucată mare din poale, studiind-o atent.

-Uite, deja ai făcut numai tăieturi aiurea! Ia uite aici! Colţul ăsta e prea strâmb. N-o să putem împacheta nimic că n-o să fie legat bine şi nodul o să se desfacă. Şi vezi şi tu cât de lată e bucata aia de acolo! Cum să încapă oala pe care vreau să i-o trimit lui Chinatsu?! Decât aşa, mai bine ne laşi pe mine şi pe Ryo-chan să terminăm.

-Tu nu poţi, Bunko-sama.-De ce să nu pot?-Pentru că nu poţi. Pentru că-ţi trebuie mare atenţie şi răbdare iar zilele astea nu

te-ai simţit deloc bine.-Ba nu-ţi trebuie aşa mare răbdare. Şi oricum, dacă eu nu am să pot, are să poată

Ryo, sublinie ea.Femeia îşi încrucişă braţele la piept, îndârjindu-se cu privirea s-o determine pe

bătrână să-şi caute liniştită de bătrâneţe, să nu se amestece în munca ei de servitoare.-Ei, haide acum, Fumiko-san, nu ai să fii un catâr încăpăţânat! În loc să te bucuri

că-ţi facem noi treaba tu ţii cu tot din adinsul să deranjezi liniştea cu încăpăţânările tale?! Hai, du-te de-l caută pe Shin-sama dacă tot vrei să ai ceva de făcut!

-Shin-sama a plecat de dimineaţă la casa lui Shigeru. Nu-ţi aminteşti, Bunko-sama, de scrisoarea lui Satoru-san în care ne rugau să-i vindem casa? Să le luăm holdele. Că ei aici nu se mai întorc. Nu-ţi aminteşti?

-Deci aşa... De aceea a plecat. Bătrâna vorbi în barbă, şters, sugrumându-şi până la monotonie vocea ca noi să

nu-i ghicim teama.Şi într-un final Fumiko-san a plecat fără a-şi termina de rupt furoshiki-urile.Şi pentru ce toată această muncă inutilă a mâinilor zbârcite ale bunicii? Pentru ce

această zbatere fără de folos a pleoapelor uscate? Pentru ce i se răzvrăteşte respiraţia îngreunată încâlcindu-i anii? Ca pielea cafenie să i se închidă până va ajunge una cu gulerul brun destrămându-se stângaci. Ca să-mi ascut temerile şi dorinţa aprigă de a mă

revolta împotriva timpului, de a reuşi cumva print-o incantaţie secretă să-l fac să înţepenească în loc, să nu mai curgă violent spre aval, către marea cea neagră, fără sfârşit, cu un capăt inversat, reflectând viitorul în trecut. O revărsare uriaşă de ape care îţi sugruma viaţa şi te acoperea întru totul.

***

Iar candela pâlpâia slab pe tatami, luminând paiele de orez în care bătrâna se adâncea în penumbră. Îmi sprijineam capul de fusuma moale, încercând să adorm preţ de câteva clipe. Afară se lăsase răcoare şi-n cameră se răspândise un aer îngheţat de moarte, de mă ghemuisem strâns în mine însumi ca să mă încălzesc. Îmi simţeam cerul guri uscat, cuprins de amărală. Aş fi vrut să plec de acolo, s-o caut pe Fumiko-san ca s-o rog să-mi dea ceva de mâncare şi nişte apă. Dar mi-era milă. Mi-era milă de femeia care stătea întinsă pe podea, hârcâind încetişor ca pentru a nu face zgomot, ca pentru a nu-mi deranja somnul. Şi nu puteam pleca aşa.

I-am cercetat îndelung ochii pe jumătate închişi, tăiaţi în ceară lucioasă. Calm. Un calm straniu ca un văl alb aşezat peste părul ei transparent răsfirat pe saltea, împresurând borboane de sudoare.Şi flacăra lumina cu greutate. În ritmul respiraţiei ea mocnea firav, înspăimântată, sorbită de pupila ei de pisică. Părea a spune: „Am obosit. Demult am obosit… Dar asta e viaţa. Aşa e realitatea, tu ştii... Da, întradevăr, teribil de obosită mă mai simt şi eu...”

Buzele însă nu i se mişcau, golite de sânge.Astfel, acum femeia asta de care mă agăţasem cu disperare, de care îmi proptisem

mâinile, sprijinindu-mă ca să mă ridic, la început cu neîncredere, apoi strâns, cu toată fiinţa, Bunko-sama... Bunko-sama se agăţase de mine, se închisese în carapacea sa impe-netrabilă de către Shin-sama sau de către Fumiko-san şi avea să tragă cu sine o parte din mine, Ryo cel de acum. Poate o mână. Poate un picior suplu sau un muşchi conturân-du-se pe sub pielea întinsă. Poate umerii laţi în ţinuta lor zveltă. Poate chiar totul. Până va pieri.

În venele ei moartea întâmpina rezistenţa sângelui. Carnea se încăpăţâna să palpite. Inima să-şi numere pierdută bătăile. Şi sufletul. Sufletul care o primea cu bucurie extaziantă, care o lăsa să se cuibărească în sine şi să crească, să-şi usuce aripile la căldură şi împreună, într-o uniune perfectă, să zboare dincolo de ceruri, către reîncarnarea într-un nou trup tânăr, fremătător. Acel trup nou va auzi cântecele ascuţite ale cicadelor înveşmântate cu umezeală răcoroasă între hortensiile albastre din grădină ce stau să se scuture. Buchetele lor de mari flori rămânând deschise cu mândrie şi noaptea, refuzând somnul, refuzând să devină monotone precum azaleile sau să se scurgă placid în jos ca glicina în valuri liliachii. Nu. De ce să fii plat şi monoton precum toate florile astea ofilite din grădinile vecinilor? De ce să-ţi închizi petalele înspăimântate la orăcăitul broaştelor din luncă precum irişii? Sau ca bujorii închizându-şi parfumul între zeci de petale albe de lună ca şi nobilele din epoca Heian? Ca să adormi noaptea plecându-ţi trupul de zorea şi să te înalţi doar de dragul soarelui, desprinzându-te de nopţile în care uneori cade brumă?

Şi pe marginea câtorva ochiuri de shoji, în orăcăit de broaşte şi în cântece de cicadă, câţiva licurici luminau din afară spre înăuntru, creând nişte bule himerice de lumină rotunde, bătând din aripi încet pe fusuma şi pe mâinile mele, mărindu-şi trupul ca să ajungă aproape căt palma-mi, cât chipul îngălbenit al bunicii din care se scurgea viaţa

luată hulpav de flacăra fierbine a candelei. Camera toată cuprinsă într-un văl mătăsos pe spatele crapilor din iazurile nobililor.

În întunecimea de afară, neclar, hortensiile se scutură, cad legânându-se şi legănându-mă într-un cântec vrăjitoresc de cicadă.

Oare unde-or fi Shin-sama şi Fumiko-san? Oare de ce nu mai vin odată?! Căt o să mai trebuiască să îi tot aştept? E miezul nopţii. E miezul nopţii pustiu pe cărări şi nimeni nu umblă în noapre după preoteasa shinto de la altar. Nimeni nu face vizite când norii acoperă luna astfel încât pe oriunde ai merge ai bâjbâi ca un orb, fără să poţi distinge ceva. Doar ei s-au grăbit să se ducă s-o cheme, de parcă nu mai puteau aştepta o clipă. Până în zori.

Şi mâna bunicii iese încet de sub plapumă, scoţând nişte degete minuscule şi tocite de războiul de ţesut, cu striaţii vineţii în formă de fire de mătase de cea mai bună, din fluturii cei mai buni, din care se ţes kimono-uri pentru ceremonii.

Şi ea nu mai mişcă deloc.Un fluture opresiv mi s-a aşezat pe suflet, socotind să-şi formeze acolo viitoarele

crisalide. E tot mai cald. E tot mai adormitor şi mai negură afară când bulele de lumină de pe shoji se şterg. Când încăperea îşi estompează contururile iar chipul bunicii dispare în obscuritatea penumbrei.

Candela sfârie încet, stingându-se cu fum în ulei, arzându-l. Luminile se topesc, rămânând doar cântece asurzitoare de cicadă. Parfumul molatic al fumului de ulei încins le adoarme. Vag, de pe tatami răzbate pregnant o miasmă răcoritoare. Până la bârnele tavanului, până sus, în pod; şi dincolo de el, sfărmând acoperişul, în lună.

Şi....cred că noi am adormit...

***

Vreau să mă lupt cu zăpada. Să-i sfâşii carnea moale cum gerul îmi implantează în trup ghiarele sale răzbunătoare. Când loviturile-i se înteţesc, fâşâind viscolitor prin aer, atunci se potoleşte noaptea primei luni din anul cel nou. Zorile-şi dezleagă haori-urile cele negre, de abanos, le prăvălesc la vale, în hăurile căscate de cerul tern reflectat mişcător în apele din Chikuma. În casa nostră prispele sunt spuzite de nea. Ea troieneşte la picioarele prisperi, se pierde printre pietrele cărării şi se tot înalţă în jurul copacilor, mai să le înghită ramurile firave. Viscoleşte rau afară. E iarnă cumplită şi grea. Şi nimeni n-a ieşit să dea zăpada la o parte, să strângă acele sandale geta uitate de cine ştie cine lângă magazie. În casa e cald. Mai ales în doma unde ard cărbunii şi sub plapumile groase. Şi totuşi parcă e frig între noi. Parcă nu se sfârşeste lipirea gheţii de obraji. Parcă totul s-a întunecat şi nici o rază cenuşie nu sfarmă bariera de hârtie semi-transparentă a ochiurilor de shoji. La răstimpuri se aude podul scârţâind prelung, urmat de o prăbuşire scurtă. Zăpada apasă tare pe marginile casei, pe streşinile şi pe şindrilele zgribulite de frig.

Şi bunicul stă ca deobicei într-un colţ întunecat din încăpere, mototolind o bucată de hârtie între palme sau scrijelind cu un cuţit pe o bucată de lemn.

Şi Fumiko îşi cuprinde tăcută genunchii cu ambele braţe lângă cărbunii abia fumegând, cu părul despletit revârsându-i-se ca o manta groasă până jos, pe podea. Aşa, învăluită de-o cascadă lucioasă de păr, ai zice că nu are decât vreo treizeci de ani. De fapt are cu mult mai mulţi. Cu mult.

Şi mai e încă o servitoare în casă, trimisă de o soră a bunicului din Mikawa. E tânără şi neîndemânatecă, cu umbre de sfidare în priviri, potrivite vârstei sale. Dar aici ea nu-şi găseşte locul, în casa asta de piatră, închisă în sine, în supărările şi nemulţumirile noastre nerostite. Ea mă priveşte pe mine încercând să lege o conversaţie care devine pe dată uluire când trăsăturile mele transpar o duritate, o severitate mai presus de cea a lui Fumiko-san, mai presus de lipsa de cuvinte îndârjită a bunicului. Oare cum de-o fi sfârşit ea aici, între aceşti oameni atât de posomorâţi, atât de imposibil de suportat?!se întreabă probabil nedumerită în gând Hotaru. Nimeni nu-i oferi vreun răspuns. Iar asta o durea. Fiindcă ar fi vrut să glumească, să râdă, să comploteze cu stăpânii ei, să-i ajute la treburile din casă repede-repede şi să dispară pe undeva printr-un cotlon din sat, rătăcindu-se voit prin pădure. Aici?! Cum să facă aşa ceva aici, în atmosfera asta îmbâcsită de moarte, de orgolii şi supărări?! Don’t forget ryochan that you never can change your birth nor your death.

-Shin-sama?...De şoapte bătrânul tresări şi-şi întoarse ochii spre stânga mea, la chipul fetei

cufundat de-asemenea în umbră.-Pot să vă întreb ceva, Shin-sama? Cum vocea ei caldă dezgheţă bruma prăfuită din mijlocul casei noastre, aşa

cărbunii începură a mocni cu scântei în vatră, răscoliţi cu băţul de Fumiko-san.-Spune.-Până la urmă vom pleca la Izumi-san în Mikawa?... Am să mă întorc?-Mhm.-Um... Shin-sama... Când să mă apuc să pregătesc lucrurile? Când vom pleca?

Masayuki-san mi-a zis ieri când a venit cu peşte că trecătoarea e blocată acum şi nimeni nu poate să treacă. Mi-a zis că s-a dus chiar el să vadă. Ryo-sama- apoi ezită neştiind cum să mi se adreseze. Ryo-sama, tu nu ai fost pe acolo ca să vezi? Colţurile buzelor mele au schiţat un zâmbet slab la auzul acestei combinaţiei de politeţe prea nemeritată şi impolite-ţe naivă. Aceasta pesemne că a bucurat-o întrucâtva, fiindcă ochii i s-au luminat şi a început să vorbească energic, străduindu-se să mă atragă în şi pe mine în conversaţia lor văzând c-o ascult.

-Am fost acum vreo două zile. Oricum, cu siguranţă că până în primăvară n-o să plecăm nicăieri. Trebuie să aşteptăm să se topească zăpezile, să se zvânte pâmântul, să ne găsească Izumi-sama loc de stat. Nu-i aşa, ojisama? Voit subliniasem ultimele cuvinte, ca să-nţeleagă ea că n-aveam nici un chef să-i vorbesc.

Atunci Fumiko-san se răsuci cu tot trupul voinic către noi şi frământându-şi furioasă palmele unele de altele, fâşâi ca o viperă încolţită:

-Şi cine-a zis c-o să plecaţi?! C-o să plecăm? Shin-sama! Şi se întoarse acum către el. Ce ne înţelesesem după ce a murit Bunko-sama?! Că o să rămânem aici să avem grijă de casă. Să rămânem aici! Nu aşa hotărâsem, Shin-sama?! Iar acum îi zici fetei astea că nu, că da, haide să plecăm la Mikawa după cum ne povăţuise Izumi-san când a venit în vară să facem slujba pentru obasama. Da’ unde a fost ea în tot acest răstimp?! De ce nu ne-a ajutat când cu Minoru? De ce nu te-a ajutat cu Ryo? Da’ de ce a trebuit tu să te rogi tot de Masao să ţi-l dea pe al doilea fiu, pe Nobu-san, când foarte bine ea putea să ţi-l dea pe Makoto al ei, care oricum n-avea nici un drept acolo la moştenire? Oare de ce abia acum, când obasama s-a dus, abia acum vine la noi? Şi nu doar asta... La casa lui Izumi-

san noi n-am fost niciodată. Tu, Hotaru-chan, tu zici că vom trăi foarte bine acolo, că Izumi-san are unde să ne primească şi cu ce să ne ajute. Da’ tu eşti de-a casei.

-Şi Shin-sama e fratele ei mai mic, Fumiko-sama. Sunt sigură că stăpâna mea se va bucura să vă aibă în gazdă, că nu o să vă lipsească nimic...

Zâmbetul lui Hotaru pălise sub albul lăptos al obrajilor, sub pleoapele plecate, acoperind ochii fixând în gol podeaua. Înţelegea că la noi nu dispunea de nici un strop de autoritate, că în afară de a-şi apăra stăpâna şi a se supune nu-şi putea permite altceva.

Figura pierdută a bunicului, străină de răzvrătirea celor două ne invalui protector .-Cred că ai dreptate Fumiko-san. Nu putem abandona aşa casa asta, pe Bunko-

sama. Da eu aici de asemenea nu mai pot sta. Aşa că îţi las casa ţie şi eu am să plec în vară. Ryo-chan, ce zici, vii cu mine?

Şi în sticlirea pupilelor sale, în vocea monotonă, în respiraţiile firave de greutatea plumbului, în petele de cerneală înnegrită de pe vârfurile degetelor şi în postura chircită, plutind deasupra viscolului năpraznic de afară, deasupra tuturor acestora şi în toate acestea l-am regăsit pe Shin-sama din noaptea lui Shigeru, sufocant de real.

-Vin.Fumiko-san pufni indignată. Rânji. Rânji nebun muşcându-şi buza de jos până la

sânge ca să-şi potolească lacrimile. Ele cădeau mari ca o furtună de tsuyu. Şi ea nu ne mai vedea deloc, scâncind ca un copil, ca mine la plecarea lui Satoru. Ochii împăienjenţi, cu iradiaţii alb-albăstrii de suferinţă, nu transmiteau nimic pământean, nimic omenesc în sughiţurile sale înăbuşite.

-Bine că plecaţi. Bine că plecaţi stană de piatră. Ca şi cum eu aş fi aia nebună, nu voi! Voi nu vedeţi cum aţi ajuns de când a murit obasama?! Aşa de bine te prefaci împăcat Shin-sama când doar eu ştiu că în camera ta lampa arde până în zori. Că tu, Ryo-kun, te-ai retras în vizuina ta şi că imediat ce Hotaru sau altcineva încearcă să intre în vorbă cu tine te zbârleşti tot. Şi cum te-am găsit plângând groaznic când am venit cu preoteasa de la altar.

-Ba nu. Nu! Vezi-ţi de treabă!-Normal că nu, Ryo-sama. Normal că te răsteşti la mine, Ryo-sama. Dar nu uita

câte ţi-am spus eu ţie. Nu uita că am avut grijă de tine. Aşa cum am ştiut. Aşa, răzbunător. Însă am avut, te-am crescut, şi eu nu-ţi permit să vorbeşti cu mine aşa, tu, un copil străin al uneia cu inimă de câine care te-a abandonat, care te-a vândut iernii. Ai înţeles? Eu nu-ţi permit!

Odată cu noaptea întunericul îmbrăţişează satul cu patima focului din sângele meu stingându-se în cărbunii vetrei. Pojghiţa minciunilor se crapă profund. Dintre sfărmături pete mari de letargie sepulclară cuprind lumea. Nu e vânt şi nici om. Grădina doarme un somn agitat. Şi noi dormim alături de ea.

Argintat, afară cade zăpadă.

***

Palid, se scutură cireşii. Se sfărâmă florile lor in pământ, strivite de greutatea aerului. Palpitând, îşi strâng corpul contorsionat, se îndoaie în pulberea cărări. Şi-ncepe să ningă. Cu fulgi mari, încadraţi pe margini de striaţii alb-arginitii minunate, pietrificate făr’ de milă de razele tulburi ale lunii. Adâncă tăcere printre oameni, prin satul adormit, legănat în mrejele nopţii fără sfârşit. Din buza apei se înalţă un fum vaporos, urmat de

legănarea înceata a câtorva candele de hârtie plutind pe apă, aduse de copiii celor ce-şi au casele mai la vale de noi, spre luncă. Undele se mişcă încontinuu, tremurând impercepti-bil la atingerile miilor de stele de pe bolta cerească, care la rândul ei nestatornică mişcă. Fug norii odată cu vântul. Fug înspăimântate proaspetele fire de iarbă. Şi şarpele rătăcit în şanţul lanului de orez băltind se prelinge printre răsaduri precum ceaiul turnat de Hotaru-san în bolurile noastre cenuşă. Acolo, pe prispă, noi admirăm curgerea cireşilor, a norilor, a apei şi-a timpului. Pesemne că toate s-au schimbat astăzi. Vremurile vechi s-au şters, s-au metamorfozat, au căpătat alte forme şi contururi, alte ziceri şi alţi oameni. Probabil că şi vremurile astea noi, grăbindu-se letargic, au să se schimbe. Şi toate trecând aşa în fugă pe lângă noi şi noi ferindu-ne de ele în fugă, noi toţi cădem ca picuri într-un singular bol de ceai, cel al vieţii, legaţi printr-o simbioză indestructibilă de aburii de somn veşnic.

„Mai toarnă-ne încă puţin ceai, Fumiko-san!” i-aş fi cerut eu vechii servitoare. Însă Fumiko-san mânca îngândurată nişte peşte uscat într-un colţ, singură, refuzând materializarea oricărui cuvânt pe buzele ei strânse voit într-o strâmbătură acră de nemulţumire.

-Mai toarnă-ne încă puţin ceai, Hotaru-san! Iar fata, cu gesturi energice de-o bucurie nestăpânită, iute duse ibricul către boluri

şi-l ciocni neatentă de margini, mai să-l ciobească. Ne zâmbea copilăreşte, plină de viaţă, sublinindu-şi cu o ridicare a sprâncenelor inocenţa, lipsa poverii bolulurilor fierbinţi ajunse în căuşul palmelor mele sau ale bunicului.

-Când pleci, Hotaru-chan?-Acum mă duc, Shin-sama. Nu vreau să mă aştepte cumva cei din casa lui

Masayuki-san, să nu înceapă să joace karuta doar din pricina mea. Ştiţi...Shin-sama...Am luat din cămară nişte fasole azuki să duc acolo... M-am gândit că poate va vrea nevasta lui să facă nişte dulciuri data viitoare când ne adunăm. Mă simţeam prost când vedeam că de fiecare dată cineva aduce ceva, vreo gustare, vreun peşte ori măcar câteva ciuperci pe care să le gătească fata în săptămâna viitoare. Kou-san şi Junko-san şi chiar şi Kaede i-au dat măcar odată. Numai eu nu. De aia... Am zis... am zis ca să nu vă supăraţi sau mai ştiu eu, să ziceţi că v-am furat. Dar tare vreau să duc şi eu acolo că ei mă primesc mereu la joc. Pot? Pot?

-Poţi. Abia îşi sfârşise bunicul cuvintele şi fata începu să bată entuziastă din palme,

precum un copil descoperind o mare, interzisă şi nebănuită taină.-Ce bine-mi pare Shin-sama! Ce bine! Aţi auzit, Fumiko-san?! Ca să nu-mi ziceţi

că fac cum mă taie capul, că nu-mi respect stăpânii. Ei mă lasă. Shin-sama. Ryo-sama.În dreptul fiecăruia ea se plecă adânc, până la pământ. Se plecă puţin în direcţia

femeii cu spatele îndoiat, pitită între pereţi. Şi iarăşi către noi amândoi. În cele din urmă se ridică cu zgomot, proptindu-se de un genunchi ca să reuşească a se înălţa. La fel de repede se închise şi uşa glisantă în spatele mâinilor sale, ferecând-o în interiorul casei pe Fumiko-san, despărţindu-ne pentru aproape o noapte de Hotaru.

În cele din urmă rămăseserăm doar noi doi acolo pe prispă, cu ceaiul în mâini. Bunicul îl sorbea liniştit, cufundat în tăcere, admirând valurile cireşilor îndreptate către pământ. Tăcerea acum nu se asemăna deloc cu cea din plimbările prin lanurile de orez povestind despre Shigeru. Nici cu cea a picturilor sale în cerneluri la venirea lui Satoru. Nici chiar cu cea de pe podul la răsărit spălat de Chikuma. Nu. Cu nici una dintre ele. Aceasta era tăcerea bunicii. Bunica. La ea nu mă mai gândisem de tare demult. Aproape

mă consideram incapabil de a o putea face. Nu ştiu de ce dar aveam senzaţia că îmi vor fi necesari la fel de mulţi ani ca cei trebunincioşi lui Shin-sama de a cugetea limpede la cele ce s-au petrecut începând cu primăvara trecută si până la aceasta. Moarea bunicii mă durea profund. Ştiam. Ştiam pe deplin şi că mi-era teamă de durerea aceasta nouă, că nu voiam să o aflu, că prin urmare instincutual decisesem să nu-mi aminteasc, păcălindu-mă pentru o perioadă că am uitat-o. Da. Fusese cum ne zisese Fumiko-sama. Ca într-un vis retrăiesc clipele de atunci, însă da, aşa fusese. Totuşi, o cred o moarte demnă. Fără implorări inutile. Fără încercări disperate de a se sustrage realităţii. Cu împăcarea anilor devenind prea devreme amintiri. Da...Bunica fusese demnă atunci. Mereu. Mereu- ea a fost.

-Ojisama...Să nu te superi... Uită puţin de grădină şi ascultă-mă măcar cât de cât... Dacă tot ai primit în anul ăsta atât de multe rugăminţi, aş vrea şi eu să te rog ceva, Shin-sama....

-Spune, Ryo-chan! Ce e? Zâmbetul său conturat de riduri mă îndemna atât de frumos să vorbesc, atât de blând şi de împăciuitor încât cuvintele mi se sufocaseră de emoţie în gât, se înodaseră împletite cu imaginea lui Shin-sama din luna lunii în care îmi mărturise sincer despre Shigeru.

-Ojisama, haide să vorbim despre obasama! Haide să nu ne mai ascundem! Uite...eu îi dau dreptate lui Fumiko-san. Ne-am purtat tare rău de la moartea ei. Adică, da, nici eu nu-mi doresc că rămânem aici. Nici eu nu suport gândul de a continua să-i ascultăm politicos pe vecinii care ne întreabă mereu de ea. Deloc. Da’ să ne revărsăm furia, tristeţea, deznădejdia, ura şi ce mai vrei tu Shin-sama, să o vărsăm asupra lui Fumiko-san pe care cu nici un chip n-o s-o convingem să se mute, asupra lui Hotaru-san care de când e aici caută cu orice preţ să plece din casă pe la vecini ca nu cumva vreun trosnet produs de apăsarea piciorului ei să ne îndemne la ţipete ori ironii... Asta nu. Până la urmă nu sunt ele vinovate de ce s-a întâmplat. Şi nu tu, ojisama, îmi reproşai iarna trecută că eu sunt cel care mă las cuprins de melancolii, că eu nu vreau să accept realitatea? Bunko-sama a murit. Asta-i realitatea. Ea nu mai este. Niciodată nu are să ne mai fie alături aşa cum o ştiam noi, ci doar în amintiri. Ea va lucra kimono-uri pentru Minoru, ci nu pentru noi. Ea va bârfi cu nora ei, ci nu cu noi. Pe nepotul ei îl va sprijini, îl va creşte. Ci nu pe mine... Eu am crescut... Uite ce palme puternice am, Shin-sama! Uite ce tare mi se încordează muşchii când îmi încleştez degetele pe stâlpul casei! Te-am ajuns şi-n înălţime, Shin-sama! Dar încă nu sunt suficient de înalt ca să o privesc pe Bunko-sama de la egal la egal. De aceea... De aceea năzuiesc a privi toate acestea cu demnitate, cum ea şi-a privit moartea. De aceea... Shin-sama, haide să...

- Că mor acum, cu lacrimi în ochii învăluiţi de farmecul blând al lunii, sau că mor peste treizeci de ani în zori de zi, cu sângele duşmanului şiroindu-mi peste buzele arse de război, ce importanţă are asta oare, Ryo-chan, dacă oricum eu voi muri,? Ia spune-mi tu!

Chipul lui Shin-sama se făcuse unul cu luna. Cu cearcănele cenuşii la fel ca rotocoalele grej din mijlocul ei. Profilul tăiat de părul grizonat spintecând în plinătatea sa astrul străpuns de nori. Cu râsul metalic al lamei razelor lunii sângerându-i privirea în lacrimi. Râsul său nebunesc sparge zarea, scutură cireşii a căror flori se răsuceau în vârtejuri energice de vânt. Apoi se prăbuşeau făra vlagă, sfâşiate, tot mai aproape de pământ, cu spatele precum masca no a bunicului, prefacându-şi zâmbetele intr-un personaj reflectat întors. Un actor.

***

Anotimpurile se schimba. Anotimpurile pier. Alaltăieri se sădise orezul în nămol. Ieri se pliveau de buruienile neruşinate ce-l năpădiseră. Şi astăzi holdele aveau spicul plin, rotund, rumenit de căldura verii. Deja sub tăişul zăpuşit snopii îşi îndoiau spatele uscăcios ca într-o tresărire neaşteptată dintr-o zi îngheţată de iarnă. Pe câmpuri oamenii munceau. Toţi. Femeile acoperindu-şi până şi ceafa ca nu cumva vreo rază de soare să le-o zugrăvească în arămiu. Nişte insecte harnice în cârpe cenuşii, bărbaţii tăiau repede- repede fiecare mănunchi, îl strângeau bine în palme şi-l dădeau mai departe copiilor, care fugeau toţi într-o învălmăşeală asurzitoare către grămezile cu snopi ale familiei.

La seceriş creşteau copii. Parcă pământul îi aducea de prin cotloanele sale întune-cate şi-i îngrămădea pe toţi laolaltă printre lanurile satului ca să anime cu chiotele lor stridente ciripitul presurilor speriate de larma pelerinajului secerilor. Fiecare muncea de dinainte de răsărit şi după apus în aceste zile ale recoltei. Se trezeau dis-de dimineaţă, în aburii străvezii de ceaţă parfumată de rouă, îşi pregăteau cu tihnă grăbită care mâncarea, care uneltele, fiecare după putere, îşi deşteptau copiii cărora somnul le picura nehotărât printre gene, îşi urmăreau agitaţi din colţul ochilor vecinii ca nu cumva să plece ei înaintea lor, să-i lase în urmă şi să le facă obrajii să pălească de ruşine. Apoi plecau. Într-un marş general al câmpului, într-un cântec îmbietor al verii, ei plecau pe poteci înguste sau pe drumul mare, cântărindu-şi cu voioşie averea sau ascunzându-şi cu stinghereală rupturile cârpelor.

Acum, ca niciodată, oamenii satului îşi revărsaseră la unison glasurile în văi. Îşi copiaseră unul de la altul mişcările. Şi rugile zeilor. Toţi dansau acelaşi dans al păpuşilor bunraku, mânuiţi cu măiestrie de păpuşarii din umbră. Adică strămoşii a căror suflete se pregăteau să se adune în rotocoale alburii pentru a danasa la rândul lor, la sfârşitul câmpului, dansul de O-Bon.

Aerul stătut se împrospătase de sudoare. Melcii îşi schimbaseră cochiiliile, aban-donându-le rouăi din mâinile celor care, curioşi, se opreau în treacăt să le înalţe spre cer. Şi tălpilor care le striveau în pământul întărit al lui Izanami.

Toţi îşi uneau mâinile simple în grămada puilor de orez. Noi nu eram toţi.Noi nu munceam.Nici Masayuki-san.Noi ne urcam bagajele în căruţa trasă de boi a bărbatului, pe care fetele sale prea

alintate de tatăl ce le lăsase să-şi păstreze mâinile albe cât or vrea, aşezaseră o mare bucată de cârpă de culoarea albastră a chiciurei. Fumiko-san, împăcată, ne ajuta. Încă de aseară începuse a căra cu spatele ei moale bagaj după bagaj, sfârşind în gâfâituri pe prag în miez de noapte. Noi, ceilalţi, am vrut să o ajutăm. I-am poruncit. Ba chiar am şi certat-o. Dar ea nu. Nu. În casa ei ea singură ştia cine trebuie să care. N-am avut de ales. Aşa că doar am privit-o intrigaţi, confuzi.

Vântul sfârâia pe ridurile bunicului urcat în căruţă pe nişte cutii, proptit straşnic între darurile menite viitoarelor noastre gazde. Răsufla greu, oprindu-şi din când în când ochii asupra mea, asupra drumului şi iar asupra mea, cercetând un „nu ştiu ce” neome-nesc.

Urechile clăpăuge ale lui Masayuki-san vibrau de larma satului prin care recunoştea vag, aşa , ca o adiere tomnatică târzie, glasul răguşit de cocor al fiului său cel

mare, moştenitorul. Şi degetele rasfirate ale lui Fumiko-san proiectate ca semn de plecare pe flamura orizontului vibrau. Vibrau la unison cu roţile ce-şi anunţau scârţâind bucuroa-se rotirea printre pietre, cu muştele roind printre coarnele boilor, cu satul întreg cuprins în talismanul altarului din pumnu-mi crescând deodată în vârstă.

Şi noi am pornit fără a ne mai întoarce înapoi decât cu zâmbete mulţumitoare faţă de servitoarea lui Bunko. Decât cu clipirile unui nou viitor mult aşteptat.

Drumul în faţa noastră se scurgea precum din dreapta noastră râul cu spatele albastru de dragon celest. Încă nu ieşisem din sat însă toate glasurile cunoscute se stin-geau, aripile păsărilor nu mai fâlfâiau, vântul se oprise din clocot, norii se rispiseră lăsând loc unei imense mări azurii având în mijlocul ei o uriaşă torţă aruncată pe pe umerii munţilor, umbrind pădurile înnegurate de pe Asama. Curând în urechi ne răsunau tuturor numai copitele boilor şi proprii noştrii paşi. Masayuki-san mergea pe lângă căruţă ţinând frâul tot timpul în mâini. Bunicul, urcat pe tronul bagajelor, moţăia sub păvaza unei pălări de paie cu boruri mari. Pe mine paşii grei de oboseală mă purtaseră la început pe jos. Apoi, neobişnuinţa unui drum atât de lung mă suise în căruţă, între două coşuri.

Cu fulgere de ametist în zare se sfârşea soarele tocmai când poposisem la primul han de pe unul din posturile drumului. În mijlocul unei alte păduri, lipsiţi de apele şi cerurile noastre, nu ne mai simţeam ca acasă- aşa că întreaga noapte n-am dormit-o. Ce am făcut? Asta-i o bună întrebare... La care încă nu am găsit vreun răspuns. Nu mă dusesem niciodată mai departe de hotarele munţilor noştrii. Nu le trecusem văile sau prăpăstiile. Aşa că, visând la piscurile înălţate din bezna camerei, probabil că brodam în vălul nopţii lacrimile lui Fumiko-san, lacrimile de copil pentru Satoru. Sau poate că nu. Poate mă pierdusem în glasul subţiat al lui Hotaru care cânta în miez de noapte pe verandă, lângă Masayuki-san.

A doua zi, la auritul soarelui, în cale ne-au apărut largi câmpuri de orez şi zeci de oameni muncind cu sârg fără a se tulbura de forfota de pe drum. Pe semne că ajunsesem aproape de unul din drumurile mari care aveau să ne ducă spre Mikawa. Dar nu am înnoptat acolo de frica hoţilor, ci am tot mers şi am tot mers până când, la răsărit, credeam că nu mai am nici inimă, nici urechi. Aşa de frică îmi fusese în pustietăţile ce urmaseră, printre urlete de sălbăticiuni. Şi lor trebuie să le fi fost frică deoarece dimineaţă, spălându-şi gleznele în pârâu, chipurile lor aveau o paloare nesănătoasă. N-am vorbit nimic până la prânz deşi Hotaru schiţa gesturi curajoase, mândrindu-se că ea străbătu-se o dată drumul.

Şi seara iar a sosit. Şi încă o zi şi încă o noapte. Şi un alt asfiinţit şi un alt apus. Un nou kimono ori un toiag. O femeie frumoasă sau un ronin în căutare de străpân.

De-acum călătorii se înmulţeau iar nopţiile nu mai erau aşa pustii. Într-un timp Masayuki-san îşi găsise tovarăşi de sake cu care pălăvrăgise până în zori, de nu ne lăsase să dormim pe niciunul. Apoi servitoarea bârfise neîncetat lângă doma şi ne făcuse să pornim abia la ora şarpelui. În cele din urmă bunicul nu se dădea plecat de lângă o ceată de vechi artizani căci nu terminaseră de depănat amintirile din tinereţe.

Razele de lumină sfărâmă pietrele munţilor în dealuri. Ogoarele dansează sălbatic iar cărările se prosternează adânc în faţa oamenilor. Coborâm din castel către zidurile sinuase ale câmpiilor. Aici femeile au faţa zvântată de rouă iar bătrânii încărunţesc altfel. Unii îşi lasă timp să ne studieze, să ne salute. Poate vreun zâmbet politicos. Poate vreo indicaţie binevoitoare. Şi de ce nu găzduirea într-o cameră prea scumpă pentru buzunarul nostru de călători porniţi de demulte zile.

Când câinele gri i-a muşcat pulpa fusesem ajunşi la câmpie, inundându-ne plă-mânii cu aerul fierbinte din care parcă se întrevedea apa sărată a mării Seto. Acum, plânsă, Hotaru stătea doar în căruţă, vorbind într-una cu cel ce strunea boii în zumzăituri agasante de albină hrănită bine de polenul dulceag al florilor răspândite pretutindeni. Câmpuri întregi plate de ierburi care răscopate, care înverzite. Uneori o pădurice de pini ce semnala sfârşirea sau începerea unui post. Mulţi călători. Foarte mulţi. Aici, în câmpie, negustorii umblau fără odihnă să-şi vândă marfa. La fel ca la plecare, larma mulţimii de oamenii angrenaţi fiecare în munca sa proprie, ne îmbia urechile, ne înceţoşa privirile.

În Yoshida-juku, trecând podul peste Toyo, zeci de bărci încărcate alunecând în aval ne întâmpinaseră cu pânzele lor albe fluturând în aromele mâncărurilor proaspăt pregătite în bucătăriile hanurilor. Unii treceau podul spre Goyu-shuku, alţii deja se ve-deau ajunşi peste zeci de zile în Edo. Unii se plimbau fără de griji, numărând scândurile podului, alţii alergau de la un capăt la altul îmbrobodiţi, leoarcă de sudoare.

De ieri, din vremea lui Satoru, şi până astăzi, în vremea mea, se perindaseră pe pânzele timpului cerneluri fără de număr. Luna răsărise la îndemnul lui Shigeru iar cireşii se scuturaseră în vârtejuri învolburate sub răsuflarea îngheţată a bunicului. Bunica-l vizitase pe Minoru, Hotaru-san-şi preschimbase vizita-n şedere, noi şederea într-o vizită permanentă la casa lui Izumi-san. Vânduserăm munţii pe dealuri, pe câmpii mânoase. Înfăşurându-ne tristeţile, plângerile, într-o oglindă ştirbă de bronz, am adormit pe prispa din faţa zashiki-ului, cu fruntea lipită de Asama. Când ne-am trezit o boare marină ne inunda amintierile. Efluviile parfumului de matcha urcau în scări de pini până la stelele plutitoare din mare.

Aici, în Yoshida, acelaşi ceai îşi amărâse gustul.

***

Cântă Hotaru-san. Mlădiindu-şi glasul peste frunzele măturate din faţa casei, ea cântă. Izumi-sama, asemânându-se izbitor de mult la chip şi la purtare cu Fumiko-san, îi ţine companie fratelui ei. Cei doi joacă împreună go de la prânz, oftând sonor de fiecare dată când cel năpăstuit pierde. Vigilent, prin uşa întredeschisă fetele casei îi spionează. În vecini femeia aceasta cu buze subţiri şi scorojite de fumat e vestită fiindcă îl învinsese în tinereţe pe însuşi stăpânul celui mai renumit han al postului. Dar până la urmă îşi încheia-se anii tinereţii lamentabil, încurcându-se în lipsa soţului cu un eta. Si ajunsese astfel.

-Ryo-san, de ce nu joci şi tu go cu bunicul? Nu te plictiseşti stand întreaga zi spionându-i?

- Nu-i spionez, doar îi observ, Hotaru-san.- Şi Kaoru şi Kayo îi observă spionându-i din uşă, nee?

Cu părul strâns neglijent într-un coc dus spre creştet, servitoarea îmi zâmbea. Obrazul ei aurit nu rămânea nemişcat ca în faţa unui stăpân, nici nu se cuprindea de umbre ale plictisului, ca în faţa unui inferior. Nu. Era viu. Era viu şi luminos asemenea albastrului celest reflectat egal în apele vastei mări şi în cele ale ochilor. Astfel, ea ne socotea egali.

-Poate.-Dar tu nu te plictiseşti deloc aici, Ryo-san, stând închis în casă toată ziua, pe

lângă ojisama ori în singurătate?

Am abandonat războiul jocului de go şi m-am întors întreg către ea, intrigat de asemenea întrebare.

-Aşa m-am purtat din totdeauna. Şi nimeni nu mi-a zis cumva că ar fi ceva rău în purtarea mea. Am venit aici împreună cu bunicul. Cu el am crescut, pe el îl ştiu bine şi cu el m-am obişnuit. Dacă cineva mă întreabă ceva, dacă mă trimit undeva, eu sunt gata să răspund, să-i ajut. Da’ nimeni nu mi-a cerut până acum vreo ceva. Şi până la urmă, cam ce-ai vrea tu să fac, Hotaru-san?

-Ei, nici eu n-am zis că ar fi ceva rău. Am întrebat. Totuşi, pe cei de vârsta ta nu i-am văzut aşa. Acolo la voi or fi fost, nu neg, da’ nici acolo eu direct nu i-am aflat. Înafară de Ryo-san. Eu ştiu?... De ce nu-şi găseşte Ryo-san nişte tovarăşi pe aici? Avem oameni buni. Ca de pildă cei doi ce ne-au ajutat de am reparat pergola pentru glicină. Sau băiatul negustorului de alături.

Tot vorbind, în zare, picurând cu sânge, frunzele înroşite de arţar pluteau în jos, pe acoperişurile brumării ale prăvăliilor. În faţa lor clienţii aştepteau cu nerăbdare căderea serii, alungând mirosul măruntaielor de peşte cu buzele îmbăiate în sake. Pe drumul nostru alţi şi alţi oameni îşi târâiau sandalele geta către un alt popas, cald şi primitor. Sosise anotimpul îngălbenirii, roşirii şi poleirii frunzelor cu bronz. Aerul devenise mai tare, prevestind răceala nopţilor ce preced cufundarea în întunecimea glacială a iernii. Pe tabla de go jucau răpăitor piesele negre, ameţindu-le în vârtej pe cele albe, scurtând liniile marginii în tremurul degetelor învingătorului. Izumi-sama. Bănuiam.

Ea mă trase de mâneca hainei instent, străduindu-se să-mi atragă atenţia.-Hei, ce părere ai, Ryo-san?-Hm....Nu. Nu ştiu. Mă simt bine aşa. Da, poate nu ar fi rău să-mi fac câşiva

tovarăşi aici, să mai ies din casa asta, să merg cu ei în drumeţii. Nu ar fi rău.-Deci nu vrei, aşa-i?Şi ea se întoarse cu spatele, gata să plece la bucătărie.-Nici eu n-am zis că nu vreau. Doar că...-Îl aştepţi pe Nobu-sama de la Kamuriki, nee?Aşteptam. Aşteptam a se sfârşi căderea frunzelor de ginko din grădina cea mare a

lui Izumi-sama. Auriul lor frânt în mijloc tare îmi amăra suflarea. Nervii se rupeau în sfori putrede de deznădejdie şi-mi aminteau de mama. După mult, mult timp, mă trezisem în miez de noapte plin de sudoare rece, înăduşit de căldura aşternuturilor. Şi mi-o amintisem. Îmi amintisem ca prin vis căldura cotropitoare a pântecelor ei, glasul. O străfulgerare de lamă oţelită ce se lasă modelată moale în foc, strivită. Parcă înghiţisem un bolovan în apusul acela. Parcă altul cineva mi-l aruncase în piept. Am ieşit afară. Am ieşit în drum. M-am plimbat puţin prin imensa tăcere până ce m-am lovit din întâmplare de gloata petrecăreaţă a unui han, scăldată în penumbre de felinar adus de patroană să lumineze calea.

Da, cred că aşteptam ceva în seara aceea. Aşteptam o tulburare care să mi-o alunge pe mama din minte, să rupă strânsoarea sepulcrală a braţelor lui Bunko-sama, să îndepărteze bătrâneţea lui Shin-sama. Un vis liniştitor coborând pe Toyo spre mare, ca Shinano în Chikuma. Da, poate aşteptam venirea lui Nobu-sama de la Kamuriki.

***

Ninge. În troiene străvezii se aşterne zăpada. În alb strălucitor, în negru mătăsos, în gri de nori cenuşii se pictează popasul de pe Tokaido. Verde închis, strânse unele în altele într-un ţipăt înăbuşit de troiene, acele de pin se îndoaie sufocate cu vântul pe umeri. Gardurile caselor lipite şirag împodobesc lungul drum care trece printre păduri, desparte dealuri şi se opreşte abia în capitală. Cel mai mare drum al nostru.

Iar ninge. Ninge cum n-a mai nins de ani buni, spune Izumi-sama. Deloc năpraz-nic, precum în munţii noştrii, ci blând, un fel de poleială înceată de nea. Toate casele îmbrăcate în hakame argintate, brodate uneori cu ţigle cărbunii. Şi merge. În post merge drumul neîntrerupt, lin, îngemănat de linia orizontului, de cei câţiva oameni curajoşi ieşiţi cu treburi importante, peste troienele din spatele camerelor în care fie au oftat de idignare, fie au admirat cu privirea înfiorată trecerea anotimpurilor. Aici se grăbesc oamenii. Nu-şi pierd ceasuri întregi povestind cu vecinii noutăţi lipsite de interes. Nici nu ţin cu tot din adinsul să-ţi afle gândul, să transmită prietenilor aceeaşi întâmplare istorisită fără haz, de mult ştiută, cum la Asama s-ar fi strâns gloată în jurul unuia, jucând s-ar zice karuta. Aici cumpără totul, până la ultimul bob de orez, ci nu schimbă ghimbirul pe mugurii de bambus. Aerul se schimbase asemenea. Nu fiindcă briza mării se încăpăţâna a stăpâni postul cu tirania-i delicată, care de altfel era mult apreciată când bezna dimineţii îţi încurca viclean papucii în uşă. Nu. Îşi pierduse răceala îmbietoare a munţilor hrănindu-se lacom din bucatele preparate înainte de răsărit de femei, lâncezind întins la soarele indiferent pe mărfuri felurite. Iar când se plictisea o lua la goană vântos printre străduţele înguste pe care mă plimbam acum, ferindu-mi obrajii de tăieturile prea ascuţite suflate de zei către chipurile călătorilor.

Aşteptam din clipă în clipă sosirea lui Nobu-sama. Însă el, dând veste că va sosi dis-de-dimineaţă, nu se arătase încă aproape de mijlocul zilei. Izumi-sama şi bunicul au luat astfel care un kiseru învăluindu-se în fum de tutun, care pensulele spre a picta un mare panou învechit. Eu rămăsesem să trag cu urechea la paşii celuia ce întârzia să apară. Cum iarna frigul pătrunde lesne în hainele celor înţepeniţi statui în faţa porţii, am decis să cutreer străzile vecinătăţii, pe una dintre care ar fi trebuit să se arate fiul adaptiv al buni-cului. Mersesem cale de câteva străduţe când, cotind la stânga, am ajuns undeva departe de glumele celor câtorva bărbaţi care se adunaseră să-l ajute pe unul dintre ei în a-şi repara tocmai pe vremea aceasta vreo stricăciune de prin curte. Lipsită de mişcare omenească, această străduţă prea îngustă părea tare pustie faţă de zumzăitul de albine de pe podul cu margini îngheţate.

Pe zăpada bătătorită de nemişcare paşii sunau gol, reverberând straniu în pâlpâirea lămpiloanelor andon aşezate de către cei care ocupau camerele dinspre stradă. Flacara lor forma o pată dreptunghiulară de lumină, cu linii întrerupte de panou shoji, de bătrână legând în furoshiki un pachet de trimis nepoţilor. În aceste lumini monotone de zile iernatice păşea o femeie afundată în propriile-i gânduri, lăsându-şi astfel părul să-i cadă, desprins din pieptănătură, neglijent pe tâmple, aproape de obrajii plini, imitaţii ai celor de copil. În jurul mişcărilor ei potolite se ţesea o învăluire stranie de boabe de omăt urzite în sclipiri palide. Zăbrelele uşilor i se pliau peste ceafa dezvelită de şuviţele de păr lucii, lăsând să se întrevadă prin moliciunea cărnii rotunjimea oaselor. Şi-n mâini cuprinse strâns o umbrelă lăcuită. De purpură. Contrastul dintre sângeriul roşului şi puritatea zăpezii tulbura. Te făcea să-ţi închipui lupte mârşave purtate de demult, lipsite de onoare. Precum un braţ prăbuşit pe caldarâm, din care ţâşnea în voie sânge clocotind, înspumat de mânie. Dar femeia privea totul delăsător, rece, calm, vag plictisit. Din colţul ochilor

sticlind observa pragurile îngroşate de fulgii curgând peste ele într-un tsunami compăti-mit de departe. Umbra obi-ului aurit dansa pe lângă sandalele cu talpă lată până pe tabi-urile frumos aranjate pe glezne. Acajuul închis al mătăsurilor probabil se murdărise de atâţia paşi rătăcitori. Căci se numea meshimori onna. Femeie ce servea mâncare călătorilor în posturile de pe Tokaido. S-au mai bine spus, aducea hanurilor oaspeţi, fiindcă ele de hanuri aparţineau, hanurilor slujeau şi lor le datorau găzduire. Numărul lor se înmulţise odată cu prosperitatea popasurilor drumului. Multe se zvonea despre ele. Şi multe erau ,desgur, adevărate. Iar ea acum studia, împinsă de curiozitate, şirul de case. Şi drumul din post. Şi pe mine. Nu mă cunoştea. Totuşi, parcă mă văzuse odată, cândva. Nu îşi amintea când. Dar parcă mă văzuse. În acea seară de tulburare. Ori când cuprinsesem cu ochii întreaga întindere de ape ale râului Tone. Ori acum, puţin înainte ca dintr-o fundătură, mult în spatele ei, să se zărească silueta impunătoare a lui Nobu-san. Sau nicicând. Însă eu voiam să cred că mă văzusese cândva. Nu ştiam nici eu de ce aş fi vrut ca zâmbetul ei să-mi fi revenit dintr-o amintire uitată într-un cotlon neumblat de pe câmpuri. Sau de ce mi-aş fi dorit să-i mărturisesc, trecând pe lângă ea : „mă bucur să te revăd”. Ori ea să îşi încline îndatorat fruntea, salutându-mă.

-Mă bucur că ne revedem, Chiaki-san. Ce ai ieşit pe vremea asta?-Nobu-sama?! Şi eu care credeam că ai să vii în zori!...Ei, tocmai, te-am aşteptat.

Ne vedem.Nobu-san ne ajunsese din urmă. Cu familiaritate, cei ce se cunoşteau îşi

zâmbiseră. Ea lui Nobu-san. Nobu-san mie şi ei. Atât. Apoi fiecare şi-a continuat drumul. Meshimori onna cotind la stânga, în drumul mare, noi la dreapta, spre casa bunicului.

-Secretul nostru, Ryo-kun. Aşa-i? Mi-a urat bărbatul în loc de scuzele cuvenite pentru întârzierea neanunţată.

-Da.La fel, tăcere. Mulţumit de promisiune, Nobu-san a socotit, fireşte, că nu mai are

nici un rost să-şi piardă paşii în discuţii nefolositoare cu un tânăr despre care abia i se pomenise numele în treacăt. Legătura lui cu o altă femeie nu era nimic suprinzător. Nici nu interesa. Gândul care îşi făcuse iscoditor loc printre neştiutoarele presupuneri copilăreşti nu-mi dădea pace. Acea bănuiala că ei din adins se întâlniseră în zori de zi, că şi acum Nobu-san doar aşteptase ca ea să se îndepărteze ca apoi să vină din spate şi el liniştit, pretinzând că se întâlniseră întâmplător. Înţelegeam -din ce cauză un bărbat înstărit ar juca o farsă ca aceasta. Oricât de evidentă ar fi o legătură cu cineva în afara soţiei, totuşi, despre lucrurile acestea nu se pomenea degajat, pe faţă, la orice oră din zi. Însă pe mine mă deranja tocmai faptul că, în loc să-şi ascundă legătura până la capăt, să nu-şi vorbească- sau poate da, să îşi comunice printr-un gest aparent întâmplător că se ştiau-, să treacă repede unul pe lângă celălalt, ei bine, ei îmi jucaseră o farsă şi apoi discutaseră de la egal la egal ce nu se cuvine ca urechile străinilor să cunoască. Iar acum mai devenisem şi eu părtaş.

Nobu-sama de la Kamuriki şi Chiaki-san. Chiaki-san şi Nobu-sama de la Kamuriki. Ei doi în Yoshida-juku. El, vizitându-l pe Shin-sama şi aşezându-se nonşalant cu ceşcuţa de sake în mână, să-i împărtăşească tulburările sale sufleteşti, de care nu putea scăpa. De care tulburări sufleteşti?! Nu la fel de intense precum s-ar zice, devereme ce a putut zăbovi liniştit cu Chiaki-san jumătate din zi, cred.

Şi iar mă simţeam copil, stând pe vine cu uşa întredeschis şi spionând discuţiile importante ale bunicului.

-Prost obicei mai ai tu, Ryo-san! Obicei de servitor nesigur de soarta stăpânilor săi. De fapt a sa. Altfel, nu. Că doar femeile bârfesc. Holul vetust se întunecase în noapte. Până să fie luminat de candela pipernicită de la pieptul lui Hotaru.

-Shhh! Stinge candela şi hai să ascultăm! -Ryo-sama, Ryo-sama!... Nu eşti serios deloc în ultimul timp! Ai întinerit

copilăreşte! Încuviinţă servitoarea pe jumătate ironic, pe jumătate mustrător.-Stai jos! Să nu ne vadă.Servitoarea s-a aşezat comod pe genunchi, dornică la rândul ei să afle ce tot îşi

şopteau cei din spatele uşilor.-Se cunoaşte că ai fost crescut într-o casă de femei, adăugă chicotind, cu o vădită

satisfacţie în glas.-Uhm. Acum să ascultăm!...Printre aburi de vorbe şoaptele dansează astăzi. Se spulberă flăcările lămpilor

andon între hârtii parfumate de sake. Înfloresc cernelurile. Mii de flori îngheţate cad de afară pe ochiurile de shoji. Se scurge sakeul din butelcuţă şi timpul mlădiindu-se cu ele se scruge. Miasme de năduşeală şi miresme de peşte cufundat în soia se împletesc în cuvintele lor. Atât de atent că prezenţa fragilă a lui Hotaru păleste şi din trupurile viguroase ale tatălui şi fiului nu rămâne decât sunetul bărbătesc al glasului lor ca unul de neliniştite.

-Meiko-chan. Ce să mă mai fac cu ea, tată?! M-am săturat! Am dus-o în lume şi, după cum ai văzut tu atunci, nu s-a rezolvat nimic. Apoi am izolat-o în întunecimea pivniţei să o sperii. Da’ nimic. Nimic! Am învăţat-o şi i-am oferit toate cântecele şi tot ceea ce ştiam eu şi Chinatsu. Câteva săptămâni am zis că e bine. Am vorbit în zilele alea mult cu ea. Să fi văzut cât de bine ne înţelegeam! Cum îi cerea sfaturi lui Chinatsu. O ura pe Ayano. Juca cu Hanaka la îndemnul lui Satoru karuta. Glumea. Şi dintr-o dată iarăşi! Când mă gândesc că stă biata de ea abandonată acolo de bună voie... După ce nu ne-a mai văzut îi e bine. Însă îţi închipuieşti, tată, cum mă simt trăind în casă cu o păpuşă bunraku care mi-e fată?... Nici măcar de fratele ei mic, de Masaru, nu crede! Mă căiesc că nu am lăsat-o să piară când puteam. Că acum nu mai pot... Mi-e fată. Şi e a mea. Chiar dacă nu ar fi fost doctrina şi tot nu aş putea să o dau cel puţin afară din casă. Deci spune-mi tu, Shin-sama, ce aş putea să fac acuma eu cu ea?

-Hm... Aş vrea să-ţi dau un răspuns care să-ţi fie de ajutor... Adevărat e că nici eu nu ştiu. Ai încercat toate. Mă strânge inima să-ţi spun că nu am idee ce să-i mai faci. Ea în simţiri, vezi tu, nu cred că îşi va reveni vreodată. Poate s-o laşi să-şi trăiască viaţa în închipuiri, cum crede ea?... Da... Poate doar aşa. Eu ştiu?... Chiar nu pot să găsesc nimic...Oh, Nobu, mâine şi poimâine, până pleci, să ne gândim încontinuare! Cu grijă, să nu afle nimeni. Poate zeii ne vor ajuta. Ori zeul tău. Poate-poate. Să vedem. Să ne gândim iarăşi. Să medităm. Acum însă e târziu şi tare mă împinge gândul să cred că flecara aia de Hotaru abia aşteaptă să tragă cu urechea. Deci să golim şi ceşca asta de sake, să stingem lampa şi până vom adormi în camerele noastre, să uităm de acest necaz. Nu avem de ales. La fel ca sake-ul în ceaşca, la fel ca Toyo şi Shinano, timpul curge fără oprelişti. Până ni se va vărsa viaţa în braţele lui Izanami...Mai este.

***

Liniştit curg în vale apele râului. Iar razele soarelui mocnesc pe creştetul ei. Meshimori onna. Chiaki-san. Cum adie vântul lucirile privirilor ei se înteţesc, pupilele-i se rotunjesc catifelat, cuprinzând în negura lor bărcile. Şi uneori pe mine, care o evitam. Sau mai bine spus- îi evitam ochii. Căci îmi aminteau de Nobu-san.

-Mă bucur că eşti bine acum, Ryo-san. Când mi-a zis Nobu-san că Shin-sama a stat până la dezgheţ la căpătâiul tău cu teamă... Mai că mă hotărâsem că de nu-ţi revii cât de curând voi veni într-o zi să stau şi eu. M-am temut că n-o să am ocazia să-ţi zic să vii să mă vezi...

-Îhm, am încuviinţat eu. N-aveam de gând să-i spun nimic- însă deodată prin minte mi-a fulgerat un gând: că are să mi-l amintească pe Nobu-san iarăşi. Nu, nu era că nu voiam să aud...Nu că îl simţeam ca pe un duşman. Sau că mi se părea că acţionez pueril şi ilogic. Doar că...Nu ştiam.

-Ar fi drăguţ tare dacă ai vorbi mai mult,Ryo-san! Eşti prea distant. Şi prea rece. Mă sperii. Aş vrea să zâmbesc din toată inima şi să te văd şi pe tine că te bucuri de zâmbetul meu. Dar tu mă urmăreşti hain, ca într-o confruntare, te închizi în tine. Îmi dai senzaţia că gândeşti: „ce e şi cu proasta asta?”.Mă simt aşa rău! Îmi vine să ţip, să fac ceva să te înfurie- numai să-mi zici şi mie ceva...

-Şi ce vrei să-ţi zic, Chiaki-san?-Eh? Cum adică?-Nu ştiu ce să-ţi zic.-Atunci zi-mi ce-ţi trece ţie prin minte când mă vezi.-Că eşti frumoasă. Ea zâmbi minunat iar ochii ei radiară. Întradevăr, în acel

moment, când vântul îi adia printre şuviţe, fiecare trecător de pe malul râului înţelegea de ce această meshimori onna era renumită pentru farmecele ei. Era ceva cu ea, ceva ce te făcea să te opreşti în loc să o admiri. Avea o aură aparte. Atât de stranie şi de delicată, de simplă de ghicit şi greu de înţeles în profunzimea sufletului ei. Şi parfumul ei de iasomie73 te liniştea, te făcea să uiţi de vântul ce se pornise în amonte şi prevestea a furtună. Şi mâinile-i erau foarte delicate. Şi ochii foarte catifelaţi.

Însă praful adus pe ape era banal. La fel şi reflexiile din apă. Şi noi. Şi banalitatea mă mângâia- căci anormalul mustră şi doare.

-Ceea ce-mi zici tu e de asemenea frumos, nu crezi, Ryo-san? M-a întrebat meshimori onna sprijinindu-şi încheietura mâinii stângi de umărul meu.

-Ei, ba da.-Bun bun! Şi acum Ryo-san, când am auzit că nu-s o scorpie pentru tine, n-ar fi la

fel de frumos dacă mi-ai povesti mai multe despre tine?-De ce?-Fiindcă de când te-am văzut în iarna aceea cu Nobu-san am fost tare curioasă.-Nu mai bine mi-ai zice tu, Chiaki-san,câte ceva despre tine?-Bine. Ce vrei să-ţi zic?-Ce vrei.-Bine. Am să-ţi zic de mine şi de Nobu-san. Şi de ce am plecat de acasă.-Zi-mi.-Îţi zic. Doar ţi-am zis că am să-ţi zic. Și-ți zic. Pe Nobu-san l-am cunoscut de

ceva vreme. Nu chiar de mult tare însă suficient de mult încât să-l cunosc bine. L-am întâlnit la o petrecere la care întâmplător înlocuiam o alta de la han. Mulţi din oaspeţi

73 Iasomie-prietenos/graţios

erau tare plicticoşi. Da’ el nu era chiar aşa plicticos aşa că am intrat în vorbă cu el. Am vorbit destul de mult în seara aia cu el şi el mi-a promis că atunci când va mai trece pe aici o să cheme după mine. Peste vreo patru-cinci luni- ţin minte bine, era o toamnă blândă- a venit el la uşa hanului în care serveam. Nu arăta prea bine. Abia am aşteptat să-i strâng mâinile. Mi-a povestit în seara aia o mulţime de lucruri- pe care nu am să ţi le povestesc. Mă rog, din vorbă în vorbă şi din seară în seară ne-am cunoscut mai bine şi mă rog, vezi tu, i-am putut povesti şi eu nemulţumirile şi o parte din secretele mele. A fost o uşurare. Cred că într-un fel am devenit prieteni. Înţelegi tu, nu era vorba că pe aici nu aveam oameni apropiaţi. Din contră. Patroana era chiar foarte drăguţă cu mine. Să nu mai spun de Shin-sama şi Chinatsu-sama pentru Nobu-san. Şi totuşi, uneori avem nevoie şi de aşa ceva. Cineva care nu ne judecă tocmai pentru că e de foarte departe de viața noastră, pentru că toate vorbele care ne zboară de pe buze se sfărmițează deîndată ce ne-au părăsit, pentru că ele rămân vii doar în atingerile cele mai delicate ale vântului. Ryo-sama, Ryo-sama, chiar acuma, povestindu-ți ție, parcă mi-e dor tare de Nobu-sama...Da’ totuși parcă nu mi-e. Ba mi-e!Și mi-e tare tare dor și nu știu de ce și chiar dac-aș ști ție nu ți-aș spune. Că nu vreau. Și nu-ți spun.

Într-o zi- după Nobu-san- patroana m-a lăsat să plec acasă.Toții anii tinereții mi-i petrecusem la han servindu-i oaspeții, dereticând, muncind, spălând, învățându-le pe cele mici. M-a văzut ea încă de la început, de când mă adusese unul de prin satul meu, cu care ținea legătura ea, că am să fiu cea care va stârni mare admirație la hanul ei; dar și greutate și răceală pe piept. Pur și simplu și-a dat seama că am s-o împing cu ființa mea într-un colț, că oaspeții au să-și distrugă familii, prieteni din cauza mea fiindcă se vor regăsi prea mult în mine. Le voi trezi admirația fără să știu de ce. Și asta nu a fost bine. Nu e bine deloc! Fiindcă parcă îi striveam și parcă aveam nevoia asta de a-i strivi, de a mă ști mai presus decât ei. Asta poate fiindcă în sat am fost extrem de săracă, de murdară și de jerpelită. Nu știu... Am simțit nevoia de a le arăta eu lor cine-s. Și-am plecat unde-am văzut cu ochii, fără să mă uit o clipă înapoi. Nici satul nu s-a uitat înapoi la mine și asta a fost bine. Tare bine. Totuși nu știu, Ryo-sama, simt mereu nevoia de confirmare. Simt mereu nevoia să mi se spună cine-s eu. Eu-eu. Eu cred că am început să găsesc o cale dar...

-Tu ești tu, Chiaki-san. Ești o meshimori onna.-Chiar așa?Și se întoarse cu fața spre mine și mă întoarse și pe mine.-Chiar? Chiaki-san era meshimori onna. Cu siguranță. O meshimori onna cu pielea fadă și

albă precum ceașca de porțelan preferată a bunicului. Cu fața rotundă precum luna plină de mai. ,,Vai, și ce ochii negrii minunați se reflectă pe fruntea mea!’’ ar fi zis Nobu-sama. Și întradevăr, ochii, mâinile și talia ei erau minunate. Ochii i se mișcară de-o parte și de alta a feței mele. Mă studia- îmi dasem seama. Fruntea. Tâmplele. Sprâncenele. Ochii. Vârful nasului.si Pomeții.si Obrajii. Buzele. Bărbia.si Gâtul. Umerii. Pieptul. Talia. Si ea. Chiaki-san.

-Chiaki-san.-Da? A încuviințat ea zâmbind.-Trebuie să plec.-De ce? Nu vrei să mai stai?-Vreau....

-Și-atunci?!-I-am promis lui Shin-sama că mă duc să-i duc ceva nurorii lui. La postul vecin.-Mhm...Da de ce nu vine ea aicea?-Nu știu. Trebuie să mă duc.-Bine... Să vii să-mi povestești. Și mă strânse de mână. Și-i dete repede drumul...Oare ce m-apucase?! Să stau așa liniștit, să cad pradă unei femei, unei femei care

mai că-mi putea fi mamă! Adică nu chiar, avea doar douăzeci și opt de ani... Și totuși, gândindu-mă că ea îi strânsese așa mâna și lui Nobu-sama, și că Nobu-sama era fiul adoptiv al bunicului, și că el avea o soție, și o casă, și...și eu nu aveam ce să caut în toate astea! Serios, ce căutam eu în toate astea?! Ce voiam eu din toate astea? De la Chiaki-san? Nu căutam, ca și ea, să confirm? Să le arăt eu lor cine-s? Lor tuturor? Poate că stătusem așa placid toți anii lui Satoru și ai lui Fumiko-san și de-asta. Poate că încă îmi lipsea bunica dar mi-era prea teamă să recunosc, mi-era prea teamă să recunosc că mă simțeam pierdut aici, în Mikawa, că îmi doream așa de mult să ajung din nou la bunicul din vremea lui Shigeru și că nu știam cum, că eram laș. De aceea...Cum spusese adineori Chiaki-san, aveam nevoie de cineva de departe de mine, cineva care să-mi știe gândurile și frământârile și tot- dar cineva de mult prea departe ca să mă judece, să-mi ducă vorbele în altă parte, să mă știe. Cineva care doar să stea și să mă asculte.

Iarăși mergeam repezit. Mânecile mi se lipeau de încheieturi iar de la pașii grăbiți resimțeam o zarvă în urechi. Era doar vântul care adia blând spre velele unei bărci mari, încărcată doldora de marfă, care înota încet către capătul râului, spre mare. Ce pește gras! La fel ca cel pe care o fetiță, cu poalele yukatei suflecate, îl scăpa din mână. Peștele alunecă de îndată în găleată și-l stropi pe picioare pe tatăl care râdea hohotind de ea. Fata îl apucă înapoi de coadă și-l trase îndărătnic spre ea. Și iar îl scăpă, de data asta pe caldarâm. Bietul pește se prăbuși pleoscăind din solzi, începând să salte, să se zbată și să se încolătăcească pe acolo. Ea își întinse din nou mâinile, dădu să-l ia, îl dete puțin prin gunoi, îl ridică cu grijă, luă apă în căușul palmei și-i turnă să-l spele. El nu se mai zbătu ci stătu liniștit la pieptul ei, respirând greu, bătrânește, cu gura întredeschisă și cu branhiile desfăcute. Liniștit. La un moment dat mai că adormi. Se sufoca. Cea în yukată își trecu încet-încet unghiile prin solzii lui, curățându-l de pământul care încerca să-i ajungă până la carne. Când fu curat înapoi îl puse la loc în găleată. Peștele înota fericit în cercuri, înfulecând musculițele pe care i le dase. După ce musculițe nu mai fură veni grabnic la mâna ei și-i atinse degetele cu solzii. Văzând asta, ea îi aruncă o bucată de orez din găluștele cu pește de pe masă. Peștele zâmbi. Când se sătură tatăl îl apucă din nou de coadă și-l puse pe o bucată de lemn înălțată, lată de câteva palme și plină de solzi. I se aduse un vas mare, abia cărat. Fata încă îl mângâia când tatăl îi spintecă burta, curățându-l de măruntaie.

Imaginea peștelui zbătându-se disperat și mâna delicată a fetei umplându-se de sânge m-a urmărit până în pragul unde un negustor împletea cu măiestrie pălării din paie de orez. Se spunea despre el că fusese în tinerețe tare tare sărac și pe atât de netrebnic cât de sărac. Unii povestesc pe la colțuri că ar fi vrut să fugă cu fata unui samurai și că atunci samuraiul i-a sfârtecat spatele. De atunci se zvonește că are o cicatrice urâtă. Însă acesta e doar un zvon. Nimeni în afară de băiatul lui nu i-a văzut spatele. Ce s-a ales de fată nimeni nu știe de asemenea. Mă întreb, oare cum să fi fost el atât de naiv încât să creadă că fuga îl va face să dispară? Dacă pașii lui se întipăreau pe cărare atunci cum spera el că fugind are să-și piardă urma? Oare i-o fi fost frică? Oare când s-au adăpostit într-o

peșteră și ea l-a întrebat dacă i-e frică el o fi dat aprobator din cap sau o fi negat vehement ca să prindă curaj? Ce minunat s-o fi văzând stelele atunci dacă era pe timpul verii! Mai ales dacă erau umbrite de pini înalți ca aceia pe lângă care am trecut grăbindu-mă spre Chinatsu-sama. M-am grăbit așa de tare....Nu am văzut nici un om în calea mea. Cred că or fi trecut mulți. Aici oamenii trec și tot trec și se perindă ca undele unui râu pe cărări. Trec odată și nu-i mai vezi. Uneori se întorc. Alteori revin la vreun han după lungi călătorii, cu ceafa muiată de sudoare și cu povești minunate de istorisit în jurul mesei. De la nobili și până la negustori, de la eta și până la actori, mii de pași au străbătut aceste drumuri bătătorite de vreme. Da... De fapt, cred că fiecare și-a cărat povestea pe drumurile astea. Unii au spus-o cu patos, alții și-au desfătat ascultătorii. Unii au zis-o pe șoptite, doar pentru ei, alții au țipat-o în gura mare, vrăjiț de dulceața sake-ului. Unii și-au înflorit-o cu lacrimi pe obraji, alţii au murmurat-o stoic. Unii au ţinut ca povestea lor să rămână strict între cei patru pereţi în timp ce alţii visau cum peste secole toţi le vor cunoaşte viaţa. Unele poveşti au pierit, înmuiate de ape şi topindu-se în spuma mării, altele n-au fost încă date uitării şi probabil vor rămâne ca şi Asama. Iată, în spatele meu o bătrână zâmbeşte melancolic către nord! Îşi aşteaptă bărbatul să se întoarcă de la război. Şi aşteaptă. Aşteaptă şi tot aşteaptă. Caută un indiciu pe chipul meu. Ochii i se întunecă şi nu-l zăreşte. Iar buza de jos începe să-i tremure slab. Slab îşi mişcă mâinile negustorul care se întoarce cu spatele căutând munţii. Să ne aducem aminte de trecut, munţilor! Să ne aducem aminte de vocea caldă a părinţilor. Să le simţim îmbrăţişarea protectoare când ne împiedicăm şi plângem. Mângâierile lor când am eşuat şi mustrările când am făut ceva greşit. Să ne amintim cum ei au pierit. Vâlvătaia focului şi cenuşa împresurată pe malul apei.Apa a călătorit în aval...Şi el. Dar de ce nu vine şi cenuşa cu el?!De ce se întoarce în amonte şi nu coboară? El a coborât...A urcat cu marfă proaspătă, a cotit spre câmpie. Ei au rămas locului. Dar cenuşa lor, cenuşa lor nu trebuiasă coboare cu apa odată?Ba trebuia... Şi n-a fost aşa... Însă îmi amintesc în amintire că pulberea de praf l-a înconjurat şi-atunci mirosul dulce al casei i s-a prins de obraji. Atunci s-a sfârşit toată iluzia. Un miraj aromat i-a luat ghiduş locul. Mirajul infantilităţii. Ce frumos! Copiii îl ademenesc în câmp şi ei se joacă până la apus. Nici de prânz nu mănâncă. Nici nu beau apă.Doar de cină mai sfărâmă câte un spic între dinţi.

Când s-au trezit era deja seară târziu şi îmbătrâniseră. Stelele li se spulberaseră însă copii cântau încă vesel pentru ele. pE târziu. Adormeau...Încetul cu încetul pleoapele li se închideau. Trebuiau să adoarmă...Visau... Unii visau despre peşte. Alţii despre călătorii. Unii despre ibovnice.Alţii despre sânge. Alţii despre război sau prunci. Alţii despre dureri. Şi dezmăgiri. Alţii, alţii visau la soare. Şi la stele. Şi la noapte. Şi la zâmbete sufocante. Unii se pierdeau. Unii îşi regăseau sufletul. Unii plângeau. Unii se alinau. Unii strigau şi nu ştiau ce să facă. Cum să destrame visul, să se trezească?! Haide, haide, trezeşte-te! E vremea să pleci, să te adormi!... Când toţi visează nu e bine să dormi ci să rămâi în visare. Cum toţi visează nu poţi să adormi. Aşa că visam laolaltă. Visam cum mă întâlnesc cu Chinatsu-sama şi facem schimb de daruri. Ea se apropie de prag şi îşi înăbuşă faţa în palme. Dar e în regulă, îmi face semn ea. Ştie ea că faţa i se uscase de lacrimi în timp ce se scuza că ne-a reţinut pe noi de la treburi. Pungile de sub ochi se învinţiseră. ‚’Ia acestea-? Cu tine Ryo-sama, si du-le acasa, la bunicul.

Casele (diferite imagini).Vizita la Chinatsu-sama.Umbra lui Meiko.

Cand ploua atingi norii. Si cand sufla vantul te atinge cerul. E o prostie sa spui ca nu poti atinge cerul si norii. Cand inspiri ajungi la cer. Cand expiri formezi nori. Fiindca cerul e cer datorita oxigenului iar norii sunt vapori de apa ai respiratiei tale.Primavara

Atmosferă stranie în casa lui meiko

Nicăieri nu regăseşti mai repede trecutul ca în obiceiurile vechi. Ce ai scris atunci devin acum memorii. Şi ce scrii acum se transformă fără să-ţi dai seama apoi în amintiri ale trecutului.

Meiko îl ataca pe ryo cu un cuţint. Stă în bratele lui la pamant. Se bucura ca e el. aproape adormita i se pare ca el oftează. El se uita prin ea. Am lăsat lama să se odihnească pe gâtul său şi capul meu pe pieptul lui. Pieptul i-a tresăltat cuprins de un oftat surd. Dar poate mi s-a părut. Fiindcă eu dormeam.În amurg pleacă Ryo.Noaptea spune de Yuuji. Hipotermie.Meiko moare în zori.În zori mergea agale-n zori de zi.

Cu mâinie în kimono-ul lui Yuuji. Ar fi vrut să mă îmbrăţişeze, dar asta era imposibil. Mi-ar fi strivit mâinile.Am luat între degete bobocul întredeschis al unei camelii de sânge închegat şi-am privit cum esenţa vieţii îşi picură anii pe întindere de bumbac ce se topeşte.Amintirile mele însângerează zăpada. Ea se transformă de îndată într-o imensă ţesătură pe care timpul brodează cu măiestrie poveşti cu florile morţii. Firul roşul al destinului parcă sclipeşte pe minunatele mâneci de bumbac ale lui Yuuji. Ryo meiko

Daca esti mai inalt cu fruntea lipita de podea decat stand in picioare atunci cu adevarat te numesti cineva.

Şoaptele tale m-au trezit. În scena cu faţa spre usa si spre rasarit. De ryo cu Meiko.

Ryo a reflectat exact stiinta pe care astazi o interpretam. Acum orice interpretare pe care ratiunea astazi reflecta exact stiinta nenumita nu avea un sens exact. De ce Meiko/sama este asa trista de priveste luna in apa azi?Pentru ca asta seara luna e prea straluciotare pe cer, prea plina. Prea perfecta. De aceea in timp ce tu te uiti la ea exact de pe cer,eu ii privesc reflectia imaginii in apa. Ca pare mai fada si mai frumoasa. O simbioza perfecta care poate sparge prin propria-i perfectiune cercul perefect al perfectiunii, si astfel, anuland perfectul prin crearea imperfectului, sa-si disipeze existenta intrun sublim si superior joc al purului imperfect perfect. Ca ying si yang. Ca fictiunea si realitatea. Cam asa si acolo sus arata luna Y?

Stavili

Cand am ridicat mana picurand a stropi luna reflectata in ochii mei si-a acoperit albul carnii cu vesmintele de cenusa nouroasa.