Universitatea de Arte ,, George Universitatea de Arte ,, George Enescu’’ Iași Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design Iași Specializarea : Conservare-RestaurareDirecția de studiu : Restaurare Pictură Murală

BIODEGRADAREA OPERELOR DE ARTĂ

Student : Țâbârnea Radu

Anul : III sem. II conservare-restaurare (murală)

-2011-

1

Cuprins

I. Biodeteriorarea (introducere) 3 I.1. Agenţi de deteriorare 3 I.2. Factorii meteo- climatici 4 I.3. Factorii fizico-chimici 5 I.4. Factorii biotici 6

II. Biodeteriorarea la piatra şi frescă 6III. Biodeteriorarea lemnului 10

2

I. Biodeteriorarea (introducere)

Conform Dicţionarului explicativ al limbii Române Biodeteriorarea înseamnă degradare sub acţiunea factorilor biologici1. Altfel spus biodeteriorarea, reprezintă acţiunea prin care organismele determină transformarea unui material valoros într-unul rezidual. Este un proces care acţionează în sens negativ, care trebuie, pe cât posibil, evitat sau ăntârziat. Fenomenul de biodeteriorare are un câmp foarte larg de acţiune, de la diversitatea produselor de origine vegetală şi animală, a produselor industriale, a instalaţiilor industriale, construcţii, utilaje, conducte până la operele de cultură şi artă. Modificările nedorite calitative, funcţionale şi estetice ale materialelor de importanţă economică şi culturală ce au loc sub acţiunea organismelor vii poartă numele de biodeteriorare. Procesul de biodeteriorare poate fi produs de numeroase organisme, printre care un rol important au ciupercile, bacteriile, insectele şi uneori algele, lichenii etc. Ciupercile saprofite sunt implicate în procese de biodeteriorare din cele mai variate domenii, datorită bogatului echipament enzimatic de care dispun şi care le permite să se dezvolte pe numeroase produse organice pe care le folosesc pentru nutriţie. Echipamentul lor enzimatic este foarte labil, având capacitatea de a se adapta la o multitudine de substraturi. Prin organele de rezistenţă pe care le formează pot supravieţui la variaţiile mari ale factorilor de mediu, ceea ce explică prezenţa lor peste tot şi chiar în condiţii extreme2.

I.1. Agenţi de deteriorare

Conservarea patrimoniului cultural presupune întotdeauna o susţinută cercetare privind obiectul de patrimoniu, precum şi cauzele care favorizează degradarea şi deteriorarea materiei organice şi anorganice. Un prim pas în ceea ce priveşte elucidarea acestor probleme îl constituie buna cunoaştere a tipurilor de bunuri de patrimoniu, precum şi varietatea locurilor în care se păstrează. Ţinând seama de situaţiile concrete, se vor putea trata în mod corect cauzele şi factorii care contribuie la apariţia modificărilor structurale ale materialelor suport pentru opere de artă. Această clasificare a fost făcută diferit de numeroşi autori, precum G. Perusini, care prezintă drept factori de degradare a bunurilor culturale două categorii de cauze după natura lor:

1. Cauze de degradare naturală:

biologice – microorganisme, ciuperci, insecte, alge, muşchi, licheni, rozătoare, etc.; chimice – reacţiile chimice ale diverselor elemente şi compuşi chimici cu

componentele obiectului, sau reacţii chimice declanşate de factorii de mediu, poluare, etc.;

fizice – cu caracter mecanic; – cu caracter termic; – radiaţiile luminoase;

calamităţile – alunecări de teren, inundaţii, incendii, cutremure de pământ, etc;

2. Cauze de degradare intenţională (provocate de om)

- cauze politice;1 http://dexonline.ro/definitie/biodeteriorare 2 Conform Barbu Valeria – Biodeteriorarea – aplicaţii practice, Editura Ceres, Bucureşti, 1983, pag. 41,42;

3

- cauze religioase; - poluarea; - cauze economice; - vandalismul (inscripţii, scrijeliri, etc.) ; - moda timpului şi fluctuaţiile ei; - ignoranţa, lipsa gustului; - dinamica demografică; - popularitatea excesivă a unor opere; Alterările şi degradările suferite de obiectele de artă sunt caracteristice unui anumit material, fiind într-o oarecare măsură influenţate de agenţii de degradare externi. Aceştia produc degradări a căror gravitate depinde de cele mai multe ori de natura, intensitatea şi durata acţiunii lor, cât şi de modul în care interferează sau se suprapun. Toate materialele, oricât de durabile ar fi, sunt supuse alterării. Însăşi natura materialului şi caracteristicile fizice ale mediului său determină specificitatea, ritmul şi durata acestor procese. Fiecare material se deteriorează în mod specific. Puţine opere de artă sunt omogene din punct de vedere material. Factorii exogeni sau externi care influenţează biodeteriorarea / biodegradarea sunt: - lumina; - factorii biologici specifici zonei; - umiditatea solului şi prezenţa apelor freatice; - zona climatică (geoclimatică) cu caracteristicile sale meteoclimatice (temperatura aerului, umiditatea relativă a aerului, precipitaţiile, viteza şi direcţia vântului, durata de expunere solară etc.); - alţi factori de impact (poluare, aerosoli, curenţi turbionari, secetă, grindină, descărcări electrice, secetă, incendii, alunecări de teren, etc.; - condiţii climatic (pentru bunuri expuse în aer liber, de exemplu: biserici, troiţe, crucifixe etc.) sau microclimatice (pentru bunuri din spaţii muzeale, depozite, arhive, biblioteci, laboratoare etc.); - radiaţiile gama utilizate pentru stoparea atacului microbiologic şi radiaţiile accidentale; Factori endogeni sau interni: - natura şi tipul materialelor utilizate; - morfologia structurală a texturii şi a fibrelor; - natura şi tratamentul efectuat anterior pentru conservare; - prezenţa şi natura atacului biologic la materialele folosite înainte de punerea în operă; - tratamente fizico-chimice şi mecanice implicate la punerea în operă; - vechimea suportului; - interacţiunile cu alte elemente structurale (componente);

I.2. Factorii meteo- climatici

Umiditatea este un parametru fizic important, care constituie una din principalele cauze ale degradărilor ce apar la patrimoniul mobil şi imobil. Fenomenele de degradare induse de umiditate în ziduri includ aspecte multiple, cu acţiune directă asupra comportamentului static al clădirii, a capacităţii de izolare termică, dată de elementele de construcţie, dar şi alterări directe ale materialelor, rezultate în urma unor procese fizice, chimice şi biologice. Aceste alterări conduc la modificări ale straturilor superficiale ale materialelor, care le afectează culoarea, textura, luciul sau granulaţia suprafeţelor, coeziunea superficială şi până la modificări în structura internă a materialelor. Umiditatea conţinută în structura elementelor de construcţie afectează în mod direct igiena încăperilor, limitată nu numai prin reducerea capacităţii de izolare, ci şi prin evaporarea apei spre interior, cu efecte în creşterea umidităţii relative a aerului, peste limitele acceptate de normele sanitare, dar şi prin reducerea temperaturii superficiale, prin apariţia de condens succesiv pe pereţi, favorizând dezvoltarea

4

de microfaună specifică. Umiditatea din construcţiile vechi este distribuită neregulat şi afectează în mod diferit diverse zone ale clădirii şi este rareori staţionară şi frecvent progresivă în timp. Umiditatea provenită din precipitaţiile atmosferice este legată de prezenţa neetanşeităţilor (degradări ale acoperişului, rosturi deschise, fisuri), de defecţiuni ale dispozitivelor de colectare (jgheaburi, burlane) şi gradul de expunere la componenta orizontală a precipitaţiilor pentru pereţii verticali. Fenomenul de umiditate prin infiltraţie directă din exteriorul clădirii se deosebeşte în comportamentul substanţial, de umiditate de construcţie, cu caracter tranzitoriu, care se cumulează cu predilecţie în clădirile noi. În cazul celorlalte tipuri de umidităţi, umiditatea din condens şi cea provenită din teren, prin ascensiune capilară, sursa lor de provenienţă este mai greu de stabilit deoarece în cazul clădirilor vechi, aceste două fenomene pot fi asociate. Fenomenul de condensare este un fenomen discontinuu, care se produce prin răcirea locală a aerului în contact cu suprafeţele reci şi este legat direct de condiţiile meteorologice momentane sau periodice. Temperatura este un alt factor de microclimat implicat în deteriorarea bunurilor de patrimoniu, pentru că influenţează reacţiile chimice prin transfer de energie şi accelerarea agitaţiei moleculare. S-a observat că variaţiile de temperatură din cursul unei zile produc un gradient care generează tensiuni în materialul suport. Temperaturile scăzute ale mediului în care se găseşte expus un obiect pot provoca micşorarea elasticităţii unor lianţi (răşini, linoxină, ceară), fragilizări şi în consecinţă, în cazul suprafeţelor pictate, pelicula de picturală are de suferit. Temperaturile ridicate ale localurilor sunt indirect nocive, pentru că ele provoacă o scădere a umidităţii relative şi uscarea materialului suport. Lumina alterează aproape toate componentele picturilor – pigmenţii anorganici şi materiile colorante organice, straturile subţiri de răşini, lacuri, lianţi, lemnul, textilele. Radiaţiile cele mai nocive pentru bunurile de patrimoniu cultural sunt ultravioletele care sunt prezente în proporţie de 5,5% în lumina naturală, de 3,5% în cea fluorescentă şi de 0,1% în cea incandescentă. Suportul de lemn este sensibil la radiaţia IR, care produce o creştere a temperaturii, generatoare de uscăciune. Vântul, care practic se manifestă prin mişcarea orizontală a maselor de aer, constituie cel mai important factor care contribuie la dispersarea poluanţilor în atmosferă şi prin urmare, de le va depinde viteza de degradare a obiectelor.

I.3. Factorii fizico-chimici

Activităţile umane au de cele mai multe ori consecinţe nefaste asupra mediului înconjurător. Mai ales ca în ultimele decenii a crescut foarte mult gradul de poluare a atmosferei, apei, solurilor etc., cu agenţi sau impurităţi solide, gazoase sau lichide, provenite în urma dezvoltării diverselor industrii ce produc astfel de deşeuri. În general se consideră poluanţi numai substanţele care, pătrunse în atmosferă, au o concentraţie suficientă pentru a produce efecte măsurabile asupra vieţuitoarelor şi a materialelor. Dezechilibrele determinate de poluare în atmosferă afectează în mod diferit speciile de organisme, în funcţie de natura poluantului. Lichenii şi muşchi – datorită capacităţii pe care o au de a se colora diferit în funcţie de natura gazului, se numesc bioindicatori de poluare. De asemenea impurităţile din aerul atmosferic prezintă o diversitate de forme, din punct de vedere al compoziţiei chimice, al structurii, originii şi dimensiunilor. Complexul de impurităţi solide, lichide şi gazoase dintr-o zonă poluată constituie smogul, care poate fi transportat la distanţe mai mari sau mai mici de vânt. În condiţiile unei umidităţi excesive, respectiv a localizării obiectelor de artă sub apă, se constată o deformare a acestora, iar pentru aducerea lor la starea normală de conservare sunt necesare unele operaţiuni specifice de eliminare a apei. Compoziţia şi caracteristicile efluenţilor emişi de termocentrale depind în mare parte de natura şi starea combustibilului, de tehnicile de ardere şi evacuare a reziduurilor de ardere. Pe direcţia de propagare a conului de fum, acţiunea agenţilor (factorilor) poluanţi va fi mai intensă. Intensitatea acţiunii destructive

5

va fi mai mare pe direcţia centrală a conului de fum, care în funcţie de natura agenţilor poluanţi, vor afecta într-o măsură mai mică sau mai mare obiectele pe care le întâlnesc.

I.4. Factorii biotici

Un rol important în degradarea bunurilor de patrimoniu cultural îl au factorii biotici. Încărcătura microbiană a aerului şi a elementelor constitutive ale unei încăperi este deosebit de importantă pentru microclimat. Dacă această încărcătură microbiană este suficient de mare, se pot produce diferite fenomene cu implicaţii asupra microclimatului. Biodegradarea materialelor implică mecanisme diferite – o serie de procese sunt de natură fizico-mecanică (dezintegrări), iar altele sunt de natură chimică (descompuneri). În general, cele două tipuri de procese au loc simultan şi depind de agentul biodegradant, de tipul substrat şi de condiţiile de mediu. În plus, peste aceste procese, dezvoltarea microorganismelor poate crea o succesiune ecologică.

II. Biodeteriorarea la piatra şi frescă

Dezvoltarea organismelor vii pe suporturi minerale (piatră, zidărie etc.) şi efectele de degradare a acestora, care sunt rezultatul acţiunii lor, este strâns legată de condiţiile de mediu (există o corelaţie între factorii de mediu şi biotopul format, respectiv între factorii de microclimat , biotop şi natura/tipul destrucţiilor rezultate. Interacţiunea factorilor de mediu poate fi originea efectelor sinergice sau invers, conducând la efecte cumulative. Fungi Degradarea rocilor in situ a fost considerată timp îndelungat ca fiind consecinţa unor procese mecanice şi fizico-chimice, urmate de transportul particulelor de rocă sau al soluţiilor. Au fost descrise două tipuri de modificări: Eroziunea – respectiv fragmentarea în bucăţi, rămăşiţe şi particule minerale; Coroziunea – respectiv dizolvarea (hidroliza) elementelor constitutive, având drept scop consecinţă dispersarea materialului, în parte sub formă de soluţie şi în parte cu aspectul unor corpusculi în suspensie. În lucrările mai vechi, acţiunea biodegratativă era considerată ca rezultat al intervenţiei alternative a unor microorganisme autotrofe şi heterotrofe. Datele mai recente demonstrează rolul substanţelor organice transportate prin mecanisme fizice sau fizico-chimice, care pot asigura proliferarea microorganismelor heterotrofe. În funcţie de condiţiile locale au fost evidenţiate numeroase bacterii (bacili sporulaţi, coci, actinomicete, cianobacterii etc.), numeroşi microfungi ca: Cephalosporium, Botrytis, Ormodendrum, Mucor, Monilia, Margarinomyces, Penicillium, Pullaria, Trichoderma, Sporotrichum, Cladasporium herbarium, precum şi o serie de microalgae. Principalii factori care determină dezvoltarea microorganismelor pe piatra sunt lumina (aportul de energie primară), elementele nutritive şi climatul. În zonele urbane şi industriale aceşti factori care influenţează degradarea sunt accentuaţi de poluarea mediului. Dezvoltarea florei clorofiline şi a microflorei fotoautotrofe depinde de aportul energetic al luminii. Prezenţa organismelor fotoautotrofe (bacterii, alge, licheni etc.) este determinată de elementele nutritive de natură minerală (necesare pentru biosinteze), substanţele organice depuse pe suportul anorganic. Ascomycetes au celulele talului dispuse cap la cap în hife miceliene. Membrana celulară este chitinoasă şi între cele două celule rămâne adeseori câte un orificiu de legătură. La Plectascales miceliul este bine dezvoltat, formând mucegaiuri comune. Ele produc asce mult mai globuloase ca la Aspergillus sau care are conidiofori ramificaţi la capăt ca un penel, ca Penicillium. La extremitatea ramurilor se desprind condiile dispuse ca mărgelele într-un şirag. La Aspergillius conidioophorul este umflat la capăt în formă de măciucă de pe care pleacă ramuri scurte la capătul cărora se desprind condiile. Phycomycetes au talul format din hife simple sau ramificate înconjurate de o membrană

6

externă. Hifele au formă tubulară în care se află citoplasma cu numeroşi nuclei ca şi la algele sifonale, care se deosebesc prin absenţa clorofilei.

Ascomycetes Zygomycetes sunt ciuperci cu talul filamentos, ramificat, cu membrana chitinoasă. Hifa este continuă, neîmpărțită în celule, cu citoplasma polinucleată lipsită de membrane transversale.

Aspergillus

7

Penicillium

La frescă prezenţa atacului biotic este semnalat prin coloraţiile diferite ale coloniilor fungice, astfel cele de culoare verde, verde închis indică prezenţa speciilor de Aspergillius restrictus şi Trichoderma viride, iar cele brune, a speciilor de Penicillium. Microorganismele endolitice descompun substratul în diferite moduri şi forme alveolare specifice. În general fungii sunt prezenţi în număr redus pe piatră datorită compoziţiei anorganice a acesteia care nu constituie un substrat favorabil dezvoltării lor. Fungii, care sunt microorganisme endolitice cu structură filamentoasă datorată hifelor, facilitează mai mult penetrarea substratului. Bacterii Bacteriile sunt microorganisme monocelulare, care aparțin regnului Procariota (Monera), cele mai vechi forme de viață, foarte răspândite în aer, apă, sol, pe obiecte, alimente și organisme. Regnul Monera cuprinde două încrengături: Schizophita sau Bacteriophyta (bacteriile) și Cyanophyta (algele albastre-verzi). Microorganismele se localizează frecvent în rocile fisurate de diferiţi agenţi fizici sau corodate de precipitaţii, de rădăcinile plantelor sau în regiuni în care au pătruns pe diferite căi substanţe organice provenite de pe suprafaţa solului. În cazurile în care procesele au o intensitate suficient de marcată, mineralele incomplet dezvoltate sau transformate sunt transportate şi sedimentate pentru a forma roci sedimentare cu compoziţie diferită de rocile originale. În general activitatea microorganismelor măreşte viteza proceselor de degradare comparativ cu cea a proceselor fizico-chimice. Astfel acizii proveniţi din catabolismul diferitelor resturi organice solubilizează de 50 de ori mai mult siliciu şi de 1000 de ori mai mult aluminiul decât apa de ploaia3. În mod asemănător, acizii secretaţi de microorganisme solubilizează de cinci ori mai mult SiO2 şi de zece ori mai mult Al decât apa de precipitaţii. Alterarea rocilor de către microorganismele chimiolitotrofe se realizează prin intermediul acizilor produşi activi atât asupra rocilor în situ, cât şi a celor din construcţii. Bacteriile sunt una din cauzele decolorării

3 Vornicu Nicoleta, Bibire Cristina – Biodeteriorarea operelor de artă, Editura Trinitas, Iaşi, pag 123;

8

pigmenţilor picturii murale, al căror conţinut este sursă nutritivă pentru acestea. La frescă cele mai întâlnite sunt bacteriile din genul Arthrobacter. Ele apar alături de fungi şi licheni. Microorganismele care determină biodeteriorarea picturii murale aparţin şi familiei Streptomycetes şi speciilor de Nocardia.

Arborele filogenetic

Licheni şi muşchi Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma conviețuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) și o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural și fiziologic față de cei doi parteneri care participă la simbioză. Trăiesc în unele din cele mai dificile condiții de pe Terra în tundra arctică, deșerturi, coaste stâncoase, la înălțimi mari sau în anumite zone toxice(deșeuri de mine). Mușchii, (Subregnul Bryophita) sau briofitele, cum sunt denumiți în literatura științifică, cuprind aproximativ 25.000 de specii de plante. Ei sunt răspândiți pe tot globul, începând cu zonele calde și ploioase tot timpul anului, cum este zona ecuatorială și sfârșind cu zonele caracterizate prin temperaturi extrem de scăzute, cum sunt zonele polare. În toate zonele climatice ei preferă biotopurile umede4. Lichenii care cresc pe piatra monumentelor sunt crustoşi, frunzoşi sau gelatinoşi. Speciile de crustose penetrează piatra prin hifele lor, suprafaţa atacată având un aspect poros cu adâncituri mici de ordinul milimetrilor. În funcţie de locul unde se dezvoltă, ei pot fi epilitici sau endolitici. Lichenii care se dezvoltă pe piatra silicoasă nu sunt diferiţi de cei care cresc pe piatra calcaroasă. Astfel, în urma studiilor efectuate s-a stabilit că cele mai frecvent întâlnite specii sunt următoarele: Acarospora umbilicata Aspicilia calcarea, Aspicilia hoffmannii, Caloplaca aurantia, Caloplaca citrina, Diploschites actinastomus, Lecanora muralis, Verrucaria

4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Mu%C8%99chi_%28plant%C4%83%29

9

nigrescens etc. Distrugerea pietrei se datorează secreţiei unor acizi în urma cărora, mineralele din piatră trec în talul lichenian şi a unor procese chimice determinate de produşi de metabolism ca acidul carbonic, acidul oxalic, precum şi capacitatea lichenilor de a produce compuşi chelatici. Muşchi în general, Briophitele cresc pe piatra monumentelor şi cea arheologică în condiţii favorabile de mediu. Alge şi cianobacterii Algele şi cinobactriile care se dezvoltă pe piatră se diferenţiază în următoarele grupe: Cianobacterii (alge verzi-albastre) şi Chlorophyta (algele verzi). Factorii care favorizează dezvoltarea algelor sunt intensitatea luminoasă, temperatura şi pH-ul. Algele verzi, Cyanobacteriile, preferă ca mediu de creştere apa, prezenţa compuşilor anorganici şi a substraturilor alcaline. Ele formează pelicule gelatinoase, variat colorate care absorb apa şi o reţin mult timp. Speciile cinobacterii comune întâlnite la piatră şi la pictura murală sunt : Chroococcocus, Gleocapsa, Lyngbya, Nostoc, Oscillatoria, Scytonema, Myxosarcina.

Cianobacteria

Cianobacteriile pot fi unicelulare, solidare sau în pachete sau pluricelulare. La Chloroccocales talul este un arghetal format din celule care se îmulţesc prin bipartiţie vegetativă şi devin sporocişti care emit spori, Speciile de Chlorococcaceae se remarcă printr-o mare plasticitate morfologică. Forma celulelor poate varia în decursul ontogenezei. Talul acestor alge conferă culoarea verde a pietrei monumentelor.

III. Biodeteriorarea lemnului Multe lucrări de interes istorico-artistic sunt constituite din materiale de natură organică, cum ar fi de exemplu picturile pe lemn, pânză, pergament, carton etc., sculpturile în lemn, cărţile, obiectele arheologice etc. Prin natura lor, aceste obiecte facilitează atacul organismelor şi microorganismelor heterotrofe. Un rol important îl are condiţiile microclimatice (temperatura şi umiditatea relativă). Degradarea microbiană este condiţionată

10

de prezenţa unor factori ce favorizează dezvoltarea acestora. În cazul obiectelor de patrimoniu aceştia sunt determinaţi de condiţiile de păstrare, de manipulare, de restaurările empirice şi nu în ultimul rând, de procedeele tehnice de punere în operă. În activitatea de conservare-restaurare a bunurilor de patrimoniu cultural ce au suporturi celulozice (icoane, manuscrise, cărţi vechi, texte) este necesară cunoaşterea detaliată a mecanismelor proceselor de degradare sub acţiunea diferiţilor factori, pentru a putea interveni în estomparea acestora şi în prelungirea durabilităţii lor prin realizarea condiţiilor optime de tratament, păstrare şi manipulare. Fungi Microorganismele capabile să degradeze celuloza se numesc celulozolitică. Ele deţin un complex enzematic numit celulază. Este deosebit de important ca atacul biotic să fie preîntâmpinat, deci să fie luate măsuri adecvate de protecţie şi de conservare, deoarece îndepărtarea lui este o muncă migăloasă, care cere timp şi cheltuieli relativ mari. Trebuie reţinut, că microorganismele implicate în biodeteriorarea obiectelor de patrimoniu se dezvoltă numai în cazul în care se întrunesc anumite condiţii de temperatură, umiditate şi pH, de aceea, este de înţeles importanţa care trebuie acordată condiţiilor de microclimat. Degradări specifice Agenţii biologici cei mai frecvenţi şi care produc degradări ireversibile la structurile de lemn din construcţii sunt fungii (ciupercile) şi insectele xilofage. În majoritatea cazurilor observăm doar efectele acestor atacuri sub formă de putregai, galerii lavare, orifici de zbor sau pierderi de material lemnos. Multe specii de insecte îs depun ouăle în lemn, de vreme ce aceasta e o foarte bună sursă de hrană pentru larvele care vor ieşi din ouă. Lemnul infestat de aceste specii are numeroase găuri mici şi galerii înguste, făcute de insectele adulte şi de larve. Diferitele specii care infestează lemnul se deosebesc prin comportamentul specific, prin forma găurilor şi galeriilor produşi prin formarea rumeguşului şi resturilor pe care le lasă. Pericolul cel mai mare pentru lemn îl reprezintă speciile de coleoptere xilofage, îndeosebi gândacii mâncători de lemn. Prevenirea atacurilor acestor insecte se face prin afumare. Atacul ciupercilor cresc şi se produc în medii cu anumite caracteristici. Atacurile au loc asupra lemnului cu suficientă umiditate, dacă există suficient oxigen şi temperatura e potrivită. Sunt descrise 2 dintre cele mai întâlnite specii:- Ciupercile xilofage.- Ciupercile cromogene. Ciupercile xilofage produc enzime capabile să descompună lemnul în lignina şi celuloză, care formează pereţii celulelor lemnului. Ciupercile cromogene sunt specii ce au în structurile lor celulare pigmenţi care colorează lemnul atacat, cele mai primejdioase sunt aşa numitele, petele albastre" acţiunea lor lucrând la o creştere a permeabilităţii lemnului, el devine mai higroscopic. În Europa centrală şi de Est apar circa 76 de specii din această familie (Anobiidae) care sunt dăunători tipici ai lemnului. În funcţie de specie au 1, 5 – 6 mm lungime; ca şi trăsătura caracteristică tuturor speciilor, este faptul că pot să-şi ascundă capul sub platoşa gâtului, aşa că par, la prima vedere, ca şi cum ar avea platoşa trasă peste cap, sub forma unei glugi; corpul este cilindric şi aripile (elitrele) acoperă întreaga parte posterioară a corpului; antenele sunt lungi, împărţite în mai multe segmente şi nu prezintă la capăt forma obişnuită de măciucă; larvele, care sunt supranumite ” viermii lemnului”, sunt îngustate în zona abdominală şi au trei perechi de picioare în zona toracică; au un cap bine diferenţiat, de culoare închisă, în care se inserează aparatul bucal pentru masticat şi rupt cu mandibule puternice. Pentru a-şi găsi perechea în vederea reproducerii, carii adulţi bat cu partea anterioară a corpului în pereţii de lemn ai coridoarelor roase. Aceste zgomote pot fi auzite foarte clar chiar şi de oameni. După ce se reproduc, femelele îşi depun ouăle în găurile şi crăpăturile din lemnul construcţiilor. Larvele care ies din ouă după 3-4 săptămâni, încep să sape în lemn, pentru a se hrăni. Durata evoluţiei larvare depinde mult de condiţiile de mediu şi

11

ţine 1-8 ani. Larvele au nevoie de cel puţin 10 % umiditate a lemnului pentru a supravieţui, dar nivelul oprim al umidităţii este totuşi de 50 %.

Ultimul stadiu larvar se transformă în pupă şi apoi are loc metamorfoza în gândac adult. Femelele adulte părăsesc coridoarele săpate, găurind pereţii de lemn şi luându-şi zborul prin respectivele deschizături, a căror mărime şi formă depind de specie şi oscilează ca valori între 1, 5 – 5 mm. Din cauză că larvele rod şi sapă pentru a se hrăni, ele pot distruge în întregime obiecte valoroase din lemn (sculpturi, mobilă). Grinzile de susţinere pot fi afectate în aşa măsură, încât să fie în pericol de prăbuşire.

12

BIBLIOGRAFIE

Barbu Valeria – Biodeteriorarea – aplicaţii practice, Editura Ceres, Bucureşti, 1983; Vornicu Nicoleta, Bibire Cristina – Biodeteriorarea operelor de artă, Editura Trinitas,

Iaşi; Mustaţă Maria – Insecte dăunătoare bunurilor de patrimoniu, Editura Universităţii Al.

I. Cuza, Iaşi, 1998; Sandu Ion, Sandu Irina Crina Anca, Vasilache Viorica, Geaman Melania Lăcrămioara

- Aspecte moderne privind conservarea bunurilor culturale, Vol. IV – Determinarea stării de conservare şi restaurarea picturilor de şevalet, Editura Performantica, Iaşi, 2006;

Paolo si Laura Mora - Conservarea picturilor murale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;

www.wikipedia.ro

13