Ioana Pârvulescu

Intoarcere in Bucurestiul interbelic

De la un Bucuresti la altul

Asemenea romancierilor, am trãit, în ultimii ani, destul de puţin în realitate. Am fost, pe jumãtate, în Bucureştiul de azi şi pe jumãtate în cel dintre rãzboaie. E ca şi cum l-aş fi vizitat, iar acum, cînd scriu, m-am întors din "strãinãtate". Bucureştiul interbelic e o strãinãtate de culori, de arome, de zgomote şi ritmuri, de oameni şi firme. Totul este diferit, totul are un timbru anume, pe care îl disting cu uşurinţã şi, cu toate acestea, totul seamãnã bine cu cele lãsate "acasã", în oraşul de astãzi. Cerul e acelai şi lumina amurgului e aceeaşi. Copiii de acolo fac, ca şi cei de aici, oameni de zãpadã în fiecare iarnã şi se lasã, ca şi acum, traşi cu sania pe aleile Cişmigiului. Oamenii aceia visau ca noi şi, tot ca noi, aveau, spre dimineaþã, "vise înşelãtoare", destrãmate la primul zgomot al zilei care începea. Se îmbolnãveau la fel ca noi şi, cînd te aşteptai mai puţin, dispãreau din ochii prietenilor, lãsau loc gol în locul lor şi umpleau pãmîntul cimitirelor Bucureştiului sau urnele de piatrã.Oraşul avea o frãmîntare dezordonatã ziua şi se astîmpãra, tainic şi seducãtor, noaptea, la lumina becurilor. Am încercat, în repetatele mele vizite mentale, sã simt respiraþia acestui oraº atît de vizibil ºi de nou, ºi pe care îmi spun cã ar trebui sã-l socotesc vechi ºi demodat. Am încercat sã-mi închipui cã sînt contemporanã cu bucureºtenii de odinioarã, cã ocolesc, la fel ca ei, locul îngrãdit cu scînduri de pe Calea Victoriei, unde se demoleazã Hotelul Frascati ºi unde încep lucrãrile la cea mai înaltã clãdire din oraº, un zgîrie-nori, Palatul Telefoanelor. ªi cã nici pe mine nu mã prea intereseazã cã telefoanele sînt concesionate de International Telephone and Telegraph Corporation din New York, deºi cu cîþiva ani înainte s-a vorbit despre asta prin gazete. Cã mã delectez în piscina cu valuri artificiale de la Lido, cã aud motoarele limuzinelor amestecate cu sunetul potcoavelor ºi cu uruitul tramvaielor care umblã, ca niºte jucãrii electrice, prin tot oraºul. Sau cã rãtãcesc, fãrã þintã ºi regulã, dinspre Vãcãreºti, de la Taica Lazãr cãtre Moşi, de la Bariera Colentina la Bazarul din Calea Griviþei, unde cumpãr cuie la "Omul de fer", cã urc treptele "scãriţei" care dã în uliţa Puţul cu Apã Rece ºi care miroase vara a urinã, cã ajung apoi pînã spre gropile Floreasca ºi numãr în gînd cîþi oameni umblã încã desculþi, cu laba piciorului lãþitã ºi

talpa grunjoasã, cã ascult cîte orãtãnii mai cotcodãcesc, mãcãie ºi þipã pe la marginile Bucureºtiului. Cã privesc, de la uºã, sala de mese a unui local din cartierul Crucea de Piatrã, cu o reclamã la Berea Luther pe perete ºi cu o femeie înaltã cîntînd la acordeon o melodie pe care n-o recunosc, în timp ce o pereche danseazã languros: el desculþ, ea cu tocuri. Aproximativ la aceeaºi orã, pe Calea Victoriei, a început Sãptãmîna cãrţii, organizatã la Teatrul Naþional, ºi oricine poate sã-i cearã tînãrului Mihail Sebastian un autograf pe micuþul lui roman Femei, cu cerneala tipograficã aburind de proaspãtã ce e. Alãturi, la cinci minute de mers pe jos, la Ateneu, e un concert. În sala luminatã auriu nu e greu sã-l recunoºti pe Anton Holban, timid ca o domniºoarã ºi transportat de fericire, sau pe Pãstorel Teodoreanu care, deranjat de remarcile inoportune ale unui diletant în muzica simfonicã, întoarce capul spre intrus, ºoptindu-i cîteva cuvinte de o ironie ucigãtoare. Limba în care vorbesc aceºti oameni îmi pare familiarã ºi strãinã, dupã cum ºi lor, cuvintele mele li s-ar pãrea bizare, clare ºi nu prea, deºi, dacã, întoarsã în lumea lor, le-aº rosti, ei le-ar învãþa cu uºurinþã. Îşi vorbesc politicos, numai cu dumneavoastrã, chiar cu domnia voastrã, iar între prieteni buni cu dumneata. ªi adolescenþii îndrãgostiþi îºi spun uneori dumneata. Poartã ochelari negri, nu ochelari de soare, merg la prãvãlie, nu la magazin, tinerii se duc cu banda, nu cu gaşca, la dancing, nu la discotecã, unde flirteazã (o, fireºte cã flirt se pronunþã franþuzeºte, altfel nici nu e de imaginat cã l-ai putea rosti). Merg cu automobilul, eventual ºi cu hipomobilul, nu cu maºina, care înseamnã de obicei altceva. Iarna se duc la schi ºi au o pereche de bastoane, nu de beþe, sau fac bobsleigh, nu sãniuº sau snowboard, poartã hanorac ºi citesc în gazete veºti despre lavinele, nu avalanºele, din Elveþia, care au fãcut, ca întotdeauna, numeroase victime. Unii locuiesc în blockhausuri ºi au necazuri cu caloriferul care funcþioneazã numai cu pãcurã. Oricum, cuvîntul bloc li se pare o prescurtare ºi nu au motive sã foloseascã abrevieri, în schimb vorbirea "în radicale" e o atracþie, te face sã te simþi tînãr, modern ºi în miezul evenimentelor, chiar dacã locuieºti la periferie. Cuvintele fãrã perdea sînt cam aceleaºi, te iau prin surprindere în jurnalele lor intime - ºi cine n-are jurnal? - dar glumele deocheate continuã sã nu fie permise în prezenþa domniºoarelor. Mulþi se duc sã asiste la matchuri de football sau de box ºi îºi iau cu ei prietenii sau iubitele, care nici nu tresar prea tare la o bãrbie ruptã de un upercut bine plasat sau la un nas turtit sub mãnuºã. Ascultã plãci, pe care le citeºte, în rotiri lente, acul subþire prins în braþul patefonului ºi undeva, în noapte, se aude vocea lui Jean Moscopol cîntînd Noapte bunã, Mimi…

Cînd aterizezi, venind dintr-un timp viitor ºi din Bucureºtiul altor oameni, cu alte griji, în strãinãtatea aceluiaºi oraº, primele care te iau prin surprindere sînt amãnuntele: lucruri banale sau întîmplãri de cîteva clipe, care dau firescul cotidian, amprenta timpului. În 1930, sã spunem, pe strãzile oraºului, toate femeile poartã rochii sau fuste, nici una nu e îmbrãcatã în pantaloni. Cam în dreptul librãriei Alcalay, pe Bulevardul Elisabeta, la încruciºarea cu Calea Victoriei, obiectul care te uimeºte cel mai mult este semaforul dungat, plasat, foarte curios, chiar în mijlocul intersecþiei. Ca toate semafoarele din oraº, este o combinaþie de uman ºi mecanic, adicã are un agent de circulaþie imediat lîngã el, care stã ore întregi în picioare ºi regleazã direcþia sãgeþii în funcþie de fluxul strãzii. Stop sau treceþi. Priveºte atent la oameni ºi la maºini, are degetele înmãnuºate în piele întoarsã, fluier ºi chipiu cu cozoroc. Cît despre circulaþie, agresivã pentru pietonul ai cãrui paºi au dispãrut de mult de pe strãzile lumii, este, pentru ochii din viitor, blîndã ºi de neînþeles: cum strãzile nu sînt marcate, maºinile vin cu vitezã temperatã, pe fire tremurãtoare, în zigzaguri nesigure, iar printre ele vezi trãsuri ºi oameni care se miºcã fãrã teamã ºi, oricum, fãrã grija agentului agãþat cu ºnur nevãzut de semaforul lui. Din cînd în cînd, cîte un claxon te face sã tresari sau un motor te face sã tuºeºti. Automobilele, cu roata de rezervã purtatã "pe dinafarã", pe spatele retezat, sînt largi ºi comode, dar ca sã urci în ele trebuie sã ridici piciorul destul de sus. Ceea ce nici nu e rãu cînd un bãrbat vrea sã priveascã, ca din întîmplare, piciorul unei femei prins în ciorap de mãtase ºi încãlþat în pantof de piele finã, cu toculeþ ºi baretã. Uneori, cînd proprietarul (care nu este neapãrat totuna cu ºofeurul) a fost cu ea la Paris, sub cifra înscrisã pe dreptunghiul alb se aflã ºi un cerculeþ pe care scrie R, România. Cum vara e zãpuºealã, nimic nu e mai plãcut decît sã te afli, pe roþi, în bãtaia uºoarã a vîntului, cãci numai cine nu vrea nu se plimbã cu un automobil decapotabil. Numerele de înmatriculare au ajuns la patru cifre: 8074-B, iar cele de telefon la cinci: dacã sunaþi la 201.09 (sîntem deja în 1933), vã rãspunde, foarte probabil, Camil Baltazar. Aþi nimerit la redacþia României literare. Bucureºtiul e curat, iar clãdirile înalte, construite de-o parte ºi de alta a marilor bulevarde, sînt orbitor de albe ziua ºi scãldate în lumina poleitã a reclamelor, noaptea. Maºinile trec ºi stropesc de douã ori pe zi, dimineaþa devreme ºi seara, pe la ora apusului, astfel încît becurile, care tocmai se aprind, sã se reflecte în oglinda efemerã a asfaltului. Cînd ai sentimentul cã te afli zi de zi în Bucureºtiul interbelic ºi faci eforturi sã te adaptezi acolo, la întoarcerea "acasã" nu se poate sã nu te simþi puþin stingher ºi înstrãinat. Îþi cauþi locul, ca-ntr-un exil, cauþi firele, tot mai fragile, care leagã oraºul de azi, cu toatã viaþa lui agitatã, de lumea de ieri, acum plinã de liniºte ºi de moarte. Pierduþi ºi uimiþi s-ar simþi ºi ei, strãinii

aceia din Bucureºtiul interbelic ºi din familiile noastre, dacã ar nimeri în oraºul lor, dar în timpul nostru. S-ar aºtepta sã vadã, la locul ei, luneta de lîngã Cercul Militar, s-ar mira cã grãdina Ciºmigiului nu se închide seara ºi cã nu-l zãresc, pe aleea lateralã, pe bãiatul care vinde limonadã. Ar cãuta din ochi firma luminoasã cu Josephine Baker sau librãria Hachette sau magazinul de la care-ºi cumpãrau cravate franþuzeºti, vis-à-vis de biserica Kretzulescu, ºi nu le-ar mai vedea la locul ºtiut ºi nici în altã parte. Cel mai mult i-ar uimi marile bulevarde cãrora cine ºtie ce rãu adînc, de ani de zile, le-a schimbat albul în negru. Totul e întunecat, ca ºi cum n-ar fi destulã luminã pe stradã, nici în miezul unei zile însorite. Blockhausurile cu faþade curate de odinioarã au îmbãtrînit, au riduri adînci, fisuri periculoase, iar pielea lor s-a acoperit de un cenuºiu prãfos, de pete ºi scorojeli. Totuºi, au încã o þinutã elegantã, cu holurile lor încãpãtoare, cu apartamentele atît de bine împãrþite încît n-ai ce sã le reproºezi, oficiu, douã water-closet, camerã de serviciu cu intrare separatã, încãperi pline de ferestre, douã balcoane ºi, mai ales, cu viþa-de-vie care a crescut, în curtea interioarã, de atunci pînã acum, ca vrejul de fasole din povestea lui Jack ºi se încãpãþîneazã încã sã facã struguri. Ar privi pomii: unii mai trãiesc, sînt aceiaºi pomi, dar le-a crescut mare umbra, a ajuns cît roata de la Moºi, alþii au murit ºi numai soarele ºi praful mai existã pe locul fostei rãdãcini. Ar privi cîinii (a cîta generaþie de la cei care umblau prin mahalalele lor?), ar privi pisicile (a cîta generaþie de la puii celei care le torcea la umbra storului din dormitor?), ar privi oamenii cu acelaºi nume ºi alt chip, urmaºi care nu mai au, uneori, nici fotografii din lumea bunicilor ºi strãbunicilor lor. Numai de douã-trei generaþii e nevoie ca toate celebritãþile sã devinã adrese ºi statui, ca obiectele lor cele mai dragi sã încremeneascã în muzee fãrã vizitatori, ca fiii ºi nepoþii ºi rudele prin alianþã sã se risipeascã în toatã lumea, iar din zumzetul viu al unei vieþi, al unei epoci, sã nu rãmînã nici o urmã. Iar pentru uitare, nu e nevoie nici mãcar de atît. Decît sã omit detaliile, prefer sã le exagerez, sã le pun sub lupã. Este metoda cea mai simplã de a cãlãtori în timp, de a te întoarce cu zeci de ani în urmã, într-o vreme cînd nimeni dintre cei pe care-i cunoºti acum nu exista, iar celor care trãiau atunci nici nu le trecea prin gînd cã cine ºtie ce persoanã formatã numai din neant în prezentul lor urma sã-i priveascã de aproape, sã-ºi batã capul cu ei, în acelaºi Bucureºti din alt prezent. Dacã vorbeau despre viitor, ei o fãceau doar abstract ºi generic. Scriitorii îºi încercau norocul la edituri, iar cãrþile lor nu aveau încã titluri bine stabilite ºi se aflau scrise pe jumãtate sau pe sfert, în timp ce nimeni, nici mãcar ei, nu ºtiau cum, dacã ºi cînd le vor încheia, cîþi le vor citi ºi care dintre confraþi va scrie, de bine de rãu,

despre noua apariþie. Pe atunci personajele marilor romane aveau încã toate drumurile deschise, Felix mai putea spera sã se însoare cu Otilia în ciuda lui Pascalopol sau mãcar sã petreacã o noapte de dragoste cu ea, Fred ar fi putut sã evite încã, în ziua fatalã, sã se urce în carlingã, iar Adela mai avea o ºansã de a descoperi jurnalul doctorului Codrescu ºi de a afla astfel cã el se gîndeºte zi ºi noapte la ea. Pe atunci personajele nu erau scufundate cu totul în hîrtie, aveau numai jumãtate de destin scris, iar cealaltã jumãtate din ei, liberã, se afla încã, indistinctã ºi în fierbere, în mintea ºi viaþa unor autori, ei înºiºi cu numai o bucatã din viaþã scrisã. Rebreanu se plimba, pe strãzile Bucureºtiului, într-un Chevrolet roºu, privea, noaptea, stelele cu luneta, cînta la pian sau fãcea poze cu aparatul cumpãrat de la Fotoglob, Victor Eftimiu îl vizita pe Lovinescu aducînd cadou cîte o cutie cu rahat, Octav ªuluþiu îºi cumpãra galoºi ºi citea Elemente de esteticã de Croce, Cãlinescu îºi achiziþiona vara provizia de lemne pentru iarnã ºi îºi fãcea nervi cu portarii de la ministere, Bacovia fuma cu sete ºi bea pe tãcute, Ion Barbu era opioman ºi avea cîte cinci-ºase studenþi la cursurile lui de matematici superioare, pe Nichifor Crainic îl puteai gãsi la patru numere de telefon diferite, lui Camil Petrescu îi trecuse serios prin gînd sã se apuce de chimie, dupã ce inventase pe hîrtie o paraºutã-balon. Toþi erau oameni vii, la fel ca noi, ºi aveau griji mãrunte care le înghiþeau timpul mare, iar dacã erau emoþionaþi sau nervoºi puteai sã le vezi tremurul mîinilor. Se întîmplã sã se viseze unii pe alþii: Mihail Sadoveanu îl viseazã pe Lovinescu, Camil Petrescu pe Cecilia Constantinescu, Sebastian se viseazã într-un hotel de provincie cu ªerban Cioculescu, Ionel ºi Pãstorel Teodoreanu ºi cu Vladimir Streinu (doi dintre ei danseazã cazacioc), iar Gala Galaction se viseazã - "vis nãzdrãvan" - patriarh. Trãiesc ºi ei în lumi paralele ºi sînt fericiþi sau nefericiþi din cauza unor fantasme: aceastã femeie îºi doreºte un bãrbat care s-o înþeleagã, cealaltã vrea sã aibã drept de vot, acest ins mãrunt doreºte înainte de orice putere, altul vrea numai bani, altul glorie, unii mîntuire, alþii amante. Între timp, ceasurile de la mîna lor ticãie discret ºi, cînd le întorci, seara, rotiþa pe care o þii între degete bîzîie ca mai demult cariul în grindã. Timpul roade din viaþa lor ºi ei nu prea sînt dispuºi sã ºi-l piardã ca sã se înþeleagã unii pe alþii. Timpul lor e necruþãtor: au douã decenii între sfîrºitul unui rãzboi ºi începutul celuilalt ºi totul trebuie sã încapã aici. Deºi nu pot fi siguri cã dupã marele rãzboi va mai veni unul, se tem ºi îl presimt. Viteza în care au construit un oraº elegant, au creat o viaþã politicã normalã, o literaturã de nivelul celei din þãrile îmbãtrînite în culturã ºi o lume fireascã, adicã liberã, e uluitoare. La fel de repede încheiau o construcþie: o bibliotecã, o facultate, un liceu, un spital, hotelul Bellona, ca un vapor de piatrã cu multe balcoane ºi etaje, la malul mãrii, Cota 1400 lîngã cer, în

vîrful Bucegilor. De la primul la al doilea rãzboi, au potrivit un Bucureºti dupã altul, un ºir de Bucureºtiuri care se formau unul din altul, se înlocuiau unul pe altul, îºi preluau unul de la altul oamenii ºi necazurile. Bucureºtiul din 1920, în care caii de pe strãzi par la fel de mulþi ca automobilele, iar mirosul de bãlegar la fel de puternic ca izul de benzinã Unirea, ieºit din þeava de eºapament, Bucureºtiul din 1923, cu vreo douãzeci ºi ceva de strãzi electrificate, iar celelalte luminate cu gaz aerian sau cu petrol sau doar cu luminã de lunã, oraºul din 1925, în care încep sã disparã cãruþele, precum ºi cãrucioarele trase cu mîna ale negustorilor ambulanþi care încurcã traficul, Bucureºtiul din 1929, în care se scot din circulaþie ultimele ºapte vagoane de tramvai cu cai, cel din 1931, în care se deschid nenumãrate cinematografe noi ºi se ridicã imobilul modern al Societãþii Asigurarea Româneascã, cu sala de spectacole ARO din Bulevardul Tache Ionescu (sistem de ventilaþie ºi 2 000 de locuri), salã care va rezista în toate Bucureºtiurile ulterioare, apoi cel din 1933, cînd dealul Patriarhiei se umple de schele, de var ºi de restauratori, uzinele domnului Malaxa sînt gata, iar primarul "Tîrnãcop" a construit 12 vespasiene curate ºi elegante. Apoi oraºul de dupã 1935, cînd, în fine, totul a fost curãþat, refãcut ºi ºlefuit ca o bijuterie: Dîmboviþa e asanatã ºi pavatã, lacurile amenajate (cu cîte un aviz cuceritor pe mal: "Fiþi prudenþi! Lacul este adînc!"), Arcul de Triumf refãcut, blocul "Adriatica" terminat. Hotelul Athénée Palace ºi-a pierdut vîrful în formã de scoicã ºi ºi-a schimbat aerul desuet cu unul proaspãt, bulevardele s-au lãrgit ºi s-au umplut de clãdiri construite dupã ultimul val al modei arhitectonice, iar blocul Carlton de la capãtul strãzii Regale este încã în picioare. Totul pare un joc de cuburi, care permite reasamblãri spectaculoase. În timp ce oamenii îmbãtrînesc, Bucureºtiul lor e tot mai proaspãt, în timp ce neliniºtea lor creºte, liniºtea lui e întremãtoare.

Oraºele care s-au închegat unul dupã altul, cu repeziciune, din 1920 pînã în 1940, au fost tot mai reuºite, mai tinere ca tinerele fete în floare din romanul favorit al bãrbaþilor care îºi pierd timpul citind cãrþi.Oamenii au trãit aici ºi idealul, ºi prostia însîngeratã, au simþit ºi rafinamentul extrem, ºi opacitatea grosolanã, au avut generoºi ºi ticãloºi, echilibraþi ºi fanatici, lucizi ºi fantaºti, buni ºi rãi, bine ºi rãu. Nu semãnau unii cu alþii ºi nimeni nu-i obliga sã gîndeascã la fel ºi sã spunã acelaºi lucru. Minunat este cã lumea lor nu era nici paradis, nici infern, ci o lume normalã, o lume a tuturor posibilitãþilor ºi un loc sub soare ca oricare altul. Au avut de toate. Bucureºtiul interbelic este locul unde s-a întîmplat totul.

POLITICALE

Cine deschide astãzi anuarul SOCEC din anul 1925, sã zicem, rãmîne înmãrmurit. Pe cîteva mii de pagini (cam cît douã dicþionare Petit Larousse), e detaliat întregul tablou uman al Bucureºtiului, începînd cu M.S. Regele Ferdinand I, Regina Maria ºi Familia Regalã ºi încheind cu ultimul pantofar, tapiþer sau mãcelar, cu nume ºi adresã. Cuprinsul, tradus în germanã ºi francezã, ocupã singur cîteva zeci de pagini. Pare de necrezut astãzi cã o asemenea statisticã, în care numai munca de editare (culegerea manualã ºi corectura) este giganticã, poate sã aparã la zi ºi sã fie, graþie Editurii Socec & Co., la dispoziþia tuturor, chiar dacã costã 12 000 de lei (un volum de poezie subþire, În marea trecere de Blaga, costã 35 de lei). Bucureºteanul care cautã o adresã utilã, fie ea de ministru sau de bãcan, o gãseºte, în cîteva clipe, în anuar. Primele pagini ale voluminosului tom nu conþin vreun omagiu adus Mãriilor Lor, ci, mult mai practic, "planul de distribuþie a locurilor" în marile sãli de spectacol ale Bucureºtiului: Ateneul, Opera Românã, Teatrul Naþional, Teatrul Regina Maria din Pasajul Comedia, Teatrul Popular, Teatrul Mic etc. Din partea dedicatã Casei Regale se poate afla cã "puterile constituþionale ale Regelui sînt ereditare în linie coborîtoare directã, din bãrbat în bãrbat, prin ordinul de primogeniturã", cã puterea legislativã "se executã colectiv de cãtre Rege ºi Reprezentaþiunea Naþionalã", cã Reprezentaþiunea Naþionalã cuprinde douã adunãri, Senatul ºi Adunarea Deputaþilor, sau cã, de pildã, ASR Principele Mihai s-a nãscut la 25 octombrie 1921 la Castelul Peliºor. Componenþa Casei Civile a M.S. Regelui Ferdinand este, de asemenea, precizatã în amãnunt: Hiott Constantin, ministru al Casei Regale, care locuieºte pe str. Pictor Andreescu (Parcul Filipescu), A. Mocsony, mare maestru al vînãtorilor regale, care e de gãsit pe str. Dionisie la nr. 6, T.G. Kirileanu, directorul camerei petiþiilor la M.S. Regele ºi al bibliotecilor regale, un secretar particular, un general de divizie-adjutant ºi mareºal al Curþii Regale, un locotenent-colonel director al reºedinþelor regale ºi doctorul Romalo, medic al Curþii, de pe Calea Dorobanþi nr. 6. Cu totul, ºapte persoane. Casa Mãriei Sale Regina este ºi mai restrînsã: Dna Elena Mavrodi, Mare Doamnã de onoare, Dna Irina Procopiu ºi Dna Simona Lahovary, Doamne de onoare. Din guvernul anului 1925: Ioan I.C. Brãtianu, Preºedintele Consiliului de Miniºtri ºi responsabil cu Internele, I.G. Duca, Ministrul Afacerilor Strãine, Vintilã Brãtianu la Finanþe, Gen. Vãitoianu la Comunicaþii. Unii dintre miniºtri locuiesc la hotel, Ministrul Justiþiei la Capşa, iar Ministrul Cultelor ºi Artelor la Hotel Louvre. Generalul Gh. Mãrdãrescu, care are în grijã Ministerul de Rãzboi, locuieºte, prin grija hazardului, pe strada Vrãjitoarelor la numãrul 2 bis, iar

Ministrul Muncii, Cooperãrii ºi Asigurãrilor Sociale nu poate locui decît pe strada Progresului.Politica reprezintã o preocupare cotidianã pentru bucureºtenii de orice vîrstã. Un tînãr de 19 ani, student la Litere ºi cititor de poezie, viseazã deopotrivã la femeia idealã ºi la guvernul perfect. În ianuarie 1930, Octav Şuluþiu noteazã în jurnal "Un guvern ideal: N. Titulescu preºedinte, ministru de externe; C. Argetoianu, ministru de interne; N. Iorga, ministrul instrucþiei; M. Manoilescu, ministru de finanþe; Gr. Iunian, ministru de justiþie; Octavian Goga, domenii ºi comunicaþii…". Realitatea politicã e însã, de cele mai multe ori, dezamãgitoare, indiferent de componenþa guvernului. Dacã politicianul concret, cu nume ºi adresã, apare de douã ori pe zi, în cotidienele de dimineaþã ºi de searã, cu declaraþii, interviuri sau discursuri parlamentare, omul politic generic, cu defectele lui perene, e una dintre þintele revistelor literare.

Eticheta ºi accesoriile puse de gazetari politicianului nu fac decît sã perpetueze formula lui Aristotel, înþeleasã simplist ºi popularizatã rapid. Zoon politikon îºi face loc, surîzãtor, în bestiarul bucureºtean modern. Poate fi recunoscut dupã cîteva caracteristici descrise la începutul lui 1928, pe douã pagini ºi ceva, din patru, în Bilete de papagal, revista lui Tudor Arghezi, de avocatul-poet Demostene Botez. Una dintre cele mai importante însuºiri este seninãtatea perpetuã: "Omul politic zîmbeºte în dreapta ºi-n stînga. Aceastã atitudine beatã ºi neutrã este masca lui predilectã. Omul politic trebuie sã arate cã-i merge bine, fiindcã altfel e pãrãsit. Cu dînsul nu e nimeni din milã. El e împãrþitor de fericire colectivã ºi trebuie sã aibã de unde da. Zîmbetul e o supapã pentru prea-plinul fericirei."

Haina, care face pe om în genere, face, mai ales, pe omul politic:

"De obicei apare înfãºurat în blanã somptuoasã. Trebuie sã dea impresia unui om cu o stare bunã."

O altã calitate este felul aparte în care primeºte, dacã e în vogã, semnele de recunoaºtere a succesului sãu:

"I se strigã Ura!, Sã trãiascã!, Trãiascã ºeful!, e apucat de fundul pantalonilor ºi dus pe sus, e privit cu atenþie imbecilã de servi tîmpiþi care vor sã înþeleagã ordinul stãpînului din gesturi, înainte de a fi spus;

e adulat. ªi el suportã toate acestea fãrã scîrbã ºi fãrã compãtimire, ca pe ceva cuvenit ºi hotãrît de destin..."

În codul comportamental al politicianului de succes mai existã o variaþiune la aceeaºi temã:

"E aclamat. Omagiile acestea sgomotoase se suportã cu capul plecat, ca o fatalitate, sã se simtã în gest povara unui destin greu de superioritate; sau, cu capul ridicat ºi cu privirea în plafon, într-o atitudine nemiºcatã, pentru ca poporul sã te simtã superior..." Drumurile în provincie, fãcute cu trenul ori cu automobilul, felul în care i se organizeazã primirea, podiumul, retorica discursului în care intrã mica tuse iniþialã, formula de adresare aleasã cu grijã ºi temele în stare sã aducã popularitate, mersul pe jos alãturi de alegãtori, grija faþã de necazurile tuturor ºi ale fiecãruia în parte þin de rutina vieþii politice ºi devin o a doua naturã pentru cel aflat în centrul ei. Sfîrºitul discursului este ºi el tipizat: într-un acces de sinceritate controlatã, omul politic anunþã grav: ""Ne-aºteaptã vremuri grele" [...]. Acestea se spun cu un aer care sã dea a înþelege cã omul politic ºtie în fond totul, dar cã astfel sînt împrejurãrile încît nu poate spune lucrurile deschis. [...] Poporul însã înþelege aceasta ºi nici nu vrea sã i se spuie mai mult. În el tresaltã atunci o mîndrie energicã..." Dincolo de tot acest spectacol jucat dupã posibilitãþile artistice ale fiecãruia, cãci politica este o artã, fie ea ºi aceea de a înºela oamenii, dincolo de atributele mai mult sau mai puþin vizibile ale politicului din om, existã un semn într-adevãr distinctiv al unui zoon politikon cu succes: coada. Anatomia cozii politicianului este descrisã tot de Demostene Botez: "Omul politic trebuie sã aibã întotdeauna un grup în urma lui. E un fel de om cu coadã, ceea ce nu înseamnã cã-i singura asemãnare cu maimuþa. La el coada intrã chiar în definiþie [...]. Un om politic izolat nu se poate concepe decît la cimitir sau dupã 12 ani de opoziþie. Altfel, de îndatã ce n-are coadã, nu mai existã om politic, ca ºi cometa. Chiar dacã este ridicat, fãrã aceastã anexã cade, ca smeul."Deºi nu este om politic, Demostene Botez intrã ºi el în fauna de gen. Cameleonic, cu ochi care se pot roti în direcþii diferite, el vede simultan ºi dincotro vine, ºi încotro se îndreaptã ºi nu e de mirare cã viitorul poet comunist are încã din 1928 premoniþii istoric confirmate:

"De cele mai multe ori omul politic este fiul Poporului, al Þãrii totdeauna ºi al Naþiunei cîteodatã. Vã închipuiþi cît de importantã este aceastã rudenie, mai ales în politicã."

În discursurile acestui fiu al Poporului "cuvintele devin simboluri, entitãþi. Veþi auzi: Naþiunea, Poporul, Constituþia, Þara etc., toate cu literã mare". Poporul sîntem noi îºi completeazã tînãrul avocat Demostene Botez oracolul ºi îl încheie aºa: "ªi cu toate acestea, exemplarul acesta de imbecil inconºtient, lada asta de locuri comune, decide de soarta dumitale, ºi de a mea, ºi de a tuturor, fiindcã nu se întreabã nimeni de ce?"Gazetele literare trec însã de la general la particular ºi dau frecvent nume ºi portrete de oameni politici, indiferent dacã aceºtia sînt sau nu ºi scriitori. Alãturi de Iorga sau de Goga, literaþii îi pun sub lupã pe Maniu, pe Mihalache ºi pe Madgearu, pe Titulescu ºi pe Tãtãrescu, pe I.G. Duca, pe Brãtieni. Cînd Vintilã Brãtianu promite ieftinirea traiului, gazeta lui Camil Petrescu închenareazã întrebarea: "E nebun, e naiv sau e numai de rea-credinþã?" Tot lui Vintilã Brãtianu, Arghezi îi va dedica, trei ani mai tîrziu, tableta Timpul putred ºi se simte încã din titlu cã politicalele cu pricina nu-i miros a bine poetului.Intrînd într-un grup de paparazzi dintr-o primãvarã de la sfîrºitul anilor '20, Coco, papagalul arghezian, prinde ritualul întîmpinãrii unui alt om politic "mare", ritual care nu diferã prea mult de cel de astãzi, deºi recuzita de care dispun oamenii de presã e întru cîtva diferitã:

"Cînd se întoarce acasã încãrcat de glorie ºi de soare, d. Iorga e asaltat de creioane ºi ochi fotografici. Reporterii îl primesc de la graniþã pînã-n gara Capitalei, cu un lux neobicinuit în sentimentul cã le aparþine, indiferent de sexul gazetei care i-a trimis. Ilustrul profesor cunoaºte douã singure momente de plãcere anualã comasatã, fuga din þarã ºi fuga din strãinãtate." Ca întotdeauna, gazetarii aºteaptã lãmuriri sau profeþii. Ca întotdeauna, politicianul se menþine la afirmaþii vagi din care, tot ca întotdeauna, gazetarul înþelege ce vrea el, în acord cu ziarul pe care-l reprezintã: "

-- Ce-a spus, domnule gazetar? a întrebat Coco. - Totul merge prost, a rãspuns un reporter. Totul merge foarte bine, a rãspuns un altul. Se va schimba totul curînd, zise un al treilea. Totul poate sã meargã din ce în ce mai bine, dacã anumite lucruri se vor petrece ºi totul poate lua, dimpotrivã, o cale neaºteptatã, dacã o altã serie de lucruri, nimeni nu le poate ºti precis, sau cine ºtie!, poate cã da, se vor impune miºcãrii istorice ºi sensului universal." Toþi cei care fac politicã în gazete se uitã spre viitor. În viitorul apropiat un posibil rãzboi. În viitorul îndepãrtat o posibilã rezolvare a problemelor politicii interne, rezolvare pe care Arghezi o vede aºa: "Guvernul nu are nici un motiv sã plece ºi sã dezerteze de la datoria lui de a munci încã zece,

douãzeci, patruzeci ºi poate ºaptezeci de ani la consolidarea þãrii, care abia peste un veac va da roadele aºteptate ºi prevãzute cu numãrul lor exact, în proectele iubitului ºef." Indiferent cine e "iubitul ºef" roadele se lasã încã aºteptate

Afaceri Externe

Europa e o preocupare aproape obsesivã. România stã cu ochii pe Franþa, Anglia, Germania ºi America, dar mai aruncã o repede ocheadã, de control, ºi spre Turcia, Bulgaria sau Ungaria. O prezentare neconvenþionalã a statelor Europei are curajul sã facã, la începutul anului 1928, Sergiu Dan, romancier ºi publicist astãzi uitat, colaborator, între altele, la Bilete de papagal. Deºi sãgeþile lui par îndreptate împotriva altora, se întorc ca bumerangul ºi lovesc pe neaºteptate ºi în cei "de acasã". Autorul îºi permite sã rîdã sincer, ceea ce e o raritate în zona politicului. Pentru a nu da naºtere vreunui conflict internaþional, Sergiu Dan respectã, în înºirarea þãrilor, rigorile alfabetului. Anglia este descrisã prima:

"Monarhie constituþionalã. Domneºte M.S. Regele George, în acelaºi timp Împãrat al Indiilor ºi protector al Palestinei. Rege foarte democrat, rãspunde la salut cu amabilitate ºi nu se duce niciodatã în Irlanda, unde clima e asprã fãrã motiv ºi irlandezii nervoºi fãrã menajamente."

Despre moºtenitorul tronului, prinþul de Wales, aflãm cã posedã

"1 200 de costume ºi 1 800 de cravate", iar despre englezi cã au sînge rece ºi citesc Biblia

"în ediþii ilustrate, unde raiul e arãtat cu confort modern, ca Palace-urile: ascensor care concerteazã Beethoven cînd urcã ºi Wagner cînd coboarã, closet cu Niagara de Coty veritabil, terase unde vezi peisagii ºi consumi mazagran etc. etc."

Austria este republicã ºi are un Ciºmigiu al ei, care

"se cheamã Schönbrunn, unde cine urineazã plãteºte amendã ºi cere scuze oficial", ceea ce nu e valabil, desigur, pentru Ciºmigiul autohton. Bulgaria vecinã ºi prietenã are numirea secretã de "patria lui Nazone", iar regele, Boris, îºi cautã în februarie 1928, cu mijloace ascunse ochilor

vulgului, "o reginã convenabilã". Poporul bulgar, "deºi sobru, cultivã trandafiri de culori variate" ºi "are scurte accese de violenþã". Despre Belgia douã propoziþii ºi o dramã: "a suferit violul prusac, operaþie cunoscutã ca ireparabilã. ªi-a revenit însã ºi nu se mai cunoaºte nimic". Danemarca, Suedia ºi Norvegia sînt prezentate in corpore drept monarhii constituþionale în care este garantatã

"libertatea pescuitului fãrã nici o restricþie, tot anul".

Locuinþele nordicilor sunt " din lemn pirogravat, dupã motive de propagandã artisticã sosite dindin lemn pirogravat, dupã motive de propagandã artisticã sosite din Bucureºti".

Deºi de lemn, casele lor nu îmbãtrînesc niciodatã, întrucît ard trimestrial. Partea bunã, spune analistul, este cã nu ajung monumente istorice. (Afirmaþia este fãcutã înainte de înfiinþarea Muzeului Satului de cãtre Dimitrie Gusti.) Despre scandinavi se spune cã sînt "mohorîþi", de unde o trãsãturã umbritã în semnãturile lor: Bjørnson, Ibsen, Lagerlöf, spre deosebire de onomastica latinã, luminoasã ºi veselã: Licã, Puiu, Nedelea, Guþã. În fine, Elveţia - la care primul episod al serialului european se opreºte, iar promisiunea de a continua nu mai e onoratã – este

"Republicã federativã, dar mai ales climatericã. În timpul rãsboiului european, Elveþia a trãit retrasã, privind cu melancolie ºi compãtimire eroismul þãrilor înflãcãrate. Neavînd nici un ideal naþional, elveþienii au continuat sã exporte vite ºi sã primeascã excursioniºti. Elveþia are sanatorii vestite, parcuri nelimitate ºi prevãzute cu Radio instalat în copaci"

. Autorul nu putea sã treacã sub tãcere, la capitolul elveþian, Geneva, unde se aflã Liga Naþiunilor. Aici sosesc "numeroºi domni, cei mai politicoºi din lume, cari fac propagandã pentru o idee genialã: sã se facã un regulament strict, dar mondial, prin care rãzboiul este interzis fãrã aprobare. Cine vrea sã facã rãzboi înainteazã o petiþie timbratã Ligii Naþiunilor ºi capãtã autorizaþia necesarã. Altfel, eºti exclus din societate ºi trebuie sã-þi retragi delegaþii".

Pace sau rãzboi ?

Neîncrederea lui Sergiu Dan - autor român din categoria rarã a celor fãrã complexe de inferioritate sau de superioritate - în Liga Naþiunilor ºi în bunele ei intenþii începe sã-ºi vãdeascã temeiul pe la jumãtatea deceniului urmãtor. Deja în 1934, rãzboiul "fãrã aprobare" este luat serios în calcul de politicieni ºi bate, deocamdatã încet, în uºa paºnicului bucureºtean. Pe an ce trece, bãtãile vor deveni tot mai nervoase ºi nici politicienii, nici alegãtorii lor ºi nici femeile (care nu intrã în categoria alegãtorilor pentru cã nu au încã drept de vot) nu le vor mai putea ignora. Nu e astfel de mirare cã Viaþa Romîneascã (sic) dedicã numãrul din noiembrie-decembrie 1934 întrebãrii PACE SAU RÃSBOI?, pornind de la simptomul numit psihoza rãzboiului: "În ultimul timp se vorbeºte despre rãsboi cu uºurinþa cu care s-ar face pronosticuri asupra timpului: are sã ploae?" Rãspund numeroºi scriitori. Într-un articol scurt ºi tranºant, Al. Philippide porneºte de la distincþia literarã dintre proza de rãzboi adevãratã, în care personaj principal e însuºi rãzboiul ºi scrierile "rãzboinice", patriotarde ºi naþionaliste. În încheiere, Philippide cel din '34 spune curat: "Literatura sovieticã actualã e plinã de cel mai autentic naþionalism, care, deºi roz, e cît se poate de ºovin. Iluzia cã comunismul universal ar duce la suprimarea rãsboiului s-a spulberat ºi ea, ca atîtea altele. ªi aceasta e o dovadã cã pacifismul nu este atît de naturã socialã, cît moralã. Tot astfel ºi rãsboiul, care are la bazã vechiul instinct de dominaþie al omului, umflat pînã la plesnire de îngîmfarea naþionalã." În articolul despre omul politic, Demostene Botez, deºi cu preferinþe orientate spre celãlalt capãt al tablei de ºah, remarcã totuºi un fapt analog celui semnalat de Philippide: tactica politicienilor de a deschide, prin discursurile lor, apetitul rãzboinic:

"Sunt douã metode de a conduce o turmã: sã mergi înainte ca mãgarul sau în urmã, ca pãstorul. Omul politic o adoptã adequat pe cea dintîia pentru timp de pace ºi pe cea de-a doua, practic, în timp de rãzboi".

În 1935, nu numai gazetele, ci ºi jurnalele intime consemneazã întrebãri legate de rãzboi. La 28 iulie, într-o duminicã, Gala Galaction scrie: "Nu ºtiu ce nebunie pîndeºte în umbra evenimentelor. Sã fim oare încã o datã în preziua unui rãzboi?" Galaction adaugã: " Nu-l doresc, precum n-am dorit nici pe cel de acum douãzeci de ani, precum nu doresc nici un rãzboi." În 1937, Noica scrie, într-un capitol dedicat viitorului:

"De ani de zile aºteptãm rãzboiul, de pildã. Îl aºteptãm fiindcã, spunem noi, el vine sigur, la fel cum aºteptãm revoluþia, care e cu neputinþã sã nu se întîmple."

Este, desigur, poziþia pe care o auzi exprimatã cel mai des pe strãzile ºi în localurile Bucureºtiului. Ceea ce nu ajutã la nimic: o datã ce întrebarea e pusã, ritmul vieþii se accelereazã ºi traseul ei e perturbat.Permanent îngrijoratul român priveºte ºi dincolo de graniþele Europei, cînd spre Vest, mai precis spre America, cînd spre Est, spre ruºi. Scriitorii sînt la curent cu realitãþile din Rusia bolºevicã. Domnul Radical (Camil Petrescu) scrie în Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice din 25 ianuarie 1924 un articol dur despre Lenin, "tatãl bolºevismului", care tocmai murise. Subtitlul articolului este Patul lui Procust ºi viaþa, metaforã pe care, dupã cum se vede, scriitorul a exploatat-o mai întîi politic. Se vorbeºte despre "primul dictator eºit din revoluþie care nu moare nici asasinat, nici închis", despre experienþa mutilantã la care a fost supus poporul rus, despre "domnia bolºevismului" care înseamnã "domnia semidoctismului": "Bolºevicii au crezut cã [...] bãtãturile mîinilor sunt singura dovadã de muncã..." Tot o privire radicalã spre Est, spre Moscova, publicã Ion Barbu la 15 noiembrie 1933, în Viaþa Romîneascã. Conotaþiile politice ale poemului sãu sînt încifrate:

Ca umbra-n stemã, pe basilici, O veghie singurã sã urci. Subt agere oþele silnici: O Moscovã de cer ºi furci.

Stea netedã, vigoare-n chiciuri,

Asprime sveltã, imn de biciuri! Explicã stricte-acele glorii Din cãngi rãspunse din victorii.

Cu tot ermetismul sãu, poemul se lasã înþeles fãrã greº. Umbra în locul luminii ºi stema în locul crucii, pe biserici, oþel ºi silnicie, cerul invadat de furci, steaua îngheþatã ºi, mai ales, imnul de biciuri ºi victoriile obþinute cu cangea dau, toate, imaginea unui univers totalitar. Arghezi îºi exprimã în treacãt, dar repetat ºi categoric, lipsa de entuziasm comunist ºi e perfect lucid în privinþa evenimentelor din Estul apropiat. Cît despre Gib Mihãescu, romanul sãu de maxim succes este dedicat unei rusoaice albe care vrea sã fugã de bolºevici. Deºi despre ce se petrece în Uniunea Sovieticã românii par a fi mai bine informaþi decît occidentalii, existã ºi se publicã opinii diverse legate de acest subiect. Sînt scriitori foarte tineri, ca Alexandru Sahia, care

se duc de bunãvoie în Rusia sovieticã şi se întorc cuceriţi, dupã cum sînt şi oameni în puterea vîrstei, ca Ernest Ene, un economist care în 1934 avea 44 de ani, care semneazã (cu iniţiale) în Viaţa Romîneascã, o paginã în care pledeazã pentru "ferocitatea de care dã dovadã Stalin", ridicatã la rang de principiu şi consideratã exemplarã. Pentru completare, autorul reproduce un dialog de la Congresul al XVII-lea al Partidului Comunist "din vecini". Interesant este cã, în anii '30, şi Roosevelt e un personaj prezent ºi controversat, nu numai în cotidienele româneºti, dar ºi în revistele literare. Este ciudat sã descoperi astãzi, într-un articol intitulat Roosevelt ºi revizuirea americanismului (Viaþa Romîneascã 1933, iunie-septembrie), imaginea cel puþin contradictorie a unui Roosevelt dictator, dar "susþinut de massele populare". Articolul porneşte de la cartea preºedintelui, Looking Forward, ºi este în întregime ambiguu. Se vorbeºte despre "dictatura democraticã americanã", de Statul intervenþionist, de un Roosevelt pãtruns de "pragmatism cinic" ºi totodatã "de o moralitate angelicã". Concluzia este fãrã sens, dar cu rimã: "Europa priveºte cu oarecare neîncredere pe acest dictator pasionat pentru neprevãzut ºi provizorat." Cert rãmîne însã faptul cã relaþiile Europei cu Statele Unite au fost dintotdeauna un soi de amor cu surprize. În acelaºi numãr al revistei, deºi vede ºi partea bunã ºi pe cea rea a lucrurilor, Petru Comarnescu vorbeºte mai puþin doct, dar mai cu miez, despre vacanþa unui american, care nici nu e atît de diferitã de cea a unui român. Gazetarii mai constatã ºi inflaþia pactelor ºi declaraþiilor solemne, puse în directã legãturã cu dezordinea relaþiilor internaþionale. O neliniºte tot mai pronunþatã tulburã ºi articolele cele mai seci. Mai trec, la repezealã, cîþiva ani. La 19 iunie 1941, o zi de joi, Mihail Sebastian noteazã în jurnal: "Pippidi, la telefon, îmi spune cã rãzboiul va începe mîine dimineaþã, dacã va înceta ploaia." La încheierea aceleiaºi zile, pãrintele Gala Galaction scrie ºi el, în propriul caiet: "Am auzit azi, prin tramvai, pe stradã, printre prieteni, cã astã-serã este seara de pominã. Cu adevãrat, astã-searã armata românã se declarã pe picior de rãzboi? Mai sunt douã ceasuri pînã la miezul nopþii. Cronicari ascunºi în chilia noastrã ºi cu geamurile acoperite cu velinþa de la pat, înregistrãm acest freamãt - care aleargã în ºoaptã, din om în om." ªi încheie: "Sã aºteptãm totul de la Dumnezeu. Dieu seul est grand!" Sîmbãtã, 21 iunie, Lovinescu noteazã în agendã: "Rãzboi ruso-germano-român" ºi subliniazã cuvintele cu mai multe linii. Dedesubt, profesorul de latinã adaugã, ca un ecou la fraza din jurnalul lui Galaction: Nunc dimite, Domine, ºi apoi, pe o filã nouã, cu majuscule enorme: R Ã Z B O I. Istoria schimbã ºi ea foaia, iar Dumnezeu pare mai departe decît oricînd."Cel mai greu dintre toþi

o duce ministrul de externe…"Politica externã a României e viu comentatã în cafenele, e dezbãtutã doct în cîrciumioare "la ºosea", unde, alãturi de perechile îndrãgostite, sînt ºi domnii serioºi, preocupaþi de soarta þãrii între douã înghiþituri din minunata bere Bragadiru sau este pusã la cale în discuþii private cu Regele, la Palat. Deºi oamenii se simt oarecum solidari în faþa posibilului conflict european, existã o dilemã care îi desparte în douã tabere: cu nemþii sau cu francezii? Alþii pun problema în termeni diferiþi: cu nemþii sau cu ruºii? În fine. anglofilii spun direct: cu Anglia. Politicieni en titre sau de ocazie comenteazã, nu numai pînã la începutul celui de-al doilea rãzboi, ci pînã la sfîrºitul lui, tot ce se petrece în aceste þãri. Fireºte cã diplomaþia româneascã, de bunã tradiþie, precum ºi ministrul de externe stau mereu în centrul atenþiei. În ziua de Crãciun a anului 1927, Camil Petrescu inaugureazã în Universul literar o nouã rubricã pe care o numeºte Galeria sufletului românesc. Primul "suflet" prezentat cititorilor este Nicolae Titulescu, personaj mitic al politicii externe, numit, sub portretul flatant care acoperã în întregime coperta revistei, Delegatul. Toatã lumea ºtie la ce se referã eticheta aleasã: Titulescu este trimisul permanent al României la Liga Naþiunilor, unde devine rãsfãþatul gazetarilor. Un reporter din Amsterdam, care semneazã D. Stela, publicã la Cronica politicã a Vieþii Romîneºti, nr. 3 din 1934, cîteva pãreri despre Nicolae Titulescu. În calitate de cãlãtor prin toatã Europa, reporterul selecteazã din jurnalul sãu de voiaj doar ceea ce "intereseazã mai mult" publicul cititor român. Prima secvenþã, petrecutã cu cîþiva ani înainte, este dintr-o cafenea parizianã, Régence, loc de întîlnire pentru ziariºtii din statele nordice ºi zonã de intersectare a ºtirilor din toatã Europa. ªi aici, un subiect fierbinte este Geneva, cu Liga Naþiunilor. Cum unul dintre ziariºti tocmai s-a întors de acolo, i se cere pãrerea: "Îmi amintesc perfect cuvintele lui, pe care le-am însemnat în jurnalul meu. Oamenii cei mai de vazã de la Liga Naþiunilor au fost ºi sînt pînã în ziua de azi: Doctorul Benes, Contele Apponyi, Briand, Stresemann ºi Titulescu." În anii '30 aceste nume sînt bine cunoscute ºi în România. Doctorul Edvard Benes, unul dintre fondatorii Micii Antante, a fost mulþi ani ministrul de externe al Cehoslovaciei. În 1935 devine preºedintele Cehoslovaciei, dupã ce deþinuse ºi preºedinþia Ligii. Contele Albert Apponyi, reprezentantul Ungariei la Ligã, era nãscut la Viena, în 1846 ºi, cînd se publicã, cu un sensibil defazaj, notaþiile lui D. Stela, murise deja de un an, chiar la Geneva. Gustav Stresemann a fost ministrul Afacerilor Externe germane ºi cel care obþine acceptarea Germaniei în Liga Naþiunilor. Murise ºi el, în 1929, dupã ce în 1926 a primit Premiul Nobel pentru Pace. În fine, cel mai cunoscut publicului român era Aristide Briand, prim-ministru ºi apoi ministru de externe al Franþei. El este

cel care a reconciliat Franþa cu Germania ºi a primit, ca ºi Stresemann ºi în acelaºi an, Premiul Nobel pentru Pace. Murise în 1932. Sorbind din cafea, interlocutorul lui D. Stela de la Café Régence îi caracterizeazã rapid pe fiecare. Doctorul Benes este "un profesor eminent, cel mai bun cunoscãtor al chestiilor dunãrene". Contele Apponyi e "un adevãrat patriot ºi orator de seamã", iar Briand ºi Titulescu "sînt înainte de toate diplomaþi ºi abea în rîndul al doilea oratori". D. Stela mãrturiseºte cã aude pentru prima datã de numele lui Titulescu. Discursurile celor doi diplomaþi îi sînt prezentate comparativ ºi fãrã pãrtinire: Briand deþine "meºteºugul vorbelor de duh" ºi are un timbru mai potrivit "pentru a atenua unele expresii, care altminteri ar cîntãri greu", în schimb, "în ce priveºte nivelul intelectual, cuvintele atît de gîndite ºi pline de miez ale ministrului Titulescu rãmîn incomparabile". Secvenþa a doua: ajuns la Geneva, D. Stela asistã el însuºi la o cuvîntare "de mare anvergurã" a ministrului român ºi o povesteºte în jurnal: "În sala arhiplinã domnea o tãcere impresionantã. Toþi urmãreau cu încordare discursul lui Titulescu. De la locul meu puteam observa foarte bine pe adversarul sãu politic, contele Apponyi, care îºi dãdea asentimentul, înclinînd capul. Dupã ce ministrul Titulescu ºi-a terminat cuvîntarea […] lumea nãvãlea din toate pãrþile, fiecare voind sã-l felicite cel dintîi." Dupã o cãlãtorie prin Europa Centralã, unde dã peste "manifestaþii de stradã" ºi observã pretutindeni "goana politicã, apoi încurcata situaþie economicã, transferul, închiderea devizelor, rãzboiul vamal", reporterul Stela ajunge ºi în Europa Rãsãriteanã, vizitatã pentru prima oarã. Aici întîlneºte gazetari suedezi ºi danezi ºi, dupã obiceiul sãu, le cere informaþii. Aflã, de la suedez, cã "Ministrul Titulescu este cel mai sigur candidat la Premiul Nobel pentru Pace" ºi de la danez cã la Ministerul de Externe va gãsi întotdeauna "o atmosferã occidentalã. Acolo oamenii lucreazã în liniºte, cu politeþã ºi precizie". Cît despre "diplomat", acesta nu se dezminte, adaugã ziaristul: "E cu neputinþã sã afli un lucru important de la Titulescu […]. Ministrul îþi va povesti cîteva anecdote sau se va eschiva cu o frazã politicoasã." ªi în gazetele româneºti reprezentantul politicii noastre externe este dacã nu mitizat, mãcar menajat. Cum însã nimeni nu e profet în toatã þara lui, în discuþiile ºi scrierile intime apar uneori portrete mult mai puþin mãgulitoare ale diplomatului. Lui Goga, de pildã, diplomaþia lui Titulescu nu îi spune prea mult. El noteazã în jurnal, la 21 martie 1931: "Ciudatã apariþie acest om care de zece ani stã la Londra [era o exagerare, de fapt Titulescu a fost ministru plenipotenþiar în capitala Angliei din 1922 pînã în 1927] ºi nu ºi-a retuºat cîtuºi de puþin particularismul de la Ploieºti. El vrea sã facã guvern de concentrare, sã înglobeze pe toatã lumea, sã nu-i rãmînã pe din afarã nici

un duºman. Fricos, grandilocvent, gesticulator, îºi face curaj ºi din vorbele lui aleg cã ar vrea cu orice preþ sã prezideze un guvern fãrã opoziþie. A avut chiar o vorbã de spirit pentru justificarea aventurii: "E mai uºor sã trãieºti în c… decît sã-l reprezinþi!"." ªi, ceva mai încolo: "Nu prea cred în reuºita lui Titulescu. Ceea ce ºtiu sigur este cã acest om zgîrcit, cu gesturi dezordonate, pornind dintr-un fizic care n-are osaturã, nu poate constitui un punct de razim pentru þara în pragul nebuniei. Isteric ºi feminin, plin de vorbe mari ºi de sughiþuri sentimentale, bietul advocat cu trei discursuri pe an, talent de erupþiune verbalã, fãrã liniºtea nervoasã pe care o necesitã o muncã metodicã, Titulescu ar fi pentru România actualã o nouã legendã distrusã…" La acea datã Titulescu se afla în plinã glorie: fusese ales preºedinte al Ligii în 1930 ºi în 1931, singurul care a avut aceastã funcþie de douã ori la rînd. Ziaristul D. Stela, cel care îl vede pe Titulescu cu ochii proaspeþi ai strãinului, e mult mai aproape de adevãr, cînd scrie, aforistic, despre ministrul de la Externe (diplomatul a ocupat aceastã funcþie mai întîi între 1927 ºi 1928, apoi între 1932 ºi 1936): "Nu-þi poþi da seama de munca giganticã a unui ministru de externe, decît dupã ce cunoºti mãcar în parte complicatul mecanism politic al României. Marele filozof chinez Kung Tse spune: "A deveni domnitor e greu, dar a fi cancelar e ºi mai greu." Eu unul declar cã cel mai greu o duce ministrul de externe. Cît despre gratitudine, nu are parte decît de ingratitudine." Sfîrºitul poveºtii e cunoscut: nimeni nu i-a dat lui Titulescu Premiul Nobel pentru Pace. A murit în anul 1941, în exil, la Cannes, dupã ce, în 1936, Carol al II-lea îl înlãturase din guvern. Dintre colegii ºi rivalii sãi de la Ligã, numai unul i-a supravieþuit. Moartea celor care se ocupau cu pacea lumii a dat, curînd, semnalul începerii noului rãzboi mondial, al doilea.

Moartea celor care se ocupau cu pacea lumii la Liga Naþiunilor a dat, curînd, semnalul începerii noului rãzboi mondial, al doilea, ºi o datã cu el, patriotismul începe sã fie afiºat ca un stindard, în discursuri politice ºi în gazete. E însã remarcabil cã pînã în 1941 patriotismul festiv lipseºte aproape cu desãvîrºire din revistele româneºti. Nu se face paradã cu dragostea de þarã, nu se aniverseazã literar evenimente istorice, nu se defileazã cu poeme ocazionale. Dacã apariþia unui numãr din Universul literar, de pildã, se întîmplã sã coincidã cu o zi de 24 ianuarie, un articol discret despre Mihail Kogãlniceanu, la o rubricã permanentã, cu personalitãþi ale secolului trecut, face legãtura cu evenimentul. Fãrã titluri mari ºi fãrã... "patriotism".

În anii '20-'30 poezia patrioticã e minunatã, dar, ca sã-l parafrazãm pe gazetarul interbelic Eugen Ionescu, are un singur defect: nu existã. George Lesnea, de pildã, viitor poet comunist "patriot", publica pe la 25 de ani poeme intitulate Sihastrul, Ceaslov, Mesia, Psalm. La 30 august 1928, Biletele de papagal gãzduiesc un Psalm al sãu care începe cu distihul: "Nu trece noapte fãrã sã te chem, / Mã tem cînd eºti ºi cînd nu eºti mã tem" ºi se încheie cu: "Dã-mi vorba, Doamne, spune cum s-o capãt, / Ca nefiinþei mele sã-i pun capãt." Greu de înþeles este de ce la 24 septembrie reia, tot în Bilete... aceeaºi poezie, uºor modificatã ºi amplificatã, într-o variantã mult mai puþin izbutitã decît prima. Acelaºi lucru îl va face ºi în viaþã: se va autoplagia, în variante tot mai nefericite, înlocuind fiorul religios cu fiorul religiei politice.

Premiu pentru patriotism

Descurajarea poeziei patriotice se face sistematic în presa vremii, aºa cum o fãcuse ºi Maiorescu la timpul sãu. Deschizãtor de drum este Perpessicius, în Miºcarea literarã din 2 mai 1925, într-un articol dedicat poeziei "laureate", în care discutã ºi ideea ziarului Universul de a acorda un premiu pentru poezie patrioticã: "Negreºit, nu e vorba sã instituim controlul averilor ºi întrebuinþãrii lor. În mãsura în care ziarul oferã ca premiu un gramofon sau un abonament la Veselia, liber e sã institue ºi un premiu de poezie - fie ºi patrioticã. Comentariile sunt tot pe atît de libere. Vom spune-o fãrã nici o rezervã: astfel de concursuri deservesc poezia. Sã nu ni se spunã cã poezia e pentru vulg. Nu. Vulgul e pentru poezie, vulgul trebue sã se ridice pînã la poezie." Eliade-Rãdulescu, dat de Maiorescu drept mostrã de poet patriot, dar fãrã har, e considerat de Perpessicius pe altã laturã: teoretician al "limbii poeziei", care a ridiculizat o seamã de "poeþoi ºi poetaci de dincolo ºi de dincoace de Milcov care au prostituat poezia româneascã". Premiul patriotic a adunat, laolaltã, "cîteva mii de concurenþi din toate clasele - nu numai sociale, dar ºi primare" ºi zeci de kilograme de manuscrise, cãci românul e nu numai poet, ci ºi patriot. Asemenea concursuri, continuã Perpessicius, "stîrnesc veleitãþi nepermise [...]. Cãci ce poate fi comun între graiul muzelor ºi acele exerciþii metrice de care au publicat ziarele în tot timpul neutralitãþii ºi chiar în toiul luptelor, aºa de insultãtor de false ca þinutã artisticã". Concluzia e vizionarã: "E sigur însã cã se abuzeazã ºi se perverteºte sufletul cititorilor cu poezia patrioticã. Ea s-a întins în învãþãmînt ºi a intrat aºa de adînc pe sub piele, cã cine ºtie cînd i se va da de

hac. Serbãri naþionale, patronaje de orice soiu, inocente onomastici nu se pot lipsi de sifonul eroic..."Absurditatea unui asemenea premiu fusese remarcatã ºi de alte gazete. La 8 martie 1925 apãruse deja în Lumea. Bazar sãptãmînal o notã sarcasticã pe aceeaºi temã, Premiul patriotic, care, dupã stil, aparþine probabil lui Topîrceanu: "La concursul de poezie patrioticã instituit de Universul pe suma de 10 000 de lei, a reuºit în loc de un premiant - trei premianþi a cîte 3 000 lei, d. Stelian Popescu [directorul cotidianului, n.m.] realizînd în acest chip o economie de 1 000 de lei pe care a ºi pus-o la ciorap. Poetul cel mai patriot este d. George Gregorian, care face ravagii în rîndurile inamicilor. D-sa singur, postat la Mãrãºeºti ar fi putut înlocui întreaga armatã românã. Dar în aceste momente sã nu mai vorbim de masacrul executat, cu toate armele de poetul d-lui Stelian Popescu: "Cãci nu-i Român acuma cu suflet sã nu-nchine/ Ulceaua grea de lacrimi ºi grea de bucurie." Închinãm ºi noi "ulceaua grea de lacrimi" cu d. George Gregorian, dar... preferãm sã dãm de duºcã o limonadã gazoasã. Premiul al III-lea de patriotism poetic a fost luat de d. Constantin Rîuleþ. Ce dracu? Sã fii cenzor la Ministerul de Interne ºi sã iei premiul al III-lea?" Universul e ironizat constant în epocã pentru incontinenþa patriotardã. Boala e transmisibilã. În România, unde politicalele înlocuiesc politica ºi politicaºtrii pe politicieni, dovezile de patriotism rãmîn îndeobºte verbale.Iar categoria faptelor se reduce la faptul divers. În 1924, în primul numãr al noii serii a Cuvîntului liber, apãrut sub direcþia lui E. Filotti, se aflã un comentariu prin care sînt þintite douã surse de lirism patriotic, ºtirile din Universul ºi discursurile parlamentare: "Universul e fericit cã d. N. Sãveanu, ministrul sãnãtãþii publice, va menþine ºcoala de moaºe din Chiºinãu ºi o va înscrie în buget." E citat apoi un fragment din articolul adresat de gazetã ministrului, în care i se aduc mulþumiri "din partea moldovenimei basarabene de a fi lãsat ºcoala de moºit sã funcþioneze, cãci fiecare ºcoalã româneascã în plus în acest colþ de þarã este un focar de culturã ºi viaþã româneascã". Ton care, remarcã cei de la Cuvîntul liber, intrã în rezonanþã cu accentele lirice ministeriale, cãci d. Nicuºor Sãveanu are obiceiul sã-ºi încheie discursurile cu "peroraþii inedite ca: "Viitor de aur þara noastrã are; Mai am un singur dor; Sã cucerim ce-avem de cucerit; Din stejar stejar rãsare; ...O datã ºi sã mor" ." Concluzia: "ªcoala moaºelor din Chiºinãu e o nouã ºi solidã cãrãmidã a activitãþii sale culturale."Predici patriotice þine ºi Nichifor Crainic, în Gândirea, de o violenþã pe an ce trece tot mai necenzuratã. Deja din 1934 i se dau replici alarmate, fie ºi nesemnate, cum este cea din Viaþa Romîneascã. Se merge, analitic, pe liniile demonstraþiei gândiriste, care pomenea de moralitate, credinþã ºi dragoste

de þarã: "Referitor la moralitate, ne amintim cã sacerdoþii Romei îºi surîdeau cu tîlc (între ei) ºi enigmatic (pentru plebe). Referitor la credinþa în Dumnezeu, chestie de o gravã intimitate, nu cunoaºtem un singur act al acestui apostol, din care am putea sã reconstituim - ca paleontologul un mamut dintr-un oscior - veracitatea predicii. Referitor la salvarea ºi iubirea patriei române - de cînd oare locuitorii Gangelui ºi poporul internaþionalizat, emigrat de pe sacrele maluri ºi rãspîndit în Europa a primit misiunea istoricã de mîntuire a românismului? Nu gãsim la directorul Gândirii nici credinþã în Dumnezeu, nici îndreptãþire de apostol al rasselor pure ºi - dupã cîte ºtim - nici vocaþia puritanismului, "protestant" sau "protestatar" în mijlocul Sodomei." Pentru oamenii politici, mai întotdeauna înclinaþi sã-ºi bucure interlocutorii cu strãlucirea petardelor patriotice, indiferent din ce tabãrã fac parte, Andreiu Tudor dã cîteva sfaturi chibzuite, în Bilete de papagal:

"l. Nu faceþi uz de patriotism cînd sînteþi în opoziþie. Veþi pãrea ipocrit. Patriotismul e un ce care þine numai de guvern. 2. Înscrieþi-vã numai în partidele de opoziþie. Sînt singurele care vin la guvern. 3. Nu umblaþi, în opoziþie, cu L'Indépendance Roumaine în buzunar. Se va crede cã preferaþi limba francezã, care e limbã de guvern. 4. Nu înjuraþi ca un surugiu în parlament. Puteþi dovedi ºi altfel cã sînteþi patriot ºi român get-beget. 5. Nu cãutaþi sã ajungeþi prin politicã profesor universitar. Lumea e rea ºi vã va socoti elevul lui Mihalache Dragomirescu. [...] 7. Cînd ºefii opoziþiei vorbesc la Camerã, nu-i apostrofaþi cu " Sînteþi vînduþi Moscovei "! Aºa se spune despre toþi viitorii miniºtri"...

Era abia anul 1928. Într-o schiþã publicatã la 9 mai, Mihail Celarianu defineºte pãcatul naþional:

"Sîntem sãtui de politicianism ºi demagogie! Românul e un popor de viitor; pãcatul lui e cã e prea guraliv. Fiecare se simte chemat sã facã pe reformatorul, fiecare vrea sã-ºi spunã pãrerile; ºi în fond sînt toþi niºte palavragii ºi nu fac cît o ceapã degeratã."

Vorbele mari nu sînt, dupã cum se vede, pe gustul literaþilor dintre rãzboaie, care separã imediat discursul gãunos de cel cu miez. Jocul cuvintelor mari, al cuvintelor politice nu e însã totuna cu politica însãºi ºi, învingãtori în cel

dintîi, scriitorii sînt de cele mai multe ori învinºi în cel de-al doilea, în marele joc politic.

Scriitorii sînt de cele mai multe ori învinºi în marele joc politic, indiferent de bunele lor intenþii. Dacã scriitorul alege cariera politicã, neglijîndu-ºi între timp vocaþia, are douã posibilitãþi: sã se compromitã spectaculos sau sã eºueze discret, cu gustul zãdãrniciei gestului. Dacã e tînãr, curat, înflãcãrat, se lasã sedus de ce e mai rãu ºi mai murdar, de extreme. Tînãrul Eliade admirator al lui Nae Ionescu ºi al legionarilor, necoptul Cioran admirator al lui Hitler, Noica alegînd întotdeauna soluþia perdantã: cît legionarii sînt în ascensiune, refuzã sã adere la Legiune, dupã uciderea lui Codreanu ºi transformarea lui în martir, îºi trimite din strãinãtate adeziunea scrisã, într-un gest pe care-l crede umanitar ºi de condamnare a crimei, tot Noica dedicîndu-ºi lucrarea de doctorat despre "cum e cu putinþã ceva nou" Amintirii Profesorului Nae Ionescu. Astãzi lucrurile sînt etichetate cu uºurinþã, simplificate pînã la sacrificarea înþelegerii celei mai importante întrebãri, întrebarea din care Eugen Ionescu ºi-a fãcut un laitmotiv al vieþii: De ce? Cînd mãreºti imaginea ºi vezi lucrurile "de aproape" contururile se schimbã însã. În toatã presa apar, în preajma lui 1933, semnalãri ale tendinþei tinerilor de a pãrãsi literatura, tãrîmul spiritual în genere ºi de a se implica în politicã. Argumente: se sufocã, nu au nici o ºansã de afirmare, sînt ºomeri, "bãtrînii" sînt vinovaþi pentru inconfortul tinerilor, ºi-au dovedit incapacitatea de a face ordine etc. Generaþia veche îi simte pe cei care vin din urmã ambiþioºi pînã la agresivitate, necugetaþi, lipsiþi de experienþã, rigizi. Surprinzãtor, tinerii cu personalitate sînt totuºi, la început, fiecare într-alt fel, împotriva politicii. Într-un articol din ianuarie 1933, rãspuns implicit la o dezbatere din Vremea iniþiatã de Eliade, congenerul sãu Mircea Vulcãnescu, structural unul dintre cei mai echilibraþi tineri, face cîteva argumentate caracterizãri ale opþiunilor politice în noua generaþie, constatînd ºi poziþia apoliticã a celor mai importanþi. La Eliade pe primul plan stã cãutarea unui "rost spiritual al tinerei generaþii", aºadar sã-þi riºti pielea pentru adevãr, dintr-o necesitate organicã ºi nu din motive "exterioare", adicã istorico-politice. Tendinþele politice ale tinerilor i se par lui Eliade (citat de Vulcãnescu) "mai puþin reprezentative ºi mai puþin specific româneºti" ºi preluate prin influenþã din þãri ca Germania, Italia sau Rusia. Cea mai categoricã poziþie antipoliticã ºi antiistoricã o are, la acea datã, "dinamicul, frãmîntatul ºi agonicul gînditor al devenirii ºi al vieþii, tînãrul Emil Cioran". Revoltat de tendinþa tinerilor intelectuali de a evolua dinspre problemele "inutile", adicã filozofice ºi religioase, înspre cele

"utile", politice, Cioran refuzã orice înregimentare: "Ni se înfãþiºeazã cu un absolutism scandalos alternativa politicã ºi socialã a stîngii sau a dreptei, pretinzîndu-se sã te încadrezi integral uneia sau celeilalte, sã iei o atitudine politicã, sã faci aprecieri asupra Gãrzii de Fier sau asupra ascendenþei tinerilor de la "Stînga"." Tot antipolitic, dar cu scepticism ºi ironie este Sebastian ºi, la fel, Eugen Ionescu, care constatã într-un articol polemic cã, datoritã masivei pãrãsiri a tãrîmului literar de cãtre cei care au ales politica, literatura a fost lãsatã pe mîna fetelor. Este evident cã politica i se pare cel mai puþin important domeniu de care sã merite sã te ocupi. Geo Bogza scrie în jurnal, în aceeaºi perioadã: "Îmi pare bine cã nu sînt înscris în nici un partid, s-ar fi spus cã sînt comunist." Arºavir Acterian, fratele lui Haig ºi, la fel cu atîþia alþii, student al lui Nae Ionescu, noteazã în jurnal la 29 noiembrie 1932:

"Om de dreapta? Om de stînga? Etichete care nu-mi spun nimic. Oroare politicã. E atît de uºor sã te încadrezi. Îþi uiþi sau îþi ignori complexitatea ºi sinceritatea, îþi retezi tendinþele divergente ºi activezi afiºîndu-te la dreapta sau la stînga. Hotãrît nu sînt un om de acþiune. Ba sînt ºi apolitic."

Acestea sînt poziþiile "politice" iniþiale ºi adevãrate, intime, ale vîrfurilor tinerei generaþii. Le-au exprimat cînd nu aveau nimic de cîºtigat ºi nimic de pierdut ºi, mai ales, cînd nu aveau nevoie sã se explice, sã se justifice, sã se apere. Cei mai mulþi simt nevoia sã spunã Nu. Ce s-a întîmplat pe urmã e înfrîngerea acestui nu de cãtre istorie. Nici cu generaþia veche lucrurile nu stau mai bine.Dacã scriitorul are experienþa loviturilor istoriei ºi e blazat i se reproºeazã cã stã în turnul de fildeº ºi nu vede realitatea. Într-un interviu luat de tînãrul Sebastian lui Rebreanu, în 1935, la împlinirea vîrstei de 50 de ani, prozatorul, adeseori "subt vremi", afirmã, înþelepþit: "Cred cã e nevoie de mult mai mare rezistenþã ºi tãrie moralã pentru a rãmîne dincolo de tumultul public, decît pentru a te lãsa tîrît în el. ªi pe urmã, din participarea scriitorului la actualitatea politicã, suferã în primul rînd creaþia lui, opera lui. Un artist nu poate lucra în contact imediat cu realitatea." Sebastian pune o singurã întrebare: nu e totuºi un artist, în acelaºi timp ºi cetãþean? Din motive politice, Arghezi face închisoare de douã ori: prima datã pentru cã e cu nemþii, a doua oarã pentru cã e împotriva lor. ªi el este, între rãzboaie, împotriva implicãrii politice ºi i-o spune intervievatorului cu tonul detaºat al celui care ºi-a încheiat socotelile cu istoria: "Vezi, domnule Sebastian, eu unul trãiesc de multã vreme ºi am experimentat foarte multe. Am fost ºi eu în tinereþele mele un fel de revoluþionar ºi mai ales am

cunoscut mulþi revoluþionari. La Geneva, pe vremuri, am trãit în cercurile comuniste ruseºti. Þi-am spus doar cã eu datez de mult. Ãia cu care mîncam eu atunci la masã trebuie sã fie în noua Rusie oameni puternici… Dacã n-or fi ajuns din nou în Siberia… Nu, nu. Am un scepticism adînc pentru astea." Concluzia lui Arghezi este o hotãrîre clarã: "În ce mã priveºte sunt decis sã rãmîn ancorat în literaturã. Definitiv." Fãcea aceastã afirmaþie în 1935. Nu ºi-a putut respecta întocmai hotãrîrea. Istoria ºi politica l-au implicat din nou ºi nu în modul cel mai fericit. Dar gazetarul din Bilete… nu-ºi refuzã de fapt, între rãzboaie, opinia politicã tranºantã ºi comenteazã în permanenþã spectacolul autohton. Dincolo de spectacol, ºtie sã vadã ºi lucrurile grave care se petrec în lume. În 1937, într-un articol prilejuit de moartea lui Alexandru Sahia, scriitor de stînga, care, dupã o vizitã în Rusia bolºevicã, scrie o carte entuziastã despre regimul de acolo, Arghezi, deºi îl disculpã pe tînãr pentru cã e sincer ºi pur, îºi spune net pãrerea proprie: "O þarã de 150 de milioane de oameni, stãpînitã de douã milioane de comuniºti, o þarã în care o clasã intelectualã a dispãrut întreagã prin asasinat politic ºi unde zi de zi orice nãzuinþã de libertate ºi orice tendinþã de individualizare sunt doborîte cu glonþul. Un þar proletar cu fruntea de douã degete e dictatorul posomorît al noului imperiu." Cuvinte care ar fi putut sã dea insomnii cititorilor sãi ºi care au dobîndit, abia mai tîrziu, o nedoritã valoare anticipativã.Dupã începerea rãzboiului, puþini îºi pãstreazã capul limpede: Barbu e filogerman ºi îmbracã cãmaºa verde, avînd ideea sã vinã cu ea în casa liberalului Lovinescu, dar în acelaºi timp ascunde un vãr al soþiei, antinazist fugit din Germania. Eftimiu e bolºevic, dar cu oscilaþii. Galaction e, în al doilea rãzboi, într-o situaþie absolut insuportabilã, pentru cã þine în acelaºi timp cu toþi: e filosemit, dar îi plac ºi nemþii, are fetele în Italia, deci îi plac ºi italienii, iubeºte Grecia ºi Anglia, aºadar suferã cînd acestea primesc lovituri ºi, desigur, îl zguduie invazia Parisului pe care îl cãineazã cu glasul sãu puternic. Între filiile lui, o singurã fobie: sovieticii, de care se teme atît de tare, încît are repetate coºmaruri. Din pãcate, visele lui cu þara bolºevizatã ºi cu el însuºi dominat de nulitãþi ajunse în posturi înalte sînt, la fel ca frazele lui Arghezi, premonitorii ºi au fost confirmate de istorie. Vasile Voiculescu nu cedeazã ispitelor politice, dar asta nu-l fereºte, la o vîrstã înaintatã, de închisorile comuniste. Mircea Vulcãnescu crede în victoria aliaþilor, dar va sfîrºi în carcerã, pentru vina de a fi deþinut o funcþie tehnicã în guvernul antonescian ºi, mai ales, pentru naivitatea de a crede cã oamenii sînt buni. Sebastian e obligat sã mizeze pe victoria ruºilor, deºi nu se omoarã dupã politica lor. Camil Petrescu încearcã sã fie mereu cu un pas înaintea evenimentelor, dar se înºalã mereu. Cei cu simpatii de stînga,

avangardiºtii, sînt printre primii care-ºi vor pierde iluziile, dreptul la semnãturã, libertatea sau þara. Sadoveanu, care, ca francmason, avusese de suferit de pe urma legionarilor - i se arseserã cãrþile la Hunedoara ºi în Cadrilater, primise un exemplar din Baltagul tãiat cu toporul ºi era permanent batjocorit în presa extremistã - se supune mai tîrziu propriei teorii, pe care, în Creanga de aur (1933), bãtrînul mag i-o transmite tînãrului urmaº: "Te schimbã dupã obiceiul locurilor, îndatã ce vei vedea cã trebuie, ca sã nu pari strãin nicãieri ºi sã nu te bage de seamã rãii. Pleacã-te stãpînirilor, închinã-te zeilor, ºi du-te în calea ta, avînd în inimã numai pe Dumnezeul tãu." Eliade, la rîndul sãu, dã explicaþii politice legate de poziþia lui, doar literar, prin proiecþia lui romanescã, personajul ªtefan Viziru din Noaptea de Sînziene. Despre episodul închiderii lui ªtefan, o datã cu alþi legionari, la Miercurea-Ciuc, un alt personaj spune: "Te-am invidiat tot timpul cît ai stat închis, îi spuse Biriº. Ce noroc ai avut! Ce ºansã unicã!… Sã suferi pentru o cauzã care nu era a ta, continuã el înflãcãrîndu-se deodatã. Sã-þi iei asuprã-þi un pãcat pe care nu l-ai fãcut ºi sã rãscumperi acest pãcat prin propria ta nevinovãþie… Cît aº fi dat sã mi se întîmple mie aventura ta; sã plãtesc pentru o crimã pe care nu numai cã n-am fãcut-o, dar mi-a fost odioasã. Aº suferi cu bucurie alãturi de ei, tocmai pentru cã mi-a fost odioasã dictatura, crima politicã. ªi cînd am aflat cã ai refuzat, la Prefecturã, sã semnezi declaraþia de desolidarizare, aproape cã am fost gelos pe norocul tãu…" Dar pledoariile din ficþiune apãrã numai personajele ficþiunii, iar pledoaria din realitate care sã-l absolve pe Eliade însuºi lipseºte. De altfel, nici unul dintre scriitori nu e un cîºtigãtor în jocul cu istoria ºi n-a fãcut, constant, alegerea cea bunã, cea care sã-l salveze ºi în ochii contemporanilor ºi în cei ai posteritãþii. Mulþi au murit la timp ºi e posibil ca numai moartea sã le fi salvat reputaþia, la ceilalþi atît de grav compromisã. Se pare, de altfel, cã cele douã feþe ale timpului, contemporaneitatea ºi posteritatea, sînt ireconciliabile ºi cã, orice ai face în politicã, una dintre ele te sacrificã. ªi încã o concluzie, reformulatã dupã Bilete de papagal: "ªi în politicã, ca în amor, unii refuzã, alþii te vor."

Microcosmosul crizelor are ºi el cîteva constelaþii malefice bine cunoscute: impasurile, eºecurile, disperãrile personale. Scriitorii le resimt cel mai acut dar, din fericire pentru ei, le ºi eliminã la repezealã din minte ºi inimã prin tot felul de exerciþii de literaturã.

Poetul

În Viaþa literarã din aprilie-mai 1930 apare pe prima paginã poemul Crize de George Bacovia. El deschide deceniul al patrulea, al celor mai grave crize generale. Sfîrºitul unui mare rãzboi nãscuse o epocã plinã de viaþã. Începutul unuia ºi mai mare îi pune capãt. Rãzboaiele sînt unitatea istoricã ºi lingvisticã de delimitare a celor douã decenii îngemãnate. Printre marile probleme ale tuturor, ies la ivealã ºi mãruntele, dar realele probleme ale fiecãruia. Trecerea de la general la intim existã în Crizele bacoviene. Cadrul e fals romantic (întrucît eul e conºtient de fiori ºi de tot ceea ce-i genereazã):

Tristã, dupã un copac pe cîmp Stã luna palidã, pustie -De vînt se clatinã copacul ªi simt fiori de nebunie.

O umbrã mormãind pãºeºte...E om... atît ºi e destul; ªi-acum ne-om gîtui tovarãºi:El om flãmînd, eu om sãtul.

Dacã luãm totul ca pe un joc de lumini ºi umbre, care la Bacovia nu contrasteazã, ci se amestecã în ºtiuta tentã cenuºie, criza apare la posibilitatea ciocnirii umbrei cu umbra. Dar aceasta e numai o ameninþare, nu se concretizeazã. Ciocnirea umbrelor, cu încãrcãtura lor socialã cu tot, e întîmplãtor evitatã: "Dar vezi... m-a ocolit acuma... / El s-a temut mai mult, sãracul.../ Pe luna palidã, pustie, / De vînt se clatinã copacul." Cum cadrul iniþial rãmîne acelaºi, rãmîne ºi ameninþarea. Criza e reiterabilã la nesfîrºit, de aici pluralul din titlu.

Criticul

Dacã poeþii anilor '30 îºi poartã cu orgoliu crizele la butonierã, în locul interbelicei garoafe, imaginea convenþionalã a criticului este a unui om sobru, echilibrat, fãrã emoþii excesive. Cã nu e riguros aºa ne-o aratã, de obicei dupã moartea criticului, însemnãrile lui intime. Cãlinescu ºi-a publicat totuºi asemenea însemnãri în timpul vieþii, probabil ca metodã de înfruntare bãrbãteascã a crizei. În Universul literar din 8 iulie 1928, pagina pusã sub genericul "Critica literarã" este umplutã de însemnãri de altã naturã, dar scoase Din carnetul unui critic. Iatã-l pe criticul pe care posteritatea îl vede doar energic ºi neobosit:

"Trec printr-o crizã de lene ucigãtoare ºi întunecatã. O lene sufleteascã, o accedia dantescã chinuitoare. Un scepticism universal, o toropealã neroadã."

În locul unei analize psihologice, criticul îºi analizeazã starea cu mijloacele care-i sînt la îndemînã, deci cãrturãreºte:

"Dacã ar fi un nobil spleen britanic, vreo melancolie lamartinianã, sau vreun baudelairian desgust de locuri comune, aº simþi cel puþin emoþia dulceagã a nãzuinþelor de supra-sentimental pe care o au, îmi închipui, ºi fetele de pension dupã lectura Visului lui Zola sau a romanelor lui Rãdulescu-Niger."

Criza este însã realã ºi n-are nimic din tãcerea liniºtitoare a hîrtiei:

"Mi-e silã de orarul zilnic, de monotonia alimentelor, de invariabilitatea figurilor omeneºti, de cãldura apãsãtoare, de zbîrnîitul muºtelor, de servilitatea stupidã a tramvaiului care nu vrea sã facã mãcar o datã, cu mine, un act de independenþã ºi s-o ia pe altã stradã, spre alt oraº, oriunde dincolo de liniile trase dinainte."

Tocmai aceste "linii trase dinainte" în viaþa sa sînt cele care declanºeazã revolta. Asemenea tramvaiului, criticul simte cã va trebui, o viaþã întreagã, sã aºeze cuvinte lîngã cuvinte, foi peste foi ºi nu, sã spunem, cãrãmidã peste cãrãmidã:

"Sã faci o casã, sã bãtãtoreºti un drum, sã îndrumezi o apã, sã dãrîmi ºi sã sfredeleºti o stîncã, sã ciopleºti ºi sã închei o corabie sunt isprãvi de care nu voi fi vrednic niciodatã."

Poezia pe care a scris-o Cãlinescu, poezia criticilor în genere e perceputã exact ca o deraiere a tramvaiului de pe ºine sau ca ieºirea lui din oraº. Însemnãrile din Universul literar încep de altfel cu o despãrþire de poezie, de cea proprie, cea scrisã cu ani în urmã cînd, mãrturiseºte, nu judeca aspru îndeletnicirea cu pricina:

"Am fãcut zilele acestea un triaj melancolic. Aveam într-un anume loc fel de fel de hîrtiuþe-proecte cari n-au luat ºi nu vor mai lua fiinþã (deoarece, vai!, sunt critic)."

ªi chiar dacã ºi-a permis din cînd în cînd alte trasee decît cele destinate criticilor, previziunea din acest moment de luciditate s-a confirmat. Disperarea: "Sunt critic... critic... critic", uºor exageratã de cãtre histrionul din el, are accentele sincere ale omului care deja a ales sau, cum se întîmplã în cazul marilor scriitori, a fost ales. Cãrþile l-au ales pe Cãlinescu atunci cînd el nu era încã hotãrît sã le aleagã. Iar pentru aleºii cãrþilor ideea de liber arbitru este o iluzie sau o utopie: "Dacã aº fi un om cu un grãunte oricît de mic de personalitate, nu m-aº lãsa intimidat de o obicinuinþã socialã care nu-mi aduce nici un fel de cinste; aº arunca haina aceasta banalã ºi aº lucra împreunã cu acei salahori simpatici la palatul pe care îl ridicã în faþa casei noastre." E greu de spus dacã pînã la urmã hainele acestea "banale" se lipesc de trup ºi dacã masca stã bine pe chip ori dacã, cum spune un prozator interbelic, din timp în timp þi se face extrem de cald sub mascã. Criza lui Cãlinescu a trecut fãrã sã lase urme, cu excepþia, poate, a personajului Ioanide, care fãcea, în locul lui, case "în eternitatea severã a cimentului".

Prozatorul

Nu se poate spune dacã premiul de 12 000 de lei acordat de Academia Românã în 1921 lui Liviu Rebreanu pentru romanul Ion a intensificat antipatia lui Arghezi pentru carte şi prozator deopotrivã, dar e cert cã poetul socoteºte acest premiu drept semn clar al crizei prozei româneºti. Poate cã unul mai mic, de 1 000 de lei, ar fi dat seama de o crizã mai micã ºi mai suportabilã. Aºa-numitul act de naºtere al romanului nostru interbelic este contestat vehement în primul numãr din Cugetul românesc. Articolul - e greu sã fie numit recenzie sau cronicã sau opinie polemicã pentru cã Arghezi n-a citit decît 27 de pagini din romanul incriminat - se intituleazã Cum se scrie româneºte. E imposibil sã nu-i remarci savoarea. Arghezi porneºte de la numele eroului ºi titlul cãrþii:

"Dl Rebreanu a fost minunat inspirat din punctul de vedere al librãriei acordînd eroului sãu numele votului universal, care se poartã cu plãcere de cînd partidele politice au cîrmit-o spre stînga. Propriul sãu nume, care se articuleazã pare-mi-se Liviu, se restrînge ºi el la o iniþialã incertã. Numai la dedicaþie distoneazã, în atmosfera de cioareci ºi nãduºealã, în care ºi-a învelit autorul pruncul artistic, numele de Fanny. De altfel toatã opera e bine chibzuitã în sensul ei economic."

Nu întîrzie, plinã de umor, semnalarea crizei:

"De ce însã Academia ºi presa au luat […] pe Ion drept un miracol literar ar fi o chestiune deosebitã, cãci numai calitatea de Ion ºi de cãciulã nu conferã valoare artisticã unei lucrãri. Rãspundem fãrã întîrziere cã nimeni nu mai ºtie sã scrie ºi cã Academia ºi presa trec printr-o crizã de gîndire, comparabilã numai cu deprecirea valutei".

Dincolo de o criticã a felului în care scrie Rebreanu, fãcut literalmente praf, Arghezi scrie o adevãratã profesiune de credinþã. Reacþia lui de respingere este organicã, izbucnirea este necontrolatã, pentru cã scrisul lui Rebreanu ºi propriul fel de a scrie par de pe planete literare diferite. Dupã ce dã ºi discutã exemple luate la întîmplare din descrierile rebreniene (Valea Bistriþei se deºtepta, ...se deschidea o priveliºte mãreaþã etc.), Arghezi conchide:

"Platitudine de plãcintãrie ºi mediocritate totalã. Ochi mort, minte somnolentã. Un artist se spînzurã ºi nu dã la tipar asemenea rezultate. Demnitatea literarã îþi impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frînturã în imagini, o iuþire ºi o abreviere lapidarã, un ritm [...] ceva sã umble prin fundul cuvintelor, sã le reînsufleþeascã, sã le croiascã un destin [...]. Limba nu poate sã fie o magazie ºi un depou de unelte sterpe, ca dicþionarul."

Probabil cã Arghezi n-a trecut toatã viaþa de cele 27 de pagini din cele 552 "tãvãlite prin cernealã", dar felul în care vede el scrierea unui roman cu þãrani ("Ia pune-i sã povesteascã ºi vezi-i, aºa se comportã ei în znoavele lor, ca niºte mortãciuni? Cuvîntul lor e atît de incolor, atît de molîu, atît de fãrã mîzgã, ºi se întinde aºa, ca o ninsoare de tãrîþe infinitã?") va fi validat mult mai tîrziu. Arghezi o ºtie din 1922. Dar cînd Rebreanu însuºi este în crizã, acuzat de capii dãscãlimii cã ar fi lipsit de moralitate, Arghezi îi ia, în revista lui, apãrarea, cu o cãldurã a cuvintelor frãmîntate pe care numai el o are. Articolul, intitulat ironic Imoralul Rebreanu, face dreptate.

Traducãtorul

Într-un eventual grafic al dreptului la crizã, aºa cum îl stabileºte prejudecata publicã, poeþii sînt desigur pe locul întîi, au dreptul la o crizã cvasi-permanentã, iar criticii pe ultimul loc, ca unii de la care se aºteaptã mai multã stãpînire de sine. Traducãtorii nici n-ar figura, probabil, în grafic, avînd în ierarhia oamenilor de condei locul cel mai ingrat. Interbelicii pun destul de puþin preþ pe traducerile în româneºte.

Cînd nu au acces la original, se folosesc de traducerile în francezã care existã în marile librãrii: Alcalay, de pe Bulevardul Elisabeta, colþ cu Calea Victoriei, Cartea Româneascã de pe Bulevardul Academiei, Socec, din aceeaºi clãdire cu magazinul La Fayette ºi, desigur, în librãria Hachette, ceva mai sus de Strada Regalã, tot pe Calea Victoriei. Traducerile sînt puþine ºi puþin izbutite, astfel cã din cînd în cînd apar note revoltate în gazete, cum e cea a lui Cãlinescu din Jurnalul literar, despre cãrþile mai mult rãstãlmãcite decît tãlmãcite de Jul Giurgea. La rîndul lor, traducãtorii (adesea scriitori ei înºiºi) se plîng cã munca aceasta e dintre cele mai istovitoare.Gala Galaction, care dã frecvent interviuri în diverse gazete, de la Miºcarea literarã pînã la Universul literar, ºi-ºi strigã în ele toate neizbînzile sociale sau personale, a avut în 1928 o discuþie cu Sandu Tudor despre traducerea Sfintei Scripturi. Pe Sandu Tudor pãrintele îl cunoaºte mai de mult, îl implicã chiar în traducere ºi îl numeºte, în jurnalul intim, "un suflet cu devoþiuni aspre, dar cu perseverenþã promiþãtoare". Galaction a început cu Psaltirea pentru cã o crede "cea mai uzualã" ºi totodatã cea mai dificilã parte a Bibliei. Premisele crizei se aflã în disproporþia dintre cei care sînt afectiv alãturi de traducãtor ºi cei indiferenþi, cãci pãrintele scrie "cu ajutorul sufletesc a doi,trei inºi ºi în masiva nepãsare a celor 17 milioane care mai rãmîn". Criza se manifestã însã abia cînd traducãtorul percepe lumea din jur cu preocupãrile ei: "Întreprinderea asta mi se aratã uneori în tot muntele ei de absurditate. Sã traduci psalmi în vremea jazz-ului ºi a charleston-ului! Închid atunci cãrþile, ºterg ce am tradus ºi arunc totul mototolit sub masã." Ceea ce face nu numai orice traducãtor, ci ºi orice scriitor în plinã crizã. Mai existã o crizã pe care scriitorii o cunosc foarte bine: criza financiarã.

Existã o crizã pe care scriitorii o cunosc foarte bine: criza financiarã, deºi leul interbelic este o monedã puternicã. A avut ºi el de suferit, desigur, la criza mondialã declanºatã în 1929, care a fãcut pe atîþia bancheri din Wall Street sã se arunce pe fereastrã, pe 24 ºi pe 29 octombrie, în joia neagrã a banilor ºi în la fel de întunecata dimineaþã de marþi urmãtoare. La începutul lui 1930, chibriturile se scumpesc în România de la 2 lei la 2 lei ºi 50 de bani (cutia) ºi de la 2 la 3 lei (plicul). E numai începutul. În 1933 "toatã lumea se plînge cã nu are bani". Formula magicã a discursurilor, fie ele sau nu parlamentare, este : "Ne aflãm într-o vreme de crizã gravã, cînd materialismul înãbuºã toate avînturile..." Aceastã remarcã semnatã de Victor Ion Popa se aflã într-un articol de primã paginã din România literarã. Pe ultima paginã din acelaºi numãr de sfîrºit de varã al revistei lui Rebreanu, se poate distinge o replicã sui generis (cealaltã faþã a monedei): eseul Totul n-

are nici o importanþã, scris de un publicist de 22 de ani, Emil Cioran, unul dintre cele mai frumoase texte ale "tînãrului Cioran". Cã deja dupã marele rãzboi oamenii sînt atraºi de "cel mai hidos materialism", mãsurat în lei, constatã ºi Sãptãmâna muncii intelectuale ºi artistice a lui Camil Petrescu, încã din 1924. Este singura revistã din þarã care a încercat sã impunã ideea cã ºi ceea ce fac intelectualii ori artiºtii este o muncã, lansînd sintagma "muncitor intelectual" atunci cînd prejudecata publicã tindea sã-l considere pe intelectual un soi de privilegiat al sorþii care, spre deosebire de muncitori, e ferit de eforturi în viaþã, stã în fotolii adînci ºi fumeazã meditînd la nemurire. Camil Petrescu are, un timp, mari probleme financiare, cînd cu chiria, cînd cu banii pentru apã, cînd, pur ºi simplu, cu sãrãcia. Mult mai bine îi merge omonimului sãu, Cezar Petrescu, autorul aflat veºnic în vitrinã. Pînã ºi Rebreanu mãrturiseºte într-un interviu, în 1935, moment în care e unul dintre cei mai bine plãtiþi scriitori, cã, toatã viaþa, teroarea lui au fost chiriile.

Faţa şi reversul

Într-unul dintre primele numere ale Sãptãmînii… lui Camil Petrescu se aflã o Scrisoare deschisã cãtre un eventual Mecena, semnatã "Sãptãmîna", dar pe care ar putea-o semna orice revistã culturalã, în orice epocã. Epistolierul vorbeºte în numele "bugetarilor" ºi al tuturor celor care "nu pot trãi din ce le aduce munca lor": profesori, magistraþi, scriitori. Autorul scrisorii, directorul revistei, desigur, sperã într-un ajutor financiar de la un "Mecenate", dar se îndoieºte cã îl va gãsi, astfel cã scrisoarea, întinsã pe douã coloane, începe cu visul ºi se terminã cu trezirea la realitate."SCUMPE DOMN,Nãdãjduim cã, deºi eºti bogat, citeºti totuºi -, ceea ce pare o ipotezã cam îndrãzneaþã, citeºti chiar Sãptãmâna... - ceea ce pare de-a dreptul absurd. Mai nãdãjduim cã - deºi eºti bogat - þi-ai agonisit singur averea ºi numai în mod cinstit, prin muncã [...]. Poate chiar ai puþinã inimã - s-au îmbogãþit ºi cîþiva oameni cu inimã - ºi îþi zici cã ar fi pãcat, cã ar fi inutil de dureros sã mai sufere ºi alþii ce ai suferit d-ta. Adicã nu eºti ca marele profesor ºi savant milionar X. (e din familie, sã-l menajãm oricum), nu ai grajd de cai de curse, nu plãteºti ºi þii la dispoziþie automobil pentru amantul nevestii, nu cugeþi cu picioarele ºi nu te înduioºezi din stomac. Poate chiar uneori eºti trist cã nu pricepi sensul vieþii. [...] Diverºi prieteni destul de bogaþi nu au aerul sã observe nevoile noastre. [...] Dã sprijinul d-tale pentru triumful sufletului ºi al muncii intelectuale. Iar dacã lucrul acesta þi se pare prea mult, fii calm: nu e vorba decît de o liricã expansiune. Mai ales fii calm."

Puterea leului

"Azi, 31 Martie 1930, comisiunea aleasã de adunarea generalã a S.S.R-ului, pentru acordarea premiilor pe anul 1929, întrunindu-se în localul societãþii, a decis prin majoritate de voturi urmãtoarele:- Premiul de prozã Brãtescu-Voineºti (25 000 de lei sã se acorde dlui Gh. Brãescu pentru volumul La clubul Decavaþilor- Premiul de roman C.A. Rosetti (20. 000 de lei) sã se acorde dlui Mateiu Caragiale pentru volumul Craii de Curtea Veche.- Premiul de poezie Socec (10 000 de lei) sã se acorde dlui Lucian Blaga pentru volumul Lauda somnului.- Premiul de poezie S.S.R. (6 000 de lei) sã se acorde dlui Ion Barbu pentru volumul Joc Secund." Anuarul Academiei, în care se pãstreazã procesul-verbal al ºedinþei din 31 martie, mai consemneazã un premiu de prozã al Societãþii Scriitorilor Români, în valoare de 4 000 de lei, pe care îl ia Al. Cazaban pentru o carte uitatã complet astãzi, ºi un premiu pentru sonet pe care îl ia Eugen Jebeleanu ºi a cãrui valoare e doar de 1 000 de lei. Juriul, compus din Gh. Adamescu, E. Lovinescu, D. Nanu, Em. Bucuþa ºi Perpessicius premiazã, dupã cum se vede, douã capodopere: Craii de Curtea Veche ºi Joc secund. Cu banii primiþi, Mateiu Caragiale ar fi putut petrece între trei sãptãmîni ºi o lunã ºi jumãtate la un hotel de lux ca Athénée Palace, ale cãrui camere variau între 450 ºi 1 000 de lei, în timp ce apartamentele ajungeau ºi la 1 900 de lei pe zi. Dar hotelul este dotat cu restaurant, salon de lecturã tea-room, salon de conversaþie, bar, telefon, apã caldã ºi rece, ascensor ºi personal stilat, care cunoaºte mai multe limbi strãine. Ion Barbu ar fi putut, din cei 10 000 primiþi pentru una dintre cele mai importante cãrþi ale literaturii române, sã-ºi aleagã un hotel clasa întîi, de pildã Astoria, de pe bulevardul Elisabeta ºi sã locuiascã acolo, într-o camerã cu un pat, timp de aproximativ douã luni. Dar aici se plãtesc ºi suplimente: 44 de lei pentru încãlzire ºi 50 de lei baia.Desigur, valoarea leului nu este aceeaºi în cele douã decenii dintre rãzboaie, dar oscilaþiile lui se fac între niºte limite destul de înguste. O revistã literarã obiºnuitã costã între 1 leu ºi 5 lei: Sburãtorul, revistã sãptãmînalã, costã, în 1919, 1 leu, iar abonamentele pe un an 50 de lei, cu menþiunea cã "pentru învãþãtori, preoþi ºi studenþi" costul abonamentului este cu 10 lei mai puþin. Miºcarea literarã ºi România literarã, 5 lei. Sãptãmâna... 5 lei, preþ cam piperat în 1924 pentru numai patru pagini, iar Cetatea literarã, urmaºa ei, patru lei. Seria din anii '20 a Biletelor e de asemenea scumpã: 2 lei pentru 4 pagini care, la un loc, nu fac, în ceea ce priveºte dimensiunile, nici cît o

paginã dintr-o gazetã obiºnuitã. Dar Arghezi îºi frãgezea cititorii cu promisiunea "unui cartonaj special" gratuit (pentru pãstrarea în volum) la fiecare 100 de numere cumpãrate, pentru eventualii colecþionari ai penelor ºi peniþelor lui Coco. Încurajãri veneau ºi din partea redactorilor ocazionali ai Biletelor. În "Planeta zilei" din 6 februarie 1928, Felix Aderca face pentru cumpãrãtorul revistei urmãtorul exerciþiu de divinaþie: "Eºti un om deºtept: ai preferat gazeta lui Arghezi. Eºti un om practic: cu 2 lei ai cumpãrat un spirit care face 3. [...] Dacã n-ai fost încã ministru, înscrie-te în partidul care cade de la guvern: nu þi se va uita desinteresarea"... Seria din anii '30 scade ca înãlþime, dar creºte ca numãr de pagini ºi preþ: 5 lei. Jurnalul literar costã, în 1939, tot 5 lei. Cãlinescu adoptã tactica intimidãrii pentru a-i face pe abonaþi sã plãteascã. Publicã periodic liste nominale (obiºnuite în epocã): cine citeºte ºi cine nu citeºte. Mai corect, deºi mai puþin elegant, ar fi fost: cine plãteºte ºi cine nu plãteºte. Aflãm, de pildã, cã în mai 1939 citeau, în Bucureºti, "Camil Petrescu, directorul Teatrului Naþional" ºi Dna Jeana Mihãescu. Lista continua cu numeroºi profesori universitari din Iaºi (unde apãrea sãptãmînalul) ºi alþi abonaþi din Roman, Arad, Constanþa, Tg. Mureº, Giurgiu, Lãpuºna etc. Nu sînt menajate laudele pentru directorii de liceu care asigurã mai multe abonamente, în schimb sînt arãtaþi cu degetul cei care "au refuzat abonamentul", precum "directoarea Cãminului Fiicelor de ofiþeri Fundaþia Ferdinand, Iaºi". La sfîrºitul fiecãrui pomelnic este un ameninþãtor sau, dupã caz, promiþãtor, "lista urmeazã". Lunarele, majoritatea cu peste 50 de pagini, se pot cumpãra cu un preþ cuprins între 10 ºi 40 de lei. Viaþa Romîneascã ajunge chiar la 60 de lei, în anul 1928, cînd are însã în jur de 200 de pagini ºi scade la 10, mai tîrziu, cînd se subþiazã. Gândirea creºte cu 10 lei cam la fiecare cinci ani, ajungînd în anii '40 la 50 de lei exemplarul. Ce-i drept, condiþiile grafice sînt impecabile.Problema nr. 1 a revistelor interbelice e sã-i convingã pe abonaþi sã plãteascã, întrucît exista sistemul de a plãti ºi dupã ce primeºti atîtea numere cîte se îndurã redacþia sã-þi trimitã (de aici scena din Moromeþii, cu ziarul neplãtit care continuã imperturbabil sã soseascã). Problema nr. 2 e sã-i convingi pe distribuitori sã-ºi achite datoriile: "Sînt cîteva maºinãrii tipice - scrie Cãlinescu în Jurnalul literar - prin care un distribuitor de multe reviste cu vînzare mediocrã se poate îmbogãþi. Un distribuitor din Bucureºti a fãcut palat de pe urma naivilor universitari proprietari de reviste de specialitate, cãrora nu numai nu le plãtea, dar le cerea ºi bani spre a distribui." Cãlinescu îºi imagineazã cã atunci cînd statul o sã facã un "oficiu general de distribuþie" lucrurile vor intra în perfectã legalitate. Istoria i-a infirmat ipoteza.

Leul din vitrina anului 1928 aratã cam aºa: o pereche de mãnuºi peau de Suède (gris perle) 800 de lei. O cãmaºa de soie lavable 2 200 de lei. Metrul de crêpe de Chine 2 100 de lei, iar cel de voile Georgette 2 800, cu reducere în Lipscani, lîngã biserica Zlãtari. Ciorapii bourre de soie (bãrbãteºti) 725 de lei ºi 90 de bani perechea, iar o pãlãrie Borsalino autenticã 2 080 de lei. Pantofii Richelieu (Hermes-ul de odinioarã), 2 400 perechea, cu ºireturi cu tot (!). În timp ce la librãrii, în acelaºi an 1928, o carte de criticã se vinde cu maximum 100 de lei (Scriitori români ºi strãini de Ibrãileanu), un roman la modã (La Medeleni, vol. III) cu 130, iar un volum de poezii cu 60.Dintr-o notiþã publicatã la "revista revistelor strãine" din Viaþa Romîneascã afãm ºi echivalenþa leu-dolar la jumãtatea perioadei interbelice, în anul 1929, an în care poezia se vindea de zece ori mai ieftin decît perechea de ciorapi. Comentînd o ºtire din Mercure de France, cã Rudyard Kipling a primit "fantastica sumã de 25 000 de dolari" de la editorul american numai pentru dreptul de a publica o datã într-un magazin "bucata" Kim (probabil în foileton, cãci e un roman în toatã regula, ceea ce pare sã scape redactorului), ni se dã echivalentul acestei sume în lei: 4 250 000 de lei. Un calcul simplu aratã cã în decembrie 1929 un dolar era echivalent cu 170 de lei. Iar în 1938, venitul naþional era de 94 de dolari pe buzunar. Ceea ce e uimitor de bine în raport cu alþii: 246 în Franþa, 76 în Grecia, 81 în Bulgaria, 108 în Ungaria.

Bani la pungã ºi bani la ciorap

Un cãlãtor român întors dintr-o capitalã nordicã povesteºte cã ºi-a pierdut o "pungã" cu 100 000 de lei, dar a gãsit-o, cu toate bancnotele neatinse, dupã trei zile. Întîmplarea îl face sã conchidã cã oamenii locului sînt de o moralitate ireproºabilã. Concluzie falsã, spune autorul articolului apãrut în Bilete de papagal, în 1928: în realitate, toþi cãlãtorii au scotocit prin pungã, dar, cum nu au recunoscut "biletele Bãncii Naþionale din România", ºi-au închipuit cã e vorba "de reclame industriale sau de manifeste subversive". Dupã cum se vede, þinta povestirii este ironizarea leului românesc ºi a Bãncii Naþionale. Tot în Bilete de papagal, revistã al cãrei director e renumit ca "strîns la pungã", apare ºi o altã anecdotã pe teme financiare: "Inaugurîndu-se localul somptuos al unei mari Bãnci din Capitalã, Coco a surprins un preot binecuvîntînd ghiºeurile ca un bun al lui Dumnezeu ºi într-o predicã ocazionalã cîntînd acaftistul împrumutului cu dobîndã compusã, dupã cele mai secrete învãþãturi ale Mîntuitorului, care umbla desculþ ºi postea, hrãnindu-se cu spice culese din cîmp ºi frãmîntate în mînã, din simplã cochetãrie." Preotul cu sfeºtania purta numele cam demonic de "Pãrintele Chiricuþã", ca drãcuºorul dintr-o cunoscutã poveste de Creangã.

Maestru al pildei ºi al antifrazei, papagalul Coco, unul dintre cei mai vioi gazetari interbelici, þine o disertaþie pe tema legãturii dintre ochiul dracului ºi omul bisericii: "Preoþii ºi arhiereii, ºi cîteodatã unii ºi mai mari peste ei, ºi-au dat seama din vreme de importanþa banului în viaþa religioasã ºi s-au silit din rãsputeri sã-l strîngã cît mai de aproape ºi în cît mai mulþi ciorapi, pentru a-i þine la îndemîna Fiului lui Dumnezeu, cu prilejul Judecãþii de Apoi, cînd se va face o mare distribuþie de fonduri la sãraci. Mitropolitul Nifon, ctitorul unui seminar, utiliza, în loc de ciorapi ºi saci, o piele de bou, pe care, umplînd-o cu bani, a cusut-o la loc ºi, cînd a fost bine îndopat cu aur, boul stãtu în picioare." Promiþînd miniºtrilor hãlci din boii umpluþi cu bani sau convingîndu-i cu cîte un "e pentru bisericã", preoþii "adunã bancnote pentru viaþa de veci unde nu e nici plîngere ºi nici suspin". Bancnote pe care de altfel nu le dispreþuia nici ex-ierodiaconul Iosif, ºi pe bunã dreptate. Încã din 1924 scrisese (în Lumea. Bazar sãptãmînal) o pledoarie pentru finanþarea scriitorilor: "Sînt în România poate 200 de scriitori, din care, poate, 100 nu au nici un alt beneficiu decît veniturile iluzorii ale speranþei. Cred cã cel mai mult 100 de milioane de lei rezolvã problema scriitorilor definitiv, cu cele mai bune foloase pentru Stat ºi pentru culturã […] Se poate admite chiar cã Statul va pierde din fondurile lui speciale o parte: totul nu va putea sã fie pierdut. […] Beneficiul adevãrat ºi indiscutabil va fi al culturii româneºti. […] S-ar ivi poate obiecþia cã artistul trebuie neapãrat sã trãiascã în mizerie cumplitã ca sã dea operã bunã. Obiecþia aparþine unui romantism þigãnesc, de mult isprãvit: sã nu insistãm." Epilogul se cunoaºte: cãrþile fundamentale continuã sã se risipeascã "între chirie ºi tutun". În lei se poate socoti ºi gradul de civilizaþie al locuitorilor stabili sau ocazionali din Bucureºti. În parcuri ºi grãdini, din Ciºmigiu pînã în Grãdina Botanicã, la intrare, se aflã o tablã cu "Regulamentul casei grãdinilor". Regula este implicitã, iar neregula e explicatã direct în amenzi, limbajul cel mai uºor de înþeles din toate timpurile:

Amendã LEICÃLCATUL PE IARBÃ ............................................... 40DORMITUL PE BÃNCI ............................................... 40INTRODUCEREA CÎNILOR DESLEGAÞI .............. 40MERSUL PE BICICLETÃ ÎN GRÃDINÃ .................. 50ARUNCAREA HÎRTIILOR ªI A RESTURILOR ...... 40 PROVOCAREA DE SCANDAL ................................. 200DISTRUGEREA PLANTELOR ................................... 300RUPEREA FLORILOR ................................................. 100SCRISUL, CIOPLITUL BÃNCILOR .......................... 100

DISTRUSUL COMPLET DE ARBOR, ARBUST ...... 5 000LUAREA DE FOTOGRAFII DE PE PELUZE ........... 40AGLOMERAREA CÃRUCIOARELOR CU COPII .. 40CÎNTUL VOCAL, INSTRUMENTAL, DANSUL .... 40JOCUL DE TABLE, ÞINTAR, JOC DE NOROC ....... 40CERªITUL PRIN PARC ............................................... 40COMERÞUL AMBULANT ......................................... 60ÎMPÃRÞITUL AFIªELOR ........................................... 50

Pe bancnotele româneºti emise de Banca Naþionalã, scrie, cu litere mãrunte, deviza Casei Regale: Nihil sine Deo!, Nimic fãrã Dumnezeu! Nici mãcar banii.

AMOR

Brusc, interbelicii fac trupul vizibil: bãrbaþii au voie sã-ºi radã nu numai barba, dar ºi mustaþa - schimbare la faþã care rãstoarnã un canon estetic cu o rezistenþã de secole - iar femeile, în secolul trecut pedepsite ºi ridiculizate prin tãierea pãrului, se tund acum de bunãvoie, luîndu-se una dupã alta. O datã cu tãierea podoabei lor tradiþionale, idealizatã de romantici, ele taie legãturile sociale ºi literare cu vechiul: un alt personaj feminin va sta lîngã dezinvolþii bãrbaþi interbelici. În 1922, oricare soþ poate avea, precum cel urmuzian, o nevastã sau o amantã "tunsã ºi legitimã". Bãrbaþii ºi femeile fac sport împreunã, contemplîndu-ºi unii altora corpul ascuns atîta vreme de nenumãrate veºminte. Romanele se grãbesc sã semnaleze, pentru prima datã, încordarea muºchilor lui, cînd înoatã, sau bronzul, pe care corpul femeii iubite, iarna, îl mai pãstreazã din vara trecutã. Schiul, sport în care femeia, îmbrãcatã cochet, în pantaloni, poate deveni antrenoarea bãrbatului sau automobilismul, în care bãrbatul e stãpînul ºi îmblînzitorul maºinii, cum era odinioarã al calului, mersul pe bicicletã, privit aproape ca un exerciþiu de acrobaþie, îi obligã pe bãrbaþi ºi pe femei la o apropiere fizicã inimaginabilã înainte. În numai douã romane de Mihail Sebastian, de pildã, Femei ºi Accident, avem o tablã de materii absolut completã a apropierilor fizice de iarnã ºi de varã dintre femei ºi bãrbaþi, permise, dacã nu chiar pretinse de aerul timpului. Scenele de gen de la Camil Petrescu, Anton Holban, Cãlinescu (în Cartea Nunþii), Sebastian au, pentru cititorii interbelici, nu numai parfumul noutãþii, dar ºi pe cel al unei delicioase îndrãzneli. Un bãrbat la volanul unei maºini sau pilotînd un avion, o femeie în costum de sport sau aprinzîndu-ºi o þigarã, un trup lungit la soare, pe plajã sau ochii

frumoºi ascunºi îndãrãtul unor ochelari negri nu sînt, în epocã, secvenþe inocente, cum par cititorului de azi. Ele þin de noul elan vital al tinerilor interbelici. Scenele de amor au ºi ele alt curaj ºi alt limbaj. La afirmarea noului cod amoros a contribuit un eveniment literar decisiv. Astãzi uitat, a preocupat, la începutul deceniului al patrulea, multe spirite ºi ecoul lui a vibrat îndelung în publicul iubitor de cãrþi.

Amantul salvat

În seara zilei de 12 decembrie 1932, sala cinematografului Roxy de pe strada Lipscani, plinã pînã la refuz, gãzduieºte un proces literar. Se judecã romanul lui D.H. Lawrence, Amantul Doamnei Chatterley. Juriul, prezidat de filozoful Ion Petrovici, fost Ministru al Instrucþiei ºi profesor universitar, este compus din Liviu Rebreanu, Felix Aderca ºi Camil Petrescu. Membrii juriului ºi alþi cîþiva vorbitori încearcã nu atît sã dea un verdict, cît sã transforme un scandal de receptare într-o discuþie literarã civilizatã. Se þin discursuri, se pun întrebãri din salã, se aplaudã la scenã deschisã. Norocosul ºi mult-încercatul editor al romanului profitã de împrejurare ºi-ºi sporeºte cîºtigul, publicînd imediat într-o broºurã, dupã note stenografiate, dezbaterile procesului.Se ºtie cã succesul uriaº al cãrþii a fost unul de scandal. Un lucrãtor al poliþiei a fost pus sã confiºte din librãrie toate exemplarele din traducerea româneascã a acestui roman, socotit pornografic sau "lubric" de majoritatea cititorilor anilor '30. Nu scenele erotice în sine ºocheazã cel mai mult, ci vocabularul direct, lipsit de obiºnuitele volute pudice. Ar mai fi poate de adãugat cã în 1932 existã în librãrii traducerea francezã a aceluiaºi roman ºi cã, tot atunci, apare, fãrã vîlvã, primul volum din Decameronul lui Boccaccio, în traducerea lui Alexandru Marcu. Revistele literare fac reclamã, în preajma Crãciunului 1932, celei de-a doua ediþii din Amantul Doamnei Chatterley, anunþînd cu litere de-o ºchioapã victoria literaturii asupra poliþiei ºi asupra comitetelor de apãrare a moralei publice: "O confiscare temporarã ºi o intenþie a forurilor superioare ºcolare de a opri vînzarea ei n-au reuºit sã doboare cartea lui D.H. Lawrence", scriu gazetarii. Anul 1933 începe cu acest triumf. La 1 ianuarie, Universul, care, alãturi de Dimineaþa, e, pentru bucureºteni, cel mai citit cotidian, publicã un anunþ publicitar mai puþin obiºnuit: "În ciuda tuturor gazetelor pudice, care publicã zilnic violuri ºi crime sadice ºi care au refuzat sã publice reclame ºi recenzii asupra romanului lui D.H. Lawrence, Amantul Doamnei Chatterley, aceastã carte a apãrut în ediþia a II-a ºi se gãseºte de vînzare la toate librãriile."

Cu mult tact, cu douã-trei concesii fãcute publicului conservator, Ion Petrovici justificã lingvistic, filozofic ºi estetic romanul pus în cauzã la procesul din sala Roxy. Termenilor "brutali" li se cautã o cauzã în evoluþia istoricã a lexicului literaturii care "tinde sã se îmbogãþeascã necontenit cu expresiuni tari, cu expresiuni plastice, cu cuvinte care sã aibã mai multã putere decît au cuvintele rafinate ºi prea elegante". Filozoful propune ascultãtorilor o comparaþie între vocabularul ziarelor cu douã decenii înainte ºi cel din 1932, acesta din urmã mult îmbogãþit. Ion Petrovici întinde însã o mînã ºi cãtre conservatori: "Dar nu cumva autorul nostru a lãrgit prea mult vocabularul? Da. Cred cã sînt cuvinte care puteau fi complet lãsate la o parte, fãrã sã pericliteze relieful pasagiului respectiv." Toatã lumea ºtia, desigur, care este "pasagiul" în discuþie. Cel care exemplificã, spre deliciul publicului, cuvinte prohibite în diferite secole este Felix Aderca: în saloanele preþioaselor ridicole cuvinte ca faþã sau oglindã erau resimþite ca vulgare, mult timp cuvîntul batistã a fost prea puþin admis în literaturã, iar brînzã supãrã încã ºi în 1932 multe urechi. Cuvintele par triviale, spune Felix Aderca, nu datoritã sensului lor, ci datoritã conþinutului emoþional pe care îl adaugã cititorul. ªi pentru a da o loviturã tuturor celor care resping în România romanul lui Lawrence (ars în Anglia, confiscat în America), îi grupeazã pe pudibonzi în trei categorii. Prima este cea de tip "general în retragere cu aspiraþii literare", a doua este categoria cuconiþelor care, în public, strîmbã din nas la scenele prea "elementare" ale romanului, regretînd în tainã cã, într-un roman de peste 400 de pagini, nu sînt mai mult de opt, iar cea de-a treia este categoria pãrinþilor sau a profesorilor îngrijoraþi pentru inocenþa copiilor, neºtiind însã cã aceºtia au citit romanul înaintea lor. Aflat în salã, Jean Bart, care se pregãteºte sã publice Europolis, pune vorbitorului douã întrebãri care-l situeazã de partea conservatorilor. Romanul sãu nu are asemenea scene.

Amorul încurcã naratorul

Scandalul Amantului... îi prinde pe romancieri la masa de scris ºi-i grupeazã în tabere, cum s-a întîmplat ºi cu publicul din sala Roxy ºi cu cititorii din Bucureºtiul anului 1932. Puþini rãmîn indiferenþi, cîþiva apãrã modul tradiþional de a scrie, ºi o fac bine, dar celor mai mulþi Lawrence le dã curaj ºi idei. Succesul de librãrie este inegalabil: în timp ce Ion (1920) al lui Rebreanu avusese trei ediþii în trei ani, iar din Venea o moarã pe Siret (1925), socotit best-seller, se vînduserã 4 000 de exemplare într-o lunã, din romanul lui Lawrence s-au vîndut, spune presa, 5 000 de exemplare în douã zile. Este probabil o exagerare, întrucît dupã douã luni, gazetele anunþã o

vînzare de 10 000 de exemplare, ceea ce înseamnã oricum "cel mai mare succes de librãrie" de pe piaþa româneascã. O asemenea recunoaºtere categoricã din partea cititorilor nu trece fãrã urme în lumea scriitoriceascã. De altfel, contribuþia prozatorilor la afirmarea romanului românesc în 1932 nu fusese faimoasã: romanul de debut al lui Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un carnet gãsit, Horoscopul lui I. Peltz, Papucii lui Mahmud de Galaction, Omul de dupã uºã de Ion Cãlugãru, Nopþi la Ada Kaleh de Romulus Dianu. Rãscoala lui Rebreanu apare abia în decembrie, la puþin timp dupã procesul Amantului, ºi e socotit a deschide anul literar 1933. Dupã cum se ºtie, are cîteva scene erotice "tari", dintre cele citite de adolescenþi înainte de a prinde pãrinþii de veste.An de graþie amoroasã pentru personajele cãrþilor, 1933 rãmîne cu siguranþã ºi anul cel mai important al romanului interbelic. Important ca impact la public, ca noutate, ca varietate, ca ingeniozitate ºi curaj creator. Entuziasmul narativ e fãrã precedent, iar soluþiile propuse se armonizeazã cu cele din romanul european al vremii. Chiar lãsînd deoparte Rãscoala lui Rebreanu ºi Drumul ascuns al Hortensiei Papadat-Bengescu, inclusã în bilanþurile vremii la anul 1932, deºi dicþionarele o menþioneazã la 1933, rãmîn: Patul lui Procust de Camil Petrescu, Femei de Mihail Sebastian, ambele apãrute la editura "Naþionala-S. Ciornei", în februarie, Cartea nunþii de George Cãlinescu publicatã de tînãra editurã "Adevãrul" o lunã mai tîrziu, Maitreyi de Mircea Eliade, Rusoaica de Gib I. Mihãescu, Adela de Garabet Ibrãileanu, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu - pentru a nu le menþiona decît pe cele de mare succes. Mai toate au fost comentate ºi uneori viu disputate în revistele literare interbelice, au avut la scurt timp o nouã ediþie (la Camil Petrescu revãzutã ºi completatã). Gib Mihãescu, cel mai aproape, probabil, de Lawrence în scenele erotice, va publica ºase ediþii pînã în 1935. Concurînd cu alþi 50 de autori, Mircea Eliade obþine premiul Techirghiol-Eforie, în valoare de 25 000 de lei, finanþat de bancherul Aristide Blank ºi îºi editeazã astfel romanul despre amorul cu o femeie exoticã. Pînã ºi Femei de Mihail Sebastian, azi rãmas în umbrã, a avut ediþia a doua. Cum se poate povesti în scris o scenã de dragoste fãrã a fi scandalos, ca Lawrence, dar nici pudibond, ca acele prudes pe care le ironiza Kogãlniceanu cu aproape un secol mai devreme? Care e timbrul cel mai potrivit al naratorului? Care sînt strategiile lui cele mai eficiente? Pînã unde se poate inova în scenele de gen? Toate aceste întrebãri sînt implicite în romanele anului 1933, care conþin, fãrã excepþie, cîte o poveste de dragoste, iar în cronici, sînt, adesea, explicite. Scriitorul devine conºtient cã scena "alcovului" este o probã, cã aici orice notã falsã este stridentã ºi stricã

romanul, precum ºi cã, dacã el trece încercarea aceasta literarã cu bine, restul pare o simplã joacã. Un lucru e cert. Indiferent dacã romanele lor se situeazã în zona tradiþiei sau în cea a inovaþiei, romancierii anului 1933 depãºesc marile tabuuri narative din zona sexualitãþii. Iar domnul narator se face remarcat mai mult ca oricînd. El se reduce la o voce sau se transformã într-un personaj. Cedeazã firele povestirii ºi-ºi împarte rolul cu alte voci-personaje (inclusiv feminine) sau îºi stãpîneºte, posesiv ºi orgolios, naraþiunea, de la primul pînã la ultimul cuvînt. Învaþã sã spunã eu, dupã ce mai toþi strãmoºii sãi vorbiserã la persoana a III-a, ºi descoperã o voluptate în asta. Metafora, aluzia, ocolul, sinecdoca sãrutului pentru noaptea de dragoste, lumina de lunã, abstracþiunile teoretice sînt înlocuite, în romanele româneºti ale anului de explozie narativã 1933, prin cuvinte simple, directe, prin descrieri fizice la lumina veiozei. Curajul nu este numai estetic, ci ºi extraliterar: receptarea implicã încã riscuri. Te poþi trezi oricînd socotit imoral ºi acuzat de cãtre Ministerul Instrucþiunii, mai ales dacã predai ore de românã, dat în judecatã la plîngerea Academiei Române sau strivit de indignãrile oamenilor cumsecade, care n-au mai citit o carte de la terminarea liceului. Dar între naratorii din romanele anului 1933 existã diferenþe notabile, iar reuºitele ºi eºecurile sînt deopotrivã de surprinzãtoare.Naratorii preferaþi ºi privilegiaþi ai lui Camil Petrescu i-au învãþat pe Bergson ºi Husserl cu o anume temeinicie ºi l-au citit pe Proust cu ochiul specialistului, ceea ce e bizar pentru rolul în care sînt distribuiþi, ca personaje: Fred, pilot ºi diplomat, Doamna T., cultivatã, ce-i drept, dar fãrã exces de bibliografie, cu grijile ei financiare de femeie independentã, cum este. Tocmai Ladima, care, poet ermetic ºi gazetar, ar trebui sã scrie extraordinar la persoana I, este, în scrisorile cãtre Emilia, de un sentimentalism de frizer. Dacã, în Patul lui Procust, existã totuºi cele mai amãnunþite ºi mai crude descrieri ale corpului gol al femeii, naratorul pare sã rãmînã îndrãgostit de filozofie mai mult decît de femeie. La Mihail Sebastian, în Femei, nepotrivirea dintre narator ºi personaj este de altã naturã. ªtefan Valeriu, din prima secvenþã a cãrþii, prezentat ca un Don Juan, îºi relateazã victoriile amoroase. El îºi exerseazã tacticile de cucerire, cunoaºte "de mult" puterea unor "impertinenþe politicoase" ºi toate femeile dintr-o pensiune de munte, de la o fecioarã lipsitã de prejudecãþi pînã la o destul de bãtrînã doamnã, de la blonde europene la arabe ciocolatii, i se oferã fãrã ezitare acestui jeune homme. Dar scenele amoroase povestite sînt aproape pudice, cu delicata stilisticã tradiþionalã. Atît doamna, cît ºi tînãra fatã "se pierd" în braþele cuceritorului, fie "cu strigãte mici, zburlite" fie cu un þipãt "curat" care se duce "pe fereastra deschisã spre pãdure, [...] ca sã deºtepte o veveriþã sau ca sã se întîlneascã în aer cu þipãtul de departe al

unei pisici sãlbatice, la fel de liber", pulpele fetei "se deschid ca douã aripi, docile" etc. Un Don Juan autentic, cum este, de pildã, cel creat cu mult înainte de Barbey d'Aurevilly, are alt tip de poveºti ºi se laudã altfel. În Cea mai frumoasã dragoste a lui Don Juan acesta le povesteºte fostelor lui iubite scena de dragoste care l-a tulburat pe el, tulburãtorul, cel mai mult: aºezîndu-se în fotoliul din care el tocmai se ridicase, o fecioarã îndrãgostitã simte un foc în pîntece ºi îi mãrturiseºte apoi duhovnicului, plinã de remuºcare, cã a rãmas însãrcinatã. Iar acest Don Juan ºtie sã-ºi convingã ºi cu vorbele ascultãtoarele pe care le convinsese ºi în alt mod cã "în dragoste totu-i adevãrat ºi totu-i minciunã". În cazul personajului din romanul lui Mihail Sebastian ar exista o circumstanþã atenuantã, care împacã totuºi naratorul cu personajul: tinereþea. La altã vîrstã, aceleaºi experienþe ar suna, poate, mai convingãtor. Este ciudat cum tocmai într-un roman a cãrui valoare a fost mai degrabã pusã la îndoialã de criticã, Rusoaica lui Gib I. Mihãescu, apare o perfectã concordanþã între narator - se povesteºte la persoana I - ºi personaj. Poate cã de aici vine forþa romanului, singura calitate pe care criticii n-au contestat-o. Locotenentul Ragaiac, cititor pasionat ºi fire visãtoare, are în povestirile lui un amestec de impudoare, chiar brutalitate cazonã ºi de romantism livresc extrem de credibile. Vocabularul ºi retorica sa sînt tipice pentru bovaricul care-l citeazã pe Horaþiu, flatîndu-se: Odi profanum vulgus et arceo..., dar care face parte din mulþimea de care se disociazã. El foloseºte metafore ºi comparaþii nesofisticate: "... cei doi ochi de pãcurã ardeau ca douã candele, oriunde-mi întorceam privirile ºi din întunericul cãmãruþei de scînduri ºuiera un rîs ademenitor". Stil autentic, necalofil. Izbînda acestei autenticitãþi iese ºi mai bine în evidenþã dacã o comparãm cu prima frazã din romanul "anticalofilului" Camil Petrescu: "Mustrãrile dumitale sînt fãrã utilitate, ca mînia cuiva care bate la uºa vecinã închisã, în loc de aceea pe care o cautã..." Nu se poate imagina o comparaþie mai cãutatã, mai "frumoasã". Scenele de amor din Rusoaica - unul dintre motivele pentru care cenzura comunistã a interzis cartea, celãlalt fiind cel politic - sînt povestite adesea cu un vocabular de roman foileton ºi cu o suficienþã lãudãroasã a bãrbatului, dar ele nu pierd nimic din cauza aceasta: exact aºa le-ar fi povestit un ofiþer pasionat de literatura secolului al XIX-lea. Gib Mihãescu nu e deloc rãsfãþat de prozatorii-cronicari de la interbelica Românie literarã, aceiaºi care lãudau autenticitatea romanelor lui Camil Petrescu sau Mihail Sebastian. Cu toate acestea, el exemplificã, fãrã sã vrea, teoriile lor ºi, dacã l-ar fi citit cu un pic de prietenie, cum se citeau între ei, ar fi avut mari surprize.

Motive de supãrare

Nici G. Cãlinescu nu primeºte, pentru Cartea nunþii, aprecierea României literare din 1933. Cronicarul lui va fi Sebastian, iar rezervele principale sînt cele legate de scena nopþii de dragoste dintre Jim ºi Vera, noaptea nunþii, pe care de altfel aceeaºi revistã o publicase cu surle ºi trîmbiþe pe prima paginã, cu un titlu pe mãsura subiectului: În patul meu, noaptea, am cãutat pre cel ce iubeºte sufletul meu… Cruzimea lui Sebastian este excesivã, îi dã autorului sfaturi de tipul: "Dacã va continua sã scrie romane, d-sa va trebui sã renunþe la asemenea procedee facile ºi arbitrare" ºi criticã dur tocmai miezul cãrþii: "Capitolul conjugal Vera-Jim, scris cu atît de certe ºi inutile reminiscenþe din Lavrence (sic), este artificial: nu-mi aduc aminte sã fi citit vreodatã pagini erotice, atît de lipsite de sensibilitate. E ceva inexplicabil inert în nopþile "pãtimaºe" ale tinerilor soþi. Lipseºte accentul de pasiune capabil sã dea viaþã acestor incursiuni în alcov ºi sã le legitimeze. Dacã cumva, dupã cum indicã titlul, d. Cãlinescu a þinut sã facã, din cartea sa, un imn epic al iubirii sexuale, atunci mobilul principal al romanului a rãmas nerealizat." În articolul alãturat, lipit parcã de acesta, Petru Manoliu îl elogia pe Mircea Eliade care îi tulburase pe cititorii avizaþi cu Maitreyi. Nici cã se putea mai rãu: un eºec lîngã o reuºitã pare, pentru învins, un eºec dublu. De fapt, ceea ce-l deranjeazã probabil pe Sebastian este formula narativã vãdit diferitã de cea pe care o impun Camil Petrescu & Co. ºi asta la un coleg de generaþie, la un tînãr (Cãlinescu avea 34 de ani la apariþia romanului). Naratorul lui Cãlinescu este, în Cartea nunþii, tradiþional, refuzã dominaþia psihologismului ºi a introspecþiei, nu e însã cu nimic mai puþin îndrãzneþ în relatarea scenelor de amor decît restul romancierilor anului. Eroii lui sînt clasici, în sensul pe care el însuºi îl dã cuvîntului, adicã tineri, frumoºi ºi sãnãtoºi. O notã de umor, cînd Jim ºi Vera îºi contemplã, pe rînd, trupurile despuiate, dozeazã sentimentul, iar ceea ce reuºeºte naratorul cãlinescian este sã povesteascã firesc ºi în mod voit fãrã emoþie, fãrã exces de sentiment. Are, în compensaþie, optimismul ºi bucuria povestirii. Criticul Mihail Sebastian lovise fãrã milã în romancierul G. Cãlinescu, consolîndu-l cu reuºita unor "personagii de plan secund" ºi a unor serioase resurse care îndreptãþesc aºteptarea. Nici criticul Cãlinescu nu va fi mai milos cu prozatorul Sebastian ºi nici cu cronicarul literar care-i desfiinþase scena alcovului. Sebastian ºi Cãlinescu sînt ºi romancieri, ºi "mînuitori de floretã criticã", aºadar fac joc dublu.Despre cronicarul Sebastian, Cãlinescu scrie în Istoria... sa exact trei rînduri: "Mihail Sebastian a fãcut ºi cronici literare. Estetica sa nu e decît aceea tipicã la criticii evrei, ºi anume: iubirea. Criticul este sau prea generic amical, sau incredul ºi ceremonios." Cartesianismul prozatorului este

identificat de critic "mai ales în cîmpul senzaþiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactitãþi de geometru". În scurtul capitol care îi e dedicat se mai constatã cã "talentul artistic pare a lipsi", cã autorul e încã "prea tînãr spre a i se determina personalitatea", cã în Femei se simte "lipsa imaginaþiei" (se subînþelege: erotice), cã Oraºul cu salcîmi e o carte "aridã", iar Accidentul "pare a infirma vocaþia de romancier" a autorului. Analiza celor douã cãrþi "tari" ale lui Sebastian, De 2000 de ani… ºi Cum am devenit huligan, deºi mai amãnunþitã, se terminã cu apãrarea lui... Nae Ionescu. Iatã cum încurcã amorul judecata criticã. O parte bunã existã totuºi: viaþa literarã a anilor '30 e mai animatã ºi mai lipsitã de complexe ca oricînd, iar povestea de dragoste a doamnei Chatterley, ºtiutã de toatã lumea, nu a rãmas fãrã urmãri.

Povestea de dragoste a Doamnei Chatterley, ºtiutã de toatã lumea, nu a rãmas fãrã urmãri: femeile ºi revistele vorbesc deschis despre amorurile interzise, iar bãrbaþii nu-ºi mai ascund iubitele, se plimbã cu ele la braþ, în vãzul lumii. Unele doamne emancipate au gata pregãtitã ºi o micã geantã "de voiaj" cu tot ce le trebuie pentru ca lucrul acela, care se petrece "en ville" ºi pe care bãrbaþii nu se sfiesc sã-l numeascã în francezã, sã confirme cã viaþa e roz. De altfel, tabuurile care þin de plãcerile ºi de neplãcerile amorului fizic au fost spulberate nu numai literar, ci ºi medical. Farmaciile pun pe ziduri ºi în ziare anunþuri mari cu tot ce se poate evita, dacã ºtii ce sã cumperi de la domnii farmaciºti ºi tot ce se poate preveni sau vindeca. Bolile pe care tot frumoasa zeiþã a dragostei, Venera, le aduce sînt acum, graþie noilor medicamente, între care celebrul Salvarsan, vindecabile. Pot fi chiar ocolite: "Nu vã acoperiþi ochii în faþa unei probleme aºa de importante", spune reclama pe care e desenat un farmacist cu ochelari ºi o doamnã legatã la ochi, "SEMORI posedã o putere bactericidã, omorînd gonococii într-un minut, SEMORI la farmacii ºi droguerii"; "Sergent higienic omoarã microbii infecþioºi înainte de a pãtrunde în corp. 15 lei cutia, la Farmacii ºi Droguerii". Despre antibiotice, specialiºtii încep sã vorbeascã încã din 1929, dar va mai trece mult pînã la punerea în comerþ a penicilinei, astfel cã tuberculoza face încã ravagii ºi continuã sã fie sursã de inspiraþie pentru poeþi. Tinerii au grijã sã-ºi consemneze în scris data primei experienþe amoroase, care se petrece pe la 20 de ani: "10 iunie 1929, luni. Pentru prima oarã am avut o femeie! Ce zguduire psihologicã dintr-un simplu fapt. O nouã experienþã. Dar mie îmi lipseºte femeia iubitã ºi care sã mã iubeascã." Bucureºtiul e plin de "procuriºtii lui Cupidon", curierii care stau la orice colþ de stradã ºi se recunosc dupã ºapca lor roºie. Aparþin unor agenþii

specializate, sînt mesageri de încredere ºi aleargã cu scrisorile urgente prin tot cartierul. ªi nimic nu e mai urgent ca dragostea. Poartã zeci de vorbe, dar sînt muþi ºi neºtiutori ca o cutie poºtalã. Soneria este, în interbelic, un semn bun: scrisoarea aºteptatã, pãlãria de la modistã sau bobocii proaspeþi în care se ascunde o elegantã carte de vizitã. Dacã e nevoie, curierul aºteaptã rãspunsul, dacã nu, se mulþumeºte cu cei cîþiva lei trecuþi cu iuþealã din palmã în buzunar. Iar þigãnuºii care strigã-n gura mare "spiicialã, spiicialã" (ceea ce în limbajul curent al bucureºteanului cititor de gazete se traduce prin "ediþie specialã") le vînd îndrãgostiþilor statistici glumeþe despre starea amorezaþilor din lume, dupã sex ºi caracter. Deºi fanteziste, aceste date spun multe despre grijile inimii care s-au substituit la iuþealã grijilor rãzboiului. În 1928, într-unul din statele marcate cu steluþe anonime pe petecul de cer bleumarin din steagul american, iubesc, pasãmite, 635 204 femei ºi 789 531 bãrbaþi. Dintre aceºtia, din interes pur, iubesc 250 000 de femei ºi 125 076 de bãrbaþi. Din curiozitate, 100 000 de femei ºi numai 50 000 de bãrbaþi. Statistica bifeazã, pe rînd, amorul din imitaþie, pe cel din dorinþa de a fi modern, din dorinþa de a avea un partener de tenis sau un partener la traversarea Canalului Mînecii (sport la modã, la fel ca tenisul), din dorinþa de a se mîndri cu o nouã cucerire sau din dorinþa "de a avea griji ºi suferinþi inutile". Bãrbaþii mai iubesc ºi "din dorinþa de a purta… ºtiþi ce", un ºtiþi ce enigmatic azi, care în limbajul timpului se traduce uºor, prin "coarne". Din iubire adevãratã iubesc, din lotul ales, 7 200 de bãrbaþi majori ºi 0 femei majore. Comentariul "traducãtorului", Paul B. Marian: "Cititorul înþelege cum s-ar fi prezentat statistica de mai sus dacã în locul Dlui Mack Clarck Senett" aceastã cercetare "ar fi fost fãcutã de Dna Clarck Senett". Statisticile serioase spun cã Bucureºtiul are, la 29 decembrie 1930, 60 440 de clãdiri, 142 606 gospodãrii, adicã menaje, 17 166 de întreprinderi, iar populaþia statornicã este de 564 575 de locuitori. Statisticile serioase nu spun ºi cîþi dintre aceºti abstracþi locuitori ai capitalei sînt îndrãgostiþi.În schimb, din gazete se poate afla cã un cuplu de îndrãgostiþi se sãrutã la fiecare 4 minute, cã femeia întreabã, în medie la 10 minute, "Mã iubeºti?" ºi are trei-cinci crize de gelozie pe sãptãmînã, iar bãrbatul douã-trei crize de nervi, pe acelaºi interval de timp. Pretextele lipsei de la întîlnire sau de acasã sînt: la bãrbat "un prieten care l-a reþinut", la femeie "un dentist sau o croitoreasã". Pe seama americanilor, ironizaþi de gazetarii interbelici în legãturã cu tot ce þine de cercetarea ºtiinþificã a sufletului, este pusã ºi inventarea unui aparat special care calculeazã bãtãile inimii, pentru a cuantifica pasiunea. Experimentul aratã aºa: "O blondã ºi o brunã, prevãzute cu un aparat special, sunt aºezate în faþa unui ecran. Ruleazã un film sentimental. Impasibilã, blonda priveºte filmul, pe cînd bruna, cu nãrile

tremurînd, cu obrajii ºi ochii înfierbîntaþi, nu are astîmpãr." Dupã cîþiva ani doctorul american îºi face publice concluziile: "blondele sînt reci ºi brunele calde". Felul cum se schimbã ierarhia podoabei capilare feminine dupã aceastã concluzie ºtiinþific probatã este detaliat de Alex. Bilciurescu, autorul comentariului, într-o adevãratã utopie neagrã sau mai precis brunã. Între timp ºi în replicã, bucureºteanul fredoneazã prin localuri: "blonde sau brune, îmi e totuna…", amorezîndu-se democratic, fãrã griji statistice sau clasificãri dihotomice ºi fumînd, cu sete, tutun blond ºi brun. Revistele ilustrate frunzãrite de femei publicã portative cu note ale tangourilor din filmele cele mai iubite de public ºi traduc, pe cît posibil, cuvintele: "Adoratã Miss / Fãptura-þi dulce, rãpitoare, / Aprinde-ncetiºor / Al dragostei fior." Viaþa amoroasã a vedetelor de la Hollywood e urmãritã cu sufletul la gurã de la Bucureºti, iar chipurile lor surîzãtoare sînt publicate în alb-negru, în fotografii fãcute la studiourile M.G.M. În aceleaºi reviste se pot citi aforisme îndrãzneþe de tipul: "Femeile îºi gãsesc rar în bãrbatul lor idealul; dar întotdeauna idealul lor e bãrbatul". Mici povestioare din magazinele ilustrate aratã cã tinerii bucureºteni s-au emancipat ºi sînt conºtienþi de asta. Pe douã coloane, Magazinul lui Adrian Maniu, citit mai ales de doamne, publicã o comparaþie între douã lumi: momentul 1900 ºi momentul 1930. Fireºte cã inima face jocurile în ambele poveºti. Importante sînt, ca întotdeauna în amor, detaliile.1900: O birjã opreºte în faþa unui magazin de stofe de pe Lipscani. Cu miºcãri mãsurate ºi graþioase, din birjã coboarã o doamnã, strînsã în corset. Din rochia care începe la gît ºi se terminã la cãlcîie se poate vedea doar vîrful pantofului, "un centimetru pãtrat de lac negru". Doamna intrã în magazin sã cumpere ºase metri de catifea pentru o rochie. Vînzãtorul o primeºte ca pe o veche cunoºtinþã ºi-i oferã cele mai bune mãrfuri. La ieºire, doamna se întîlneºte cu colegul soþului ei. Domnul e în redingotã ºi cu un cilindru "cu reflexe de placã de gramofon", pe care îl scoate ca s-o salute pe doamnã. Apoi se întreþine cu ea timp de 30 de minute "într-o atitudine de mare deferenþã". Acasã, doamna gãseºte o scrisoare de opt pagini de la amant, care-i propune o întîlnire. Îi rãspunde ºi ea pe opt pagini cã acceptã. Seara, domnul ºi stãpînul casei aflã întîmplãtor cã soþia lui are un amant, dar e prea bine crescut ca sã provoace o scenã. Ridicã "înþelepþeºte" din umeri ºi se gîndeºte la amanta lui. Dupã 30 de ani: o doamnã cu þigareta în gurã, în micul ei automobil "de 5 H.P." (horse-power), în care a fãcut un tur la ªosea, se duce la magazin, de unde cumpãrã, certîndu-se cu vînzãtorul, 80 de centimetri de "ºtofã" pentru o rochiþã. Se întîlneºte cu colegul soþului ei la un viraj, unde automobilele stopeazã "din cauza sensului unic". Acesta, cu capul gol ºi gulerul rãsfrînt, îi

strigã Hallo! ºi-i face o bezea. Acasã doamna gãseºte un bileþel "tapat" la maºinã de la amant: "Vino la 5. Te iubesc." Pune mîna pe telefon, se ceartã zece minute cu duduia de la centralã ºi-i spune apoi amantului cã acceptã. Seara, aflînd cã soþul ei are o amantã, îl împuºcã.Chiar dacã doamna din secvenþa a doua ar putea sã fie fiica celei de la 1900, lumile lor sînt fãrã continuitate. Între ele nu se aflã numai cîteva decenii, ci ºi un mare rãzboi, iar dupã acesta nimic nu mai poate fi ca înainte. Se scurteazã deopotrivã timpul, rochiile, scrisorile ºi viaþa. Crimele din amor nu sînt rare în Bucureºti ºi cotidienele publicã diverse "drame amoroase" sau "oribile tragedii", înjunghieri, împuºcãri, sinucideri, precum ºi anunþurile publicitare care, sub paravanul transparent al ofertei de serviciu, ascund propuneri mai puþin inocente. Se cautã mai ales "domniºoare" sau "foarte tinere doamne". Astfel, de pildã, "fiind singur", un domn care promite sau cere (nu se înþelege prea bine din stilul telegrafic al anunþului) "discreþie absolutã" cautã doamnã sau domniºoarã "absolut tînãrã" ºi de "condiþie". Cãutãtorul de absolut nu are nevoie de altceva decît de "menaj uºor", partea grea nefiind precizatã în textul din Universul. Dar cele mai multe poveºti de amor de dupã marele rãzboi sînt, în Bucureºti, mult mai paºnice, iar eleganþa ºi bunele maniere nu lipsesc, deºi, fireºte, nu mai seamãnã cu cele de la 1900.Muzica ºi dansul sînt recunoscute, în epocã, ca adevãrate elixire ale dragostei. Totul poate sã înceapã la restaurantul Flora, la ªosea, în anul 1927. Perechea se aflã în grãdinã ºi danseazã pe ritmul unui tango, între alte patruzeci ºi cinci de perechi, cel puþin. Ea are vreo 19 ani, e îmbrãcatã într-o rochiþã albã, simplã, de varã, cu mici carouri albastre. Doar mînecile scurte, bufante, cordonul prins la spate într-o fundã elegantã ºi brãþara de la încheieturã aratã cã fata a zãbovit destul în faþa oglinzii, înainte de a veni la rendez-vous. Are pantofi cu toc destul de înalt, ca toate femeile care danseazã, de altfel. Poºeta îngustã ºi bereta le-a lãsat la masã. El e cu un cap mai înalt decît ea ºi cu vreo opt ani mai bãtrîn, are pãrul lins, dat pe spate (îl þine noaptea sub plasã) ºi e îmbrãcat corect, în costum, cu cravatã. Deºi e varã, nu e nimeni la Flora care sã nu aibã haina încheiatã la toþi nasturii. Doar pãlãriile au fost abandonate pe mese, ca sã nu zboare în timpul dansului. Bãrbatul o þine destul de strîns înlãnþuitã, cu mîna dreaptã sub omoplat, iar stînga e ridicatã împreunã cu a ei. Ea nu-ºi permite, cu stînga, altã atingere decît a braþului, mai sus de cot, spre umãr. Nu-l priveºte în faþã, privirea îi alunecã lateral, spre mese. O fetiþã de vreo cinci-ºase ani þopãie lîngã scaunele goale, de una singurã. Totul poate începe aºadar cu un tango, într-o grãdinã de varã, la Flora. Apoi dragostea merge pe rimele cîntecelor - cine stã sã observe cã sînt siropoase ºi banale? - din localurile în care îºi dau întîlnire. Dupã douã-trei

întîlniri pot deja sã rimeze, în ecou reciproc, dumneata cu dumneata, iar dupã cinci, au trecut la tu, care rimeazã atît de des cu rendez-vous. De la a ºasea întîlnire rimeazã ºoapte cu noapte, apoi, imediat, o noapte cu lunã cheamã cu necesitate iubirea nebunã. Dupã ceva mai mult de zece sãptãmîni urmeazã încercarea, în care el se simte singur ºi îºi spune cã, de fapt, iubire nebunã rimeazã mai bine cu minciunã, iar ea se crede înºelatã ºi simte nevoia sã rimeze chinul ei amarnic cu zadarnic. Apoi în povestea lor rimele se precipitã: întîlnesc rimeazã din nou cu iubesc, iubesc cu mãrturisesc ºi gura ei dulce n-are rimã ºi nici pereche pe lume. În fine, pentru cã iubirea lor e fericitã, au rimat ºi ei nuntã ca-n poveºti cu Bucureºti, deºi ar fi fost atît de uºor sã-ºi strice rimele vieþii, ca atîtea alte perechi din grãdina restaurantului Flora.Existã ºi o parte umbritã a dragostei libere, a "pãcatului gingaº" din Bucureºtiul primului deceniu de dupã marele rãzboi ºi de care nimeni nu face caz în statistici, nici în joacã, nici serios, nici în cotidiene, nici în magazine ilustrate. În 1928, la leagãnul de copii gãsiþi se aflã 21 de bãieþi. Sînt înfãºaþi în scutece ca niºte sãrmãluþe-n foi de viþã. Unul urlã-n gura mare, i se vede gingia roz, fãrã nici un dinte ºi ºi-a trezit din somn vecinul care începe, ca la comandã, sã rãcneascã ºi el. Altul încearcã sã sugã un capãt de scutec de la vecin, de care ºi-a lipit gura ca un o de tipar, ceilalþi dorm, cu ochii lipiþi. Ce s-a întîmplat mai departe cu toate aceste personaje, cu cele mari, care au dansat în grãdina restaurantului Flora ºi cu cele mici, care au plîns la leagãnul de copii, nu ºtie nimeni. Sigur este doar cã au existat în Bucureºtiul anilor '20. Preocupaþi numai de clipã, îndrãgostiþii îºi pun însã cu totul alte întrebãri vitale.

Preocupaþi numai de clipã, îndrãgostiþii îºi pun întrebãri vitale de genul: cînd sãruþi mîna unei doamne, te apleci deasupra mîinii sau duci mîna ei la buze? Te întîlneºti cu o doamnã. Aºtepþi sã-þi întindã mîna sau o întinzi D-ta întîi? Eºti în local împreunã cu soþia sau logodnica ºi o prietenã a acesteia. Vine vînzãtoarea de flori. Cãreia dintre ambele doamne îi cumperi flori sau cãreia i le oferi întîi? Cum scoþi din gurã sîmburii de mãsline, la masã? Te-ai întîlnit cu un prieten ºi soþia lui, pe stradã, ºi continui o bucatã de drum cu ei. De care parte vei merge? Acestea sînt întrebãrile la care sînt invitaþi sã rãspundã domnii, cînd se îndrãgostesc, ca sã-ºi testeze eleganþa manierelor, întrucît orice stîngãcie îi poate costa dragostea. În anii '20, dragostea ºi buna-cuviinþã sînt direct proporþionale. Cînd politeþea e în suferinþã, amorul e îndoielnic, iar doamnele sînt semioticiene redutabile. Pentru ele totul este limbaj ºi semn:

felul în care sînt salutate, felul în care sînt sãrutate, culoarea florilor pe care le primesc, felul în care un bãrbat duce cupa de ºampanie la gurã. Toate acestea vorbesc ºi spun adevãrul despre relaþia dintre ei doi: dacã un bãrbat bagã cuþitul în gurã cînd mãnîncã brînzã, nu o iubeºte, dacã salutã scoþîndu-ºi pãlãria ºi înclinîndu-se, o iubeºte, dacã îi trimite o creangã de liliac alb, în ianuarie, o iubeºte, dacã urcã, la Ateneu, pe partea latã a scãrii, lãsînd-o pe ea pe cea îngustã, nu o iubeºte deloc ºi e timpul sã-l pãrãseascã, mai ales dacã existã cineva care ºtie sã o conducã în salã urcînd pe partea îngustã. La rîndul lor, ele rãspund codificat ºi învaþã rapid noile sisteme de comunicaþie extralingvisticã: "Cîteva pariziene au înfiinþat de curînd un club secret de fumãtoare al cãrui mobil e stabilirea unui mijloc de a comunica unui bãrbat, cu ajutorul þigaretei, impresia pe care el le-o face." Artista Loulou Savu, de la Cãrãbuº, reproduce pentru bucureºtence noul cod. Þigara þinutã drept între buzele rujate, strînse, cu conturul de inimã îmbufnat, înseamnã "Nu-mi placi", în timp ce dacã o þii între degete, cu zîmbetul meditativ în acord direct cu privirea, sînt ºanse, cãci gestul înseamnã "Sã mã mai gîndesc". Tot cu þigareta se poate spune "Mã interesezi", "Poate", "Nu mã interesezi", "Îmi placi", "În orice caz aºteaptã-mã" ºi chiar "Ai parale?"

Semne pe hîrtie

Cu pseudonimul Diotima sînt semnate, într-una dintre revistele ilustrate, din care nu lipsesc fotografii nud sau topless, de o frumuseþe de tablou, ale celor mai mari maeºtri fotografi ai momentului, cîteva uimitoare sfaturi-avertisment pentru bãrbaþii cu familie care se îndrãgostesc platonic de tinere în floare, fiind gata sã-ºi strice un amor durabil ºi adevãrat. Diotima îi previne pe cei în cauzã de patru pericole: amorul platonic te face impermeabil la dragostea adevãratã, care þi-e la îndemînã ºi care a aruncat totul în joc. Este vãzut de toatã lumea, în timp ce tu, naiv, îþi închipui cã îl ascunzi cu dibãcie. E cu atît mai intens cu cît în calea lui sînt "piedici numeroase", de aceea cei doi preferã inconºtient sã fie ºi un al treilea de faþã: cînd obstacolele dispar, amorul se stinge. În fine, "cînd îþi trece", te face sã te simþi ridicol. Cum literatura face întotdeauna casã bunã cu dragostea, fie ea sau nu platonicã, literaþii se îndrãgostesc "experimental", ca la carte sau ca în reviste: "Dragoste sglobie, pãtimaºe, dureri ºi îndoieli, iubire seninã, patimã nemãrginitã, încredere." De la amorul epistolar la cel pasional, de la monogamie la poligamie, de la dragostea permisã la cele mai incredibile situaþii condamnate de regula socialã - totul apare în viaþa scriitorilor dintre rãzboaie ºi trece apoi, cu plusuri sau minusuri, în cãrþile lor. Ceea ce uimeºte e faptul cã, în concurenþa dintre viaþã ºi carte, biografia

învinge. Povestea desãvîrºitã este cea trãitã, pe cînd în cea povestitã poþi descoperi destule dizarmonii. Cele mai frumoase romane epistolare le trãiesc, în tinereþe, fiecare într-un fel spectaculos, doi scriitori congeneri, buni prieteni: Gala Galaction ºi Tudor Arghezi. Galaction se întîlneºte, la 20 de ani, cu o "aproape cãlugãriþã" de la Agapia, cu 12 ani mai în vîrstã decît el. κi scriu apoi sute de scrisori, dintre care în primele cîteva zeci nu este vorba de dragoste, ci numai de prietenie, de sentimente sfinte (la propriu), de amor platonic. κi trimit flori presate, plicuri parfumate, fotografii. Finalul este neaºteptat pentru o amitié amoureuse: bãiatul de 20 de ani ºi femeia de 32 care voia sã devinã cãlugãriþã, Sora Zoe, se cãsãtoresc ºi, în primii ºase ani de amor conjugal, li se nasc patru fete. În romane lucrurile s-ar opri aici, la vîrsta romanticã, dar în viaþã ele merg mai departe, pe capitole realiste. Sora Zoe devine, din fiinþa fragilã de la Agapia, o mamã aprigã ºi chinuitã, iar diferenþa de vîrstã între soþi începe sã se vadã, deºi el poartã o barbã respectabilã, care-l îmbãtrîneºte. Cînd ajunge bãrbat în toatã firea, de 34 de ani, Galaction, cvadruplu tatã ºi unic soþ, se îndrãgosteºte platonic de o elevã de 17 ani, Enrieta. Acest "ceas smintit" trece curînd, pentru cã fata se schimbã rapid ºi îndrãgostitului nu-i place cum evolueazã. În schimb, în curînd, în viaþa lui Galaction, ca în viaþa atîtor contemporani ai sãi, apare "soþia de tainã", Ileana. Scriitorul îºi petrece cu ea cîteva ore pe zi: "mîncãm împreunã, vorbim, rîdem, plîngem, ne iubim". Dupã asta, viaþa începe din nou sã plagieze literatura: Ileana se îmbolnãveºte grav ºi Galaction îºi simte conºtiinþa grea "cît un elefant", cãci nu are curajul sã sacrifice cinci, dintre care patru carne din carnea lui, unei singure fiinþe, chiar dacã o iubeºte nespus. Moartea tinerei rezolvã dilema exact în momentul în care omenirea începe "anii nebuni" de dupã rãzboi. Dar pentru Galaction anii nebuni au trecut definitiv: nu se mai îndrãgosteºte. Surplusul afectiv îl dã fetelor sale ºi lui Dumnezeu. Arghezi îºi trãieºte romanul epistolar tot înainte de rãzboi, aºadar într-o perioadã cînd el încã nu însemna mare lucru pentru literaturã, deºi literatura însemna deja mult pentru el. E tînãr ºi are motive sã creadã cã va muri tînãr. Domniºoara Arétie Panaitescu din strada Labirint a pãstrat cu grijã 60 de scrisori trimise de Ion Theodorescu, care o numea Iulius sau i se adresa la masculin, "prietenul meu", "micule pãstor", în timp ce el semna adesea Novembrius. Spre deosebire de scrisorile lui Galaction, sãmãnãtoriste, paginile argheziene sînt moderne, rafinate, pline de surprize stilistice ºi scrise cu un talent care îþi taie rãsuflarea, cãci tînãrul Arghezi seamãnã

literar cu scriitorul de la 50 de ani. Scrisorile rãmîn în zona ambiguã a amorului platonic, deºi epistolierul face eforturi sã o scoatã pe interlocutoare din suita Afroditei cereºti ºi s-o apropie de Afrodita obºteascã: "E obiceiul ca scrisorile sã sfîrºeascã cu cîte un madrigal, ºi gîndesc sã nu calc de astã datã obiceiul, deºi meºter în madrigale nu m-a fabricat Iehovah. Dacã aº face unul, ar fi complicat ºi, poate, cam sucit. Mai bine simplu ºi categoric: vã doresc sãnãtoasã, puternicã ºi sglobie în cugetare ºi în plus vã doresc (fãrã calificative)." Amorul epistolar pentru Arétie merge în paralel ºi fãrã remuºcãri cu cel pentru Sonia (Constanþa Zissu). Din aceastã dragoste realã se naºte Eliazar, primul copil al lui Arghezi. Abia dupã ºapte ani se hotãrãºte Arghezi sã se însoare cu mama bãiatului sãu, dar cãsãtoria nu va dura. În 1916, Arghezi se cãsãtoreºte cu Paraschiva, iar cei doi copii, Domnica ºi Iosif, devin, cu alte nume, cea mai originalã poveste de dragoste a literaturii lui. Neaºteptat este ºi epistolierul îndrãgostit Cãlinescu

. În anul 1929, cu puþin înainte de a împlini 30 de ani, o descoperã în þara minunilor epistolare pe Alice ºi-i scrie zilnic, fãrã nici o altã cenzurã decît cea esteticã, inevitabilã la un critic. ªi el foloseºte uneori, ca Arghezi (iar Arghezi ca Eminescu), adresarea la masculin, care împiedicã dulceaþa în exces: "Ariciul meu drag", "Scumpul, drãguþul meu Alice". Semnãtura epistolierului e, la început, Gicu, apoi George sau G. ºi, mult mai tîrziu, cînd Alice e de mulþi ani soþia lui, Ginghishan. Mãºtile stilistice ale scrisorilor cãlinesciene sînt nenumãrate ºi se modificã o datã cu vremurile, de la "te sãrut pi tãt trupºoru, de la frunte pînã la cãlcîie" sau de la "am pe mãsuþa mea de noapte douã fotografii ale tale, una micã ºi alta mare, pe care le sãrut ºi le privesc, rînd pe rînd", în mai 1929, pînã la veºti despre isprãvile "din ogradã" date, cu seriozitate mimatã, "tovarãºei Alice", în 1947. Cãlinescu n-a avut urmaºi. Cînd simte cã îmbãtrîneºte, soþia lui e "cam mîhnitã interior, de multã vreme", iar bãrbatul, care înþelege, hotãrãºte sã-i cumpere un inel cu safir pentru cã "ea crede în buna înrîurire a cestei pietre ºi va fi cu degetul fericit". ªtie cã filozofia lui mizantroapã "nu consoleazã o femeie". Cu studenþii profesorul e, sub aparenþa severitãþii, bun: la examenele lui nu picã nimeni. În legãturã cu viaþa sentimentalã a lui Lovinescu s-a pãstrat mulþi ani tãcerea. În termeni telegrafici ºi încifraþi, agendele sale dezvãluie însã un bãrbat prins mereu între mai multe amoruri, virtuale sau reale, consemnate mai clar abia dupã divorþul de Ecaterina Bãlãcioiu. Pe lîngã aura romanticã pe care o are prietenia lui cu Hortensia Papadat-Bengescu, care era cu cinci

ani mai în vîrstã decît el ºi, în momentul cînd vine la Sburãtorul, mamã a cinci copii, la 59 de ani, Lovinescu îºi consemneazã les affres de l'amour în legãturã cu Popea - Ioana Postelnicu - ºi idile trecãtoare sau durabile cu cîteva alte persoane din seria literatelor fãrã noroc în posteritate. Rebreanu îºi cunoaºte viitoarea soþie, pe Fanny Rãdulescu, absolventã a Conservatorului de Artã dramaticã, pe terasa Oteteleºanu, care înainte de rãzboi este locul boemei artistice. Îi este prezentatã de un prieten comun, scriitorul Emil Gîrleanu. Urmeazã lungi plimbãri la ªosea, vizite la muzee, conferinþe ºi piese de teatru la care merg împreunã. Apoi scrisoarea prozatorului îndrãgostit: "Te iubesc pentru cã te iubesc ºi nimic mai mult; te iubesc numai pentru cã te iubesc; aci începe iubirea. Îþi mulþumesc din suflet cã te iubesc. Acesta e cîntecul iubirii." κi descrie iubirea cu argumente generale: "Omul îndrãgostit nu zice "te iubesc pentru cã eºti oacheºã", nici "te iubesc pentru cã eºti bunã". Omul îndrãgostit zice: "te iubesc cu toate cã eºti oacheºã, cu toate cã eºti bunã, ºi te-aº iubi chiar dacã ai fi blondã sau chiar dacã ai fi rea"". Cãsãtoria are loc în ianuarie 1912. Între rãzboaie, la Iaºi, pe ploaie, Rebreanu îºi încruciºeazã privirile albastre cu o femeie cu ochii verzi, pe care i se pare cã o cunoaºte dintr-o viaþã anterioarã. Cei doi se desprind cu greu unul din privirile celuilalt, ea pleacã ºi dispare pentru totdeauna, dar din aceastã clipã trecãtoare ia naºtere un roman, Adam ºi Eva. Din toatã creaþia sa, Rebreanu l-a iubit cel mai mult.

Perpessicius trãieºte o tragedie demnã de antici. Simþindu-se înºelatã de el, o tînãrã foarte frumoasã ºi foarte îndrãgostitã se sinucide în cimitirul Bellu, dîndu-ºi foc, ca Didona. Bãrbat cãsãtorit, Perpessicius trebuie sã asiste la înmormîntare numai de la distanþã, dintr-o cofetãrie. Cei nãscuþi în secolul al XIX-lea, care în 1930 au în jur de 40-50 de ani, se amorezeazã romantic, scriu epistole ºi suferã din dragoste sau rãmîn marcaþi, nedefinit, de o tragedie. S-au format ºi s-au îndrãgostit în ultimele adieri din ceea ce s-a numit la belle époque, dar trãiesc nebuneºte epoca nouã a unei noi generaþii: les années folles.

Cu totul altfel vor socoti dragostea scriitorii din generaþia nãscutã în jur de 1910. Ei se complac, pe la 1930, în cea mai primejdioasã iluzie: aceea a luciditãþii, adicã iluzia lipsei de iluzii. ªi totuºi se îndrãgostesc ºi ei, ca orice adolescent sau adolescentã care are capul plin de fluturi ºi de figuri geometrice, exact ca-n sculptura lui Max Ernst, iar suferinþa lor seamãnã cu a tuturor celor care au iluzii, inclusiv servitoarea ce se aratã prin Ciºmigiu duminica dupã-masã, la braþul nunui soldãþel fercheº. Dar, programatic, fac

ºi exerciþii cotidiene de cinism ºi de autoscopie, aºa cum sportivii fac, tot zilnic, antrenamente. Sebastian e revoltat cînd descoperã cã dragostea lui ia forme "de un sentimentalism comic, licean, adolescent". Amicii lui din teatru vorbesc pe ºleau, ca-n romanele lui Lawrence, dar sensibilitatea lui e suficient de mare ca sã-l transforme într-un veºnic inadaptat. Eliade se complace în a iubi douã femei deodatã ºi a se lãsa admirat de toate celelalte, Cioran e dezamãgit definitiv cînd vede cã o fatã pe care o iubeºte preferã pe altcineva, dar face, în România literarã, elogiul metafizic al extazului la care "sentimentul unei participãri esenþiale e atît de intens încît debordeazã toate limitele ºi categoriile cunoaºterii obiºnuite", Noica face reci permutãri între perechile îndrãgostite ºi se cãsãtoreºte, cu bunã ºtiinþã ºi modic entuziasm, cu o englezoaicã (aceasta e cea care îi dã lui Sebastian primele lecþii de schi), iar Eugen Ionescu chibiþeazã jocurile, amuzat, bîrfind pe seama îndrãgostiþilor. Sînt, de altfel, extrem de tineri cu toþii. În scrisul la persoana I este descoperit rafinamentul unui nou sentiment: gelozia.

Tînãrul Octav ªuluþiu se îndrãgosteºte de aceeaºi femeie ca ºi prietenul lui, Anton Holban. Jurnalul anului 1935 se deschide cu numele ei: "Lydia! A gonit din sufletul meu pe toþi. Nu mai am nici un sentiment pentru nimeni, în afarã de pasiunea pentru ea!" În sufletul lui a fost, mai înainte, sentimentul pentru Kitty. În 1930 publicã în Bilete de papagal niºte Rînduri pentru o nouã cîntare, eminesciene în ton, scrise explicit Pentru Kitty: "Dospesc în mine dorurile cãtre tine. Apele sufletului, clãtite de izvoare, vãrgate de trestii. Luncile te vor purta spre mine cu braþe de sãlcii, cu daruri de iarbã ºi maci. Parfumul surorilor tale cum sã-l spun? În carnea ta s-au plãmãdit viorele: ele i-au dat eterul; ea lor albul. ªi buzele au sã umble pe odihna moale a amîndurora." Dar literatura îi aºazã alãturi, în posteritate, nu pe Octav ªuluþiu ºi pe Kitty, ci pe Octav ªuluþiu, Lydia ºi Anton Holban, aºa cum concertele îi adunã pe toþi trei, în 1935, în sala Ateneului. Pentru Lydia, ªuluþiu scrie un roman: "Lucrez la apariþia romanului nostru: al Lydiei ºi al meu. Cãci dacã n-ar fi fost încrederea ei, îndemnul ei, admiraþia ei, stimulentul ei permanent, sigur cã nu l-aº fi scris. Dar atîta m-a împins, atîta m-a supravegheat, atîta s-a interesat de mersul acestui roman, încît am fost obligat sã-l scriu ºi l-am scris de dragul ei… Ambigen. Apare în fine. Ce destin va avea?" Proiecþia Lydiei din Ambigen se numeºte Eveline. În acelaºi timp însã, sînt scrise ºi publicate ºi fragmente din Jocurile Daniei, de Holban, în care Lydia devine Dania. Cîteva scene din cele douã romane sînt aproape identice. La 19 aprilie 1935, ªuluþiu îl considerã pe Holban un "suflet sensibil ºi înþelegãtor" ºi se mirã "ce omenie rarã se zbate în el ºi þi se oferã cu cãldurã!" La 8 mai simte pericolul: "Holban a intrat în viaþa mea

ca o piazã rea. Nu ºtiu ce maºineazã. […] Sã-l iubeascã pe el? Doamne, de cîteva zile trãiesc ca un nebun, îmi ard creierii…". Iar zece zile mai tîrziu, dupã o întîlnire cu romancierul rival, scrie: "Am vorbit cu el vreo jumãtate de orã. Nu ºtiu ce ciudate sentimente se împletesc în mine: îl iubeam ºi îl uram în acelaºi timp. Adicã nu pot spune cã-l iubeam. Dar mi-era drag ºtiind cã e ceva din apropierea Lydiei. ªi simultan simþeam un cleºte strîngîndu-mi inima ºi ura nãpãdindu-mã la gîndul cã o iubeºte ºi cã ea l-ar putea iubi." Cei trei sînt urmãriþi de un destin potrivnic: Lydia, evreicã frumoasã ºi bogatã, cultivatã, orfanã de mamã, trebuie sã emigreze, de teama persecuþiilor, Holban moare la 35 de ani ºi ªuluþiu la 40. Prieteni sînt ºi Camil Petrescu ºi Mihail Sebastian. Îi unesc multe: sînt inteligenþi ºi de o sensibilitate complicatã, iubesc acelaºi fel de literaturã, sînt receptivi la nou, pasionaþi de Proust. În mod ciudat, dragostea pentru aceeaºi femeie, care ar fi putut sã-i despartã, îi uneºte ºi ea. Iar femeia se numeºte Leny Caler ºi e, ca ºi Lydia, evreicã. Pentru bucureºtenii dintre rãzboaie, actriþa Leny Caler e una dintre cele mai cunoscute figuri.

"Modelele" se revoltã totdeauna contra personajelor. (Mihail Sebastian)Pentru bucureºtenii dintre rãzboaie, actriþa Leny Caler e una dintre cele mai cunoscute figuri, însã, dupã ce a emigrat cãtre sfîrºitul anilor '50 la Berlin, a fost complet uitatã. ªi totuºi fusese una dintre cele mai vizibile persoane. Mai toþi scriitorii au admirat-o, mai toþi cronicarii teatrali au rãsfãþat-o. Ca director al Teatrului Naþional, Liviu Rebreanu i-a luat apãrarea la o premierã, cînd un grup de huligani antisemiþi a huiduit-o, ºi a condus-o grijuliu pînã acasã. Camil Petrescu i-a citit din cãrþile proprii sau ale altora, i-a fost profesor, a învãþat-o sã joace, i-a scris scrisori. Sebastian a compus pentru ea, ºi în urma unui pariu cu ea, Jocul de-a vacanþa, iar în notele lui zilnice eroina principalã a piesei, Corina, e numitã, mereu, Leni. Tudor Muºatescu, pe vremea cînd nu era decît îndrãgostitul "Tudorel", i-a dedicat toatã opera dramaticã viitoare. Într-o noapte de iarnã încãrcatã de nãmeþi i-a povestit în detaliu subiectul unei piese în care rolul principal i-ar fi revenit: dupã ani, piesa a fost scrisã ºi s-a numit Visul unei nopþi de iarnã. Coarda poeticã, cînd jucãuºã, cînd plinã de melancolie, care leagã piesa lui Sebastian de cea a lui Muºatescu, se datoreazã, probabil, muzei comune. Elly Roman a compus cîntece de muzicã uºoarã pentru vocea ei. Lucia Demetrius scrie, în anii '50, un rol în Trei generaþii, ca s-o ajute. Tudor Arghezi, destul de reþinut în ceea ce priveºte articolele de laudã a contemporanelor lui, publicã

o Inscripþie, cumplit de gingaºã, apãrutã într-o duminicã a anului 1930 în Bilete de papagal: "Vezi, cã nu eºti frumoasã ca o actriþã, ca o cîntãreaþã, ca o femeie. Eºti o bijuterie, albastrã în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale ºi cu vãpseli imposibile în sîngele dumitale, dacã ai. Trebuie sã fii din sticlã ºi azbest. Trebuie sã fi venit de prin minerale ºi o sã întrebãm dacã nu miroºi a platinã sau a chihlimbar. Vezi, curatã ca o scoicã ºi iute ca o biciuºcã agerã ºi zveltã, dumneata eºti mai mult decît o actriþã ºi personagiul dumitale þine dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui sã joci ca într-o frescã de bisericã. Dacã ai fi fost fata mea, te-aº fi închis într-o vitrinã ºi aº fi pus lîngã dumneata icoana ierodiaconului ªtefan ºi un ciubuc de lemn de cireº. Þi-aº fi dat sã ronþãi mãrgãritare ºi sã te adãpi dintr-un flacon cu parfum de rãºinã." Leny are 26 de ani la acea datã. Pare, aºadar, cu neputinþã, dacã ne gîndim cît de importantã a fost prezenþa ei în anii dintre rãzboaie, uitarea totalã în care a intrat dupã plecarea în Germania. Dar, ca în cazul atîtor alþi exilaþi, nu mai e permis ca numele ei sã fie pomenit în mod oficial. Cum rolurile din spectacolele de teatru nu pot fi puse în rafturile bibliotecilor, ci trãiesc doar o searã ºi doar prin ochii spectatorilor, curînd nici neoficial nu s-a mai vorbit de Leny Caler.

"Ce puteam face? L-am iertat."Abia jurnalul lui Sebastian, apãrut în 1996, o readuce în atenþie, dar într-un rol negativ ºi banal, de "fetiþã veselã". Publicarea memoriilor lui Leny Caler (Artistul ºi oglinda, Ed. Universal Dalsi, 2002, într-o colecþie coordonatã de Geo ªerban, cu un Cuvînt înainte de B. Elvin ºi o Postfaþã de Dorel Dorian, ambele foarte personale), deºi aproape neluatã în seamã, cel puþin în comparaþie cu ecoul pe care l-a avut Jurnalul lui Sebastian, se dovedeºte însã un eveniment. Paginile memoriilor intrã imediat în dialog cu o seamã de alte cãrþi interbelice. Rareori o scriere autobiograficã a deschis atîtea cãi necunoscute spre anii '20-'30 cum au fãcut-o paginile, modeste ca valoare literarã, scrise la bãtrîneþe de Leny Caler. Dar, înainte de a ajunge la revelaþiile ce þin de romanul interbelic, trebuie înþeles ce avea Leny atît de original. Cum de plãcea tuturor, dincolo de invidii (le pomeneºte absolut fãrã supãrare, ca pe un tribut firesc plãtit de orice actor bun), cum de era acceptatã chiar de posibilele sale rivale? Elvira Popescu o apãrã ca pe o sorã mai micã ºi o alege ca înlocuitoare, cînd pleacã la Paris, respectabilele dive ale vremii îi spun, cu simpatie, "Cãlãruþã" sau "caraghioasã micã". Or, tocmai asta are Leny Caler original: nu seamãnã deloc cu o divã. Divã este Elvira Popescu, aclamatã pe scenele pariziene ("La Popesco! La Popesco!"), cu statura ei impunãtoare ºi în perfectã armonie cu canoanele frumuseþii timpului. Leny Caler (care mai juca ºi roluri de bãieþi, în travesti, de la

Spiridon la "un bãiat ºi jumãtate", un fel de "micul lord" sau la "ultimul moºtenitor") iese din tipar, are trãsãturi care nu intimideazã, un pãr mãtãsos ca o aurã (de aici, poate, gîndul lui Arghezi la fresca de bisericã), o prospeþime ºi o iradiere vizibile ºi în fotografiile alb-negru. Se vede pe ea cã e gata sã se bucure de tot ce i se întîmplã, cã are o anumitã nesiguranþã care-i stã bine (un mare regizor ºi-a ales protagonista dintr-un film vãzînd modul firesc în care-i tremura uºor glezna cînd cãlca pe tocuri), se vede cã viaþa n-a urîþit-o. A avut o copilãrie ciudatã, cu lungi perioade de absenþã de acasã, unde nimeni nu-ºi bãtea prea mult capul cu ea, plecînd ca sã ajute armata, în spital, sau ca sã se aciuiascã pe la vreo familie, dîndu-se drept orfanã. La 12 ani a fost luatã într-un fel de trupã ambulantã (ca în Singur pe lume), ca sã cînte prin diverse tîrguri de provincie. Educaþia ei nu seamãnã, desigur, cu a unei fete de pension ºi Leny e obiºnuitã de micã sã i se dea atenþie de cãtre bãrbaþi ºi sã nu-i ia prea în serios în rolul de îndrãgostiþi ("directorul" trupei era un om sever ºi intervenea la timp). Tocmai cu asemenea începuturi e uimitor cum, dupã ce a venit în Bucureºti, Leny ºi-a gãsit de una singurã, pas cu pas ºi rol cu rol, locul în scenã, cum ºi-a pãstrat încrederea în ea ºi în oameni. E bunã la suflet ca Boule de Suif, eroina lui Maupassant.Leny Caler nu e teatralã în ceea ce scrie: e directã, ºi joacã cinstit faþã de cei implicaþi în memorii. E aproape dureros sã compari cuvintele generoase spuse de ea despre Soare Z. Soare ºi poveºtile grosolane (conform notaþiei lui Sebastian din 30 dec. 1937) spuse de cunoscutul regizor despre ea: cã s-ar culca, pentru 80 000 de lei pe lunã, cu Sicã Alexandrescu, totul cu complicitatea lui Scarlat Froda, soþul ei. Ce e drept, în scris s-a pãstrat de la Soare Z. Soare un portret elogios, datat 1935, în care o socoteºte "O furnicã, cea mai harnicã. O privighetoare" sau "O comedianã de 18 carate" etc., o actriþã al cãrei har e sinceritatea jocului. Deºi respectã tabuurile omului de societate, deºi se vrea o memorialistã "burghezã", în sensul literar, ºi nu politic al cuvîntului, Leny nu reuºeºte sã-ºi camufleze cu totul rolul aproape neverosimil pe care l-a avut în lumea scriitorilor interbelici. Deºi cu inimã zburdalnicã ºi ochi alunecoºi, nu-ºi povesteºte decît o iubire, foarte romanticã: cea pentru Scarlat Froda, timp de patru decenii soþul ei. Deºi lumea teatrului genera, între rãzboaie, cele mai otrãvite bîrfe, de la ea nu afli decît lucruri bune despre toþi. Nu e o ipocrizie: memorialista este înþelepþitã de trecerea anilor, spre deosebire de tînãrul Sebastian, de pildã, care scria sub presiunea evenimentului abia petrecut. În fine, deºi are în jurul ei persoane dificile, vanitoase, pline de defecte, vede numai partea bunã din oameni. Mulþi nu mai sînt în viaþã ºi asta e de ajuns spre a-i idealiza."Hîrtii semãnate peste tot…"

Pianul, patefonul cu plãci, cãrþile, scrisorile de dragoste, cîteva rochii preferate: acestea sînt obiectele din care se poate reconstitui universul interior al actriþei. Pe acestea le regretã atunci cînd, în aprilie 1944, casa în care locuieºte e bombardatã ºi ea pierde totul. Între cei dintîi care vin s-o ajute sã caute sub cãrãmizile ºi molozul încã fumegînde este Sebastian, Mihai, cum îi spune Leny, apoi Willi Ronea ºi Al. Marius. Dar sub dãrîmãturi se aflã ºi teancul de scrisori primite de la Camil Petrescu ºi "pãstrate atîþia ani", "cele mai deosebite ºi mai nuanþate scrisori primite de la un bãrbat". Leny povesteºte cã trecãtorii ridicau ºi citeau file din corespondenþa dragostelor ei de tinereþe (trimise? primite? de la cîþi expeditori?) ºi cã s-a simþit ca ºi cum ar fi fost "surprinsã goalã", în public. Va fi dat Sebastian peste una din scrisorile de la Camil? Probabil cã nu, cãci în episodul cãutãrii între ruinele casei lui Leny, prezent ºi în jurnalul lui, nu pomeneºte nimic despre aºa ceva. Cu toate acestea, abia acum, la citirea memoriilor lui Leny Caler, se poate înþelege corect replica lui Camil Petrescu cãtre Sebastian, spusã la masã ºi consemnatã de Sebastian în aprilie 1936, la trei ani dupã apariþia Patului lui Procust: "ªi dumneata eºti un Ladima!" Decodarea ar fi: ªi d-ta, ca ºi mine, iar nu ºi d-ta, ca personajul din roman, cum s-ar putea crede. Dar aceastã replicã nu e decît vîrful aisbergului. Implicarea actriþei Leny Caler în viaþa ºi scrisul lui Camil Petrescu este cu mult mai mare. O observaþie totuºi: în însemnãrile zilnice (de fapt nu zilnice, ci cu mari pete albe) ale lui Camil Petrescu de la începutul anilor '30, cînd a cunoscut-o mai bine pe Leny, actriþa nu e pomenitã nici mãcar o datã. Dar diaristul era nefericit ºi se gîndea la sinucidere.Deºi numele lui Leny Caler este legat azi mai degrabã de cel al lui Sebastian decît de al lui Camil Petrescu, lucrurile ar trebui sã stea pe dos. Leny e îndrãgostitã de scrisul lui Sebastian, dar ca bãrbat nu-l place. Tot ce consemneazã Sebastian în legãturã cu amorul lui pentru Leni (Sebastian detesta y-ul final ºi schimonosirea numelor) vine din aceastã contradicþie: ea îi iubeºte doar scrisul, el iubeºte femeia. Sebastian era cu trei ani mai tînãr decît ea, Camil cu 10 ani mai în vîrstã. Întîlnirea cu Mihai o dezamãgeºte puþin (îi imaginase alt portret, din scris), întîlnirea cu Camil, dimpotrivã, o surprinde plãcut: "Mare mi-a fost uimirea cînd am vãzut în faþa mea un tinerel, mic de staturã, dar bine legat, proporþionat, cu pãr blond-ºaten, uºor ondulat, cu o frunte înaltã, puþin bombatã, cu sprîncene bine marcate, de sub care mã priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mãrgea, nu prea mari, dar vii, inteligenþi. Mã privea zîmbind copilãreºte, dulce. […] Ne-am plãcut ºi ne-am simþit bine împreunã din primul moment." Camil fusese primul care a scris despre jocul lui Leny, în spectacolul de la absolvire.

Aceastã primã notiþã trebuie sã fi fost de prin 1924. Întîlnirea propriu-zisã s-a petrecut mai tîrziu, probabil în jur de 1930. Memoriile - în genere excesiv de discrete - consemneazã douã scene care dau de gîndit. Cea dintîi: Camil ºi Leny, la Mangalia, stînd la masã împreunã cu un avocat. Leny gustã din prãjitura avocatului. Camil se scoalã furios, pleacã de la masã ºi din Mangalia. E nevoie de multã stãruinþã, la Bucureºti, pentru a-l împãca. A doua: "Era atît de suspicios în gelozia ºi în mîndria lui, încît a stat o datã o noapte întreagã în faþa uºii mele închise, bãnuindu-mã cã sînt acasã ºi nu vreau sã deschid. Eu dormisem la o colegã bolnavã ºi am rãmas stupefiatã cînd l-am gãsit dimineaþa aºteptîndu-mã pe treptele din faþa casei, palid ºi obosit". Nu e greu de fãcut legãtura, în cel dintîi caz, cu Ultima noapte… ºi cuplul Ela-ªtefan, în cea de-a doua cu Patul lui Procust ºi cuplul Emilia-Ladima. ªi totuºi o asemenea apropiere e înºelãtoare, chiar trivialã, ºi nu þine cont de enorma inteligenþã artisticã a lui Camil Petrescu, poate cea mai strãlucitã din interbelic. Lucrurile sînt mult mai frumoase decît atît. Iatã cum.În memorii, Leny spune o frazã derutantã despre faptul cã prietenul ei îi citea din romanele lui apãrute. Ceea ce nu înseamnã neapãrat cã tot ce povesteºte despre Camil este de dupã apariþia romanelor (ca sã nu mai punem la socotealã ipoteza cã acest "apãrute" e pus din discreþie, tocmai pentru a împiedica apropieri prea facile). Dacã scena de la Mangalia ar putea sã fie, la rigoare, o coincidenþã, iar furia lui Camil sã fie post factum, tocmai pentru cã femeia repetã, cu bunã ºtiinþã, o scenã de flirt periculos din cartea lui, scena din faþa uºii e cam greu sã fie încã o coincidenþã. Or, Patul lui Procust e fãcut ca un puzzle, cu piese care au fost scrise în perioade temporale diferite. Dacã scrisorile Doamnei T. sînt scrise ºi publicate de Camil încã din 1926, subsolul este adãugat mai tîrziu (identic va proceda scriitorul cu Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici), iar restul pãrþilor componente nu pot fi datate cu certitudine. Este, aºadar, Leny modelul Emiliei? Nu, sau mai precis nu numai atît. Cãci Leny Caler pare a fi în aceeaºi mãsurã ºi modelul doamnei T. ºi aici stã geniul lui Camil Petrescu. Argumentele sînt destul de puternice.

Descrierea fizicã, atît de specialã, a doamnei T., cea din primul subsol, începînd cu "nu înaltã" (Leny era "prea micã" în raport cu canoanele scenei), pledoaria contra fizicului-tip în teatru, imaginarea doamnei T. ca actriþã (de unde pînã unde, cînd ea avea altã meserie!) ºi toate amãnuntele acestei "frumuseþi incerte", "pe muchie", socotitã de unii chiar urîtã, se potrivesc perfect cu portretul lui Leny. Exceptînd doar culoarea pãrului, cãci ar fi fost stupid ca toate amãnuntele concrete sã fie respectate, totul corespunde, Leny

este asemãnãtoare doamnei T. în fluiditatea ei. Desenul fãcut de Camil însuºi doamnei T. seamãnã ameþitor de mult cu fotografia lui Leny ºi nu mai lasã loc la îndoieli. În memoriile ei, Leny îºi aminteºte cum Camil Petrescu a rugat-o sã scrie ºi ea l-a refuzat. Iatã scena analoagã din roman: "Mã privea uimitã ºi cu un val de neîncredere în ochii cu albastrul cald. - Dar eu nu ºtiu sã scriu… Mã întreb dacã n-aº face chiar greºeli de ortografie?" Replica îi vine mãnuºã lui Leny (deºi ea nu-ºi consemneazã decît refuzul, fãrã alte amãnunte) pentru cã ea era o autodidactã, cu ºcoala fãcutã pe apucate ºi pe sãrite. În fine, ca ultim detaliu, Leny juca în epocã în rolul titular - o elevã din piesa Ionescu G. Maria. Pe Doamna T., aflãm tot la subsol, deci tot în al doilea strat creator, o chema, la ºcoalã, Mãnescu T. Maria. Aºadar, e foarte probabil cã ingeniozitatea lui Camil a creat dintr-un singur model douã variante: femeia poeticã, cu aurã, doamna T., ºi infidela, vulgara Emilia. Una care iubeºte supus, cealaltã care înºalã, una "cum e fecioara între sfinþi" ºi alta Cãtãlinã. Mergînd pe aceastã linie, bãrbatul, la rîndul lui, ar putea fi ºi el cu mai multe ipostaze: Fred ºi Ladima ºi autorul din subsol, pornind, de asemenea, de la acelaºi model. Dacã aceastã ipotezã nu explicã misterele cãrþii, explicã, în schimb, bizarele apropieri dintre Fred ºi Ladima, în posibila ºi totodatã imposibila lor iubire pentru aceleaºi femei: ambii se aflã în patul Emiliei ºi ambii în preajma doamnei T. (Ladima lasã un bilet cã s-a sinucis pentru doamna T.). Nu e vorba, la origine, de douã cupluri distincte (Sebastian subliniazã aceastã diferenþã în cronica lui din România literarã, în 1933), ci de douã trãiri distincte ale aceleiaºi iubiri, de intuiþia cã în aceeaºi femeie se poate vedea ºi o doamnã T., ºi o Emilie, cã acelaºi bãrbat poate fi ºi Fred, ºi Ladima. În "patul lui Procust", se pare, Camil Petrescu nu ºi-a lungit ºi nu ºi-a scurtat personajele: le-a împãrþit în douã."Cine este femeia blondã? Cine este bãrbatul brun? Cine este domnul bãtrîn?" Aceste întrebãri, formulate în rãspãr de Mihail Sebastian într-un articol din Rampa (1935) despre Romanul cu cheie, þin adeseori de tributul plãtit de romancierul de succes unui public mereu dornic de cancanuri. Frivolitatea cititorilor contemporani cu autorul ºi gravitatea criticilor literari, care au scuza meseriei (critica geneticã e prin excelenþã indiscretã), se întîlnesc în efortul, nu de puþine ori comic, de a afla cine este modelul real al personajului de roman. "Cinci zile dupã apariþia unui roman, autorul începe sã fie interogat de prieteni ºi cunoscuþi asupra eroilor cãrþii sale.[…] Fiecare personagiu trebuie neapãrat sã aibe un model. Fiecare personagiu ascunde o figurã cunoscutã" constatã Sebastian, prinzînd, cu siguranþã, ceva din suflul receptãrii interbelice. Cu toate acestea, chiar dacã ºtii cã niciodatã modelul real nu se întîlneºte cu personajul literar, cã nu existã un singur model, ci douã sau o sutã, cã procesul de creaþie e complicat ºi trece prin

faze succesive, realitatea poate irumpe în ficþiune ca sã o împrospãteze, ca sã o zgîlþîie, ca sã o recompunã, ca sã dea alte rãspunsuri întrebãrilor cãrþii. Experienþa descoperirii "kilometrului zero" al cãrþii poate fi mai zguduitoare decît cea a ficþiunii. La urma urmei, ca în faimoasa parabolã orientalã despre visul fluturelui, din perspectiva realitãþii cãrþii ºi a personajelor ei de hîrtie, noi, oamenii din carne ºi sînge, rãmînem pure ficþiuni.

Timp liber

Vara, pavajul Bucureºtiului, din asfalt sau din piatrã cubicã, este atins de mii ºi mii de tãlpi. Întîlnirea dintre tocurile ascuþite ale doamnelor ºi domniºoarelor ºi tocurile late, bine flecuite ale domnilor bate ritmul îngemãnat al plimbãrilor. Între ele, mai lipãie destule picioare desculþe: un þigãnuº cu o vioarã, care intrã prin uºa lateralã, cea a interpreþilor, la Ateneu ºi se opreºte nesigur în prag, diverºi curieri care umblã dupã un mic cîºtig, niºte paparude care cheamã ploaia în mahalaua Colentinei. Iarna, ºoºonii femeilor ºi galoºii bãrbaþilor înfruntã mocirla numai la mare nevoie. Se adunã uneori la Carol Bünger, pe Calea Victoriei, unde se vînd termometre, barometre, ochelari ºi chiar pince-nez-uri. Lîngã vitrinã, pe zidul exterior, se aflã cel mai mare termometru din oraº. Mercurul a fugit la vale ºi s-a fãcut aproape nevãzut: -14 grade Celsius! În rest, pavajul e atins de roþile de automobil, trãsurã sau tramvai. Mai sînt, desigur, ºi autobuzele, care seamãnã cu niºte dube ºi avanseazã greoi, ca gîndacul prin nisip ºi, uneori, în Vitan, vine ursarul cu ursul lui legat cu lanþ, pe care-l plimbã prin toatã mahalaua.

Pe jos sau în tramvai, prin capitalã...

"Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei româneºti, mai exact bucureºtene. Acela în care o femee ultra elegantã, finã, fragedã ºi parfumatã traverseazã strada, prin noroi... E o poemã întreagã modul cum, distinsã, cocheteazã cu bãltoacele." Remarca, fãcutã, pare-se, cîndva, de Tudor Arghezi, la Capºa, este citatã în deschiderea articolului Bucureºti, iadul intelectualitãþii, apãrut fãrã semnãturã, în ianuarie 1924, în al doilea numãr din Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice. Revista e scrisã aproape în întregime de Camil Petrescu, care mai semneazã ºi C. Pietraru, Spt., Virion, Radical. Anonimul care prezintã Bucureºtiul în termeni într-adevãr radicali ("Capitalã de

parveniþi", "Un oraº în care sãrãcia e mai grea decît oriunde pentru un muncitor intelectual") nu poate fi decît acelaºi Camil Petrescu, deoarece atît stilul cît ºi un vocabular specific corespund celor din articolele semnate. Pentru pietonul din iarna începutului de an 1924 lucrurile nu aratã foarte bine: "E nesfîrºit de urît oraºul acesta. Priviþi toate strãzile pline de un fel de ciulama specialã, priviþi atîþi trecãtori murdari pînã la ceafã de noroi, stropiþi de automobile ca de stropitori, abia tîrîndu-ºi paltoanele ºi galoºii [...]. De zeci de ori omul coboarã de pe trotuar ca sã ocoleascã o groapã cu apã ºi þîºneºte din nou imediat sus ca sã nu-l striveascã vreun automobil."

"Plimbarea" cu tramvaiul este o altã aventurã: "Asearã la staþia din faþa restaurantului Carpaþi aveai impresia cã e o mare adunare publicã. O cursã în asemenea condiþii nu costã numai trei lei. Ci trei lei plus o pereche de ghete, o pãlãrie sau chiar portmoneul întreg (cînd eºti strivit din toate pãrþile, mai ºtii care e presiunea suspectã?) [...] Femei elegante tîrîte de vagonul care nu s-a oprit complect, altele stîlcite în momentul asaltului pentru locul din vagon." Douã sãptãmîni mai tîrziu aceeaºi revistã insera la rubrica din ultima paginã Cu ochi ºi cu sprîncene o scurtã notã intitulatã Tramvaiul 14...:

"Regele Belgiei s-a întors cu tramvaiul acasã - sã zicem la palat - pentru cã îl lãsase automobilul în drum. Asta dovedeºte ºi democraþia lui, dar ºi calitatea tramvaielor belgiene... Cãci nu i-am dori regelui Ferdinand, niciodatã, sã încerce sã ia tramvaiul 14 ca sã se ducã la Cotroceni."

Nemulþumit, dar din alte motive ºi cu altã perspectivã esteticã, este cronicarul plastic de la Universul literar, N.N. Tonitza, care într-un articol din 1926, Peisagiul bucureºtean, afirmã cã "peisagistul bucureºtean ignoreazã capitala". Or, "Bucureºtii, îngrãmãdirea aceasta paradoxalã, în care se întîlnesc atîtea aspecte contradictorii - bãtrîne ºi moderne, elegante ºi boccii, duioase ºi hilariante -, prezintã, pentru pictorul însetat de frumuseþea vie, un nesfîrºit domeniu de inspiraþie". Dar artiºtii trec nepãsãtori pe lîngã aceastã comoarã esteticã: "Bucureºtii ne chiamã cu înfãþiºãrile lui expresive pînã la durere - ºi nimeni nu-i rãspunde." Tonitza descrie strada pe care se aflã atelierul sãu, cu nenumãratele ei contraste. De pildã, "o cãsuþã amãrîtã, ai cãrei pereþi albi par o frescã strãveche, cu nãluciri învestmîntate în chihlimbãriu ºi smarald", strãjuitã de "trei salcîmi, înclinaþi diagonal, ca

dupã vijelie, cu crengi pe care, sub stilizarea elegantã a frunzelor, le bãnuieºti subþiri, fragile, elastice ca niºte ºerpi negri în ierburi", iar alãturi, în stînga, "se înalþã, trufaºã, o clãdire de raport, cu cinci etaje ºi ferestre mici". Contrastele ºi valoarea lor esteticã, descoperite deja de ochiul ºi de pana cãlãtorilor strãini din secolul al XIX-lea, rãmîn prilej de mirare ºi pentru voiajorul modern, cu aparat de fotografiat, stilou ºi blocnotes. Un tînãr fotoreporter, sosit de la Berlin, Willy Pragher, surprinde în 1939 melanjul specific al celui mai simplu traseu prin Bucureºti: plimbarea începutã occidental ºi menþinutã în linie dreaptã, de-a lungul unui singur bulevard, se încheie oriental. Dacã mergi pe Bulevardul Brãtianu (azi Magheru) pînã în Piaþa Brãtianu, te simþi american, cãci cea mai reprezentativã arterã din Bucureºtiul modern "pare a fi importatã din America. Nu numai sgîrie-norii, ci ºi magazinele de automobile, elegantele staþii de benzinã, hotelurile, cinematografele ºi lãrgimea strãzii trezesc aceastã impresie". În schimb, dincolo de Piaþa Brãtianu, "axa aceasta care taie Bucureºtiul de la Nord la Sud e dominatã de aspectul oriental. Se mai gãsesc ºi aici blocuri, dar nota caracteristicã o dau ºirurile lungi de covoare atîrnate de negustori pe uluci".

Pe jos sau cu limuzina, pe Calea Victoriei…

Calea Victoriei este pusã faþã în faþã, în albumul fotoreporterului german - are 31 de ani atunci cînd imortalizeazã Bucureºtiul -, cu o strãduþã de negustori, o aglomeraþie de oameni ºi mãrfuri mai pitoreascã chiar decît Lipscanii: "Calea Victoriei este artera principalã a oraºului. E o stradã cu tradiþie, strada lumii elegante ºi moderne. Este locul unde de douã ori pe zi, la amiazi ºi seara, bucureºtenii îºi fac plimbarea. Locul unde te arãþi, unde îþi întîlneºti cunoscuþii (man zeigt sich, man trifft sich), unde afli senzaþiile zilei, unde închei afaceri ºi, mai ales, unde faci cunoºtinþe noi. Corso-ul acesta ia de obicei proporþii atît de mari, încît abia dacã mai rãmîne pentru maºini cîte un pasagiu pe mijlocul strãzii. Bucureºtiul are ºi pentru dughene ºi tarabe o stradã. E strada Bazaca, o ulicioarã îngustã, în apropierea Pieþii Mari. Zilele îi sînt numãrate, sistematizarea capitalei avînd pe locul ei în proect construirea unui mare bulevard."Mai toate personajele romanului interbelic se plimbã, în capitala ficþiunii lor, pe Calea Victoriei, dupã cum ºi romancierii o fac adesea în Bucureºtiul din realitate. Cezar Petrescu îi dedicã un întreg roman. De la Alcalay la Capºa, de la Librãria Hachette la Teatrul Naþional, de la redacþia Credinþei la garsoniera în care locuieºte cu chirie Mihail Sebastian, viaþa scriitoriceascã este intim legatã, între rãzboaie, de cea mai literarã arterã a

Bucureºtiului. În preajma lui 1930, pe Calea Victoriei este sens unic, spre Dîmboviþa. Valeriu Mardare, ºofer profesionist ºi publicist de ocazie în revista Magazinul, cronometreazã drumul: "Dacã eºti grãbit, ºi nu e aglomeraþie, o poþi parcurge, cu maºina, în trei minute - ºi nici atît." Nu acelaºi lucru se poate spune despre plimbarea pe jos, pe care pietonul Mardare o demitizeazã: "Ieºiþi pe aceastã porþiune de stradã, între orele douãsprezece ºi unu ziua sau seara, între ºapte ºi opt: e o feerie, un amestec ºi o înghesuialã uimitoare. Trotuarele sînt înþesate ºi pietonii umplu chiar jumãtate de stradã, de amîndouã pãrþile. Prin mijloc, pufãind, þipînd, urlînd pe diferite tonuri, dupã diapazonul clacsoanelor, se strecoarã automobilele. Roþile ating trecãtorii, îi stropesc cu noroi, îi isbesc la fiecare pas - ºi din secundã în secundã sînt gata sã-i striveascã. Dar nimeni nu se supãrã." Observaþia cu valoare istoricã pe care o face gazetarul este cã poporul acesta "se zbate ºi asudã pentru fiecare pas". Analiza personajului colectiv al Cãii Victoriei stabileºte cã, în mulþimea anonimã care se înghesuie entuziast, se aflã ºi servitoarele oxigenate ºi foºtii sau viitorii miniºtri, ºi fetiþele de ºcoalã ºi "cocotele celebre", ºi scriitorii fãrã volume ºi actorii fãrã talent, ºi politicienii din opoziþie ºi personajele en vogue sau en vue. Animaþia e contagioasã, mãrturiseºte ºoferul coborît printre pietoni precum zeul între muritori ºi, "la fiecare pas, se-aud rîsete, chicotiri, isbucniri de veselie ºi de voe bunã. Calea Victoriei, între bulevard ºi Teatrul Naþional, e, la aceste ore, un belºug de fericire, de dragoste, de optimism".Peisajul uman ºi personajul colectiv bucureºtean îi pare însã urît cronicarului cinematografic de la Viaþa Romîneascã, D.I. Suchianu, care, cuprins de mizantropie, scrie în 1934 cã "... grosul populaþiei se întîmplã a fi - cum spuneam - cumplit de urît. Pe stradã, în tramvai, la cafenea, în tren, la teatru, la birou, pretutindeni oamenii care ne trec prin faþã ne înfioarã prin urîciunea lor". Nu e vorba de trãsãturile fizice - ar fi o percepþie simplistã la un estet -, ci de "lipsa de gust nu numai în îmbrãcãminte, dar mai ales în miºcãri, în felul de-a umbla, de a pronunþa cuvintele, de a-ºi întrebuinþa mîinile, de a-ºi braca privirile etc., etc. O impresie de absolutã disgraþie te cuprinde". Existã douã anotimpuri în care oraºul devine totuºi, pentru publiciºtii din toate timpurile ºi din toate foile literare, "incomparabil": primãvara, în martie-aprilie, ºi toamna, în octombrie-noiembrie. Sînt lunile în care peisajul bucureºtean e fundalul menit sã punã în valoare frumuseþea oraºului ºi pe cea a femeii, cum scrie anonimul intelectual sãrac din 1924: "În martie, zãpada topitã a lãsat strãzile spãlate. Înmuguresc pomii ºi es femeile parfumate, în rochii noui pe stradã. [...] În noembrie, spre sfîrºitul zilei, cerul e imens albastru, copacii ruginiþi, lumina de o vioiciune melancolicã,

strãzile uscate ºi fãrã praf. Trotuarele gem de lumea întoarsã din vacanþã. Mai ales în luna aceasta, mai ales în Bucureºti, femeile care-ºi miºcã ritmic, în mers, ºoldurile, capãtã o spiritualitate cu ecouri prelungite în sufletul intelectualului sãrac. ªi sunt atîtea femei frumoase în Bucureºti." Despre ele, frumoasele femei ieºite la plimbare, scrie ºi Arghezi, în 1929: "Ca sã treacã prin aerul cald ºi soare, fustele s-au fãcut mai scurte, ºtofele din care se construiesc siluetele de garoafe ale fetelor noastre sensuale, tulpini de dragoste ºi amfore sãrutate, cu ape în fundul ochilor, au cãpãtat, în sezonul pãmîntului nostru ardent, o urzealã de lumini vegetale. Gambele, încã nãtîngi acum un an, au cãpãtat o verticalã ondulatã, ritmul cãlcîielor danseazã muzical…" Plimbarea prin capitalã este ca un admirabil balet repetat zilnic, la ora înserãrii, pe o scenã în care fiecare este ºi protagonist, ºi spectator. Valeriu Mardare îi prinde în tablou, în 1931, atît pe privitori, cît ºi pe priviþi, mai bine zis, pe privite: "Un domn pudrat tare, rezemat de geamul cofetãriei Riegler, admirã, prin monoclu, niºte ciorapi de damã; altul, cu genunchii tremurãtori, nu se mai saturã spionînd armonia unor ºolduri pline." Privirile sînt justificate, cel puþin pe Calea Victoriei, pentru cã: "Nicãieri, în nici un oraº din lume n-ai sã întîlneºti, pe o bucãþicã de stradã, la fiecare pas, atîtea siluete ºi femei adorabile."Noaptea strãzile se golesc, în timp ce restaurantele, cinematografele ºi teatrele, barurile ºi grãdinile gem de lume. Luminile reclamelor se lungesc pe trotuare într-un caleidoscop policrom, iar sus, pe clãdiri, literele strãlucitoare se încheagã în "miriapode gigantice".

Prin parc…

Grãdina Botanicã, Grãdina reginei Maria, de la Cotroceni, Parcul Carol, Grãdina Icoanei ºi Parcul Ioanid, Grãdina Episcopiei ºi, înainte de toate, Ciºmigiul dau bucureºtenilor senzaþia evadãrii din infernul aglomerat ºi zgomotos al strãzii în paradisul vegetal al "grãdinarilor artiºti". Într-o plimbare intelectualã prin capitalã, dinspre mahalaua Dudeºti spre miezul verde al Bucureºtilor, Paul Zotta, colaborator la Bilete de papagal, comparã Parcul Ioanid cu Ciºmigiul. Cel dintîi e mãrginit de palate cu aer "de persoane distinse", care îl privesc pe trecãtor de sus, de la aceeaºi înãlþime. Cu excepþia cîte unui "servitor galant", desprins parcã dintr-o piesã de Molière ºi a cãrui apariþie e episodicã, parcul e atît de toropit, încît în el "e liniºte ca-ntr-un basm cu castele adormite". Doar de dincolo de fereastra deschisã a uneia dintre vile se aude un pian cu acordurile Asturianei de Manuel de Falla. În schimb, la ora cînd "Phoebus pleacã înspre New York", Ciºmigiul e animat. Întîlneºti în el "un important contingent de viitoare

mame" ºi "un insistent convoi de rahagii, limonagii ºi proprietari de castele de bãuturi" care asalteazã trecãtorii. În Ciºmigiu fiecare e fidel scaunului favorit, cel al lui Paul Zotta fiind plasat în aºa fel încît sã aibã, de la locul lui, perspectivã asupra întregii grãdini: "Aleele ºi rondurile par cã alcãtuesc un parc desenat de Lenôtre. Un jardin de Lenôtre, correct, ridicule, et charmant." Momentul idilelor vine o datã cu amurgul, cînd mulþimea se rãreºte: "Lîngã mine s-a aºezat un cîine bãlan ºi, într-un tîrziu, o domniºoarã. Domniºoara a zîmbit, eu am zîmbit. Dupã aceea iubind aventura, am închis ochii. Cînd i-am deschis, domniºoara plecase. În faþa mea nu mai era nimic, nimic, decît: Un jardin de Lenôtre, correct, ridicule, et charmant. Elementul ridicul îl formam desigur eu, cîinele bãlan ºi un cap de þîr, care stãtea în locul domniºoarei ºi se uita rînjind la mine." Tudor Arghezi trebuie sã fi avut, în schimb, o bancã favoritã pe sub un tei din Ciºmigiu, într-o insulã de umbrã, din moment ce e indignat cînd constatã cã primãria a înlocuit bãncile cu "serii de scaune de un prost gust atroce". Oricum, Baruþu este dus de "mama-mare" prin Ciºmigiu ºi, în ciuda amenzii de 100 de lei ºi a domnului sergent care vegheazã la liniºtea plantelor, bunica rupe pentru bãiatul de trei ani ºi jumãtate, atunci cînd nu se uitã nimeni, cîte o floricicã, ori îl lasã "sã facã piºa limpede" într-o razã de soare. De altfel, Arghezi dedicã mai multe tablete grãdinii cu care începe ºi sfîrºeºte primãvara capitalei: ghioceii din parc sînt primele flori din Bucureºti, iar teii tineri închid sezonul. Dar "pãdurea" Ciºmigiului amestecã soiuri multe: platani ºi stejari, castani ºi plopi, sãlcii, rãchite ºi brazi, iar pe jos, udate de bunul Dumnezeu sau de domnul grãdinar, lucesc tot felul de "bijuterii vegetale".Dintre literaþi, Lovinescu ºi Eftimiu, ambii "riverani", viziteazã cel mai des Ciºmigiul, uneori ºi împreunã. Criticul peripatetizeazã pe aleile bine îngrijite, alãturi de unul sau de altul dintre vizitatorii sãi, sau stã la o discuþie literarã la restaurantul Monte-Carlo. Lovinescu, a cãrui viaþã zilnicã e condusã dupã ritualuri nu numai moderne, ci ºi mondene, preþuieºte terasa din Ciºmigiu ºi noteazã în agendã redeschiderea localului ºi prima lui vizitã din noul sezon, petrecutã prin aprilie: "M. Dan, Lala Lovinescu. Cu ei în Ciºmigiu ºi apoi cu Peltz la Monte-Carlo pînã la 9. Debut în Monte-Carlo" (25 april 1934) sau: "Inaugurare cu M. - Monte-Carlo, ce se deschide azi" (7 aprilie 1935). Prin comparaþie, o plimbare în Parcul Carol îl face sã noteze: "totul e dezolaþie pe acolo".Braþ la braþ sau singuratici, învãþînd legile echilibrului pe lîngã un cãrucior cu guvernantã englezoaicã sau þopãind, cu ghiozdan cu tot, de pe un picior pe altul, înaintînd în pas leneº sau cu zor mare, bucureºtenii îºi plimbã musafirii, tristeþile, amorurile ºi pãlãriile, de-a lungul bulevardelor, la ºosea sau pe aleile înverzite ale parcurilor. Plimbarea este modul cel mai frumos ºi

mai ieftin de a-þi petrece timpul liber în capitalã ºi nu existã locuitor al urbei care sã nu trãiascã sub cerul liber mãcar o orã pe zi, pasionat de un spectacol cu miºcãri simple, la nesfîrºit repetabil. Ceea ce nu împiedicã pe nimeni sã se ducã ºi la spectacolele din sãlile consacrate, cele care þin numai o stagiune. Teatrele îºi invitã spectatorii prin mari afiºe ispititoare.

Teatrele îºi invitã spectatorii prin mari afiºe ispititoare, pe care numele vedetelor sînt trecute cu roºu. Între cele douã rãzboaie viaþa ºi scena sînt mai aproape ca oricînd: fiecare scriitor, fie el poet, prozator sau critic, se simte ispitit sã compunã piese, sã scrie cronicã dramaticã, sã fie director de teatru, preºedinte al Societãþii autorilor dramatici, membru în Consiliul de administraþie ori în Comitetul de lecturã al acesteia. Scriitorii sînt prieteni cu regizorii ºi actorii, scriu roluri pentru cîte o artistã anume aºa cum croitorii fac o hainã pentru un trup anume, producþia de serie fiind de neconceput la "casele mari". Numirea unui nou director al Naþionalului bucureºtean (Victor Eftimiu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Minulescu, Ion Marin Sadoveanu ºi cîþi alþii) face obiectul previziunilor ori îngrijorãrilor clienþilor de la Capºa cu mult timp înainte de eveniment ºi se comenteazã mult timp dupã ce faptul e împlinit. Privitor ca la teatru / Tu în lume sã te-nchipui…Universul literar din ultima lunã a lui 1928 dedicã aproape o paginã unor Momente dela instalarea noului director la Teatrul Naþional: "Lume multã - ai casei toþi - la înscãunarea dlui Liviu Rebreanu în fotoliul lui Ion Ghica. Grupe-grupe se agitã... Maestrul Nottara, solemn ca o medalie, vorbeºte din partea actorilor. Cuvîntarea sa se menþine într-o linie de strictã oficialitate, în contrast cu cea a lui Ciprian care cuprindea o notã de familiaritate intimã." Sînt prezenþi Sorana Þopa, Marioara Mohor, care "cocheteazã într-un colþ", Mihail Sorbul, care "îºi agitã rãzboinic ciocul", Clarnet, Milorian, Aura Buzescu, Morþun ºi o mulþime de "societari". În însemnãrile sale zilnice, Rebreanu, care aflã de aceastã numire la o zi dupã ce a împlinit 43 de ani, prezintã în termeni mult mai brutali secvenþa înscãunãrii, nu atît "în fotoliul lui Ion Ghica", cît în scaunul incomod al fostului director, Corneliu Moldovanu. Sînt cu toþii pe scenã: "Corneliu discurs, ministrul lamentabil, apoi eu. Cu efect vizibil. Apoi Nottara, care-mi face temenele. Apoi Ciprian, care face oarecare spirite, fireºte, la adresa celui plecat. ªi gata." Cuvîntarea lui Ciprian nu fãcea "spirite", ci îl previne pe noul director de necazurile care îl aºteaptã. Pus în ambalaj glumeþ, avertismentul e cît se poate de serios: "Dumitale, domnule Rebreanu, am sã-þi dezvãlui o tainã: ai fost numit

Director. E posibil ca d-ta sã n-ai nici o vinã. […] Ai primit ºi vei primi multe felicitãri. Eu te plîng din inimã. ªi nici dl. Corneliu Moldovanu nu cred sã te fericeascã. E greu sã împaci pe actori. Am sã te învãþ un ºiretlic. Sã nu dai voie nimãnui sã-þi vorbeascã la ureche." Dupã numai douã luni, ºoaptele la ureche, chiar dacã nu la cea a directorului, îºi aratã primul rezultat. Ministerul Instrucþiei îl acuzã pe Rebreanu cã, prin grija lui, Teatrul Naþional a devenit "o ºcoalã de demoralizare ºi de perversiune". Ambele perioade în care a fost director al Naþionalului, între 1928-1930 ºi la începutul anilor patruzeci, sînt dintre cele mai furtunoase ºi obositoare în viaþa lui Rebreanu, pentru cã, într-un fel sau altul, toþi scriitorii au ceva de împãrþit cu teatrul. Pînã ºi vechiul lui prieten, Gala Galaction, îºi pierde cumpãtul ºi îl pîrãºte, ca un copil, lui Dumnezeu ºi posteritãþii: "Amici ºi cititori ai mei, pe cari vã vãd în amfiteatrul tainic al viitorului, aflaþi cã prietenul ºi colegul meu, scriitorul Liviu Rebreanu, m-a jignit, în fiica mea, cum nu m-a jignit nimeni, de cînd sînt cine sînt! Dupã ce mi-a dat asigurãri supreme, dupã ce mi-a jurat cã nu are altã preocupare decît aceea de a da satisfacþie fiicei mele ºi de a mîngîia inima mea de pãrinte, ºi-a cãlcat cuvîntul ºi ºi-a necinstit obrazul într-un chip odios!" Despre ce e vorba? Jurnalul lui Galaction pãstreazã povestea: directorul Naþionalului îi promite fiicei lui Galaction, actriþã începãtoare, un rol într-o piesã, rol pe care fata începe sã-l studieze cu rîvnã. "Cînd colo", noteazã indignat amãgitul, "în ziua repartizãrii, fiica mea s-a pomenit cã rolul a fost distribuit alteia, iar directorul Rebreanu a trecut pe lîngã ea fãrã nici o explicaþie!" Regretul final al nefericitului tatã este cã, preot fiind, îi e interzis sã poarte sabie ºi nu poate sã-l provoace la duel pe amãgitor. Nici un director al Naþionalului nu rezistã prea mult în funcþie. Combinaþia dintre cererile actorilor, care rîvnesc mari roluri, dintre presiunile autorilor dramatici care vor sã fie puºi de urgenþã în scenã, dintre oscilaþiile publicului, care vrea sã se distreze, dintre pretenþiile repertoriale ale principalului teatru din þarã ºi, pe de altã parte, piesa bulevardierã plinã de intrigã ºi amor care se joacã în culise e întotdeauna incendiarã. Despre succesiunea ameþitoare de directori la sfîrºitul deceniului al patrulea ºi lipsa de coerenþã a repertoriilor scrie, în Viaþa Romîneascã, Mihail Sebastian: "D. Ion Marin Sadoveanu a trebuit sã joace la început repertoriul lãsat de rãposatul Paul Prodan; d. Camil Petrescu a trebuit la rîndul sãu sã joace cîtva timp repertoriul dlui Sadoveanu; d. Sadoveanu, în sfîrºit, joacã acum repertoriul dlui Camil Petrescu. În asemenea condiþiuni un director de teatru devine un simplu girant, un expeditor de afaceri curente, iar activitatea instituþiei, lipsitã de o viziune unitarã, se transformã într-un perpetuu interregn, într-o nesfîrºitã perioadã de tranziþie." În scurtul sãu directorat din

1940, constatã Sebastian, Camil Petrescu a avut parte ºi de "machinaþiuni", ºi de "bîrfeli triviale", ºi de "denunþuri maloneste", ºi, în special, de "scrisori anonime", deºi "Dl Camil Petrescu a adus acolo un spirit de cãutare, de revizuire a poziþiilor cîºtigate, de verificare a forþelor necunoscute sau rãu întrebuinþate sau unilateral întrebuinþate". ªi nu pentru cã-i este prieten, Sebastian adaugã: "Incomodul director a pus întrebãri, a deranjat prejudecãþi, a imprimat puþinã neliniºte, puþinã teamã ºi mai ales acea îndoialã cercetãtoare, fãrã de care o artã înceteazã sã fie un lucru viu ºi devine o simplã mecanicã."Alte mãºti, aceeaºi piesã...

V-aþi întrebat vreodatã care sã fie sensul mãºtii? Aceasta este problema de la care pleacã, îndrãgostit de teatru, Mihail Sebastian, într-un articol din 1935. "Mascaþii" ºi spectatorii trãiesc deopotrivã toate valorile pozitive ale vieþii jucate: joc, libertate, îmbogãþire afectivã, schimbarea de destin, înþelegerea mai multor destine, miracolul transfigurãrii, evadarea, visul, pauza de respiraþie. Fireºte cã masca cea mai convingãtoare este cea care aduce la suprafaþã un rol scris în personalitatea ascunsã a actorului. La 12 februarie 1928, Universul literar apare cu chipul Mariei Ventura pe copertã, semn cã rubrica "Sufletul românesc" o are de astã datã în centru, dupã atîþia medici, inventatori, scriitori, istorici, profesori, pe "tragedianã". Nãscutã în Bucureºti, în 1888, Marioara Ventura îºi face o bunã parte din studii la Paris. Începe încã de la 16 ani sã joace alãturi de Sarah Bernhardt, pe care o însoþeºte într-un turneu în America. În urma premiului I "pentru dramã ºi comedie", obþinut la Conservatorul din Paris, e solicitatã sã joace la Comedia Francezã, ceea ce refuzã datoritã "firii ei independente ºi nesupuse". Trece prin diverse teatre pariziene, pleacã apoi în Italia, revine în România, "unde rãzboiul a surprins-o" ºi a fãcut-o sã ia conducerea unui spital francez din Iaºi, "îngrijind c-un rar devotament pe rãniþi". Se întoarce în Franþa, dar îºi doreºte un teatru al ei în Bucureºti, dorinþã care la 1928 e "pe cale de realizare". Continuarea poveºtii uºor romanþate din Universul literar se poate gãsi în memoriile lui Leny Caler. Actriþa reuºeºte sã-ºi înfiinþeze propriul teatru ºi lanseazã pe scena lui tinere talente, între care ºi pe Leny: "Nu voi uita niciodatã seara în care Maria Ventura, directoarea noastrã, sositã de la Paris, a asistat la spectacolul cu piesa ªoarecele de bisericã, marele succes al teatrului ei în acea stagiune. Dupã terminarea spectacolului, Maria Ventura a felicitat actorii ºi regizorul, iar mie, luîndu-mã în braþe emoþionatã, mi-a spus: "Bravo, caraghioasã micã, bravo! Nu m-am înºelat asupra talentului tãu!"" Lauda vine din partea celei mai celebre actriþe a momentului. La Naþional, Maria Ventura avusese un succes enorm

cu rolul Fedrei, din piesa lui Racine. Leny Caler îºi aminteºte principalele atuuri ale tragedienei: "Þinuta, armonia statuarã a trupului, graþia miºcãrilor ºi, mai ales maniera cu totul nouã de a juca acest text clasic." În Universul literar, Camil Petrescu dã o idee despre atmosfera prilejuitã de asemenea piese: "De cîte ori un teatru anunþã spectacole cu Maria Ventura, directorul lui trebue sã aibã în prealabil o conferinþã cu serviciul de ordine al prefecturei pentru ca sã se ia mãsuri de rînduialã la casa de bilete. ªi pe urmã trebue sã aibã grije ca sã publice un afiº de instrucþiuni, care aduce cu programul zilei de 10 Mai: La ora 10... accesul prin intrarea lateralã... ghiºeu interior... controlaþi ºi iar controlaþi... Nu existã actor sau actriþã fie ei de reputaþie europeanã, care sã facã în aºa mãsurã publicul nostru sã aºtepte înºiruit ore întregi, în faþa ghiºeului." Despre Fedra ei la Paris, Gabriel Boissy, citat de aceeaºi revistã, scrie cu entuziasm, invocînd "accentul sãu înfrînt", "fiorul ei inexprimabil în tot timpul actului al II-lea care atinge paroxismul rãtãcirii la versul "Ma folle ardeur, malgré moi se déclare", cocheta ºi atît de tandra rugãciune cãtre Venus din actul al III-lea, explozia de gelozie din al IV-lea, în care un rîs de copil se amestecã cu rãcnete de felinã". Rãcnetul de felinã se datoreazã, fãrã îndoialã, surplusului stilistic din traducere.Cu cîþiva ani mai devreme ziarele comentau ºi succesele Dnei Elvira Popescu, comedianã strãlucitã, la Paris. E vorba de rolul unei poloneze din piesa Ma cousine de Varschovie a lui Verneuil. Întrucît actriþa care urma sã joace rolul principal, al veriºoarei din Varºovia, s-a îmbolnãvit, tînãrul autor al piesei, un nume pe atunci la modã, ºi-a amintit cã o vãzuse pe Elvira Popescu jucînd, într-un turneu, pe scena parizianã, ºi i-a telegrafiat imediat, propunîndu-i rolul. Deºi nu avea prea mult timp sã înveþe textul, Elvira Popescu a acceptat. Accentul nu avea importanþã, întrucît publicul parizian nu distingea între cel polonez ºi cel românesc. Succesul a fost uriaº ºi "dãrile de seamã despre Ma cousine de Varschovie a lui L. Verneuil au fost mai mult consacrate artistei române". "La Popesco" e comparatã cu mari actriþe ale scenei franceze, de pildã divina Réjane, iar revista Excelsior e de pãrere cã dna Elvira Popescu ar putea servi chiar de model "celor mai bune comediene de la Paris". Le Temps "recunoaºte cã autorul piesei a decis de soarta ei prin norocul de a fi descoperit pe artista bucureºteanã" ºi Le Journal socoteºte apariþia Elvirei Popescu drept "evenimentul cel mai de seamã" în anul actoricesc. Leny Caler a fost ºi ea în salã, la una dintre reprezentaþii: "Am vãzut publicul francez în extaz, urmãrind fermecat jocul, inventivitatea comicã, temperamentul ºi încîntãtorul ei accent, atît de pitoresc. Deodatã, de pe scenã, am auzit-o vorbind româneºte: " Cum îþi place, Cãlãruþã?! Bãga-i-aº în mã-sa de franþuji! I-am dat gata, ce zici?! " În primul moment, am

îngheþat auzind-o, fãrã sã mã gîndesc cã francezii din salã n-aveau de unde sã ºtie româneºte. Ei credeau cã personajul vorbeºte deodatã în polonezã ºi, amuzaþi, au început sã aplaude." Episodul relatat de Leny aratã ceva despre forþa temperamentului "dîmboviþean" al actriþei. Portretul pe care l-a pãstrat în memorie, de la prima întîlnire, dovedeºte, în schimb, forþa esteticã a simplei ei apariþii: "Într-o zi însoritã de iarnã, am ieºit de la ºcoalã ºi, trecînd prin Piaþa Palatului, acoperitã cu un covor de zãpadã, am rãmas pironitã locului privind la un splendid tablou. În faþa mea, în mijlocul acelei vaste pieþe, stãtea pe loc, privind departe, o femeie înaltã, blondã, de o strãlucitoare frumuseþe. Trupul ei zvelt era înfãºurat într-o hainã de blanã albã, scumpã, lungã pînã în pãmînt. Pe cap, o pãlãrie cu boruri mari îi umbrea ochii… Þinea în amîndouã braþele un imens buchet de trandafiri roºii." Elvira Popescu nu se afla, în clipa surprinsã de Leny Caler, pe scenã, deºi Piaþa Palatului, rotundã ºi aproape pustie în anii '20, ar fi fost locul ideal pentru un spectacol. Aºa cum va deveni mai tîrziu, în piesele politicienilor.Cu toate cã a respins ofertele de a juca în strãinãtate ºi a rãmas "l'artiste du Danube", George Vraca a fost la fel de iubit de publicul românesc ca actriþele cu succes la Paris. Vocea, pe care mai tîrziu o imprimã pe disc, a fost principalul sãu atu: o voce de bariton, caldã ºi nuanþatã. A fost rãsfãþatul publicului feminin, iar actriþele l-au iubit, pe scenã ca ºi în viaþã. Leny Caler îºi aminteºte cã, dupã ce juca - foarte convingãtor de altminteri - scenele de dragoste din piesele în care Vraca îi era partener, primea scrisori pline de injurii iscate de gelozia unor tinere din salã, amorezate de "junele prim". În articolul pe care îl scrie la moartea lui, dramaturgul Scarlat Froda, soþul lui Leny, enumerã nuanþele dramatice din jocul lui Vraca. El este "o sintezã strãlucitã din nobleþea maestrului Nottara, din eleganþa lui Tony Bulandra ºi din romantismul lui Demetriad".

Alte guri, aceeaºi gamã

Spectacolele încep între orele opt ºi nouã seara ºi dureazã pînã pe la miezul nopþii. Apoi, atît actorii, cît ºi o parte din spectatori se duc la restaurantul cel mai apropiat ca sã-ºi încheie seara. Cîteva zile mai tîrziu reviste ca Rampa ºi Comedia publicã primele ecouri la spectacol ºi acestea nu trebuie sã coincidã neapãrat cu reacþia sãlii. Duminica, joia ºi în zilele de sãrbãtoare se joacã ºi matinee. Pentru piesele de succes, se pot reþine bilete, fãrã majorãri de preþ, la Magazinul Feder, din Calea Victoriei 44. Pe lîngã preþul biletului, trebuie adãugat ºi micul pourboir care se dã, obligatoriu, la garderobã. Fiecare dupã cît îl lasã inima ºi portofelul. Din pãcate, spectatorul nu este încã format,

constatã cronicarii: se rîde tare la replici care cer un zîmbet fin ºi se adoarme la altele, care cer aplauze entuziaste. Concluzia este cã publicul ar trebui educat, nu flatat, fiind deocamdatã prost, incompetent ºi ridicol. Ideea nu e interbelicã. Toþi dramaturgii de secol XIX se plîng de acelaºi obstacol. Programele teatrale conþin, dacã sînt subvenþionate de Stat, un repertoriu pe cît posibil "naþional", iar dacã sînt particulare, trebuie sã rãspundã dorinþei marelui public. La Teatrul Naþional stagiunea începe obligatoriu cu o piesã româneascã. "Anul trecut - scrie T. Bobeº în Lumea - stagiunea s-a deschis cu Viforul lui Delavrancea, acum doi ani cu Vlaicu-Vodã, anul acesta aºijderi. Sînt atîtea lucruri care meritã sã fie reluate! Nimeni nu se gîndeºte la ele. Cel mai prost spectacol pe care-l oferã Teatrul Naþional, indiferent directorul, e reprezentaþia cu care se deschide stagiunea". În 1927, stagiunea cuprinsese, dintre drame, conform bilanþului fãcut de Camil Petrescu în Universul literar la începutul anului 1928: Henric al IV-lea, Hoþii, Cyrano (care n-a fãcut decît 33 de spectacole, ceea ce "pentru asemenea piesã echivaleazã cu o cãdere"), Prometeu, Strigoii, Domniºoara Nastasia. Acelaºi Camil Petrescu, jucat cu piesele "serioase", se strãduieºte sã ºi-l plaseze pe Miticã Popescu, piesã acceptatã pînã la urmã, în 1928, de Miºu Fotino, Directorul Teatrului Mic. Comediile sînt, fireºte, mai multe, dar dintre ele bune sînt numai Omul cu mîrþoaga de G. Ciprian, pentru care regizorul Enescu "meritã toate felicitãrile" ºi tot un "frumos succes" al pe-atunci celebrului regizor Soare Z. Soare, Comedia Fericirii. Piesa lui Ciprian va fi reprezentatã, în anii imediat urmãtori la Berlin, Praga, Berna ºi Paris. Lista mai cuprinde spectacole de la Teatrul Mic ºi Fantasio ºi care au jucat numai comedii, Teatrul Regina Maria la care s-au putut vedea Riviera, Goana dupã bãrbaþi, Foc de paie, Femeia în flãcãri ºi cîteva reluãri. Actorii care s-au fãcut remarcaþi în 1927 sînt, conform listei lui Camil Petrescu: Calboreanu, I. Brezeanu, Sârbu, Athanasescu, în Omul cu mîrþoaga, Nottara ºi Sorana Þopa în Hoþii, iar la Teatrul Regina Maria toþi interpreþii Rivierei ºi îndeosebi dra Leny Caler, rãsfãþatã de cronicarii teatrali de-a lungul anilor. Aceºti cronicari sînt, în epocã, numai bãrbaþii. Ajunge sã ai "un sacou ca lumea" sau mai bine "un smoking" ºi cîteva metode de a impresiona. Cea mai puternicã dintre acestea este sã nu aplauzi la sfîrºitul piesei, cum scrie un cronicar care "n-a fost sã fie", într-o gazetã a anilor '20. În anii '30 cronicile se rafineazã. Camil Petrescu, care scrie despre teatru de la începutul carierei sale publicistice, Mihail Sebastian ºi pretenþiosul Cicerone Theodorescu de la România literarã fac din opiniile dramatice legate de un spectacol anodin mici tratate "pentru uzul autorilor dramatici", al actorilor ºi al spectatorilor deopotrivã. Semnînd cînd Spectator, cînd Strapontin sau S. Trapontini, Tudor Arghezi îºi spune des pãrerea despre ceea ce se întîmplã

pe scenã. În Biletele lui apar nenumãrate glume cu actori ºi regizori, ceea ce nu face decît sã întreþinã interesul pentru oamenii cu mascã. Una dintre ele este despre directorul Teatrului Cãrãbuº, domnul Tãnase, care a devenit meteosensibil: teatrul lui e în aer liber.Teatrul e o pasiune (pentru sentimentali) ºi o afacere (pentru pragmatici), scriitorul cãruia i se monteazã o piesã obþine glorie imediatã ºi bani. Aºa nepricepuþi cum sînt, spectatorii rãmîn totuºi mulþi ºi fideli, teatrele particulare pot trãi de pe urma lor, chiar dacã trebuie sã facã destule concesii "eroice" gustului dominant al epocii ºi chiar dacã actriþele trebuie sã-ºi procure singure rochiile pentru spectacol. Este totuºi perioada în care lumea pare teatru ºi teatrul viaþã ºi în care te poþi închipui în Bucureºti, fãrã efort ºi fãrã metaforã, "ca la teatru" privitor sau privit, regizor sau regizat. Un nou spectacol cucereºte însã, pas cu pas, interesul publicului: jucãria fraþilor Lumière, perfecþionatã de la un an la altul, face concurenþã Thaliei ºi Melpomenei.

Jucãria fraþilor Lumière, perfecþionatã de la un an la altul, face concurenþã Thaliei ºi Melpomenei, iar bucureºtenii iau cu asalt sãlile de cinema. Oamenii de afaceri simt imediat mirosul de bani, astfel cã, mulþi inºi a cãror energie se exercitase înainte "la ceaprazãrie sau la automobilele de piaþã" devin proprietari de cinematograf tot mai prosperi. Pînza ecranului ocupã mai întîi Bulevardul Elisabeta, numit, mai în glumã mai în serios, "Hollywoodul românesc", apoi se întinde peste toate cartierele capitalei. Sãlile Capitol, Trianon, Eforia, Voiculescu, Bulevard Palace, Odeon, Vlaicu stau, unele lîngã altele, de la începutul începutului, pe Bulevardul Elisabeta, astfel încît doritorii pot ieºi de la un film ºi intra imediat la cel de alãturi. Pe Lipscani se aflã Pathé Palace, numit astfel dupã Charles Pathé, proprietarul unei societãþi de difuzare a filmului. Pe Doamnei e sala Lux ºi pe Calea Victoriei, Select, fireºte, cu o legãturã directã între nume ºi condiþiile de vizionare. Tot pe Calea Victoriei, la numãrul 48, în apropiere de magazinul lui Jean Feder, se aflã sala Frascati, pentru musafirii hotelului cu acelaºi nume, iar la numãrul 15, sala Colos. Marconi ºi Roma pe Griviþei, Rahova, desigur, pe Rahovei, pe Moºilor cinematograful American, cu filme americane, Volta, în Buzeºti, iar Edison pe Calea Dudeºti. Acestea sînt cele dintîi. În curînd se mai deschid, pentru noua distracþie, cinematograful Regal, pe bulevardul cinematografelor, sala Roxy, pe Lipscani, ºi ultima, dar nu cea de pe urmã, sala Aro, cea mai mare ºi mai elegantã dintre toate. Filmul face concurenþã tuturor artelor, întrucît a furat de la toate cîte ceva. Unii îl numesc a ºaptea artã, alþii a opta minune, dar cei mai mulþi îl

socotesc încã o simplã plãcere plebee, legatã de tehnicã ºi scamatorie mai mult decît de artã.E drept cã filmele care ruleazã la Bucureºti sînt, în anii douãzeci, producþii îndoielnice. Arghezi are chiar ideea - vizionarã - a înfiinþãrii cinematografului de artã, pentru cã, din 1921 ºi pînã în 1928, "Bucureºtiul n-a vãzut decît trei filme care sã mulþumeascã pe cineva obiºnuit ºi cu cartea". Sau, cu bunãvoinþã, "sã zicem cinci filme, ca sã intre de douã ori ºi Pat ºi Patachon". Preþul unui bilet este, la cinematografele selecte, de 60 de lei, aºadar, constatã Arghezi, cît preþul unui volum de Anatole France sau André Gide. Cu toate acestea, Alex. Bilciurescu constatã, în acelaºi an ºi tot în revista lui Arghezi: "La noi în þarã sînt mulþi cinefili. Cinematografele se înmulþesc ca ciupercile. Revistele de cinema idem. Atrase de mirajul magic al dolarului, toate fetele viseazã sã devie vedete." De la început, mirajul filmului le depãºeºte ca întindere ºi diversitate pe toate celelalte. Primul cedeazã ispitei sexul slab: "Oriºice blondã crede cã are farmecul irezistibilei Mary Pickford; orice brunã anostã e convinsã cã reproduce pe Pola Negri. Dansatoarele lãboase (sic) de Varieteu vor sã aibã în trup ritmul graþios al Lyei de Putti; toate sînt fotogenice ºi vor sã facã cinema." Urmeazã bãrbaþii: "Bãiatul de prãvãlie cu ochelari în ramã, descoperã într-o zi cã seamãnã cu Harold Lloyd, iar tînãrul care " face " din întîmplare o midinetã se crede un nou Rudolf Valentino! Pînã ºi burghezul inestetic, cu burtã de egumen vrea sã plece în America fiindcã-i seamãnã abdomenul cu Fatty!" Dacã în epoca filmului mut tot românul se crede fotogenic ºi bun actor, dupã apariþia filmului sonor, numit în epocã ºi "film vorbitor", studiourile autohtone sînt invadate de voluntari cu pretenþii. În 1931 deja, scrie Magazinul, e demodat sã vrei sã devii actor de teatru, în schimb "modista, croitoreasa, camerista" doamnele "de-o vîrstã cam mare" ºi elevele fãrã bacalaureat vor, toate, sã fie actriþe de cinema. Regizorii ºi directorii studiourilor de filme sonore primesc zi de zi solicitãri ºi toatã lumea spune, pe voci diferite ºi neacordate: "Ard de dorinþa de a juca într-un film sonor." Primul film sonor românesc e terminat în 1930. Scenariul se face dupã Ciuleandra, romanul unuia dintre cei mai citiþi prozatori ai momentului, iar regizor este germanul Martin Berger. Se fac douã versiuni, cu distribuþie mixtã, una pentru spectatorii români, cealaltã pentru nemþi. Filmul se dovedeºte un dezastru ºi declanºeazã un scandal de presã. La catastrofã contribuie textele inserate de scenaristul german Kurt Schwabach în povestea lui Rebreanu, doinele populare româneºti amestecate cu ºlagãrele nemþeºti, ºi, mai ales, lipsa de inspiraþie a regizorului. Încã din 1928 Alexandru Bilciurescu scrie un articol despre Filmul românesc, mai precis despre neconcordanþa dintre pretenþii ºi rezultate, nu departe de ceea ce s-a întîmplat la Ciuleandra: "Spre a da

filmului un caracter naþional, folkloristic, s-au intercalat decoruri rustice: peisagii lamentabile, triste, drumuri de þarã alese cu noroaie. Ca frumuseþi indigene, în costume naþionale, apar pe ecran: chipuri bolnave, fizionomii alcoolizate ºi chivuþe cu picioarele murdare. Afiºe multicolore anunþã rularea filmului românesc. Publicul, marele public care s-a pãcãlit de-atîtea ori cu asemenea filme, se abþine."În 1933, Bucureºtiul are deja 50 de cinematografe, iar în zilele bune acestea dau cîte ºapte reprezentaþii. Ceea ce înseamnã, dupã calculele lui Emanoil Bucuþa din România literarã, 150 000 de spectatori. Ceea ce înseamnã mai departe cã, în patru zile "fiecare cetãþean al Bucureºtiului" poate sã vadã un film. Bucuþa este dintre cei care fac distincþie între aceastã pseudo-artã ºi spectacolele "mai înalte", teatru sau concert, ºi constatã cu strîngere de inimã cã filmul a învins. Cãci sãlile de teatru, de operã sau de concert nu pot primi mai mult de 10 000 de spectatori, chiar în zilele cele mai bune, cu matinee. Adicã, socoteºte necruþãtor autorul articolului, "pentru ca fiecare locuitor al oraºului sã poatã lua parte o datã la un astfel de spectacol, ar fi nevoie de cel puþin 60 de zile". Aºadar, la patru zile un film, la douã luni o piesã de teatru sau un concert. Deºi a intrat pe uºa din dos a artei, cum socotesc gazetarii, cinematograful a învins. Acelaºi fenomen se petrecea în secolul trecut cu romanul, care lua locul poeziei lirice, epice, dramaturgiei ºi se instala fãrã remuºcãri pe locul I în ierarhia literarã.

Cronica filmului

Sã fie oare adevãrat cã gazetele româneºti au gãzduit primele "genul literar care se cheamã criticã cinematograficã"? Oricum, aºa afirmã în 1934, în Viaþa Romîneascã D.I. Suchianu, unul dintre cei mai longevivi cronicari de film. Nãscut în 1895, el scrie începînd din preajma primului rãzboi ºi aproape pînã la moarte, în 1985. Suchianu nu ezitã sã socoteascã aceastã întîietate un adevãr istoric: "Prima cronicã de ecran este înfiinþatã, acum aproape zece ani, în Adevãrul literar. În acel moment nimeni nu condescindea sã considere filmul ca o operã de artã, vrednic de a i se consacra vreo parcelã de substanþã cenuºie. Îmi amintesc cum apãruse atunci un articol de Souday în Le Temps, în care eminentul critic susþinea cã dacã pictura poate fi o artã, pentru cã transpune realitatea, în schimb cinematograful - care doar o fotografiazã tale quale - nu poate pretinde la vreo valoare esteticã. El rãmîne o simplã jucãrie distractivã sau instrument de documentare didacticã. Cred cã în mare parte indignarea faþã de aceste solemn argumentate bazaconii m-au hotãrît sã încep o cronicã regulatã a filmelor."

Cronicarul cinematografic interbelic are o misiune într-adevãr ingratã: filmul este considerat, cum s-a vãzut, un agrement de mîna a doua, pãrere pe care proza interbelicã nu face decît s-o confirme. Ar merita sã se compare de cîte ori se duc personajele din cãrþi la teatru, la operã sau la vreun "concert din muzica de Bach" ºi de cîte ori la cinematograf. Rezultatul va fi cu siguranþã invers faþã de cel din statistica lui Emanoil Bucuþa. Totuºi, în jurnalele din anii '30 lucrurile încep sã se schimbe ºi cinematograful apare ca locul de distracþie cel mai frecventat. Dacã e sã ne luãm dupã însemnãrile de jurnal, Jeni Acterian ºi Eugen Lovinescu, care merge la cinema împreunã cu fiica lui Monica, par a fi cei mai timpurii cinefili bucureºteni, în schimb pasionatul de romane detective, Ion Barbu, nu merge nici la cinema ºi nici la teatru. Întrucît uneori filmul uitã cã e film ºi seamãnã mult cu teatrul, cronicarii începãtori cad în ispita de a face cronicã dramaticã în loc sã descopere specificul noii arte. Trecerea de la filmul mut la cel sonor aduce în plus problema versiunilor originale, care sînt rare. Cronicarii ºtiu sã ºi asculte filmele (scriu despre filme "auzite"), nu numai sã le vadã, ºi fac lungi analize vocilor actorilor din versiunile originale, de la "vocea canaille" a Marlenei Dietrich dintr-un film de Joseph von Sternberg la vocile din marele succes mondial Grand Hotel: cea "puþin vãtuitã" a Gretei Garbo, cea aparent superficialã a actriþei Joan Crawford, cea "mijlocie, de bãrbat obiºnuit" a lui Lyonel Barrymore ºi vocea "plinã, de bãrbat trãit" a lui Wallace Beery. Cantitatea de filme proaste e imensã, intriga "de operetã" ºi "romantismul acrobatic" fac ravagii, dar, e drept, ºi publicul e pe mãsura filmelor. Toþi cronicarii se plîng cã trec sãptãmîni întregi fãrã nici un eveniment cinematografic. Filmul e acuzat de pãrinþii respectabili cã stricã tineretul. În 1934, cinematografele bucureºtene interzic "riguros" elevilor de liceu sã frecventeze sãlile de cinema, întrucît niºte ºcolari jefuiserã ºi uciseserã cu revolverul un om, iar cauza e, se crede, violenþa de pe ecran. Cronicarul e nevoit sã ia poziþie ºi sã stabileascã inocenþa filmelor bune ºi vinovãþia celor proaste. Educarea spectatorilor este o parte din misiunea începutului de drum: "Dorim din toatã inima ca publicul nostru [...] sã piardã prostul obicei de a adormi de îndatã ce nu i se aratã un sîn gol, un ºold în exerciþiul funcþiunei sau un milionar peste noapte."ªi ca ºi cum toate astea n-ar fi de-ajuns, cronicarii trebuie sã-nfrunte ºi opacitatea ori þîfna proprietarilor de sãli de cinema. Tot D.I. Suchianu povesteºte un episod edificator: "Un director de ziar îmi spunea cã a vrut sã înfiinþeze în gazeta lui o cronicã cinematograficã. În acest scop a încercat sã obþinã pentru eventualul sãu cronicar o cartã permanentã de intrare. Dar a întîmpinat un refuz general. Toþi proprietarii de sãli îi rãspundeau, invariabil, cã acest gen de literaturã nu-i intereseazã. În schimb, fiecare

gazetã are o cartã permanentã, dar pentru director, nu pentru cronicar. În sfîrºit, uneori economistul nostru rãspundea: "Înþeleg dacã ne-ar lãuda… dar gratis, ca sã ne înjure?""

Povestea

Love story. Indiferent de tipul ºi de titlul filmului, un el ºi o ea, pe care spectatorul îi identificã dintr-o ochire, se vor iubi pînã la The End. Schema care place marelui public în anii '30 este fixã: "E absolut indispensabil ca eroina sã debuteze prin a fi dactilografã, servitoare, coristã, lucrãtoare de fabricã sau încasatoare de tramvai. Dar fericirea - o inevitabilã fericire - face ca ea sã întîlneascã exact miliardarul care se va excita îndeajuns pentru a-i pune toþi dolarii la picioare" (Viaþa Romîneascã, 15 aprilie 1934). Pe lîngã acest scenariu în care nimic nu stã în calea banilor sau poate a dragostei, nu se poate ºti prea bine, mai existã cel al îndrãgostiþilor mereu încercaþi: el gelos-demonic, ea suav-fidelã; ea cochetã ºi superficialã, el un înger de rãbdare; el ºi ea la fel de amorezaþi ºi de sãraci; el cu o poziþie (dintr-o familie) care-i restrînge posibilitãþile de a o întîlni pe ea, ea neînchipuindu-ºi cã un bãrbat ca el o poate iubi, suferind amîndoi separat, pînã cînd o norocoasã întîlnire îi aruncã literalmente unul în braþele celuilalt etc. Mai existã ºi love story-ul dezlînat sau "gimnastic", tip Cuceritorul (cu Dorothy Wieck ºi Willy Fritsch), care rula în 1933 la cinematograful Select ºi unde junele-prim "a fãcut tot ce i-a stat în putere ca sã cucereascã eroinele ºi spectatoarele. A surîs cu graþie, a fãcut sky, patinaj, s-a lãsat încãlzit de soarele iernatic, a iubit fata sãracã, a dispreþuit banii". Ironia îi aparþine lui Menalque, alias Barbu Florian, un literat din cercul avangardei care semneazã uneori cronica ecranului la România literarã. Excelenta formã sportivã a protagonistului se transmite ºi rolurilor secundare, astfel încît "chelnerul pe patine fãcea viragii ca sã ducã clienþilor consumaþiile". Acest mod de a cuceri este unul sigur, iar filmele "gimnastice" vor fi tot mai multe. Recuzita filmului de dragoste, devenitã model pentru junii bucureºteni ºi pentru flirturile lor, nu scapã ochiului atent. În 1930, Geo Bogza o criticã în unu: "Îmbrãþiºãrile lor impecabile, devenite idealul tuturor celor cari frecventeazã cinematograful, sînt sterpe de orice substrat de esenþe ºi desvãluiesc o desgustãtoare lipsã de sesizament faþã de fluidul torturant al dragostei. […] Aceiaºi conþi, aceleaºi contese, aceleaºi parcuri ºi baluri somptuoase, într-un cuvînt aceleaºi cliºee pe gustul croitoreselor." Cinematograful, constatã Bogza, "e invadat de o producþie mondialã ºi mediocrã care cocleºte retina". Existã, din fericire, ºi excepþii: una dintre ele,

analizatã entuziast de Bogza, pe urmele lui Saºa Panã, este Cîinele andaluz al lui Buñuel.Filmul fantastic. Bucureºtenii au ocazia sã vadã Mumia, Insula Doctorului Moreau, King-Kong, Bestia, Moartea în vacanþã (titlu care stã la baza unei expresii argotice, pierzînd cu totul legãtura cu filmul, se pare, "frumos") sau un horror tip Mãºti de cearã. Acesta a fost cu siguranþã foarte convingãtor, din moment ce cronicarul, acelaºi D.I. Suchianu, care nu se lasã prea des ispitit de tonul patetic, mãrturiseºte de data aceasta cã a rãmas tulburat ºi, ieºind din limitele artisticului, îºi îndeamnã cititorii: "Feriþi-vã de oamenii extraordinar de nenorociþi." Povestea sunã azi ridicol, bunã pentru copii, deºi simbolurile de adîncime invitã la meditaþie: un sculptor în cearã, pasionat ºi plin de talent, îºi vede toate statuile distruse de foc. El însuºi e desfigurat de flãcãri. Dupã ce îºi face o mascã din cearã, va ucide în serie pentru ca, din cadavrele acoperite cu un strat subþire de cearã, sã-ºi reconstituie muzeul. Suchianu este însã un profesionist al noii arte, iar judecãþile sale de valoare sînt corecte. Filmul american Mãºti de cearã (de fapt Cabinetul figurilor de cearã) îºi datoreazã succesul unuia dintre cei mai mari actori ai epocii, germanul Emil Jannings, mai cunoscut în rolul lui Mefisto din Faust-ul regizat de Murnau. King-Kong, film al Casei Fox, este o "jucãrie pentru adulþi", în timp ce Paramount aduce transpuneri cinematografice puþin mai serioase: Bestia, fãcut dupã cartea lui R.-L. Stevenson, Doctor Jekyll and Mister Hyde, ºi Insula Doctorului Moreau (The Island of the Lost Souls), dupã Wells: "ªi ecranul ne prezintã aceastã insulã, pierdutã în Pacific, unde Dr. Moreau naºte, din bisturiu, niºte quasi-oameni cu reminiscenþe fizionomice de la animalul de originã. E lesne de închipuit cã pentru a nu cãdea in bufonerie, toate acestea trebuie foarte bine fãcute."Filmul de rãzboi. "Puþine lucruri sunt atît de fotogenice ca o luptã, militarã sau civilã, modernã sau anticã" socoteau cronicarii la mai bine de un deceniu dupã primul rãzboi mondial ºi cu cîþiva ani înainte de al doilea. Praful ºi noroiul sînt apreciate ca "substanþe fotogenice", iar cîmpul de luptã un spectacol "vast ºi dinamic". Pe ecranele româneºti ajunseserã pelicule celebre ca The Big Parade (1925), cu John Gilbert (viitorul partener al Gretei Garbo) în rolul soldatului american, Frontul de Vest ºi Nimic nou pe frontul de Vest, Patrula dimineþii (The Dawn Patrol), Îngerii infernului, Demonii vãzduhului, Crucile de lemn (Les Croix de bois, al lui Pierre Blanchar, din 1932) ºi Adio Arme (A Farewell to Arms, 1933) al lui Jean Negulesco ºi Frank Borsage. Calitatea filmelor de rãzboi creºte cu cît rãzboiul însuºi e mai departe (în urmã sau înainte). Despre "vechiul ºi interminabilul" film pacifist J'accuse! (1919, Abel Gance), cronicarul observã cã "era aºa de prost încît nu

putea fi nici pacifist, nici nepacifist, ci nimic, pur ºi simplu". Amestecul politicii în treburile cinematografiei este imediat sesizat ºi amendat. Dacã în 1934, cînd ne reîmprieteniserãm cu ruºii, "toþi popeºtii culturii noastre vor explica cu simpatie ce se petrece în Rusia", lucru îmbucurãtor de altfel pentru film, dupã cum remarcã acelaºi Suchianu, în schimb, în preajma lui 1940, filmul de rãzboi german va trece la mare cinste pentru cã "la noi politica hotãrãºte totul". Adriana Nicoarã, care face în Universul literar cronici penibile ºi teziste, scrie, în 1941, despre Biruitorii aerului care ruleazã la Scala: "Un film care ne documenteazã asupra campaniei ce se soldeazã cu sdrobirea Poloniei. Faptele vitejilor sburãtori germani sunt încadrate într-o frînturã de subiect adaptat la mediu (sic!). Remarcãm pentru a nu ºtiu cîta oarã minunata atmosferã de camaraderie" etc. etc. Invitaþie la cinema, în anii '20: la Pathé Lipscani: Crinul roºu cu Ramon Navarro, Fiul ªeicului cu Vilma Banky ºi Rudolph Valentino, Barocco de André Cuel; la cinematograful Marioara Voiculescu: Sandra cu Barbara La Marr; la Bulevard Palace: Violettora cu Raquel Meller ºi André Roanne; la Capitol: Bajadera de Francisc Marion cu Norma Talmadg; iar la Grãdina Capitol: L'Ange des ténèbres cu Ronald Colman ºi Vilma Banky; la Lux: Pat ºi Patachon. La începutul anilor '30 cele mai multe filme care se difuzeazã în Bucureºti par a fi o variaþiune pe tema succesului de la cinematograful Regal: Un vis blond, "o strãlucitã realizare" cu "formidabilul trio al ecranului Willy Fritsch, Lillian Harvey ºi Willy Frost". Concurenþa ruleazã la Capitol: Viciul blond (traducerea "româneascã" a titlului Îngerul albastru, regia Joseph von Sternberg, cu Marlene Dietrich), la care se duc, într-o zi de noiembrie a anului 1932, Eugen Ionescu ºi Arºavir Acterian. Acesta din urmã îºi consemneazã impresiile despre actriþa principalã: "Dacã n-ar fi frumuseþea ei excitantã, vocea ei imediat tulburãtoare, filmul ar fi o porcãrie melodramaticã..."Într-unul dintre trucajele realizate de Metro Goldwyn Mayer, chipul Gretei Garbo este încrustat, lîngã piramide, în trupul Sfinxului. Aºa aratã zeiþa celei de-a ºaptea arte, noua muzã, ºi nimeni nu-i rezistã. Cinematograful priveºte spre viitor, din întunecimea sãlilor pline, cu zîmbetul misterios al sfinxului blond. Între timp, în sãlile de concert, unde luminile nu se sting niciodatã de tot, arta muzelor tradiþionale, muzica, tulburã, preocupã ºi vrãjeºte: Ateneul face încã, de unul singur, concurenþã tuturor cinematografelor din Bucureºti.

Ateneul face, de unul singur, concurenþã tuturor cinematografelor din Bucureºti ºi, dacã vrei sã prinzi un bilet la concertele importante, trebuie sã

þi-l cumperi cu mult timp înainte, mai ales cînd pe afiº apare ºi Enescu. La 2 octombrie 1937, Jeni Acterian noteazã în jurnal: "S-au anunþat patru concerte simfonice Enescu, ciclu Beethoven, ºi patru de vioarã. N-am putut cumpãra decît douã bilete, dar sper cã asta nu înseamnã cã nu mã voi duce decît la douã concerte. În orice caz, am fost la timp pentru a gãsi pentru a 5-a simfonie. Nu mai erau decît douã bilete (cele mai scumpe locuri). Am fost obligatã sã le iau… Acum însã sînt încîntatã cã nu voi mai avea toate acele ºiruri de capete, tot timpul miºcãtoare, în faþa mea." Simfonia a V-a de Beethoven, zisã "a Destinului" îi preocupã ºi îi cucereºte mai mult decît orice pe interbelici, atît de obsedaþi de temã. Octav ªuluþiu noteazã în 1935 cã a ascultat, "a cîta zecea oarã?", aceastã simfonie: "Magnificã ºi unicã minune a cãrei înaltã realizare e imposibil de exprimat ºi explicat în cuvinte, dar a cãrei valoare þi se relevã în entuziasmul prin care-þi ridicã sufletul la gurã ºi care te împinge spre rugã." În 1936, Jeni Acterian are norocul sã o asculte sub bagheta lui Enescu: "Armonia dintre gesturi ºi muzicã. E în muzicã. Gesturile de nebun, dezaxate, perfecte. Mîinile." Apariþiile lui Enescu luau proporþii mitice încã din 1914, cum aminteºte revista Sburãtorul, într-un portret pe care-l face dirijorului în 1919: "George Enescu, reîntors tocmai atunci din Franþa, se sui la locul lui de conducãtor, întîmpinat de freneticele ovaþiuni ale unei mulþimi care îl adora [...]. Cu încetul se fãcu tãcere desãvîrºitã. Mîinile evocatoare se ridicarã ca niºte aripi..." Tinerii intelectuali din anii '30 trãiesc muzica chiar mai intens decît atît. Marietta Sadova se simte "bolnavã" dupã un concert cu Enescu, la Ateneu, Sebastian considerã acelaºi concert un semn bun, de ziua lui (în 1936, cînd împlineºte 29 de ani), Jeni Acterian e atît de impresionatã dupã o simfonie de Beethoven încît tremurã toatã ºi constatã cã "asta e fericirea". De la Cioran la Holban, de la nihiliºti la echilibraþi, toatã generaþia face, pentru muzicã, o excepþie: o admirã fãrã rezerve. Cu siguranþã cã cei mai mulþi gîndesc ca ªuluþiu, bãiat sãrac, nota bene, cu înclinaþii de stînga, iar în muzicã, autodidact, ca Sebastian ºi ca atîþia alþii: "Cine nu poate înþelege muzica e un incomplet, un infirm. Cine nu e vrãjit de Simfonia a V-a e un animal."Între filme "cu zecile", cum vede Jeni, între seri de teatru unde verdictul e: "nimic bun", concertul devine cu siguranþã o sãrbãtoare. Cu cele ºase coloane ionice care strãjuiesc intrarea ºi cele opt trepte, cu sala lui rotundã ºi intimã, de o acusticã perfectã, Ateneul rãmîne locul de întîlnire al melomanilor, aºa cum, la numai cîþiva paºi, Fundaþiile Culturale sînt locul de întîlnire al literaþilor. Atmosfera lui calmã, fermecatã nu se destramã nici în vremuri tulburi. La cîteva luni dupã intrarea României în al doilea rãzboi mondial, Sebastian, care nu mai fusese de mult la Ateneu, scrie în jurnal: "Ce freamãt de rochii, de mîini albe, de blãnuri, de uniforme. Nenumãrate

fete tinere frumoase. Cîteva femei admirabile. Bãrbaþii aproape toþi bine îmbrãcaþi, calmi, respirînd siguranþã de sine, confort. Pe strapontina mea mã simþeam mizerabil, urît, bãtrîn, trist, jerpelit. Rãzboiul numai prin mine trece?"Din însemnãrile intime ale anilor '30, rezultã cã vioara din Sonata Kreutzer, despre a cãrei putere eroticã Tolstoi scrisese o lungã nuvelã, desigur cunoscutã de melomanii de la Ateneu, fascineazã la fel de mult, ca de altfel tot ce a compus Beethoven, la fel Bach, cu Concertele Brandenburgice, Matthäuspassion ºi Oratoriul de Crãciun, Mozart este redescoperit cu mai puþin ºtiutul Requiem, melancolia concertului pentru vioarã de Brahms rãscoleºte sufletele romantice, iar Grieg, cu Peer Gynt ºi concertul pentru pian dã idei literare. Doi poeþi scriu sub inspiraþia lui: Tudor Arghezi, care-ºi intituleazã un splendid poem de dragoste cu numele primei pãrþi din Peer Gynt, Morgenstimmung (în care însã intervine ºi "tunetul" din concertul pentru pian), ºi Ion Barbu care, influenþat de "Dansul trolilor", scrie Riga Crypto ºi lapona Enigel. Astfel, între rãzboaie, muzica ºi literatura se simt bine alãturi, iar literaþii ºi melomanii nu trãiesc în universuri separate.

Din sãlile de concert

Lumea muzicii instrumentale ori vocale, toate micile ei întîmplãri, anecdotele, grijile, succesele ºi eºecurile ei sînt bine cunoscute de marele public. Soliºtii celebri, dar ºi oricare anonim din orchestrã, evenimente din viaþa marilor interpreþi de operã, dar ºi orice mãruntã întîmplare din culise stîrnesc curiozitatea generalã. Muzicienii sînt personaje cu adevãrat publice. Revistele literare dau, pe lîngã cronicã muzicalã, o mulþime de ºtiri din viaþa sãlilor de concert. O adevãratã monografie a vieþii muzicale interbelice este fãcutã - neconvenþional - de Pãstorel Teodoreanu într-un serial publicat de revista lui Arghezi, în 1928, sub genericul 100 de planete pentru melomani. Cîte "sfaturi", atîtea instantanee: "1. Dacã iubiþi muzica popularã ºi ea nu figureazã în program, insistaþi colectiv la concertist sã execute bucãþile care vã plac, la început. Nu aºteptaþi sã se cînte Bach, Debussy sau Ravel, pentru a urla în urmã ca sãlbaticii: Naþionale! naþionale!" "5. Dacã vã place sã vã lãudaþi ºi nu cunoaºteþi la perfecþie biografia autorilor interpretaþi în acea searã, nu spuneþi la întîmplare despre nici unul din ei cã vã e prieten personal. S-ar putea întîmpla sã fie Beethoven, Chopin sau Mozart." "7. Cînd repertoriul unui cîntãreþ de reputaþie mondialã v-a displãcut în totalitate ºi cînd (în fine!) se decide sã vã cînte cu patos o arietã hors programme care vã stoarce lacrimi, fluieraþi fãrã ezitare: îºi bate joc de dumneavoastrã!" "10. Dacã aþi fost la Moscova ºi l-

aþi auzit pe Chaliapine acolo, nu spuneþi cã pe cînd termina o bucatã cu nota cea mai scoborîtã ce s-a atins vreodatã, un Cazac din galerie a strigat Bravo! cu un semiton mai jos. Anecdota aceasta figureazã în toate almanachurile". Autorul îi îndeamnã pe cei care tuºesc sã ia stricninã ("moartea e fulgerãtoare"), previne asupra tuturor farselor tipice fãcute instrumentiºtilor, pomeneºte nume celebre, de la Caruso la Casals, pe care publicul bucureºtean i-a putut auzi pe viu, povesteºte scene la fel de celebre, face cu ochiul cunoscãtorilor. Melomanie, nebunie - acesta e drumul obligatoriu pentru cel care iubeºte muzica. Mai puþin de atît înseamnã simplã spoialã. ªi chiar dacã cele 100 de "planete" de aici nu au nici o pretenþie literarã, ci sînt doar un joc amuzant pentru autor, cinicul frate al duiosului Ionel Teodoreanu izbuteºte un personaj: melomanul interbelic, cu toate tipicurile, intransigenþele ºi copilãriile lui. Cã publicul Ateneului nu e întotdeauna la înãlþimea muzicii pe care o ascultã are curajul sã o spunã în 1929 ºi Mihail Sebastian, într-un articol despre dialogul publicului cu scena, din Cuvântul, în care autorul se revoltã împotriva spectatorului din sãlile timpului. Întîmplarea se petrecuse cu cîþiva ani în urmã. Programul anunþa o bucatã de Enescu, urmatã de un cvartet de Beethoven. Printr-o modificare de ultim moment, ordinea a fost schimbatã ºi s-a cîntat întîi Beethoven: "ceea ce nu a împiedicat o salã întreagã populatã cu smochinguri ºi rochii decoltate, o salã de melomani ºi stîlpi mondeni sã cearã venirea la rampã a autorului". În însemnãrile de jurnal scrise de Jeni Acterian sînt imortalizate alte secvenþe penibile: "Concertul de marþi seara al lui Enescu a fost slab. Din cauza lui Gherea care acompania prost ºi din cauza publicului care fãcea gãlãgie. Cãdeau pe jos, rãsunãtor ºi cu rãsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poºete etc. etc. Instrumente feminine pe cît de inutile la un concert, pe atît de necesare persoanelor snoabe." Dar momentul cel mai neplãcut este, în aceeaºi searã, dupã pauzã, cînd urmeazã Sonata Kreutzer: "Enescu a intrat, a fost aplaudat ºi a început sã cînte. Dupã cîteva fraze a trebuit sã se opreascã. Afarã nu se sunase sfîrºitul pauzei ºi mai tot publicul (cel masculin, care nu poate sã stea mai mult de o orã fãrã sã fumeze ºi cel feminin, care doar nu se gãtise ca sã nu fie vãzut) intra discret ºi pe vîrful picioarelor, fãcînd un zgomot îngrozitor. A stat Enescu timp de mai mult de cinci minute cu vioara de-a lungul trupului…" În opinia lui Arghezi, muzica "drege monotonia existenþei". Flaºneta lui Coco nu împiedicã sin-fonia. În Orchestra singuraticã, articol cu bãtaie politicã, face o digresiune asupra istoriei instrumentelor muzicale: "Nu avem nici un document serios la îndemînã, care sã ne indice cronologia sigurã a instrumentelor de cîntat. Se pare totuº cã strunele au precedat instrumentele

de vînt, cel puþin la popoarele clasice, cãci în ce ne priveºte pe noi, neam din rîndul neamurilor din fericire barbare, ar fi de crezut cã fluierul ºi cimpoiul au luat-o lãutelor înainte. [...] Un lucru pare mai sigur sau absolut sigur, cã naºterea baghetei s-a petrecut dupã a uneltelor din orchestrã, prin concubinajul flautului cu vioara." Continuîndu-ºi speculaþiile, Arghezi se apropie cu precauþie de þinta lui realã, asemenea autorilor de romane poliþiste care insinueazã amãnunte cu folos ºi efect întîrziat: "În orice caz, ºeful orchestrei pare neapãrat nãscut dupã orchestrã, cãci dacã s-ar admite contrariul, ar însemna cã la un moment anumit al desvoltãrilor artistice, se gãsea o specie de oameni iviþi la netimp, a cãror profesiune consista în a face semne cu bastonul în aer ºi a da din deget la soare". Tot ce urmeazã este în directã legãturã cu mînuitorii baghetei (pe-atunci, pe lîngã Enescu, mai mulþi Georgescu, dintre care cel mai cunoscut, George Georgescu, ceva mai tîrziu Perlea), gazetarul prevãzînd, în urma unui experiment izolat din 1928, cã în viitor orchestra se va descurca mai bine singurã, dirijorul fiind considerat un fel de parazit. Dupã un articol de o paginã aflãm, abia în ultima frazã, sensul adevãrat al "temei muzicale": "O idee. Dacã s-ar experimenta Statul fãrã guvern, Statul fãrã miniºtri, credeþi cã nu s-ar învãþa ceva ºi din aceastã experienþã?" Tot în Bilete de papagal, Felix Aderca semnaleazã la 15 iunie 1928 apariþia unui talent nou la Operã. Spectacolele se þin în clãdirea Teatrului liric, aproape de Ciºmigiu. Compozitorul se numeºte Sabin Drãgoi, iar opera lui de o originalitate care impune, Nãpasta, dupã Caragiale. Lãudînd spectacolul care l-a cucerit, Aderca dã în acelaºi timp un tablou de moravuri deloc mãgulitor pentru directorul aºezãmîntului cu pricina ºi protejaþii sãi: "Cum de-a aºteptat un an întreg, fãrã scandal la gazete, fãrã intervenþii la Palat, fãrã ºantagii politice?… De ce ºi-a bãtut joc în asemenea hal de acei oameni cãrora niciodatã nu le trecuse prin gînd cã Opera Românã trebuie sã fie ºi operã, ºi românã, amintindu-le cã trebuiau sã provoace mãcar un cîntec nefurat altora?"În montura arhitectonicã bucureºteanã, în care Ateneul reprezintã piatra preþioasã centralã, existã însã ºi cîteva mici "Atenee populare", pe la marginea oraºului, "unde vioara duminicalã cîntã pentru oamenii primitivi ai muncii groase". Muzica din centru are astfel ecou ºi la periferie. Un program pentru publicul "cu educaþia muzicalã la începutul ei" poate suna aºa: Rapsodia lui George Enescu, España, rapsodie de Emmanuel Chabrier, 1812 de Ceaikovski ºi uvertura Euryanthe de Weber. Constantin Nottara-fiul este dispus sã facã ºi el, cu vioara, în 1929, ceea ce tatãl lui fãcuse cu vocea ºi mimica: sã cîºtige publicul larg de partea artei. Arghezi îl prezintã pentru cititorii melomani ai Biletelor de papagal: "Înzestrat cu pipãitul divin al

vioarei, rupe din oftatul delicatei sale unelte cu strune, fagurii de sunet ºi gîndire ai lui Beethoven, cu o neîntrecutã mãiestrie ºi face vis cu uºurinþa cu care pãianjenul întinde prapuri invizibile de mãtase."Chiar dacã nu se revendicã direct de la muze ºi nu se practicã în sãlile de concert, ci în grãdinile de varã, sub cerul liber, sau în localurile pline de fum, muzica lãutãreascã e o prezenþã sonorã pe care, vrei-nu-vrei, o accepþi ºi o asculþi. Se ajunge ºi la performanþã, ca Grigoraº Dinicu sau Maria Tãnase, ceea ce înseamnã automat trecerea spre sala de concert. La fel ca interpreþii din baruri ºi restaurante, Mia Braia, Cristian Vasile, Jean Moscopol, Titi Botez, Zavaidoc, Gion, ºi lãutarii trebuie sã cînte în zgomotul tacîmurilor ºi în rumoarea vocilor, sã le domine. ªi trebuie sã se adapteze vremurilor. Întorºi din capitala Franþei, þiganii se îmbracã impecabil ºi-ºi schimbã repertoriul, ceea ce poate deveni comic. Aºa cum odinioarã scriitorii luau în rîs accentul filfizonilor care "la Paris învaþã" sau vocabularul Chiriþelor progresiste, fenomen mai degrabã comic decît periculos, Arghezi nu scapã ocazia sã ºfichiuiascã ultimul val de franþuziþi, þiganii lãutari români, fãcînd variaþiuni pe tema unei fraze muzicale din repertoriul de gen: "Tã iubesc ºi tã ador de la cap pîn'la picior!" Dacã, înainte de rãzboi, lãutarul cînta cupletul: "Tã iobesc ºi tã ador dã la cap pîn'la peceor", urechea lui Arghezi distinge, în preajma lui 1930, o nouã variantã, parizianã: "Thee üpesque si the ödor dhe la cheap pünla püssüör!" Desigur, cu h aspirat ºi º în cuvîntul cheap.

Muzica din cutie

Faþã de melomanul de azi, cel de ieri trãia într-o lume pe dos. Cãci astãzi sã asculþi un concert la radio e o banalitate, iar sã te afli într-o salã de concert ori la operã devine aproape un eveniment. Pe la mijlocul anilor '20 sã fii faþã-n faþã cu orchestra simfonicã ºi cu solistul era cel mai firesc mod de a-þi descoperi genele muzicale ale sufletului. În schimb, sã poþi auzi din Bucureºti sau din Iaºi un solist care cîntã chiar atunci la opera din Viena, aflîndu-se totodatã ºi într-o cutie de lemn din casa ta, pare mai degrabã o scamatorie, un miracol sau o ficþiune. Cînd se produce evenimentul oamenii simt nevoia sã fie împreunã în jurul ciudatului aparat, ca în faþa calamitãþilor, a marilor primejdii sau a marilor bucurii. Pe 8 martie 1926, pe searã, Mihail Sadoveanu, I. Al. Brãtescu-Voineºti, profesorul Ionel Simionescu ºi domnul locotenent Zapan (un specialist, se pare, "în asemenea drãcãrii") se strîng într-o casã patriarhalã din Iaºi, într-un decor ce aminteºte vremea crinolinelor, a droºtilor, a muzicii lui Barbu Lãutaru ºi a primelor

valsuri revoluþionare. Emoþia a ceea ce s-a petrecut apoi trebuie sã fi fost destul de puternicã (analoagã cu cea a urmaºilor care au privit la televizor primul pas al omului pe Lunã), din moment ce la nici o sãptãmînã, Sadoveanu publicã un articol intitulat Radiofonie (Lumea. Bazar sãptãmînal, nr. 50), în care povesteºte totul: "Domnul locotenent Zapan [...] a pipãit lãdiþa misterioasã cãutîndu-i anume inele, butoni ºi încheeturi. Dintr-o datã, în cornetul mort, vopsit ºi lãcuit, percepurãm o voce vie. O voce care suspina melodios ºi dulce romanþa regelui din Thulé. O cînta în aceleaºi clipe o sopranã, în actul al doilea din Faust, la opera din Viena." Pentru Sadoveanu, aflat la cea dintîi audiþie, impresiile sînt extrem de tari, iar mirarea lui trimite cu gîndul la þãranii din Negustor Lipscan care nu ºtiau ce "ticãloºie nemþeascã" o mai fi ºi trenul ori casele puse una peste alta (Hanu Ancuþei a apãrut în 1928, deci numai cu doi ani mai tîrziu). Radioul i se pare deasupra tuturor celorlalte invenþii omeneºti, invenþie superioarã gramofonului ori filmului mut: "Cu toate amestecurile paraziþilor, am rãmas atent numai asupra chemãrii care mi se adresa. Armonia ºi simfonia moale a orchestrei s-au izolat în urechea mea ºi simultan a lucit în mine conºtiinþa minunii. [...] Deci e suprimat spaþiul. Dar aceasta e numai o formulã fizicã, patru cuvinte indiferente puse unul dupã altul. Eu auzeam versurile lui Goethe, muzica lui Gounod º-o voce caldã ºi vibrantã de femee. Cã nu este spaþiu decît pentru neºtiinþa ºi mãrginirea noastrã pare evident." Într-o paginã ce depãºeºte limitele unui simplu articol de gazetã, Sadoveanu mediteazã asupra trecutului ºi viitorului, asupra a ceea ce e ºi ceea ce nu e muritor în noi: "Cã poate noi înºine de la începutul pãrinþilor celor de demult ºi pînã la cel din urmã din viitorul convenþional nu sîntem decît o undã ori un fior din marele tot - iarãºi, de ce nu s-ar putea? O, nu ºtim nimic, sã lãsãm toate aceste presupoziþii vane. Nu sînt decît cuvinte, deci convenþii. Lucrul de cãpetenie era cã auzeam Faust la opera din Viena. [...] ªi dacã undele acestea trec în spaþii infinite - atuncea ce auzim noi acum sunã în veºnicie; nu se stînge niciodatã. Nu se vor stînge nici glasurile noastre. ªi nici imaginile noastre..." Asemenea trãiri radiofonice ºi muzicale sînt frecvente în epocã. Cine s-ar mai gîndi astãzi atît de departe ascultînd la radio Faust de Gounod?Mixajul muzical din Bucureºtiul anilor '20-'30 este generos: pe lîngã muzica simfonicã se aud ºi sonoritãþile stranii ale jazzului, cu care se delecteazã tinerii, pe lîngã soliºtii de operã existã ºi ºlagãrele unor cîntãreþi de muzicã uºoarã care sînt primii imprimaþi pe discul de ebonitã, pe lîngã Bayreuth unde ajunge Cella Delavrancea ca sã asculte Wagner, e loc ºi de mahalaua Bucureºtiului unde fredoneazã Miticã, pe lîngã orchestrele de la Ateneu, rãsunã ºi micile orchestre din restaurante cu dancing, duminica se aud fanfare în parcuri ºi clopote la biserici, pe stradã flaºnetarii îþi prezic viitorul

pe muzicã ºi cîrîituri de papagal, îndrãgostiþii fluierã fals Vrei sã-ne-ntîlnim sîmbãtã seara, chefliii cîntã la grãdini Ionel, Ionelule, nu mai bea, bãiatule, radioul are paraziþi, discul de patefon zgîrieturi, din stradã încep sã se facã auzite claxoane rãguºite, iar la teatru, înainte de cãderea cortinei, se strigã: "Muzica! Muzica!" Numai în vacanþa de varã, topit sub cele 44o C arãtate de marele termometru de pe Calea Victoriei, Bucureºtiul tace.

Topit sub cele 44o C arãtate de marele termometru de pe Calea Victoriei, Bucureºtiul tace: e semn cã locuitorii lui sînt mai toþi plecaþi în vilegiaturã, iar cei rãmaºi acasã s-au ascuns în odaie, cu storurile trase ºi dormiteazã, pînã seara, pe canapea. Calendarul vacanþelor bucureºtene îi deruteazã pe oamenii de afaceri strãini, veniþi cu "un geamantan, o maºinã de scris ºi un secretar" ca sã încheie o tranzacþie în cel mai scurt timp ºi sã se întoarcã imediat la lucru, cu contractele semnate ºi parafate. Graba strãinului se loveºte de ritmul domol al unui popor care trãieºte sentimentul timpului la nivel cosmic, pe anotimpuri ºi secole, fãrã sã-i pese de grijile clipei: "Lucrurile care trebuiesc fãcute primãvara sînt amînate pentru la toamnã ºi din toamnã trec anual în primãvarã, ºi în zece, douãzeci de ani se nimereºte o datã un ceas întreg pentru terminarea unei chestiuni urgente. Ca piramidele ºi ca Sahara, timpul nostru începe de la o sutã de ani în sus." Observaþia îi aparþine lui Tudor Arghezi, care o face în 1928. Precizarea intervalelor în care "capacitatea noastrã de-a sta în picioare" se diminueazã este semnul nevoii permanente de timp liber a românilor: din Duminica Floriilor pînã în Duminica Tomii, se sãrbãtoreºte Paºtele, douã sãptãmîni bãtute pe muchie, în luna mai "se întîmplã iarãºi ceva", cum ºtie toatã lumea încã de pe vremea lui Goe ºi a mamiþelor, iar din iunie nu mai e nimic care sã se miºte constructiv pînã în septembrie. Toamna reprezintã punctul culminant al dinamismului bucureºteanului, românului în genere, a cãrui activitate scade din nou în noiembrie, iar "din decembrie pînã la jumãtatea lui ianuar dispare iarãºi de tot". În planurile lui de vacanþã, tot omul încearcã sã ajungã cît mai departe de casa lui, mai bine zis de serviciul lui, întrucît distanþa în kilometri îl ajutã sã uite cã sînt ºi zile în care se scoalã cu ceasul deºteptãtor ºi se lasã torturat de ceasul de mînã sau de cel agãþat pe peretele din faþa lui, la birou. Vara, nici mãcar gazetele nu mai sînt de recunoscut: unii publiciºti, între care ºi Arghezi, îºi iau pur ºi simplu rãmas-bun de la cititori, pe mai multe sãptãmîni ºi sînt reviste care se suspendã fãrã prea multe explicaþii. O idee de vacanþã gazetãreascã mai puþin obiºnuitã au tinerii avangardiºti de la unu. Cele opt pagini ale numãrului estival din iulie apar complet albe.

Numai pe prima paginã, alãturi de numele revistei, sînt tipãrite semnãturile - una ºi una - ale tuturor celor care nu au scris aceste pagini: Geo Bogza, Victor Brauner, Gheorghe Dinu, Dan Faur, B. Fondane, Marcel Iancu, Saºa Panã, M.H. Maxy, Miliþa Pãtraºcu, Stephan Roll, Tristan Tzara, Ilarie Voronca ºi alþii. Chiar dacã revistele au paginile scrise, nu e sigur cã va avea cine sã le citeascã. Oricît de fideli, cititorii sînt plecaþi, cu mic cu mare, în concediu. În douã variante.

Varianta dinamicã

Surprizele cãlãtoriei sînt oricum preferabile rãmasului acasã, întrucît iatã care e perspectiva sedentarã a verii bucureºtene. Depoetizatã, în 1924: "Ai sã deschizi fereastra ca sã-þi acopere tot din casã un strat de praf. Ai sã vrei, cu gura uscatã, apã ºi n-are sã meargã, dela primãrie. Mirosul gunoaielor neridicate ºi al tuturor canalurilor înfundate are sã-þi întoarcã stomacul pe dos. ªi ieºi la plimbare prin praf. Oricum, sã n-o iei de pildã pe strada Enei, cã trotuarul e transformat pentru anumite oficii nepublice" (Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice, nr. 2). Sau, mai poetic, în 1928: "Bucureºtii erau în vacanþã. Activitatea lor desorganizatã de acel sentiment de hipnozã, în care Capitala se scufundã ca într-o canapea cu moliciuni de baie caldã, surîdea languros în toate privirile subit visãtoare. La ghiºeul bãncilor, la volantul automobilelor, în biurourile administraþiei, pe stradã ºi în interior, catifeaua ochilor se brumase. Telefonul rãspundea tîrziu, lenevit de o plãcere aºteptatã" (Bilete de papagal, nr. 65).Cu maºina sau cu trenul? Aceasta e dilema celor care îºi pregãtesc valizele în verile din jurul lui 1930. Pentru "cei ce pleacã cu automobilul în vacanþã" fãrã înger pãzitor, redactorii Universului literar publicã în vara lui 1928 cîteva mici sfaturi dezinteresate ale unui ºofer amator, care îºi pãstreazã anonimatul. Condiþiile preliminare sînt spuse din capul locului: "Pentru a pleca în vacanþã trebuie sã întruneºti urmãtoarele principale elemente: un automobil, un timp favorabil, o sumã de bani suficientã ºi un itinerariu de voiaj. Un lucru încã: trebuie sã ai vacanþã." Urmeazã sfaturile:"Pãrãseºte pentru o lunã proectele tale de afaceri [...] Nu pleca fãrã sã ºtii unde te duci. Vei întîmpina ºi fãrã aceasta, în tot cursul drumului, destule ocazii de a nu-þi atinge scopul ce þi l-ai propus.Ia-þi un amic cu tine [...]Îþi urez timp favorabil. Mai ales cã ºi eu am intenþia de a pleca.Odatã plecat nu comite imprudenþe. Nu crede cã ai fi singur pe drum. De altfel, dacã pleci pe la ªosea, nu-þi va trebui mult de a observa eroarea ta.

Dacã maºina ta atinge viteza de optzeci de kilometri pe orã redu-o la ºasezeci"...Sfãtuitorul va fi fost poate om de teatru deoarece le recomandã automobiliºtilor sã viziteze, în marile oraºe, Teatrul Naþional, pentru a da timp motorului sã se rãceascã. La întoarcerea acasã ºoselele se umplu din nou, se merge uneori barã la barã, semn cã, în curînd, Bucureºtiul se va trezi din toropealã.Între cele douã rãzboaie, instituþia C.F.R. continuã sã stimuleze instituþia literarã aºa cum o fãcuse ºi la începuturile ei, în secolul al XIX-lea, pe vremea cînd Ghica lãuda "ticna" unei cãlãtorii de la Bucureºti la Iaºi, ºi pe vremea "trenurilor de plãcere" deja demitizate, ale lui Caragiale. Nu toþi au norocul deputaþilor care, înainte de concediu, îºi cheltuiesc ultimii stropi de energie ºi de sudoare "alergînd la garã ca sã cadã întinºi pe arcurile elastice din vagoanele rezervate". În vara lui 1928, Tudor Arghezi se vede obligat sã-i scrie un bilet între bilete "Dlui Director General al C.F.R.", în urma unui drum cu trenul cãtre Techirghiol, fãcut alãturi de Coco, papagalul ale cãrui pene devin la nevoie instrumente de scris: "Domnule Director General, într-una din nopþile trecute, am cãlãtorit de la Bucureºti la Constanþa. Pentru cã nu ocupã loc pe scaun ºi cãlãtoreºte în plasa de bagaje, pe geamantane, Coco a luat în clasa I numai a 60-a parte dintr-un bilet, plãtind taxa de circa 10 lei. Personal, Coco nu poate sã afirme cã a fost nemulþumit. În staþiile mai mari, unde-l apucã setea, dacã nu are loc prin culoar, el iese pe fereastrã ºi dacã nu încape nici pe fereastrã utilizeazã supapele dreptunghiulare de aer, pe unde scapã fumul din compartiment. Frugal, ascetic ºi zmerit, Coco se împacã bine cu orice situaþie care-i dã voie sã mediteze ºi la rigoare stã pe acoperiº, ca un soldat." O pereche de aripi ar trebui sã intre ºi în dotarea de rezervã a cãlãtorului obiºnuit, indiferent în ce epocã ºi sub ce director general sau ministru al transporturilor cãlãtoreºte. În trenul de noapte din vara lui 1928, situaþia bipezilor era urmãtoarea: "Am vãzut, Domnule Director general, cum se chinuiau cãlãtorii oameni, cãlãtorii cucoane ºi cãlãtorii copii. [...] Am vãzut un copil de cinci ani culcat în coridorul lung ºi aglomerat ca un vestiar, pe un geamantan, lîngã mama lui, o persoanã tînãrã ºi sfioasã aºezatã strict pe jos. [...] Pasageri de toate vîrstele ºi profesiile, reputate onorabile pretutindeni afarã de domeniul cu gãri ºi semnalizãri al Direcþiei Generale, destinatã sã corecteze prestigiul profesional ºi sã reducã demnitatea exageratã, somnolau ridiculi ºi batjocoriþi, strînºi cu genunchii la gurã pe suprafaþa unui jurnal aºternut pe mucuri de þigãri."Cu cîþiva ani mai devreme, în revista Sburãtorul, în amintirile Constanþei Marino-Moscu despre trenul de noapte cãtre Moldova - Spre Vãratec - nu diferã sensibil decît direcþia de mers. Acelaºi coridor "înþesat de lume",

aceleaºi numeroase bagaje, cel puþin trei colete ºi un "jimandan" pe cap de cãlãtor. ªi totuºi existã compartimente de doamne care au "laborator de dresuri" la clasa I ºi oameni amabili, care te ajutã sã capeþi imediat un loc bun înãuntru, cu condiþia sã le cedezi locul "pe jimandan".

Varianta staticã

Relativitatea miºcãrii ºi a repausului în funcþie de punctul de reper ales este sesizatã ºi de publiciºtii de odinioarã. Se remarcã, aºadar, cã pe lîngã cei care sînt în repaus (fie ºi pe un geamantan) într-un tren în miºcare, existã unii care se miºcã în voie într-un tren care stã nemiºcat. Acest din urmã caz îl intrigã pe cîrcotaºul Coco, la Techirghiol, în gara Eforia, "care acum cîteva luni se chemase Movila", situatã între Sanatoriul Eforiei Spitalelor ºi þãrmul mãrii: "Pe linia rãcoritã de briza marinã sta de trei zile pline un vagon ministerial, tras lîngã plaje. Era un hotel pe patru roþi, ivit pe þãrmul splendorilor de apã ºi luminã ale mãrii." Coco îºi imagineazã cã hotelul sui generis îi aparþine primului-ministru, Dl Vintilã Brãtianu, aflã însã cã acesta se gãsea la Balcic. ªi, în acelaºi an în care Agatha Christie rezolva Misterul trenului albastru, Coco, detectiv malgré soi, rezolvã misterul vagonului ministerial: "... rãmase stupefiat. Încã o datã, cãlca fãrã sã vrea ºi fãrã sã ºtie pe un muºuroi monumental, al acelor importante ºi solemne puroaie care parfumeazã viaþa publicã româneascã ºi fac toate opintirile, credinþele ºi bunele intenþii derizorii ºi sterpe". Papagalul îºi face publicã descoperirea: "Vagonul era ocupat de persoana dlui Tony Iliescu", un "advocat cu onorarii admirabile ºi senator cu resurse regale" ºi care, în plus, atît în miºcarea vagonului, cît ºi în repausul lui, era însoþit de un mic harem format din trei persoane "agreabile" ºi "de sex potrivit".Un alt topos al vacanþei statice este plaja: "Pe catifeaua de nisip a þãrmului plastic, întins ca un trotuar de-a lungul mãrii, e bîlci de culori ºi de corpuri. Pãlãria mexicanã cu ciucurii subþiri de jur împrejur ascunde în conul ei, un cap cu ochelari obscuri, care dau egal oamenilor inexpresivi o privire concavã de cranii ºi de strigoi ºi înfãþiºarea tãunilor cu ochii umflaþi. [...] Grupuri de femei, cu pulpa goalã pînã la încheietura mlãdie ºi modelatã a ºalelor, pe care prietena îºi culcã obrazul cu ochelari, se aºtern subt umbrelele japoneze" (Bilete de papagal, Nr. 140). Dacã ochelarii de soare sînt, în epocã, o noutate dizgraþioasã pentru privitorul-reporter, ochiul lui gãseºte uºor ºi frumuseþea: "Nimfe mici în tricouri pestriþe pescuiesc de-a lungul þãrmului scoici, pe care marea le împinge bancuri pe uscat, dupã ce s-a jucat cu mãrgelele lor goale" ºi, în pîlcuri calme, o "omenire indiferentã la

vicleºugurile costumului, elasticã ºi zveltã". Decorul e completat de cearºafuri albe, de "corturi fanteziste cu vîrful împuns în aer sau cu carapace dreaptã, tãrcate cu roºu, cu albastru ºi galben" ºi de "noroiul de caviar al celebrului zmîrc vindecãtor", nãmolul. Balcicul este însã locul preferat al boemei, pictori ºi scriitori în primul rînd. Vila cu minaret a Reginei Maria ºi parcul regal, capela Stella Maris, casele turceºti ºi mahalaua tãtãreascã, figurile pitoreºti cu fes roºu ºi mãgãruº cenuºiu, soarele, nisipul ºi valurile au ceva de miraj în deºert. La 21 de ani experienþa Balcicului poate fi trãitã, la feminin, aºa: "Am o odaie micã cu un smochin uriaº în faþa ferestrei dinspre mare. Cînd ridic capul de pe pernã, vãd marea ºi cerul prin crengile smochinului. De douã zile e hulã ºi valurile se sparg cu un zgomot spumos de pietrele malului. Casa e chiar pe þãrm. Din poartã mai e o jumãtate de metru ºi apoi stînca." Pe lîngã mare, adicã miros sãrat, valuri, plimbãri cu barca ºi exerciþii de înot, tînãra se mai desfatã ºi cu "bucuria de a umbla toatã ziua aproape goalã. Instinct de animal, probabil. Grozav mã complac goalã". La 32 de ani, experienþa Balcicului, la masculin, aratã aºa: "Balcicul are ceva care mã îmbatã, mã destramã, mã descompune. Îmi vine sã mã lungesc pe pãmînt, cu braþele desfãcute ºi sã spun: gata, mai departe nu mai merg. Aº rãmîne aºa o viaþã întreagã." Sau, la aceeaºi vîrstã, mai dramatic: "Cînd s-a înnoptat de-a binelea, ne-am dus în tãtãrime ºi pe urmã am ieºit pe la marginea mahalalei, sus pe deal, unde iar am rãmas, nu ºtiu cît, privind spre marea inundatã de lunã, spre Balcicul luminat ca un golf sclipitor. Privitã de acolo, toatã viaþa mea mi se pare greºitã, stupidã, încordatã, fãrã sens." Sau, la altã vîrstã, mai degajat: "Jean David e zilnic vizibil între orele 6-12 ºi 17-24 pe plaja Balcicului unde practicã nudismul." Seara, lumea risipitã de-a lungul þãrmului se adunã la cafenea, sub patronajul cu fes ºi narghilea al lui Ali: "Seara la Mahmud, în cafeneaua pescãreascã. Mîncãm dulceaþã de smochine ºi ascultãm cronica Balcicului trecutã prin gura lui Ali care ne pune ºi Radio. Au niºte replici turcii de pe aici de-un umor uimitor. Nu au nimic servil ºi umil în serviciile pe care þi le fac. Sînt respectuoºi, în felul lor, cu rãspunsuri directe." Întoarcerea în Bucureºti e un chin ºi oraºul pare, dupã lumina Balcicului, urît. O singurã consolare: bronzul auriu al trupului, care pãstreazã amintirile mãrii. Ca sã scapi de arºiþa Bucureºtiului, îþi poþi dori, dupã spusa poetului, o locuinþã de varã, la þarã. Literatura este principalul vinovat de faptul cã bucureºteanul îºi doreºte repausul în proprietatea de la þarã. O cronicã apãrutã în gazeta lui Arghezi în august 1928 demitizeazã, pe tipicul parodiei lui Topîrceanu, "idila rusticã de care se-ncîntã orãºanul nostru" cunoscutã din copilãrie, "dintr-o literaturã proastã, recomandatã de Ministerul

Instrucþiei". Neliterar ºi nepedagogic, vacanþa la þarã se poate rezuma astfel: ziua te îneci în praf (din cauza celor care-ºi petrec vacanþa dinamic, în automobil), iar noaptea "singurul lucru frumos e întunerecul". În vacanþa de iarnã migratorii se îndreaptã cu entuziasm sportiv, spre staþiunile de munte, Sinaia, Predeal, Braºov. Sînt echipaþi cu costume adecvate, menite sã punã în valoare un trup frumos, decupat dintr-un peisaj cu munþi anonimi ºi exces de zãpadã.

Un trup frumos, decupat dintr-un peisaj cu munþi anonimi ºi exces de zãpadã, ca în desenele din jurnalele de modã, te costã, pe lîngã efort fizic, ºi efort financiar. Ca sã semeni cu o reclamã pentru sporturile de iarnã din anii '20 ai nevoie de: ciorapi franþuzeºti cotton, 55 de lei perechea; indispensabili gradel ºi croise între 145 ºi 225 de lei; pull-over de lînã, 230 de lei dacã e din cachemir sau 600 de lei din lînã Angora (ambele de fabricaþie englezeascã); trench coat cu cãptuºealã detaºabilã 3 750 de lei, dacã nu cumva vrei sã te mulþumeºti cu un hanorac fãrã cãptuºealã, care e, prin comparaþie, "gratis". Nu în ultimul rînd, pentru serile de dans ºi ruletã, petrecute dupã o zi pe pîrtie, cravatã de mãtase naturalã, 530 de lei. Programul sporturilor de iarnã e ºi el anunþat în presã. La Sinaia, în 1930, la 18 decembrie are loc "deschiderea patinajului ºi a pîrtiilor special amenajate". La 19 decembrie ºi 25 ianuarie se joacã meciuri internaþionale de hochei pentru Cupa Societãþii Hotelurilor ºi a Casinoului. Pe toatã perioada iernii au loc concursuri de bobsleigh pentru adulþi, de sãniuþe pentru copii ºi concursuri de schi. La Casino Palace, pentru cei care preferã sporturile de salon, zilnic dancing cu trupa de jazz Leon. Despre sporturile de iarnã se scrie, în reviste, în luna decembrie, direct de la Sinaia. Paul B. Marian face, în 1928, o micã transmisie de la faþa locului, despre sporturi care astãzi ar putea sã stea la muzeu: "Lugul, toboganul, skeletonul sunt pãrinþii unei familii unde bobsleighul este l'enfant terrible. Fie cã stai pe un luge sau eºti culcat pe skeleton, deschizi picioarele în aºa fel ca sã ia forma unui V majuscul, iniþiala cuvîntului vitezã." Patinajul, care "e un sport vertical, pe cît posibil", ºi schiul care-l face sã semene pe om cu Sisif, cãci o datã ajuns jos, cu bine, trebuie sã-ºi ia echipamentul greu ºi sã urce din nou muntele, fac ºi ele parte din bucuriile primejdioase ale iernii.Îmbrãcat ca la carte, scriitorul încearcã senzaþii sportive noi. La 9 ianuarie 1937, Sebastian noteazã în jurnal: "Prima mea zi de schi. N-aº fi crezut cã va merge aºa de uºor. Aveam un fel de vanitate copilãroasã de a mã simþi instalat pe schiuri - în perfecta mea þinutã reglementarã (pe care mi-am improvizat-o în ziua plecãrii de la Bucureºti), dar nu credeam cã voi reuºi

vreodatã sã fac vreo ispravã cu echipamentul meu, puþin cinematografic." Dar sportul de iarnã cel mai periculos ºi mai greu este scrisul. Sebastian urmãreºte cu atenþie progresul unei pagini, în paralel cu progresul la scrierea pe zãpadã a unei cristiane izbutite. Nu întîmplãtor, în romanul la care lucreazã, schiul, muntele, virajele fac parte din intrigã. Doi ani dupã prima zi de schi, o constatare-întrebare: "Ieri am ieºit în schieur. De ce e de ajuns sã-mi pun bocancii ºi hainele de schi, ca sã mã simt mai tînãr?" Cel care nu se simþea suficient de tînãr avea 32 de ani. La orice vîrstã ºi în orice anotimp, în funcþie de portofel sau de pretenþii estetice, bucureºteanul îºi poate gãsi o bucurie sportivã. Din martie pînã în noiembrie au loc cursele de cai de la hipodromul Bãneasa sau Floreasca, iar Gazeta Sporturilor ºi revista Hipodromul dau amãnunte despre alergãtori ºi despre stãpînii lor. Din decembrie pînã în martie, pe lacul îngheþat al Ciºmigiului, se patineazã. Scrima se poate învãþa cu profesorul Pippart la sala armelor de la Cercul Militar sau la Sala de scrimã ºi box a societãþii Tir, în oricare lunã a anului. Golful se joacã pe un singur teren amenajat, ºi anume la numãrul 63, pe ªoseaua Kiseleff, iar canotaj se face, în anii '20, pe Ciºmigiu ºi la Parcul Carol, iar în anii '30, dupã asanare, pe lacul Snagov ºi pe Herãstrãu, unde încep ºi cursele de iahting. Fireºte, mai existã ºi vînãtoarea, cu ispitele ºi interdicþiile ei, dar nu mulþi îºi permit plãceri cinegetice altfel decît citindu-i pe Odobescu sau pe Sadoveanu. Oricum, reclamele pentru cartuºele româneºti de vînãtoare, de la fabrica de pe ªoseaua ªtefan cel Mare, îºi fac loc în revistele vremii.Vara, pe stadioaneCamil Petrescu preferã sporturile de varã ºi scrie cronicã de gen la revista Fotbal, în 1937. Merge la meciurile dintre Ripensia ºi Venus împreunã cu Leny Caler, care nu va uita toatã viaþa perioada microbistã a tinereþii ei: "Am început sã iubesc acest sport, sã devin tot atît de pasionatã ca ºi Camil. Nu lipseam de la nici un meci si mã manifestam zgomotos la jocul echipei Ripensia, favorita noastrã; sãream în sus, aruncam pãlãria în aer cînd unul dintre jucãtori marca un punct, sau mã supãram, decepþionatã, cînd se fãceau greºeli. Începusem sã cunosc jucãtorii ºi-i strigam, cu entuziasm, pe nume…" Între fotbaliºtii cei mai cunoscuþi ai Ripensiei sînt "centrul înaintaº" Bodola, Vasile Deheleanu, Ghiþã Ciolac, Chiroiu, Szepi I ºi micul ºi simpaticul Bindea, care e atît de iute, încît pare sã fie ubicuu pe teren. "Dupã un meci excepþional", Bindea are surpriza sã fie felicitat de doi oameni de teatru, Camil Petrescu ºi Leny Caler, ºi sã primeascã o invitaþie la o piesã. De remarcat cã a onorat invitaþia ºi, dupã spectacol, i-a întors actriþei felicitãrile. Fotbalistul avea stil ºi dincolo de gardul stadionului. Probabil cã Sebastian nu þine cu Ripensia, ci cu Venus, cãci se duce la douã

meciuri ale echipei. În primãvara lui 1935, o descoperã aici pe microbista Leny: "Am întîlnit-o la un match de foot-ball (Venus-Juventus), unde ea a venit însã tîrziu fiindcã avea repetiþie la teatru pentru viitoarea premierã". Fireºte cã întîlnirea a fost mai importantã pentru Sebastian decît rezultatul meciului. În toamna lui 1936, se aflã între spectatori la un meci Venus-C.F.R. Nu atît meciul îl atrage, cît peisajul: "Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogãþie de culori explozivã. Peluzele roºii, firmele de reclamã multicolore, iarba verde încã, tricourile pestriþe, negre, albe, albastre, o lume imensã, totul era ameþitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tãcere, mi se pare pentru un jucãtor strãin, mort de curînd. S-a fãcut brusc o imensã tãcere - tãcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzea doar din depãrtare rumoarea oraºului." Cã fotbalul nu e o pasiune pentru sportivul Sebastian se vede din amãnuntul cã nu a consemnat nici de data aceasta rezultatul meciului. Nici Rebreanu nu pare chiar un împãtimit al acestui joc. Singurul lui comentariu dupã ce se duce, în 3 iunie 1935 la meciul internaþional România A-Viena este: "Interesant". Cîteva zile mai tîrziu, pe 7 iunie asistã cu fiica lui, Puia, la un meci al Ripensiei cu echipa C.F.R., dar nu simte nevoia sã facã nici cea mai micã însemnare despre ce s-a întîmplat pe teren. Primul joc de fotbal disputat iarna, la Bucureºti, a avut loc la 20 ianuarie 1927, iar primul meci internaþional a fost jucat ºi pierdut de români (cu 1 la 2), cu echipa Iugoslaviei. La Belgrad însã, românii ºi-au luat revanºa: golul victoriei a fost înscris de Aurel Guga. În 1937, fotbalul are deja supremaþia în interesul masculin ºi vîrsta la care încep preocupãrile sportive a scãzut tulburãtor. Copilul generic "n-are opt ani ºi cunoaºte formaþia tuturor echipelor de football ºi matchurile jucate pe arenele bucureºtene… Înºirã sumedenie de nume stranii, decorate cu funcþiuni ale picioarelor, rostite în englezeºte cam aºa: golchiper, half, inter ºi ofþait, goal, ºut, corner. Iar pãrinþii îl sorb din ochi: e precoce". La 18 ani educaþia lui a continuat pe aceeaºi direcþie: "- Cine dracu-i ºi Eminescu ãla? Noul golchipãr de la Venus?"Exerciþiul fizic devine prilej de meditaþie ºi de dileme: "Mãrturisesc cã plutesc deasupra unei prãpãstii sufleteºti [...]. Am avut slãbiciunea sã cred într-o nouã civilizaþie ºi culturã omeneascã, ivitã dupã rãzboi", scrie Arghezi în Bilete, în septembrie 1928. Aceastã civilizaþie ar fi cea a sporturilor mai mult sau mai puþin nobile, definite pe scurt aºa: "Metafizica pumnului repezit în nas, ºtiinþa turburãrii funcþiilor gastrice, printr-o puternicã loviturã practicatã la rãdãcina nasului ºi reveria ghiontului culcat pe maxilarul inferior." Toate au "menirea sã înlocuiascã filosofia lui Kant, muzica lui Wagner ºi poezia lui Baudelaire". Dilema scriitorului este: "Sã scriu un pamflet împotriva prejudecãþilor intelectuale care par a discredita

noua civilizaþie", fãcînd "apologia omului care înoatã mai iute ca pãstrãvul, care întrece la fugã armãsarul ºi care, în sfîrºit, a izbutit sã se lipseascã de ciocan cînd vrea sã batã un cui în perete" sau, mai bine, sã se repeadã din nou la cãrþile lui lãsîndu-i pe sportivi între ei? Opoziþia carte versus sport se rezolvã, cînd te aºtepþi mai puþin, în favoarea sportului: Camil Petrescu, de pildã, noteazã în jurnal, la 8 iulie 1931: "Mã pasioneazã boxul. Am plãtit bani cu care aº fi cumpãrat o carte interesantã, ca sã vãd boxul." În afarã de fotbal ºi box, Camil Petrescu iubeºte înotul ºi sportul minþii, ºahul, în care, asemenea lui Arghezi înaintea fiecãrei pagini noi, se simte la fiecare partidã ca un debutant.Tot dilematicã este ºi chestiunea sporturilor feminine. Ea porneºte de la þinutã: cãci, aflãm din Femeile în arenã (Lumea. Bazar sãptãmînal nr. 2/1924): "Aceeaºi societate care nu se scandalizeazã în faþa sau în spatele unui decolteu expus într-o salã de bal" e ºocatã "de acelaºi decolteu, poate mai modest încã, pe stadiile (sic) de sport". Dar are ºi certe avantaje, femeia fiind scãpatã de recuzita tradiþionalã cu care o încarcã literatura masculinã: "Un corp zvelt, chiar de peste patruzeci de ani, o dispoziþie pururi bunã - fãrã de "migrene" ºi "nervi" -, iatã rezultatul sporturilor feminine. Bãrbaþii n-au nimic împotrivã." Pledoaria este pentru dezvoltarea "armoniilor helene" ale trupului feminin ºi concluzia este cu bãtaie lungã, pe linia dictonului latin: "Sã ne bucurãm cã generaþia de mîine va fi mai voinicã la trup ºi la suflet." Cam la fel de voinicã ºi de sigurã pe ea ca Mary, tînãra modernã din Femei, între ele, de Hortensia Papadat-Bengescu, care se aºazã, cu o miºcare de bãiat, cãlare pe scãunel ºi care joacã tenis, sportul cel mai elegant, pentru femei ºi bãrbaþi deopotrivã.

Ispite nesportive

Sportul înseamnã sãnãtate, dar sãnãtatea înseamnã, între rãzboaie, ºi a cunoaºte firesc tot ceea ce-l duce pe om în ispitã, nu de la rãzboiul mondial, ci de la rãzboiul troian încoace. Pînã ºi moralul ºi longevivul Slavici, care prinde jumãtate din primul deceniu interbelic, scrisese în broºura lui dedicatã sportului, uitatã azi: "Firea nu îi face omului silã în ceea ce priveºte viaþa sexualã, dar îl adimeneºte prin trebuinþele înteþitoare ºi-l rãsplãteºte prin cele mai vii din mulþumirile ce îi sunt date pe pãmînt. Nu poate nimeni tãgãdui cã dreptul de a se împãrtãºi din aceste mulþumiri îl are oriºice om." Modelul de moralitate al lui Pãstorel Teodoreanu este bon viveur-ul. De aici se deduc cîteva reguli moderne de "igienã", de tipul: "Fereºte-te de omul care la vederea ºampaniei se încruntã" sau "Omul care citeºte în timpul mesei nu digerã ceea ce citeºte ºi nu pricepe ceea ce mãnîncã". Modelul

comportamental din sfaturile lui Al. O. Teodoreanu pare sã fie urmat în epocã. Nu de puþine ori cu exces. De unde conflictul dintre "cãrþile lui Grimaud ºi cãrþile propriu-zise" care-l frãmîntã pe eroul lui Gib Mihãescu ºi care nu se rezolvã întotdeauna, ca în cazul lui, în favoarea celor din urmã, ori studiile asupra alcoolismului de tipul celui semnat de Ionathan X. Uranus (publicistul Marcel Abramescu) în revista lui Arghezi: "Alcoolismul este un obicei foarte înrãdãcinat ºi în acelaºi timp o stare afectivã extremã, datoritã acþiunii unor principii abstracte pe cari strugurii le perpetueazã. Dupã ce þi-ai cãptuºit interiorul cu zemuri aromate, o boare linã þi se-mprãºtie prin mãdulare [...] descoperindu-þi adevãruri cari, în gheaþa priceperii comune nu existã, ci cari se desvãluie numai în spasmul prin care-þi uiþi adresa, cãutîndu-þi nevasta în ceasornic."Omul înþelept nu cere zeilor decît sãnãtatea spiritului deopotrivã cu a trupului. O spune Juvenal în Satire în celebra formulare Mens sana in corpore sano, rãstãlmãcitã apoi de sportivi ºi rãmasã astfel în posesia lor: mintea sãnãtoasã ar fi condiþionatã, spun ei, de un trup sãnãtos. Cum trupul sãnãtos nu prisoseºte nimãnui, cum înaintea romanilor, vechii greci sînt modelul armoniei care se va numi "clasicã", în Convorbiri literare din mai 1931, Dr. Od. Apostol are ideea de a citi Iliada ºi Odiseea în chip de tratat medical ºi de igienã. Stabileºte astfel ºase reguli respectate de eroii epopeilor homerice: spãlarea mîinilor dupã baia generalã ºi înainte de a se aºeza la masã (elinii mîncau cu mîna); baia rece sau caldã ºi ungerea trupului cu miresme ºi uleiuri; aruncarea resturilor de mîncare în mare ori în apele curgãtoare; combaterea bolilor datorate "sãgeþilor arzãtoare ale lui Apollo" (epidemiile favorizate de cãlduri mari) cu o incubaþie probabilã de 10 zile, prin foc, ruguri mari, unde erau arse cadavrele animalelor (boala a atacat mai întîi cîinii ºi catîrii) ºi cele ale oamenilor; în Odiseea, (XXII, 481-482) apare ca dezinfectant ºi sulful; în fine, exerciþiile fizice, îndeosebi dansul, care intrã atît în ceremoniile religioase, cît ºi în întrecerile sportive: "Priam admirã forma exterioarã superbã a lui Ahile. Odiseu admirã pe Feacieni pentru vivacitatea cu care executau dansul. [...] Elinii fãceau alergãri pe jos, pe cai, cu cãruþe, lupte de box, lupte corp la corp, aruncãri cu suliþa, lancea ºi discul, tragere la þintã cu arcul", aveau jocuri cu mingea. Dr. Apostol vede în toate acestea condiþii ale sãnãtãþii trupeºti ºi sufleteºti, uitate de contemporanii sãi. Departe de paradisul eroilor de epopee, personajele interbelice, fie ele fictive sau reale, au pierdut secretul vibraþiei egale a spiritului cu trupul. Altele sînt variantele la de-acum utopicul adagiu latin: minte pofticioasã în corp sãnãtos, minte sãnãtoasã în corp pofticios, minte pofticioasã în corp pofticios. Timpul liber este risipit de dragul ispitelor minþii ºi trupului, în singurãtate, "între patru ochi ºi patru farfurii", în trio, în

cvartet sau "cu banda". Bucureºtenii au timp de pierdut, deºi trãiesc în vitezã. Dintre toate personajele care îi ajutã pe interbelici sã se bucure de timpul pierdut, cele mai iubite sînt animalele.

Dintre toate personajele care îi ajutã pe interbelici sã se bucure de timpul pierdut, cele mai iubite sînt animalele, iar durata afecþiunii oamenilor faþã de patrupede o întrece pe cea a afecþiunii dintre stãpînii bipezi. În bestiarul interbelic intrã: animale de casã drãgãlaºe ºi ursul cu belciug în nas, cîini fideli stãpînului ºi pisici fidele covorului de lîngã sobã, cai de curse care concureazã cu timpul ºi cai de corvoadã care concureazã cu maºina, exemplare de rasã ºi maidaneze, pãsãri ºi ºoareci, paingi ºi fluturi, muºte grase ºi þînþari subþiratici. Toate forfotesc ºi în literatura sau în publicistica dintre cele douã rãzboaie. Animalele mitice din povestirile lui Sadoveanu, sãrmanul cîine Fox sau melcul prost, încetinel, ale lui Barbu, ciorile bacoviene ºi cioara lui Topîrceanu, moile omizi senzuale din psalmul arghezian ºi toate animalele lui domesticite alãturi de cuvinte, Coco, papagalul care-ºi schimbã culoarea penelor de la o zi la alta, pãianjenii livreºti din versurile lui Cãlinescu, figurile hibride antropomorfe: ºoarecele-doctor din irealitatea lui Blecher, pisica-femeie desenatã de Victor Brauner, sau creaturile fantastice din pictura suprarealistã populeazã viaþa, imaginaþia ºi cãrþile scriitorilor interbelici.

Viaþã de cîine

Articolul Hingherii, pe care Mircea Vulcãnescu îl publicã în Cuvântul, în 1930, trebuie sã-i fi uimit puþin pe congenerii sãi, obiºnuiþi cu preocupãrile economice, filozofice sau literare ale uneia dintre cele mai strãlucite minþi din tînãra generaþie. Or, de data aceasta, îndãrãtul unei abia schiþate chestiuni civice (felul în care sînt ridicaþi cîinii ºi taxele pe care trebuie sã le plãteascã salvatorii în maximum 36 de ore de la ridicare), Mircea Vulcãnescu se aratã pur ºi simplu un mare iubitor de cîini. Argumentele lui istorice, mioritice ºi "sentimentul de o adîncime metafizicã" cu care îºi argumenteazã împotrivirea la o mãsurã de a civiliza oraºul, ironizîndu-i pe "domnii de la primãrie preocupaþi de urbanistica occidentalã", sînt inadecvate. Dar dragostea nu gãseºte întotdeauna modul cel mai potrivit de a se exprima, nici mãcar dacã e vorba de dragostea faþã de cîini. Nimeni nu iubeºte atît de mult cîinii, în Bucureºtiul dintre rãzboaie, cum o face Ion Barbu. Asemenea lui Francisc din Assisi, pentru care are un cult,

poetul ºtie limba pãsãrilor, a vieþuitoarelor pãdurii ºi, cel mai bine, pe a cîinilor. Încheie scrisorile cãtre tatãl lui sau pe cele cãtre Gerda Barbilian cu acelaºi imperativ: "Scrie-mi despre cîini!" Se intereseazã, detaliat, de fiinþele îmblãnite care-i populeazã casa ºi gîndurile în acel moment, aºa cum alþii se intereseazã de copii, pe care de altfel nu i-a avut: "Aibi grijã de O-O ºi de Kutikuti. A fãtat biata Dopi? Ce face nasul lui Kiduþã ºi ce face Sãcuþã?" Cînd primeºte o scrisoare cu "semnãtura" unuia dintre cîini, Toto, rãspunde cã a sãrutat-o de mai multe ori ºi apoi a adormit fericit. La orice plecare îºi ia rãmas-bun de la familia lãrgitã, luîndu-i în braþe toþi membrii, rînd pe rînd, fãrã sã uite pe nimeni. Moartea unui cîine e unul dintre puþinele lucruri care îl fac sã plîngã, dupã cum declarã public, într-un interviu, fie cã se întîmplã în realitate, fie cã se întîmplã în cãrþi. Iar salcia din curte, "cu casca de frunze" descrisã în poemul Copacul, este crucea vegetalã sub care stã îngropat tot neamul canin al casei Barbu. Gerda, fire raþionalã ºi echilibratã, perfect complementarã copilãrescului ºi capriciosului Dan, îºi aminteºte înfioratã cã, în 1961, la o zi dupã moartea soþului ei, salcia s-a prãbuºit dintr-o datã: "N-a fost atunci nici furtunã, nici vînt, nici ciclon - nimic -, salcia s-a aplecat simplu spre pãmînt ºi rãdãcinile groase cît un copac mai tînãr s-au ridicat din þãrînã." Ca un ecou, versul barbian "În toamna lui, copacul se-nclinã cãtre glie"…Primul cîine al cuplului Barbilian a fost "servit" într-o dupã-amiazã, cînd Ion Barbu se afla, ca întotdeauna, la Capºa, iar pe uºã a intrat "un bãiat cu o tavã cu cataifuri". Unul dintre aceste cataifuri pufoase se va numi Ralf ºi va ajunge în cãsuþa de pe strada Carol Davila, din Cotroceni, unde locuiesc soþii Barbilian. Ralf cãlãtoreºte în strãinãtate ºi îºi face o radiografie la Berlin, ca o fiinþã importantã ce este. "Fiind un ºpiþ deosebit de frumos", capºistul cucereºte admiraþia cunoscãtorilor occidentali.Pentru Ion Barbu oamenii se împart în douã: iubitorii de cîini ºi ceilalþi. Cine nu trece proba cîinelui nu poate rãmîne prieten cu poetul caninofil. Dupã o ceartã cu Arghezi, începutã de la o dedicaþie ºi continuatã cu o polemicã literarã, Barbu îi scrie, la 13 iulie 1935, confratelui mai vîrstnic: "Mi-ar pãrea rãu sã mã cert cu dumneata fiindcã þii oarecum la cîini." Acest oarecum se leagã probabil de o vizitã la Mãrþiºor, din 1933, cînd familia Arghezi "comandã" un cãþel la familia Barbilian, care are mai tot timpul de unde sã dea. Cînd aflã însã de la coana Paraschiva cã puiul de douã luni urmeazã sã fie þinut într-un coteþ, afarã, ºi nu în casã, Barbu se supãrã, refuzã sã mai livreze marfa ºi rupe relaþiile cu Mãrþiºorul. O rupturã analoagã se produce ºi faþã de fostul elev de la Spiru Haret, Constantin Noica, pe care profesorul de matematicã îl apreciase la ore. La una din reîntîlniri Noica spune, imprudent, cã el "n-are organ pentru cîini", ceea ce îl

face pe Barbu sã-i retragã încrederea, imediat ºi definitiv. Bombardamentul îl prinde pe Barbu cu treizeci ºi douã de lãbuþe care-i tropãie prin casã, astfel încît e nevoit sã-ºi închirieze o locuinþã, la Tînganu, lîngã Bucureºti, ca sã-ºi punã la adãpost întregul clan: nimeni nu l-ar fi primit în refugiu cu un alai atît de numeros. În 1944, cei trei studenþi din anul IV înscriºi la examen sînt aduºi la Tînganu, cu cãruþa, de cãtre asistentul Mãnescu, pe socoteala profesorului, dau examenul scris ºi oral, sînt ospãtaþi ºi trimiºi înapoi, mulþumiþi de excursie ºi de rezultat: cine are curajul sã dea examenul cu Barbu este bine pregãtit. Cînd simte cã nu mai e tînãr, Barbu "îºi cheamã cîinii" ºi vrea sã îmbãtrîneascã alãturi de ei.O delicateþe incredibilã faþã de animale are ºi G. Cãlinescu, care le iubeºte pe toate, fãrã deosebire, o compensaþie, desigur, la mizantropia pe care o simte pentru semenii sãi cu grai. La 23 februarie 1937 scrie în jurnal, ca sã se apere: "Cîte muºte nu m-au chinuit iarna, fiindcã n-am vrut sã le dau afarã în frig. Toþi gîndãceii din casã sînt sub protecþia mea. Am scos musca din pînza pãianjenului ºi am certat pãianjenul. Am fãcut respiraþie artificialã puilor de gãinã muribunzi. Cred cã gãinile agonizante de molimã ºi familiare cu mine au simþit sforþarea mea de a le scãpa de la moarte. Carnea lor m-a întristat. Omul se exprimã, se descarcã, gîndãcelul care nu bãnuieºte cruzimea mea mã înduioºeazã." Soþiei sale îi dã, arghezian, veºti despre ogradã: "Îndatã ce-ai plecat, "bãiatu" a încercat sã sarã gardul pe coteþ. Curtezana albã a lui "bãiatu" a murit. Hemoragie! Probabil efectele fornicaþiei excesive! Bãiatul mi-a pãrut foarte indiferent la plecarea ta, preocupat numai de Eros. Noaptea doarme tun, ziua primeºte a fi plimbat." ªi o ºtire de ultimã orã, din aceeaºi scrisoare: "În acest moment, Fofeazã al tãu, îmbãiat ºi aºezat pe plapomã în dormitor, la invitaþia mea de a se lãsa învelit, a fãcut gestul de a se repezi la mine de la distanþã sã mã muºte. Ameninþat, bineînþeles, cu umbrela!"Tudor Arghezi nu ceartã pãianjenul, precum criticul, ci îl admirã. Între o muscã zgomotoasã, care stricã liniºtea lecturii de searã, ºi un pãianjen care o restabileºte prin forþe proprii, Arghezi preferã compania celui din urmã. De nu se ºtie unde sosit, colocatarul se instaleazã comod la înãlþime, iar pentru om convieþuirea înseamnã, ca întotdeauna, descoperirea alteritãþii: "Deasupra capului cînd mã culc, lucreazã de douã zile cel mai harnic pãianjen minuscul, care aleargã toatã ziua pe schelele ermitajului construit în dantelã. Picioarele lui þesãtoare au facultatea de-a nu se lipi ca aripa muºtei de mãtasa trãdãtoare…" Cu comparaþii de om de ºtiinþã american, poetul explicã valoarea performanþei la care e martor, dupã ce musca a fost prinsã în capcana de mãtase: "Iatã ºi castelanul, atent pînã atunci la apelurile disperate ale fiinþei înecate, apropiindu-se cu prudenþã ºi uitîndu-se în

nãvod, unde se zbate o pradã de douã ori mai voluminoasã ca el. Comparativ, pãianjenul ar fi omul ºi musca locomotiva. Ce cabluri grosolane ar trebui sã încruciºeze omul ca sã prindã un taur prosteºte ºi sã-l stãpîneascã în acelaºi fel în care pãianjenul îºi dominã musca." Ca fiinþã creatã direct de Dumnezeu, pãianjenul are mijloace mult mai fine ºi mai eficace: "Pãianjenul se deºirã cu nervozitate ca un mosor cu miºcare mecanicã în jurul suculentului sãu fazan, pe care-l împleteºte ºi-l încurcã în ghem, în firul balelor lui textile. […] Atunci sacul cu musca e luat voiniceºte în spinare ºi evacuat din perdeaua de mãtase, care trebuie sã rãmîie liberã ºi întinsã pentru viitoarele aventuriere." Artist, bandit ºi inginer, pãianjenul e lãsat în mijlocul poligoanelor lui de cãtre proprietarul de drept al încãperii ºi numai tableta Groapa de mãtase din Bilete de papagal e mãrturia crimei nepedepsite la care a fost martor ocular ºi subiectiv. Arghezi seamãnã cu Adam din desenul lui Jean Eiffel, pe care Dumnezeu îl învaþã abecedarul pe viu, în Paradis, lãsîndu-l sã-ºi aducã cu sine un lung ºir de animale: nici o literã din abecedarul arghezian nu rãmîne fãrã animalul ei, începînd de la A, acvilã ºi pînã la V, vultur. Acvilã, albinã, arici, bivol, bou, broascã de zmarald, brotac ºi brotãcel, cal, cãrãbuº, cîrtiþã, Coco, cocor, cocostîrc, cocoº, corb, coropiºniþã, crab, cuc, curcan, dropie, dulãu, fazan, fiare mici, fluture, furnicã, gîndac, gînsac, gîze de majolicã, gîze de un carat, greiere, Grivei, iepure, jivinã, lãcustã, lãstun, leu, licurici, lup, luciol, mãgar, melc, mierlã, mioarce, mînz ºi mînzã, molie, muscã, nevãstuicã, oaie, ogar, omidã, papagal, pãianjen ºi pãienjeniþã, pãun ºi pãunã, peºte, porumbel, pui, purice, raþã, rãgace, rîndunicã, scatiu, ºarpe, ºarpele casei, ºoarece ºi ºoarece de cîmp, ºopîrlã comunã ºi ºopîrlã albã, ºoim, taur, trîntor, þarcã, þînþar, vacã ºi vaca lui Dumnezeu, vierme, viespe, viperã, vultur. Cînd îl viziteazã, în 1935, la Mãrþiºor, Sebastian îl gãseºte în mijlocul ogrãzii sale pline de viaþã: "Domeniul familiei Arghezi are 20 000 de metri pãtraþi. Se aflã la capãtul Bucureºtilor, pe ºoseaua Olteniþei, peste drum de mãnãstirea ºi închisoarea Vãcãreºti, gãzduieºte doi pãrinþi ºi doi copii, o seamã de copaci tineri, cîþiva stupi, o sumedenie de ierburi, legume ºi flori, o vacã - pe nume Joiþa -, cîteva rãþuºti, dintre care una foarte inteligentã, un cîine ºi alte vietãþi". Cu rãþuºca cea isteaþã, Arghezi are relaþii speciale. Pasãrea "se dã la om ca un cîine", iar poetul o ia în braþe ca s-o potoleascã. Vaca este prezentatã vizitatorului cu protocol: "Dumneaei de colo e Joiþa, vaca noastrã. Azi a fost zi mare. A fost la taur. De douã ori a cunoscut-o taurul pre ea. Dar deunãzi, sãraca, a suferit cumplit. ªi-a rupt un corn." În plafonul marchizei casei lui Arghezi este o gaurã, fãcutã pentru vrãbii: "E hotelul lor." Animale de companie sînt pentru poetul Arghezi toate patrupedele, zburãtoarele, peºtii ºi gîngãniile pãmîntului ºi le iubeºte deopotrivã cu fiinþele nevãzute, pui de

îngeri, heruvi bolnavi, pui de strigoi. Pe bãtrînul Coco îl þine pe umãr, cînd scrie, ca prieten, muzã, aliat ºi scut. Cît despre Grivei, el stã într-adevãr în curte, în coteþul lui, cum se face la casele gospodarilor.Pisica neagrã dintr-un poem al lui Geo Bogza ºi oaia cea pierdutã dintr-unul al lui Pillat, calul înflorit ca o plantã marinã al lui Ionathan X. Uranus, calul "cu picioare lungi" ºi vaca "cu picioarele pînã în pãmînt", vaca cu "o þîþã cu mai multe raze" ºi calul care are "numai una" din textele unui ºcolar publicate de Saºa Panã în Meridian, în 1936, pe filierã francezã, calul lui Blecher din revista Le Surréalisme au Service de la Révolution, din 1933, sau "viþelul la poarta nouã" al lui Paul B. Marian, boul cu coarne nevinovate ºi cîinii cu ochii de îngeri din elegiile lui Eugen Ionescu sînt animale de companie literarã care îmbogãþesc bestiarul interbelic real. Vizitatorii strãini ai Bucureºtiului vãd în parcuri ploaie de porumbei ca în Piaþa San Marco din Veneþia, care vin ºi-þi ciugulesc din palmã, spre veselia copiilor, dar ºi pãsãri vii, atîrnate cîte douã, cu capul în jos, aduse la oraº ca sã fie vîndute bucãtãreselor pentru dejunul din ziua respectivã, vãd cai bine îngrijiþi care aleargã la hipodrom ºi cai costelivi care trag cãruþe printre limuzine, pisici de Angora duse în braþe la veterinar ºi maidaneze jigãrite, sacrificate de ºoferii secolului vitezei. Timpul liber al bucureºtenilor trece ºi el în vitezã, ca ºi cum performanþa celor 120 de kilometri pe orã, pe care Henry Ford a atins-o cu maºinile care-i poartã numele pe ºoselele americane, ar fi accelerat miºcãrile ºi trãirile tuturor celor care i-au fost contemporani.

TEHNICA SI ORASUL

În urma dezastrului mondial oamenii redescoperã viaþa ºi progresul tehnic. Mirarea ºi bucuria lor în faþa unor noi fãpturi, fãrã inimã dar cu viaþã, nu sînt mai mici decît ale strãmoºilor din secolul "propãºirii", al XIX-lea. Dar în deceniile trei ºi patru ale secolului al XX-lea, oamenii încep sã presimtã sau sã simtã direct ºi inconvenientele societãþii mecanizate. Minunile devin banalitãþi. Gagurile lui Charlot din Modern Times (1936) sînt izbucnirea comicã a neliniºtii. Iar neliniºtea se va transforma în teamã ºi va progresa o datã cu progresul. Se apropie un nou rãzboi. Maºinile nu au conºtiinþã ºi nu-ºi aleg stãpînii. La începutul anilor '20 însã, dragostea omului pentru maºinã e încã în faza idilicã: suferã tot, sperã tot, vede cuplul mecanico-uman unit într-o eternitate ferice. Surprizele tehnicii sînt mari, leagã ºi dezleagã destine. În cercuri concentrice, oraºul, casa, odaia ºi omul se schimbã rînd pe rînd, transformînd romanul balzacian al vieþii în roman de anticipaþie. Nu codul

civil ºi performanþa moralã preocupã acum, ci codul ºtiinþific ºi performanþa tehnicã. Oraºul îºi lãrgeºte strãzile ºi le îndreaptã, spre folosul maºinii ºi în onoarea ei. Aerul se umple de gaze de eºapament, de zgomot de roþi care frîneazã, motoare care pornesc ºi claxoane care þipã rãguºit, spre bucuria maºinii ºi în folosul ei. Caii ascunºi în motor se înmulþesc de la un an la altul. Casa se înalþã spre cer, scãrpinînd norii, iar indivizi perfect strãini se învaþã sã aibã aceeaºi adresã ºi acelaºi portar. Odaia dã afarã mobilele greoaie, care þin de un timp greoi, de miºcãri domoale, ca sã descopere stilul practic. Caloriferul cu pãcurã, pe care un mecanic nevãzut îl þine cald, înlocuieºte focul cu lemne, cu flãcãri neastîmpãrate ºi cenuºã moale. În odaia cu þevi la vedere, de-a lungul zidului, pãtrunde duhul strãin al maºinii. Camerele de locuit sînt locuite de maºini. Cutia cu butoane ºi becuri este maºina de fãcut muzicã, telefonul negru de ebonitã este maºina de fãcut voci. Toate au invadat intimitatea omului, s-au infiltrat în sufletul lui, distrãgîndu-i atenþia ºi legîndu-l pentru totdeauna de ele. Maºinile se defecteazã ºi mor aºa cum omul se îmbolnãveºte, aºa cum animalele îi mor. Încã un motiv ca omul sã þinã la maºinile lui ºi sã fie îngrijorat pentru ele. Cel mai frumos articol dedicat tehnicii din toatã presa interbelicã, Romantica industrialã, este nesemnat sau, mai precis, e semnat C.R., Cugetul Românesc. Editorialul deschide numãrul din martie 1922 al revistei, moment în care ochii interbelici au încã, în raport cu timpurile moderne, suficientã inocenþã ca sã se mire, sã admire ºi sã se sperie. Deºi nimeni nu l-a identificat vreodatã, articolul îi aparþine, fãrã nici o îndoialã, lui Tudor Arghezi, a cãrui amprentã stilisticã este foarte uºor de recunoscut pentru cine e familiarizat cu presa dintre 1920 ºi 1940. De altfel, într-o formã mai dubitativã, mai frumoasã ºi mai liberã, articolul din Cugetul Românesc conþine principalele imagini din poemul, de data asta semnat, Cîntare omului. Teza e însã nuanþatã, în 1922. Mecanizarea ºi civilizaþia industrialã sînt privite deopotrivã cu bucurie ºi cu durere, cu încredere ºi cu suspiciune, romantic ºi realist. Dar tabloul elogios se întunecã pînã la urmã ºi se transformã într-o contrautopie. În timp ce "din douã materiale, cerul ºi închipuirea" strãbunii au fabricat sfinþi, dogme, adevãruri ºi superstiþii, din materiale mult mai practice, omul de azi fabricã maºini ºi maºini de fãcut maºini: "Roata dinþatã apãru în splendoarea mesianicã a mecanicei aplicate. Roata dinþatã ºi helicea corespund lui Pavel din Tars ºi Sfîntului Ioan Gurã de Aur. ªi totul deveni fontã, oþel, aramã, asbest ºi cauciuc. Pentru lacrimile de ulei ale motoarelor, poetul descoperi ºi un bumbac deosebit." În locul slujbei de searã, anunþatã de clopote, "inginerii ºi dupã ei muncitorii" se strîng la "vecernia industrialã, în temple de oþelãrii". Apar reformatorii, cu fiori de "înaltã tensiune" ºi credinþã industrialã "la fel ca a Diaconilor

Reformei", gata sã facã moarte de om pentru credinþa lor. Pliurile cele mai tainice ale omului sînt în schimbare: "În mijlocul acestei lumi ºi al acestor avînturi se iveºte un temperament, al tînãrului-celui-mai-de-curînd-sosit. El nu are nici unul dintre sentimentele predecesorului sãu. Studios ºi distrat, el nu s-a gîndit încã, pînã la 20 de ani, sã dãruiascã un buchet de garoafe unei fete ºi sã lãcomeascã sensualitatea virginalã, relevatã ochiului atent de peizajul palid ºi alb, ascuns între urechea diafanã ºi pieptãnãtura castã a domniºoarei trecãtoare. ªi nu a tresãrit încã în sãrutarea respectuoasã a unei mîni ce i s-a întins cu simpatie." Tînãrul nou e mai frumos decît pãrinþii sãi, mai rece, mai metalic ºi mai dur. Are în minte ecuaþii cu mai multe necunoscute ºi zîmbeºte meditînd la randament ºi vitezã. Opoziþia dintre omul vechi ºi tînãrul-cel-mai-de-curînd-sosit - tînãrul interbelic - este cea dintre umanul pur ºi umanul mecanizat: "El nu seamãnã cu noi, care mai ºtim cîteva cîntece ºi ne mai lãsãm ademeniþi de cîteva slãbiciuni. El învaþã carte pentru cã-i place ºi nu se sileºte sã-i caute valoarea socialã. Nu se plînge ºi nu va dori. Inteligenþa lui, sensibilã ca o balanþã, e rece ca materia din care a fost construitã. Copil matematic al unei Madone blindate, spiritul lui a supt o idealitate stranie din sînii ei de nikel ºi aluminiu." Asemenea tînãrului-celui-mai-de-curînd-sosit, tot omul care are de a face cu maºina e gata de orice sacrificiu. Cum n-o cunoaºte îndeajuns ca s-o domine, se supune de bunãvoie capriciilor noii jucãrii. Între psyché ºi pneuma. La volan

Timpul dintre rãzboaie înregistreazã cele mai variate metode de manipulare a omului de cãtre maºinã, mai degrabã decît de manevrare a maºinii de cãtre om. Cãci ea reuºeºte sã-l aducã în "toate stãrile", sã-l ademeneascã, sã-l înlãnþuie, sã-l ridice sau sã-l azvîrle, sã-l mîngîie, sã-l îmbete, sã-l exaspereze sau chiar sã-l omoare, zãngãnind tainic din încheieturi ascunse sau asistînd impasibilã la tot ce i se-ntîmplã lui. În timp ce lui îi place s-o creadã asemenea animalelor domestice: îi vorbeºte, o strigã pe nume, o primeneºte, o ceartã ºi, cum n-o poate dresa, cînd nu ascultã o stricã de tot, pentru ca apoi s-o repare cu mare caznã ºi grijã.Fãpturã relativ nouã, automobilul dã senzaþii tari ºi proaspete. În mai 1928, Felix Aderca îi lãuda virtuþile terapeutice, recomandîndu-l unei tinere care-i scrisese, cu melancolie, dintr-un loc unde nu se întîmpla nimic: "Automobilul, domniºoarã, îþi smulge atenþia pe care o ai întoarsã asupra unui singur punct, penibil, al persoanei dumitale ºi þi-o aruncã în prelungirea directã a liniei nasului, dincolo de motorul maºinei, în ºoseaua care, cu 80 km pe orã, fuge înapoi, sub dumneata. [...] Oameni, pietre, vehicule trec pe

lîngã acestã linie vie, ca niºte comete din alte lumi ºi nici un gînd, oricît de seducãtor, nici o senzaþie, oricît de ispititoare, nici o gîdilãturã, oricît de tiranicã, nu vor mai izbuti sã-þi strice echilibrul. Domniºoarã, la volan! Sufletul dumitale în cîteva luni va funcþiona perfect, ca un motor."În contrast cu aceastã imagine utopicã a perfecþiunii unei psyché în realã legãturã cu pneuma din interiorul cauciucurilor ºi în miºcare acceleratã ( ajungînd, pe ºoselele româneºti, la 80 de km pe orã, în 1928!) este imaginea-caricaturã din Life, preluatã de revistele vremii. Reprezintã o persoanã aºezatã, în ambele sensuri ale cuvîntului, ceea ce implicã pãlãria ºi scaunul, în ocurenþã melonul ºi canapeaua de automobil, un ins jovial ºi bine hrãnit care la o groapã a ºoselei e propulsat în aer (automobilul e decapotabil); caricatura e însoþitã de urmãtorul text: "Cel din aer: - ªoselele nu sînt prea bune, dar cel puþin permit sã vezi toatã perspectiva peisagiului..." În aceeaºi lunã mai 1928, în care Aderca aluneca în Bilete de papagal cu viteze neîngrãdite de vreo lege, Arghezi descrie ªoseaua spre Ploieºti: "Lãsasem în urmã casa numitã Minovici, pe care un Prinþ, cu o imensã avere moºtenitã dela Majestãþile lor pãrinþii Sãi, o întreþine goalã ºi, sunînd din clopoþei tot la Nordul Capitalei, trecuserãm peste ºinele de cale feratã ºi ne aruncaserãm pe panta Bãnesei între douã oglinzi de heleºteu. [...] Mã minunam de arta supraomeneascã utilizatã de inginerii constructori ai acestei importante ºosele naþionale ca sã realizeze atîtea milioane de gãuri strîns legate unele de altele. Cum plouase de curînd, ºoseaua pãrea o expoziþie de strãchini cu piftie, rînduite între hîrdaie cu piftie, printre care automobilele trebuia sã se strecoare fãrã sã le calce." În aceeaºi primãvarã, Arghezi jurase alãturi de papagalul sãu cã "de la nãscocirea tiparului, nu s-a mai vãzut o invenþie mai bine colaboratã între Lucifer, tovarãºul negru ºi Dumnezeul cel tînãr, ca ºi el, al luminii albe", iar pe "tata Ford, camaradul nostru" îl considerã "cel mai destoinic papagal ºi cel mai iscusit dintre ºofeuri". Veºti despre performanþele lui Ford ºi uzinele lui din Detroit se gãsesc frecvent în revistele vremii. Atitudinile lui politice sînt în centrul atenþiei ºi Dimineaþa titreazã în 1927 cã Henry Ford, miliardarul, "se leapãdã de antisemitism". O notã aparte face inginerul Cezar Gheorghiu care scrie în revista avangardistã Prospect (redactor prim: Virgil Gheorghiu) despre "Fordism" exact în spiritul filmului Timpuri noi al lui Chaplin: "Producþie automatã [...]. Un indicator vesteºte cã travaliul respectiv s-a încheiat ºi individul repéde instinctiv mîna o pãtrime de cadran la stînga. Repetiþie. Totul acþioneazã ca o idee fixã. Rezultat technic = cantitate, precizie, iuþealã. Rezultat în substanþa cenuºie = regres, individualitate anulatã." Cu siguranþã cã iuþeala nu dãuneazã substanþei cenuºii a ºoferilor, care, în plus, cîºtigã prestanþã.

Coco ºi-ar schimba bucuros soarta cu a unui ºofeur: "Pînã cînt eu Ave Maria din gîtlejurile de lemn ale flaºnetei, voi aþi ajuns la Ploieºti. ªi oricine ai fi tu, proprietar, lãcãtuº, ucenic, cînd te ridici la volan, cu vîrful picioarelor pe accelerator, pe frînã ºi pe foc, eºti mai mare decît noi toþi ºi trãieºti de-o mie de ori mai vîrtos, splendidule ticãlos!" Portretul ºoferului este un amestec între mecanica maºinii ºi cea stelarã: "Murdar de funingini pînã la urechi, cu nasul mîzgãlit de uleiuri minerale, puturos de benzinã ºi vazelinã, ca un peºte scos din grãsimi, tu stãpîneºti motorul, înlãnþuieºti în terþe, qvinte ºi octave iuþelile ºi laºi în urmã zborul etern al constelaþiilor…"Spre deosebire de papagalul arghezian care îi asigurã pe ºoferi cã nu-i înjurã, "ca lumea ceialaltã, care umblã pe jos", în Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice, Camil Petrescu se plînge în repetate rînduri, în 1924, de diferenþa între cei cu ºi cei fãrã automobil, aceºtia din urmã intelectualii sãraci. Oricum, automobilul este o creaturã care, nici atunci, nici mai tîrziu, nu trece neobservatã în lumea scriitorilor: Chevroletul lui Rebreanu, Mercedes-Benzul lui Nae Ionescu sau "modestul Peugeot" al lui Felix Aderca, acesta din urmã ºi subiect de polemicã între Camil Petrescu ºi E. Lovinescu. Sînt cel puþin 40 de firme de automobile strãine care au sedii ºi firme luminoase în Bucureºti. Cele mai multe se înºirã ca mãrgelele pe firul Cãii Victoriei ºi îi ispitesc pe oamenii cu bani la bancã sau la ciorap, sã devinã ºoferi. Între acestea Alfa Romeo, la numãrul 40, Lincoln ºi Ford la 51, Cadillac ºi Chrysler la nr. 53, Lancia la 83, Dodge ºi Renault la 88, Mercedes ºi Mathis la 89, Studebacker (care apare ºi în Pana de automobil de Dürrenmatt) ºi Buick la 105, Peugeot la 112. Ajunge sã faci o plimbare în pas lent, pe Calea Victoriei, ca sã traversezi cu gîndul, de la un volan la altul, senzaþiile secolului vitezei.

Lumea vãzutã de sus. În avion

În fiecare luni sau joi dupã-amiazã, între 4.30 ºi 7, publicul este admis la aeroportul Bãneasa ca sã trãiascã o experienþã nouã, la care generaþiile anterioare se mulþumeau doar sã viseze. Un sfert de orã petrecut în 1925 pe cerul Bucureºtilor costã 400 de lei, cam cît zece-cinsprezece cãrþi de poezie. ªi mai convenabil este sã te laºi plimbat pe sus o jumãtate de orã, cu 600 de lei. Cum gazetarii trebuie sã fie la zi cu noutãþile, Clubul Presei organizeazã în anii '30, pentru membrii sãi, un zbor colectiv, cu creionul ºi blocnotesul la îndemînã, pentru consemnarea impresiilor. De altfel, gazetele cotidiene îºi bombardeazã cititorii cu veºti despre piloþi, avioane ºi performanþe sau, dupã caz, catastrofe aviatice. Aviatorii, pozaþi înaintea sau la sfîrºitul unui zbor, lîngã aparatul lor, au devenit figuri familiare cititorilor de gazete.

Cascã de piele cu clapete peste urechi, ochelari protectori, hainã de piele lungã pînã la jumãtatea gambei sau jachetã ºi pantaloni ºi, nu de puþine ori, cravatã: zborul este o experienþã solemnã, care meritã celebratã ºi prin metodele tradiþionale. Nu de puþine ori avioanele se prãbuºesc ºi nu de puþine ori aviatorii scapã totuºi cu viaþã. La 13 septembrie 1926, de pildã, zi cu ghinion, ziarele anunþã trei nenorociri deodatã: "Huºi în flãcãri"; "Un avion românesc se prãbuºeºte în Cehoslovacia" ºi "La Conþeºti se ciocneºte un accelerat cu un personal", bilanþul accidentului fiind de ºase morþi ºi numeroºi rãniþi. La 9 octombrie 1927, Dimineaþa anunþã "Tragicul sfîrºit al unui plutonier aviator", dupã prãbuºirea la 30 de km de capitalã, la Tîncãbeºti, ºi, în aceeaºi lunã, o performanþã de zbor româneascã: înconjurul þãrii în 11 ore, cu o singurã oprire. Nu e de mirare cã un scriitor sensibil la sport ºi la noutãþi cum e Camil Petrescu alege aceastã meserie precum ºi "un tragic sfîrºit" pentru cel mai cunoscut personaj masculin al sãu, Fred Vasilescu.În 1928, cînd la Braºov se fabricã deja avioane româneºti, avionul Bremen, "porumbielul de oþel" care cu doi germani ºi un irlandez la bord a încercat zborul peste ocean, a fost dat dispãrut. Poetul, pentru care zborul e încã o ocupaþie angelicã, iar raiul este "sus, în cer", imagineazã cã, poate, a gãsit "din întîmplare calea seninã, care se desparte de undeva, din lumea noastrã, cãtre Paradisul visat din moºi strãmoºi, cãtre toatã viaþa viitoare unde nu este nici plîngere, nici suspin" ºi "poate cã acest drum de vãzduh ºi de þãrînã vioaie începe, neaºteptat, în dosul unei perdele de stele, florile de argint agãþãtoare ale zidului despãrþitor". Un asterisc, "Ultima orã", distruge edenul al cãrui autor este Arghezi, anunþînd cã "Avionul Bremen s-a pogorît în Terra Nova". Tot în 1928 Universul literar, seria Camil Petrescu, repovesteºte cititorilor sãi unul dintre basmele moderne la modã, povestea unui zbor epocal petrecut cu numai un an mai devreme: traversarea Oceanului Atlantic, de la vest spre est, de cãtre un om singur cu aparatul sãu de zbor. Deja din 1919 se instituise un premiu de 25 000 de $ pentru traversarea Atlanticului în avion ºi ea a fost realizatã în acelaºi an, de la vest la est, de ofiþerul american Albert C. Read cu cinci însoþitori, în 57 de ore, cu escale pe cele douã continente. Dar în 20 mai 1927, un tînãr de 25 de ani, Charles Lindberg, face zborul New York-Paris fãrã escalã, singur, aterizînd cu bine în mijlocul mulþimii entuziaste care-l felicitã în francezã. Cel mai romantic, în toatã povestea lui Lindberg, este conþinutul "bagajului" sãu, echipament ºi provizii care par gîndite de un cititor al lui Daniel Defoe sau al lui Jules Verne ºi nu de un pilot cu capul pe umeri, de un navigator gata sã poposeascã în insula lui Robinson ºi nu de un navigator al aerului, care nu se întîlneºte, în drumul sãu, decît cu cerul, norii ºi pãsãrile. Universul literar a

pãstrat lista lui Lindberg: douã lãmpi de buzunar, un ghem de sfoarã, funie, cuþit de vînãtoare, patru rachete roºii de semnalizare, o cutie impermeabilã de chibrituri, un ac mare, un bidon de 4 l ºi jumãtate cu apã, un aparat Amburt care condenseazã vaporii ºi-i transformã în apã, o plutã pneumaticã cu o pompã, cinci cutii de conserve, douã perne pneumatice, un ferãstrãu. Dupã cum se vede, Lindberg era pregãtit pentru o cãdere în ocean ºi încã una petrecutã cu bine, astfel încît sã facã transbordarea din carlingã pe pluta pneumaticã, cu impermeabila lui cutie de chibrituri cu tot.Sfîrºitul perioadei dintre rãzboaie marcheazã banalizarea mitului lui Icar. A cãlãtori cu avionul devine mai mult o chestiune organizatoricã ºi financiarã decît o experienþã iniþiaticã. În aprilie 1939, Mihail Sebastian se pregãteºte sã plece cu avionul la Balcic. Ia informaþii de la Lares, Agenþia de voiaj a Liniilor Aeriene Române, îºi cumpãrã bilet pentru duminicã, dus, ºi întoarcere în miercurea urmãtoare. În jurnal nu noteazã despre cãlãtorie decît: "M-am întors ieri-dimineaþã cu avionul. Drumul la ducere - duminicã dimineaþa -- tot cu avionul îl fãcusem." Nici un amãnunt din timpul zborului, nici un sentiment. Trãirea aceasta nu mai înseamnã nimic ºi nu mai meritã detaliatã. Pe lîngã porumbeii de oþel care brãzdeazã cerul ºi cele peste 40 de firme de automobile care-ºi lanseazã produsele pe ºoselele româneºti, de partea timpului ºi contra distanþelor mai existã un aliat al bucureºteanului grãbit: telefonul.

De partea timpului ºi contra distanþelor, mai existã un aliat al bucureºteanului grãbit: telefonul, maºinã hibridã, care la început presupune un intermediar uman, o "domniºoarã centralistã". Fãrã ea maºina nu reuºeºte decît sã sune a gol. Sincronizarea dintre om ºi maºinã este însã departe de perfecþiune, aºa cã atunci cînd funcþioneazã telefonul nu funcþioneazã domniºoara ºi invers, iar timpul pierdut cu centralista e mai mare decît timpul pierdut cu parcurgerea în pas de plimbare a distanþei de la un aparat telefonic la celãlalt.

Alo! Centrala…

În 25 februarie 1928 situaþia în Bucureºti seamãnã cu cea din debutul schiþei Amatorul dramatic a lui Ion Manu, actor ºi publicist cãruia îi place uneori sã-ºi semneze articolele cu pseudonimul Aghiuþã. Tot Aghiuþã pare sã se fi strecurat ºi în receptorul unui ins modern, care nu vrea decît sã-ºi comande telefonic un bilet pentru piesa Omul cu mîrþoaga, pusã în scenã la Naþional.

"- Alo!… Alo!… Daþi-mi, vã rog, 19/35. - Poftiþi 18/42… - Nu, domniºoarã…: nouã-spre… alo! Nu opt-spre-zece!… Nouã-sprez… Alo! Alo! - Da. - 19/35? - Nu, Domnule! Ce numãr aþi cerut? Aici e 40/15. - Eu am cerut Teatrul Naþional! - Aici e compania de gaz. - Pardon! - Nu face nimic.Dupã un ceas:Alo! Centrala!…Dupã o jumãtate de ceas:Alo! Ce doriþi?Domniºoarã, vã rog… daþi-mi: nouã-spre-zece pe treizeci ºi cinci. Alo!… Alo… Teatrul Naþional? - Nu. Fabrica de gheaþã artificialã. - Pardon… e greºealã… - O fi… Ascute-þi creionul mai bine, cã nu scrie.Pauzã lungã…Alo…! Alo…! 35/19… Alo! - Cine-i acolo? - 19/35 Teatrul Naþional… Regisoratul. - Bogdaproste!… - Cum? - Nimic… ziceam cã… în fine… Vã rog fiþi aºa de…Se închide aparatul.- Alo! Alo!… - Da. - Teatrul Naþional? - Nu, Centrala. Doriþi Teatrul Naþional?"La 11 martie acelaºi an situaþia este chiar mai rea: "De trei sãptãmîni aproape, un mare numãr de telefoane nu mai sunã la apel. E o rãzbunare a Domniºoarelor telefoniste, acuzate zilnic de presã cã rãspundeau cu greutate. Telefonul nu mai rãspunde defel ºi abonaþii se cãiesc amar de vremurile bune, de pîn' acum 20 de zile, cînd, cel mai devreme dupã un sfert de orã, glasul dulce din necunoscut se ivea în auz, ca o consimþire cereascã: Alo! da!" Se pare cã nici în iunie lucrurile nu sînt cu mult mai avansate, de vreme ce într-o tabletã de prima paginã, Necazuri, din propria revistã, Tudor Arghezi constatã: "Cîtã vreme nu aveam telefon, nu ºtiam nimic. Nici azi, cînd îl avem, nu ºtim nimic. De cele mai multe ori telefonul, cel puþin la noi, face mai puþin serviciu decît o cataramã de curea." Concluzia este în favoarea secolului al XIX-lea: "În Bucureºti, unui telefon electric îi preferi o trãsurã trasã de catîri." În trinitatea numitã P.T.T., numai P-ul, cu experienþã mai îndelungatã ºi timp de deplasare mai lung, funcþioneazã bine. T-urile se defecteazã pe rînd, iar domniºoarei telegrafiste, ruda spiritualã a domniºoarei telefoniste, nu-i mai rãmîne decît sã întrebe, cînd noul tip de comunicare e în dificultate: "Doriþi sã meargã telegrama cu trenul sau cu cãruþa?" La jumãtatea anilor '30 s-a realizat, în capitalã, automatizarea completã, prin urmare domnul cãlãtor din strãinãtate este informat cã poate avea legãtura cu abonaþii din oraº în mod direct "chiar dacã nu cunoaºte limba româneascã" ºi cã, totodatã "reþeaua pentru strãinãtate funcþioneazã perfect; în cîteva

minute dupã sosire, domnii cãlãtori pot vorbi din cabina hotelului sau din camera d-lor cu orice oraº din strãinãtate". Doamnele nu sînt menþionate în reclame, dar fãrã îndoialã cã telefonul este ºi pentru ele "un auxiliar de mare preþ". În 1937 se plãtesc 750 de lei pe lunã pentru 210 convorbiri, o medie de ºapte convorbiri pe zi, aºadar, sau 850 pentru 320 de convorbiri. "Abonaþii comercianþi" plãtesc 1 000 de lei. În anii '30 revistele includ reclame cu modul corect de utilizare a telefonului ºi îndemnuri de tipul "abonaþi-vã imediat". Întrucît, conform tradiþiei, bucureºtenii se mutã de Sfîntul Dumitru, ºi conform inovaþiei, îºi iau cu ei telefonul, Societatea de Telefonie asigurã mutarea în cîteva zile, dar îºi previne abonaþii sã anunþe din timp noua adresã. Altfel ar putea rãmîne fãrã telefon ºi o lunã întreagã. Oricum, la Oficiile poºtale existã, încã de la jumãtatea anilor '20, cabine telefonice publice ºi tarifele sînt acceptabile: 2 lei pentru trei minute în Bucureºti, 20 de lei cu provincia, iar cu strãinãtatea, tarif variabil în funcþie de cursul leului. Noaptea se plãteºte mai puþin.Bucureºtenii s-au obiºnuit sã-ºi telefoneze, începînd din zori ºi pînã seara tîrziu. Lovinescu þine în mînã, prin receptor, toatã lumea literarã a Sburãtorului, Camil Petrescu îl trezeºte pe Sebastian din somn, cu soneria din aparatul neagru, ca sã-i comunice ultima lui descoperire, atunci cînd i se stricã telefonul Sebastian se simte pierdut, în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu personajele slabe îºi iau în ajutor tãria telefonului, care ascunde faþa ºi fotografiazã vocea, revistele îºi tipãresc pe prima paginã numãrul la care se poate "chema" la redacþie, ºi numai Bacovia se lipseºte cu totul, dintre scriitori, de beneficiile ºi neplãcerile noii invenþii.

Stãpînitorul eterului

"Cutia vorbitoare" sau "colivia ermeticã", cum i se spune aparatului de radio prin romanele contemporane cu apariþia lui, precum ºi fenomenul magic al radiofoniei îi cîºtigã unul cîte unul pe bucureºteni. Chiar dacã nu înþeleg prea bine, în teorie, cum e posibil sã þii prizonierã vocea cuiva aflat la sute sau mii de kilometri distanþã la tine, în casã, într-o ladã de lemn, asemãnãtoare cu cele în care þii cãrþi sau pantofi, oamenii sînt dispuºi sã-ºi riºte banii într-o asemenea aventurã ºi sã-ºi aducã, pentru prima datã, lumea largã în casã. Rãspîndirea radiourilor începe sã creascã, în ritm susþinut, din 1928, cînd se inaugureazã, în noiembrie, ºi emisiunile româneºti. Sînt urmãrite reclamele de gen, din toate ziarele ºi revistele, în Dimineaþa se pot citi programele de transmisii radiofonice din marile oraºe ale Europei, pe care le prinde ºi Bucureºtiul, se deschid magazine specializate în vînzarea

noilor aparate. Calitãþile pe care trebuie sã le aibã proaspãt apãrutul produs sînt: "Audiþiuni de o frumuseþe muzicalã desãvîrºitã, selectivitate perfectã ºi mînuire uºoarã." Cu cît trece timpul, cutia, imensã la început, începe sã ocupe tot mai puþin din spaþiul vital al stãpînului ei, amãnunt pe care reclamele nu uitã sã-l laude. În 1931 un aparat de radio american, de dimensiuni potrivite, cu ºapte lãmpi ºi scalã de iluminat, costã enorm: 23 900 de lei, inclusiv lãmpile pentru curent alternativ de 110 volþi, în timp ce salariul mediu al unui bugetar era de sub cinci mii de lei. Aºa încît nu e de mirare cã posesorii de radiouri, chiar mai modeste decît cel din reclamã, sînt priviþi cu o anume curiozitate, cu invidie ºi alcãtuiesc un fel de confrerie în care membrii discutã despre subiecte pe care ceilalþi nu le înþeleg sau fac schimb de experienþe iniþiatice. De altfel, la început, nimeni nu-ºi putea instala radio fãrã "voie de la poliþie", deoarece pentru obþinerea permisului trebuia ºi un "certificat de bunã purtare". Prima însemnare din Jurnalul lui Sebastian, "Radioul e deschis pe Praga", fãcutã la 12 februarie 1935, are o semnificaþie mult mai bogatã decît pare astãzi. Cînd vine la Arghezi, tot în 1935, ca sã-i ia un interviu, Mihail Sebastian îi spune interlocutorului: "Am vãzut, cred, o antenã de radio. Vã place sã ascultaþi muzicã? Vã atrag atenþia cã eu sînt un radiofonist de datã recentã ºi cã întrebarea mea e o întrebare de neofit. Umblu ºi eu, prin Europa, cu aparatul meu, în cãutare de Bach ºi Mozart." În 1939, Sebastian îºi cumpãrã un Philips mare cu 4+1 lãmpi, ceea ce e o garanþie de perfecþiune, iar în 1940, Lovinescu are necazuri repetate cu paraziþii de pe unde ºi-ºi duce aparatul la reparat. De la începutul rãzboiului al doilea, bucureºtenii sînt cu urechea la pîndã ºi toate evenimentele importante le vin prin radio, care e mai rapid decît gazetele. În timp ce lumea se lasã sedusã de noul joc, existã, ca întotdeauna, cei imuni la miracol sau excedaþi de transformarea lui în modã. Gheorghe Brãescu strîmbã din nas foarte devreme, în vara lui 1930, într-un scurt articol din Bilete de papagal: "Vã atrag atenþia. Cele mai geniale invenþiuni devin foarte curînd instrumente de torturã. Citez: automobilul care te bagã în boale, telefonul care ne lasã la discreþia domniºoarei P.T.T., pianul cu care ne tortureazã doamna de la etaj ºi acum radio. […] Pe stradã, la cinematograf, acasã la tine sau la prieteni, dai peste radio. Care cum instaleazã radio, deschide ferestrele sau te chiamã sã-l asculþi. Mãrturisesc cã de la o vreme nu-l înghit deloc. Mã exaspereazã vocea conferenþiarului care se cãsneºte sã fie distins, sîrba popilor pe care am auzit-o de nouãzeci ºi nouã de ori ºi tenorul care se stranguleazã în octavã disperatã." Criticile lui Brãescu nu sînt singulare în epocã. La 7 februarie 1928 Societatea de Difuziune radio-telefonicã îºi alege un comitet de conducere impresionant ca numãr de membri. Între aceºtia

Domnii Petre Gusti ("prezident"), Al. Brãtescu-Voineºti "care îºi înmulþeºte funcþiunile cu una", C. Dimitriu, Ministru al Comunicaþiilor, "unul din amatorii cei mai pasionaþi ai muzicii de camerã (cu c mic)" sau Emil Giurgea datoritã cãruia "radiofonia româneascã a fãcut progresele de pînã acum: cinci autorizaþii ºi 40 000 de posturi clandestine". În 1930 existã deja în presã "Cronica radioului", cu constante critici la adresa trioului Gusti, director general, dna Margot, fostã "ºpicheriþã", actualã directoare de program, ºi dl Cârnu, care nu face nici o miºcare neaprobatã de dna Margot. Programul românesc merge pe legea efortului minim: "Postul din Bucureºti îºi reazimã programul întreg pe plãci ºi combinã publicitatea cu placa." În ce priveºte ascultatul plãcilor, exista o soluþie mai simplã: "Dacã idealul postului era sã devie un post-gramofon, nu era nevoie nici de atîtea sume fantastice cheltuite, derobate drumurilor, strãzilor ºi locuinþelor populare, nici de atîta pateticã, nici de atîþi figuranþi; nici forþarea cîtorva zeci de mii de abonamente, plãtite de posesorii simplelor gramofoane fãrã comitete ºi directori cu ifose artistice ºi culturale." Cronicarul anonim aminteºte cîteva dintre "bucuriile" radiofonice oferite de postul Bucureºti: "S-a citit o datã o întreagã paginã din Monitorul Oficial ºi jumãtate din Monitorul Bursei ºi cerealelor. Regulamentul de conducere al închisorilor ºi regulamentul controlului vagoanelor de marfã se citesc, regulat, de trei ori pe zi." Cel care ia apãrarea radiofoniei româneºti este Liviu Rebreanu, implicat de altfel în conducerea instituþiei. Într-un articol de primã paginã din România literarã (22 aprilie 1933) scrie, elegant, dar hotãrît: "Îmi permit a afirma aici cã nici un post strãin nu are programe mai îngrijit alcãtuite ca postul romînesc (sic), mai ales în ce priveºte partea vorbitã. Desigur, nu calitativ, ci metodic. Posturile strãine, dispunînd ºi de mijloace materiale incomparabil superioare, pot face sã se perinde la microfon personalitãþile mondiale cele mai reprezentative în toate domeniile. Acelaºi lucru se face ºi la microfonul romînesc, cu personalitãþile reprezentative romîneºti, într-o mãsurã mai mare chiar decît o fac strãinii."Asemenea tuturor scriitorilor importanþi, care învaþã rapid sã-ºi adapteze stilul la conferinþa cu auditori nevãzuþi, Arghezi face ºi el experienþa de a citi la radio, în faþa microfonului dreptunghiular. În esenþã, lucrurile au rãmas la fel ºi astãzi, mai puþin fiorii în faþa noutãþii ºi forma microfonului: "Cineva citeºte într-o cabinã cu pãreþii de catifea, dinaintea unei tabacheri de mãtase. Dacã l-ai fi vãzut acum cîþiva ani gesticulînd cu convingere ºi emoþiune, în aceeaºi camerã ºi dinaintea aceleiaºi cutii, pe care poþi s-o iei în buzunar, ai fi crezut cã te uiþi pe fereastra unui nebun." Este vorba de o transmisie directã: "A fost anunþat. Lãmpile se sting, un semnal electric se aprinde ºi se stinge, o singurã lampã crepusculeazã palid manuscrisul. […]

Trece vremea, secunda e lungã, trebuie sã începi. Ai vrea sã fugi, ca un fum, cauþi un coº, un ventilator. Stãi pe loc. S-a isprãvit. Ai început: Doamnelor, Domnilor. Doamnele nu-s nicãieri, Domnii nicãieri. Sunt, sunt, fii fãrã grijã. Uitã-te la cutia microfonului, pastile de oameni, oameni atomi ºi electroni: e plinã cutia." Apar ºi inevitabilele probleme de respiraþie ºi de dicþie: "Bagã de seamã: te sugrumi. O picãturã de apã. Rãþuºca gîtlejului s-a înviorat. A scãpat un punct nepunctat. S-a scãmoºat un final de idee. N-ai ce face: continuã ºi isprãveºte." Într-un alt articol Arghezi scrie despre farmecul unei doamne conferenþiare pe care a avut-o, prin unde, musafirã neaºteptatã la cinã: Alice Voinescu. Pentru conferinþa pe tema femeii, a feminitãþii, capul familiei de la Mãrþiºor îi sãrutã mîinile doamnei de la microfon.

Cum te vãd ºi cum mã vezi

Oricît de surprinzãtor ar pãrea, minunea en titre a secolului al XX-lea, televiziunea, nu era cu totul inexistentã în mintea locuitorilor Bucureºtiului între cele douã rãzboaie. Anii '30 o aduc deja în discuþie. Almanahurile ºi gazetele publicã ºtiri despre sora mai micã ºi mai frumoasã a radioului sau despre telefonul viitorului, care va fi dotat cu ecran, ca sã-þi vezi interlocutorul. Mihail Sebastian publicã în Rampa, la 10 februarie 1935, articolul Nu cred în televiziune!, una dintre primele luãri de poziþie pe o temã care va stîrni, în timp, nesfîrºite discuþii. Chiar dacã titlul îl aratã pe Sebastian ca viitorolog neperspicace, el are meritul de a deschide problema: "V-aþi speriat puþin - nu-i aºa? - cînd aþi citit în ziare cã televiziunea a trecut din faza experienþelor de laborator ºi cã primele aparate comerciale se vor zãri curînd în comerþ. Aºadar, vom avea în casã o cutie mai mare decît aparatul de radio, vom vedea - "cum te vãd ºi cum mã vezi" - spectacolul pe care îl vom alege de oriunde: pe harta pãmîntului." Perspectiva lui Sebastian este cea a omului de teatru, care se teme: "Se duc, se pierd, mor serile noastre de spectacol, sãlile albe de teatru, luminile foaierelor…" De fapt, titlul lui Sebastian exprimã mai degrabã o dorinþã decît o previziune. Dorinþa nu i s-a îndeplinit. La o lunã ºi jumãtate de la articolul sãu din Rampa, în 23 martie 1935, o zi de sîmbãtã, Berlinul trãieºte o mare emoþie: prima transmisie de televiziune din întreaga lume, "die erste Fernsehsendung der Welt", prima emisiune de "privit departe". Începînd cu aceastã zi, la Berlin se vor face transmisii în fiecare luni, miercuri ºi duminicã între orele 20.30 ºi 22.00. Primele prezentatoare de televiziune sînt bruna Ursula Patschke ºi blonda Annemarie Beck, tinere cu zîmbet plãcut ºi voce prietenoasã, cum spun gazetele germane, îmbrãcate elegant (pe contraste alb-negre) ºi flancate de o aparaturã ce pare azi pe cît de impresionantã pe

atît de greoaie. Dar televiziunea îºi aratã defectele mult mai rapid decît radioul: emisiunile berlineze sînt de la început un instrument de propagandã hitleristã.În 1937, discuþiile despre televiziune sînt curente, noua cutie magicã a intrat în conºtiinþa oamenilor ºi are nume. În ultimul capitol din De caelo, A iubi viitorul, Noica îºi aratã surprinzãtoare calitãþi de futurolog. Omul viitorului, omul anului 2000, spune Noica, se va teme, ca ºi omul anului 1000, de sfîrºitul lumii. Apatia lui interioarã va avea drept singurã compensaþie sentimentul de "aºa-numitã curiozitate", care "face din noi toþi niºte gurã-cascã". Din acest imbold, în fond exterior, izvorît din lene ºi plictisealã, se citesc ziarele, dar acest lucru nu îi va fi suficient omului nou: "Dar are sã vinã televizorul, sau cum se va numi, ºi, întovãrãºit cu radioul, ne va da o imagine instantanee a prezentului mondial, cu privire la care eram atît de curioºi sã ºtim cum aratã. Atunci, mãcar, e de nãdãjduit cã tragica noastrã plictisealã se va curma; cãci nu ne putem dori nimic mai desãvîrºit ca exerciþiu de satisfacere a curiozitãþii noastre." De adãugat, pentru ca tabloul omului care stã în faþa televizorului sã fie complet, cã aceastã curiozitate este "pur ºi simplu forma inversã a voinþei, lãbãrþarea ºi paralizarea acesteia" ºi cã omul care dobîndeºte imaginea "prezentului mondial" are tot mai puþin "înãuntru".

His Master's Voice

Seducþiile radiofonice au totuºi, în epocã, alt principal concurent, ºi anume "maºina de cîntat" cu plãci, una dintre culmile tehnicii anilor '20. Nu e de mirare cã Felix Aderca, sensibil, se pare, la "aparatura" de ultimã orã, ca ºi Arghezi, scrie Elogiul Pathefonului în Bilete de papagal: "E o mecanicã mai simplã ºi mai micã decît a unui ceasornic deºteptãtor închisã într-un sicriaº dreptunghiular de culoarea ebenului. O finã ureche circularã din micã, purtatã de un braþ de nichel svelt, culege cu vîrful unui ac sunetele din noaptea unui disc care se-nvîrteºte cu regularitatea unui astru negru; aceeaºi ureche aude ºi apoi cîntã - cîntã cu exactitate ºi fineþe tot ce au visat mai bogat ºi mai armonic Schubert, Beethoven, Wagner ºi Debussy." Pentru viitor Aderca prevede, cu o precizie tulburãtoare, cã se va crea "pathefonul uriaº, pentru restaurante", astfel cã "bucatele se vor eftini cu 30%" datoritã creºterii clientelei. Altfel spus: tonomatul ºi fast-food-urile. În timp ce maºinile sînt animate, capãtã suflet ºi viaþã, omul este reificat, începe sã semene cu un mecanism. Deºi nu mai erau raritãþi, aparatele mecanice sau electrice nu deveniserã o banalitate, continuau sã aibã ceva din sufletul inventatorilor lor. Reacþiile beneficiarilor mergeau de la contemplaþie la

neliniºte, de la umor la poezie, de la nemulþumire la încîntare, de la analizã minuþioasã la închipuiri ºtiinþifico-fantastice. În caricaturile interbelice sînt prezentate scene conjugale în care nevestele se plîng cã, în locul aºteptatei bijuterii, primesc cadou… o maºinã de spãlat.Înainte de al doilea rãzboi mondial "amintirile despre viitor" sînt optimiste. Arghezi scrie, la 10 mai 1928: "Probabil cã automobilul scuteºte o grãmadã de obiecte de primã necesitate ºi cã tendinþa de a le desfiinþa sporeºte. Automobilul e cel mai comod galoº: jos galoºii! Automobilul e cea mai sigurã umbrelã: jos umbrela! Automobilul e cel mai portativ costum: jos pantalonii! Peste vreo zece ani nu vom mai avea nevoie de apartamente ºi atunci: jos covoarele, jos tablourile, jos casele, jos chiriile! Fiecare om va dormi într-un automobil ºi va lucra dormind - ºi în sfîrºit: jos oraºul!" Tabloul continuã ca-n romanele ºtiinþifico-fantastice: "Totul va fi cu motor ºi cine nu va avea rãbdare sã stea în limuzinã va cãlãtori însoþit de un baston care, fãcînd explozie de o mie de ori pe minut, îºi va transporta stãpînul, cu roþi la tãlpi, în 15 minute la Braºov, pe calea aerului ºi a pãmîntului în acelaºi timp." Despre sufletul omului din acest tablou scrisese Felix Aderca cu cîteva luni mai devreme: "S-a spus cã maºina, de cînd a apãrut, a început sã strice ºi chiar sã desfiinþeze sufletul omului. [...] Gîndiþi-vã: ce suflete vom avea în dimineaþa cînd în loc sã scoborîm scãrile ne vom duce la slujbã de pe acoperiº, cu bicicleta zburãtoare, între pãsãrile zvelte care chiamã soarele, peste vîrfurile proaspete ale tinerilor plopi." Pentru sufletele noastre acea dimineaþã n-a sosit încã. Însã imaginaþia inginerilor dintre rãzboaie depãºeºte imaginaþia scriitorilor ºi creaturile de hîrtie sînt concurate de cele din beton ºi oþel. Inginerul este, în galeria cu portrete a interbelicului, o figurã importantã.

Inginerul este, în galeria cu portrete a interbelicului, o figurã importantã, un homo technicus, dupã chipul ºi asemãnarea unui nou apãrut Deus technicus. Sau un om faustic care primeºte ajutor de la un Mefisto priceput la ºuruburi ºi negru de ulei de motor. Ingeniozitatea lui tradiþionalã, amestec de talent ºi inteligenþã, este respectatã. De cîte ori numele lui homo technicus apare în ziare, este însoþit, ca de un titlu nobiliar, de calificativul Ing. Încep sã circule anecdote cu inginerul, aºa cum circulã anecdote cu artistul, ca semn de popularitate. Construcþiile lui sînt comentate ca niºte opere de artã ºi, de altfel, fie cã face un pod de metal, fie cã înalþã un turn de apã în mijlocul unui parc, inginerul are grijã ºi de latura esteticã, îl gîndeºte ºi ca obiect plãcut ochiului. Inginerii organizeazã expoziþii, aºa cum o fãceau odinioarã doar artiºtii plastici. Peste unele dintre acestea dai în centrul Bucureºtiului,

cînd te duci la cumpãrãturi: "La Mozart, pe Calea Victoriei, dacã vizitatorul care-ºi cumpãrã numai un aparat de radio sau, dupã puteri, numai plãci ºi ace de gramofon, a isbutit sã treacã de primele tentaþii prea puternice ºi sã urce scãrile cãtre sãlile de sus, se va îndrepta neapãrat cãtre cea din stînga: acolo este ºi se poate vedea o casã în întregime, construitã într-o camerã, de cãtre un expozant de arhitecturã practicã, ºi inginer." Ingineria este arta miracolelor organizate, constatã Arghezi, dupã o vizitã la Fabrica de avioane din Braºov. Spectacolul tehnic este comentat într-un limbaj hibrid, jumãtate ingineresc, jumãtate poetic: "… Scînteia, ca un punct de myosotis, aprinzînd amestecul gazos, va determina detunãtura în tempo alternativ, calculat, a exploziei motrice. […] În sala de ajustaj, mii de curele, de transmisii, sute de strunguri ºi de maºini fantastice, pentru lucrat orizontal, oblic, vertical ºi circular materia diamantinã, dau atelierului fãrã margini aspectul unui parlament al industriilor universale." Rotiþa de cristal, pîrghia de aur, floarea virginalã cu tulpinã, borcanele de zahãr ºlefuit, creierul de sine stãtãtor al mecanismelor fac din povestea fabricãrii unui avion, în 1928, un basm modern, cu recuzitã experimentalã. Iar eroul basmului e ºi el altul, e altfel, încã din 1922: "Poate cã tînãrul de lîngã mine, care urmãrea zborul unei muºte, gîndeºte ca un descoperitor. Uneori închide ochii ºi surîde: a cugetat la un electron sau e amuzat de o moleculã. Dacã s-a încruntat este sigur cã se supãrã pe randamentul mediocru al pistoanelor actuale. El reflecteazã la o mie de alternative ºi posibilitãþi, care toate exclud ridicula mecanicã a biologiei ºi inaugureazã, pentru alte generaþii, împãrãþia strictã a maºinei totale." Între 1921 ºi 1935 din ªcoala Politehnicã bucureºteanã ies 1 446 de inºi care corespund portretului tînãrului descoperitor. În medie 100 pe an. De multe ori inginerul este dublat de inventator, face descoperiri la care profanul nu are acces ºi e singur, în lumea lui de cifre, legi fizice ºi energii puse sub cheie. Cînd inventatorul român primeºte recunoaºtere internaþionalã, îl descoperã ºi compatrioþii. Leaders in the March of ProgressÎn revista londonezã The Graphic apare, în 1926, tabloul celor mai importanþi oameni de ºtiinþã ºi inventatori din perioada 1900 ºi 1925. În aceastã internaþionalã a aristocraþiei spiritului se aflã ºi un român. Iatã în ce companie. Rîndul întîi, de la stînga la dreapta:PROFESOR ALBERT EINSTEIN, celebru pentru lucrãrile despre relativitateLORD KELVIN, mare fizician ºi inventator de instrumente de navigaþieALEXANDER GRAHAM BELL, pãrintele telefonului modernTHOMAS EDISON, celebru inventator ºi inginerLORD LISTER, ale cãrui lucrãri au fãcut posibilã chirurgia modernã

SIR OLIVER LODGE, unul dintre cei mai mari oameni de ºtiinþã ai timpuluiRîndul al doilea:GEORGE CONSTANTINESCO, celebru inventator în motoare ºi aviaþieSENATORUL GEORGE MARCONI, pionierul telegrafiei fãrã firOnor. SIR CHARLES PARSONS, ale cãrui lucrãri au fãcut turbina cu aburi practicabilãPROFESOR SIR J.J. THOMSON, proeminent investigator în electricitate ºi magnetismSIR JAMES DEWAR, care a lichefiat hidrogenul ºi heliumulSIR WILLIAM RAMSAY, investigator în gazele rare ºi radioactivitateRîndul al treilea:ORVILLE WRIGHT, pionier al aviaþiei, împreunã cu fratele sãu WilburSIR RONALD ROSS, o autoritate în domeniul malariei ºi al epidemiilor tropicaleMADAME CURIE, a descoperit, împreunã cu soþul ei, radiumulSIR ERNEST RUTHERFORD, celebru inventator în radioactivitateSIR JOSEPH LARMOR, mare matematician ºi fizicianSurprinde astãzi apariþia unui -escu între atîþia Sir ºi Lord ºi Professor, un -escu al cãrui chip se aflã sub al lui Einstein ºi alãturi de Marconi. Cine este acest George Constantinescu despre care vorbesc în epocã revistele strãine ºi româneºti, dar care este practic uitat în România de astãzi? The Imperial Trade Journal titreazã: "Figuri din lumea ºtiinþei. Cariera fulgerãtoare a lui G. Constantinescu, marele inventator al epocii noastre." Gãsim în gazeta englezeascã o micã biografie a (ne)cunoscutului personaj, reprodusã de Universul literar, la rubrica Galeria sufletului românesc.Este fiul unui profesor de matematicã ºi s-a nãscut în România, în 1881. A fost naturalizat englez în 1916. "Nu greºim", afirmã semnatarul articolului, "spunînd cã el este unul din cei mai mari matematicieni ai timpului". Se pare cã la 12 ani a realizat prima invenþie, "o maºinã de inducþie pentru scopuri muzicale", la 15 ani se juca cu calculul diferenþial ºi integral, ceea ce este mult peste cerinþele învãþãmîntului epocii (înainte de 1900) ºi a inventat o maºinã de calculat cu care se pot face orice fel de operaþii cu numere de pînã la 50 de cifre. La 23 de ani terminã ªcoala Politehnicã din Bucureºti, ca ºef de promoþie ºi devine funcþionar la Ministerul lucrãrilor publice. Datoritã lui construcþiile în beton armat devin curente în România. Rãzboiul îl prinde la Londra, unde devine faimos datoritã unei invenþii care permite gloanþelor mitralierei de pe un avion, cu ajutorul unui mecanism bazat pe transmisie sonicã, sã tragã printre paletele elicei în rotaþie, fãrã a le lovi. Convertizorul inventat de Constantinescu, se afirmã în Trade Journal, a fost conceput

iniþial pur matematic. Între teoriile Domnului Constantinescu se aflã ºi aceea cã " electricitatea, mecanica hidraulicã, armonia muzicalã etc. au aceeaºi bazã matematicã ºi ca atare se pot contopi într-o singurã ºtiinþã". George Constantinescu nu este singurul care a folosit cunoaºterea muzicalã în ºtiinþã. Cam în aceeaºi perioadã o face ºi un fizician francez, Louis de Broglie, ale cãrui cercetãri sînt esenþiale pentru mecanica ondulatorie. Constantinescu a realizat 133 de invenþii brevetate de British Patent Office ºi destule altele, neduse pînã la capãt, fiind unul dintre cei mai prolifici inventatori ai timpului. La moartea lui, în 1965, presa britanicã a publicat nenumãrate scrisori de condoleanþe ºi necrologuri scrise de piloþi care au fãcut parte din Royal Flying Corps ºi Royal Air Force. Pilotul W. Rickman din escadronul 22 R.F.C. scrie, în 1965: "Sir, It was with very deep sorrow that I read in last week's Gazette of the death at Coniston of Mr. Constantinesco. How we tried to pronounce his name, when we sang the prises of the synchronizing gear he invented! He saved the lives of a good number of fighter-pilots and observers…" ("Domnule, Cu adîncã durere am citit în numãrul de sãptãmîna trecutã din Gazette despre moartea la Coniston a Dlui Constantinesco. Cum mai încercam sã-i pronunþãm numele cînd cîntam elogiul mecanismului de sincronizare pe care l-a inventat. A salvat viaþa unui mare numãr de piloþi de luptã ºi observatori…")Revistele europene i-au stat deschise inventatorului nãscut la Craiova. Je sais tout, L'Illustration, La Nature, The Sphere unde este numit "magician al mecanicii" ºi "geniu al ºtiinþei aplicate". Journal of the Royal Society of Arts, revista Academiei Regale engleze, îi consacrã, în decembrie 1926, un întreg numãr. Sînt reproduse aici expunerea fãcutã de George Constantinesco în faþa Consiliului Academiei Regale cu privire la noutãþile aduse automobilului sãu ºi discuþiile care au urmat, încheiate de preºedintele Consiliului care "a votat o cãlduroasã moþiune de mulþumire domnului Constantinescu pentru opera sa".

Minunea de la Salonul automobilului

Paradoxul necunoscutului ilustru, destul de frecvent în România (ca ºi cel contrar, al ilustrului necunoscut), este legat în cazul lui Gogu Constantinescu de un altul: singura revistã care îi consacrã un numãr inginerului este una literarã: Universul literar (5 februarie, 1928, seria Camil Petrescu). Camil Petrescu îºi joacã editorialul exact pe tema "celebrului necunoscut", fãcînd constatãri amare în legãturã cu gloria realã ºi cea de tinichea. Biografia lui Gogu Constantinescu este sporitã atît cu amãnunte tehnice, în cel mai strict înþeles al cuvîntului, cît ºi cu adaosul de pitoresc obiºnuit în publicisticã.

La 14 noiembrie 1919, într-o conferinþã þinutã la Academia Românã, craioveanul-londonez-bucureºtean explicã: "ªtiinþa sonicã este o fiicã a armoniei muzicale, înrudire neaºteptatã, fiindcã ar pãrea cã muzica nu are ce cãuta în chestiuni de maºini." Or, sunetul este o formã de energie, iar transmiterea sunetului un caz particular al transmiterii de energie. Constantinescu studiazã vibraþia sunetului ºi încearcã aplicarea ei în tehnicã. Cã ingeniozitatea sa nu a rãmas doar teoreticã o dovedeºte prezenþa maºinilor lui la douã expoziþii internaþionale descrise de cel care semneazã Comandor Negulescu: Salonul automobilului din 1924, de la Wembley ºi expoziþia de la Paris, din 1927. Vizitatorul interbelic care-ºi povesteºte impresiile mai pãstreazã ceva din tonul cãlãtorilor din secolul al XIX-lea: uimit sau didactic, cãutînd precizia matematicã ºi comparaþia pe-nþelesul compatrioþilor sau lãsîndu-se în voia patriotismului declamativ: "În 1924 vizitam expoziþia Imperiului Britanic de la Wembley, micã localitate lîngã Londra. Printre nenumãratele pavilioane ale Canadei, Australiei, Indiei, al Industriei etc., se întindea ºi unul al Ingineriei, el singur mai mare decît Parcul Carol din Bucureºti. Era strãbãtut de 24 de strãzi lungi de cîte doi kilometri, întretãiate de 48 de cîte o jumãtate. Toate minunile ingineriei moderne sãlãºluiau acolo. Strãbãtîndu-l cu un moto-scaun (!) - pe jos vizitarea ar fi fost prea obositoare - un stop al meu þintui pe conducãtor în faþa unui þarc deasupra cãruia strãlucea în aur literile: GOGU CONSTANTINESCO! Gogu Constantinescu, tînãrul ºi vestitul inginer român a cãrui invenþie sonicitatea a rãsturnat credinþe ºtiinþifice vechi ºi a gãsit atîtea aplicaþii în aviaþie, ateliere, locomotive, automobile, vapoare etc., la Wembley!" What a marvel! îºi încheie Comandorul Negulescu tabloul dintr-o expoziþie. Altã minune româneascã se va entuziasma el, pe drept cuvînt, trei ani mai tîrziu, la expoziþia de la Paris, vãzînd automobilul cu schimbãtor de viteze automat "care face conducerea automobilului foarte mlãdioasã". De unde concluzia judicioasã: "Strãinãtatea îl pune pe Constantinescu alãturi de Edison ºi Marconi. Noi? N-am ºtiut sã ni-l pãstrãm!" Dar nu trebuie sã stai alãturi de Marconi ca sã fii dat la o parte ºi uitat de ai tãi. Un primar ingenios, pus pe treabã, nu rezistã la Primãria Bucureºtiului mai mult de cîþiva ani.

Un primar ingenios, pus pe treabã, nu rezistã la Primãria Bucureºtilor mai mult de patru-cinci ani, dupã care este înlãturat din motive politice, dar cu pretexte civice: n-a fãcut nimic bun. Pe harta pe care primarul o þine agãþatã de perete, în birou, capitala seamãnã cu un mare fluture colorat. Bucureºtiul îºi numãrã sectoarele în sensul acelor de ceasornic: sectorul I, galben, cam

între ora 11 ºi ora 2, apoi aripa sectorului II, negru, între 2 ºi 5, apoi sectorul III, albastru, între 5 ºi 9 ºi, în fine, micul sectorul IV, verde, între 9 ºi 11. Dem. I. Dobrescu, fãrã îndoialã cel mai energic primar al capitalei, a schimbat faþa Bucureºtilor mergînd ºi el în sensul acelor de ceasornic, adicã în sensul timpului sãu. Începe occidentalizarea rapidã ºi sistematicã a unui oraº ispitit mai degrabã de moliciunea orientalã: "Am scos un oraº nou dintr-un noroi strãvechi", spune el în discursuri ºi acesta e adevãrul. Deºi e primar în timpul crizei mondiale, începînd din februarie 1929, reuºeºte sã facã în aºa fel încît Bucureºtiul sã se resimtã mai puþin de pe urma ei decît multe mari oraºe europene. În ianuarie 1934 însã, trebuie sã plece de la Primãrie ºi sã-ºi lase o mulþime de idei în proiect.

Urbanizarea

Ca sã schimbi faþa unui mare oraº, care trãieºte "cu nostalgia noroiului, pastramei, brãgii ºi gogoºilor", e nevoie sã ai fire de luptãtor paºoptist ºi un idealism pe mãsurã. Primarul Dobrescu, om de acþiune ºi fire hotãrîtã, are mai mult decît atît: o culturã occidentalã ºi un simþ al dreptãþii manifestat de timpuriu. Nãscut în satul Jilava, primeºte, în copilãrie, porecla de "Mituº Adevãruº". La 13 ani "pledeazã" pentru prima datã: în faþa unui judecãtor îºi apãrã consãtenii contra unui arendaº. Chiar dacã rolul sãu nu a fost esenþial, instinctul apãrãrii nevinovaþilor l-a condus spre studiile de Drept. κi ia doctoratul la Paris, iar teza sa, care vrea sã impunã metoda sociologicã în locul celei istorice, e consideratã "revoluþionarã". Întors în þarã, ajunge în scurt timp Decan al baroului ºi "prezident" al Uniunii avocaþilor. Munca la Primãria capitalei îi lasã un singur regret: nu mai are timp pentru implicarea directã în justiþie. Deºi orgolios - primarul capitalei este, spune el, "primarul þãrii" -, Dem. I. Dobrescu ºtie cã va avea pe toatã lumea împotrivã în tot ceea ce începe. Primii care trebuie scoºi din inerþie sînt cei patru primari care au în grijã o felie coloratã din capitalã ºi lucrãtorii de la Primãria mare: "Am gãsit la Primãrie o atmosferã defetistã, care credea cã în Bucureºti nu se poate face nimic, deoarece Capitala noastrã ar fi condamnatã la o banalitate eternã. Defetismul era atît de mare, încît bucureºtenii putuserã concepe ideea ciudatã, sã mute Capitala în altã parte." Ca baronul Haussmann la vremea lui, primarul Dobrescu vrea sã îndrepte ºi sã lãrgeascã mai întîi strãzile, sã depãºeascã un "urbanism meschin al strãzilor ºi al pieþelor mici ºi întortochiate, care fac din oraºul nostru un oraº antiautomobilistic". Din prejudecãþi rurale, "orice nevoie de elementarã civilizaþie", orice investiþie în confort este consideratã un lux, o risipã de bani. Primarul care are idei,

imaginaþie ºi ubicuitate este, mai tot timpul, singur contra tuturor. În 1933, de pildã, propune restaurarea Bisericii Patriarhiei ºi pãþeºte ca Arghezi cînd are ideea Biletelor de papagal: "singurii de pãrerea noastrã fuserãm tot noi". Totuºi lucrãrile pornesc, deoarece primarul socoteºte cã democraþia e bunã pentru discuþiile preliminare, iar pentru fapte trebuie pus piciorul în prag. Restaurarea dureazã doi ani, timp în care se descoperã, sub o piatrã aºezatã în 1793, icoana hramului, iar în 1935, cînd se încheie lucrãrile, iniþiatorul le rezervã semenilor sceptici "surpriza aplauzelor".

"Ce am reuºit sã fac pînã azi?" Într-unul dintre discursurile sale din 1933, construit, ca de-obicei, dupã toate regulile retoricii ºi dupã toate principiile pledoariilor la barã, primarul îºi pune chestiunea realizãrilor lui "pînã azi" ºi rãspunde apoi pe larg. Lista este deja covîrºitoare, deºi pînã la plecarea lui de la Primãria capitalei, va mai creºte. Dem I. Dobrescu a dat Bucureºtilor monumentalitatea necesarã unei capitale. A construit strãzi drepte, le-a îndreptat ºi le-a lãrgit pe cele strîmte, a construit pieþe largi. A construit Muzeul Comunal pentru salvarea vestigiilor trecutului. A fãcut primele ºtranduri cu apã pentru adulþi ºi ºtranduri de nisip pentru copii. A amenajat Parcurile Snagov ºi Bãneasa, a înfrumuseþat Ciºmigiul ºi a deschis "cîmpuri comunale" de sport. A instalat fîntîni publice la toate colþurile strãzilor. A plantat copaci ºi le-a amintit oamenilor cã viaþa unui pom seamãnã cu viaþa unui om. A impus o administraþie "caldã, inimoasã", în locul celei reci de dinainte. A deschis cantine comunale (la care se dã gratuit lapte ºi unturã de peºte). Pentru prima datã, în timpul marilor geruri Primãria se îngrijeºte de mangale publice, cazane cu cãrbuni la cãldura cãrora sã se adune toþi cei pe care frigul îi prinde pe strãzi. O noutate în Bucureºtii Domnului Dobrescu sînt ºi ceainãriile, ºi adãposturile gratuite pentru iarnã, destinate oamenilor fãrã casã, cantinele pentru sãraci ºi muncitori ºi identificarea familiilor sãrace care sã primeascã ajutor de la Primãrie. Tot Primãria deschide, pe spezele ei, o maternitate. O altã idee uimitoare a neobositului primar: primele restaurante ºi hoteluri pentru intelectuali! Dem. Dobrescu îi preþuieºte pe oamenii cãrþii ºi e convins, de asemenea, "cã dintr-un artist poþi sã faci un primar, dar dintr-o sutã de primari nu poþi sã faci un artist", astfel încît sprijinã cultura. În timpul sãu se inaugureazã Sãptãmîna cãrþii ºi în timpul urmaºului sãu Al. G. Donescu, Luna Bucureºtilor, o manifestare internaþionalã în timpul cãreia vedeta principalã este capitala. Încheierea listei de fapte are ceva de contemplare a facerii vetero-testamentare, de orgoliu divin: "S-a uitat la toate cîte fãcuse; ºi iatã cã erau bune." Lista nu e

completã: tot lui Dobrescu i se datoreazã amenajarea Dîmboviþei, pe atunci focar de infecþii, ºi acoperirea ei între Calea Victoriei ºi Podul ªerban Vodã, lucrãri de canalizare la periferie, toaletele publice, Halele Centrale Obor ºi proiectul metroului. În cartea Viitorul Bucureºtilor, publicatã în 1934, primarul îºi expune concepþia urbanisticã ºi, dacã ar fi apucat sã-ºi ducã la îndeplinire ideile, oraºul ar fi devenit cu adevãrat o mare ºi civilizatã capitalã europeanã. În 1936, deºi nu mai era primar, Dobrescu prefaþeazã împreunã cu urmaºul lui, Al. G. Donescu, o carte despre Asanarea lacurilor capitalei, la care cei doi au colaborat. Cartea este semnatã de Ing. N. G. Caranfil, Dr. Ing. Dorin Pavel, Ing. D.R. Corbu, Ing. A.G. Vuzitas ºi Ing. Gh. Vladimirescu. Prefaþa lui Dobrescu vorbeºte cu umor despre prejudecãþile bucureºtenilor (de altfel formula "sã sparg blocul prejudecãþilor" revine des în discursurile sale), despre opoziþia pe care a întîmpinat-o cînd a vrut sã înceapã asanãrile: "Mi s-a spus cã dacã mã ating de unul din lacurile Colentinei comit un sacrilegiu, pentru cã în acel lac se scãldase Mihai Viteazu. Mi s-a obiectat cã lucrãrile de asanare sînt "tichie de mãrgãritar" ºi cã opera mea este operã de bolºevic. Unul din proprietari m-a ameninþat cã mã împuºcã dacã nu renunþ la lucrare." Dacã urechile primarului au fost gîdilate de porecle ca "primarul milostiv", "primarul dreptãþii", "primarul mahalalelor", gazetele mai consemneazã ºi alte supranume, mai puþin flatante: "primarul tîrnãcop", "logodnicul aiurelii", "magnificientius prostificientius". El însuºi se socoteºte un "caracter iubitor de adevãr, revoltat contra nedreptãþilor, milos pînã la sensiblerie, legalitar feroce, un om care nu merge pe fãgaº". Are douã principii în timpul mandatului sãu, de la care nu existã semne cã s-ar fi abãtut vreodatã: "Sã nu acord nimic unui prieten ca un frate pe care sã nu-l acord la fel ºi unui vrãjmaº de moarte" ºi "Între politicã ºi gospodãrie sã pun sîrmã ghimpatã".Capitala este bîrfitã de 365 de ori pe an, atît de bucureºteni, cît ºi de vizitatorii din provincie, cu un plus de injurie din partea celor care se întorc din strãinãtate, iar primarul este bîrfit o datã cu capitala. Orice mãsurã radicalã de civilizare a oraºului este sabotatã cu vorba sau cu fapta. Revista lui Arghezi, Bilete de papagal, atacã de nenumãrate ori mãsurile Primãriei, la care se aflã predecesorii primarului Dobrescu, între care Dr. Costinescu, dar, din cînd în cînd, îºi face mea culpa ºi elogiazã deopotrivã splendoarea unicã a oraºului ºi mãsurile primarilor lui. În 1928, în octombrie, lunã în care Bucureºtiul e cel mai frumos, Arghezi se dedã unui asemenea exerciþiu de admiraþie: "Totuºi, Bucureºtii sunt un oraº frumos, ºi care se mai înfrumuseþeazã. […] Deschizãturile mari ale Bucureºtilor, ªoseaua, Cotrocenii, Oborul, Vãcãreºtii, Filaretul sunt ca niºte imense bijuterii în amurg. O frumuseþe cu sute de bolþi descrescute face drumul de aur ºi cerul

de peruzea galbenã ºi rubinie, din rãscrucea Bulevardului cu Calea Victoriei, cãtre Ciurel. ªi în interiorul acestui vast apartament care e Capitala, zi pe zi, se rãscroieºte un colþ ºi se descifreazã o intenþie." Aceste "intenþii" schimbã peisajul urban cu rapiditatea unei demonstraþii de prestidigitaþie, modificã tãietura bulevardelor ºi aspectul marilor clãdiri, inaugureazã prin tãiere de panglicã artere noi, fac din spaþiile verzi grãdini englezeºti sau franþuzeºti, lumineazã un oraº care "seamãnã numai cu el însuºi". Faþadele strãlucitor de albe ºi strãzile perfect curate dau o senzaþie de confort.Performanþa lui Dobrescu e remarcabilã, mãcar în trei direcþii. Prima: "Am reuºit sã fac pe bucureºteni sã iubeascã Bucureºtii ºi sînt mîndru cã emulaþiunea entuziastã dintre cetãþeni mã ajutã în opera mea cu sugestiuni variate ºi zilnice." A doua: "Am dovedit cã urbanizarea unui oraº nu înseamnã cheltuialã, ci îmbogãþire." ªi, mai ales, a treia: "Am scos din oraº mii de vagoane de gunoaie ancestrale", prin "claca edilitarã" (adicã prin mobilizarea consiliilor, a funcþionarilor, a lucrãtorilor ºi a maºinilor de salubritate). Cea mai uimitoare afirmaþie a primarului Dobrescu este: "Nu m-am plîns niciodatã de bani!" Iar cea mai cuceritoare concluzie: "Mai sînt lucruri urîte, în oraº, dar nu oribile!"

CARTI SI GAZETE

O datã pe an, în luna mai, rumoarea specificã Bucureºtiului, în care intrã ºi certurile între scriitori, somaþiile editorilor, vorbe de cafenea, tapajul dupã o sutã de lei, þãcãnitul grãbit al maºinii de scris, cupele de cristal, cu ºampanie, ciocnite la apariþia unui nou roman, rîsul inocent al unui poet ºi du-te-vino-ul din tipografii, o datã pe an aºadar, în mai, rumoarea aceasta devine foºnet. Bucureºtiul foºneºte din centru pînã la mahala, iar în spectacolul sãu cotidian cartea primeºte rolul principal. De prin 1930 apare ideea unei "zile a cãrþii". Ea devine realitate în 1933, graþie regelui Carol al II-lea ºi primarului Dobrescu, iar în 1934 spectacolul ia amploare, se transformã într-o "sãptãmînã a cãrþii".

Înainte de spectacol, afiºele

Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor face ca evenimentul sã aibã loc simultan ºi în alte oraºe mari ºi mici din þarã. Ca orice spectacol care se respectã, ºi cel al cãrþii este anunþat de afiºe care agaþã privirea trecãtorilor. Sînt pretutindeni, te împiedici de ele. În 1933 la toate librãriile mari, dar ºi la cele mici, de cartier, sînt panouri ºi firme proaspãt pictate care anunþã ZIUA

CÃRÞII ºi RABAT DE 20% pentru orice exemplar cumpãrat. Pe afiºul direcþiei Educaþiei Poporului e desenatã o carte deschisã, pe care scrie cu litere de-o ºchioapã: ZIUA CÃRÞII 1933 - SUB ÎNALTUL PATRONAJ AL M.S. CAROL II. În 1934 se instituie concursuri de afiºe publicitare pentru sãptãmîna cãrþii. Participã desenatori ºi pictori renumiþi, dar ºi amatori. De balconul librãriei Alcalay este prinsã o pînzã albã, dreptunghiularã, acoperitã aproape în întregime de o cifrã: 20% reducere. Deasupra: SÃPTÃMÎNA CÃRÞII. Dedesubt: LA TOATE CÃRÞILE LITERARE. Afiºe diferite dialogheazã cu trecãtorul, din marile vitrine ale librãriei Alcalay. Fiecare om care trece pe-acolo trebuie oprit. Fiecare trecãtor, trebuie transformat în cititor. Un cap de mãgar dominã una dintre vitrine; dedesubt, cu litere de-o ºchioapã: numai eu nu citesc; de jur împrejur cãrþi colorate, aranjate cu gust. Altã vitrinã: un profil de bãrbat legat la ochi: omul care nu citeºte trãieºte în întuneric; de jur împrejur cãrþi, cãrþi, cãrþi. Altã vitrinã: harta României mari acoperitã de o carte deschisã: citiþi BIBLIOTECA PENTRU TOÞI, 7 lei - alcãtueºte o culturã complectã; dedesubt, un maldãr din cãrþile de buzunar ale colecþiei editurii Minerva, de literaturã, de artã ºi de ºtiinþã par crescute în sera vitrinei. Un deget pus pe o carte: Citeºte româneºte! În jur numai cãrþi ale autorilor români, ignoraþi de-obicei de publicul cititor. Pe strãzi, panouri publicitare pline de afiºe: 12-20 mai 1934, SÃPTÃMÎNA CÃRÞII. La tot pasul vezi cãrþi ºi semnale de alarmã. ATENÞIUNE! SÃRBÃTOAREA CÃRÞEI ªI JUBILEUL DE 50 DE ANI AL ZIARULUI UNIVERSUL, se poate citi pe un panou. Afiºul realizat de Victor Ion Popa este dominat de zeiþa înþelepciunii, Minerva, întoarsã spre o carte deschisã, cel al lui Mac Constantinescu alãturã aceeaºi carte deschisã unui Pegas în zbor alb peste filele albe, cel al lui Grant are cartea în centru ºi cîteva flori stilizate alãturi.Jeni Acterian scrie în jurnal, la 12 mai 1934: "Aceeaºi zi de primãvarã, cu arbori verzi, cer albastru ºi un vînticel care face sã freamete frunzele. Acelaºi ciripit de pãsãri. Clasicã zi de primãvarã…" Pe strãzi, femei cu rochii vaporoase, cu mînecã scurtã ºi bãrbaþii în costum, rar cîte un pardesiu. Dacã Bucureºtiul e decorat cu pomi înfloriþi, vitrinele ºi strãzile sînt pline de cãrþi înflorite cu miros proaspãt de hîrtie. Toate gazetele publicã generos anunþuri ºi reclame ale evenimentului. Radiodifuziunea îºi þine la curent ascultãtorii, publicul e bine informat. Afiºele ºi reclamele ºi-au fãcut datoria: în prima zi a cãrþii, lumea soseºte în valuri la spectacol, din toatã þara.

Gongul de început

"Gîndul unei sãrbãtori a cãrþii în România era mai vechiu" - scrie în Cronica frumoasei reviste transilvãnene Boabe de grâu, în iunie 1933, dupã ce Ziua cãrþii a trecut. "Chiar dacã nu l-ar fi avut scriitorii ºi oamenii de culturã, l-ar fi adus între noi pilda strãinãtãþii. De mulþi ani luãm parte la Tîrgul Internaþional de carte de la Florenþa. De fiecare datã s-a propus ca secþia româneascã, înainte sã ia drumul frumosului oraº italian, sã fie arãtatã Bucureºtiului, într-o aºezare de probã. Felul cum se pregãtesc participãrile româneºti la asemenea expoziþii, mai mult în ultimul moment, n-a îngãduit schimbarea în faptã a acestei pãreri, care ar fi însemnat întîia expoziþie a cãrþii româneºti moderne." În fine, în 20 mai 1933, dupã ce Ministerul Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor creeazã un Senat Cultural ºi se pune de acord cu reprezentanþii editorilor, ai librarilor ºi ai bibliotecarilor, Ziua cãrþii devine realitate. Partea oficialã e, ca întotdeauna, ceva mai plicticoasã, dar compenseazã prin solemnitate: "Ziua de 20 Maiu s-a deschis cu o ºedinþã a Asociaþiei Bibliotecarilor din România, la Academia Românã, sub preºedinþia dlui Ion Bianu. [...] A urmat, numaidecît dupã aceea, deschiderea Întîiului Congres al Cãrþii, în Aula Fundaþiei Universitare Carol, sub preºedinþia M.S. Regelui. Niciodatã o serbare a cãrþii n-a adunat la un loc o lume atît de aleasã, Curtea Regalã, Primul Ministru al þãrii, Ministrul Instrucþiei, Ministrul Agriculturii ºi alþi reprezentanþi ai Guvernului, cei mai de seamã scriitori români, cei mai puternici editori, cei mai inimoºi librari, un public mirat ºi dornic de un asemenea prilej neaºteptat." Vorbesc, la festivitate, Dimitrie Gusti ca Ministru al Instrucþiei, Cultelor ºi Artelor ºi Regele Carol al II-lea. Partea neoficialã e atît de izbutitã, publicul atît de încîntat, încît în anul urmãtor spectacolul va dura de ºapte ori mai mult: ziua se transformã în sãptãmînã. În 1934, Fundaþiile Culturale Regale se ocupã de organizare: "În Bucureºti serbarea s-a adunat în acea zi întîie a ei, de la 12 Mai, în sala cea mare de primire a Cercului Militar, frumos împodobitã cu steaguri ºi flori, care s-au mai întîlnit acolo, dar mai cu seamã cu cãrþi, de care nu s-au mai învrednicit acele ziduri [...]. Erau de faþã scriitori ºi cãrturari, editori ºi librari, miniºtri din þarã ºi strãinãtate..." De data aceasta cuvîntãrile oficiale sînt þinute de noul Ministru al Instrucþiei, Dl Dr. C. Angelescu, de reprezentantul Fundaþiilor Culturale Regale, de delegatul Academiei Române, de preºedinþii Societãþii Scriitorilor Români, ai Uniunii Editorilor ºi Asociaþiei librarilor. Urmeazã partea cea mai frumoasã: plimbarea printre standurile înfoiate în tot Bucureºtiul.

Acte ºi antracte

Unul dintre principalele puncte de atracþie în Ziua cãrþii este Teatrul Naþional, unde "Societatea Scriitorilor Români a organizat un bazar al cãrþii româneºti". Fotografiile aratã pe Calea Victoriei, la intrarea în teatru, o perdea deasã de oameni. Privitã de sus, imaginea ar fi doar o mare de pãlãrii una lîngã alta, cu valuri care izbucnesc spre ºi dinspre cele trei arcade ale intrãrii. Aici se vînd cãrþile scriitorilor români, prezenþi ºi în carne ºi oase, pentru discuþii ºi autografe. "A fost una din cele mai bine primite ºi izbutite manifestãri" - spun ecourile din gazete. "Niciodatã scriitorul român ºi cartea ca atare, fãrã altã încadrare, nu s-au bucurat de o mai vie iubire ºi cãutare din partea publicului. Bazarul, gîndit numai pentru o singurã zi, a trebuit prelungit ºi în ziua urmãtoare, cu sãli pline ºi cu vînzãri care au întrecut pe ale celei mai puternice librãrii din oraº care are atracþia vadului ºi a cãrþii strãine." Banii adunaþi din rabatul comercial a fost dãruit de editori fondului de pensii al Societãþii Scriitorilor.Dupã Sãptãmîna cãrþii presa consemneazã cã "tîrgul propriu-zis al cãrþii a fost bine cercetat ºi anul acesta, atît în librãria colectivã de la Cercul Militar, cît ºi în librãriile din oraº". Acestea sînt Librãria Alcalay, de pe Calea Victoriei 27, colþ cu Bulevardul Elisabeta, care trebuie pusã "în frunte" prin reuºita publicitarã a vitrinelor. Imediat apoi Librãria Cartea Româneascã, din Bulevardul Academiei nr. 3, remarcatã "pentru gustul ºi cumpãtarea aproape aristocraticã" ºi în al treilea rînd Librãria Universul care ºi-a pus în vitrinã un uriaº tom ºi un "condeiu" pe mãsurã, care par sã domine toatã strada. Nu este trecut cu vederea deverul bun, spectacolul cãrþii fiind cu profit pentru mintea cititorului ºi buzunarul editorului: "În unele zile vînzarea a fost atît de vioae ºi de mare încît a întrecut orice altã datã a anului, cum a fost, de pildã, aceea a Cãrþii Româneºti, de 160 000 lei numai la secþia corespunzãtoare (literaturã). Lucrul mai însemnat ºi mai îmbucurãtor e cã aceastã desfacere sãrbãtoreascã ºi unicã n-a pãgubit întru nimic negoþul obiºnuit de mai tîrziu, care ºi-a urmat ritmul cunoscut..."Organizatorii, care duc o adevãratã politicã a cãrþii, au instituit un premiu dat numai cu acest prilej: premiul de literaturã Regele Carol al II-lea în valoare de 25 000 de lei, care sã se dea anual celei mai bune lucrãri literare a anului, de cãtre un juriu ales de S.S.R. ºi prezidat de Ministrul Instrucþiei. În plus, se hotãrãºte sprijinirea publicãrii de colecþii îngrijite, cu o "cît mai frumoasã hainã tehnicã", din clasicii români ºi strãini, precum ºi investirea a 100 000 de lei pentru cumpãrarea operelor scriitorilor români moderni de valoare, cãrþi ce vor fi distribuite unor societãþi culturale ºi biblioteci din þarã, unde, în aceleaºi zile, spectacolul cãrþii e în plinã desfãºurare. În 1936, Sãptãmîna cãrþii devine o micã parte dintr-o piesã mult mai amplã, Luna Bucureºtilor, care începe pe 9 mai ºi este deschisã de Suveran. În acest

timp toate marile magazine bucureºtene fac reduceri, de asemenea Cãile Ferate, luate cu asalt de cãlãtorii care nãvãlesc în capitalã. Graþie fostului primar Dobrescu, lîngã ºoseaua Kiseleff, pe locul "unde odinioarã creºteau stuful, salcia ºi cînta cristeiul" se aflã un lac uriaº ºi un parc frumos amenajat. Aici se organizeazã o Expoziþie, cu pavilioane din toate domeniile de mare interes ºi "cu un pavilion special al cãrþii româneºti". La invitaþia lui Al. Rosetti, Gala Galaction, care urmeazã sã tipãreascã sub egida lui Carol al II-lea Biblia, tradusã de el ºi de alþi doi colaboratori, este prezent la inaugurare, în preajma rafturilor Fundaþiilor Regale. Cum o face din obligaþie, e mohorît ºi critic: "Am stat la o parte cît am putut mai mult ºi cînd a trebuit ºi atît cît a trebuit am copleºit ºi eu estrada, pe care au luat loc Suveranul ºi oficialii cari îl însoþeau. Am ascultat discursurile rostite. Profesorul Gusti - directorul Fundaþiei Principele Carol - a pomenit de lucrarea aºteptatã cu nerãbdare, traducerea apropiatã a Sfintelor Scripturi, fãcutã din limbile originale. A rãspuns Suveranul. Mi s-a pãrut, de data aceasta, obosit, sclav cliºeului ºi neiertat de vulgar în ideile exprimate. Am fost mîhnit sã-l aud fãcînd din verbul a vedea, vedere, un verb de conjugarea a treia (va vede sau vom vede) ºi sã-l aud exaltînd materia cenuºie, ca locul de origine al cugetãrilor superioare…" Chinul pãrintelui continuã, cînd Rosetti, directorul Editurii Fundaþiei, îi face un semn discret sã rãmînã, la vizitarea standurilor cu cãrþi, în preajma Regelui ºi noteazã apoi, disperat, în jurnalul intim: "Sã mã crezi, Mãria Ta, cã nu era de cheful meu!" CortinaDupã spectacol vitrinele se schimbã, reluîndu-ºi înfãþiºarea obiºnuitã. Afiºele care anunþã reducerile de 20% sînt grabnic dezlipite, cele de pe panourile publicitare din oraº se decoloreazã sub ploile de început de varã, vizitatorii pleacã din Bucureºti, iar C.F.R.-ul revine la tarifele normale. Editorii îºi pregãtesc deja atracþiile pentru anul urmãtor. Cititorii, fie ei fideli sau ocazionali, mai comenteazã un timp, o datã cu gazetele, succesul protagonistei din spectacolul de primãvarã bucureºteanã. Apoi cartea îºi reia rolul secundar pe care îl joacã în tot restul anului, iar scriitorii "îºi vor urma viaþa lor chinuitã, cu micile ºi eternele lor certuri, cu marile lor suferinþe".

"Scriitorii îºi vor urma viaþa lor chinuitã, cu micile ºi eternele lor certuri, cu marile lor suferinþe", scrie Liviu Rebreanu la 20 mai 1933, dupã prima "sãrbãtoare a cãrþii". Una dintre cele mai delicate relaþii construite în jurul unei cãrþi este cea dintre scriitor ºi editor. Aici este începutul aventurii. Depinzînd fiecare de celãlalt ºi amîndoi de capriciile zilei, pieþei, modei, scriitorul ºi editorul mizeazã totul pe o carte, exact ca la un joc de noroc.

Ciudat este cã atît cîºtigul cît ºi pierderea nasc îndeobºte suspiciuni ºi acuze reciproce. Încã din 1925, Liviu Rebreanu, deja scriitor cu renume ºi succes, deci cu experienþã, ia apãrarea editorilor. Ideea cã sãrãcia scriitorului (victimã boemã) ºi bogãþia editorului (abil profitor) se determinã reciproc nu îl convinge.

Editorul ºi scriitorul

Într-unul din destul de rarele editoriale pe care le scrie în propria revistã, Miºcarea literarã, la 11 aprilie 1925, Rebreanu se opune cliºeului: "Legenda editorului speculant, îmbogãþit din exploatarea scriitorului ºi din sudoarea librarului, e o importaþie romanticã ºi ridicolã. Editori bogaþi avem, negreºit, dar averea n-au realizat-o din editurã, ci alãturi de ea. Editorii români cari au încercat sã facã numai editurã, au sfîrºit, toþi, în faliment. Editura [editarea] de cãrþi româneºti e ºi azi, afarã de puþine cazuri, o afacere cu pierdere sigurã." Printr-un raþionament economic pe care puþini îl aºteaptã de la un romancier, Rebreanu cautã sã înþeleagã ºi mecanismul care duce la deloc entuziasmanta situaþie: "În orice afacere comercialã circulaþia mãrfii hotãrãºte rezultatele. În editurã încetineala circulaþiei pricinuieºte pagubele. Un capital de o sutã de lei produce, teoretic, în editurã, 25 de procente. Dacã s-ar vinde cartea în 6 luni beneficiul s-ar dubla. Desfãcîndu-se în doi ani se înjumãtãþeºte. În realitate 80% din cãrþile româneºti de-abia în trei ani ajung sã epuizeze o ediþie de 5 000 exemplare, scãzînd cîºtigul la 8%." La toate acestea se adaugã încetineala recuperãrii banilor de la vînzãtori. Iar consecinþele pentru scriitorul român prezentate în articolul lui Liviu Rebreanu sînt: "Editorul, neavînd la dispoziþie capitalul considerabil ce i-l cere confecþionarea cãrþii, îºi reduce din ce în ce mai mult ambiþiile intelectuale. Nu mai tipãreºte decît cãrþi iscãlite de autori cu nume care garanteazã, prin circulaþia lor, vînzarea într-un termen convenabil. Se cautã romanele, mai puþin nuvelele. Restul deloc. Volumele de versuri sau de teatru care apar sînt tipãrite, cele mai multe, pe cheltuiala autorului, fiindcã asemenea cãrþi nu prea gãsesc cumpãrãtori." Ca sã supravieþuiascã, editorul "trebue sã vîndã geamantane ºi galanterii, sã tipãreascã registre ºi bilete de plãcintã". Situaþia cea mai tristã o are scriitorul tînãr sau puþin cunoscut care "nici nu se mai poate apropia de un editor". Concluzia e realistã: "Lipsa de capital a ucis curajul editorului român."Cu toate acestea editurile mari continuã sã aibã programe îndrãzneþe ºi se bat pe autorii de succes. Rebreanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu ºi Cezar Petrescu se pot vinde scump ºi încheie contracte cu Alcalay, Socec, Cartea

Româneascã sau Cultura Naþionalã-Ciornei. Dupã 1932, Fundaþia pentru literaturã ºi artã Carol II îºi înfiinþeazã o editurã ºi gãseºte un om potrivit la loc potrivit: Alexandru Rosetti. Programul noii edituri este publicat pe larg în România literarã din 1933. Despre Rosetti numai de bine: "Repetãm ceea ce am mai spus ºi ceea ce azi umblã pe buzele tuturor acelora care se intereseazã de destinele culturii româneºti: nu se putea om mai bine ales în locul acesta de executor al gîndului regal. Dacã fapta voevodului culturii cheamã recunoºtinþa scriitorilor ºi a cãrturarilor din þara româneascã, alegerea fãcutã în persoana domnului Al. Rosetti întruneºte în rîndul aceloraºi cãrturari o realã ºi frumoasã unanimitate de apreciere." Rosetti e departe de a fi un simplu "executor". Dimpotrivã, Programul de editurã pentru anul 1934, pe care-l publicã în România literarã, îl aratã independent ºi bun strateg, ºtiind sã-ºi sporeascã talanþii pe care altul i-ar fi îngropat. Publicarea scriitorilor este ordonatã în mai multe colecþii, numite "biblioteci". Biblioteca Energia, cea dintîi, cu douã compartimente, autori români ºi autori strãini, cuprinde cãrþi cu caracter istoric, civic, etic, fiind deci în ton cu "firma". Autorii nu sînt în toate cazurile precizaþi. Dintre figurile autohtone exemplare se preconizeazã un Avram Iancu de Alexandru Hodoº, Mitropolitul ªaguna, Mihai Viteazul, un ªtefan cel Mare de Mihail Sadoveanu, un Constantin Brîncoveanu de Martha Bibescu, Aurel Vlaicu de Victor Ion Popa ºi Sfinþii Pãrinþi de Pãrintele Nae Popescu. La traducerile din Biblioteca Energia se oferã sã contribuie Mircea Eliade, cu Revoltã în deºert de Colonel T.E. Lawrence (proiect dus la capãt în anul urmãtor), Ion Marin Sadoveanu cu Tischreden de Martin Luther ºi cîteva nume mai puþin importante. Biblioteca Enciclopedicã, a doua colecþie, urmeazã sã cuprindã, teoretic, cãrþi de cunoºtinþe variate despre România. Practic, sub aceastã siglã, Rosetti are în vedere cãrþi de istorie ºi de istorie literarã: G. Cãlinescu Istoria literaturii române, patru volume, Istoria Românilor sub direcþia profesorului Const. C. Giurescu, N. Cartojan cu Cãrþile populare româneºti, E. Lovinescu cu Evoluþia literaturii dramatice româneºti. Dupã cum se vede, Istoria lui Cãlinescu era în proiectul criticului ºi editorului din 1933 ºi a fost nevoie de perseverenþa amîndurora ca ea sã aparã la Editura Fundaþiei, cu cele patru volume topite într-unul singur, în 1941. Prietenia dintre cei doi, scriitor ºi editor, s-a întãrit în toþi aceºti ani, în care Cãlinescu îi scria de la Iaºi lui Rosetti cerîndu-i nenumãrate ajutoare tehnice pentru istoria sa. Alte colecþii din proiectul lui Rosetti sînt Lucrãri de informaþie specializatã, între care ºi Ghidul Bucureºtilor, care a ºi apãrut în 1935, dar la altã editurã, Biblioteca scriitorilor vechi, cu toþi clasicii, de la Neagoe Basarab ºi Învãþãturile lui, pînã la ediþia Hasdeu, care urma sã fie întocmitã de Al. Rosetti ºi Mircea Eliade. Rosetti renunþã la contribuþia sa, în schimb Eliade

publicã, în 1937, cea mai bunã ediþie criticã din opera lui Hasdeu. În Biblioteca Scriitorilor Contemporani, prima este anunþatã "o carte a lui Arghezi asupra Bucureºtilor", apoi romane de Mateiu Caragiale, Radu Boureanu, Sergiu Dan, Romulus Dianu ºi Panait Istrati ºi eseuri de G.M. Cantacuzino, Critice II de Perpessicius, un volum de Mihail Sebastian, portrete literare de Paul Zarifopol ºi un volum de Sandu Eliad. La poezie, prioritate au antologiile, întocmite de Adrian Maniu, Ion Pillat ºi Zaharia Stancu, ºi volume individuale de Bacovia, Baltazar, Mateiu Caragiale, Eugen Jebeleanu, George Lesnea, Cicerone Theodorescu. În ce priveºte traducerile, Rosetti anunþã Biblia lui Galaction, mai precis Vechiul Testament (Noul Testament apãruse deja), pentru a cãrui publicare se zbate, de asemenea, alãturi de autor, ani la rînd. În Biblioteca de Filozofie Româneascã urmeazã sã fie publicaþi: Ralea, Roºca, Tratat de esteticã de Tudor Vianu, precum ºi Blaga, I. Suchianu ºi Alice Voinescu, primul nume feminin din proiect. Mai existã o Bibliotecã artisticã ºi una de Culturã Generalã. Nu în ultimul rînd "în cadrul programului de activitate a Fundaþiei pentru literaturã ºi artã intrã ºi Revista Fundaþiilor Regale" cu apariþie lunarã, "începînd de la 1 ianuarie 1934". Cu replieri ºi modificãri fãcute din mers, proiectul a funcþionat în punctele lui esenþiale. Editorul este co-autorul nevãzut al multora dintre cãrþile publicate. El propune teme, citeºte manuscrisele, aflate în diferite faze de redactare, face observaþii critice, îºi pierde timpul cu o corespondenþã neîntreruptã cu diverºi autori. Ideile avute ºi energia pe care o consumã pentru apariþia unei cãrþi rãmîn numai în beneficiul scriitorului. Puþini sînt cei care o recunosc public. Într-o discuþie cu Sebastian, Arghezi mãrturiseºte cã a scris un roman de dragul editorului sãu: "Ochii Maicii Domnului e o carte pe care o datorez în mare parte editorului meu: lui Ocneanu. Dacã nu era surîsul lui ºi atmosfera în care m-a învelit el, nu scriam cartea. El a scris-o, nu eu."

Flori de plumb

"Florile de plumb" ale lui Bacovia sînt, mai degrabã decît o metaforã gratuitã, o perfectã descriere a literelor din imprimeriile de odinioarã. Iar "amorul de plumb" din cel mai cunoscut poem bacovian este o iubire devenitã carte. Despre munca de bijutier a tipografului "în plumb" nu se scrie între cele douã rãzboaie. Gazetele dau cel mult ºtiri despre revendicãrile tipografilor, publicã Petiþia Sindicatului tipografilor adresatã dlui Prim-Ministru sau dau lista unor imprimerii "de Stat" parazitare: Tipografia Ministerului de Rãsboiu, Tipografia ªcoalei de Rãsboiu,

Tipografia Corpului de Jandarmi, cea a Corpului de Grãniceri, cea a Geniului, a ªcoalei de Infanterie etc. Arghezi compenseazã printr-un singur articol, Culegãtorul de semne, tãcerea de care e înconjuratã arta tipãririi. Poem, mai mult decît articol, textul arghezian nu conþine nici o notã stridentã: "De cînd mã folosesc de colaborarea ta, domnule tipograf, sunt, aº zice, treizeci de ani, dacã nu mi-aº aduce aminte cã mã "culegi" de cinci veacuri întregi. Semn cu semn, literã cu literã, ai refãcut în plumb manuscrisele mele, oprindu-te la punctul meu cu punctul tãu ºi dînd slovelor desordonate linia ºi simetria meºteºugului, ale unui meºteºug de giuvaere[...] În toate limbile, de la Sfînta Scripturã pînã la stihurile de dragoste ºi de amãrãciune, degetele tale inteligente, pipãind sãmînþa de plumb prin celulele pupitrului tãu, au tradus pentru ochii cititorilor de gînduri, sãmînþa intelectului meu de papagal. Tu, din miezurile dumicate cu vîrful penei ºi aºezate unele-ntr-altele ºi amestecate, ai fãcut cãrþi ºi biblioteci, încet-încet, secundã dupã secundã, cinci sute de ani, dragul meu zeþar..." Scriitorul mãrturiseºte cã s-ar ruºina sã separe arta lui (o ulcicã de vopsele) de arta tipografului (o movilã de urzeli) ºi cã zãbava în atelierul imprimeriei îi este una dintre cele mai plãcute. Articolul nu se încheie cu pirueta stilisticã tradiþionalã la Arghezi, ci cu o adevãratã declaraþie pasionatã, negru pe alb, întreruptã cu bruscheþe: "ªi de cîte ori mîinile tale negre de coºar, murdar de funingini cu ulei pînã la ochi îmi aduceau pe dedesubt, ca o marmurã a lui Crist, purtãtoare de reminiscenþe selenare coala mare de hîrtie tipãritã, eu þi le sãrutam cu smerenie în închipuire ºi þi le-aº fi sãrutat cu buzele, în genunchi, dacã nu mã sfiiam cã ai sã crezi cã m-am tîmpit." Imediat apoi semnãtura, mai clarã decît altã datã, ceea ce înseamnã cã autorul þinea la paternitatea discursului sãu îndrãgostit: Coco, p. conf. T. Arghezi.

Dacã toþi librarii din lume...

Întrucît cititorii români sînt "mai puþini decît automobiliºtii români", cum remarcã Rebreanu în 1925, iar amatorii de cãrþi româneºti trebuie cãutaþi cu lumînarea, nici situaþia librarului român nu e de invidiat, iar "o librãrie care sã vîndã numai cãrþi româneºti" e condamnatã, o datã cu editorul, la faliment. Librãria e penultimul popas din drumul cãrþii cãtre cititor, dar la ultimul, biblioteca de acasã, nu se ajunge întotdeauna: "Cãrþile îngãlbenesc în rafturile librarului înainte de-a trece în mîinile unui rar cumpãrãtor sau de-a se întoarce în depozitele editorului. Spre a-ºi asigura un venit din care sã trãiascã, librarul e silit sã vîndã cãrþi postale, caete, poºete, jurnale de modã,

cãrþi strãine, mãrfuri cu mai multã trecere." Aceasta este situaþia în 1925, prezentatã de un prozator, Rebreanu. Trei ani mai tîrziu, prezentatã de un poet, Arghezi, situaþia pare identicã, dacã nu cumva mai rea. Existã, spune poetul, mai multe tipuri de librãrii, cu librarii corespunzãtori. Alcalay e fãcutã din averea bãtrînului Leon Alcalay, analfabet, socotind cartea "o cutie de conserve închisã ermetic, care, dacã o deschideai, se strica"; el o pãstra închisã pentru clientelã. Apoi existã librãria editorului de romane senzaþionale, "furate din toate limbile ºi distribuite în fascicule odioase". A treia categorie sînt librãriile tip bazar, descrise ºi de Rebreanu, "cu o vitrinã de cãrþi ºi una de papuci de tenis, alternînd cu fonografe ºi piese de automobil". În fine librãriile care vînd numai cãrþi din strãinãtate, dar cu preþ de speculã. Dupã care vine "regimentul librarilor care vînd o carte, zece mii de plicuri ºi un pistol cu capse de hîrtie".Totul devine însã suportabil cînd librarul îºi face meseria cu artã. Arghezi îl prezintã în articolul Coco la Jean pe Jean Zahareanu (îl vedem desenat în peniþã, în Bilete de papagal, de alt Jean, ºi anume Steriadi), una dintre figurile familiare Bucureºtiului "livresc" din anul 1928. Jean e la raft. El, librarul perfect, e obiºnuit sã facã zinic 150 de km în încãperea lui, sã stãpîneascã mulþimea pestriþã care forfoteºte necontenit, "ca-ntr-o garã", ceea ce înseamnã cã librãria e una de succes, sã dea ºapte rãspunsuri deodatã, sã intre în complicitate cu clientul. Jean, profesor fãrã catedrã, e obiºnuit sã-i lãmureascã pe profani, dar ºi pe avizaþi, sã rãmînã, de zeci de ani, tînãr, zîmbitor, neobosit, entuziast. Jean Zahareanu este formula librarului, dupã cum H2O e cea a apei, conchide admiratorul sãu cu studii de chimie la activ. Într-o scrisoare deschisã, revista unu face un portret uimitor de asemãnãtor lui Virgil Montaureanu, librar care-ºi inaugureazã, în toamna lui 1932, librãria proprie: un sfert de orã petrecut în preajma lui ºi lîngã etajul de cãrþi, dupã ce primeºti "informaþia justã ºi aprecierea inteligent dozatã", te poate transforma, din oaspete întîmplãtor, într-un împãtimit al cãrþilor. Cuvîntul cald, zîmbetul ºi emoþia cu care librarul trece fiecare carte din mîinile proprii în cele ale cumpãrãtorului sînt remarcate de Saºa Panã, care-ºi încheie scrisoarea cu o urare: "Sã-þi fie rafturile mereu neîncãpãtoare ºi mereu golite." La Iaºi existã o altã figurã celebrã de librar: Athanase Gheorghiu. George Cãlinescu îl prezintã pe prima paginã a Jurnalului literar (21 mai 1939), avînd grijã sã spunã cã articolul sãu nu e scris din "amiciþie sau interese": "D. Ath. Gheorghiu, librarul cel mai de seamã din Iaºi, e un om tînãr, de aparenþã fragilã ºi sãnãtoasã totodatã, cu ochi lucitori ca douã mari mãrgele ºi cu un zîmbet perpetuu pe buze, un Ion Barbu adolescent." Cãlinescu remarcã "figura lui mai mult de intelectual timid decît de

comerciant", îl imagineazã devenit editor ºi afirmã cã este singurul om cãruia i-ar da - supremã dovadã de preþuire - "un mss. gratuit". Între cele douã rãzboaie, librarii, ca ºi scriitorii, îºi cautã editorul, depind de el. ªi toþi, librari, scriitori ºi editori, îºi cautã cititorii. În Sãptãmîna… lui Camil Petrescu, Camil Baltazar prezintã Bibliofila, un anticariat cu raritãþi al dlui Fischer-Galaþi, aflat ca ºi librãria cu acelaºi nume, "pe braþul stîng al Fundaþiei Carol", pe strada Wilson, la nr.1, de-obicei fãrã nici un vizitator, cãci bibliofilii sînt puþini ºi n-au bani. În schimb bibliomanii, cei care cumpãrã cartea la kilogram, au. Ajunsã în mîinile cititorului, cartea începe o altã aventurã. La cîþiva ani dupã ce i-au apãrut romanele, Camil Petrescu se aratã sceptic în ce priveºte relaþia carte-cititor: "Mã întreb cum ar putea înþelege românii frumuseþea unei cãrþi, cînd ei nu înþeleg nimic din frumuseþea trãirii?" Surprizele jenante apar atunci cînd cititorii îºi aratã preferinþele, indiferent cã aleg o carte dintr-o literaturã sau o filã dintr-o carte. "Cultura ca ºi cartea sînt considerate, azi ca ºi eri, drept un lux primejdios" scria Rebreanu în 1925. Or, bucureºtenii îºi acordã luxul primejdios al culturii în felul lor: citind ºi comentînd ce scrie la gazetã.

Bucureºtenii îºi acordã luxul primejdios al culturii în felul lor, citind ºi comentînd ce scrie la gazetã: politicã, finanþe, calamitãþi naturale, fapte diverse, ºtiri externe, anunþuri publicitare. Ce þine prima paginã a Dimineþii într-un an ca 1926? La 4 ianuarie Consiliul de Coroanã admite abdicarea lui Carol al II-lea, iar o zi mai tîrziu aceasta e ratificatã în Parlament, la 19 februarie alegerile comunale dau rezultate dezastruoase pentru liberali. La 16 martie se închide Universitatea din cauza agitaþiilor ºi scandalurilor studenþeºti. La 27 ale aceleiaºi luni guvernul liberal demisioneazã. La 30 martie: "Stupoare! Guvern Averescu! Ce-am avut ºi ce-am pierdut!" La 11 mai Amundsen pleacã cu dirijabilul spre pol. La 22 mai inundaþii alarmante. La 16 iunie se acordã României un împrumut de 200 de milioane de lire sterline. La 18 iunie în Franþa e crizã guvernamentalã. La 22 iulie Buziaº ºi Bãile Herculane sînt "sub apã". La 8 septembrie Germania e admisã în Liga Naþiunilor. La 12 septembrie Suveranii României se întorc din strãinãtate. La 13 septembrie Huºiul e în flãcãri. La 15, Generalul Averescu e la Roma. 20 septembrie: uragan în Florida. 23 septembrie, Regele Ferdinand e operat. 10 octombrie, se ratificã fuziunea naþional-þãrãniºtilor, "bucurie pe fripturiºti". 13 octombrie moartea lui Victor Babeº, 19 noiembrie, Tagore în România. În decembrie, nenorociri la schi, în Elveþia ºi concert Enescu. La 7 ianuarie 1927, Dimineaþa titreazã: "Cãlãtoria spre lunã - un proiect fantastic!" Rama gazetei adunã toate istoriile publice sau din culise,

evenimentele de interes general sau faptele diverse. Din pagina de gazetã se reflectã uneori chiar chipul ei ºi povestea se întrerupe pentru a se comenta pe sine. Cum aratã gazetãria privitã cu ochii gazetarilor?

Gazeta idealã

Cei mai buni gazetari interbelici sînt cei conºtienþi de diferenþele de suprafaþã ºi asemãnãrile de adîncime între carte ºi ziar. "Pentru întreþinerea intelectualã a publicului, tiparul pune pe piaþã trei soiuri de lecturã: cartea, revista ºi ziarul. Cãrþile puþini mai au timp sã le citeascã. Revistele sînt o reducere a cãrþilor ºi constituesc lectura duminicalã [apãreau de regulã sîmbãta, n.m.]: cetãþeanul poate lua cunoºtinþã de o povestire, de o poezie. Singur ziarul circulã ºi se citeºte într-adevãr." Constatãrile acestea apar în Lumea. Bazar sãptãmînal la 23 noiembrie 1924 ºi sînt fãcute de Tudor Arghezi în articolul Un stil de literaturã: ziarul. Sesizînd legea necruþãtoare a cererii ºi a ofertei Arghezi e îngãduitor cu preferinþa publicului, care "cere ceea ce-i trebuieºte", ºi anume sã-ºi poatã satisface curiozitatea "în zece rînduri", în schimb nu-ºi iartã confraþii care nu-ºi înþeleg, nu-ºi iubesc ºi nu-ºi cunosc meseria: "În presa româneascã existã, slavã Domnului, numeroase ziare. Dar nu este un singur ziar care sã înfãþiºeze genul. Ziarele noastre sînt încã o rãmãºiþã de literaturã, din acea literaturã jumãtate romanticã ºi jumãtate speculativã, care nu a folosit niciodatã nicicui - ºi o rãmãºiþã de cea mai mediocrã calitate." Dacã Arghezi sesizeazã influenþa literaturii asupra ziaristicii, Mihail Sebastian face ºi el, la numai 22 de ani, în Contimporanul, consideraþii legate de influenþa ziaristicii asupra literaturii: "Nu cumva gazetãria uzeazã scrisul ºi îl reduce la cliºeu? Nu anuleazã deci experienþa literarã ºi o trivializeazã? Cred cã nu. În realitate gazetãria nu e decît o disciplinã mai mult." Mai existã un avantaj al gazetãriei, care poate explica de ce atîþia inºi de talent s-au lãsat furaþi, între rãzboaie, de ziar, în defavoarea cãrþii: "Gazetãria oferã un contact direct, amplu ºi ascuþit, cu viaþa, cotidianul ºi psihologia." Pericol existã totuºi, dar nu în chestiuni de stil, ci în probleme de moralã: "Gazetãria obligã la minciunã. […] ªi nimic nu corupe mai dezastruos, mai profund ºi mai puternic decît minciuna." Artistul este omorît de minciunã ºi asta explicã de ce, cîþiva ani mai tîrziu, Sebastian recomandã tinerilor sã nu facã gazetãrie. El însuºi este un gazetar nepervertit ºi scrie articole cu risipã de pasiune. Într-o disociaþie din Aquaforte, intitulatã Artistul ºi ziaristul, Lovinescu e convins cã gazetarul îºi asumã un risc care priveºte destinul sãu creator: "Între artist ºi ziarist e o deosebire esenþialã: artistul trece pe lîngã grãdina împrejmuitã a ziaristicei,

se opreºte, îi pãºeºte pragul porþii, o strãbate numai de-a lungul gardului, lãturalnic, ºi mereu cu ochiul spre ieºirile prin care ar putea-o pãrãsi la cea dintîi nostalgie a cîmpului deschis ºi, în orice caz, fãrã a se afunda în desiºuri, ca sã nu se piardã." În rivalitatea dintre carte ºi gazetã cîºtigã categoric, între rãzboaie, gazeta. Scriitorii au trãit în ºi din "reviste ºi ziare" scriindu-le ºi citindu-le. Printre picãturi, îºi mai scoteau ºi cîte o carte. Sebastian, gazetarul, e, de pildã, mult mai talentat, mai competent, mai matur decît Sebastian romancierul, iar cantitatea de articole pe care le scrie, de la 20 de ani încolo, alcãtuieºte materia pentru mai bine de zece volume compacte. Un gazetar asiduu este ºi Nae Ionescu, ceea ce explicã puþinãtatea operei "serioase". Editorialele sale politice din cotidianul Cuvântul sînt, publicistic, surprinzãtor de oarecare, depãºite cu mult de articolele altor colaboratori, între care ºi Sebastian. Camil Petrescu a trecut, aproape fãrã pauzã, de la o revistã la alta, a "fãcut" nenumãrate reviste, le-a condus, le-a regîndit, le-a asigurat materia primã: Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice, Cetatea literarã, Universul literar (plecarea de aici îl duce cu gîndul la sinucidere), Revista Fundaþiilor Regale, unde devine redactor imediat dupã moartea lui Zarifopol. Între timp scrie sute de articole, recenzii, note pentru alte publicaþii. Fireºte, cititul ziarelor ºi revistelor îi consumã timp ºi energie. Camil Petrescu calculeazã în jurnal, în 1936, cînd este redactor principal la Revista Fundaþiilor Regale, timpul înghiþit de citirea ziarelor: o orã ºi jumãtate pe zi dimineaþa, o jumãtate de orã la prînz, o jumãtate de orã seara, o orã hebdomadare ºi reviste strãine, o orã "manuscrise pentru Fundaþie", aºadar patru ore ºi jumãtate zilnic. Nu timpul, ci consumul de energie este important la aceastã lecturã "în genere neinteresantã, "viþioasã", care mã oboseºte enorm". Adaugã: "În zilele cînd întîmplãtor nu citesc gazete sînt mult mai puþin obosit." Într-o dimineaþã obiºnuitã, Camil Petrescu citeºte: Dimineaþa, Universul, Curentul, Zorile, Naþional, Gazeta sporturilor, Facla, Rampa, "nu în întregime, fireºte, dar foarte amãnunþit", din teama sã nu-i scape ceva care l-ar putea interesa.

Gazeta realã

Modelul cotidianului prost este urmãtorul: pe pagina întîi "articolul de fond" care nu face decît "sã dogmatizeze obscur". Apare de-obicei fãrã semnãturã þinînd isonul - prin condeiul pensionarilor sau al foºtilor miniºtri - ideilor unui partid politic, deºi ziarul se vrea independent. Despre aceste articole de fond, Arghezi, autorul oglinzii de circ gazetãresc, spune clar cã "nu fac cît o ceapã degeratã" în ciuda importanþei excesive pe care le-o acordã autorul: "Dacã în timpul culegerii articolului autorul este în cãlãtorie [...] dã o

telegramã din Mizil ca sã se schimbe neapãrat cuvîntul cãci din rîndul al 4-lea de la pagina a 8-a a manuscrisului cu pentru cã." Prima paginã mai conþine "un cursiv", o "casetã", "un haz de care îþi vine sã plîngi", un foileton cultural. Pagina a doua a ziarului prost fãcut este un surogat al primeia. A treia ºi urmãtoarele ajung în sfîrºit la ºtiri, dar le amestecã fãrã discernãmînt cu ficþiunea, le dau trunchiat, le comenteazã partizan, le fac greu de înþeles. Redactorii "au aerul cã sug ºi rumegã un borhot intelectual insipid, scos din gura altora, dupã ce a mai fost de cîteva ori mestecat ºi îmbãlat într-alte guri", iar ziarul e "inexpresiv, idiot ºi zadarnic" ori, dacã îl judecãm cu îngãduinþã, "fad" ºi "nul". De la titluri lipsite de imaginaþie, reluate identic de toate ziarele ºi pînã la cliºeele învechite care apar de zeci de ori pe an, nimic din ofertã nu corespunde cererii. Cititorul "pretinde ziarului înainte de toate sã-l informeze, exact sau aproape exact, sã-l informeze fãrã idee preconceputã. Publicului nu-i place sã i se impue din redacþie un fel de judecatã asupra unui eveniment. Lui îi trebuie faptul, evenimentul brut ºi libertatea de-a se orienta singur într-însul". În loc de asta, cititorul e pus în relaþie cu puncte de vedere fixe, ranchiune, dezamãgiri ºi invidii . "A informa pur ºi simplu, însã cît mai complect" aceasta este trebuinþa principalã a ziarelor nepartinice, o cerinþã atît politicã, cît ºi stilisticã.În anii '20 circula o anecdotã semnificativã pe aceastã temã. Directorul unui ziar politic (ideal) îl învaþã meserie pe unul dintre tinerii proaspãt angajaþi: "Nu e prea greu, dragul meu. Îþi alegi subiectul ºi-l tratezi în fraze scurte: subiect ºi predicat. - Numai atît? întreabã junele. - Numai atît... Cînd vrei sã întrebuinþezi un adjectiv, vino, te rog, sã ne consultãm!" Arghezi are ºi el un crez stilistic gazetãresc asemãnãtor: "Faptele trebuesc strînse pînã la schemã ºi prezintate cu uscãciune, adicã fãrã sentimentalism de nici un fel...". Articole scurte, aºadar, titluri vii, ilustraþii proaspete care sã dea "joc ºi culoare". Începutul bun e sobru, "scutit de pregãtiri ºi zorzoane", în schimb sfîrºitul "se împacã agreabil cu o mãrgicã sau cu un punct de dantelã" ajutat de cîte un semn tipografic. Nu e de ignorat nici jocul estetic dintre alb ºi negru, adicã ruperea adecvatã a textului. Gîndit astfel, ziarul va ajunge ceea ce trebuie sã fie: "un gen literar, o literaturã [...] mãrginindu-se la viaþa unei zile, în lumina cãreia nu se ruºineazã natura eternã sã-ºi desfacã detaliile meticulos, cu splendoare, fiind momentanã ºi actualã". În opinia lui Arghezi - ºi nu poate fi acuzat cã face o teorie pro domo - "ziaristul bun este superior scriitorului bun care rîvneºte la posteritate". Revenind la o mai veche durere, Arghezi acuzã literatura cã "în loc de a fi sinteza artisticã a unui eveniment" este "pretextul de a îngrãmãdi pagini aproape goale, de ostenitoare dezvoltare, în jurul unui detaliu. Romancierii consacraþi suferã de acele

lungimi exasperante menite sã întindã un bob de cernealã pe suta de foi ºi sã dividã o aºa-zisã problemã în 20 de volume". Spre deosebire de ziare, revistele "vorbesc unui grup restrîns de cititori un limbaj pur". De aceea, în epocã, "Revistele editate de marile gazete sunt principial impure. Ele sînt distribuite bine ºi au mijloace de a-ºi încasa drepturile. Totuºi, nici o mare gazetã nu simte interes sã se încurce cu o publicaþie care nu aduce nici un beneficiu". Constatãrile se aflã pe prima paginã a Jurnalului literar din 28 mai 1939 ºi sînt semnate G. C(ãlinescu). Una dintre marile griji ale sãptãmînalului cultural "pur" este distribuþia. Directorul Jurnalului este, desigur, nerealist cînd afirmã: "Orice revistã bine administratã ºi distribuitã ar putea sã-ºi scoatã cheltuielile, oricît de redus ar fi numãrul cititorilor de azi", cu atît mai mult cu cît se referã la reviste "care nu urmãresc profitul comercial", deci nu fac concesii gustului necultivat. În anii '30, totuºi, distribuþia era temeinicã, dacã e sã ne luãm dupã o listã de "chioºcuri ºi debite" unde se vinde cu regularitate Jurnalul literar, adicã o revistã "purã": Gara de Nord (sala); Calea Griviþei 167 (Gara de Nord, chioºc).Piaþa Victoriei (chioºc).Piaþa Confederaþiei Balcanice (debit Dorobanþi).Bonaparte (Roata Lumii).Str. Atena (Amzei)Bul. Take Ionescu (Casa Magistraþilor, Aro, Scala).Piaþa Brãtianu (chioºcuri Universitate, Ministerul Domenii).Spitalul Colþei (chioºc).Bul. Elisabeta (chioºc Carpaþi; 2 chioºcuri Victoriei-colþ Bulevard; debit cinema Bulevard; chioºc cofetãria Murgãºanu; chioºc Princiar; Chioºc Intrarea Ciºmigiu- Minist. Lucrãri Publice; chioºc Liceul Lazãr.Calea Victoriei (Poºtã; Poliþie; Café de la Paix; Indépendance; Imobiliara; Regalã colþ Victoriei; Regalã colþ Academiei; Ateneu).Suprapunînd harta culturalã a Bucureºtiului de odinioarã peste cea de acum, începînd cu chioºcurile unde se vindeau reviste culturale ºi încheind, sã spunem, cu sãlile de teatru ºi de cinema, golurile sînt, contrar aºteptãrilor, în cea de astãzi.

Caricatura presei

Numãrul 13 din Bilete de papagal (1928) este un fel de variaþiune la Temã cu variaþiuni de Caragiale. Toate cele patru pagini ale revistei scrise de N. Davidescu ºi T. Arghezi parodiazã diversele moduri de a face gazetãrie în România. Dacã, în 1924, Arghezi abordase teoretic problema, în 1928

ilustrãrile concrete, fie ºi inventate, aratã cã lucrurile nu s-au schimbat deloc. Iatã debutul poetico-ºtiinþific din articolul de fond Cãderea guvernului: "Am fost singurul ziar care ºtia de mult cã vîntul începuse sã sufle cu putere în pînzele slabe ale guvernului, ºi cã hibrida înjghebare, odatã prinsã de curent, va sfîrºi prin a cãdea la pãmînt. Convingerea noastrã, întemeiatã pe deducþia biologicã cã orice corp care se naºte trebuie sã ºi moarã, cum foarte bine spunea ºi Pasteur, nu putea sã dea greº." Dacã umorul articolelor de fond e involuntar (splendidul "cum foarte bine spunea ºi Pasteur"), în schimb "hazul zilei", politic, e fãrã haz ºi de neînþeles: "Hamlet: A fi sau a nu fi. D. Iuliu Maniu: Nu. Întîi legalitate ºi apoi împrumutul." Tot aici "rubrica fixã", Duioºii cotidiene pe tema Primãvara: "Vine! Vine din depãrtare ca o fecioarã cu pletele despletite ºi cu privirile languroase ca o fatã de pension, cînd se culcã seara, desbrãcatã ºi recitã cu duioºie (în gînd. P. Scriptum) o poezie de Domnul Vlahuþã. Numai eu stau ºi visez de la fereastra mea ºi-mi zic în gînd: Nu vine! ªi mã apucã tristeþea. Aº scrie o poesie, ºi nici aia nu vine! Viaþa e o cupã cu amãrãciune, vai!"Paginile de mijloc conþin cronici, inserþii ºi reclame, cu toate ticurile redacþionale, precum ºi ºtiri de la Camera Deputaþilor ºi de la Senat. Iatã Senatul: "ªedinþa începînd la o orã nepotrivitã, dupã-masã, doi senatori s-au absentat, preferînd ca astãzi sã doarmã acasã." La rubrica Informaþiuni se aflã orice altceva decît informaþii ºi nu lipseºte din pagina 3 obiºnuitul truc "Citiþi la ultima orã: CÃDEREA GUVERNULUI", deºi, fireºte, titlul acesta era ºi în pagina 1. Pe ultima paginã se aflã, într-adevãr, cu litere de-o ºchioapã, "ULTIMA ORÃ POLITICÃ. Important Consiliu de miniºtri azi. Chestia schimbãrii regimului. Comunicatul guvernului". Sub titlurile pompoase cîteva fraze care reuºesc sã nu spunã absolut nimic. La fel sînt ºi "Ultimele informaþii", de tipul: "Dl I.G. Duca, ministru de interne, a adresat o telegramã de felicitãri dlui N. Titulescu, colegul d-sale de la externe, pentru politica intercontinentalã a acestuia din urmã. Dl Titulescu, în momentul de faþã, compune un rãspuns." Iar evenimentul zilei este "Prinderea fiorosului asasin de la Floreasca", ºtire detaliatã pe o coloanã întreagã astfel: "Criminalul a fost arestat" (bold). "Fiorosul asasin de la Floreasca a fost arestat!" (litere cursive). "Cînd a fost arestat?" (majuscule), "A fost arestat eri!" (literã obiºnuitã). Arghezi era, dupã cum se vede, insensibil la farmecul indiscret al gazetãriei, la stilul ºi metodele ei, rezistente în timp.

Cenzura ironicã a sorþii

Între rãzboaie cenzura ia forma vasului în care e pusã, adicã se tot schimbã o datã cu cei de la putere. Dar presa îºi face dreptate tot prin presã ºi, cînd un ziar tace sau minte, celãlalt vorbeºte ºi spune adevãrul. Perpessicius, care în anii '20 colaboreazã la o serie de reviste, între 1925 ºi 1927 conduce Universul literar, iar între 1927 ºi 1933 face parte din redacþia Cuvântului, semnaleazã, într-un articol din iunie 1928, Catehismul ziaristului, o micã cedare a presei în bãtãlia cu guvernanþii, pe o temã care azi nu mai are prea mare importanþã. Mai puternicã decît contextul este problema generalã pusã de articolul lui Perpessicius: absenþa unui cod deontologic al gazetarului, care sã-i fie cãlãuzã "pe drumul întortocheat ºi presãrat cu spini al presei româneºti de azi". Iar primele noþiuni din "catehismul" ziaristului sînt "imperativul libertãþii absolute a presei" ºi "suprimarea cenzurii", indiferent cît de subtilã ar fi prezenþa ei. (Ironia sorþii - neobositã ºi inventivã în tot ceea ce are legãturã cu istoria - face ca Perpessicius sã-ºi republice acest articol chiar într-un volum cenzurat, Memorial de ziaristicã, apãrut în 1970 ºi în care, prin grija cenzurii, nici un articol nu are dedesubt numele gazetei care l-a gãzduit.)Libertatea presei ºi cenzura prin moarte sînt cele douã subiecte grave ale cãrþilor cu ºi despre gazetari. Unul dintre cele mai nedreptãþite romane de acest tip este Gorila lui Liviu Rebreanu. Romanul, la care Rebreanu lucreazã ani de zile, apare în iunie 1938, într-un moment în care actualitatea îl ajunge din urmã pe scriitor ºi-l obligã sã-ºi cenzureze singur - dupã cum mãrturiseºte - finalul. Aici, Toma Pahonþu, în care toatã critica a vãzut replica orãºeneascã a lui Ion, îºi înfiinþeazã o gazetã, România. Apare ºi Titu Herdelea, gazetar ºi el, angajat la Universul, dintotdeauna un fel de reper gazetãresc. ªi dacã un personaj al lui Caragiale, N. Ilie Constantinescu de la Þurloaia, înfiinþeazã iute o publicaþie, din nimic (Cum se naºte o revistã?), ardeleanul Rebreanu îºi pune eroul, tot ardelean, sã facã lucrurile încet ºi temeinic: "Zile de-a rîndul Toma Pahonþu se adînci în socoteli ºi planuri, studiind devize tipografice, fãcînd liste redacþionale, organizînd administraþii... [...] Umbla din tipografie în tipografie sã controleze preþurile, discutã îndelung la Letea cu un director amabil despre tainele fabricaþiei de hîrtie, interogã pe patronul unei agenþii de publicitate ºi fãcu vizite la cîteva agenþii telegrafice." La Caragiale noua revistã dispare la fel de repede cum a apãrut, dupã primul numãr, iar vestea morþii poetului en titre, Traian Necºulescu, autorul poemului La mormîntul unei prostituate, e primitã cu un simplu "Nu mai spune!" La Rebreanu moartea lui Toma Pahonþu e cea care dã greutate întregului roman. ªi asta pentru cã Rebreanu are instinctul artistic sã nu scrie un roman cu tezã, sã nu facã din Toma un martir, deºi gazeta lui îi avusese mai întîi drept aliaþi, "camarazi", apoi ca

adversari pe membrii "fraþilor de cruce". Gazetarul moare ucis aproape întîmplãtor, din ironia sorþii, tocmai în momentul în care arivismul sãu tiranic e fisurat, apoi învins de dragoste. Evenimentul e comentat, deformat, mistuit de toate gazetele. Primul mormînt al lui Toma este propriul ziar, care "a apãrut îndoliat". Dacã problemele ideologice rezolvate cu foarfeca cenzurii sînt rare, absolut toþi gazetarii ºi toþi cei care-ºi tipãresc vreo carte se confruntã frecvent cu un mare necaz: greºelile de tipar.

E o vorbã: scriitorul nu moare dintr-o greºealã a firii, ci dintr-o greºealã de tipar.(Isaac Bashevis-Singer, Greºeli)Gazetarii ºi toþi cei care-ºi tipãresc vreo carte se confruntã cu un mare necaz: greºelile de tipar, a cãror îndreptare în eratã nu e niciodatã completã. Prin intermediul rubricii De vorbã cu... realizate de F. Aderca în Miºcarea literarã, în noiembrie 1924, cititorii revistei aflã de la Octavian Goga, unul dintre cei care l-au cunoscut personal pe Caragiale: "Spre deosebire de cei mai de seamã contemporani ai sãi, nenea Iancu avea o foarte precisã concepþie despre artã, pe care o aplica totdeauna cu o cruzime într-adevãr artisticã. Asemenea naturii, nu cunoºtea mila - ºi avea totuºi conºtiinþa. Se cunoaºte lupta pe care a dus-o toatã viaþa împotriva greºelilor de tipar. Spunea cã toatã arta stã în interpunctuaþie. Anunþase odatã acest titlu: Punct ºi virgulã. - Mie, mã, sã-mi ziceþi cînd oi îmbãtrîni, Moº Virgulã." - "Punctuaþia, fraþilor, e gesticulaþia gîndirii." Gazetar el însuºi, Caragiale îºi transcria de mai multe ori manuscrisele, pe care le dãdea curate, ºi-i "tiraniza" pe tipografi. Cincinat Pavelescu, juristul-poet care semnase în Epoca literarã împreunã cu I.L. Caragiale (Ion ºi Cincinat), dezvãluie în gazetã unul dintre secretele scrisului, valabil în toate "epocile literare" cînd scria, Caragiale trãia cu senzaþia cã urmaºii i se uitã peste umãr ºi cã orice mãruntã greºealã îi face sã rîdã. "Tradiþia" greºelilor de tipar e una dintre cele mai puternice în publicistica româneascã, dar în anii '20 are mai multã îndreptãþire. Neajunsurile sînt incredibile: "Pentru orice literã greºitã se toarnã din nou un rînd întreg, aºa cã dacã în fiecare rînd e de îndreptat o virgulã chiar sau de pus un ã în loc de a, trebue transcris întreg articolul". La transcriere se fac, desigur, alte greºeli, "astfel cã de multe ori îndrepþi o greºalã ºi se fac în locul ei cinci". Explicaþia aceasta apare în 1924, în Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice, gazetã care deþine un rol important în comedia erorilor de tipar. Ca pentru a ilustra teza cã la orice corectare se fac noi greºeli, notiþa cu pricina (nesemnatã, aparþinînd însã probabil lui Camil Petrescu, director, redactor

ºi, probabil, corector al gazetei) e ºi ea presãratã de greºeli de tot felul încã de la început: "Ne e infinit mai grea munca de corecturi de cît aceia de a scrie... Se pare cã a dispãrut dintre noi cei cu privire analiticã. Cãc inumai un corector cu vocaþie poate avea un ochi atît de ager încît sã nu lase greºeli..." Cîteva rînduri mai jos în loc de "aºa cã dacã" apare "a a cã d cã", a-ul din dacã fiind agãþat undeva, printre rînduri.În jocul tiparului interbelic intrã vagabondajul literelor de la un cuvînt la altul, dublarea fãrã rost a literei, pierderea accentelor în cuvintele franþuzeºti ori încurcarea lor, schimbarea ordinii rîndurilor, întîlnirea ºi despãrþirea cuvintelor dupã afinitãþi care scapã controlului redacþional. Virgulele stau oriunde numai nu la locul lor, apostroful dã încã multã bãtaie de cap ºi sînt destule cuvinte al cãror statut ortografic e incert sau nu e respectat cu bunã ºtiinþã. Mai toate numele proprii sînt greºit sau bizar ortografiate. Astfel în Universul literar, într-un interviu al cãrui subiect este Eminescu, Lenau, pomenit în discuþie, este ºi el românizat: Leanu. În alt loc, dimpotrivã, un gerunziu românesc este slavizat cacofonic: fkãcând-o, iar o paginã mai încolo e recomandatã concis noua edie a unui dicþionar de citate. Dar toate acestea pot fi uºor descoperite de cititor. În schimb înlocuirea unui cuvînt cu altul, pierderea unei negaþii ori, dimpotrivã, un nu nechemat iþit lîngã un verb, ca ºi uitarea cîte unui vers dintr-o poezie devin mici catastrofe pentru autor. Inedite, pline de prospeþime sînt festele pe care le joacã incultura. Cînd feminista Otilia Cazimir înºirã în Lumea. Bazar... cîteva prozatoare franceze, "o" include între ele ºi pe... Alphonse Daudet, gîndindu-se probabil cã Alphonse sunã ca Françoise. Nu mai puþin comic este Al. Bãdãuþã cînd vorbeºte în Cugetul românesc despre "poetul decadent August Rimbaud", deºi aici e posibil ca August sã-i fi pãrut tipografului mai firesc decît Arthur.Cum ºi imprimeriile au subconºtientul lor, uneori greºelile sînt pline de sens. Cititorii Sburãtorului din prima sîmbãtã a lui decembrie 1919 trebuie sã fi avut un fior ºtiinþifico-fantastic cînd pe frontispiciul revistei au citit negru pe alb: 6 Decemvrie 1991. Revista se deschide cu prezentarea unui "poet nou", Ion Barbu, fãcutã de E. Lovinescu, cuprinde apoi cîteva dintre poeziile acestuia, la rubrica "Amintiri universitare" I. Petrovici scria despre C. Rãdulescu-Motru, iar în sumarul revistei mai sînt, între alþii, Hortensia Papadat-Bengescu ºi Ion Pillat. Proiecþia temporalã 1919-1991 nu pare altceva decît semnul duratei fãcut de forþa divinatorie a tiparului.

Erate exasperate

Dacã ziaristul de azi e mai degrabã resemnat în faþa confuziilor create de deghizãrile cuvîntului tipãrit, cel interbelic reacþioneazã mult mai prompt ºi

mai sistematic. Iatã un bilanþ arghezian din Lumea. Bazar sãptãmînal: "În articolul Bazarul bazarelor autorul, exasperat, îºi roagã cititorii sã facã urmãtoarele corecturi, menite sã dea un înþeles cîtorva fraze spînzurate: 1. În loc de o picãturã de gelatinã se va citi: o picturã de gelatinã.2. În loc de cu degetul cel mare al pictorului se va citi: cu degetul cel mare al piciorului.3. În loc de lipsiserã din curierul tipografiei cãciulile se va citi: lipsiserã din cuierul tipografiei cãciulile.4. În loc de hîrtie, olei ºi cîlþi se va citi: hîrtie, clei ºi cîlþi.5. În loc de Un înger intrigat se va citi: Un înger intrigant."La cîteva sãptãmîni Arghezi revine semnalînd, în alt articol, Scrisoare cu tibiºirul, omisiunea unui nu, un mîine în loc de pîine, acidã în loc de aridã. Dar greºelile din text sînt mult mai numeroase, de unde fatalismul autorului: "Alte îndreptãri mai neînsemnate ale corectorului în toate articolele precedente pot sã rãmîie aºa cum s-a brodit sã fie tipãrite. De unde rezultã cã un corector mãrginit preþuieºte mai mult pentru literaturã decît un corector foarte deºtept ºi raþional", adicã e creator ºi coautor.Universul literar, seria Perpessicius, adoptã altã strategie a eratelor. Politicoºi cu cititorii, redactorii semnaleazã cu promptitudine ultimele dar nu cele de pe urmã greºeli ºi mãrturisesc dezarmant cã mîhnirea lor e întotdeauna mai puternicã decît a cititorilor. Astfel, dupã ce vreun drãcuºor ºi-a vîrît coada în proza lui Leon Donici intitulatã Antecrist (apãrutã ºi într-o zi de 13!) ºi a rãsturnat cu capul în jos portretul autorului , care pare un desen abstract, redactorii se disculpã: "Nu vom cere scuze cetitorilor noºtri pentru " incidentul regretabil " din numãrul trecut: desenul regretatului Leon Donici a apãrut rãsturnat. Nu cerem scuze: ar însemna sã ne socotim vinovaþi. ªi nu sîntem. Explicaþiuni de ordin tehnic, teroarea nu ºtiu cãrui duh de miez de noapte a fãcut ca ceea ce noi aºezasem cuviincios sã aparã, spre marea noastrã disperare, rãsturnat. Am cere, dacã s-ar putea, iertare doar bunului dispãrut Leon Donici". O lunã mai tîrziu (11 iulie 1926), Universul literar se lamenteazã din nou la rubrica Redacþionale de pe ultima paginã: "Pentru ce devenim sceptici? ar fi titlul decepþiilor pe care ni le rezervã, cu nevinovãþie sau premeditare, aparatul tehnic ce însoþeºte o publicaþie literarã. Ultimul nostru numãr, pe care îl dorisem un omagiu pentru marele ºi nefericitul pictor ªtefan Luchian, ne-a îndurerat pe noi, în primul rînd, iar scrisorile primite din public ne-au înteþit remuºcarea." Dupã încã o lunã, o eratã sobrã: "Desenul de pe coperta numãrului trecut (Studiu din Mangalia) a fost greºit atribuit dlui Vasile Popescu. Autorul lui e dl Dl Ghiaþã." De altfel, semnãtura pictorului era vizibilã ºi în reproducere.

Redactorii de la revista avangardistã unu savureazã hazardul obiectiv al greºelilor. Geo Bogza reproduce, în februarie 1930, douã reclame din ziarul Dimineaþa, apãrute accidental în acelaºi chenar, ca ºi cum ar fi legate una de alta. Prima este o reclamã la ºampania Mott, care se bea la mesele festive de la marile restaurante, scrisã de însãºi mîna graþioasei Miss România a anului trecut, Dra Magda Demetrescu: "La festivitãþi dau preferinþã ºampaniei Mott." A doua este o reclamã tipãritã pentru Olla gum, le capot antiseptic, "Dovedit ca cel mai sigur mijloc de apãrare. Pe el poþi sã te bizui!", totul sub genericul scris cu majuscule, EFECTELE UNUI ELIXIR. Comentariul lui Bogza este entuziast: "Cine este umilul, necunoscutul care în noaptea de 27 Martie 1929, în subsolul Dimineþii, potrivind distrat reclamele , a scris cel mai frumos poem al anului? Unde eºti tu, paginator genial cu zîmbet de drac, cu suflet de înger, scãpãrînd din degete miracolul unei ironii depãºind toate hotarele? Dacã în noaptea paginaþiei ai fost conºtient de actul pe care îl sãvîrºeºti, cît te invidiez…" Se întîmplã ca vreun poet de neam supãrãcios sã facã o tragedie din amestecul întîmplãrii în arta lui ºi eroarea sã i se parã oroare. Dar mai toþi gazetarii, ca ºi fidelii lor cititori, înþeleg cã greºeala s-a inventat o datã cu tiparul ºi cu rîsul. Iar o datã cu revistele literare s-a mai inventat o sursã de umor fãrã voie: Poºta redacþiei.

Da, se publicã

La redacþia revistelor literare interbelice sosesc teancuri de scrisori, cele mai multe cu versuri, iar cele mai multe versuri, proaste. Un ofiþer din Galaþi, o fatã din Iaºi care se declarã studentã ºi scrie cu greºeli de ortografie, o respectabilã doamnã din capitalã, oameni de toate vîrstele ºi de toate profesiile cumpãrã revista preferatã în aºteptarea unui verdict dat la Poºta redacþiei ºi cu speranþa cã manuscrisul personal nu va fi dintre cele aruncate la coº. Hermes îl vegheazã pe destinatarul-hermeneut, care nu trebuie sã facã eforturi prea mari de descifrare ºi interpretare deoarece îndeobºte numai plicul este hermetic închis, manuscrisul fiind din contrã, prea transparent. Într-un mic chenar, pe ultima paginã a Jurnalului literar, se anunþã numãr de numãr: "Toatã corespondenþa redacþionalã, cãrþile ºi revistele se vor trimite dlui G. Cãlinescu, str. Ionescu No. 4 - Iaºi." Visînd la cei 18 ani pe care nu-i împlinise încã, un elev din Arad îi scrie criticului ºi-i trimite mai multe poezii. În 10 decembrie 1939, la Poºta redacþiei, dupã alte ºase rãspunsuri destul de înghesuite în josul paginii, tînãrul a putut citi negru pe alb aceastã scurtã propoziþie: "O poezie s-a dat la cules". Culesul unei poezii nu ia mult timp, astfel cã în chiar acelaºi numãr ºi pe aceeaºi ultimã paginã, la rubrica Primii paºi, un poem de patru strofe, Optsprezece ani..., confirmã spusele

criticului. Poetul semna cu pseudonimul ªtefan A. Doinaº. E foarte probabil sã-ºi fi vãzut poemul tipãrit (sub un altul, Cetãþi, de Bogdan Istru) înainte de a citi rãspunsul lui Cãlinescu. Iatã-l, aºadar, pe ªtefan A. Doinaº, debutant:"Optsprezece ani mi-au bãtut la poartãConducând o caravanã de plãceri;Poartã peste frunte cununi de visãri,Stãpânind în frâuri a vieþii soartã............................................................Strânºi în fericirea clipelor de-atunciN'am simþit cenuºa beznei peste noi:Dispãruþi în noapte ca niºte strigoiÎmi auzeam anii hãulind, prin lunci..."Probabil cã bucuria începãtorului s-a manifestat prompt într-o nouã scrisoare, deoarece peste douã sãptãmîni, în numãrul 52, din 24 decembrie, ªtefan Doinaº din Arad este anunþat la fel de concis: "Rãspuns direct". Poºta îºi fãcuse datoria, iar destinul poetului a fost pecetluit, o datã cu plicul. La aceeaºi rubricã, Primii paºi, mai sînt publicate încercãri poetice - foarte timide - de D. Mercaº, Leo Zelþer, Petru Sfetcu, G. Druþu, Gheorghe Manole, Vasile Coban, Zenobia Zancu, Dim. Rãdulescu, Mircea Pavelescu, Bogdan Istru, A. Albu. Relaþia epistolarã cu acesta din urmã nu evolueazã prea bine: îºi începe anul cu un poem publicat (Ceaºca de ceai), se aratã "promiþãtor" pe la mijlocul lui ºi îl sfîrºeºte cu o lecþie servitã public: "Întîiu Dora d'Istria nu prezintã interes pentru literaturã. Al doilea nu publicãm decît articole fãcute dupã lecturi ºi cercetãri proprii. Al treilea îþi faci o idee puþin mãgulitoare despre informaþia noastrã. Articolul d-tale este un rezumat repezit din cartea dnei Magda Nicolaescu Ioan: Dora d'Istria (Buc., Cartea Româneascã)." Cãlinescu nu ezitã sã-ºi punã la treabã corespondenþii, cerîndu-le articole critice ºi încercînd sã se lãmureascã în felul acesta cu cine are de-a face. Cu douã-trei excepþii, între care ºi ªtefan Aug. Doinaº, nici unul dintre norocoºii publicaþi n-a devenit poet. În schimb, se întîmplã sã fie mari poeþi cei cãrora poºta redacþiei nu apucã sã le dea un rãspuns. În 1932, la redacþia revistei unu ajung trei poeme ºi un bilet: "Stimate Domn, / trimet pentru revista d-voastrã poeziile alãturate, cu credinþa cã îndeplinesc toate condiþiunile cerute pentru a putea fi publicate. / Dacã d-voastrã credeþi altfel, aºtept în aquariumul viitorului unu pentru n.g. ceva care sã semene a refuz. / În aºteptare vã strînge mîna / n. gellu." Poemele nu sînt publicate pentru cã revista unu nu mai trãieºte decît douã luni, dar scrisoarea e, în sine, un impecabil poem. Semnat Gellu Naum.

Nu. Va sã zicã la coº...

Paginile multora dintre condeierii anilor '20-'30 au nevoie de un ocol fãcut cu poºta într-o redacþie pentru a ajunge pînã la urmã unde le e locul: la coº. Cu sau fãrã menajamente, nechemaþii aflã cã a scrie e o condiþie necesarã, dar nu suficientã pentru a fi scriitor. Cel mai exigent ºi mai tranºant se aratã a fi E. Lovinescu împreunã cu redactorii de la Sburãtorul. Iatã cîteva variante de a spune "Nu!" în 1919:"I. Aroneanu, Com. Socia.- Sunt îngrozitoare. Leul trimis în plic l-am dat unui cerºetor.Tudor Nicola.- Trudã de cuvinte.I. Râº.- Tango ºi Gina sunt publicabile. Nu însã la Sburãtorul.I. Zorel.- Ciripire, nevinovatã încã.Hubulescu.- Naivitãþi.Anghel St., licenþiat în drept, publicist. - Dacã ºi volumul dv. e atît de îngrozitor ca "poezia" ce ne-o "înmînaþi spre inserare", atunci suntem fericiþi cã nu ne-a parvenit..." (Sburãtorul, No. 19). Mai delicat este rãspunsul în cazul cînd sentimentele autorului nu trebuie rãnite. Varianta întîi, rãspuns lucid la discurs îndrãgostit: "E. Bejan, Bazargic. - Nu merge De departe. Trimiteþi-o domniºoarei, cãreia îi e dedicatã ºi atît". Varianta a doua, rãspuns lucid la discurs îndrãgostit de þarã: "Panior. - Înflãcãrarea d-tale patrioticã e respectabilã, versurile însã sunt o nenorocire. Dacã le-am tipãri, ni-e teamã cã am pierde Banatul din pricina lor, ceea ce nici d-tale nu þi-ar plãcea. Va sã zicã la coº." Nu lipseºte, în rãspunsuri, tonul jucat-solemn de dupã care se bãnuieºte cîtã scrobealã va fi fost în scrisoarea primitã: "Redacþia Sburãtorului cãtre Locotenent Nicolescu D. Ioan: Avem onoarea a vã anunþa cã descrierea de faþã s-a pus la coº."Un Rãspuns întru poezie colectiv dã Camil Baltazar la începutul anului 1933 celor care trimit versuri la România literarã, revistã care nu tipãreºte poezie: "Aº fi publicat bucuros poeme dragi sufletului meu, poeme ale unor tineri jucînd toþi pe degete îngereºti sori ºi planete personale. [...] Dar mai rãmînea marea gloatã a poeþilor cu orice chip, a poeþilor nãscuþi româneºte poeþi, dupã o formulã genialã a lui Alecsandri." Aceºtia sînt ºi cei care profitã de relaþiile lor "cu oameni oricînd dispuºi sã facã intervenþii nevinovate". Camil Baltazar alege o soluþie radicalã: spune nu! tuturor, preferînd sã lase coloanele revistei fãrã "filigrana dulce a poemului". În fine o soluþie bunã pentru orice ocazie ºi pentru toate timpurile i se dã la Sburãtorul lui Const. Purcariu din Tîrgoviºte: "... D-ta, rãmînînd un cititor al literaturii, vei fi mai simpatic decît stricînd hîrtia, care e enorm de scumpã în zilele de azi..." Acest îndemn de la Sburãtorul nu e singular. Îl vor folosi ºi alte redacþii în forme cît se poate de asemãnãtoare. La Poºta lui Coco, în care nu încap prea

multe cuvinte, Arghezi, ascuns dupã rima Coco-Loco, spune unui bucureºtean care semneazã D.D.: "... ªtiþi ce-i de fãcut? Ceea ce face orice scriitor: a se citi mai mult ºi a se scri mai puþin". Unui "prieten" Coco îi rãspunde cu empatie: "Pricep cã e vorba de ceva, dar aº fi voit sã înþeleg ºi despre ce este vorba." Cît despre scrisorile nesemnate, spune papagalul imitîndu-i pe înaintaºii lui zburãtori, "pur ºi simplu la coº!"

Mai trimiteþi...

Gh. Ivaºcu, al cãrui destin a fost sã ajungã director de revistã literarã ºi al cãrui nume apare ici-colo, între rãzboaie, la Poºta redacþiei, primeºte de la papagalul Coco urmãtorul avertisment: "Nu se mai poate distinge pe carta poºtalã trecutã prin ploaie, topitã ºi prezintatã ca o acuarelã verde, nimic afarã de iscãliturã. Întrebuinþaþi altã cernealã dacã preferaþi manuscrisul fãrã plic" (Bilete de papagal, No. 28, vol. III, p. 560). Bucureºteanului G. Sz. i se spune, dupã douã poeme care au plãcut, cã "dragostea meseriei e singurã jumãtate de talent ºi mai aveþi ºi ceva în plus", deci mai trimiteþi.Nu se ºtie dacã au mai trimis sau nu manuscrise poeþii care au fost publicaþi la Poºta Sburãtorului cu un mic comentariu însoþitor, în rãspunsuri de tipul: "Florentin D.B.M. - Dupã entuziasmul cu care cînþi Bacãul, eºti unul din cei care nu ºi-au gãsit Bacãul la Bacãu, deci citãm: Hulit tu eºti de toþi pe strîmbãtate, / Locaº ce-n culmea gloriei ai fost! Trecem posteritãþii aceastã nouã glorie a Bacãului", conchide criticul de la Sburãtorul. Un rãspuns asemãnãtor primeºte cel care semneazã Cazian: "Reproducem pentru satisfacþia D-sale personalã numai o strofã din Cîntec:În fund stau eu, zicîndu-miCu braþele trudite:De ce nu mai revineIubita-ntre iubite?"Un sau o anume I. N. Pîrvulescu trebuie sã fi fost desigur mulþumit(ã) dacã, la aceeaºi revistã, la 9 august 1919, i se rãspundea: "Cele douã poesii sunt frumoase ºi publicabile. Le voi publica însã? Sper, dar cã sunt sigur, nu. Am dat atîtea speranþe fãrã a le fi realizat. Sunt atîtea drepturi ºi pretenþii mai mari decît ale D-v." Acelaºi verdict, frumos ºi publicabil, primeºte ºi Otilia G., expeditoare cunoscutã criticului, cu o consolare ºi o loviturã în plus: "De altfel, [poemele] le iau cu mine la Fãlticeni. Le voi citi acolo mai pe îndelete. În aºteptare sã ne trimeatã ceva ºi prietena noastrã Dna Elena Farago."O epistolierã, Maria Dr. Stãnculescu, trimite în 1922 la Cugetul românesc niºte Scrisori de pe Pacific, publicate în nr. 6 al revistei. "... Cãtre searã - scrie ea în 7 iulie - zãrirãm pe un recif coralian scheletul unui vapor poºtal,

victima acestor bariere submarine ale Pacificului ºi simbol al fragilitãþii lucrurilor omeneºti în faþa forþelor elementare." Poºta redacþiei din revistele pomenite este exact scheletul vaporului poºtal interbelic. Mai existã un tip de dialog în paginile revistelor interbelice, care nu are însã nevoie de ajutorul lui Hermes, ci cel mult, de al lui Socrate. Este vorba de interviuri. Deºi arta înlãnþuirii întrebãrilor ºi rãspunsurilor în faþa publicului cititor e aflatã abia la început, tonul lor este extrem de natural.

Tonul extrem de natural al interviurilor interbelice se explicã probabil prin lipsa reportofonului. Ce se pierde în precizie ºi vitezã, se cîºtigã în intimitate. Fãrã reportofon, vocea din gazetã "sunã" mai prietenos, iar fãrã blitz, trãsãturile interlocutorului sînt mai expresive. Pe la jumãtatea deceniului trei, la Miºcarea literarã lucrurile se petrec cam aºa: tînãrul Felix Aderca - are, în 1924, 33 de ani - stabileºte o întîlnire cu unul dintre scriitorii momentului. Convorbirile cu acesta se poartã fie acasã la scriitorul respectiv, fie într-un decor familiar acestuia. De aici douã avantaje: cadrul îl încadreazã în cel mai fericit mod pe cel intervievat ºi îi dã o certã degajare. Ca un reporter bun ce este, Aderca ºtie sã profite ºi de orice întîlnire întîmplãtoare, de orice moment de rãgaz al cine ºtie cãrui scriitor celebru ºi sã-l transforme în interlocutor de primã paginã.Interviu înseamnã, etimologic, întrevedere, aºadar privirea îºi are rolul ei, deloc neglijabil. De obicei Felix Aderca e însoþit în aceste vizite de Marcel Iancu, aºa cum ziaristul de azi e însoþit de fotograf. În timp ce Aderca se strãduieºte sã contureze portretul de cuvinte, Marcel Iancu deseneazã chipul ori silueta interlocutorului. Chenarul tabloului e ales întotdeauna cu grijã de intervievator. Aderca începe foarte diferit: descrie casa, anturajul, nu evitã nici latura anecdoticã a personalitãþii din faþa sa, prezintã volumele din biblioteca acestuia, vorbeºte despre sentimentele pe care i le inspirã. Tonul este sincer, autenticitatea evidentã. În aceste chenare introductive se simte mîna prozatorului Aderca. Sîmbãtã 22 noiembrie 1924, apare convorbirea cu E. Lovinescu, consemnatã într-o zi de cenaclu, în decorul cunoscut de toþi "sburãtorii": "Casa, ca ºi viaþa dlui Lovinescu au dobîndit ceva din însuºirile mai sus amintite [fermitate, ironie, politeþe]: mica universitate din Câmpineanu 40, unde nu se dau nici bile, nici premii, dar care trãieºte graþioasã ºi pasionatã de vreo cinci ani, atrage toate libelulele literare." Gazetarul se prezintã la ora 5 p.m. ºi, cuprins de o bruscã timiditate, se gîndeºte sã renunþe. Privirea îi rãmîne însã agãþatã de douã fotografii, simþite ca punþi salvatoare: "Una, mai mare reprezintã falanga literarã care a pornit cam în acelaºi timp: Corneliu

Moldovanu, cu mustaþã neagrã, groasã; Al. T. Stamatiad, svelt ca un palicar, cuceritor ca un Lohengrin; doamna Karnabatt, slabã; doamna Gârleanu, oacheºã; d. Karnabatt cu un obraz ca o pituºcã, moale; pictorul Satmary, cu picioarele pe o pãlãrie de pae ºi o donicioarã pe umãr; Gârleanu, cu ochi de prinþ persan ºi mustãþi elegante, de lãutar, duminica; Dragoslav, ca un chirigiu travestit în notar; d. Minulescu, ca o tînãrã cuconiþã cu ochelari la bal mascat, cu un braþ leneº de gîtul dlui Lovinescu, june seminarist... În fund, slab, Liviu Rebreanu, cu faþa de publicist flãmînd, cu pãlãrie tare, neagrã, de funcþionar de stat..." Cea de-a doua fotografie, mai micã, reprezintã un grup de prieteni, în jurul focului, dar privitorul nu-l numeºte decît pe Victor Eftimiu, þinta unei ironii.Aderca simte colaborarea hazardului, "maestru regisor", în confecþionarea fundalurilor pentru întîlnirile sale: "Pe C. Rãdulescu-Motru l-am surprins tocmai în epoca scandaloasã a paºapoartelor (sic!). Vrãjmaºul dintotdeauna al politicianismului ºi cavalerilor de industrie ai vieþii sociale a vorbit astfel în cea mai potrivitã cutie de rezonanþã. Pe d. E. Lovinescu l-am gãsit înconjurat de cîteva poetese ºi tineri dadaiºti. Pe d. M. Dragomirescu abea liberîndu-se de admiraþia candidaþilor de docenþã, înscriºi cu asiduitate la Institutul de Literaturã." Mai stranii sînt decorurile alese de hazard în cazul poeþilor: "Pe d. Octavian Goga, în hall-ul lui Athénée Palace, suflet dîrz, naþional, în palatul lustruit al cosmopolitismului pofticios"; nici Lucian Blaga nu scapã ironiei sorþii: "Mã întreb ce cautã Lucian Blaga, cel mai de preþ colaborator al revistei Gândirea, la expoziþia internaþionalã de picturã, sculpturã, picto-poezie, desen ºi mobilã constructivistã, unde va trebui sã stãm de vorbã? [...] Sînt hotãrît sã întreb orice, sã nu înþeleg nimic ºi la cel dintîi prilej sã renunþ." Lucru care, desigur, nu s-a întîmplat: cãci intervievatorul a pus întrebãri cuminþi, a înþeles, pare-se, totul ºi n-a renunþat decît dupã ce a adunat suficient material pentru rubrica De vorbã cu...Dacã prozatorul Aderca, cel din introducere, nu poate fi ignorat, gazetarul, în schimb, e o prezenþã discretã, iar întrebãrile sale nici nu sînt reproduse. Interlocutorul e cel care va fi pus în valoare, rãspunsul e mai important decît întrebarea ºi trebuie doar punctat cu subtitluri care sã atragã atenþia, fãrã a deforma mesajul: rubrica De vorbã cu... este þinutã, din vîrful condeiului, de un gazetar profesionist ºi modest. Probabil cã Aderca stenografiazã cu multã dexteriate, condiþie obligatorie pentru interviul dintre rãzboaie. În 1924-1925 la Miºcarea literarã, publicã discuþii cu Ioan Slavici, Lucian Blaga, E. Lovinescu, D. Nanu, Mihail Sorbul, Cincinat Pavelescu, Grigore Tãuºan. Cum mulþi dintre ei vorbesc despre cunoscuþi, prieteni, maeºtri din secolul

al XIX-lea, în interviu timpurile istoriei literare se amestecã, se tulburã, indistincte.Ioan SlaviciDiscuþia cu Slavici se publicã la sfîrºitul lui ianuarie 1925. Aderca este, probabil, între ultimii, dacã nu chiar ultimul care obþine o discuþie cu supravieþuitorul de la Junimea, deja foarte bolnav (moare în 7 august 1925). Rãspunzînd aºteptãrilor cititorilor gazetei, Slavici vorbeºte despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Creangã, dar ºi despre Regina Elisabeta sau despre Regele Carol al cãror prieten fusese. Pe Caragiale îl considerã "un om greu de înþeles" ºi îºi aminteºte cã "scria foarte anevoe" ºi avea mereu probleme financiare: "Eu fãceam ºi administraþia ziarului Timpul - îþi dai seama, din acest amãnunt, care putea fi pe acea vreme situaþia scriitorului român - ei, bine, Caragiale era totdeauna cu leafa luatã pe douã luni înainte. În Februarie, bunãoarã, Caragiale luase leafa pe Martie ºi April... A ºi plecat de la Timpul ºi a scos Moftul român, o revistã micã, iatã, pe-atîta, dar plinã de duh!... Cînd s-a pornit procesul cu o mãtuºã a lui, Momuloaia, Caragiale, ca sã nu mai ducã procesul, a cerut o despãgubire, ceva... ªi a primit 150 000 de lei. Cum i-a luat, a ºi plecat în strãinãtate." În aºteptãrile epocii, un episod ca acela - nu se poate ºti cît de riguros prezentat - al discuþiei dintre Eminescu ºi Regina Elisabeta trebuie sã fi fãcut deliciul cititorilor Miºcãrii literare: "Regina Elisabeta scrisese o dramã, îmi pare Mioara, a cãrei muzicã o ºi compusese un anume Lubici. Eminescu tradusese opera Reginei ºi cînd l-a întrebat Regina ce crede despre lucrarea ei, poetul nu s-a sfiit sã rãspundã, fireºte fãrã a fi depãºit mãsura în forma expresiei: "Sunt ºi versuri bune, dar cele proaste sînt atît de multe, Maestate, cã de cele bune þi se rupe inima."" Al treilea junimist, Creangã, "era un om chibzuit". Anecdota primeazã ºi în episodul legat de el. La reproºul pe care i-l face Maiorescu într-o searã cînd noul junimist se lãsase aºteptat cîteva ore de o mulþime de oameni, Creangã rãspunde: "- Apoi tot mai multã lume mã aºtepta acolo unde am fost, cãci era cu treabã!... - ªi cine mai era acolo?... - Apoi nu ºtii vorba ceia? Cînd a fost întrebatã o cucoanã care venise de la bisericã, pe cine a mai vãzut în bisericã, ea a rãspuns: În afarã de mine ºi de fie-mea, ce sã spun, numai prostime!" Slavici e deosebit de savuros cînd se supãrã. Spiru Haret ºi N. Iorga sînt þintele sale: judecã aspru ºcoala lui Haret, care e "o ºcoalã de superficialitate" pentru cã a încãrcat programele ºi pentru cã Haret n-a ºtiut sã-ºi aleagã oamenii. Cît despre Iorga: "Nu, cu N. Iorga nu se poate lucra. [...] Da, Nicolae Iorga a scris mult - ºi de aceea e grãbit ºi de aceea lipsit adeseori de chibzuinþã. Iatã, pun aceastã întrebare simplã: o fi vreun om oare sã fi putut citi cãrþile scrise de Iorga?" Dupã Miºcarea literarã, probabil prima revistã care anuleazã sistematic opoziþia verba volant/scripta manent,

acelaºi reporter cu tact, Felix Aderca, îºi mutã rubrica De vorbã cu... la Universul literar. În 1927 îi intervieveazã, între alþii, pe Camil Petrescu, Arghezi ºi E. Lovinescu.

Camil Petrescu

Pe cînd conduce ºi scrie Sãptãmîna muncii intelectuale ºi artistice, adicã în 1924, portretul lui Camil Petrescu se deseneazã pentru o bunã parte din public între ratare ºi dorinþã de parvenire politicã. În Clipa se face o menþionare "doctoralã ºi scepticã" a noii publicaþii, încheiatã "încurajator": "În ceea ce priveºte însã realizarea, fie-ne îngãduit sã mai aºteptãm." "Vocile din public" citate cu umor resemnat pe ultima paginã sînt ºi mai entuziaste. Un "retur" din partea unui Director general în Ministerul de Industrie ºi Comerþ, Dinculescu, e însoþit de urmãtorul mesaj: "Refuz ºi interzic în minister citirea." De la Rîmnicu-Vîlcea, o carte poºtalã: "La noi funcþionarii este mulþumiþi ºi aºteaptã dupã fãgãduiala guvernului ieftinirea traiului, care a adus ºi ordinea în þarã de s-a putut face budget ºi Constituþia. G. Pelimon, primar, R.-Vîlcea." De la Banca Româneascã: "D-voastrã care faceþi pe extraordinari de îndreptaþi lucrurile peste noapte aºi vrea sã vã vãd la guvern (nota redactorului: Merci!). Acolo sã vã vedem pe d-voastrã ca sã vã daþi cont de ce însemneazã finanþe, import ºi export. Cu onoare vã întreb cum credeþi cã se poate reconstitui þara sau mai bine zis patria dacã d-voastrã nu þineþi seama de merite ºi de disciplinã ºi de vechime..." Pãrere aruncatã în tracãt, la Capºa: "ªtiu, vreþi sã ne luaþi locul? Da, da, ai vrea, nu-i aºa, sã se dea locuri de încredere unor oameni fãrã nici o garanþie socialã". ªi dl Gheorghiade: "Nu pricep ce interes personal aveþi d-voastrã în aceastã miºcare (cã n-o sã-mi spuneþi cã n-aveþi nici un interes): intelectualii n-au voturi ºi nici nu sunt tari la palat ca sã vie la guvern."Foarte elastic, nu fãrã grãunþe de maliþie, este portretul pe care i-l face Tiberiu Iliescu lui Camil Petrescu în revista pe care o conduce, Meridian, la cîþiva ani dupã ce ºi Sãptãmîna... ºi Cetatea literarã îºi încetaserã apariþia. Titlul este Un spadasin fãrã podoabe: "În toatã conduita sa bãnui o concentrare secretã, o meditare la un explosibil, o perseverentã ºi atentã urmãrire a ultimului eveniment actual [...]. M-am obiºnuit cu apariþia lui de cobai de umilã interzicere prin culisele teatrelor de revistã, la galele de box, în tribunele match-urilor de foot-ball, la seratele legaþiilor de contur, sau în conferinþe universitare de un nivel peste limitele sãlii. Aveam întotdeauna senzaþia unui complice în care aº gãsi o clipire sau o silabã de consemn. A publicat un numãr din Cetatea literarã pentru justificarea Mioarei. N-am cunoscut piesa, dar replica adresatã moralitãþii publicisticii noastre este datã

unei nouã ere critice. [...] Se bucurã de trei prietenii critice: Aderca, Sebastian, Baltazar". Tiberiu Iliescu recunoaºte în cel portretizat "Un spirit european" ºi încheie surprinzãtor de metaforic: "Un gînd peste tãceri ca o aripã peste undele gris." Deºi necitat, neºtiut, portretul acesta clarobscur are o sinceritate pe care alþi contemporani n-au avut-o în relaþiile cu Camil Petrescu.La 33 de ani Dl Camil Petrescu a reuºit, spune Aderca, în interviul sãu din 1927, "sã aibã azi împotriva sa toatã critica, toatã presa, toate teatrele - întreg Universul! ªi [...] socoate cã e situaþia lui fireascã în lume, din care nu se gîndeºte sã iasã". Intervievatul fixeazã întîi critica literarã a momentului, pãrtinitoare ºi nerelevantã. Cine încearcã sã desluºeascã subtextul descrierii fãcute de Camil Petrescu criticului interbelic vede conturîndu-se în paginã ciocul conului Mihalache Dragomirescu, þintã predilectã a gazetarilor. Aluzia la revista Falanga e un indiciu între altele. Intervievatul se revoltã împotriva lipsei de spirit critic la nenumitul adversar: "În afarã de cei de subt aripile tale de cloºcã sã mai gãseºti cã au un nebãnuit geniu toþi directorii de teatru, toþi directorii contabilitãþii, toþi secretarii generali, toþi ºefii de culoare ºi toþi miniºtrii de instrucþie" (Universul literar, 27 Martie 1927). O bunã parte din interviu se ocupã de teatru. Camil Petrescu socoteºte cã, pentru a convinge, critica dramaticã trebuie sã aparã "într-o gazetã cotidianã. Altfel nu are nici un efect". Plîngîndu-ºi, cum face cu orice prilej, cinci piese nepuse în scenã (Jocul ielelor, Act Veneþian, Miticã Popescu, Mioara ºi Danton), dramaturgul încã nerecunoscut aduce în discuþie veºnica problemã urgentã a breslei lui: "Am lucrat la Danton ºase luni de zile, zi de zi, cu duminici ºi sãrbãtori, uneori pînã la 18 ore pe zi... Am fãcut 60 000 de lei datorii în timpul acesta, cînd Ministerul dlui Goldiº ºi al prietenului Crainic mi-au acordat 10 000 de lei ajutor pentru tipãrirea lui Danton (atît cît costã, în a doua copie, numai transcrisul la maºinã!)." Acelaºi Minister era însã dispus sã dea milioane pentru piese bulevardiere ºi teatru pentru copii.

E. Lovinescu

Aderca e vizitator frecvent al cenaclului lovinescian ºi, pînã la un moment dat, bun prieten cu criticul, care îi preþuieºte pãrerile, îl reþine la masã ºi îl sprijinã dacã are ocazia. Sanda Movilã, soþia lui Aderca, este, de asemenea, una dintre figurile des întîlnite la ºedinþele Sburãtorului, pînã la sfîrºit. Întrucît, la data interviului, Sburãtorul are opt ani, iar mentorul sãu 46, cenaclul din Cîmpineanu este un subiect care meritã sã devinã centrul discuþiei: "Voi întreprinde - anunþã Lovinescu - ºi istoricul miºcãrii noastre, nu din excesivul sentiment al importanþei ei cosmice, ci din convingerea cã

astfel de miºcãri colective sunt destul de rare în evoluþia culturii noastre pentru a merita sã fie fixate nu numai sub formã doctrinarã, ci ºi sub forma vie a convieþuirii cu multiplele ei incidente ce explicã ºi pe oameni, dar lumineazã ºi momentul literar" (15 Mai, 1927). Aderca nu evitã întrebãrile stînjenitoare: este Sburãtorul un "cerc de admiraþie mutualã", aºa cum se spune? Pentru a rãspunde, criticul precizeazã principiul de bazã care existã la Sburãtorul: "respectul individualitãþii". Formularea este reluatã de trei ori, apãsat. Or, "Acest respect al individualitãþii, ºtii prea bine, deoarece ai spus-o d-ta însuþi, merge pînã la anarhie ºi nu se poate plînge nimeni dintre noi de a fi gãsit în tovarãºul sãu de luptã o simplã complezenþã ce-ºi aºtepta reciprocitatea: cele mai încãpãþînate rezerve, pe care le trezesc operele noastre, sunt tot printre noi..." Concluzia este cã: "Habitatul convieþuirii noastre literare e dezinteresarea, respectul individualitãþii ºi - lucru aproape de necrezut - omenia". O altã întrebare (întrebãrile se pot numai deduce, din subtitluri ºi rãspunsuri) se referã la adversarii Sburãtorului. Cei mai aprigi sînt foºti cenacliºti fãrã talent, care "s-au încercat în lecturi poetice ºi prozaice nefericite". Deºi criticul ºi-a dat silinþa sã îndulceascã verdictul cu privire la textele acestora, cei care pînã de curînd ridicau sfioºi pãlãria se grãbesc sã ridice piatra. Într-adevãr, imaginea lui Lovinescu în gazetele vremii e mereu tulburatã de atacuri. ªi totuºi, din primul an de apariþie a revistei pe care a condus-o, Lovinescu ºi-a afirmat un crez contrar: "Generaþiile se succed sfîºiindu-se. Statuele unora se înalþã din sfãrimiturile statuelor altora. O pornire sãlbatecã ne împinge sã distrugem pe înaintaºi pentru a ne face loc sub soare. Noi suntem însã la mijloc, între bãtrîni ºi tineri. ªi dacã, dintr-un simþ de relativitate istoricã, avem tot respectul pentru înaintaºi, datorãm în acelaº timp dragoste ºi încurajare ºi celor ce se ridicã în urma noastrã." Reciproca nu este însã valabilã. La mijloc de rãu ºi bun, de bãtrîneþe ºi tinereþe, echilibratul critic va fi lovit din toate pãrþile. Lovinescu citeazã chiar în paginile revistei Sburãtorul contravariantele la propriul portret, rãspunzînd de obicei cu tãcerea. În articolul Democraþia literarã, criticul preia copios atacuri din gazetele vremii la adresa lui însuºi, semnate pentru început de "junele Topîrceanu", de tînãrul Demostene Botez ºi de Mihail Sadoveanu. Junele Topîrceanu: "Nu voi scãpa nici un prilej pentru a-i demasca la fiecare pas debilitatea minþii ºi stîrpiciunea sufletului (subl. E. L.), sub danteluþele ºi panglicuþele de impresionism cu care iese la promenadã." Mihail Sadoveanu: "... Asemenea oameni care se învîrt cu sumedenie de vorbe goale în jurul unei totale lipse de idei..." Demostene Botez: ""Impresionistul" Lovinescu însã, aceastã Jeanã d'Arc a sexului nici slab nici tare, nu a îmbrãcat de cînd e el uniforma militarã. N-a putut sã

sufere tunica nici mãcar la bal mascat. Deºi cu proporþiile unui cal Troian, eroul a fost un veºnic scutit" etc. De-a lungul anilor portretele deformate sînt departe de a se împuþina. Rãspunsurile lui E. Lovinescu, atunci cînd au sosit, au avut întotdeauna destinderea ºi stãpînirea de sine care transpar din autoportretele "cu zburãtor". Foarte puþini adversari de-ai sãi poartã la butonierã "floarea bunului-simþ", care e, cum observã în primul numãr al Sburãtorului, "mai puþin rãspînditã decît s-ar crede".

Tudor Arghezi

Interviul pe care Felix Aderca i-l ia lui Arghezi este unul în scris, adicã poetul a primit un set de întrebãri ºi a rãspuns la ele direct pe hîrtie. Arghezi evitã persoana I singular, "eu cred", "pãrerea mea", "sînt" - formule pe care le calificã drept "brutale". Centrul discuþiei este "debutul literar" tîrziu (1927 e anul Cuvintelor potrivite, iar vîrsta debutantului, nãscut în 1880, este respectabilã). Deloc incomodat, Arghezi spune: "... Cînd debuteazã scriitorul: în momentul cînd se desface din cerneala lui un fluture viu sau o pasãre vie? la data artificialã a tiparului? sau te raportezi la debutul intim, asemãnãtor cu mersul, noaptea, al lui Isus pe ape?" Considerã ivirea lui în literaturã ca pe un accident, datorat lui N.D. Cocea, care l-a "denunþat" cã scrie, în timp ce confraþii l-au primit între ei "fãrã ca el sã fi rîvnit la aceastã cinste". Ideea lui Arghezi despre debut este mult mai incomodã decît a scriitorilor ziºi "consacraþi": "Debut? dar cercetãtorul de consistenþe ºi de arome, imitatorul în plan deosebit al naturii, artistul, nu debuteazã oare oridecîteori începe, în fiece desen ºi construcþie? Trebuia sã existe neapãrat în literaturã un habitat, o intoxicaþiune, o reþetã, dupã care scrisul îºi pierde virginitatea ºi prospeþimea, devenind o facilitate linã, emolientã, uniformã? Atunci sunt în domeniul artei douã atitudini, profeticã ºi publicã, una pentru perfecþiuni neîncetat imposibile ºi alta pentru tipar". Unul dintre secretele prospeþimii scrisului arghezian este cu siguranþã de descoperit în acest crez al debutului perpetuu pe care îl reafirmã de cîte ori are ocazia, prin viu grai sau în scris. Arghezi nu este un interlocutor comod ºi nu rãspunde cu plãcere la întrebãri. În anchetele literare din gazetele anilor '30, cu întrebãri de tip "De ce scrieþi?", "Pentru cine scrieþi?", "Credeþi în ceea ce scrieþi?", poetul rãspunde maliþios, fãrã sã-l menajeze nici pe iniþiatorul anchetei ºi nici publicul care-i citeºte rãspunsul. Mihail Sebastian, urmaºul lui Aderca într-ale interviurilor (pe care el le face pentru Rampa), îl viziteazã pe Arghezi la Mãrþiºor în 1935. Cu toate cã atmosfera de vacanþã îl face sã-ºi uite hîrtiile ºi stiloul sau poate cã tocmai din aceastã cauzã, are cu poetul una dintre cele mai fireºti ºi mai calde discuþii. Sebastian începe, dupã tipic, cu descrierea

cadrului, "pãmîntul larg deschis înainte, verdele ierburilor din jur, florile albe de zarzãr, toate scãldate într-un soare prieten." Acesta este pentru Sebastian un adevãrat "domeniu" al familiei, iar pentru Arghezi o micã "sfoarã de pãmînt". Vecinãtatea cu închisoarea Vãcãreºti, pe care a cunoscut-o chiar ca locatar, nu-l deranjeazã pe Arghezi, care afirmã: "Erau unii alarmaþi, sãracii, descompuºi. Eu m-am odihnit la închisoare. ªi-mi place întreagã partea asta a Bucureºtilor, întreagã mahalaua." Cu locul ºi cu oamenii de aici Arghezi s-a împãcat de minune, de la început: "M-am silit ºi singur ºi stãruind pe lîngã primarii pe care-i cunoºteam, m-am silit sã fac strãzi, sã aduc luminã. Am alergat pentru oameni cînd aveau vreo nevoie. Am alergat pentru mahala cînd era ceva de fãcut. Într-o zi au venit la mine ºi mi-au cerut sã le fiu "delegat". Iaca aºa ajunsei delegatul mahalalei." Cît despre oamenii din jur, între care ºi cîþiva intelectuali, un profesor de istorie, un cãpitan farmacist, un funcþionar de la Institutul meteorologic "care e ºi dirijor de cor", aceºtia vãd noaptea lumina aprinsã la fereastra lui ºi înþeleg cã viaþa este, pentru cel din încãpere, ca ºi pentru ei, "un lucru serios". Arghezi vorbeºte la fel de plastic ºi de colorat cum scrie. Dialogînd cu Sebastian despre roman, mãrturiseºte cã nu ºtie ce e ºi nu crede în condiþiile specifice de creaþie despre care îi vorbeºte intervievatorul: "Pentru mine totul e roman ºi totul e poezie. Roman, dupã definiþia doctorilor, ar fi sã fie un lucru cu ºarade ºi cutiuþe, pe care scriitorul e obligat sã le racordeze nu cu o stare sufleteascã, ci cu o mecanicã a faptelor." Or, spune Arghezi: "Viaþa e un fum colorat. Literatura urmãreºte mersul unduios al acestui fum. Construcþie? Logicã? Naivitãþi pretenþioase ºi artificii. Construcþie gãsesc în inginerie, logicã în matematicã. În literaturã trebuie emoþie ºi sinceritate." Iar o carte trebuie sã fie scrisã în aºa fel încît "sã fie altceva decît toate celelalte".Timp de încã douã decenii cititorii vor putea fi martori la discuþiile deschise purtate de gazetari cu scriitorii epocii. Apoi epoca interviurilor ia sfîrºit. Începe cea a interogatoriilor. Fãrã public ºi fãrã glumã. Deocamdatã încã, în anii dintre rãzboaie, scriitorii se desfatã cu o ceaºcã de cafea, o anecdotã, un joc de cuvinte reuºit. În Bucureºti cafeneaua genereazã rîsul ºi calamburul.

În Bucureºti cafeneaua genereazã rîsul ºi calamburul, iar bîrfa literarã e inocentã atîta timp cît anecdota conteazã, nu eroii ei. Scriitorii îºi construiesc un spaþiu masculin, în care, ascunºi îndãrãtul fumului de þigarã, se retrag precum altãdatã musafirii dupã un prînz de galã: pantalonii, papioanele, politica ºi rîsul gros într-un salon, rochiile, panglicile, moda ºi suspinele de amor în altul. La cafeneaua Capºa, de pildã, femeile nu au acces, iar cînd

Gerda Barbilian se duce sã-l caute pe soþul ei acolo, e nevoitã sã trimitã un chelner, pentru cã "nici o femeie nu intra în partea cafenelei spre Edgar Quinet". Vizita Gerdei împreunã cu Ion Barbu în partea destinatã bãrbaþilor, seara tîrziu, cînd lumea se rãreºte, are ceva din pãtrunderea unei femei în altar. Barbu gîndeºte ºi scrie la cafenea, "deschide" dimineaþa Royalul, zãboveºte între ore la Corso ºi rãmîne, într-adevãr, pînã la ore tîrzii, la Capºa, în faþa unui filtru. Aproape cã nu existã scriitor care sã nu frecventeze cafenelele bucureºtene ºi sã nu se lase în voia seducþiilor ei. De la celebrul Secol, cum îi spuneau avangardiºtii, Lãptãria Enache Dinu, cum scria pe firmã sau "La Enache", cum scria pe geamul vitrinei, deasupra vãcuþei albe cu ugerul plin, pînã la cafenelele de lîngã teatre, la care se duceau actorii ºi spectatorii dupã încheierea reprezentaþiei. În august 1935, tînãrul ªuluþiu îºi noteazã în jurnal: "Cafeneaua! Loc infam, teren de bîrfeli ºi de lene. Dar loc ispititor pentru posibilitãþile de a te întîlni ºi a schimba vederi ºi idei cu oameni inteligenþi. Ce ºuete cu Al. Cazaban, acest spirit rar, acid, prompt la ripostã ºi rãu! Ce inteligent e N. Davidescu, ce critic ascuþit! Apoi spiritul caustic al lui Cioculescu (ªerban) ºi politeþea excesivã ºi afectarea de sensibilitate ºi elevaþie a lui Vladimir Streinu! Mai vine ºi N. Carandino uneori, inteligenþã ponderatã ºi spirit gazetãresc gata de a exploata chiþibuºurile! ªi Oscar Lemnaru, obraznic ºi calamburgiu, dar inteligent (cu o inteligenþã talmudicã)." Calamburul e o boalã molipsitoare ºi nevindecabilã. Îl practicã sistematic Pãstorel Teodoreanu, Cioculescu, Streinu, Ion Minulescu ºi, ocazional, toþi ceilalþi, adesea chiar pe seama celor dintîi. Într-o zi de toropealã ºi vacanþã a anului 1935, ªuluþiu îºi pierde vremea la cafenea ºi consemneazã jocurile verbale ale comesenilor. Un roman socotit poesc, urmãrit detectivistic de Cioculescu, devine copoesc, un interlocutor tachinat devine tachinuit, Pãstorel Teodoreanu devine Pãhãrel Teodoreanu, iar fratele sãu Zãhãrel Teodoreanu. Calamburul nu e preþuit ca mare artã, dar menþine viu contactul scriitorilor cu materia primã a cãrþilor lor, pe care o pãstreazã "la cald". Existã o graþie a formulãrii care salveazã gluma de trivialitate.Sînt multe feluri de joc literar, iar scriitorii nu scapã nici unul. Programatic o fac, desigur, avangardiºtii, începînd de la dicteul automat ºi pînã la jocul de societate cadavre exquis, în care o frazã, un poem, un text se constituie din contribuþia aleatorie a participanþilor. Dar fiecare scriitor interbelic are felul sãu de a se ocupa de cuvinte, de a rãmîne credincios dragostei faþã de ele tot timpul ºi cu totul altfel decît scriindu-ºi opera. Arghezi se vede intrat, de voie de nevoie, în rîndul rebusiºtilor, foarte numeroºi între rãzboaie (revista în culori Rebus Magazin apare bilunar ºi are o mulþime de cumpãrãtori). În 1933, Editura Adevãrul publicã volumul intitulat Cuvinte potrivite ºi…

încruciºate, care conþine zeci de careuri ºi pe coperta cãruia apare numele poetului Cuvintelor potrivite ºi nimic mai mult. De fapt, volumul mai are un autor, cel care a încruciºat profesionist cuvintele ºi l-a convins pe poet sã încruciºeze poetic definiþii pentru fiecare cuvînt. Arghezi creeazã un stil cald, personal, dezinhibat ºi extrem de ataºant pentru încifrãrile sale. Iatã primele definiþii "orizontale" din careul FÃRà TITLU: "E politic sã te inspiri din ea cu entuziasm, dar sã te fereºti din rãsputeri"; "Mã tem cã dai de el pe la mijlocul anului ºi nu insist"; "Putea sã fie fatã, dacã nu nimerea noaptea la cazarmã"; "Cautã-l în prima frazã a romanului Salammbô. (Mai þii minte cine l-a scris?)". Se cautã un cuvînt de ºapte litere. Salammbô începe cu o frazã exemplarã stilistic, pe care orice scriitor o ºtie pe dinafarã: "C'était à Mégara, faubourg de Carthage, dans le jardin d'Hamilcar", aºadar rãspunsul este AMILCAR. Rãmîne întrebarea din parantezã, cine a scris Salammbô, gratuitã, dacã nu chiar stînjenitoare, care þine însã de alt joc, cel al autorului cu rebusiºtii. Careul LITERARE îi permite lui Arghezi cîteva înþepãturi orizontale sau verticale: "Poet negricios, pe care invidia l-a îngãlbenit." Rãspunsul, pe care îl afli dupã ce osteneºti printre alte fraze de tip "Face zgomot ºi gaurã-n cer" sau "Mai rar decît Popescu ºi mai des decît Petreanu", este: CRAINIC, poet "negricios", desigur, cu care Arghezi este, în 1933, pe picior de rãzboi. "Tatã literat spiritual ºi fiu comunist" defineºte poziþia lui Arghezi faþã de familia PÃTRêCANU. Tatãl, Dimitrie, autorul rafinatei povestiri Thimotei mucenicul, iar fiul, Lucreþiu, faþã de care Arghezi nu are afinitãþi.Alþi scriitori îºi risipesc talentul pe ilustrate sau în scrisori, îºi încruciºeazã spada stilisticã în dedicaþii ºi contradedicaþii. Adesea aceste creaþii ad-hoc sînt în limbi compozite, care amestecã franceza, germana, italiana ºi româna. Cãlinescu îºi copleºeºte editorul cu scrisori în care spune despre cãrþile confraþilor ºi ce nu poate scrie în articole ºi, în treacãt, dã mici spectacole de ingeniozitate eruditã. Barbu îi scrie, aceluiaºi Rosetti, un teanc de cãrþi poºtale semnate Miguel, din care nu puþine în versuri. De altfel toatã corespondenþa lui Barbu cu tinerii sãi prieteni, Tudor Vianu în primul rînd, ca ºi poemele sale ocazionale sînt un foc de artificii literare. Una dintre propunerile sale cãtre fostul coleg ºi "încercat prieten" este un poem rimbaldian: "Descopãr cã ai ceea ce s-ar putea chema: prietenia coloratã. Propun urmãtorul sonet-parodie: Dan bleu, Tudor rouge, Simon noir, voyons (je dirai quelque jour vos misères latentes!)." Fireºte cã Vianu ºtia perfect originalul. Pînã ºi beþia e controlatã poetic, la Barbu, astfel cã Al. Rosetti primeºte în 1936, din Cabaretul Valencia, din Copenhaga, un poem bachic: "Amant al lui Etti / Etii = Eticã: / Îmi dau în Peticã! /O dragã Sandu, /Amice tandru, / Sunt complect beat, / B-eat: beat, / Ah, Copenhaga, / Sunt ca un

Aga / - Quelle blague, ce Blaga!…" etc. Lui Barbu îi compun o "baladã popularã" colectivã, dar nu anonimã, Octav ªuluþiu, Eugen Ionescu ºi Eugen Jebeleanu. E parodicã, rãutãcioasã, veselã, bio-bibliograficã ºi criticã: "Frunzã verde leuºtean, / Lir-lui gean! Lir-lui gean ! Fost-a fost un giurgiuvean, / Giurgiuvean, dar cam armean, / Un ardei umplut cu hrean / Ce-i zicea Barbilian, / Lir-lui gean! Lir-lui gean ! […] Ãsta-i joc de Isarlîc, / Cioc, ªerbane, ºi iar cioc / ªi sã fie cu noroc, / "Joc secund" de giurgiuvean, / Giurgiuvean, dar cam armean/ Înarmat cu iatagan…/ De poet morfinoman / Lir-lui gean! Lir-lui gean ! // Ãsta-i joc de Isarlîc, / Ce-i mai zice "joc secund", / Octogon, patrat, rotund, / Jocul ce a bãgat în boalã / "Cultura naþionalã" / ªi pe cei trei editori - / Un lingvist ºi doi doctori - / Singurii lui cititori…" Sînt jocuri necizelate, fãcute într-o clipã, menite clipei. Din cafenea sau de pe stradã, rîsul trece în reviste ºi este, de-a lungul timpului, un personaj proteic: de la maliþia subþire din articolele critice pînã la polemicile sarcastice, de la duelurile în epigrame sau scurte poeme pînã la des întîlnitele Sfaturi pentru... care se cereau înþelese pe dos, de la tonul persiflant din Revista revistelor pînã la caricaturile care umplu ziarele ºi revistele. Aproape cã nu existã revistã literarã care sã nu-ºi umple spaþiile rãmase disponibile lîngã articolele serioase cu o rubricã de anecdote: Cu ochi ºi cu sprîncene în Sãptãmîna... lui Camil Petrescu, Efemeride în Miºcarea literarã, Vorbe în Bilete de papagal, Indiscreþii ºi anecdote în Jurnalul literar, Aºa ºi-aºa în Universul literar, seria Perpessicius. Viaþa Romîneascã are rezervatã, la urmã, pagina de caricaturi politice, în care textul e mai important decît desenul. Un lucru e sigur: între cele douã rãzboaie rîsul e firesc ºi la îndemînã. Anecdotele de odinioarã sînt microlumi interbelice. Ele nu dau seamã numai despre "humorul" vremii, ci ºi despre spiritul ei, aerul ei, eroii ei. Cauza rîsului reprezintã azi elementul cel mai puþin important în aceste mici istorii de viaþã privatã sau mondenã.

Rîsul literar

Cine e cronicarul care-i transformã pe scriitori în personaje de anecdotã? Ca întotdeauna rîsul e al fiecãruia ºi al tuturor, anecdota nu se semneazã ºi nu se corecteazã.Chiar dacã numai un sfert din poveste va fi fost adevãratã, nici un scriitor, fie el oricît de susceptibil, n-a avut vreodatã ideea sã dea o dezminþire istorioarei care-l implica, înþelegînd probabil cã, dacã adevãrul pierde, mitul n-are decît de cîºtigat. Iatã cîþiva eroi ai unei specii literare dispãrute, pãstraþi intacþi în Universul literar din 1928:Mihail Sebastian

"Tinerii noºtri amici ºi confraþi Andrei Tudor ºi Mihail Sebastian se amuzau într-o Duminicã dimineaþã la o " sticlã cu kefir " în Ciºmigiu. Terasa gemea de lume. Doamne multe în rochii de mãtase. Deodatã o explozie scurtã ca un circuit: Sebastian deschisese sticla. Într-o singurã clipã, întreaga terasã împãrtãºitã din generosul chefir era în picioare, gata sã-l linºeze! Clipã penibilã:- Nu-i nimic. Comand alta.Oamenii au rîs ºi s-au ºters."E. Lovinescu ºi Sburãtorul"Un tînãr timid îi ceteºte prea rãbdãtorului E. Lovinescu o poezie.- Da, nu-i rãu, mai încearcã... Vezi... poate... - ºi deodatã, salvat - eu cred însã cã ai reuºi mai mult în prozã. Tînãrul, calm, întinde (unde, Doamne, le ascunsese) douãzeci de pagini mãrunt scrise. Dupã primele douãzeci de rînduri d. Lovinescu ridicã rugãtor capul:- ªtii, domnule, scrie poezie." E. Lovinescu ºi conu Mihalache"Se ºtie cã raporturile dintre cei doi critici matadori, d. E. Lovinescu ºi M. Dragomirescu nu sunt dintre cele mai tandre. Mici maliþiozitãþi sunt schimbate fie prin curieri benevoli, fie cu prilejul întîlnirilor de la Casa ªcoalelor unde figureazã amîndoi într-o comisie literarã. Niciodatã d. Mihail Dragomirescu nu uitã sã spue mai tînãrului d-sale confrate cu o convingere profundã ºi ton de sopranã:- Domnule, d-ta eºti un mare scriitor, dar nu eºti critic... pe cînd eu nu sunt mare scriitor...- ...ªi nici critic, coane Mihalache, suntem de-acord."La Sburãtorul"Vine un tînãr poet cu lavalierã ºi un caet de proporþii care face sã îngheþe asistenþa. Un poet naiv ºi suav, fireºte, fãrã contingente materiale ºi fãrã o cunoaºtere prealabilã a frãmîntãrilor literare. Un poet pur deci. ªi socotind omul cã îºi predispune favorabil asistenþa, deschide caetul adãogînd cã "Dlui Mihail Dragomirescu i-au plãcut foarte mult versurile mele"".

Minulescu ºi Al. Stamatiad la Capºa

"Minulescu peroreazã împotriva artei noui: "Domnule, nu-i mai înþeleg. Sînt nebuni curaþi... Absolut nebuni." Al. Stamatiad e ºi el indignat: "Domnule, asta e artã? Înþeleg sã pui pãlãria aºa... sau aºa... chiar aºa dacã vrei. Dar aºa?" Cînd a zis întîia oarã aºa Stamatiad a pus pãlãria puþin pe urechea stîngã, la al doilea aºa o aºezã pe urechea dreaptã, la al treilea o dã mînios pe ceafã. Iar la ultimul o întoarce indignat, revoltat, cu fundul în sus trîntindu-

ºi-o în creºtetul capului. ªi cînd te gîndeºti cã prin anul "una mie nouã sute opt îmi pare" alþii explicau cum se aºeazã pãlãria ºi alþii vroiau sã închidã pe Minulescu între nebuni."Petru Comarnescu ºi Felix Aderca"Tînãrul, curãþel însã, Comarnescu are convingerea cã dacã nu e genial e cã îi iau alþii... subiectele. Se înþelege cã asta dã loc la destule glume maliþioase între confraþi. Aºa un tînãr debutant povestea lui Aderca intenþia lui de a scrie un roman.- ªi ce-ai sã pui în romanul ãsta?Aci, debutantul se pregãtea sã explice pe îndelete:- Sã vedeþi, e un bãiat care iubeºte o fatã ºi atunci...- Destul, îl întrerupse Aderca hotãrît. Ce vrei sã faci? Subiectul ãsta ºi l-a rezervat Comarnescu".Rîsul literar e îndeobºte participativ ºi împãciutor. O bunã parte din anecdotele literare au drept cadru Capºa, cu cele douã zone descrise într-o epigramã: una în care se mãnîncã prãjiturile, cealaltã în care se mãnîncã scriitorii. Întîlniri pe Calea Victoriei, la Riegler, în redacþiile revistelor, la cenacluri, la banchete, la premiere teatrale dau prilejul unor vorbe de spirit care sînt notate în grabã pentru a nu se pierde. Ion Vinea, Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar ºi Camil Petrescu, Topîrceanu ºi cei doi Teodoreanu, M. Sevastos (directorul Adevãrului literar), iar dintre dispãruþi Caragiale, Coºbuc, Macedonski sînt personaje "anecdotice". Peisajul literar autohton este la concurenþã cu cel franþuzesc ºi englezesc, cãci se traduc istorii comice din reviste strãine, fãrã a se mai preciza sursa, în virtutea aceluiaºi drept universal la rîs.

Rîsul politic

Dacã literar sau monden se rîde de oricine cu o veselie lipsitã de griji, rîsul politic e mai puþin senin. Se rîde, aici, pe cît posibil numai de cine trebuie, se rîde, aºadar, responsabil, cu luciditate sau chiar cu un fior de îngrijorare. Se rîde, cu ochii pe tot ce se întîmplã în politica þãrii: se rîde de miniºtrii incapabili sau lipsiþi de inteligenþã, de hotãrîrile guvernamentale aberante, de legile nepotrivite, de senatori ºi deputaþi. Se rîde, apoi, cu ochii pe tot ce se întîmplã în Europa ºi în lume. Unul din personajele caricaturizate la Viaþa Romîneascã începînd din 1933 este Hitler. De altfel paginile de caricaturi ale acestei reviste sînt un comentariu dintre cele mai concise la actualitatea politicã. De partea "ideologicã ºi politicã" se ocupa în anii '30 M. Ralea, dar caricaturile, ca ºi anecdotele, nu sînt semnate. Desenul prezintã de obicei doi bãrbaþi faþã în faþã. Dacã sînt miniºtri, lucrul se vede dupã îmbrãcãminte:

costum impecabil, cu cravatã sau papion ºi nelipsita batistã în buzunarul din stînga, guler de blanã la palton, joben, melon sau pãlãrie (eventual þinute în mînã), baston ºi, nu de puþine ori, accesorii de tip: burtã, dosare, hartã, mînã dusã la cap într-un gest de neputinþã. Dacã sînt "alegãtori", hainele sînt mai moi ºi mai jerpelite, nasul mai roºu, tip cetãþean turmentat, feþele mai nedumerite ºi mai neîncrezãtoare. Comicul este în primul rînd contextual, referitor la evenimente precise, legi, zvonuri etc., de aceea multe dintre caricaturi trãiesc doar cîteva zile. Se mizeazã ºi pe contrastul dintre adresarea ceremonioasã ºi apelativele familiare ale prenumelor miniºtrilor. Uneori caricatura ilustreazã o scurtã ºtire din ziar, chestiunea zilei, alteori un fragment de discurs parlamentar. Dupã rãzboiul al doilea, atît rîsul literar, cît ºi cel politic dispar pentru multã vreme. La procesul în care e acuzat politic, înainte de a ajunge în boxã, Pãstorel Teodoreanu, simbolul cafenelei literare ºi al libertãþii ei absolute, se apãrã de vina de a fi scris epigrame "duºmãnoase": "Domnule colonel, aºa cum face gãina ouã, aºa fac eu epigrame." Apoi e nevoit sã adauge: "Nu mai e timp de epigrame. Acum lucrurile sînt serioase." La puþin timp dupã aceea i se citeºte sentinþa: ºase ani închisoare corecþionalã ºi confiscarea totalã a averii.

O ZI CA ORICARE ALTA

Bucureºtiul se trezeºte în valuri: mai întîi vînzãtorii de ziare ºi florãresele, apoi muncitorii, pe urmã funcþionarii, terorizaþi de ceasul deºteptãtor, ºi, cel mai tîrziu ºi mai greu, intelectualii, care nu se ºtie precis în ce moment al nopþii au adormit. Micul dejun se ia pe îndelete, în sufragerie, cînd eºti îmbrãcat cuviincios, dupã ritualul matinal. Citirea gazetei alterneazã cu dialogul casnic ºi sorbitul cafelei, fiartã în ibric. Burlacii preferã, pentru micul dejun, cafeneaua, unii încîntaþi de interlocutorii ocazionali, alþii terorizaþi de ei. Camil Petrescu este asaltat de la prima orã de diverºi literaþi insistenþi ºi fuge de la Capºa la Wilson, ca sã scape de urmãritori: "… Mi-au dat de urmã ºi acolo… Într-o zi, unul pe care nici nu ºtiam cum îl cheamã, s-a apropiat de masa mea cordial, dîndu-mi mîna: - Sînteþi singur? - Da… sã vezi…trebuie sã mai vinã cineva. - A, nu-i nimic… eu am luat masa, dacã vine cineva, plec. Aþi fost asearã la "Bulandra"? - Mda. - Ce ziceþi de Mme Bulandra? Îmi venea sã înnebunesc… Sleit, obosit ca gîndire, surmenat, nu puteam sã mã decid sã scriu cronica în acea zi la Argus ºi el îmi cerea o cronicã anume pentru el, ca o conferinþã la Radio."Pe la 8 dimineaþa, vagoanele celor 30 de linii de tramvai (sîntem în anul de graþie 1935) alunecã unele dupã altele, pline cu cei care pleacã spre

ministere, bãnci, ºcoli, birouri ºi magazine. Liniile se încruciºeazã ºi oamenii îºi întîlnesc o clipã privirile, alunecînd fiecare pe direcþia ºi pe ºinele lui: Colentina - Piaþa Sfîntu Gheorghe -Calea Vãcãreºti - Lemaître - Abator, dacã eºti în tramvaiul 1, Bariera Vergului, prin Mircea Vodã spre Universitate ºi capãtul la Strada C.A. Rosetti, dacã te-ai suit în tramvaiul 2 ºi aºa mai departe pînã la Linia E spre Expoziþie, la Parcul Carol ºi linia H spre Hipodromul Bãneasa. Ca-ntr-o lume cu armonii pitagoreice, 1 se întîlneºte cu 2, 5, 7, 8, 9, 11, 14, 16, 19, 24, 25, 26, lucru pe care îl poþi afla de pe tabela din staþie. Cobori din 1 ºi îl iei pe 16, spre Hala Traian. Ca sã ajungi dintr-o locuinþã din Floreasca la un magazin de pe bulevardul Brãtianu trebuie sã iei tramvaiul 5, al cãrui capãt este la Piaþa Sf. Gheorghe. Dacã, dimpotrivã, locuieºti într-una din casele din Piaþa Sf. Gheorghe ºi vrei sã ajungi, prin Vasile Lascãr, la Piaþa Gemeni, pe ªtefan cel Mare sau la Calea Lacul Tei, te urci în tramvaiul 9. Cînd faci drumul zilnic, îþi scoþi, fireºte, un abonament pe linia de care ai nevoie, dacã nu, îþi iei bilet de la taxator. Orele de lucru trec greu, marcate de ceasul de pe perete, la fel ºi orele de ºcoalã. Elevii evadeazã uneori, în parcuri, lãzãriºtii ºi cei de la Sf. Sava în Ciºmigiu, fetele de la ªcoala Centralã ºi bãieþii de la Cantemir în Grãdina Icoanei ºi Parcul Ioanid. Bãieþii de la Spiru Haret se plimbã, ca din întîmplare, prin faþa liceului de fete Regina Maria, care se aflã în apropiere, cei de la Viteazu' se duc spre Notre-Dame, pension de fete, în limba francezã, pour s'amouracher d'une toute jeune fille. Uneori, ca sã nu fie descoperiþi, îºi aleg ºi locuri insolite: un reporter care se duce sã pozeze monumente funerare în Cimitirul Bellu publicã o fotografie de grup ºcolãresc, cu urmãtoarea legendã: "Au tras desigur "fitul" ºi au venit sã-ºi consume flirtul nevinovat printre morminte." Imaginea aratã douã fete ºi trei bãieþi, eleganþi, cu servietele în mînã, ºepci ºcolãreºti (ei), berete (ele) ºi zîmbete fericite pe chipuri, de care nu moartea, ci dragostea e rãspunzãtoare. În rest, orele trec prea încet pentru toþi ºi fiecare viseazã la vacanþã ºi timp liber. Pe la 5 dupã-masa tramvaiele sînt din nou pline: de la lacul Tei, cu 9, spre casã, în Piaþa Sfîntul Gheorghe, de pe Bulevardul Brãtianu, cu 5, în Floreasca, de la Hala Traian, cu 16, pînã la întîlnirea cu 1 ºi, cu 1, din nou la familie, în Colentina. Cina o poþi lua acasã, la prieteni, dar cei mai mulþi preferã un local, în oraº. Restaurantele ºi grãdinile de varã sînt pline ochi de oameni, din centru ºi pînã la periferie, unde sînt mult mai ieftine. Pe strada 11 Iunie, firma Leul ºi Cîrnaþul spune, cu o concizie demnã de scriitorii clasici ºi cu un umor demn de avangardã, meniul, preþul, categoria de local ºi categoria de clienþi, tineri, veseli, sãraci. La ªosea, localuri de varã, Colonada, Viºoiu, Flora, Bufet, la Dorobanþi Roata Lumii, în Ciºmigiu

Monte-Carlo, în Herãstrãu proaspãt deschisul Pescãruº, în Piaþa Buzeºti, Dory-Parc. Dacã foamea de searã te prinde în centru ºi buzunarul îþi permite, ai de unde sã alegi: Athénée Palace ºi Continental, pe Calea Victoriei, Capºa, pe Edgar Quinet, Modern, pe Sãrindar, pentru gazetarii de la Adevãrul, Dimineaþa ºi Cuvântul, Gambrinus, la numãrul 4, pe Cîmpineanu, pentru sburãtoriºtii de la nr. 40, Trocadero pe Academiei, Ileana pe Bulevardul Elisabeta. De la cele mai fine icre negre ºi de la ºampania þinutã la gheaþã, în frapierã, la restaurantele de lux, pînã la aperitivul cu þuicã, telemea ºi mãsline din localurile rustice, masa e un ritual ºi are un cod al ei. Gourmet-ul Pãstorel Teodoreanu glumeºte serios pe teme gastronomice ºi priveºte prin aburii mîncãrii marile probleme ale omenirii: viaþa ºi moartea, rãzboiul, dragostea, nebunia. Naºterea este "un tacîm în plus", sinuciderea e "renunþarea la alimente", nebunia, "o stare a spiritului în care omul nu mai ºtie ce mãnîncã", amorul "agrement între cele douã mese", iar rãzboiul, dimpotrivã, "un fenomen social în timpul cãruia se mãnîncã prost". Bucureºtenii mãnîncã bine, dar ºi frumos, ºtiu cum se dezoseazã un peºte, care sînt etapele prin care trece un pahar cu vin pînã cînd ajunge la buze, precum ºi limbajul tacîmurilor aºezate pe farfurie.O zi din viaþa unei femei, fie ea sau nu independentã, are cîteva minusuri ºi cîteva plusuri, în comparaþie cu ziua domnilor. Ea nu stã la cafenea, nu citeºte ºi nu discutã gazeta, nu viziteazã reprezentanþele de automobile, în schimb merge mai des la cumpãrãturi, de la La Fayette pînã la magazinul de delicatese Dragomir Niculescu, unde se gãseºte tot ce e nevoie pentru un jour, de la bomboane, la ceaiuri sau ºampanie St. Marceaux, încearcã pãlãrii la modistã ºi petrece ore bune în compania croitoresei, confidentã ºi sfãtuitoare de încredere. Coaforul cere timp, vizite bisãptãmînale (coafat în cea dintîi, pieptãnat dupã cîteva zile), la fel prietenele cu care se discutã tot ce þine de Bucureºtiul monden. Existã nenumãrate asociaþii pentru femei, unele conduse de feþe auguste, jurii care dau premiul Femina, societãþi cu proiecte diverse, orientate spre opere de binefacere, care au în grijã aziluri de bãtrîni ºi de copii orfani. Nu în ultimul rînd, doamnele încep sã se ocupe tot mai serios de drepturile lor noi, fãrã sã renunþe la cele tradiþionale.O dimineaþã oarecare din viaþa unui literat, a lui Cãlinescu, de pildã, poate arãta aºa: "Am stat în pat pînã la nouã (cu ce vise am intrat în veghe?). Vera se strînge lîngã mine, îºi aºazã capul pe mîna mea, " se perche ", nu mã lasã sã citesc jurnalul. Am rãsfoit Lanson, L'art de la prose, volume de Proust ºi Gide, tronînd pe masã, Gaster, N.R.Fr. etc. Dejun în pat." Ritualul matinal e, ºi el, mai nuanþat: " Spãlat cu douã degete pe ochi, multã pastã de dinþi, contemplat în oglindã profilul, declamînd "je suis beau comme seulement en rêve, le démon nous apparaît"". Urmeazã neliniºtea dinaintea creaþiei, o

muncã intelectualã de care poate sã rîdã numai cine n-a practicat-o: "Trec de pe scaun pe canapea ºi invers, cu foarte multe gînduri. Mã dau jos în birou ºi-mi iau diferite cãrþi. Recitesc pagini din Jugements de Massis, poeziile lui Mallarmé (azi nu-mi plac). Vera citeºte Les caves du Vatican. Îi explic dostoievskismul lui Gide ºi teoria gratuitãþii, Wilde". Prînzul. Dupã prînz criticul îºi cautã din nou locul, cu plimbãri prin casã ºi schimbare de peisaj, de pe scaun pe canapea ºi invers, cu trecerea de la o carte la alta ºi de la o idee la alta. Simte imboldul de a scrie niºte poezii. Nu o face. Cãrþile de dimineaþã sînt luate iar în mînã, concluziile nu întîrzie ("Massis mi se pare cam cretin"), alte cãrþi, cîte o paginã cititã, alte idei. În timp ce soþia se îmbracã sã plece, bãrbatul simte une envie, lãsatã în suspensie ca ºi dorinþa de a scrie poezii, ºi un regret pentru "unele expresii din Cartea nunþii". Iar Massis, iar Gide, o digresiune despre credinþã, despre religie ºi, în fine, seara, o lungã consemnare de jurnal. Ar fi greu de spus, din perspectiva unui om obiºnuit cu linii de despãrþire groase între orele de lucru ºi cele libere, în ce categorie intrã ziua aceasta. Pentru cei obiºnuiþi cu scrisul însã nimic nu e mai important decît libertatea unei zile de lucru ºi munca dintr-o zi liberã.Simetric cu trezirea, Bucureºtiul adoarme în valuri: întîi muncitorii, cu somn profund, apoi funcþionarii cu grija ºefului de birou ºi, cel mai tîrziu, boema artisticã. Localurile nu pot închide din cauza grupurilor care nu se mai îndurã sã se ducã la culcare. E ora cînd Bucureºtiul îndrãgostit flirteazã în armoniile de saxofon ale jazzului sau cînd, în liniºtea alcovului, iubeºte. Scriitorii, gazetarii, profesorii stau treji pînã la ore mici. Lumina veiozei se vede la geamurile lor, de la Mãrþiºor pînã dincolo de Dorobanþi, pe Aleea Müller 55, în cãsuþa lui Cãlinescu, de la blockhausul în care s-a mutat de curînd Rebreanu pînã la cel în care s-a mutat de curînd Lovinescu. Mult dupã miezul nopþii, toatã capitala doarme: frumuseþea ºi urîþenia, binele ºi rãul sînt ascunse de respiraþia egalã a oraºului.

Frumuseþea ºi urîþenia, binele ºi rãul sînt ascunse de respiraþia egalã a oraºului, noapte de noapte. Doar în somn Bucureºtiul se liniºteºte deplin. Ziua se agitã, se zbate ºi-ºi face o mie de griji. Interbelicii sînt primii nemulþumiþi de lumea în care trãiesc. Aºa cum îºi ponegresc capitala, aºa cum bodogãnesc împotriva primãriei, a impozitelor, totdeauna prea mari, a oamenilor de afaceri, fiecare în parte periculos ºi malonest, a guvernului incapabil, a necazurilor administrative ºi a salariilor mici, tot la fel îºi blestemã zilele ºi se plîng de propria viaþã, plinã de spaime, în care vinul e acru ºi relele te ajung din urmã. Cu toate acestea, oamenii se bucurã de clipã ºi trãiesc cu o intensitate inimaginabilã pînã la ei. Sînt conºtienþi cã rãul

existã - au trecut printr-un mare rãzboi ºi presimt cã nu e ultimul din viaþa lor - ºi tocmai de aceea îºi gustã ziua, sînt epicureici. Pãrinþii ºi mai ales bunicii lor, oamenii unui veac de progres, trãiserã numai pentru viitorime, de dragul ei. Interbelicii nu mai sînt siguri de viitor, sperã binele, dar nu mai cred cu toatã puterea în el. Nu au termen de comparaþie în rãul viitor ºi probabil cã aici e cel mai mare rãu al lumii lor. Trecutul li se pare incomparabil mai bun, iar din prezent nimeni ºi nimic nu le impune: "Fãrã principiul admirabil dar pur elucubrativ prin noi înºine, fãrã geniul dlui Titulescu, fãrã personalitatea economicã ºi industrialã a dlui Maniu, fãrã partide numeroase, fãrã programe, fãrã Europa, fãrã America, fãrã nimic, leul echivala cu francul, piesa de 5 lei cu dollarul, polul aproape cu lira sterlinã. N-am avut nici institute economice, nici doctori în economie, nici chirurgi financiari ºi fiecare om mînca cîte o fleicã pe zi ºi bea o canã cu vin. Cãlãtoria cu trenul era aproape gratuitã, petrolul se vindea puþin mai scump ca apa ºi pîinea ca aerul". Din perspectiva "rãului" prezent trecutul aratã aºa: "Cumpãrai o casã cu o ridiche ºi o moºie cu o plapumã de varã." Dar interbelicii nu au prea mult timp ca sã priveascã înapoi. Opteazã pentru prezent ºi pentru ritmurile rapide. De la început încã, din 1921, ei ºtiu ºi scriu cã: "Viaþa modernã, cu miºcarea ei vertiginoasã, simbolizatã prin otomobil ºi aeroplan, ºi cu încordata ºi necontenita luptã pentru trai, a redus la minimum cu putinþã orele de contemplare…" Conºtiinþa miºcãrii vertiginoase devine tot mai acutã. Prinºi în vîrtej, oamenii nu mai stau sã separe pe îndelete binele de rãu. O va face tocmai viitorimea, cu locurile ei comune ºi cu aproximãrile ei brutale.

Viaţa în roz

Bucureºtiul e "Micul Paris" din România mare ºi începe sã fie chiar "Micul New York". Interbelicii stau surîzãtori la cafenea, la mesele scoase pe trotuar, privind la trecãtorii, surîzãtori ºi ei, ieºiþi la plimbare, fãrã nici o treabã. Poartã pãlãrie ºi mãnuºi, ºtiu sã salute ºi sã sãrute mîna unei doamne, circulã cu limuzina. Nu au altceva de fãcut decît sã meargã la teatru, la bazinul cu valuri de la Lido, sã evadeze la Balcic ºi la Sinaia, la Paris ºi la Londra ºi, cu vaporul sau cu avionul, dincolo de ocean. Bulevardele lor se umplu de zgîrie-nori, casele lor sînt tot mai confortabile, au radio ºi radiator, au plãci de patefon ºi cãrþi franþuzeºti, au magazine cu marfã adusã direct de la marile firme din Paris ºi timp pentru croitoreasã, au cofetãrii cu cataifuri ºi ºocolatã, au cinematografe cu aer condiþionat, au butoni de aur ºi floare la butonierã. Sînt fericiþi. Sînt inteligenþi, creatori, capabili de construcþii în toate planurile ºi la toate nivelurile: case ºi romane,

obiecte vestimentare ºi coafuri, filme ºi transport în comun. Camil Petrescu "vede idei", e genial, e filozof, se intereseazã de toate noutãþile, îi încurajeazã pe tineri, el însuºi fiind veºnic tînãr. Arghezi e un talent ieºit din comun ºi nu scrie un rînd fãrã sã se raporteze la o instanþã superioarã. Sadoveanu este prolific, scrie el însuºi cît alþii zece ºi o face bine. Lovinescu e occidental de la soneria de la intrare pînã la scaunul de pe care vegheazã lecturile de la Sburãtorul, îºi sacrificã existenþa ca sã descopere un tînãr talentat ºi e cel mai civilizat om din Bucureºti. Tinerii sînt o generaþie puternicã, deºteaptã, activã, vitalã, dau tot ce pot, scot maximum din viaþa lor, în condiþiile date. Femeile au pentru prima datã independenþã, sînt elegante, fermecãtoare ºi îºi fac simþitã prezenþa în lumea bãrbaþilor, iar numele lor apare pe copertele cãrþilor scrise de bãrbaþi. Viaþa politicã e democraticã, normalã, Constituþia din 1923 e bine gînditã ºi bine respectatã, de la mahala pînã la Palat totul e bun ºi frumos. Titulescu e un diplomat admirat în toatã lumea, Maniu ºi Mihalache, Averescu, Duca ºi Tãtãrescu sînt drepþi, cinstiþi ºi buni, împreunã cu toþi ai lor, Iorga e o personalitate politicã de prim rang, Familia Regalã e iubitã, Carol al II-lea se ocupã de viaþa culturalã ºi înfiinþeazã fundaþii, fiecare membru de sînge albastru face operã caritabilã, la fel bancherii ºi industriaºii, care-ºi investesc banii în opere filantropice. Bucureºtiul poate dormi liniºtit.Aceasta este partea plinã a sticlei cu viaþã interbelicã. Existã însã, în ochii viitorului ºi cealaltã perspectivã.

Viaþa în negru

Bucureºtiul e un oraº balcanic, cu oameni leneºi ºi incapabili de lucruri mari, dezorganizaþi, care duc la dezastru toatã România mare. În timp ce burghezul stã zi de zi la cafenea, poartã butoni de aur ºi floare la butonierã, muncitorul lucreazã din greu de dimineaþa pînã seara, e ameninþat de ºomaj ºi sãrãcie. Convenþiile sociale sînt sufocante ºi inutile, iar cei politicoºi îºi mascheazã sentimentele adevãrate într-o ipocrizie greu de îndurat. La ce bun atîta timp pierdut la croitor? La ce bun sã saluþi scoþînd pãlãria? La ce bun plimbarea pe Calea Victoriei ºi pasiunile dezlãnþuite de Teatrul Naþional? Lumea e rãu alcãtuitã ºi nimeni nu încearcã sã o schimbe. Creatorii, scriitorii sînt superficiali ca artiºti, iar ca oameni, plini de defecte pînã la insuportabil. Camil Petrescu e grandoman, versatil, invidios, în veºnic conflict cu tinerii, care, pe bunã dreptate, îi întorc spatele. Lovinescu e distant, poartã mascã, nu are pãreri proprii, e inconsecvent, îºi schimbã verdictul critic în funcþie de pãrerile unora dintre liderii de opinie de la cenaclu. Arghezi e lipsit de scrupule, arghirofil, dificil, profitor, scrie osanale Regelui. Sadoveanu e bine

hrãnit, bine trãit ºi francmason, iar succesul lui e obþinut pe cãi oculte. Tinerii sînt o bandã de dezaxaþi, fascinaþi de diavolul însuºi, Nae Ionescu, frondeuri, gãlãgioºi, ariviºti: Eliade legionar entuziast, Cioran nebun de-a binelea, Mircea Vulcãnescu naiv ºi gras, Mihail Sebastian nici evreu pînã la capãt, nici român verde, Eugen Ionescu provocator din vanã dorinþã de glorie. Femeile nu au drept de vot, sînt împiedicate sã se afirme într-o lume misoginã, feministele sînt pur ºi simplu batjocorite. Viaþa politicã e însã centrul rãului interbelic: politicienii sînt toþi o apã ºi-un pãmînt, tinerii sînt toþi antisemiþi, Iorga un clovn puritan, Carol al II-lea e priapic ºi e condus din umbrã de o evreicã demonicã, extremismul înfloreºte, cadavrele zac pe stradã, dictatura stã la pîndã, Bucureºtiul e locul pierzaniei care se transmite în cercuri concentrice în restul þãrii. Bucureºtenii danseazã ºi dorm liniºtiþi pe buza prãpastiei. Asemenea lui Caracudi, care-ºi ia informaþiile "din Ciºmegiu", sau ca gazetarul caragialian care pãstreazã recuzita ºi modificã doar concluzia politicã, viitorimea a putut face judecãþi bivalente, abuzive, pe acelaºi material. Un lucru este sigur: interbelicii îºi cunosc ºi recunosc relele, le identificã ºi le pun în cauzã corect. Rãului îi corespunde întotdeauna un prompt semnal de alarmã. Rãului apucã sã-i mai rãspundã binele. Erata apare ºi la faptele lor, nu numai la cãrþile lor.

Viaþa în firescul ei

Poarta principalã a Bucureºtiului e Gara de Nord. Aici sosesc trenurile din toatã þara, aici coboarã cãlãtorii strãini. Aici e primul semn al felului în care funcþioneazã viaþa capitalei: "Cãlãtorul aflã în Gara de Nord un oficiu telegrafic poºtal, un oficiu vamal, un birou de informaþiuni; un restaurant; o baie; un post medical ºi sanitar; un birou al Societãþilor feminine pentru protecþia femeii; un comisariat de poliþie ºi un salon de coafurã." Pe lîngã alte douã gãri, Filaret, pentru direcþiile sudice, ºi Obor, spre Constanþa, mai existã una pentru mãrfuri, în Dealul Spirei ºi gara Cotroceni numai pentru trenurile regale. Pe de altã parte, trenurile obiºnuite sînt uneori atît de aglomerate încît oamenii circulã pe scãrile vagoanelor, ciorchini, sau, adeseori, sus, pe acoperiº, þinîndu-se cu o mînã de cîte un mîner improvizat ºi cu alta de pãlãrie. În 1938, trenul cãtre Maglavit, unde locuieºte "fãcãtorul de minuni", e luat cu asalt de oameni simpli, bãrbaþi, femei ºi adolescenþi, care au nevoie de miracol ºi se duc în viteza locomotivei spre el. Peroanele sînt socotite, încã din 1935, incomode, dar existã un plan "în curs de realizare" care va preface gara, "înzestrînd-o cu peroane mari ºi centralizînd numeroase secþii de cale feratã". Hamalii iau taxa de 5 lei ºi te conduc pînã

la taxiurile "cu tarif destul de redus", pînã la staþia de tramvai sau la trãsurã. Intrarea în Bucureºti se face uºor ºi e bine organizatã, deºi nu e perfectã. Înlãuntrul capitalei lucrurile se complicã puþin ºi pluralul Bucureºtii e justificat: mai mult de un oraº iese la ivealã în faþa cãlãtorului. Aºa cum coexistã în oameni, binele ºi rãul existã ºi în capitala lor. Bucureºtiul rãmîne un oraº al contrastelor, dupã cum l-a vãzut dintotdeauna ochiul strãinului. În timp ce muscalul stã ore întregi pe caprã, acoperit iarna de zãpadã, ca o statuie de aramã, ºoferii de taxi se lãfãie, împreunã cu clienþii lor, în cele mai spaþioase maºini publice din Europa. În timp ce tînãrul vînzãtor de limonadã adoarme pe o bancã, transpirat ºi doborît de cãldurã, tinerii în vacanþã sar în apa ºtrandurilor nou deschise în tot oraºul. În timp ce þigãncuºa stã pe bordura trotuarului, cu þigara în gurã ºi copilul de þîþã în braþe ºi vinde violete cu 2 lei, mame casnice au doicã la copil ºi primesc cadou, prin comisionar, buchete scumpe de la marile florãrii. În timp ce unii îºi cumpãrã cravate franþuzeºti marca Seymour de la Brummel, pe Calea Victoriei, vis-à-vis de Teatrul Naþional, alþii îºi iau haine vechi de la Taica Lazãr sau fac schimb în naturã. În timp ce unii dorm la Athénée Palace, într-un pat confortabil, cu cearºafuri din olandã, alþii dorm cu zecile, îmbrãcaþi în hainele de peste zi, în aziluri de noapte. În timp ce unii au bani în buzunar, alþii sînt pungaºi de buzunar sau pick-pockets, cum îi numesc avangardiºtii. Dar oraºele acestea diferite, ale omului desculþ ºi ale omului cu ºofer, au ajuns la un modus vivendi nu sînt strãine unul de altul ºi nu se detestã: se ajutã reciproc sã existe. Rãul se simte în fiecare dintre ele, la fel ºi binele. În oraºul civilizat existã impozite, iar cetãþenii, care muncesc opt ore, sînt consideraþi de autoritãþi "niºte maºini de fabricat parale pentru plãþi". Iar plata impozitului poate deveni o probã cvasi-iniþiaticã ºi o sursã de neliniºte pentru omul cinstit. Felix Aderca îºi povesteºte în Bilete de papagal epopeea legatã de plata la timp a dãrilor cãtre stat, sfîrºitã rãu ºi eºuatã, pînã la urmã, într-o tabletã gazetãreascã. Administraþia ºi birocraþia terorizeazã. În Viaþa romîneascã din 1938 puterea este definitã astfel: "Autoritatea vine din birou, anonimã ca Dumnezeu", "Biroul face lumea din nou. Biroul: adicã maºina de scris, dosarul, registratura, telefonul, ºtampila, automobilul - ordine ºtiinþificã. Semnat: Indescifrabil." Pe de altã parte, administraþia s-a organizat pe etaje ºi uºi ºi rubrici contabiliceºti, este, aºadar, þinutã sub control. În oraºul desculþ problemele sînt de supravieþuire. În 1937, viaþa unui om fãrã cãpãtîi, în sensul propriu, se poate schimba, prin ironia sorþii, aºa cum e povestitã în Bilete de papagal: "Dormise pe stradã ºi flãmînzise o viaþã întreagã. Acum însã se odihnea. Avea un pat cu saltea moale, somierã,

cearºafuri curate ºi chiar un numãr: 27. Nu mai era puºlamaua fãrã nume, strigat: mã golane! Derbedeule! Ci frumos: bolnavul de la 27." Problema bolnavului fericit este cã boala lui, "gãlbenare", nu-i permite sã mãnînce deºi are de mîncare: "Aºa e boala. Ca ºi viaþa: afurisitã. Spune: - Nu mi-am închipuit niciodatã sã am ce mînca ºi sã nu pot, cãci nu mi se dã voie. Dacã mãnînc cicã mor. Înainte era sã mor din cauzã cã nu mîncam." Primãria face însã ordine în lumea desculþilor, care sînt þinuþi în evidenþã, cãrora li se fac vizite medicale ºi li se dã ajutor. Gazeta municipalã publicã lungi liste cu numele, porecla ºi vîrsta celor fãrã adãpost. Între "victimele strãzii ºi ale comerþului ambulant" sînt bãrbaþi ºi femei din toatã þara: Naie Vasilescu Chioru, 23 de ani, pungaº de buzunare. Mihail ªloim 23 de ani, vînzãtor ambulant, dezertor din regimentul 33 Artilerie, Oradia Mare. Ilie Tudor 65 de ani din Tîrgoviºte, ambulant. Femeia Fãnica Ilie Feraru de 18 ani, cu un copil de 6 luni, vagabondã. Femeia Marta Pãun de 45 de ani, din comuna Titu, vagabondã. Bolile cele mai obiºnuite ale vagabonzilor, trecute la rubrica Vizita medicalã, sînt, în ordinea frecvenþei: pãduchi, scabie, blenoragie ºi chiar sifilis secundar. Naie Chioru: "pãduchios, scabie". Mihail ªloim, "scabie ºi pãduchios". Ilie Tudor: "cardiac, reumatism poliarticular, pãduchios". Femeia Fãnica Ilie Feraru "tuberculozã, pãduchioasã" ºi aºa mai departe. Lista publicatã de poliþie în colaborare cu primãria nu este însã exagerat de lungã ºi fenomenul vagabondajului este þinut sub control. Medicii se ocupã de oamenii strãzii gratuit sau plãtiþi de municipalitate, li se fac adãposturi ºi li se dau ajutoare. Oraºul încãlþat în piele de la Dermata, adicã cel care dominã ºi are în grijã oraºul desculþ, are probleme economice, politice, etice. Economiºtii au, în plus, ºi grija limbii engleze, cãci "fãrã citarea unui autor britanic" nu se poate guverna, iar populaþia are grija economiºtilor care ºtiu engleza, dar se bazeazã numai pe Dumnezeu, "care nu-i un autor englez", pentru bunul mers al economiei þãrii. Politicienii fac exerciþii de eticã pe baza elasticitãþii moralei: "Cîþiva domni gravi au luat-o în antreprizã ºi-o afiºeazã ca pe un numãr de music-hall. Între douã lecþii de moralã se povestesc totdeauna cîteva anecdote decoltate." În oraºul încãlþat se fac "trafic de influenþã" ºi presiuni ale puterii, existã ºantajul politic ºi îmbogãþiþii pe cãi îndoielnice. Între scriitori nu existã solidaritate, mãcar "acea solidaritate intelectualã care se leagã între adversari, atunci cînd pluteºte în aer respectul pentru idee ºi pentru gîndire", greºelile "de limbã, de acord ºi de tipar" îi necãjesc deopotrivã pe publiciºti ºi pe cititori, iar polemicile ºi disputele sînt continue. În orice ziar rãul ºi binele zilnice vin mînã în mînã, încã de la titlu ºi subtitlu. Sesizînd probabil fascinaþia mai mare a rãului, gazetarii vremii îi acordã privilegiul verzalelor din titlu, în timp ce binele, mai discret, e tipãrit cu

literã ceva mai micã ºi mai subþiatã, ca subtitlu. Rãul: Crima din Piaþa Sf. Anton. Binele: Autorii crimei au fost prinºi. Rãul: Furtul de la Magazinul Imperial. Binele: Directorul ºi casieriþa arestaþi. Rãul: Societatea Lupeni excrocatã. Binele: Arestarea excrocului. Rãul: Conciedierea muncitorilor de pe Valea Jiului. Binele: Între timp se sperã cã Parlamentul francez va ratifica convenþia schimbului de muncitori intervenitã între statele francez ºi român ºi astfel muncitorilor ce urmeazã a fi concediaþi de minele de pe Valea Jiului sã li se gãseascã plasament. Desigur, imaginea primã pe care o pãstreazã retina cititorului de gazetã este a rãului. Dar dacã trece de titlu, privirea.

Zi de zi un personaj colectiv, de vîrstã variabilã, a lãsat o însemnare despre Bucureºtiul dintre cele douã rãzboaie mondiale. Viaþa cotidianã a celor care au trãit ºi au scris atunci se poate urmãri pe zile, dacã nu chiar pe ore, din jurnalele intime suprapuse ºi legate între ele. În jurnal omul se confeseazã, ca la spovedanie, se analizeazã, ca anticul preocupat de perfecþiune, ca sã nu repete mîine greºelile fãcute azi ºi îºi þine catastiful, ca un negustor care vrea sã ºtie în permanenþã ce s-a întîmplat în prãvãlia lui. Rareori credincioºi sau filozofi, cei mai mulþi autori de jurnal dintre rãzboaie se confeseazã totuºi ca la spovedanie, îºi analizeazã ziua ca pitagoreicii, dar repetã chiar a doua zi greºelile consemnate în agende ºi îºi þin catastiful cheltuielilor, ca negustorii pãguboºi, fãrã sã înregistreze vreun profit. În jurnal nãvãleºte cu surle ºi trîmbiþe istoria mare sau, dimpotrivã, viaþa pare sã se desfãºoare doar dupã bunul plac al micii istorii personale. Redusã la scara cîtorva pagini ºi la lumea literaþilor, lãsînd vîrsta autorului colectiv sã oscileze arbitrar, înainte ºi înapoi, o imagine generalã a cotidianului interbelic poate arãta ca o încruciºare de voci anonime:

25 octombrie 1918

Mã apropii de patruzeci de ani! Într-un timp plin de furtunã ºi nenorocire… de jur-împrejurul bietei noastre þãri - chipurile azi neutrã - nesiguranþã, controversã, ispitã ºi primejdie. Aºezãrile cele vechi trosnesc rînd pe rînd, lumea cum o ºtiam eu e toatã putredã ºi viitorul pare cã se va sfãrîma peste noi ºi ne va înmormînta, ca o avalanºã nãprasnicã. Îmi pare ziua neagrã - deºi, iatã, o strãlucitã toamnã uscatã ºi ruginie îmbracã sînul þãrei…

Ianuarie 1919

Am recitit, zilele acestea de ianuarie, albe ºi îngheþate, Apologia lui Socrate. E trist ºi consolator sã constaþi cã firea omeneascã este mereu aceeaºi ºi cã anumite fenomene sociale n-au vîrstã, întrucît sînt tipice ºi se petrec întocmai, ºi în veacul al patrulea înainte de Christos, ºi în al douãzecelea, dupã Christos.

24 februarie 1919, duminicã

Ne gãsim azi ca pe o corabie dãrãpãnatã ºi fãrã cîrmã, împinºi de o furtunã aprigã, spre moartea mai mult ca sigurã. E înfiorãtoare priveliºtea bãtrînei Europe ºi mai cu seamã a rãsãritului, în care ne-a azvîrlit soarta, acum cînd stai ºi te socoteºti. Totul se clatinã, totul se smulge din repaosul consfinþit, totul tinde sã se prãbuºeascã. Naºte o lume nouã? Începe o barbarie nouã?

13 decembrie stil nou (30 noiembrie stil pravoslavnic) 1921

Ninge de vreo zece zile. Bucureºtii sînt învãluiþi în alb, cum nu i-am vãzut de multã vreme… Zãpada e mare ºi ghetele mele - singura pereche pe care o am - sunt sparte ºi impresionabile în chip jalnic. Cu toþi banii pe cari încep sã-i cîºtig ºi cu bietele mele visuri, sunt mereu sãrac lipit, desculþ, fãrã cãciulã, fãrã albituri, ºi eu, ºi nevasta ºi copiii!

21 mai 1923, luni

Încalþ pentru prima oarã pantofii negri. Comand o pereche acaju.

4 septembrie 1923, marþi

D. Camil Petrescu mi-a citit piesa sa Liebeslied - douã tablouri ºi jumãtate din patru (lipseºte începutul ºi sfîrºitul); piesa, voluntar neorganizatã, pentru a simula o lipsã de technicã, în gustul avangardei literare.

14 octombrie 1924, marþiAzi, ne despãrþim de vechiul calendar iulian. În loc sã mai socotim 1/14 octombrie, socotim, prin eliminarea a treisprezece zile, 14 octombrie […]. E adevãrat cã nu toþi vor primi, cu inima împãcatã, atare salt în calendarul strãmoºesc.

26 octombrie 1924, duminicã

Mare discuþie: chestia Vãitoianu-Zelea Codreanu.

15 ianuarie 1925, joi

Dna Rebreanu - gasconade: L. R. a luat 100 000 de lei de la Adevãrul pentru romanul Adam ºi Eva (35 foiþe: 2 500 lei/foiletonul).

21 ianuarie 1925, miercuriSeratã muzicalã la Palatul Regal.

2 ianuarie 1926, sîmbãtã

În dimineaþa de Crãciun s-a zguduit pãmîntul. În aceeaºi vreme, un duh fierbinte a trecut peste zãpezile din Ardeal ºi le-a topit. Rîurile s-au umflat; sloii de gheaþã au sfãrîmat podurile; satele ºi oraºele s-au pomenit, într-o noapte, cotropite de apã. […] Iar pentru ca sã nu fie nici o îndoialã cã ne gãsim subt mînie dumnezeiascã, iatã o palmã ºi peste cinstitul obraz al casei noastre domnitoare: Principele Carol ne trimite, din streinãtate, actele ºi bagajele sale de principe moºtenitor, ca un ironic cadou de Anul Nou.

1 ianuarie 1927, sîmbãtã

Se aprinde lumina, se bea ºampanie, se mãnîncã, se danseazã. Eu îi declar lui Olga amor ca din partea unui poet, a unui magistrat, a unui mitocan. Se rîde. Dar eram absent din acea adunare. […] Întors acasã pe la 9, mã vãd în oglindã, palid ca un cadavru, un tip interesant.Ciudatã zi de primãvarã! În Spania a cãzut zãpadã de un metru, în nordul Africei viscoleºte - la noi, dupã vreo trei zile de îngheþ, cerul s-a limpezit ºi zãrile au reverii de primãvarã.

20 februarie 1927, duminicã

"Note zilnice" e un mod de a vorbi. În orice caz, obosit cum sînt ºi cu aceastã idiosincrazie pe care mi-o provoacã acum scrisul, redactarea acestui caiet de note cotidian ar fi o imposibilitate. Procedeul lui Jules Renard (sau Pierre Louys?) e mai acceptabil: notez oricînd, chiar la intervale de-un an sau doi. ªi pe urmã ce aº fi notat într-o lunã ºi jumãtate? Cã niciodatã, aproape nici o clipã nu m-a pãrãsit ideea sinuciderii? Cã am început sã ajung la

convingerea cã ea e soluþia logicã, nu sentimentalã? Cã începe sã mã obsedeze ca o idee fixã definitivã?

27 februarie 1927, duminicã

La bibliotecã (la ºcoalã) citesc La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Mãnînc la tanti Didina. Dupã-amiazã, la ºcoalã. Conferinþã: D. Struþeanu, Orfismul în poezia lui Eminescu.

12 martie 1927, luni

Am vãzut sîmbãtã seara pe Marioara Ventura. Joacã emoþional, însã prea dramatic. Piesa lui Goga Meºterul Manole, nereuºitã, însã serios conceputã. Sfîrºit emoþionant. Ceilalþi interpreþi, afarã de Storin - sublim ºi Nottara - maestru, infecþi…

7 iunie, 1927, marþi

Chestiunea Goga s-a lichidat. Regele a cerut demisia guvernului prin surprindere. Comentarii mai tîrziu. Deocamdatã cîteva fapte din ultimele zile. Încã de pe 15 mai am început sã am preocuparea chiriei. La sfîrºitul lunei acesteia ºtiam cã o sã am de platã 6 000 de lei.

24 iunie 1927, vineri

Încep acest jurnal cu gîndul sã-mi spun tot ce am în inimã ºi-n suflet, o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilã. La o anume vîrstã începi sã-þi dai seama cît eºti de singur în lume ca om ºi ca individ. În realitate nu existã nici rude, nici prieteni cu care sã fii într-o adevãratã ºi desãvîrºitã comuniune sufleteascã.

25 noiembrie 1927, vineri

Iatã încã un doliu naþional! Ieri de dimineaþã, la 7 fãrã un sfert, s-a sãvîrºit din aceastã viaþã feciorul lui I.C. Brãtianu, el însuºi Ion Brãtianu, omul politic care a întrevãzut ºi a realizat România de azi.

7 aprilie 1928, sîmbãtã

F. Aderca anunþã o viitoare retragere de la Bilete de papagal (fãrã sã-mi spunã motivul adevãrat, cã e plãtit cu ziua, ca un lucrãtor).

7 ianuarie, 1929, luni

De asearã mã omoarã de durere o mãsea. […] Am readus-o pe Pia la azil. Seara a venit Eugen Ionescu la mine ºi vorbim mult. Asta îmi dã prilej sã mã reîntreb dacã e ceva de capul meu, dacã am originalitate, dacã o sã produc ceva. Oh! Îmi vine sã mã spînzur!…Viaþa e mizerabilã. Un grec pe care trebuie sã-l învãþ româneºte prin intermediul limbii franceze. Deocamdatã e bolnav…Uf! …Arghezi ºi ca poet ºi ca prozator este idolul meu.

31 mai-1-2-3-4 iunie 1929

Motocicleta, dupã ce mersese admirabil în prima searã, nu mai vrea deloc. M-am hotãrît sã-mi cumpãr una nouã: ºaizeci de mii de lei. De unde atîþia bani? Încetat definitiv orice activitate intelectualã.

11 octombrie, 1929, vineri

Dna Rebreanu cu ieremiade conjugale.

27 februarie 1930, joi

Scandalurile se þin lanþ. Campania contra mea continuã concentric, dusã de tot felul de elemente, cîþiva scriitori ºi ziarele opoziþiei. Sînt azi cel mai atacat om din România.

7 octombrie 1930, marþi

Azi-dimineaþã - dupã o încurcãturã cu broasca de la cãsuþa poºtalã în care se înþepenise cheia - cum era frumos, ies fãrã trench-coat. Citesc pe o bancã de la podul Elefterie. La prînz mãnînc la o lãptãrie de lîngã Ciºmigiu. Abia plecat, iar mi se face foame. Aº avea uneori poftã sã mãnînc mult.

30 octombrie 1930, joi

Sînt atît de plictisit, cã-mi vine sã las toate baltã ºi sã mã duc la þarã, sã-mi vãd de scrisul meu ºi sã nu mai cunosc pe nimeni.

21 noiembrie 1930, sîmbãtã

M-am schimbat groaznic în sensul de a accepta viaþa. Astã-noapte am visat cã eram funcþionar. Azi accept ideea asta care altãdatã mã îngrozea. Bineînþeles, ar fi ceva de provizorat, fiindcã mereu mã ademeneºte o izbucnire a mea peste întreaga Europã. […] La radio, Arghezi vorbeºte despre Galaction.

17 aprilie 1931, vineri

Ieºind [de la Argetoianu], în prag, în faþa casei, vãz pe Nae Ionescu care intrã. S-ar pãrea cã escrocelul-amorez al Marucãi Cantacuzino, pretins sfetnic de uºa din dos ºi el la Palat, vine cu o veste sau un mesaj, fiindcã e radios ºi, închizînd ochii pe jumãtate, dupã felul crailor de mahala, îmi dã bineþe cu multã exuberanþã: "Lasã cã-i bine!"

20 mai 1931, miercuri

I. Barbu - apoi Eugen Ionescu (care vrea sã se expatrieze).

7 iulie 1931, marþi

Nu mai cred în posibilitãþile teatrului. A trebuit sã fiu eu ca sã nimeresc ºi aceastã înfrîngere prin cinematograf.

31 august 1931, luni

Douã întrevederi cu Ciornei - chestiunea caietelor definitiv tranºatã. L. Dauº, Oct. ªuluþiu. Le citesc: Þuþuianu, Voronca, Fundoianu, Barbu etc., cu real succes. Seara întîlnesc pe onorabilul Pompiliu Constantinescu deficient. La "Elizeu", cu ªoimaru.

2 septembrie 1931, miercuri

Alaltãieri am fost la E. Lovinescu. Zi memorabilã. Mi-a fost foarte simpatic. Am fost imprudent: am cãzut în mãrturisiri... Mi-a citit din viitorul volum de Memorii capitolele despre Ion Barbu, Sarina Cassvan Pass, Sorana Þopa, Vladimir Streinu, B. Fundoianu, Al. Þuþuianu ºi Ilarie Voronca. Acestea douã din urmã formidabile. Lovinescu e înainte de toate un mare poet, un mare liric. Ce ironie ca tocmai el sã fie primul nostru critic!

10 septembrie 1931, joi

ªuluþiu ºi apoi Sahia îmi vorbesc despre Memoriile lui Lovinescu. A fãcut un portret drei Sorana Þopa scriind cã ea i-ar fi spus odatã cã, micã, la þarã, a pãzit gîºtele. Sorana Þopa, în faþa tuturor, protesteazã cu îndîrjire...

30 septembrie, 1931, miercuri

Am cetit manifestul lui Crainic în Gândirea. Ce formidabilã ipocrizie. Acest tip care a împins duºmãnia literarã pînã la asasinat vorbeºte de împãcarea scriitorilor. Dar ce-a fãcut cînd era secretar general?

12 iunie 1932, duminicã

Citit Marcel Proust par Ernest Robert Curtius.

6 august 1932, sîmbãtã

Mã duc sã-mi caut prietenii. E - uneori - cum nu se poate mai agreabil sã-þi omori timpul alãturi de un prieten. În drum o întîlnesc pe Aniºoara D., care mã întreabã ce mai scriu. Îi rãspund evaziv. Ea insistã, spune cã are încredere în mine. ªi poate cã are. Poate se înºalã. ªtiu eu? E ciudat sã te creadã oamenii scriitor!

1 septembrie 1932, joi

Plaja Techirghiol. Prilej de divagaþie. Costumul feminin alimenteazã un mister care ne învãpãiazã simþurile.

29 noiembrie 1932, marþi

Fundaþia, refugiul sãrãciei noastre, dar ºi al unor mari bucurii. Ceea ce e Capºa sau Corso pentru unii, este fumoarul Fundaþiei pentru noi. Ore de studiu, de confesii. Cîte vise n-am despletit acolo, cîtor tristeþi ºi suferinþi nu le-am dat expresie! Biblioteca, nu cãrþile, mi-a înghiþit o bunã parte de tinereþe.

7 mai 1933, duminicã

Am luat cartea de francezã ºi m-am izolat în fundul grãdinii ca sã învãþ. Dar în loc sã învãþ îmi vine sã cînt, sã rîd. E oare normal ca la 17 ani sã rîzi, sã cînþi, sã zburzi, sã nu te sinchiseºti de nimic?

24 septembrie 1933, duminicã

În fond, pierd vremea cu fleacuri. Cu romanul nu avansez deloc. Mi se reliefeazã în suflet, se adaogã mii de mici lucruri care sã-i fixeze atmosfera ºi viaþa, dar pe hîrtie mai nimic afarã de ceea ce am scris mai demult ºi din care va mai trebui sã elimin ºi sã complectez. Dar nici mãcar în altele nu avansez.

20 ianuarie 1934, sîmbãtã

Singurã. Al 13-lea volum din À la recherche du temps perdu. Aº vrea mult sã cunosc un om care l-a cunoscut pe Proust. Aº vrea de asemeni sã vãd una din fotografiile acestuia. Numai cã mi-e teamã cã voi fi deziluzionatã ºi din acest motiv nu-mi satisfac curiozitatea. Cînd am început sã-l citesc, ceea ce îmi plãcea era stilul sãu ºi uºurinþa cu care descria lucruri destul de dificile. Fratele meu m-a întrebat dacã îmi place, la care am rãspuns da, fãrã sã mai pot spune de ce sînt profund impresionatã. El mi-a spus: Ai vãzut cum totul se încheagã ca o simfonie?

26 decembrie 1934, miercuri

Am primit astãzi ultima carte a lui Mircea Eliade cu dedicaþie. O dedicaþie prea mãgulitoare ca sã nu-mi dea de gîndit...

6 februarie 1935, miercuri

La Fundaþie. Citesc aici de la 3. M-am cam sãturat. Am citit Un souvenir d'enfance de Vinci de Freud. Vastã tîmpenie. Am mai citit 40 de pagini din Ainsi parlait Zarathoustra. Grozav. A venit Emil C. acum vreo orã. Am pãlãvrãgit puþin pe salã. Vãd c-a plecat.

11 martie 1935, luni

Hitler îºi face de cap. În fond ce-i costã pe aceºti mãcelari. Judecata istoriei îi va condamna: ei ºi!! Parcã îi doare ceva!

21 aprilie 1935, duminicã

Prima dimineaþã de primãvarã, dupã atîtea ploioase. Era cald, mult verde, mult galben. Am luat vermuturi ºi gustãri la "Flora".

17 iunie 1935, luni

Lectura Albertinei mi-a redat cu violenþã gustul de a mã întoarce spre Proust. Voi mai ceti poate un volum din Le temps retrouvé, al doilea volum din Du côté de chez Swann (mai ales Un amour de Swann, de care propriile mele întîmplãri m-au apropiat în ultimele trei sãptãmîni), ºi în sfîrºit cîte ceva din À l'ombre des jeunes filles...

25 iulie 1935, joi

Îmi aranjasem un program ºi ar fi trebuit sã-l execut. Or ieri acest nebun de Eugen (Ionescu) a venit ºi am rîs împreunã toatã dimineaþa. Am fost apoi sã ne plimbãm ºi pe urmã la un cinema. M-am culcat la 1 noaptea fãrã sã fi învãþat ceva...

4 ianuarie 1936, sîmbãtã

Desenele animate sunt cele mai reuºite realizãri ale cinematografului modern. Risipã de fantezie! Absurd ºi mecanic umanizat. O adîncã fineþe psihologicã ºi artisticã. ªi multã subtilitate… Sunt lucruri extraordinare în ele. E o nouã formã de basm.

8 ianuarie 1936, miercuri

Eclipsã de lunã! A început la 7 fãrã ceva. Acum e 8 fãrã un sfert. Luna a fost redusã la o virgulã. Prima oarã cînd vãd acest fenomen…19 ianuarie 1936, duminicã

Mor oamenii mari (cãci cine alþii ar putea fi observaþi cînd mor!). A murit Rudyard Kipling. Dar mai dureroasã, fiindu-ne mai apropiatã, e moartea lui Mateiu Caragiale, la noi. Ea a produs aceeaºi durere ºi a lãsat un gol identic morþii bietului Gib I. Mihãescu. Rele mari pierderi! Iar zvonuri de rãzboi. Situaþia internaþionalã încordatã. E rãzboiul posibil? În actuala stare de mizerie universalã, în aceastã crizã teribilã, speranþe nu ne mai rãmîn.

22 ianuarie 1936, miercuri

Ce grabnic trec zilele. Acum, spre bãtrîneþe, aceste iluzorii fiice ale Timpului se duc la vale ca într-o horã vijelioasã… […] Deunãzi am petrecut la porþile odihnei pe Mateiu Caragiale. Pe catafalc, straniul fiu al lui Caragiale era tot atît de boier ºi de preþios, ca ºi în viaþã.

14 martie 1936, sîmbãtã

Dejun la "Corso", cu Camil, care mã chemase sã revedem împreunã Teze ºi antiteze - despre care, înainte de a le publica, are o sumã de îndoieli ºi ezitãri. Amuzantã intrare în materie, printr-o declaraþie de admiraþie la adresa mea.

3 ianuarie 1937, duminicã

Dacã eºti lichea, viaþa (nu þi se pare demnã de luat în serios) îþi apare neîntrerupt ca o comedie neserioasã. Dacã eºti om de onoare, e o tragedie la fiecare pas.

4 ianuarie 1937, luni

Frumos! Mai bine. 9, la laboratorul Vayas - dublã analizã.

2 august 1937, luni

În sfîrºit, iar la Buºteni. E a treia oarã cã stau la Hotelul scriitorilor [...]. A mai venit: Doamna Gârleanu (merita sãraca! Bãrbatu-sãu a înfiinþat doar S.S.R.-ul), doamna Hertz, cu copiii, Mihail Celarianu, cu nevastã-sa. Mai e apoi Camil Baltazar [...] cu nevastã-sa, apoi G.M. Zamfirescu cu nevasta ºi doi copii, Tudor Mãinescu cu nevasta. ªi mai sînt încã de venit.

25 iulie 1938, luni

Ieri a fost ultima zi din apoteoza funerarã a reginei Maria. […] Mã gîndeam cã tocmai cu aproape 20 de ani mai înainte, adicã la 1 decembrie 1918, falnica reginã Maria intra cãlare ºi biruitoare în Bucureºtii evacuaþi de inamic. A mai trãit încã 20 de ani dupã aceastã zi de glorie ºi extaz. Sãrmanã

reginã glorioasã! De ce sfîrºeºte ea cu cuvintele Ecleziastului ultimul ei volum de memorii?

2 august 1938, marþi

Sînt aproape douã luni de cînd cãldura verii apasã pe umerii mei trecuþi de mult de nepãsarea tinereþii. Eu care mã ºtiam tot atît de rezistent la cãldurã ca ºi la frig, constat azi cã trebuie sã schimb cãmaºa de cîte douã-trei ori pe zi…

9 ianuarie 1939, luni

Nu înþeleg de ce mi-am pierdut vacanþa de Crãciun rãmînînd în Bucureºti. Aº fi putut sã termin romanul, aº fi putut sã schiez. [...] ªi din nou n-am bani, ceea ce îmi aminteºte cã am 31 de ani, cã viaþa trece pe lîngã mine, cã o pierd, cã aproape am pierdut-o.

10 ianuarie 1939, marþi

L-am vãzut sîmbãtã ºi l-am vãzut ºi asearã ºi încã nu ºtiu dacã sînt îndrãgostitã sau nu de el. Nu mai pot face altceva decît sã flanez. [...] Azi am citit dimineaþa Întunecatul April ºi am remarcat cã E.B. are obsesia înecãrii, ca mine.

23 februarie 1939, joi

Asearã, pînã la miezul nopþii, am stat ºi eu la cina sãrbãtoreascã pe care intelectualii noºtri au dat-o în cinstea lui Mihail Ralea, profesor, scriitor ºi ministru. A fost mai puþinã banalitate decît mã aºteptam. Deºi trãim vremea jalnicã a ospeþelor oficiale, deºi vãd un semn sinistru în atîtea chiolhanuri politice, diplomatice ºi culturale, totuºi, masa de asearã nu m-a dezgustat. Mai întîi, a fost foarte sobrã ºi apoi eu ºi colegul Radu - invitat ºi el - am fãcut-o ºi mai sobrã, cãci n-am gustat din ea decît ceva vegetale […] A vorbit vioi ºi simpatic marele trubadur al petrecerilor, Pãstorel Teodoreanu.

14 noiembrie, 1939, duminicã

Azi-dimineaþã, în faþa Ateneului (de unde ieºeam dupã concertul simfonic Enescu), Nae Ionescu ºi Puiu Dumitrescu discutau despre criza de guvern.

Cine vine? se întreba unul pe altul, ridicînd din umeri, ca tine, ca mine, ca el…

15 noiembrie, 1939, luni

Tare-i urîtã, Doamne, viaþa asta. Am impresia cã am amorþit în tristeþe ºi urît [...]. Toate au gust de cenuºã [...]. Mi-e fricã de moarte.

17 iunie, 1940, luni

Franþa depune armele! [...] Hitler cere o capitulare fãrã condiþii. [...] De cîteva ori m-au podidit lacrimile. Aº vrea sã pot plînge.

20 iunie 1940, joi

N-am mai scris nimic. Ceea ce se întîmplã e atît de vast ºi implicã forþe atît de uriaºe ºi de complexe, încît orice notare abstractã mi se pare ridiculã, cãci e ca ºi cum ai lua un pahar de apã din ocean ca sã înregistrezi furtuna...

20 iunie 1940, joi

Mi-am amintit cã peste douã zile împlinesc 24 de ani. ªi-mi vine ºi mie sã spun ca bãtrînii: "Ce repede trec anii!"Anii interbelici trec, într-adevãr, repede. Pe ecranul epocii apare Koneþ, sfîrºit. Viaþa continuã.

UN CHIP CA ORICARE ALTUL

În 1920, amintirea rãzboiului e mai puternicã decît amintirea literaturii. Pentru ca scrisul sã se impunã, totul trebuie luat de la început. Cel puþin jumãtate dintre scriitorii interbelici se adãpostesc sub scutul unui pseudonim (pe cele mai multe le alege Lovinescu, la Sburãtorul). În viaþa obiºnuitã se numesc Ion Theodorescu, Josef Hechter, cu diminutivul Iosy, Dan Barbilian, George Vasiliu, Zelicu Froim Adercu, Maria Ionescu, Dimitrie S. Panaitescu, B. Croitoru, Nicolae Iordache, Gheorghe Dinu, Ion Dobre, George Constantinescu, Marcel Abramescu, Samuel Rosenstock, Grigore Piºculescu. În lumea literarã li se spune Arghezi, Sebastian, Barbu, Bacovia, Aderca, Sanda Movilã, Perpessicius, Cãlugãru, Streinu, St. Roll, Nichifor Crainic, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus, Tristan Tzara, Gala Galaction. De

altfel, cei care nu ºi-au schimbat numele au totuºi un ºir întreg de semnãturi de rezervã. Grãmãtic, K. M., Ion, K. Mill, P. Mill, Milu & Cam, Ion Obiditu, C. Pietraru, Piramidon, Ghiþã Pristanda, Radical, Ion Rãscoalã: aceºtia sînt "gazetarii" lui Camil Petrescu. Simplã modã? Joc banal? Gest de prudenþã? Tot ce se poate. Cert e însã cã scriitorii interbelici au multã generozitate în a-ºi risipi talentul ºi nu þin la semnãturã pe fiecare petic de hîrtie scris de ei. Nãscuþi în tot felul de oraºe ale României, poeþi, publiciºti, prozatori, epigramiºti, dramaturgi, condeieri mãrunþi cu visuri enorme se stabilesc în Bucureºti sau vin frecvent în capitalã. Memoria capricioasã a urmaºilor amestecã vîrstele ºi încurcã îngrozitor anii. Pune o veºnic tînãrã Hortensia Papadat-Bengescu, zeiþã dintr-o frizã greceascã, lîngã un veºnic bãtrîn ºi ironic silen, ªerban Cioculescu, deºi criticul e cu un sfert de secol mai tînãr decît prozatoarea. În fotografiile pãstrate de urmaºi, ea ar putea fi fiica sau chiar nepoata lui, în realitate el ar fi putut foarte bine sã fie copilul ei. Posteritatea le dã unora elixirul tinereþii, în timp ce pe alþii îi ascunde definitiv sub pielea pergamentoasã a bãtrîneþii. Greu þi-i poþi închipui pe Sadoveanu, Rebreanu, Cãlinescu sau pe doctorul Voiculescu tineri ºi cu diferenþe substanþiale de vîrstã între ei. Anii din fotografii sînt mincinoºi. În realitate, vîrstele "nemuritorilor" au avut altã consistenþã. Cine întoarce clepsidra anilor interbelici ºi se lasã mãcar o datã sedus de felul în care se fac ºi se desfac vîrstele de nisip din ea face dreptate sau mãcar ordine în imagini.

Anul de trecere, 1920

Decanul de vîrstã este Nicolae Iorga. Are 49 de ani ºi e una dintre figurile cele mai vizibile în lumea cãrturarilor. Hortensia Papadat-Bengescu este cu numai cinci ani mai micã decît el ºi-i depãºeºte ca vîrstã pe toþi prozatorii. La cei 44 de ani pe care-i împlineºte pe 8 decembrie e mamã a cinci copii; de la debutul ei editorial, bine primit, a trecut însã numai un an. Poetul fãrã nici un volum publicat, T. Arghezi, la 40 de ani împliniþi pe 23 mai, e renumit numai ca aparþinînd grupului de scriitori colaboraþioniºti, care au fãcut închisoare. E citit în reviste, într-un cerc restrîns ºi nu înseamnã mare lucru pentru literatura românã. O moarte subitã, la 40 de ani, l-ar fi ºters cu totul din memoria literarã. Semnînd K. M., un tînãr necunoscut a ironizat cu doi ani mai înainte, în 1918, "curentul Arghezi", "ºcoala Arghezi". Prietenul sãu din liceu, Gala Galaction, e cu un an mai vîrstnic ºi þine jurnal. Începe anul 1920 marcat de o tragedie ºi doborît sufleteºte. Goga, Bacovia ºi Ion Minulescu au 39 de ani, ca ºi E. Lovinescu, iar Ion Barbu, Blaga ºi Vinea numai 25. Cãlinescu are, în 1920, exact 21 de ani ºi este student la Litere, în

Bucureºti. Vianu are 22 ºi studiazã la Leipzig ºi Viena. Ionel Teodoreanu are 23 de ani, iar fratele sãu, Alexandru Osvald, zis Pãstorel, 26. Pãstorel a fost sublocotenent în "marele rãzboi" ºi e rãnit destul de grav. Exact aceeaºi vîrstã o are ºi Camil Petrescu, tot sublocotenent în rãzboiul abia încheiat, în care a fost rãnit, ºi el, de mai multe ori; în preajma lui 1920 scrie versuri. Cezar Petrescu are 28 de ani, Nichifor Crainic 31, Agârbiceanu 38, doctorul Vasile Voiculescu 36, iar Topîrceanu 34 ºi renunþã la calitatea de bucureºtean de dragul Iaºiului. Perpessicius are 29 de ani ºi s-a întors din rãzboi fãrã mîna dreaptã. Începe sã scrie cu stînga, iar caligrafia lui ciudatã, dar lizibilã, dobîndeºte o faimã mereu mai mare. Tot 29 de ani are Felix Aderca, una dintre cele mai receptive minþi ale timpului, prozator ºi publicist de un talent extraordinar, singurul ale cãrui tablete rivalizeazã cu cele argheziene. Numai 30 de ani are ºi Sadoveanu, deºi e deja renumit ca prozator. Adevãrata loviturã literarã o dã însã Liviu Rebreanu, cu romanul Ion. Anul 1920 va rãmîne anul sãu. Adicã anul unui romancier de 35 de ani.

Existã însã, în buzunarul literar al lui 1920, ºi o generaþie nouã, ascunsã deocamdatã, care se va confrunta cu interbelicul ºi se va confunda cu el. Anton Holban ºi ªerban Cioculescu au 18 ani. Eliade ºi Sebastian sînt la marginea de jos a adolescenþei, unul în Bucureºti, altul la Brãila, ºi au 13 ani, iar Max Blecher, Octav ªuluþiu, Eugen Ionescu ºi Constantin Noica sînt copii de 11 ani. Cioran nu împlinise încã 10 ºi locuia lîngã cimitir, Geo Bogza avea 12, N. Steinhardt opt, Gherasim Luca ºapte ºi Gellu Naum cinci. Jeni Acterian era o fetiþã de patru ani, braºoveanul ªtefan Baciu are doi, Virgil Ierunca începe sã existe de pe la mijlocul lui august, iar Monica Lovinescu mai avea trei ani de neant pînã sã se nascã. Urmele secolului al XIX-lea sînt încã puternice la 1920. La începutul interbelicului, Iacob Negruzzi, secretarul Junimii, este încã martor al schimbãrilor literare ºi apucã, la bãtrîneþe, mai bine de jumãtate din perioadã, dupã ce prinsese, în fragedã tinereþe, paºoptismul, iar la maturitate junimismul. Este aproape neverosimil cã ochii lui, de om nãscut în 1842, au parcurs pe viu cele mai importante etape ale literaturii române, strîngînd anii ºi evenimentele ca o istorie literarã ºi cã în anii '30 ai secolului al XX-lea rãspundea încã la anchete literare. Dintre cei pe care i-ar fi numit contemporanii sãi nu mai trãia decît Slavici, dar oameni din generaþiile mai noi le pãstrau amintirea ºi dãdeau interviuri în care îi pomeneau. În 1920 Coºbuc murise de numai doi ani, Titu Maiorescu de trei ºi Caragiale de opt. Este ºi anul morþii lui Macedonski, eveniment de toamnã tîrzie, ieºit parcã din Noaptea sa de noiembrie. Junimistul Slavici trãieºte pînã în august 1925. Fiii lui Caragiale sînt în viaþã ºi se fac cunoscuþi tot ca scriitori: Luca Ion

(Luki), cel în care tatãl îºi pusese mai multã speranþã, are 27 de ani (ºi numai încã un an de trãit), a scris deja, împreunã cu fiul lui Gherea, un roman erotic, iar Mateiu are 35 de ani ºi îºi pregãteºte încet, dar temeinic, revanºa. În 1930 cele mai multe dintre numele pe care numai iniþiaþii le ºtiau cu zece ani în urmã sînt cunoscute, editate, eventual clasicizate. Mai e puþin pînã la cel mai fertil an al romanului, 1933, iar scriitorii sînt mai activi ca oricînd. Mai toþi fac ºi publicisticã, sînt citiþi, desenaþi ºi pozaþi în revistele literare, pe scurt, sînt cunoscuþi. Generaþia nouã se strînge la Bucureºti ºi se afirmã zgomotos. Adolescenþii din 1920 scriu deja toþi, în 1930, unii au debutat cu cãrþi, alþii sînt gazetari sau îºi pregãtesc intrarea în viaþa literarã. Secolul al XIX-lea, atît de vizibil ºi de prezent la 1920, nu mai existã decît ca material didactic. Cu excepþia lui Iacob Negruzzi, care se încãpãþîneazã, încã, sã fie viu, figurile literare ale secolului al XIX-lea sînt statui, strãzi ºi tomuri legate, în bibliotecã.

Începutul sfîrºitului, 1940

Lovinescu are acum 59 de ani, fiica lui 17, Camil Petrescu 46. Autorul lui Ion are 55 de ani ºi e, a doua oarã, directorul Teatrului Naþional. Tinerii se risipesc. Mai mobili prin vîrstã - au în jur de 30 de ani - pãrãsesc primii corabia care se scufundã. Eliade e ataºat cultural la Londra, un an mai tîrziu va pleca la Lisabona, consilier cultural, iar din 1945 se va stabil la Paris. Cioran e plecat din 1936, cu o bursã, în Franþa ºi va rãmîne ºi el definitiv la Paris. Eugen Ionescu petrece anul 1940 în Bucureºti, derutat ºi îngrozit de violenþa tot mai fãþiºã a legionarilor. Pleacã, la rîndul sãu, în Franþa, în 1941. Dornic sã evadeze, ºi tot la Paris, Mihail Sebastian nu mai are ocazia sã o facã ºi rãmîne în Bucureºti, trãind evenimentele ca evreu ºi ca scriitor. Din jurnalul sãu rezultã cã, în disoluþia generalã, relaþiile cu Camil Petrescu, cu Al. Rosetti ºi cu alþi cîþiva continuã: telefoane, dejunuri luate împreunã, întîlniri, reacþii literare la ceea ce publicã fiecare, aºadar o anume normalitate. În 1940, Gib Mihãescu murise deja de cinci ani, Mateiu Caragiale murise de patru ani, Anton Holban ºi Topîrceanu de trei, Blecher ºi Goga de doi, Lovinescu mai avea numai trei ani de trãit, iar Rebreanu patru. La 10 noiembrie, o zi de duminicã, în zori, la 3.38, se porneºte cel mai mare cutremur de care îºi amintesc bucureºtenii. Blocul Carlton, una dintre cele mai înalte clãdiri din Bucureºti, aflatã la capãtul dinspre Bulevard al strãzii Regale, se prãbuºeºte ca o construcþie din chibrituri. 12 etaje zac sub moloz. Rãpit din vila lui de la Sinaia, Iorga este ucis de legionari lîngã pãdurea Strejnic, la 27 noiembrie, o zi de miercuri. A doua zi, joi, Lovinescu

suspendã ºedinþele duminicale ale Sburãtorului. O datã cu moartea lui Iorga ºi cu întreruperea cenaclului lovinescian (reluat în anul urmãtor, dar fãrã forþa de odinioarã), se poate considera cã se încheie ºi istoria celor care au scris în mica insulã de timp dintre cele mai mari rãzboaie pe care le-a avut omenirea. Resturile istoriei interbelice se mai consumã, anemic, cîþiva ani. Din 30 decembrie 1947 începe cu totul altã istorie ºi, din tãvãlirea prin ea ºi de sub tãvãlugul ei, scriitorii ies urîþiþi sau umiliþi. Altfel arãtau, vii ºi orgolioºi, în clepsidra timpului dintre rãzboaie, cînd vîrstele lor erau în armonie.

Vii ºi orgolioºi, în clepsidra timpului dintre rãzboaie, cînd vîrstele lor sînt în armonie, cînd se simt solidari în ani sau cînd, dimpotrivã, anii lor intrã în gravã disonanþã, scriitorii vor sã se impunã pe ei înºiºi, dar reuºesc sã impunã, de fapt, o literaturã. În timp ce ei, tineri ºi bãtrîni, devin persoane publice, iar cãrþile lor de tinereþe ºi de bãtrîneþe se vînd, pentru prima datã în librãrie, literatura românã ajunge în sfîrºit la maturitate.Cel care deschide astãzi Dicþionarul esenþial al scriitorilor români la pagina de ilustraþii poate vedea, înºirate pe vreo trei file lucioase, chipurile în alb ºi negru ale unor oameni cunoscuþi, odinioarã ca ºi acum, pe care memoria colectivã i-a pus deoparte, în vitrina cu aleºi a interbelicului. Figuri serioase, aproape melancolice, care îºi permit, ca maximã destindere, un mic zîmbet interior. Ochii spun mai multe decît gura bine închisã. Omul dindãrãtul aparatului de fotografiat a avut inteligenþa sã nu le pretindã atitudini de vedetã ºi este sigur cã, amestecaþi într-un grup, ar trece neobservaþi. Un bãtrîn cu mustaþã, cu pãrul rãrit ºi ochelari de bunic, ori un bãrbat care priveºte în jos, cu faþã chinuitã, ori o frunte cotropitã de calviþie ºi o mustaþã deasã ca un pãmãtuf înspumat, ori faþa rotundã ºi plisatã a unui bãrbat cu vîrstã rotundã, care-ºi þine bãrbia în palmã. Aceºtia sînt scriitorii, aºa aratã ei în vitrina cu poze a urmaºilor, în memoria lor cu restricþii de spaþiu, care nu are loc pentru nuanþe, schimbãri ºi contradicþii. Pe lîngã acest chip consacrat, cu eticheta lipitã pe el: poetul, sau criticul, sau romancierul, sau istoricul literar, scriitorii au fost ºi altcineva ºi au scris ºi altceva. În primul rînd au fost vii ºi din viul lor s-a nãscut viul cãrþilor, au trãit mari drame sau mici dezamãgiri, întîlniri providenþiale sau neînsemnate, ºi-au risipit energia în te miri ce ºi numai cu micul rest rãmas ºi-au scris cãrþile.

Blitzuri

"Au venit amîndoi copiii, în mod inexplicabil, dupã 15 ani de cãsãtorie. Întîi fetiþa, pe urmã bãiatul. ªi pe urmã s-a oprit iar, la fel de inexplicabil. Cã dinspre partea noastrã, noi am fi fost bucuroºi sã avem douãzeci de copii. Vezi, e loc destul aici ºi ne place sã avem multe suflete aproape…" O discuþie liberã ºi caldã, fãrã griji literare, petrecutã în grãdinã, într-o zi de aprilie a anului 1935, în care mai vîrsnicul îºi deschide sufletul celui tînãr, care nu e cãsãtorit ºi nu are copii. Poate cã tatãl "tribului" a simþit singurãtatea tînãrului ºi îi vine în întîmpinare. Trece un nor ºi tînãrul tresare speriat, cu gîndul la drumul de întoarcere. Aºa aratã o secvenþã din "viaþa literarã" dintre cele douã rãzboaie. Grijile meteo sînt la concurenþã cu toate celelalte, viaþa personalã are prioritate în faþa celei publice. Tudor Arghezi stã de vorbã, acasã, cu Mihail Sebastian ºi între cei doi se leagã nu atît discuþia, cît prietenia. În jurul paharului de vin, bãut atunci, rãmîn, amestecate, voci de copii ºi de oameni mari. Tatãl: "Paharul de vin cu care m-a obiºnuit ºi pe mine tatã-meu. Eu cred cã mi-a plãcut vinul de cînd m-am nãscut." Fiul: "Da ce tãtuþule, tu n-ai supt lapte, cînd erai mic?" Tatãl: "Nu, eu m-am hrãnit cu ºpriþ. Maica mea avea o þîþã cu vin ºi o þîþã cu sifon." În maºina care îl duce spre casã, musafirul îºi spune cã tabloul de familie pe care l-a vãzut este "imaginea fericirii înseºi".

"D. Rebreanu este, în primul rînd, un straºnic fumãtor; ºi mîna dreaptã, ºi mîna stîngã - cu care probabil fumeazã noaptea în somn - sunt pãtate de nicotina paradisului sãu artificial." Un al doilea mare defect: "Este un furios bãutor de cafea negrã, otrava care face ravagii de mai bine de cinci veacuri." Portretul devine mefistofelic: "D. Rebreanu nu se mulþumeºte ca la biroul sãu, în nopþile în care-ºi scrie romanele, sã instaleze un ibric pe o tãviþã alãturi de telefon ºi sã-ºi fiarbã drogul la flãcãrile drãceºti ale spiritului - observaþi - denaturat; a luat obiceiul detestabil ca chiar la cafenea, în vãzul lumei sã-ºi provoace, cu rom, într-o ceaºcã de porþelan, acelaºi iad de flãcãri albastre dintr-un fund de zahãr, pe care, crunt, rãstoarnã deodatã un ºwarþ." Acuzele continuã în crescendo: "Este absolut sigur cã d. Rebreanu ºtie sã cînte la pian, viziteazã clandestin, adicã dimineaþa, ca sã nu-l surprindã nimeni, toate cinematografele din capitalã, ºi se dedã la hidoasa voluptate de a pleca - tot singur! - cu automobilul de la Bucureºti la Piteºti ºi înapoi." Aºa aratã în viaþa de zi cu zi "imoralul Rebreanu", disculpat cu umor de un contemporan, ºi încã unul care nu face parte din cercul apropiaþilor sãi. Cine îl cunoaºte îndeaproape poate adãuga cîteva amãnunte la portret: grija de a cumpãra eºarfe, rochii sau parfumuri pentru Fanny ºi Puia din oraºele europene în care ajunge, pasiunea pentru cerul înstelat, ochii albaºtri ºi ºuviþa care-i cade pe frunte, speranþa secretã cã va lua Premiul Nobel,

orgoliul nedorit de autor invidiat, teama superstiþioasã de a nu uita sã cumpere lozuri, chiar în ultimul moment, ca nu cumva norocul sã-l viziteze tocmai cînd a uitat de ele, seara petrecutã la Folies Bergères, unde Josephine Baker îl încîntã cu dansul ei.

Bogza la 15 ani: se înscrie la Marinã, unde e poreclit "Filozoful"; "le-am spus cã dacã nu înceteazã îi ciomãgesc". Bogza la balul Miss Buºtenari: aleasa lui iese regina balului cu 72 de voturi, din care 62 fuseserã trimise de el. Bogza la Blecher: se joacã de-a vaporul, la aproape 30 de ani, remorcînd patul bolnavului. Pe perete un afiº: "Este interzis a se sui pe catarg ºi a scuipa de sus în camera maºinilor." Bogza cãlãtorind pe acoperiºul trenului. Bogza vînzînd sifoane ºi dorindu-ºi motocicletã. Bogza în timpul scandalului cu Poemul invectivã: se duce la Alcalay ºi la Montaureanu, se dã drept agent de la Siguranþã ºi pretinde retragerea manuscrisului.

Bogza cu licurici la butonierã.

Într-un tren se aflã doi profesori de liceu, Emil Cioran ºi Octav ªuluþiu, un militar, Mihail Chirnoagã, un gazetar, Eugen Jebeleanu, ºi un elev, ªtefan Baciu. Ca ziarist profesionist, Jebeleanu are dreptul la cãlãtorii gratuite, "frai", ceilalþi îºi cumpãrã, cu toþii, jumãtãþi de bilet, pe baza legitimaþiilor: elevii, militarii ºi profesorii au reducere pe C.F.R. Soseºte controlorul, perforeazã biletele. Dupã un timp apare "supracontrolul". Tinerii din compartiment aratã din nou biletele ºi permisele. La carnetul lui Cioran, inspectorul gãseºte o micã imperfecþiune: lipseºte timbrul care vizeazã carnetul pe anul în curs. Îi cere profesorului sã plãteascã biletul întreg. Chestiunea fiind una de formã ºi nu de fond, Cioran refuzã, ºtiindu-se în dreptul sãu. Inspectorul nu se lasã intimidat nici de tînãrul profesor, nici de explicaþiile reprezentantului presei, nici de vorbele prietenilor ºi pretinde achitarea biletului. "Exasperat de atîtea discuþii pentru un lucru de nimic - povesteºte mai tîrziu cel mai tînãr membru al grupului - Cioran se adresã inspectorului cu urmãtoarele cuvinte, uitîndu-i-se drept în ochi: "Carnetul meu nu numai cã este bun, dar este atît de perfect, încît îl pupã în cur ºi Dumnezeu." Au urmat cîteva secunde de tãcere de ambele pãrþi ale baricadei. […] Apoi inspectorul izbucni : "Va sã zicã mã insulþi. Mie sã nu-mi spui sã te pup în cur!"" Incidentul a ajuns la ºeful gãrii urmãtoare, unde alãturi de un jude ºi un jandarm, Cioran a trebuit sã-ºi explice aforismul ºi retorica.

În mai 1941, în timp ce lumea mare era deja în rãzboi ºi România mai avea numai o lunã pînã sã intre, la rîndul ei, în "jocul de mãcel", Lucian Blaga primeºte o scrisoare de la martorii lui Dan Botta, N. I. Herescu ºi Dr. Ion Cantacuzino, prin care e… provocat la duel. Cauza: mai multe atacuri ad hominem pe care Blaga le-ar fi îndreptat asupra lui Dan Botta în douã recente articole, unul apãrut în Timpul, celãlalt în Gândirea. Dupã ce primesc rãspunsul lui Blaga, martorii i-l comunicã lui Botta: "Refuz provocarea deoarece au trecut mai mult de 48 de ore de la apariþia articolelor mele pînã la trimiterea scrisoarei dvs. (19 Mai 1941)." Martorii socotesc justificat un asemenea rãspuns, atît dupã regulile din Codul de Onoare al Maiorului Drãghici Iosef, cît ºi dupã "autoritatea necontestatã care este Les lois du duel de Bruneau de Laboire". Curînd dupã aceea, Dan Botta îºi salveazã onoarea publicînd broºura Cazul Blaga, cu toate etapele polemicii, plus schimbul de scrisori referitor la duel.

Anton Holban pe patul de spital, cu cîteva zile înainte de a muri, încercînd sã-ºi aranjeze o suplinire. Camil Petrescu dansînd pe ascuns, cu picioarele sub masã, la Eforie, repetînd paºii ca sã intre în ritm înainte de a invita pe cineva la dans. Al. Rosetti zdrobit de durere la moartea lui Sebastian ºi punîndu-ºi imediat un imens portret al prietenului dispãrut, pe perete, în faþa biroului. Cãlinescu scoþîndu-ºi din cutie vioara ºi fãcînd cîteva arpegii, începînd cîteva fraze muzicale; coarda mi e ruginitã, aºadar vioara e pusã înapoi, în cutie. Noica avansînd ideea ca tinerii care se pregãtesc sã înfiinþeze o revistã sã semneze numai cu cifre ºi ªuluþiu notînd în jurnal identitatea numericã a fiecãruia dintre cei 15. Lovinescu primind vizita lui Camil Petrescu cu scopul de a o vedea pe Monica, la un an. Barbu la Mãrcuþa. Vinea luînd droguri. Galaction lãsîndu-se dus de mînii deloc monahiceºti. Suluţiu savurînd parfumul pipãrat, înþepãtor, al unei necunoscute, la cinematograf: "M-am îmbogãþit cu mirosul unei femei frumoase". Jeni Acterian închipuindu-ºi, la 20 de ani, anul 2000 cînd ar avea 84 de ani. Rebreanu astronom, Bogza astronom, Pãstorel gastronom. Eugen Ionescu rîzînd o dimineaþã întreagã. Eliade aprinzîndu-ºi o þigarã ca sã-ºi mascheze rîsul, la o lecturã publicã.

În grup

Scoºi de sub etichete ºi reconstituiþi din frînturi, prea-cunoscuþii devin oameni mobili, uimitori ºi iarãºi necunoscuþi, îºi aratã alte însuºiri, alte defecte, iar ceea ce scriu ei se vede într-o þesãturã de determinãri care modificã perspectiva. Te legi mai uºor, în societatea încã în formare, de oamenii care-ºi þin slãbiciunile la vedere, care se dãruiesc mai uºor, ca Bogza, Sebastian, Camil Petrescu, Galaction, ªuluþiu, Cãlinescu, Leny Caler, Arghezi, Steinhardt, Vulcãnescu ºi chiar de copilul mare, de fiul risipitor Barbu, decît de cei care ºi par sã le ascundã ºi au aer de învingãtori ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu sau Mircea Eliade. Unii sînt de-a dreptul antipatici: Nae Ionescu, care înºalã pe mai toatã lumea, ca orice figurã demonicã ºi Nichifor Crainic, farsor bine cunoscut, care nu poate înºela pe nimeni. Mai sînt îndoielnicii simpatici, ca Eftimiu sau puternicii solitari, þinta atacurilor gazetãreºti, ca Iorga, sau însinguraþii neînþeleºi, tocmai pentru cã sînt înconjuraþi de multã lume, ca Lovinescu. Unii se ascund atît de bine sub mascã încît ºi-o lipesc pentru totdeauna de chip, ca Mateiu Caragiale, care nu ºi-a scos-o nici mãcar cînd a venit acasã, în ziua de 17 ianuarie 1936, ºi, dupã cum afirmã Galaction s-a sinucis. Alþii, condamnaþi la moarte ºi ºtiindu-ºi sentinþa, se livreazã vieþii fãrã cea mai micã urmã de prefãcãtorie, ca Blecher. Iar unii sînt activi ºi corecþi, ca Al. Rosetti. Dintre toþi, unul singur transformã în literaturã absolut tot ce atinge, Tudor Arghezi. Pagini la care alþii ajung numai cu mare caznã ºi numai în momente de graþie sînt la el inevitabile, de parcã ar folosi ºi exploata de unul singur cuvinte dintr-un zãcãmînt de altã calitate decît colegii lui de breaslã. Figurile feminine au contururi mai vagi ºi nu pot rivaliza cu proiecþiile lor romaneºti, care le asigurã revanºa, le aduc în prim-plan ºi le dau o consistenþã, o complexitate ºi o frumuseþe mult peste cele ale personajului masculin. Apoi vine alaiul gãlãgios al celor care n-au cîºtigat pariul cu timpul nostru ºi sînt, totuºi, atît de prezenþi în timpul lor: Constantin Fîntîneru, Camil Baltazar, Paul B. Marian, Alexandru Bilciurescu, Ionatan X. Uranus, Claudia Millian, Vasile Dorneanu, Gherghinescu Vania, Sanda Movilã, Georgeta M. Cancicov, Dinu Nicodin, Olimpiu ªtefanovici-Svensk, ªtefania Zottoviceanu, Corneliu Moldovanu, Ticu Archip, Iza Sion, Silviu Roda, Tudor ªoimaru, Caton Theodorian, Simion Stolnicu, Horia Furtunã, Virgiliu Monda, Dan Faur, Lucian Boz, Horia Roman, Mircea Grigorescu, Doctorul Ygrec, Otilia Ghibu-Silviu ºi nenumãraþi alþii. Oameni vii fiind,

au griji, probleme, spaime: Perpessicius n-are braþul drept, Camil Petrescu trebuie sã-ºi comande în Franþa un aparat acustic ºi nu-i ajung banii, Arghezi are astm, Eugen Ionescu e mic de staturã ºi puþin fotogenic, lucru pe care îl uiþi imediat atunci cînd vorbeºti cu el, dupã 1935, Noica nu are un rinichi, Rebreanu scrie extrem de greu ºi de chinuit orice paginã. Îi poþi vedea în anumite grupuri sau cercuri, iar prieteniile lor, cu certurile prieteneºti cu tot, sînt ºtiute de cei din jur: Vladimir Streinu e mereu alãturi de ªerban Cioculescu, de unde porecla colectivã "dioscurii", ªuluþiu e extrem de aproape de Eugen Ionescu (debuteazã împreunã la Bilete de papagal), dar ºi de Sahia ºi de Fîntîneru, iar dintre cei mai vîrsnici de Blaga, Sebastian e prieten cu Eliade ºi Camil Petrescu, Galaction, o viaþã întreagã, cu Arghezi, dar cu mai multã pasiune în tinereþe, Al. Rosetti ºi Cãlinescu îºi împãrtãºesc toate secretele, Constantin Fîntîneru (Costicã) de Arºavir Acterian, cu care joacã table, Noica de Barbu Brezianu, Ion Barbu nu e aproape numai de Vianu, ci ºi de Simon Bayer, de Constantin Narly ºi de Mihai Moºandrei, "prietenul cel mai vechi ºi tovar㺠de jocuri", iar Eugen Ionescu a avut un prieten bun, medic, Petre Bubu. Prietenia dintre Bogza ºi Blecher e mai spectaculoasã decît cea dintre Eminescu ºi Creangã ºi totuºi posteritatea a uitat-o, dupã cum a ºters, din fotografie, orice chip care n-a fost validat prin glorie. Scriitorii sînt despãrþiþi brutal de amicii lor nescriitori, de fraþi, de soþii, de copii. Fotografiile posteritãþii scriitoriceºti sînt trucate, ca ºi cum cineva ar fi acoperit cu vopsea feþele unora ºi ar fi îngroºat profilurile altora. Mai sincere ºi mai drepte sînt cãrþile poºtale pe care apar chipurile prin care Bucureºtiul interbelic îºi laudã anonimii: negustorii ambulanþi.

Cãrþile poºtale pe care apar chipurile prin care Bucureºtiul interbelic îºi laudã anonimii, adicã negustorii ambulanþi, sînt la modã. Cei mai mari fotografi ai timpului, de la Iosif Berman la Nicolae Ionescu, îºi iau ca model feþele fãrã nume. Singurul lucru pe care nu-l pot fotografia este vocea, cea care face ca necunoscuþii sã fie totuºi atît de uºor de recunoscut.Geaamuuuh!…Geamuuh!Ceaap, ceeaaap, ceaap! Ceaaapãã!Brrragã rrrece, rrrece, brrrragããã!Gaz! Gaz! Ai la gaz! Pepeni-epeni! Boºari di Brãila, ia boºarii! Pepeni verzi ºi pepeni galbeni, pepenii!ªampanie rece! … douã la cinci! Numai zeamã de lãmîie… o vînd sã nu mai rãmîie…! Mãrþiºori ºi mãrþiºoare pentru Domni ºi Domniºoare!

Maaturã, maaturã!Hai la curci, la curci!Strugureii - strugurii de Dealu-Mare! Of! Ce mai razachie! Of!Puuuii! Pui de gãinã, pui, pui, pui!Spiiciaaalã! Spiiciaaalã!Iaurt cãimãcelu! Iaurgiuuuh!Ridic, ridic, ridichile!Chiop, chiop, chiobuuniih!Dovlecei noi, dovlecei! Ceapa, mãraruuu, pãtrunjelu, hreanuuu ! Cartofu, ardeiu, morcovuuu!Cireºi, cireºi, cireºi , cireºeleee !Mielu! Miel! Ce mai mieluºel! Mielu graas, mielu graaas ! Þet-þet-þet, oþet, oþetuu!Peºte-peºte-peºte-peºtee! ªalãu proaspãt, ºalãu! Por, por, por, porumb! Porumbielu fiert! Porumbielu-porumbiel!Lapte! Lapte! Lap bãtut, lapt ºi unt pruspa-eet!Vrrr-igii! Pîiniºoara cu cartofi! Vrriigii!Hai la aþã ºi la ace! Acele de pãr ºi de cusut, aceee, hai la vacs ºi la chibrituri!Ghiocei, ghioceiii, ghiocei cu viorele ºi cu micºunele…Bucureºtenii pot gãsi, pe stradã, orice: bomboane duse cu tava, halviþã, betealã, mãrgele, geamuri, cãrbuni, lumînãri de toate calibrele ºi lungimile, castane comestibile, covoare, seminþe de dovleac ºi de floarea-soarelui, icre negre, nasturi, brînzeturi, pastramã, rãzãtoare ºi cîrlige de rufe, site, miei, coroane de flori, pînzeturi, porumb fiert, sãpun, covrigi, cãrþi de citit ºi de joc, iaurt, bragã, gogoºi, gãini vii ºi curci, fluiere, rãcoritoare ("ºampanie"), fãraºe, grãtare, gãleþi, sticlãrie, violete, cocainã. Vînzãtorii ambulanþi sînt cele mai cunoscute figuri anonime ale Capitalei. Îi poþi urmãri pe timp ºi pe anotimp. În zori, de la sediile principalelor gazete de dimineaþã se risipesc, ca gîngãniile, în toate direcþiile micii vînzãtori de ziare, cu mari pachete legate cu sfoarã, sub braþ. Le vor împãrþi fiecare într-un perimetru precis delimitat, toatã sãptãmîna, tot anul ºi în orice sezon. În dimineþile de primãvarã ºi de varã, þigãncile vînzãtoare de flori "merg cîte una, cîte douã ºi cîte trei, cu grãdinile pe cap". Coºurile largi pe care le poartã pe creºtet le dau o þinutã impunãtoare, iar în aer adunã albine ºi lasã miresme, culori, vorbe multe. Dacã n-aþi vãzut aceastã imagine, scrie pentru cititorii anului 1935 Mircea Damian, în cartea sa dedicatã Bucureºtilor, "este ca ºi cînd n-aþi vãzut în viaþa dumneavoastrã un rãsãrit de soare, în mai, peste o livadã înfloritã". Vînzãtoarele de flori se aºazã pe Calea Moºilor ºi în Piaþa de Flori, lîngã Biserica Sfîntul Anton. Ceva mai tîrziu sosesc oltenii cu

cobiliþele. Se recunosc dupã chemare, iar vocile care strãpung aerul au acelaºi impact ca firmele luminoase ale magazinelor. Fiecare are strigãtul lui, "dupã felul omului ºi dupã felul mãrfii". Mircea Damian face o micã radiografie sonorã:

"Uneori strigãtul este ca un chiuit, alteori scîrþîie, alteori se-aude de departe, ca o doinã." Efectul este de seducere a cumpãrãtorului. Cînd îºi anunþã crrapuuu!, pescarul-negustor "se înnoadã în cuvînt, îl zbîrnîie, îl rãsuceºte, îl sfredeleºte ºi-l azvîrle" de parcã vezi cuvîntul ºi, simultan, ºi crapul, "înotînd într-o dungã prin aer, pãtrunzînd în bucãtãrie, sfîrîind în cratiþã". Pe strada Halelor stau o mulþime de negustori ambulanþi, tinichigii, tocilari ale cãror roþi legate de rotiþe par un perpetuum mobile. La apropierea lamei de oþel sar scîntei ºi se aude un sîsîit ºerpesc. Pe strada Carol alþi negustori, lîngã Taica Lazãr telalii, în pieþe zarzavagiii - cîntarul cu cîrlig sau buna înþelegere pecetluiesc preþul -, iar Bulevardul Brãtianu este, spre sud, dincolo de Universitate, pur oriental: pe uluci, ºiruri lungi de covoare olteneºti. Cîte un negustor îºi sporeºte ºansele strãbãtînd Calea Victoriei cu covorul în spate, ca o mantie lungã pînã în pãmînt, cu pãlãria de paie pe cap ºi cu ochii sfredelind mulþimea în cãutarea fizionomiei cumpãrãtorului de covoare. Înainte de Paºte, se vînd miei, jupuiþi ºi duºi în spate, iar de Crãciun castane calde. Fiecare vînzãtor are un public bine delimitat: negustorii de dulciuri sînt înconjuraþi de copii mari care þin de mînã alþi copii, mai mici, vînzãtorii de pãsãri sînt chemaþi, pe fereastra deschisã, de gospodine, tinerii cãsãtoriþi îºi cautã obiecte de menaj, bãrbaþii serioºi îºi cumpãrã gazeta.Rînd pe rînd, primarii capitalei se lovesc de problemele create de invazia de negustori ambulanþi, în Bucureºti. Deja în ianuarie 1925 o ordonanþã a Primãriei limiteazã mãrfurile care pot fi vîndute pe strãzi la: gaz, fructe, lapte ºi peºte. Nu mai e legal sã vinzi sticlãrie, pãsãri, gogoºi, mãrunþiºuri, îngheþatã ºi zaharicale decît în locuri speciale, la tarabe, plãtind, aºadar, un impozit. Circulaþia prin centrul capitalei, cu mãrfurile în cãrucioare trase de mînã sau în cãruþe, este interzisã în acelaºi an, deoarece traficul creºte pe zi ce trece ºi e stînjenit de orice vehicul nemotorizat. În anii imediat urmãtori oltenii sînt nevoiþi sã-ºi facã un sindicat ºi o societate, "Tudor Vladimirescu" ºi, teoretic cel puþin, sã plãteascã o taxã. În 1932, Dem I. Dobrescu, primar general cu idei occidentale, încearcã sã facã puþinã ordine în lumea activã ºi greu de stãpînit a negustorilor ambulanþi. La 20 mai, Gazeta municipalã, al cãrei director e Mihail Dragomirescu, titreazã pe prima paginã: Conflictul dintre Primãrie ºi oltenii ambulanþi. Genericul paginii: Cuvîntul celor necãjiþi. Primarul rãspunde cu un interviu, în Dimineaþa, din care Gazeta

municipalã preia ideea de bazã: "Vreau organizarea comerþului ambulant, iar nu desfiinþarea lui." Dacã ziarele iau partea "necãjiþilor", la fel cu locuitorii capitalei, care sînt solidari cu pitorescul ºi s-au obiºnuit sã profite de magazinele în miºcare, muncipalitatea contraatacã arãtînd dezavantajele: igiena precarã, aspectul ºi viaþa zilnicã a strãzii. Ideile lui Dobrescu sînt continuate, dupã 1934, de Alexandru G. Donescu. În 1936 gazetele publicã lungi liste de strãzi pe care comerþul ambulant este interzis ºi o ordonanþã, din 27 aprilie, de "Reglementare a comerþului ambulant din Capitalã". Între altele, negustorii cu marfa pe umeri sînt obligaþi "sã fie curat îmbrãcaþi ºi sã aibe atitudine cuviincioasã". Cu toate acestea, fenomenul vînzãrii în semilegalitate continuã. Chiar dacã în centru strigãtele se aud mai rar, sînt strãzi ale Bucureºtiului în care vezi cîrduri de curci mînate cu nuieluºa, mici turme de miei cu cîinii ºi ciobanii aferenþi, cãrucioare ºi coºuri de tot felul. Nu se poate spune cã oamenii care-ºi cîºtigã pîinea bãtînd strãzile capitalei nu au ceva eroic, în primul rînd umorul cu care-ºi laudã marfa, dupã ce au mers pe jos, kilometri, pe un soare toropitor sau pe frig. Nãscut într-o comunã din Olt, cu ºcoala fãcutã la Slatina ºi cu o viaþã "ambulantã" el însuºi, Mircea Damian îi prezintã pe negustorii olteni cu o simpatie vãditã ºi transmisibilã: oamenii duc pe umeri "balanþa" cu coºuri, se opresc din cînd în cînd sã-ºi ºteargã sudoarea, pornesc mai departe fluierînd uºor, se aºazã, seara, pe trotuar ºi-ºi fac socotelile, ce au vîndut, ce le-a rãmas de dat, ce au dat pe datorie. Uneori îºi înºirã în faþã grãmãjoare de bani. Fiecare grãmãjoarã, un soi de marfã: ceapa, usturoiul, ardeii, morcovii. Umbra lãsatã de negustorii cu cobiliþã are, din cauza coºurilor cu zarzavat înfoiat, aripi, ºi nu e de mirare cã Nicolae Ionescu, fotograf-artist, pozeazã un ºir de olteni care-ºi lasã, pe asfalt, imaginea de îngeri. Cobiliþa îl atrage ºi pe Arghezi, sensibil, de altfel, la tot ce þine de arta negustoriei, ºi îi laudã mecanismul ingenios, care permite anularea unei greutãþi prin alta, egalã. Lustragiii fac parte din peisajul strãzii, iar oprirea lîngã ei din ritualul plimbãrii. Sînt, alãturi de negustorii ambulanþi, figuri cunoscute ºi de încredere, bãrbaþi, femei ºi copii deopotrivã. κi duc cu ei instrumentele de lucru: o ladã de lemn, de dimensiuni potrivite sau chiar o oalã mare, pusã pe asfalt cu fundul în sus, peria, crema, vacsul, cîrpa ºi au locuri stabilite pe trotuar, începînd din faþa Gãrii de Nord ºi pînã la Ateneu. Stau cu ochii în jos ºi lustruiesc, pînã cînd o micã bucatã din cerul Bucureºtilor se oglindeºte pe pielea pantofului. Clienþii îi privesc "de sus". A. Pascha (Petre Albulescu) semneazã în Bilete de papagal un mic text la persoana I, cu remarci din Carnetul unui lustragiu. Operaþiunile de bazã sînt: "Ungi cu cremã, dai cu peria, pui cearã, ºtergi cu benzinã, stropeºti cu apã, perii pantalonii de praf." Cum preþul este la voia clientului, se întîmplã ca unii sã

plece fãrã sã dea bacºiº, alegîndu-se cu un mic blestem printre dinþi, în timp ce alþii dau prea mult, alegîndu-se cu un calificativ: fraier. Cei care dau cît trebuie, preþul pieþei fiind ºtiut fãrã mercuriale, primesc ca mulþumire un "Sã trãiþi". Clientul nu dã în genere ziua bunã nici "la sosire", nici "la plecare", îºi duce cel mult, lenevos, douã degete la pãlãrie, drept salut. Mai poftiþi pe la noi, spun lustragiii din pãtrãþelul lor de capitalã, asemenea negustorilor cu vitrinã, galantar ºi uºã cu lacãt. Dacã existã o calitate specificã strãzilor Bucureºtiului dintre rãzboaie, aceasta este: vezi numai pantofi lustruiþi. Geamgiii îºi duc cu ei casa de sticlã uitîndu-se cînd în pãmînt, cînd la ferestrele clãdirilor ºi, dacã-i priveºti din spate, vezi o pereche de pantofi, una de cioareci, un spate lucios, de sticlã ºi, în vîrful vîrfului, o pãlãrie. Mãturile sînt duse tot pe cobiliþã. Strînse laolaltã, pot ajunge uºor la 50 de bucãþi pe transport. Le vînd copiii, ºi ei cu pãlãrie, semnul intrãrii în lumea adulþilor. Sitele atîrnã de gîtul unui negustor cu faþa smeadã, ca o salbã de enorme mãrgele, iar funiile cu ceapã ºi usturoi cad, ºiraguri, ca perdelele de la uºile dobrogene. Iaurgiul are douã dulãpioare-bar, cu desene japoneze, cupe de sticlã curate ºi ºorþ alb la brîu, iar negustorul de cãrbuni - costum, vestã, cravatã ºi pãlãrie. De fapt, nu e unul fãrã pãlãrie, semnul verii comerciale interbelice. Negustorii ambulanþi sînt orientul ºi au de toate. La celãlalt capãt, occidentul bucureºtean are ºi el totul, începînd cu burse Rockefeller ºi Humboldt.

Ce aveau

Burse Rockefeller ºi Humboldt,/ recensãmînt la zi, cafea filtru, desene animate, premii literare ºi jurii cu nume proeminente, costume de baie din douã piese, metroul în proiect, conflict între generaþii ºi între partide, reduceri la biletele de tren, cuvîntul fripturist cu superlativul suprafripturist, automobile Ford, prezervative, cinefili, parfumuri franþuzeºti, strãzi stropite de douã ori pe zi, reviste strãine la chioºc,

amprente la poliþie, ºic în vestimentaþie ºi vorbe de spirit, lame de ras Gillette, cãrþi americane despre efectele terapeutice ale gîndirii pozitive, condicã de reclamaþii la poºtã, teste de mãsurat inteligenþa, neliniºti în legãturã cu posibilul dezgheþ al calotei de gheaþã la Polul Nord, bere "fãrã rival" de la Pilsen, copyright, cinematograf "de casã" cu film de 16 mm, floricele de porumb, cãsãtorii sub apã cu miri ºi preot ascunºi sub masca de oxigen, balul presei, maºini de scris portabile, cremã Nivea de zi ºi de noapte, fãinã cu trei nule "neîntrecutã pentru cozonac", Miss România ºi Miss Europa, cursa înarmãrii, maºini de salubritate, horoscop zilnic, lunar ºi anual, tratate de pace, Kodak ("nici o desilusie"), cãºti de uscat pãrul ºi "permanent", la coafor, curse de plãcere cu avionul pentru doritorii de excursii aeriene, la Bãneasa, curse de cai ºi Jockey-Club, saloane de înfrumuseþare "amenajate elegant ºi prevãzute cu cele mai noi aparate", benzinã Shell, magazin "automat", pe Bulevardul Elisabeta, aspirinã Bayer, Ciclop, reprezentanþe strãine de automobile, aparate de taxat automate în taxiuri, camerã de gardã la spitale, teleschi la munte, cremã epilatoare Eva, Institutul de seruri ºi vaccinuri Dr. Cantacuzino, carte de telefon (de vînzare pe Calea Victoriei 31; "telefonînd la 377.05 vi se aduce la domiciliu"), farmacii cu program de noapte, magazin de icre negre "direct din Delta Dunãrii": Caviar, pe strada Franklin, institut de fizioterapie, sens unic, dentiºti membri în Asociaþia dentiºtilor germani, trenuri aerodinamice de la uzinele Malaxa, baloane cu muzicuþã, aplauze ºi bãtãi din picioare în Parlament, abonamente lunare pe o linie, douã, trei sau pe toate liniile de transport în comun ºi bilete de corespondenþã valabile o orã, corespondenþi de presã, sãli ºi ºcoli de gimnasticã, ciocolatã Suchard, meciuri de hochei internaþionale, joie de vivre.Aveau de toate. Pînã ºi fulgi de ovãz Knorr uºor de digerat.

BIBLIOGRAFIE SUBIECTIVA

Cînd am început sã mã gîndesc cu mare lãcomie la Bucureºtiul interbelic? N-aº fi avut nici un motiv sã o fac, cãci nu m-am nãscut în acest oraº ºi mi-a trebuit foarte mult timp pînã sã-i descopãr, puþin cîte puþin, timbrul ºi cãldura. Totuºi, îmi amintesc cu claritate momentul "declicului". Coincide cu descoperirea, pe cont propriu ºi din purã plãcere, a revistelor interbelice. Nu mi-aº fi închipuit niciodatã cã citirea unor gazete îngãlbenite are efect de vrajã sau de drog. Sorbeam totul din foile vechi pe care le aveam în mînã, de la adresa redacþiei, numãrul de telefon ºi preþul tipãrit la vedere, pînã la ultima notiþã nesemnatã sau ultimul rãspuns primit, la Poºta redacþiei, de un începãtor grafoman. Acele detalii pe care istoriile literare sau cãrþile academice le aruncã la coº. Priveam toate fotografiile îndelung, aºa cum priveºti o operã de artã sau un nepreþuit obiect arheologic, proaspãt dezgropat. Am dat peste o mulþime de texte nou-nouþe sau cunoscute în alte forme, prelucrate, ale unor scriitori mari, despre care credeam cã ºtiu totul, dar am dat ºi peste enorm de multe nume de care nu auzisem deloc sau doar în trecere ºi care, cu timpul, mi-au devenit chiar mai apropiate decît "cele mari". În chenarul paginii se întîmplau evenimente cu adevãrat senzaþionale: înviau oameni ºi, o datã cu ei, învia un oraº ºi vremea lui. Pagina se umplea de voci ºi de miºcare, ca o camerã aglomeratã. Tot ce s-a întîmplat ulterior a fost doar o reglare a imaginii, ca atunci cînd, privind printr-o lunetã, roteºti un buton ca sã adaptezi distanþa pentru puterea ochiului tãu, ca sã risipeºti aburul ce acoperã, la început, lentila. A venit rîndul jurnalelor, agendelor, memoriilor unor oameni care îmi deveniserã un fel de rude. Îi acceptam, deci, cu toate calitãþile ºi defectele lor ºi nu doream sã-i judec. Dar pe unii îi simþeam, de la început, extrem de apropiaþi, îmi venea sã le dau telefon, peste timp, sã-i întreb orice, doar ca sã le aud vocea, în timp ce pe alþii nu i-aº fi deranjat din tãcerea în care intraserã. Din adevãrurile lor atît de discutabile ºi de parþiale, puse laolaltã, ca sã se comenteze ºi sã se completeze unele pe altele, am reuºit sã am o imagine obiectivã, dar cu destule pete albe încã. Am preferat sã conciliez douã lucruri care se contraziceau decît sã-l elimin pe unul dintre ele. Cãrþi de interviuri ºi anchete literare, albume fotografice, casete cu înregistrãri interbelice, conferinþe radiofonice, almanahuri pentru un public cu gust îndoielnic ºi anuare statistice au completat unul cîte unul golurile din imagine. Modul în care am înglobat toate aceste cãrþi în cartea mea este hibrid, tinzînd uneori spre ceea ce face un romancier, cînd topeºte informaþia fãrã a încãrca textul cu un exces de cifre ºi de nume, ca sã nu distrugã ficþiunea. Asemãnãtor am procedat cu ortografia fragmentelor citate: am pãstrat-o atît cît sã se simtã parfumul cernelii timpului, dar am modificat-o tacit cînd era pur ºi simplu stînjenitoare pentru cititorul de astãzi. Între rãzboaie existã multe oscilaþii

ortografice, chiar în cadrul aceleiaºi reviste, iar unele dintre cele mai celebre publicaþii, precum Viaþa Romîneascã, scriu cu î, nu cu â, pînã ºi adjectivul din titlu. Nu cred cã sînt multe lucruri care mi-au scãpat din vraful bibliografic, dar a trebuit sã las nenumãrate informaþii pe dinafarã. Nu am dorit o carte exhaustivã, nici un dicþionar, ci un decupaj limitat, pe care-l mãrturisesc subiectiv. Am privilegiat anumite figuri, le-am scos în faþã, le-am ales sã fie personaje în cartea mea. Cît despre puzderia de oameni ºi de informaþii pomenite în treacãt, rostul lor nu este altul decît de a prinde "aerul timpului".Sînt recunoscãtoare tuturor celor care au lãsat mãrturii de orice fel despre aceastã perioadã, celor care s-au ocupat de ea ºi au publicat cãrþi pe aceastã temã, autorilor de ediþii critice, precum ºi celor care, interesaþi de subiect, chiar ºi printr-un dialog întîmplãtor, din mijlocul Bucureºtiului de azi, m-au ajutat sã mai rãmîn un timp "acolo", în Bucureºtiul dintre rãzboaie. Între aceºtia din urmã cei mai numeroºi sînt studenþii mei de la Litere ºi foºtii studenþi, de la care, din cînd în cînd, am primit cîte o fotografie, cîte o întrebare, cîte o opinie despre interbelic, dovadã a faptului cã subiectul nu þinea pentru ei de "ºcoalã", ci le intrase în gînduri ºi în viaþã. Unele pagini din Întoarcere în Bucureºtiul interbelic au fost publicate în revista România literarã, rudã prin alianþã (adicã de nume) cu cea interbelicã. Le-am scris, atunci, cu conºtiinþa întregului ºi cu dorinþa de a le rotunji, cîndva, într-o carte. Pe cele mai multe le-am modificat ºi le-am rescris, cãci, între timp, amãnuntele s-au închegat mai bine în mintea mea ºi informaþiile au dat pe-afarã. La ce bun o asemenea "experienþã a detaliului"? Pentru mine, importantã a fost bucuria descoperirii unei lumi pierdute ºi îngropate în straturi suprapuse de uitare. Cînd Howard Carter a gãsit intact, la sfîrºitul lui noiembrie 1922, mormîntul lui Tutankamon, timpul s-a suspendat, el a fost smuls din realitate de suflul lumii vechi, iar jurnalul sãu, scris concomitent cu evenimentul, pare al unui martor cu sufletul la gurã, al unui fotograf. Martor ºi fotograf m-am simþit ºi eu, iar cartea aceasta înlocuieºte jurnalul meu de arheolog. Doar cã "mormîntul" cercetat de mine era departe de a fi intact, dimpotrivã, el fusese scotocit cu bune sau rele intenþii de nenumãraþi alþii, care au luat ºi au pus în muzee obiectele mari, dar, din fericire, au lãsat neatinse ºi necercetate detaliile. Datoritã amãnuntelor am putut sã-mi fac o opinie proprie ºi sã reconstitui imaginea. Evenimentele majore, polemicile literare, politica, totul exista ºi aici, dar se explica altfel, se miºca în vîrtejul vieþii ºi sub tirania ei. Dacã sensul unui eveniment major se vede mai bine de la distanþã, explicaþia lui se vede mai bine de aproape. Cãutînd explicaþia, cãutam ºi "omul omenesc" ºi îl puneam în locul etichetelor ºi al

abstracþiunilor. Interbelicul ieºea la ivealã în tot firescul lui, nici negru, cum îl prezentau unii, ºi nici orbitor de alb, cum îl vedeau alþii. Un lucru mi-a devenit însã limpede: în anii dintre rãzboaie, înfruntarea dintre bine ºi rãu se petrecea în genere în limitele normalitãþii ºi, de cele mai multe ori, binele cîºtiga. Dovadã este însuºi modul miraculos în care, într-o unitate de timp istoric infimã, douã decenii, dintre care numai zece ani liniºtiþi (cam între 1925 ºi 1935), a luat naºtere o lume nouã, temeinic construitã, care a învins vechile inerþii. Apoi, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, rãul, rãmas stãpîn pe scenã, a asigurat numai continuitatea rãului ºi a destrãmat încetul cu încetul, dupã un mecanism care funcþiona implacabil, tot ce fusese bun în lumea de dinainte. De aceea, scriind aceste pagini, m-am întors în timp pînã la punctul în care între bine ºi rãu lupta era încã dreaptã ºi am încercat sã-i redescopãr concreteþea. O mulþime de oameni nu existau concret pentru mine, înainte de aceastã carte. Am avut senzaþia pe care bãnuiesc cã o au sculptorii cînd scot dintr-un bloc de piatrã, compact ºi alb, în care nu se poate distinge nimic, un chip, un trup, o miºcare - un om, un grup. Blocul meu de piatrã era trecutul, care îi încremenise ºi pe scriitori, ºi pe oamenii anonimi în marmura lui. Am avut nevoie de multã vreme ca sã scot chipurile la ivealã, le-am lãsat pe unele neterminate, am revenit, am mai îndepãrtat cîþiva fulgi de piatrã de pe obrazul tot mai vizibil ºi pînã la urmã statuile au început sã vorbeascã. Atunci am ºtiut cã sosise momentul sã scriu Întoarcere în Bucureºtiul interbelic.

În genere evit concluziile. Ele se aflã, implicit, în pagina scrisã, ºi fiecare e liber sã le extragã sub ce formã vrea, de aici. Totuºi, de data aceasta, am sentimentul cã nu aº fi onestã dacã n-aº formula ideea esenþialã cu care am rãmas dupã experienþa "reîntoarcerii în timp", în interbelic: cele aproximativ douã decenii dintre rãzboaie reprezintã, probabil singura perioadã în care România a fost, ca America, "þara tuturor posibilitãþilor". Aº vrea sã nu fiu greºit înþeleasã: interbelicul nu e un paradis, îºi are pãcatele lui ºi zonele lui de insuportabil. Ca ºi acum, ºi atunci, tinerii se sufocau în propria þarã, în mica lor culturã, ºi simþeau nevoia unei soluþii. Mulþi au ales-o pe cea mai proastã. Oamenii de atunci, adicã ceea ce numim "popor", aveau cam aceleaºi calitãþi ºi defecte general-umane sau specific naþionale. Ca oriunde în lume, prostie ºi rãutate nu se putea sã nu existe ºi destui inºi îºi pierdeau capul. Dar erau liberi. Liberi sã accepte convenþiile "burgheze" sau sã le sfideze fãrã ezitare (cum au fãcut-o avangardiºtii), liberi sã aibã o credinþã sau sã rîdã de ea, liberi sã accepte niºte reguli sau sã-ºi facã altele, liberi sã rãmînã în þarã, sã-ºi aleagã alte zãri sau sã plece varã de varã, liberi sã scrie cît pot de bine ºi sã nu dea socotealã decît cititorului sau nici lui, liberi sã fie

fideli sau infideli unei idei, unei persoane, unui mod de a înþelege existenþa, liberi sã vorbeascã, sã rîdã, sã tacã. Fiecare om avea un bun al sãu: o cãsuþã, fie ºi fãrã canalizare, sau un cal, sau o bucatã de pãmînt, sau cîteva gãini, un lucru al sãu ºi numai al sãu, pentru care nu trebuia sã dea socotealã. Valoarea se impunea de oriunde ar fi venit. Chelnerii buni, de pildã, erau trimiºi sã înveþe secretele meseriei în strãinãtate, la fel ºi oricare alt lucrãtor destoinic ºi nimãnui nu-i era ruºine cu ceea ce fãcea, cu poziþia sa socialã. E de mirare cã istoricii nu reparã nici astãzi o nedreptate de perspectivã asupra deceniilor interbelice, legatã de relaþiile dintre diferitele straturi sociale: oamenii erau cu adevãrat egali ºi nu se dispreþuiau reciproc, cum se spune în discursurile egalitariste, doldora de locuri comune ºi de abstracþiuni. Fãrã nici o îndoialã cã un chelner sau un pantofar bun era cu adevãrat egal cu cel pe care-l servea, sã zicem un medic sau un avocat: acesta, clientul "burghez", apela la chelner sau la cizmar ca la un specialist, îi pretuia pricepera ºi sfatul, îi recunoºtea chiar superioritatea în domeniu ºi nu de puþine ori îi devenea prieten. Dacã chelnerul se îmbolnãvea ºi venea, el, la cabinetul doctorului sau dacã avea nevoie de un avocat, raportul se schimba, medicul ºi avocatul îºi serveau chelnerul ºi o fãceau cu acelaºi profesionalism. Astfel egalitatea dintre pãturi sociale era intimã, naturalã, nu impusã prin constrîngere ºi falsificare de poziþii. Chiar sãlbãticia, cînd s-a manifestat, a fost vizibilã, pe faþã, nu ascunsã, insidioasã ºi infinit mai terorizantã, ca mai tîrziu. Nu cred cã violenþa extremã, dezumanizarea trebuie cîntãrite ºi comparate. Cea mai micã fãrîmã e intolerabilã, oricînd, oriunde ºi faþã de oricine s-ar manifesta. Dar atunci si acolo, în interbelic, nimeni nu era obligat sã ignore rãul ºi sã spunã cã rãul e bun, e binele însuºi. Nimeni nu era obligat sã tacã dacã vedea cã împãratul sau ministrul sau poetul sau savantul e gol. ªi nimeni nu ºtia ce înseamnã sã înghiþi, toatã viaþa, fricã, chiar dacã porþiile diferã în funcþie de cît de larg e laþul. Minciuna avea picioare scurte, prietenia ºi încrederea aveau picioare lungi ºi, cu toate eclipsele, ieºeau iar la ivealã. Ceea ce a urmat a strivit toate acestea, a creat din acei indivizi perfect modelaþi înainte, fiecare cu personalitatea lui, cu mîndria lui ºi codul sãu diferit, indiferent dacã trãia la mahala sau în centru, o masã indistinctã. Îndrãzneala, încrederea în sine, în celãlalt ºi capacitatea de admiraþie, simpatia, empatia, politeþea înnãscutã ºi cea educatã, rãbdarea, bucuria de a trãi par a se fi degradat pînã la dispariþie în România, în anii de dupã al doilea rãzboi ºi va fi nevoie de un timp egal ca întindere ºi infinit mai bun decît anii din urmã, ca sã le redobîndim, într-un posibil viitor.