MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR DIRECŢIA GENERALĂ ANTICORUPŢIE

DIRECŢIA PREVENIRE SERVICIUL PREVENIRE

BULETIN DOCUMENTAR ŞI DE INFORMARE

PRIVIND ACTIVITATEA DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A CORUPŢIEI

ANUL IV

Nr. 1(6)/2010

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

2

COLECTIVUL REDACŢIONAL

Coordonatori: Chestor de poliţie dr. Popa Liviu – director general Chestor de poliţie dr. Arion Ţigănaşu Jănică – director general adjunct Comisar-şef de poliţie Radu Genu Eduard – director general adjunct

Membri: Comisar-şef de poliţie dr. Milodin Paul Comisar-şef de poliţie Pîrvu Florea Comisar-şef de poliţie Argeşanu Mădălina-Mihaela Comisar de poliţie Alexe Liviu Comisar de poliţie Petre Florin Comisar de poliţie Stoica Paul-Iulian Comisar de poliţie Pavel Gabriel Subcomisar de poliţie Stoleru Mihai-Florin Secretar: Inspector principal de poliţie Creţu Ionuţ-Cornel Responsabil de număr: Comisar-şef de poliţie Botezatu Adrian

ISSN 1844-7066

Apare semestrial. Redacţia nu îşi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere exprimate de autori.

Manuscrisele nu se înapoiază.

Adresa redacţiei: Bucureşti, Şos. Olteniţei nr. 390A, sector 4. Telefon: 021.332.38.29; Fax: 021.332.57.68 Interior: 14035; 14045; 14134; 14136.

3

CUPRINS

Informare privind sesiunile comune de dezbatere a problematicii profesionale organizate de Ministerul Public şi Direcţia Generală Anticorupţie – Serviciul Cabinet – D.G.A. ...................................................................... 5

Percepţia personalului M.A.I. asupra incidenţei corupţiei la nivel instituţional – comisar de poliţie Liviu Alexe...................................................................................... 8

Specificul învăţării la adulţi. Metode interactive de instruire a adulţilor – inspector principal de poliţie Ionuţ-Cornel Creţu......................................... 95

Aspecte privind politica Uniunii Europene în domeniul combaterii corupţiei – subcomisar de poliţie Mihai-Florin Stoleru ............................................... 104

Tratatul de la Lisabona şi schimbările produse la nivelul instituţiilor Uniunii Europene – comisar-şef de poliţie Mădălina-Mihaela Argeşanu, inspector de poliţie Dana-Liliana Ciobanu....................................................................................... 115

Rolul şi importanţa managerului în limitarea fenomenului corupţiei – subcomisar de poliţie Nicuşor Pletea ........................................................................... 130

Limitele activităţilor desfăşurate de investigatorii sub acoperire. Conformitatea lor cu dispoziţiile C.E.D.O – subcomisar de poliţie Cristinel Hriţcu. .......................... 138

Comunicarea nonverbală în negociere. Recomandări practice pentru lucrătorii M.A.I. în descifrarea limbajului nonverbal – comisar-şef de poliţie Ioan-Iuliu Roman......................................................................................................... 144

Implicaţiile fenomenului de corupţie în viaţa economică, politică, socială şi juridică – subcomisar de poliţie Aneta Barbu.............................................................. 156

Delimitare între infracţiunea de luare de mită şi alte infracţiuni de corupţie – comisar de poliţie Viorel Costea ................................................................. 180

Valori şi comportamente sociale corecte – inspector de poliţie Cristina Rotaru.......... 185

Diverse......................................................................................................................... 197

4

5

INFORMARE PRIVIND SESIUNILE COMUNE DE DEZBATERE A PROBLEMATICII PROFESIONALE ORGANIZATE DE

MINISTERUL PUBLIC ŞI DIRECŢIA GENERALĂ ANTICORUPŢIE

Serviciul Cabinet – D.G.A. Pentru eficientizarea colaborării pe cazuri concrete de lucru

dintre structurile teritoriale de Parchet din cadrul Ministerului Public şi poliţia judiciară a D.G.A., la nivelul conducerii celor două instituţii s-a adoptat de comun acord, iniţiativa de organizare şi desfăşurare a unor convocări de dezbatere a problematicii comune.

Astfel, în luna aprilie a acestui an, au avut loc trei întâlniri regionale la care au participat aproximativ 180 de procurori şi ofiţeri D.G.A., fiecare participant având posibilitatea de a formula puncte de vedere asupra temelor abordate.

Dezbaterile au avut loc în perioada 09–11.06.2010 şi au fost conduse de doamna procuror general Laura-Codruţa Kovesi şi de domnul director general, chestor Liviu Popa, la sesiunea finală fiind prezent şi domnul Vasile Blaga – ministrul administraţiei şi internelor.

Elementul de noutate al proiectului a fost acela că este pentru prima dată când au loc întâlniri între procurori şi şefii structurilor teritoriale D.G.A. sau ofiţerii de caz.

În cadrul lucrărilor s-a vizat, în principal, identificarea impedimentelor şi dificultăţilor survenite în activitatea curentă şi, implicit, prezentarea unor modalităţi concrete de eficientizare a acţiunilor specifice, în paralel cu prezentarea unor exemple de bună practică (cazuri instrumentate în comun în perioada 2008–2009, fiecare judeţ prezentând un caz relevant soluţionat).

6

1. Unul din subiectele supuse atenţiei a fost cel al extinderii competenţei D.G.A.

În cadrul întâlnirilor, s-a precizat că, în majoritate, lucrătorii D.G.A. sunt delegaţi în cauze de corupţie care privesc persoane din afara M.A.I., aspect reliefat atât de datele statistice ale unităţii, cât şi de prezentările participanţilor vizaţi au fost funcţionari din domeniul administraţiei publice locale, sănătăţii sau finanţelor etc.

Totodată, procurorul general a precizat că ofiţerii D.G.A. pot fi delegaţi în cauze de corupţie sau alte cazuri prevăzute de Legea nr. 78/2000, privind prevenirea descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, având în vedere specializarea acestora şi oportunităţile de ordin tehnic de care dispune instituţia.

Astfel, ideea centrală de extindere a competenţei D.G.A., a fost unanim susţinută de către toţi reprezentanţii Ministerului Public.

2. Un alt aspect abordat a fost cel al investigatorilor acoperiţi

– limitele în care pot acţiona şi legalitatea activităţii lor. În această materie, opinia generală a fost că actuala modalitate

de reglementare nu corespunde exigenţelor (ordin clasificat), în condiţiile în care procedura nu este cuprinsă într-un act normativ superior şi nu există o autorizare prealabilă a procurorului.

Însă, specificul infracţiunilor de corupţie face dificilă investigarea acestor fapte prin folosirea exclusivă a metodelor clasice, ceea ce recomandă extinderea utilizării acestei instituţii.

În acelaşi context, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va realiza un ghid de bune practici în materia investigatorului acoperit care va conţine aspecte teoretice, modele de documente care trebuie întocmite şi sinteze de practică judiciară.

3. Modalitatea şi momentul transmiterii către Parchet a

informaţiilor deţinute de D.G.A. cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, au făcut obiectul unor opinii diferite, majoritatea participanţilor fiind de acord că informaţiile ar trebui comunicate, procurorului anume desemnat pentru investigarea infracţiunilor de corupţie, cât mai rapid, eventual într-o modalitate informală, urmând să se stabilească, în comun, ce verificări

7

preliminare urmează să fie realizate, iar după finalizarea acestora, dacă se justifică, transmiterea unei sesizări scrise.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Generală Anticorupţie vor încerca să stabilească o procedură unitară de gestionare a informaţiilor, cuprinsă într-un document de colaborare, care să răspundă nevoilor specifice.

4. Cu privire la eliberarea avizelor de funcţionare emise de

procurorul general, în poliţia judiciară a lucrătorilor din cadrul D.G.A., opinia unanimă a fost aceea să se păstreze actuala reglementare respectiv, consultarea prealabilă a procurorilor din teritoriu.

În final, s-a decis încheierea unui protocol între Ministerul Public şi D.G.A. care să reglementeze o evaluare comună a activităţii, a finalităţii sesizărilor venite de la D.G.A. către parchete în funcţie de finalitatea la unităţile de Parchet, pregătirea profesională comună, indicatorii de calitate comuni, conectarea la bazele de date ale celor două instituţii, schimbul de informaţii şi verificarea periodică a finalităţii sesizărilor.

8

PERCEPŢIA PERSONALULUI M.A.I. ASUPRA INCIDENŢEI CORUPŢIEI LA NIVEL

INSTITUŢIONAL

Comisar de poliţie Liviu ALEXE Serviciul Studii şi Proiecţii Anticorupţie

În cuprinsul raportului sunt prezentate rezultatele unei anchete

pe bază de chestionar, realizată de Biroul Studii şi Proiecţii Anticorupţie din cadrul D.G.A., în perioada 19.10–21.12.2009. Designul studiului, proiectarea eşantionului, realizarea şi pretestarea chestionarului, culegerea şi verificarea datelor, precum şi realizarea bazei de date au fost în responsabilitatea biroului menţionat anterior, contribuţii semnificative fiind furnizate de structurile activităţii de psihologie din cadrul ministerului şi de personalul însărcinat cu prevenirea corupţiei din structurile teritoriale ale D.G.A.

Deşi prezentul studiu reprezintă, în principal, rezultatul analizei datelor recoltate în perioada precizată mai sus, el a fost completat cu analiza secundară pe unele seturi de date furnizate de sondajul realizat în anul 2008.

1. Obiective Realizarea studiului a permis, prin raportare şi la concluziile

sondajului realizat în anul 20081, conturarea unor elemente esenţiale legate de:

eficienţa activităţii desfăşurate de către Direcţia Generală Anticorupţie pentru concretizarea responsabilităţilor ce-i revin în domeniile prevenirii şi combaterii corupţiei, precum şi priorităţile care trebuie stabilite în activitatea desfăşurată de către aceasta; 1 Raportul întocmit în urma desfăşurării acestuia este disponibil pe pagina de internet a instituţiei (www.mai-dga.ro).

9

percepţia amplorii şi evoluţiei corupţiei în cadrul structurilor ministerului;

sectoarele de activitate, mediile profesionale sau relaţiile cu caracter profesional din cadrul M.A.I. în care riscurile de corupţie sunt, în mod special, prevalente;

cauzele percepute ale faptelor de corupţie şi identificarea unor măsuri şi acţiuni eficiente pentru diminuarea sau controlul fenomenului la nivelul instituţiei;

identificarea gradului de acceptabilitate şi a motivelor asociate diferitelor practici/comportamente din sfera corupţiei ori nerespectării eticii profesionale;

evaluarea sistemului actual de denunţare a corupţiei, din perspectiva eficacităţii, simplităţii, a protecţiei juridice şi instituţionale asigurată avertizorilor de integritate, precum şi a motivaţiei aferente lipsei de atitudine faţă de faptele de corupţie;

evaluarea încrederii personalului M.A.I. în instituţiile şi mecanismele puse în practică pentru prevenirea şi combaterea corupţiei.

2. Grupul ţintă şi eşantionul Sondajul de opinie a vizat personalul din cadrul tuturor

instituţiilor şi structurilor M.A.I., instrumentul de culegere a datelor fiind aplicat unui eşantion reprezentativ la nivel naţional pentru categoriile de personal menţionate anterior.

Eşantionul a fost unul stratificat şi probabilist, fiind planificat pentru un nivel de încredere de 95%, cu o marjă de eroare de ± 2,8%, volumul acestuia fiind de aproximativ 1.260 persoane. El a fost realizat cu ajutorul aplicaţiei E-DIRECTOR, disponibilă în cadrul Direcţiei Generale Resurse Umane, fiind reprezentativ după criteriile „categorie de personal” şi „loc de muncă”. Aplicaţia a furnizat, în mod aleatoriu, persoanele care urmau a fi chestionate, anterior acestei operaţiuni fiind excluşi angajaţii suspendaţi, cei puşi la dispoziţie ori care nu erau numiţi pe funcţii până la data constituirii eşantionului.

Pentru a diminua efectele pe care o rată ridicată a non-răspunsurilor le-ar fi putut avea asupra validităţii datelor recoltate

10

(determinată de refuzul de a participa la sondaj ori de indisponibilitatea celor incluşi în eşantion datorată concediilor, misiunilor etc.), au fost realizate două eşantioane, unul principal (eşantionul A) şi unul de rezervă (eşantionul B), operatorii de teren utilizându-le conform instrucţiunilor transmise.

3. Instrumentul destinat culegerii datelor Pentru culegerea datelor a fost utilizat un chestionar întocmit de

către specialiştii Biroului Studii şi Proiecţii Anticorupţie, validat şi aplicat în cursul anului 2008, el fiind îmbunătăţit pentru a reuşi o operaţionalizare mult mai bună a obiectivelor, înţelegerea problematicii sondajului de către cei chestionaţi, adaptarea modalităţilor utilizate pentru recoltarea răspunsurilor şi facilitarea procedurilor de administrare, prelucrare şi analiză.

I. EVALUAREA DE ANSAMBLU A INSTITUŢIEI 1. Încotro se îndreaptă lucrurile? Opinii privind

situaţia curentă din M.A.I. 1.1 Orientarea direcţiei actuale Atunci când se referă la direcţia în care merg lucrurile în cadrul

M.A.I., angajaţii acestuia realizează, în fapt, o evaluare difuză a realităţii instituţionale, având în vedere aspecte situate la diferite niveluri: naţional (activitatea conducerii M.A.I., încrederea în instituţiile/structurile componente şi diferitele categorii de manageri, nivelul perceput al corupţiei etc.), local (activitatea instituţiilor/ structurilor M.A.I. locale, calitatea mediului organizaţional local etc.) şi personal (satisfacţia resimţită în activitatea desfăşurată, faţă de colegi, şefi şi parteneri instituţionali, în raport cu aspectele financiare ataşate exercitării profesiei etc.). Mulţumirea/satisfacţia resimţită cu privire la aceste aspecte este responsabilă în foarte mare măsură de aprecierea direcţiei ca fiind greşită sau bună.

Datele furnizate de sondajul de opinie indică o pondere majoritară a aprecierilor care califică direcţia spre care se îndreaptă

11

lucrurile în cadrul M.A.I. ca fiind „bună” (65,7%). Aproximativ 2 din 10 angajaţi ai ministerului (18,9%) consideră că acesta se îndreaptă într-o „direcţie greşită”, ponderea celor care nu pot evalua direcţia în care merg lucrurile fiind de 15,4% (vezi figura 1).

Figura 1. Aprecierea direcţiei în care merg lucrurile în cadrul M.A.I. Cine sunt cei care apreciază că „direcţia este bună”?

Personalul din această categorie este reprezentat de către cei care-şi desfăşurau activitatea în unităţile din subordinea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (80,8%) şi Inspectoratului General al Jandarmeriei (75%), de bărbaţi (67,7%) şi de cei cuprinşi în intervalul de vârstă 36–45 de ani (69,1%). (vezi figurile 2, 3, 4 şi 5).

Evaluarea de factură pozitivă a direcţiei a fost evidenţiată, în special, de către personalul M.A.I. de pe raza judeţelor Bistriţa-Năsăud (88%), Vaslui (87,5%), Sălaj (84,3%) şi Galaţi (83,8%).

12

Figura 2. Aprecierea direcţiei în care merg lucrurile în cadrul M.A.I. – variabila „loc de muncă”

13

Figu

ra 3

. Dir

ecţia

în c

are

mer

g lu

crur

ile în

cad

rul M

.A.I.

est

e „b

ună”

– va

riab

ila „

judeţ”

Aprecierile care favorizează sentimentul că „direcţia este greşită” par a fi caracteristice, îndeosebi, personalului Poliţiei Române (32,2%), celor care-şi desfăşurau activitatea în Aparatul Central M.A.I. şi unităţile subordonate acestuia (21,7%), femeilor din cadrul

14

Figu

ra 4

. Dir

ecţia

în c

are

mer

g lu

crur

ile în

cad

rul M

.A.I.

est

e „g

reşi

tă”–

var

iabi

la „

judeţ”

instituţiei (20,8%) şi, preponderent, subcategoriilor de vârstă 18–25 ani (24,9%) şi 46-50 ani (23,8%). Din perspectiva judeţului în care-şi desfăşurau activitatea, putem semnala prezenţa angajaţilor instituţiei din Buzău (39%), Covasna (38,5%), Vâlcea (37%), Călăraşi (31,6%) şi Alba (31,3%).

15

Figu

ra 5

. Apr

ecie

rea

dire

cţie

i în

care

mer

g lu

crur

ile în

cad

rul M

.A.I.

– v

aria

bile

le „

sex”

şi „

vârs

tă”

16

1.2 Direcţie bună versus direcţie greşită: comparaţie 2008 – 2009

De la un an la altul, la nivelul personalului ministerului se reiau, inevitabil, ciclurile de încredere–neîncredere, respectiv speranţă–dezamăgire, fiecare început fiind asociat cu noi speranţe, cu investiţii de încredere.

Sondajul realizat în anul 2008 a inclus, printre dimensiunile sale de analiză, şi problematica direcţiei în care angajaţii apreciau că merg lucrurile în cadrul M.A.I. Ce arată datele cu privire la aprecierea direcţiei în cele două repere temporale (2008 şi 2009)? (vezi figura 6)

Dacă în noiembrie 2008, 77,6% dintre angajaţii chestionaţi considerau că „direcţia este bună”, în noiembrie 2009 ponderea acestora a scăzut la 65,7%. Aspectul cel mai îngrijorător este însă dublarea procentului celor care au evaluat că lucrurile merg într-o „direcţie greşită”: de la 9,6% în 2008, la o pondere de 18,9% în actualul sondaj.

De asemenea, diferenţa în puncte procentuale dintre aprecierea că „direcţia este bună”, respectiv „greşită”, pentru cele două momente de referinţă, este şi ea destul de mare: – 68 în 2008 comparativ cu - 46,8 în 2009. Datele arată, de asemenea, o relativă constanţă a ponderii celor care nu pot evalua direcţia în care merg lucrurile (12,8% – 2008 şi 15,4% – 2009).

Figura 6. Aprecierea direcţiei în care merg lucrurile în cadrul M.A.I.

– comparaţie 2008–2009

17

Analizând rezultatele furnizate în cele două sondaje de opinie, putem observa că fiecare ciclu din cele de până acum porneşte de la un nivel tot mai scăzut de încredere şi speranţă, acest aspect permiţându-ne să prognozăm pentru anul 2010 o înrăutăţire a situaţiei, fiind de dorit ca acest lucru să fie infirmat de sondajul ce va fi realizat în acest an.

O condiţie esenţială pentru stoparea acestei tendinţe este reprezentată de capacitatea conducerii ministerului de a identifica modalităţile cele mai eficiente pentru a preîntâmpina, prin acţiunile şi măsurile adoptate, erodarea încrederii personalului.

2. Starea de spirit actuală a personalului M.A.I. 2.1 Satisfacţia acumulată în activitate până în prezent Pe ansamblul respondenţilor, aproximativ 9 din 10 declară că sunt

„foarte mulţumiţi” şi „destul de mulţumiţi” de activitatea desfăşurată până în prezent în cadrul ministerului, restul de 9,4% proiectând o percepţie negativă („deloc” şi „nu prea mulţumit”) (vezi figura 7).

Figura 7. Satisfacţia acumulată în activitate de către personalul M.A.I.

18

* prin „alte unităţi” se vor desemna, pe tot parcursul prezentului raport, Arhivele Naţionale, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date, Direcţia Generală de Paşapoarte, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, unităţile de învăţământ ale M.A.I., Oficiul Român pentru Imigrări şi Inspectoratul General de Aviaţie al M.A.I.

Din punctul de vedere al locului de muncă al celor chestionaţi se

detaşează prin ponderile acordate percepţiei negative angajaţii Aparatului Central al M.A.I. (21,8%), ei fiind urmaţi de angajaţii Poliţiei (12,7%) şi cei ai Jandarmeriei (9,4%). Analizând distribuţia răspunsurilor din perspectiva statusului demografic, sex şi vârstă, putem remarca prezenţa printre angajaţii parţial ori total nemulţumiţi, a femeilor (12,6% dintre cele reţinute în eşantionul reprezentativ) şi a celor care, din perspectiva vârstei, se află fie la început de carieră (18–25 ani – 12,1%), fie spre finalul acesteia (46–50 ani – 15%) (vezi figura 8).

Figura 8. Satisfacţia acumulată în activitate – statusul demografic

al celor chestionaţi

19

Pentru a înţelege mai bine starea de spirit a personalului din perspectiva indicatorului analizat mai sus (satisfacţie acumulată în activitate), evidenţiind şi evoluţiile înregistrate în raportările la acesta în perioada 2008–2009, am procedat la compararea opiniilor exprimate în cele două sondaje.

Sub aspectul polarizării opiniilor exprimate („foarte şi destul de mulţumit” versus „deloc şi nu prea mulţumit”), se poate constata o uşoară creştere a percepţiei de factură negativă (de la 8,7% în 2008, la 9,4% în 2009), concomitent cu diminuarea raportărilor optimiste (de la 90,2% în 2008, la 89,8% în 2009).

În condiţiile în care ponderea celor indecişi tinde să se menţină relativ constantă, putem semnala diminuarea cu aproximativ 2,5 puncte procentuale a celor care se consideră „foarte mulţumiţi” de activitatea desfăşurată până în prezent în cadrul ministerului (vezi figura 9).

Figura 9. Satisfacţia acumulată în activitate – comparaţie 2008 – 2009 2.2 Probleme cu care se confruntă actualmente M.A.I. Pentru a caracteriza starea generală de spirit a personalului şi a

evidenţia unele dintre motivele/cauzele responsabile, cel puţin în parte, de deteriorarea ori îmbunătăţirea acesteia, am solicitat celor chestionaţi să menţioneze, în cadrul unor întrebări cu răspuns liber, natura principalelor probleme percepute ca prezente actualmente în cadrul

20

M.A.I., respectiv aspectele pozitive ce pot fi semnalate în contextul funcţionării acestuia.

Rostul includerii acestor întrebări în cadrul instrumentului de culegere a datelor a fost şi acela de a vedea modul în care angajaţii definesc fenomenul corupţiei ca problemă la nivelul ministerului, locul ocupat de acesta în lista principalelor aspecte negative cu care se confruntă el actualmente. Ceea ce se întâmplă în realitatea funcţionării componentelor M.A.I. în care-şi desfăşoară activitatea cei chestionaţi contează într-o foarte mare măsură, percepţia lor subiectivă asupra realităţii având o influenţă hotărâtoare atât asupra moralului, cât şi asupra angajamentului acestora faţă de instituţie.

Discutând despre problemele pe care cei chestionaţi le percep ca fiind prezente actualmente în funcţionarea instituţiei (în privinţa cărora s-au pronunţat 76,3% dintre cei selectaţi în eşantion), pe primul loc este menţionată, deloc surprinzător, insuficienţa ori absenţa fondurilor financiare şi a dotărilor administrativ-logistice necesare pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor specifice (87,6%).

Angajaţii consultaţi au în vedere fondurile alocate pentru asigurarea combustibilului, modernizarea spaţiilor de desfăşurare a activităţii, pentru achiziţia de aparatură specifică şi echipamente de supraveghere, ambarcaţiuni noi şi performante, autospeciale de intervenţie şi descarcerare, echipamente pentru comunicaţii, materiale consumabile/de întreţinere, a armamentului şi uniformelor, pentru deplasări şi diurne etc. Aşa cum au menţionat frecvent aceştia, deşi cauzele sunt cunoscute şi acceptate ca fiind dificil de gestionat (din cauza crizei economice existente la nivel naţional, care afectează atât majoritatea populaţiei, cât şi instituţiile publice), conducerea ministerului şi a principalelor componente din domeniul de ordine şi siguranţă publică par a fi incapabile să gestioneze eficient chiar şi fondurile limitate existente: „…fondurile şi resursele materiale existente, alocate cu foarte mare dificultate, sunt investite fără noimă, fără responsabilitate”.

Deficitul, în general vorbind, şi, contextual, criza acută de personal (îndeosebi a celui specializat ori operativ) reprezintă a doua problemă din perspectiva amplorii percepute. Legând această problemă în mod direct de natura, volumul şi complexitatea

21

activităţilor desfăşurate, 66,7% dintre respondenţi acuză fluctuaţia semnificativă a personalului, subdimensionarea statelor de organizare, încadrarea deficitară cu personal operativ, numărul mare de posturi neocupate ori blocate, dar şi ponderea prea ridicată a personalului nou, puţin familiarizat cu specificul activităţii, neexperimentat, încadrat în anumite sectoare cheie de activitate.

La polul opus, cei care au exprimat aceste puncte de vedere remarcă, cu o vehemenţă tot mai puţin disimulată, „inflaţia de personal neoperativ care se sufocă prin birouri”, personalul operativ existent fiind obligat să facă ore suplimentare, cel mai adesea neplătite, şi să aibă parte de un program de lucru foarte încărcat.

Salarizarea personalului M.A.I., în general, a anumitor subcategorii de personal operativ, în special, precum şi maniera în care sunt asigurate drepturile acestora sunt semnalate şi ele de peste jumătate dintre angajaţi (52,6%). Neplata primelor de vacanţă şi a sumelor restante pentru chirii, decontarea cu întârziere a cheltuielilor de transport în concedii, impunerea concediului fără plată, dar şi fondurile insuficiente ori chiar inexistente pentru stimularea performanţelor profesionale conduc, în opinia celor chestionaţi, la un nivel de trai scăzut, acesta fiind în măsură să genereze şi să explice, contextual, eficienţa profesională redusă şi, îndeosebi, mica corupţie.

Problematice din punctul de vedere al angajaţilor sunt, în acelaşi context, diferenţele de salarizare percepute ca fiind incorecte dintre personalul operativ şi cel neoperativ, între cei care lucrează în instituţiile/structurile centrale şi cei încadraţi în unităţile teritoriale ale ministerului.

Caracterul interpretabil al cadrului legislativ, insuficienţa şi dificultatea punerii în aplicare a acestuia reprezintă o altă problemă evidenţiată în cadrul sondajului. Pentru 46,2% dintre cei consultaţi, ea se manifestă prin absenţa unei legislaţii adecvate care să protejeze personalul în situaţia aplicării corecte a cadrului normativ, prin slaba acoperire în plan legislativ a procedurilor utilizate în activitatea specifică, prin lacunele şi lipsa de fermitate a cadrului juridic („Codul Penal şi toate legile ajută mai mult infractorii, decât organele M.A.I.”). Nu în ultimul rând, statutul neclar al poliţistului nu reuşeşte să acopere suficient gama diversă de probleme cu care se

22

confruntă personalul pe teren, în special în situaţii de risc extrem (exemplu: uzul de armă, ultrajul etc.).

Deşi au fost evidenţiate de doar 34,5% dintre respondenţi, influenţa şi amestecul factorului politic în activitatea instituţiei, instabilitatea determinată de această ingerinţă nefirească până la nivelurile de bază ale funcţionării acesteia sunt aspecte care, din perspectiva comparaţiei cu datele furnizate de sondajul anterior (2008), au înregistrat o creştere semnificativă ca pondere.

Cei consultaţi semnalează, în acest context, aservirea politică tot mai puţin disimulată a personalului de conducere, implicarea adesea agresivă a factorului politic în maniera de planificare, desfăşurare şi evaluare a eficienţei activităţilor specifice, influenţa nefirească a ciclurilor electorale asupra continuităţii la nivel instituţional, dar şi absenţa (şi implicit, necesitatea existenţei) unui ministru numit pe criterii apolitice („…politizarea excesivă a ministerului şi a instituţiilor subordonate, din păcate nerecunoscută, a condus la instaurarea unui climat de nesiguranţă, de incertitudine pe termen scurt şi mediu, a unui sentiment de reformă începută, temporizată excesiv de mult, cu şanse reduse de reuşită”).

Corupţia din cadrul instituţiilor/structurilor M.A.I., virulenţa manifestării acesteia la nivel înalt, ridicarea la rang de instituţie a nepotismului („…s-a ajuns până la asigurarea unei descendenţe familiale în unele structuri ale M.A.I.”), lipsa transparenţei, existenţa unor cazuri vizibile de corupţie care au rămas nesancţionate, precum şi evidenta discriminare operată între subcategorii de personal ori domenii de activitate în contextul măsurilor de combatere a fenomenului, este cea de-a şasea problemă menţionată de angajaţi (31,6%).

În completarea registrului de probleme semnalat anterior sunt plasate, pentru a le completa şi sublinia influenţa negativă, deficienţele manifestate la nivelul managementului M.A.I. şi al instituţiilor/structurilor acestuia, opinii susţinute de 27,2% dintre respondenţi. Ce reclamă în mod deosebit cei chestionaţi? Este vorba, în primul rând, de criteriile nefireşti ce devin operante în momentul selecţiei personalului cu funcţii de conducere („numirile se bazează pe interese personale şi de grup”), de absenţa tot mai frecventă a

23

comandanţilor/şefilor capabili să-şi asume responsabilităţi şi să determine angajamentul personalului din subordine, de credibilitatea redusă a unor manageri, de ponderea tot mai crescută a managerilor proveniţi din sursa de recrutare externă şi de absenţa, generic vorbind, a unor lideri capabili să facă faţă provocărilor impuse de integrarea europeană şi de modernizarea instituţiei.

La acestea se adaugă, opinează cei chestionaţi, „persistenţa, pe alocuri, surprinzător de bine instalat, a vechiului model de gândire în ceea ce priveşte relaţia şef-subordonat”, a viziunilor desuete privind modalităţile de planificare, desfăşurare şi control ale activităţilor specifice, instabilitatea în funcţiile de conducere a persoanelor competente, capabile să câştige respectul subordonaţilor şi să determine angajamentul acestora pentru instituţie. Toate aceste aspecte vor contribui, subliniază angajaţii, la afectarea serioasă a modului în care sunt accesate şi derulate diversele programe existente la nivelul M.A.I. şi la îndepărtarea de instituţie, în perspectivă apropiată, a adevăratelor valori umane şi profesionale.

Absenţa profesionalismului, slaba pregătire profesională a angajaţilor, insuficienta experienţă profesională a anumitor categorii de personal sunt semnalate de aproximativ 2 din 10 angajaţi (20,9%). Ponderea tot mai redusă a cadrelor competente şi a profesioniştilor (pe ansamblu ori în anumite domenii de activitate), absenţa pronunţată a experienţei şi a unor deprinderi profesionale de bază la mulţi dintre angajaţii tineri, pregătirea neconformă cu cerinţele posturilor pe care sunt încadraţi cei proveniţi din sursă externă, interesul redus privind pregătirea profesională individuală şi, deseori, neimplicarea în activitate, determină în opinia celor chestionaţi, prin cumulare, o calitate umană, morală şi profesională scăzută la mulţi dintre angajaţii ministerului. Drept una dintre soluţii este avansat dezideratul ca „…fiecare dintre angajaţi să-şi cunoască exact locul în cadrul instituţiei, să nu aspire la poziţii pentru care sunt nepregătiţi ori nepotriviţi…”.

Relaţionarea dificilă cu populaţia, diminuarea încrederii acesteia în angajaţii instituţiei, credibilitatea şi autoritatea tot mai reduse de care se bucură componentele ministerului au fost evidenţiate de 16,2% dintre cei consultaţi. Cauzele identificate de către

24

aceştia rezidă în acţiunea conjugată a unei multitudini de factori, majoritatea dependenţi de prestaţia profesională şi de atitudinea cotidiană, din stradă ori din spatele ghişeului, a angajaţilor M.A.I. Credibilitatea redusă are efecte directe asupra capacităţii de acţiune a diferitelor forţe din compunerea ministerului, destinate menţinerii şi restabilirii ordinii publice, combaterii criminalităţii organizate ori supravegherii şi controlului circulaţiei pe drumurile publice. Chiar dacă uneori pot fi invocate cauze ce ţin de asigurarea logistică ori disponibilul în materie de resurse umane, cei chestionaţi cred că vina, dacă ea poate fi atribuită cu preponderenţă cuiva, aparţine în primul rând instituţiei.

Motivele? Angajaţii amintesc, printre altele, incapacitatea de a determina, prin rezultate reale şi cu impact, o apropiere din partea mass-media. La aceasta se adaugă îndepărtarea de cetăţeni, mimarea în faţa camerelor de luat vederi a preocupării faţă de siguranţa acestora şi, nu în ultimul rând, slaba informare a diverselor categorii de beneficiari ai serviciilor publice cu privire la rolul şi posibilităţile de acţiune ale fiecărei structuri M.A.I. („…prima problemă cred că este cea de imagine: a scăzut foarte mult prestigiul poliţistului în relaţia cu cetăţenii, crescând considerabil neînţelegerea, neîncrederea; este tot mai evidentă lipsa reală de interes faţă de cetăţean, slaba apropiere faţă de acesta”).

Organizarea defectuoasă a activităţilor şi eficienţa redusă a activităţii sunt în măsură şi ele să contribuie, cred 13,6% dintre respondenţi, la deteriorarea climatului de muncă din cadrul componentelor organizatorice ale ministerului. Dezinteresul manifestat tot mai frecvent atât la nivel de execuţie, cât şi la nivel de conducere, dezorganizarea sau lipsa de fermitate în adoptarea măsurilor legale conduc inevitabil, opinează cei chestionaţi, la punerea accentului pe cantitate, în dauna calităţii serviciului public, la înrăutăţirea stării şi practicii disciplinare, la deteriorarea constantă a mediului profesional şi a sentimentului utilităţii sociale a activităţii desfăşurate.

Birocratizarea excesivă a activităţii, inevitabil neproductivă pe termen mediu şi lung, este plasată pe penultimul loc de către 10,8% dintre respondenţi („…se încurajează excesiv formalismul, trebuie să produci hârtii ca să dovedeşti că munceşti şi că eşti eficient, util…”).

25

Ultima dintre problemele semnalate este reprezentată de cooperarea şi colaborarea existente între instituţiile/structurile componente ale ministerului (8,4%). Cum se manifestă aceasta? Respondenţii semnalează frecventele suprapuneri ale atribuţiilor şi acţiunilor în teren, lipsa de comunicare dintre instituţii, dificultăţile apărute în domeniul schimbului de informaţii de interes operativ şi, îndeosebi, absenţa unei strategii coerente şi pertinente de acţiune unitară a tuturor forţelor din compunerea instituţiei.

2.3 Aspecte pozitive, vizibile actualmente în cadrul M.A.I. La nivelul mentalului colectiv, dincolo de percepţia

problemelor care afectează atât funcţionarea de ansamblu a instituţiei, cât şi constanţa implicării şi a prestaţiei profesionale ale angajaţilor, există şi sunt semnalate, fără echivoc, o multitudine de aspecte pozitive apte să contrabalanseze, cel puţin parţial, piedicile diverse semnalate la subpunctul 2.2. Prezentate în ordinea ponderilor stabilite de către respondenţi (82,4% din totalul celor selectaţi în eşantion), configuraţia lor este prezentată în continuare:

• creşterea încrederii populaţiei, sporirea credibilităţii personalului instituţiei şi eforturile asumate pentru schimbarea imaginii instituţiei (53,6%). Cei chestionaţi remarcă, în principal, creşterea progresivă a încrederii opiniei publice în instituţiile şi structurile M.A.I., rezultat direct al activităţilor desfăşurate în folosul beneficiarilor serviciilor publice, a prezenţei permanente în rândul acestora, a sporirii transparenţei activităţilor şi, nu în ultimul rând, a sensibilităţii tot mai accentuate manifestate faţă de nevoile şi problemele cetăţenilor.

Toate acestea sunt apte să conducă, subliniază angajaţii, la asigurarea şi instaurarea durabilă a unui climat de normalitate civică, de ordine şi siguranţă publică, conduita personalului instituţiei tinzând să devină modernă, europeană, civilizată. Mediatizarea tot mai intensă şi profesionistă a activităţii şi rezultatelor obţinute, precum şi implicarea în viaţa comunităţilor locale au determinat „conştientizarea de către cetăţeni a faptului că activitatea M.A.I. este, primordial, în interesul public şi, în ultimul timp, îmbunătăţirea imaginii

26

componentelor M.A.I. în raport cu celelalte instituţii: Parchet, Judecătorii, Administraţie Publică Locală”:

• prezenţa sporită pe teren, eficienţa şi operativitatea intervenţiilor (39,5%). Implicarea mult mai sporită a personalului, atenuarea vizibilă a discriminărilor operate în domeniul combaterii criminalităţii, competitivitatea, seriozitatea şi continuitatea instaurate în planul planificării şi desfăşurării activităţii au reprezentat, cred angajaţii, elemente vizibile pe tot parcursul anului 2009, chiar şi în condiţiile lipsei de fonduri ori resurse umane;

• calificarea şi competenţa profesională ale angajaţilor (34,5%). În opinia multora dintre respondenţi, angajarea de personal având un grad ridicat de pregătire, dar şi sporirea nivelului de pregătire a celui existent prin cursuri de specializare/pregătire continuă, au făcut ca „numărul angajaţilor serioşi şi pasionaţi de profesie să fie mai mare decât al celor mediocri”, crescând „calitatea umană a celor care, în ciuda lipsurilor materiale, a deficienţelor legislative şi a susţinerii reduse furnizate de la nivel central, îşi fac treaba aşa cum pot şi o fac bine”. La nivel instituţional angajaţii chestionaţi remarcă tot mai frecvent eforturile pentru ridicarea standardelor de pregătire şi cunoaşterea tot mai bună a atribuţiilor de serviciu, precum şi demersurile susţinute vizând profesionalizarea personalului, în contextul în care România este membră a U.E.;

• stabilitatea/siguranţa locului de muncă (28,6%). Relativa stabilitate a locului de muncă este evidenţiată, îndeosebi, în comparaţie cu situaţia din alte instituţii publice ori cu sectorul privat. Angajaţii proveniţi din sursă internă semnalează, suplimentar, avantajele conferirii unui statut profesional clar şi asigurării unui loc de muncă după absolvirea instituţiilor de învăţământ ale M.A.I. şi repartizarea pe prima funcţie de încadrare;

• diminuarea semnificativă a corupţiei în cadrul M.A.I. (23,7%). Argumentele avansate pentru susţinerea acestui tip de opinie se concentrează asupra angajamentului manifestat de conducerea M.A.I. în lupta împotriva corupţiei, conştientizării adecvate a gravităţii fenomenului la toate palierele instituţionale, intensificării măsurilor preventive şi încercărilor, actualmente destul

27

de timide, de excludere din M.A.I. a personalului corupt. Nivelul corupţiei, cred cei consultaţi, începe să scadă, cel puţin la nivelul percepţiei personalului;

• asigurarea de fonduri pentru dotări şi desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor specifice (20,7%). Personalul care a evidenţiat aceste aspecte sugerează că, prin intense eforturi în marea majoritate a domeniilor de activitate din competenţa M.A.I., s-a reuşit identificarea resurselor financiare necesare pentru o bună pregătire şi echipare a personalului, achiziţionarea de tehnică destinată intervenţiilor, suplimentarea numărului de angajaţi din anumite structuri-cheie, dotarea cu materiale şi autoturisme a tuturor subunităţilor de poliţie şi a posturilor comunale de poliţie, precum şi atribuirea către unităţi a carburantului din Rezervele de Stat.

La acestea se adaugă, subliniază cei consultaţi, demersurile pentru asigurarea unor condiţii optime de muncă, renovarea/ modernizarea unui număr considerabil de sedii, facilitarea accesului la baze de date de interes operativ şi achiziţia de calculatoare sau software specializat;

• restructurarea instituţiei, optimizarea funcţionării structurilor componente ale acesteia (17,8%). Tendinţa vizibilă de descentralizare a actului decizional (sau intenţia manifestată tot mai evident în acest sens) este frecvent invocată ca argument de către angajaţi. La aceasta se pot adăuga eforturile depuse pentru eficientizarea activităţii structurilor, preocuparea pentru emiterea de proceduri ori metodologii de lucru în majoritatea domeniilor de activitate, precum şi intenţia, care respondenţilor li se pare tot mai sinceră, de normalizare a activităţii Poliţiei, Jandarmeriei şi a unităţilor Aparatului Central al M.A.I.;

• colaborarea şi comunicarea existentă între componentele M.A.I. (15,4%). Aprecierea vizează, printre altele, buna relaţie de colaborare şi comunicare existentă între diversele instituţii/structuri ale ministerului (între cele teritoriale ori între forţele de ordine publică, în executarea misiunilor comune – „de când s-a început cooperarea Poliţiei şi Jandarmeriei, sunt tot mai puţine infracţiuni”);

28

Mulţi dintre cei care au emis aprecieri în acest sens, evidenţiază, complementar, colaborarea cu structurile similare din alte state ale U.E. (prin intermediul programelor de cooperare, convenţiilor de twinning etc.), activităţi caracterizate, subliniază ei, prin activitate în echipă, schimb intens de experienţă şi, în principal, colegialitate;

• accesul tinerilor în funcţiile de conducere, încurajarea acestui aspect la nivel instituţional (12,8%). În ciuda tendinţei pronunţate de a limita accesul unor cadre tinere la funcţiile de conducere, îndeosebi a celor „care nu au fost crescuţi de predecesorii lor pentru aceasta”, este tot mai vizibil creditul acordat personalului cu vârstă ori vechime mai reduse.

Infuzia de cadre tinere (de 35–40 ani) în funcţii de conducere a contribuit la „înlocuirea unor personaje controversate, înrădăcinate în funcţii, prin scoaterea la pensie a foştilor activişti”. Întinerirea efectivelor, prin modalităţi naturale (pensionare) ori prin încadrări, a condus la „creşterea numărului de angajaţi cu o pregătire corespunzătoare ori chiar superioară predecesorilor lor”;

• relaţiile dintre şefi/comandanţi şi subordonaţi (10,2%). Dialogul şi colaborarea instaurate între diversele categorii de manageri şi subordonaţi („unii dintre actualii şefi sunt mult mai umani”, „…am început să fim şi noi băgaţi în seamă”, „comandanţii lasă impresia, cel puţin teoretic, că doresc ori intenţionează rezolvarea problemelor angajaţilor”, ,,s-a redus stresul existent în raportul şef–subordonat”), atitudinea şefilor faţă de activităţile desfăşurate, disponibilitatea, flexibilitatea în gândire şi maleabilitatea manifestată sunt, după cum remarcă cei chestionaţi, tot mai puţin excepţii şi tot mai frecvent reguli.

Deşi mulţi dintre angajaţi au încă dificultăţi în a se pronunţa asupra managementului din cadrul propriilor unităţi, cauzele fiind reprezentate de schimbarea frecventă a echipelor manageriale de la diferite paliere de conducere, marea majoritate constată existenţa unei mai mari libertăţi de exprimare, a unei implicări sporite a şefilor pentru desfăşurarea în bune condiţii a misiunilor şi chiar o veritabilă modernizare/europenizare a relaţiilor cu caracter profesional;

• alinierea la legislaţia şi standardele europene, modernizarea instituţiei (3,6%). Argumentele avansate pentru

29

susţinerea acestui punct de vedere sunt legate, îndeosebi, de căutarea de soluţii pentru noile tipuri de probleme şi de dorinţa de implementare a noului, a modelelor occidentale confirmate în practică, a standardelor şi procedurilor de lucru agreate în U.E. Pentru reuşita acestui demers trebuie îndeplinite însă, obligatoriu în opinia respondenţilor, câteva condiţii fundamentale: demararea şi finalizarea reformei administrative, favorizarea apariţiei şi, îndeosebi, a consolidării, la toate palierele instituţiei, a unei viziuni europene, favorabilă schimbării profunde şi ireversibile.

II. INCIDENŢA CORUPŢIEI LA NIVELUL

MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR Primul domeniu de analiză care dimensionează problematica

corupţiei în cadrul M.A.I. este cel referitor la incidenţa acesteia în cadrul instituţiei. Managementul acesteia, angajaţii diverselor componente organizatorice şi diversele categorii de beneficiari ai serviciilor publice se confruntă frecvent cu diversele forme de manifestare ale corupţiei existente (ori percepută ca atare).

Realitatea obiectivă a corupţiei este, în mod practic, imposibil de măsurat, fiind greu de identificat şi probat actele de corupţie, dificil de etichetat exact ce este aceea „corupţie”. În funcţie de interese de durată ori circumstanţiale, în funcţie de poziţiile diferite ocupate în structura instituţională (funcţii de conducere ori de execuţie, unităţi centrale sau teritoriale etc.), angajaţi diferiţi vor avea mereu mai multe sau mai puţine puncte divergente asupra acestui fenomen.

Dincolo de această realitate „obiectivă”, a cărei măsurare poate deveni uşor o utopie, există un lucru mult mai important pentru influenţarea evoluţiilor la nivelul M.A.I., mai persistent şi, paradoxal, mai uşor de măsurat în toate dimensiunile sale: reprezentarea socială, modul în care opiniile şi atitudinile angajaţilor converg către definirea socială a situaţiilor de corupţie de la nivelul instituţiei.

30

Pentru evoluţia unei instituţii de genul M.A.I., reprezentarea socială asupra incidenţei corupţiei reprezintă un element poate la fel de important ca şi corupţia în sine. Această reprezentare, asociată orientărilor de valoare ce definesc colectivitatea reprezentată de diferitele subcategorii de angajaţi, este cea care poate determina, pe diferite orizonturi temporale, maniera în care instituţia şi componentele sale vor gestiona, în absenţa intervenţiilor exterioare, problematica aferentă manifestării corupţiei.

Obiectivul acestui capitol este de a investiga reprezentările la nivel general asupra incidenţei corupţiei, aspectele de interes fiind reprezentate de: estimarea anvergurii prezente a fenomenului, pe ansamblul M.A.I. şi în cadrul instituţiei/structurii în care-şi desfăşoară activitatea angajaţii; compararea nivelului perceput actualmente al corupţiei pe ansamblul M.A.I., cu cel din restul societăţii; compararea nivelului perceput actualmente al corupţiei din propria instituţie, cu cel din alte structuri ale M.A.I.; aprecierea nivelului prezent al corupţiei, prin comparaţie cu perioada anterioară (anul 2008); estimarea evoluţiei previzibile a fenomenului corupţiei pe termen scurt (anul 2010).

1. Reprezentarea asupra incidenţei prezente a corupţiei 1.1 Estimarea anvergurii prezente a fenomenului

Chestionarul pe care se fundamentează prezenta analiză a permis mai multe estimări ale reprezentărilor asupra incidenţei corupţiei la nivel instituţional. O primă evaluare asupra incidenţei percepute a corupţiei este furnizată de datele prezentate în figura 10.

Fiind solicitaţi să estimeze amploarea actuală a corupţiei pe ansamblul M.A.I., 31,5% dintre angajaţi au apreciat că aceasta este răspândită „mult” şi „foarte mult”, iar 40% – „puţin” şi „deloc”. Dintre cei chestionaţi, aproximativ 3 din 10 angajaţi nu au răspuns sau nu au fost capabili să exprime o opinie clară.

31

Figura 10. Percepţia nivelului

actual al corupţiei Având ca punct de

referinţă situaţia existentă la nivelul propriei instituţii/ structuri, distribuţia răspunsu-rilor suferă modificări semnifi-cative: doar 5,7% aderă la opinia potrivit căreia corupţia este răspândită „mult” şi „foarte mult”, aproximativ 62% considerând că aceasta este prezentă „puţin” şi „deloc”.

Cele două situaţii analizate mai sus permit o constatare semnificativă: nivelul corupţiei percepute diferă foarte mult în funcţie de situaţiile diferite de referinţă ale celor care emit opiniile, propria instituţie şi ansamblul ministerului. Astfel, atunci când se raportează la ansamblul M.A.I., cei chestionaţi consideră, comparativ cu situaţia raportării la structura în care-şi desfăşoară activitatea, că nivelul corupţiei este (mult) mai ridicat (corupţia este răspândită mult/foarte mult) într-o măsură covârşitor

mai mare (31,5% faţă de 5,7%). După cum era de aşteptat, corupţia percepută este semnificativ mai mare atunci când obiectul evaluării este mai general, mai îndepărtat, mai puţin legat de propria situaţie. Astfel, o pondere semnificativ mai mare a respondenţilor consideră că

32

nivelul corupţiei este ridicat pe ansamblul ministerului şi mult mai puţini că această situaţie caracterizează propria instituţie/structură.

Discutând despre acest ultim tip de raportare (propria instituţie/structură) şi analizând opiniile în funcţie de variabila „loc de

muncă”, percepţiile negative cele mai ridicate faţă de situaţia din propria instituţie sunt specifice personalului Poliţiei de Frontieră (9,8%), Aparatului Central MAI (8,7%), dar şi Poliţiei (7,5%) (vezi figura 11).

Figura 11. Răspândirea corupţiei în propria

structură – variabila „loc de muncă”

1.2 Schimbări de per-cepţie faţă de sondajul realizat în anul 2008

Limitându-ne doar la anvergura percepută a corupţiei pe ansamblul ministerului, în econo-mia studiului a prezentat un interes deosebit şi compararea datelor

33

furnizate de actualul sondaj cu cele provenite din studiul similar realizat în 2008 (vezi figura 12). Pe ansamblul celor două tipuri de opinii semnificative, percepţie pozitivă (corupţie răspândită „puţin” şi „deloc”) şi negativă (corupţie răspândită „mult” şi „foarte mult”), se poate constata diminuarea cu 9 puncte procentuale a celei pozitive (de la 49% în anul 2008, la 40% în 2009), diferenţa cea mai evidentă fiind vizibilă în cazul variantei „deloc”, ponderea celor care au optat pentru aceasta fiind de 2,5 ori mai redusă în anul 2009.

Figura 12. Percepţia nivelului actual al corupţiei: comparaţia rezultatelor sondajelor din 2008 şi 2009

Chiar dacă în cazul percepţiei de factură negativă nu sunt

vizibile modificări de substanţă (32% în 2008 şi 31,5% pentru 2009), trebuie semnalată creşterea semnificativă, pe ansamblul acesteia, a ponderii celor care estimează că fenomenul corupţiei este răspândit „foarte mult”: dacă în anul 2008 ei reprezentau 1,8% dintre cei chestionaţi, în prezentul sondaj ei reprezintă aproximativ 7 dintre 100 de angajaţi ai instituţiei (6,7%).

Comparativ, se poate constata şi sporirea cu 9,5 puncte procentuale a ponderii personalului indecis ori incapabil să formuleze

34

o opinie clară (varianta „nu ştiu/nu răspund”) din noiembrie 2008 şi până în perioada similară a anului 2009.

1.3 Nivelul prezent al corupţiei în M.A.I. versus amploarea

corupţiei în România Fiind solicitaţi să compare anvergura actuală a corupţiei din

cadrul ministerului cu cea percepută pe ansamblul societăţii, aproximativ jumătate dintre cei chestionaţi (48%) consideră că aceasta este „mai scăzută” în prima dintre situaţii, 22% o apreciază ca fiind „relativ egală/similară”, doar 5% dintre ei opinând că este „mai ridicată” (vezi figura 13).

Figura 13. Nivelul actual al corupţiei din M.A.I. comparativ cu cel perceput în restul societăţii

Analizând comparativ datele furnizate de cele două sondaje de

opinie (sondajul din anul 2008 şi cel prezent), evoluţia raportărilor angajaţilor tinde să estompeze tot mai mult relativa „separaţie” operată între instituţie şi restul societăţii.

Aşa cum rezultă din figura 14, scurgerea unui an a condus la repoziţionări semnificative din perspectiva indicatorului avut în

35

vedere: ponderea celor care „favorizau” prin opiniile exprimate ministerul (nivel „mai scăzut” al corupţiei faţă de restul societăţii) a scăzut de la 65,4% (2008) la 47,9% (2009), majorându-se frecvenţa punctelor de vedere care îl consideră „mai ridicat”(de la 1,9% în 2008, la 4,7% în 2009) sau „relativ similar/egal” (18,7% la nivelul anului 2008, faţă de 23% în 2009).

Figura 14. Nivelul prezent al corupţiei: M.A.I. – restul societăţii (comparaţie sondaje 2008–2009)

1.4 Nivelul corupţiei din propria instituţie versus nivelul din

alte structuri M.A.I.

Atunci când li se solicită să realizeze comparaţii între amploarea (percepută) a corupţiei din propria instituţie/structură şi cea din alte componente ale ministerului, pe ansamblul personalului inclus în eşantion opiniile se distribuie, astfel: 1,3% cataloghează nivelul din propria instituţie ca fiind „mai ridicat”, 39,7% – „mai scăzut”, 9% – „relativ similar/egal”, restul de 50% optând pentru varianta „nu ştiu/nu răspund” (vezi figura 15).

36

Figura 15. Comparaţie între nivelul corupţiei din propria instituţie şi restul componentelor M.A.I.

Analiza datelor, după variabila „loc de muncă”, ne permite să

observăm că angajaţii „responsabili” de alegerea variantei nivel „mai ridicat” în cadrul propriei structuri îşi desfăşoară activitatea, în ordinea frecvenţelor înregistrate, în unităţi ale Poliţiei (2,8%), Aparatului Central M.A.I. (2,2%), şi Poliţiei de Frontieră (2,1%).

37

2. Reprezentări asupra dinamicii corupţiei instituţionale (2008–2009)

Semnificaţia opiniilor prezentate anterior este sporită de includerea în analiză a raportărilor personalului la perioada anterioară. Astfel, prin raportare la anul 2008, opiniile referitoare la corupţie continuă să fie nuanţate din perspectiva celor două repere stabilite (ansamblul ministerului şi propria instituţie). După cum se observă în figura 16, prin raportare la M.A.I. 30,5% dintre angajaţi constată că nivelului corupţiei „a scăzut”, 22,5% cred că acesta „a rămas la fel”, iar 10,1% îşi exprimă îngrijorarea privind agravarea fenomenului (nivelul „a crescut”).

Apreciind situaţia existentă la nivelul propriei instituţii, ei îşi nuanţează punctele de vedere exprimate: deşi ierarhia celor trei variante de răspuns se păstrează, ponderile acordate de către cei chestionaţi suferă modificări sensibile. Astfel, doar 3,3% dintre angajaţi îşi manifestă îngrijorarea faţă de maniera în care s-a reuşit diminuarea sau controlul corupţiei la nivelul propriei instituţii (nivelul „a crescut” faţă de 2008), 21,2% pun accentul pe menţinerea relativ constantă a acesteia („a rămas la fel”), cei dispuşi să accepte faptul că acesta „a scăzut” reprezentând 23,4% (vezi figura 16).

Figura 16. Nivelul prezent al corupţiei, prin comparaţie cu cel din anul anterior (2008)

38

Rămânând în sfera ultimului tip de raportare (propria instituţie) şi analizând distribuţia răspunsurilor în funcţie de variabila „loc de muncă”, putem observa că sentimentul deteriorării situaţiei din perspectiva corupţiei este mult mai prezent printre respondenţii proveniţi din cadrul Aparatului Central al ministerului (6,5% din totalul componenţilor acestei sub-categorii de personal), ponderi ridicate fiind semnalabile şi în ceea ce priveşte personalul Poliţiei de Frontieră (4%) şi Poliţiei (3,6%).

Comparând estimările realizate cu ocazia sondajului realizat în 2008 pentru anul 2009, cu menţiunile discutate anterior (comparaţia efectuată în 2009 cu situaţia din 2008), putem observa că estimarea realizată în 2008 privind o probabilă tendinţă de creştere a nivelului corupţie în anul următor (2009) se regăseşte nu doar confirmată, dar chiar depăşită consistent (3,2% – corupţia va creşte în 2009 faţă de 10,1% – corupţia a crescut în 2009 în raport cu 2008). Dacă în anul 2008, 55,1% dintre cei chestionaţi manifestau optimism, prognozând o scădere a nivelului corupţiei, în anul 2009 doar 30,5% dintre angajaţi constată o scădere reală a acesteia.

În ceea ce priveşte ponderea celor care estimau că situaţia „va rămâne la fel”, diferenţele din perspectiva celor două tipuri de raportări nu sunt deosebit de mari: dacă 18,8% dintre angajaţii ministerului prognozau o relativă staţionare a amplorii corupţiei pentru 2009, în 2009 realitatea este percepută astfel de 22,5% dintre cei consultaţi (vezi figura 17).

Figura 17. Măsura în care estimările realizate în 2008 s-au regăsit confirmate în anul 2009

39

3. Estimarea evoluţiei previzibile a amplorii corupţiei pe termen scurt (anul 2010)

Evoluţia pe termen scurt (2010) a nivelului corupţiei a fost abordată tot din cele două perspective semnificative pentru angajaţi: ansamblul ministerului şi structura în care-şi desfăşoară activitatea cei chestionaţi. Atunci când realizează estimări generale, pentru ansamblul M.A.I., viziunea proiectată pentru anul 2010 de către angajaţi este, în general, destul de pesimistă (vezi figura 18).

Figura 18. Estimarea evoluţiei probabile a nivelului corupţiei pe termen scurt (2010)

Astfel, 34,1% dintre cei chestionaţi sunt de părere că nivelul

corupţiei fie „va rămâne similar” celui perceput actualmente, fie „va creşte”, viziunea optimistă (corupţia „va scădea”) fiind împărtăşită de doar 31% dintre respondenţi.

Circumscrierea obiectului evaluării la situaţia instituţiei în care-şi desfăşoară activitatea relevă un optimism mult mai pronunţat: doar 6,3% dintre respondenţi prognozează o sporire a anvergurii corupţiei,

40

aproximativ 25% cred că aceasta „va scădea”, iar 19,5% estimează menţinerea constantă a nivelului acesteia („va rămâne la fel”).

Figura 19. Evoluţia

probabilă a nivelului corupţiei pe termen

scurt (2010) – variabila „loc de muncă”

Din perspectiva

locului de muncă al respondenţilor, pesi-mismul cel mai accen-tuat pare a fi conturat la nivelul personalului Poliţiei (9,2% dintre aceştia fiind tentaţi să estimeze creşterea ni-velului corupţiei în anul 2010), Jandarme-riei (6,1%) şi Poliţiei de Frontieră (5,9%) (vezi figura 19).

Optimismul cu privire la evoluţia fenomenului pe ter-men scurt (corupţia „va scădea”) este pre-zent, îndeosebi, printre cei care-şi desfă- şurau activitatea în

41

Aparatul Central al ministerului (30,4%) ori în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (27,4%).

Estimarea evoluţiei fenomenului corupţiei pe diferite orizonturi temporare, mai apropiate ori medii, este insuficientă fără evidenţierea preocupărilor celor chestionaţi cu privire la efectele negative şi, în special, la opţiunile existente/disponibile în planul individual, al continuităţii desfăşurării activităţii în cadrul M.A.I.

În acest sens, am solicitat respondenţilor să precizeze ce decizie ar fi cel mai probabil să adopte în cazul în care, în ciuda măsurilor adoptate, corupţia din cadrul ministerului va creşte considerabil în următorii 5 ani.

Figura 20. Decizii în plan personal, în situaţia creşterii ipotetice

a nivelului corupţiei pe termen mediu

42

După cum este vizibil în figura 20, peste jumătate dintre persoanele consultate (50,2%) au declarat că sunt dispuşi/hotărâţi să rămână în cadrul instituţiei, încercând, prin mijloace şi în modalităţi adaptate situaţiei, să lupte împotriva corupţiei. Varianta abandonului instituţional („voi părăsi instituţia”) este evocată de 15,2%, doar 11% dintre respondenţi admiţând că este foarte posibil să fie tentaţi să se adapteze situaţiei, aşa cum va fi aceasta, şi să încerce să „supravieţuiască”.

Analiza intenţiilor conturate în planul evoluţiei personale, în funcţie de instituţiile/structurile ministerului în care-şi desfăşurau activitatea cei chestionaţi, din perspectiva celor trei opţiuni majore conturate cu ocazia sondajului, evidenţiază următoarele:

(1) soluţia „voi părăsi instituţia” este indicată de 24% dintre cei care-şi desfăşurau activitatea în Aparatul Central al ministerului, ponderea cea mai redusă, comparativ cu media pe eşantion, fiind întâlnită printre respondenţii selecţionaţi din rândul personalului altor instituţii/structuri ale M.A.I. (Arhivele Naţionale, I.N.E.P., C.N.A.B.D., Direcţia Generală de Paşapoarte, D.R.P.C.Î.V., unităţile de învăţământ ale M.A.I., O.R.I. şi Inspectoratul General de Aviaţie) – 5%;

(2) opţiunea pentru alternativa „voi rămâne în cadrul instituţiei, încercând să lupt împotriva corupţiei” depăşeşte media înregistrată la nivelul eşantionului (50,2%) în cazul personalului Jandarmeriei (60,4%), cea mai scăzută pondere faţă de criteriul menţionat anterior fiind semnalabilă pentru respondenţii din cadrul Poliţiei (43,5%);

(3) decizia „mă voi adapta situaţiei şi voi încerca să supravieţuiesc” este indicată ca soluţie, în cazul materializării situaţiei prezentate celor chestionaţi, de către personalul Poliţiei şi Poliţiei de Frontieră (cu ponderi egale pe ansamblul celor două subcategorii – 13,2%), ponderea cea mai scăzută putând fi evidenţiată în cazul angajaţilor Jandarmeriei (6,9%).

43

4. Opinii privind cauzele corupţiei din cadrul instituţiei

Sondajul de opinie a oferit respondenţilor posibilitatea de a indica două dintre cauzele principale ale corupţiei din cadrul instituţiei. Răspunsurile pentru prima variantă atestă faptul că personalul consultat consideră ca principali determinanţi ai acesteia „diferenţa existentă între efortul depus în activitate şi beneficiile de natură financiară” (15% dintre respondenţi), „selecţia necorespunzătoare realizată în momentul încadrării în instituţie” (14,3%) şi „condiţiile de muncă, în general” (10,9%) (vezi figura 21).

Prin varianta a doua, cei chestionaţi au sesizat „promovarea în funcţii de conducere în baza relaţiilor/influenţei politice” (15,7%), „lipsa de responsabilitate a fiecăruia dintre angajaţi” (12,5%) şi, din nou, slaba corelare dintre eforturile de natură profesională şi sistemul de salarizare. Pe lângă aceste deficienţe, considerate ca fiind responsabile în cea mai înaltă măsură de amploarea actuală şi de dinamica fenomenului care face obiectul analizei, angajaţii au mai semnalat:

o „birocraţia adesea excesivă, prin raportare la

responsabilitatea socială a instituţiei, supleţea şi operativitatea aşteptate de la aceasta” (8%);

o „<<oportunităţile>> zilnice, apărute în contextul îndeplinirii atribuţiilor profesionale” (6,1%);

o nedumeririle provocate frecvent de faptul că „personalul care nu încalcă regulile de etică profesională este rareori răsplătit” (6%);

o „caracterul, adesea uşor interpretabil în favoarea celor care exercită presiuni de corupţie, al regulilor/procedurilor de lucru” (4,8%);

o „măsurile, ce şi-au dovedit adesea ineficienţa, adoptate faţă de personalul dovedit ca fiind corupt” şi „deficienţele în domeniul pregătirii profesionale manifestate la mulţi dintre angajaţi” (ambele 4,5%).

44

Figura 21. Reprezentarea cu privire la primele două cauze responsabile de corupţia din cadrul instituţiei

45

III. ANGAJAREA ÎN ACTE DE CORUPŢIE ŞI PRESIUNI PERCEPUTE ÎN ACEST SENS

1. Predispoziţia către corupţie: dinamică şi tendinţe de

evoluţie pe termen scurt

În contextul acestei dimensiuni de analiză, un prim aspect relevant a fost reprezentat de estimarea predispoziţiei angajaţilor către comportamente contrare eticii şi fapte de corupţie. În general, personalul consultat cu ocazia sondajului, 28,4% apreciază că, prin raportare la anul 2008, angajaţii propriei unităţi sunt „mai puţin predispuşi” către comportamentele şi faptele menţionate mai sus. Ponderea celor care îşi proiectează îngrijorarea cu privire la aceste aspecte („personalul este mult mai predispus”) este de 4,7%, cei care constată că „situaţia nu a înregistrat schimbări semnificative”, fiind de aproximativ 16% pe ansamblul celor chestionaţi (vezi figura 22).

Din perspectiva variabilei „loc de muncă”, în ceea ce priveşte percepţia negativă (predispoziţia este mai ridicată) putem constata o pondere semnificativ mai ridicată decât media pe eşantion în cazul componentelor reunite sub sintagma „alte unităţi” (7,5%). Viziunea optimistă (predispoziţia a scăzut) este prezentă, îndeosebi, în rândul personalului Poliţiei (31% dintre aceştia) şi Jandarmeriei (29,2%).

Figura 22. Dinamica 2008–2009 a predispoziţiei personalului către fapte de corupţie

46

Pentru orizontul temporal scurt, anul 2010, estimările sunt caracterizabile printr-un optimism suficient de bine temperat (chiar şi numai din perspectiva ponderii celor care au ales varianta „nu ştiu/nu pot aprecia” – 42,3% din totalul celor chestionaţi). Cu toate acestea, ponderea personalului care estimează că frecvenţa va scădea se apropie de o treime din total (33,3%), varianta neutră (frecvenţa acestor comportamente va rămâne constantă) fiind indicată de 19,5% dintre angajaţi. Cei care continuă să adere la o viziune pesimistă (frecvenţa va creşte) reprezintă aproximativ 5% din totalul celor consultaţi (vezi figura 23).

Figura 23. Tendinţa de evoluţie pe termen scurt a predispoziţiei către fapte de corupţie

Discutând despre viziunea optimistă, ponderea sa este

semnificativ mai mare în cazul personalului Jandarmeriei (37,7%). Viziunea pesimistă este împărtăşită, cu preponderenţă, de către angajaţii Poliţiei de Frontieră, 8% dintre aceştia apreciind că frecvenţa comportamentelor contrare eticii profesionale şi a faptelor de corupţie „va creşte”.

2. Localizarea practicilor de corupţie la nivelul

anumitor subcategorii de personal

Studiile de caz, realizate după pronunţarea unor decizii judecătoreşti definitive în cazuri de corupţie care implicau personalul

47

M.A.I., analizele realizate la nivelul D.G.A., sondajele de opinie din anii precedenţi, dar şi discursul neoficial de la nivelul principalelor componente ale ministerului au acreditat şi chiar au reuşit să identifice argumente pentru a localiza practicile de corupţie, cu preponderenţă, la nivelul unora sau altora dintre subcategoriile de personal ale instituţiei. Cele mai frecvente semnalări au fost realizate având la bază diferenţieri legate de palierul ierarhic şi sursa, internă ori externă, de încadrare.

Analizând, pentru început, repartiţia răspunsurilor la întrebarea care urmărea să identifice o predispoziţie către corupţie mult mai mare în cazul personalului cu funcţii de conducere ori de execuţie, putem semnala ponderea celor care consideră că anvergura implicării în fapte de corupţie este mai ridicată în cazul personalului cu funcţii de conducere decât în cazul celui care îndeplineşte exclusiv funcţii de execuţie (31,2% în prima situaţie, faţă de 13,5% în cea de-a doua) (vezi figura 24).

Figura 24. Localizarea practicilor de corupţie la nivelul anumitor subcategorii de personal

48

Din perspectiva sursei de încadrare în M.A.I., opiniile exprimate de către cei chestionaţi favorizează punctul de vedere potrivit căruia corupţia este mult mai răspândită printre angajaţii ministerului încadraţi din sursă externă (15,4%), decât cei încadraţi după absolvirea unei instituţii de învăţământ a instituţiei (9,3%).

3. Perspective individuale asupra eticii profesionale

Angajaţii instituţiei se confruntă zilnic cu o multitudine de

situaţii, diverse din perspectiva încărcăturii emoţionale şi a solicitărilor profesionale. Unele dintre situaţiile care se pot dovedi ca fiind cele mai critice – pentru angajat, colegii săi, unitatea în care lucrează, precum şi categoriile de beneficiari ai serviciilor publice – sunt cele care oferă o oportunitate de a încălca etica profesională, de a săvârşi fapte de corupţie. Înţelegerea punctelor de vedere ale personalului privind etica este importantă din cel puţin două motive majore:

– decizia de a acţiona într-un sens etic ori lipsit de etică este, în cele din urmă, o alegere individuală, fiind astfel important să se ştie ce factori individuali sunt creditaţi de către angajaţi ca fiind apţi să le influenţeze alegerea;

– politicile şi procedurile proiectate la nivel instituţional pentru a preveni şi pedepsi acţiunile lipsite de etică ori faptele de corupţie, precum şi pentru a le încuraja şi recompensa pe cele etice, deontologice, se vor bucura de cel mai mare succes doar în cazul în care ele coincid, într-o măsură cât mai mare, cu perspectivele ori viziunile individuale ale angajaţilor.

3.1 Tentaţii către comportamente profesionale contrare eticii Participanţii au semnalat o serie de tentaţii care, în opinia lor, ar

putea fi determinante în adoptarea unui comportament lipsit de etică. Aşa cum au subliniat aceştia, reacţiile emoţionale, situaţia financiară precară, apariţia ori oferirea de oportunităţi unui angajat în această direcţie şi, nu în ultimul rând, presiunea exercitată de colegi/şefi ori, în general vorbind, de către colectivul profesional în care este integrat acesta, sunt solicitările cele mai presante în acest sens. Alte tentaţii care au fost menţionate includ posibilitatea de avansare profesională. Un participant a subliniat tentaţiile multiple: „există un contact permanent cu o multitudine de situaţii tentante, cu şansa de a fi lipsit de etică”.

49

Constatările cu privire la aspectele financiare s-au reflectat frecvent în comentariile celor chestionaţi, aceştia remarcând că „aspectele de natură economică, situaţia financiară pot juca un rol major: în cazul în care un angajat are patru copii, o soţie fără loc de muncă şi o rată de plătit la maşină, acesta va fi <<victima>> sigură a patronului unui magazin care riscă să fie închis din cauza unor grave nereguli. Patronul are şanse reale de a fi convingător dacă îi sugerează poliţistului că este suficient să închidă ochii pentru a obţine un câştig consistent”.

Personalul a fost frecvent tentat de a oferi şi explicaţii legate de presiunea exercitată în acest sens de colectiv/colegi şi de reacţiile emoţionale specifice locului de muncă. De asemenea, ei au menţionat şi impactul exercitat asupra comportamentului etic de frustrările acumulate pe durata serviciului. După cum au menţionat aceştia, în astfel de situaţii au fost frecvent tentaţi să facă ceva lipsit de etică pentru a-şi exprima frustrările ori pentru a evita sancţiunile.

Comentariul următor ilustrează acest sentiment: „Un superior a început să urle la mine pentru un raport întocmit greşit. Enervat de lipsa sa de înţelegere faţă de experienţa mea redusă şi pus în această situaţie pentru a nu ştiu câta oară, am preferat să tac şi am părăsit biroul, trântind uşa în urma mea. Am urmat ulterior regulamentele şi am raportat despre această situaţie şefului nostru direct. După ce am fost puşi amândoi să explicăm într-un raport ce s-a întâmplat, m-am trezit chemat în faţa comisiei de disciplină pentru insubordonare, deşi eram nevinovat. Am urmat regulile stabilite de sistem, iar acestea s-au întors împotriva mea. Dacă sistemul nu conduce la rezultate corecte, atunci eu de ce trebuie să fiu corect?”

3.2 Raţiuni pentru încălcarea eticii profesionale Problematica pe care încercăm să o abordăm în cadrul acestui

subcapitol este, în mod indiscutabil, extrem de amplă şi necesită o abordare distinctă, într-o analiză de sine stătătoare. În cadrul sondajului am încercat să stabilim doar câteva dintre coordonatele esenţiale ale acesteia, apte să ofere o viziune de ansamblu.

În general, personalul chestionat a identificat aspectele legate de specificul activităţii (presiuni în direcţia atingerii unor indicatori de performanţă, confruntarea cu situaţii profesionale dificile), insatisfacţia acumulată în muncă, precum şi exemplele negative

50

oferite de către şefi ori colegi ca motive/raţiuni ce ar putea determina încălcarea eticii profesionale (vezi figura 25).

Rămânând în sfera circumscrisă activităţii profesionale, 37,3% dintre respondenţi admit că „orice angajat este <<forţat de

Figu

ra 2

5. P

ersp

ectiv

e in

divi

dual

e as

upra

etic

ii pr

ofes

iona

le şi

det

erm

inanţil

or c

ondu

itelo

r

51

împrejurări>>, cel puţin o dată pe parcursul carierei, să se manifeste într-un mod lipsit de etică”. În acelaşi registru, aproximativ 3 din 10 angajaţi (24,3%) sunt de părere că „nu poţi, simultan, să ai un comportament etic şi să-ţi îndeplineşti în foarte bune condiţii sarcinile de serviciu”, un procent relativ apropiat (22,4%) subliniind că „adoptarea, într-o situaţie confuză ori excepţională, a unei decizii la limita eticii sau deontologiei profesionale, este scuzabilă” (vezi figura 25).

Trebuie menţionat că doar puţin peste jumătate dintre cei consultaţi (50,7%) exclud, mai mult sau mai puţin categoric, eventualele influenţe pe care insatisfacţia acumulată în activitate le-ar putea exercita în direcţia adoptării unor comportamente la limita eticii („insatisfacţia faţă de activitatea desfăşurată face mult mai probabilă adoptarea unui comportament contrar eticii”).

Atitudinea şi, îndeosebi, exemplele disponibile în cadrul colectivelor profesionale, printre colegi ori şefi, sunt frecvent responsabile de adoptarea comportamentelor disfuncţionale din perspectivă etică. Discutând despre aceste aspecte, 31,9% dintre participanţii la sondaj opinează că „şefii au câteodată tendinţa de a ignora propriul lor comportament contrar eticii profesionale”, 23,2% avansează ideea potrivit căreia „insatisfacţia faţă de prestaţia şefului face mult mai probabilă adoptarea unui comportament contrar eticii”, iar 15,8% admit că atunci „când un angajat are un comportament contrar eticii, şefii au tendinţa să privească în altă parte”. În completare, 35,2% dintre angajaţii chestionaţi cred că „nu este neobişnuit ca un angajat <<să închidă ochii>> la comportamentele lipsite de etică ale colegilor săi”, 19,1% subliniind că „adesea, pentru a te face acceptat de către colegi ori şef, eşti obligat să adopţi unui comportament contrar eticii profesionale”.

3.3 Rezistenţa la tentaţiile comportamentului non-etic Participanţii au subliniat rolul integrităţii personale,

satisfacţiei în muncă, influenţei membrilor colectivelor profesionale şi a pedepselor ca raţiuni majore în direcţia întăririi acesteia. Un angajat a comentat: „Pentru mine personal, integritatea este foarte importantă. Dacă fac ceva incorect, sunt sigur că pedeapsa va fi mai mare decât eventualele beneficii”. Analizând opiniile privind

52

maniera în care sunt operaţionalizate la nivelul ministerului mecanisme care să contribuie la sporirea rezistenţei la tentaţiile reprezentate de comportamentele non-etice şi faptele de corupţie, aceasta şi pentru a fi în măsură să indicăm priorităţile stabilite, în mod indirect, de către cei chestionaţi, putem remarca următoarele aspecte de interes:

– personalul chestionat subliniază efectele, vizibile în planul integrităţii, pe care identificarea unor modalităţi concrete de recompensare a comportamentului etic, deontologic, le-ar putea avea în planul consolidării rezistenţei la corupţie (afirmăm aceasta, pornind de la două constatări ale angajaţilor: 64% dintre ei sunt în dezacord, într-o măsură mai mare şi mai redusă, cu afirmaţia „se întâmplă frecvent ca un comportament contrar eticii profesionale să fie chiar recompensat”, în timp ce doar 42,5% sunt de acord, în totalitate şi parţial, cu enunţul „onestitatea personalului a fost întotdeauna recompensată, sub diverse forme, în cadrul instituţiei”);

– aproximativ 4 din 10 respondenţi constată că „un angajat este influenţat puternic de atitudinile colegilor săi atunci când se confruntă cu o dilemă etică”;

– doar 31,4% dintre angajaţi sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia „şansele de a fi prins, după ce ai săvârşit o faptă de corupţie, sunt actualmente foarte reduse”, în timp ce 64,4% resping, mai mult sau mai puţin categoric, sugestia conţinută în enunţul „dacă cineva are un comportament lipsit de etică în afara serviciului, el nu ar trebui să fie pedepsit”.

4. Amploarea angajării în acte de corupţie şi a

presiunilor percepute în acest sens Din perspectiva presiunilor (percepute) în direcţia corupţiei

(vezi figura 26), 83,8% dintre angajaţi sunt categorici în a afirma că nu au fost puşi niciodată în situaţia de a li se oferi bani, cadouri sau servicii (direct sau prin intermediul colegilor, şefilor ori cunoscuţilor) pentru a ajuta pe cineva să obţină ceva la care, legal, nu ar avea dreptul. Dintre celelalte persoane chestionate, 13,2% au recunoscut că s-au exercitat asemenea presiuni asupra lor, însă au admis că au semnalat/reclamat această situaţie în doar 6% dintre aceste cazuri.

53

Figura 26. Percepţia privind presiunile resimţite în direcţia corupţiei de către angajaţii chestionaţi

Analizând opiniile din punctul de vedere al locului de muncă al

respondenţilor, putem evidenţia următoarele aspecte: – 24,6% dintre angajaţii Poliţiei declară că le-au fost oferite

asemenea „stimulente”, doar 4,5% dintre aceştia declarând că au reclamat incidentul;

– pe locurile doi şi trei, din perspectiva ponderii celor care au declarat că s-au exercitat asupra lor presiuni de corupţie, se regăseşte

54

personalul Aparatului Central al M.A.I., cu 17,4%, şi cel al Poliţiei de Frontieră – 16,3%;

– singurii dintre cei chestionaţi care declară că li s-au oferit bani, cadouri sau servicii în scopul facilitării unor ilegalităţi, presiuni în urma cărora au înţeles, de fiecare dată, să reclame, sunt reprezentaţi de 3,3% dintre cei care la data realizării sondajului îşi desfăşurau activitatea în cadrul Poliţiei de Frontieră şi 1,1% dintre angajaţii Poliţei;

– pe primele două poziţii, conform frecvenţei cu care au indicat varianta „nu li s-a oferit nimic, niciodată”, se (auto)poziţionează 96,2% dintre angajaţii unităţilor din subordinea I.G.S.U. şi 95% dintre jandarmi.

În contextul acestei dimensiuni de analiză, deosebit de

interesantă s-a dovedit a fi şi aprecierea angajării în acte de corupţie a membrilor colectivelor profesionale în care sunt integraţi cei chestionaţi, fie ei simpli colegi, fie personal cu funcţii de conducere. Problematica a fost abordată în cadrul instrumentului de culegere a datelor din trei perspective:

(1) angajarea activă în acte de corupţie – solicită bani, cadouri ori servicii pentru a facilita o ilegalitate;

(2) angajarea în acte de corupţie ca urmare a unor presiuni exercitate în această direcţie – le-au fost oferite bani, cadouri ori servicii pentru a facilita o ilegalitate;

(3) estimarea probabilităţii ca cel implicat în săvârşirea unei fapte de corupţie să fie pedepsit.

În prima dintre situaţiile prezentate angajaţilor („printre

colegi/şefi sunt unii care solicită bani, cadouri ori servicii pentru a ajuta pe cineva să obţină ceva la care nu are dreptul?), 44,2% dintre aceştia au declarat că nu au cunoştinţă despre asemenea cazuri. Cu toate acestea, 7,5% apreciază că printre colegii ori şefii lor sunt şi unii care se află în această postură, în aproximativ jumătate din cazuri aceştia din urmă primind, rareori sau adesea, ceea ce pretind (vezi figura 27).

55

Figura 27. Percepţia referitoare la angajarea activă în acte de corupţie a membrilor colectivelor profesionale

Analiza acestor opinii după variabila „loc de muncă” permite o

serie de concluzii: – în categoria personalului care admite că printre colegi/şefi se

află unii care solicită bani, cadouri ori servicii pentru a facilita săvârşirea unei fapte de corupţie, precizând că nu ştiu dacă aceştia ajung să şi primească, întâlnim, în ordinea ponderilor, 13,8% dintre angajaţii Poliţiei de Frontieră, aproximativ 11% din personalul unităţilor Aparatului Central al ministerului şi 10,4% dintre respondenţii care-şi desfăşurau activitatea în cadrul Poliţiei;

– dintre cei care afirmă că persoanele vizate în cadrul acestei analize solicită şi ajung, rareori sau adesea, să şi primească cele

56

pretinse, pe primul loc se poziţionează personalul Aparatului Central al ministerului (cu forţa opiniilor exprimate de aproximativ 7% dintre angajaţii unităţilor acestuia), locul secund fiind ocupat la egalitate (5,3%) de către respondenţii selecţionaţi din unităţile Poliţiei şi Poliţiei de Frontieră.

Angajarea membrilor colectivelor profesionale ale celor chestionaţi în acte de corupţie care urmare a unor presiuni („…unora dintre colegii/şefii dvs. le-au fost oferite bani, cadouri ori servicii pentru a ajuta pe cineva să obţină ceva la care nu avea dreptul ?”) este remarcată, pe ansamblul eşantionului, de 19,3% dintre respondenţi. Dintre aceştia din urmă, peste 31% declară că „unii au acceptat”, iar aproximativ 40% sunt categorici în a aprecia că „niciunul nu a acceptat” (vezi figura 28).

Figura 28. Presiuni resimţite în direcţia corupţiei de către membrii

colectivelor profesionale

57

Coroborând aceste date cu locul de muncă al celor care au enunţat opiniile, putem menţiona că frecvenţele cele mai ridicate ale răspunsurilor care indică exercitarea unor presiuni de corupţie asupra colegilor ori şefilor au fost semnalate, în ordine, de către respondenţii din Poliţie (28,7%), din cadrul structurilor M.A.I. reunite sub sintagma „alte unităţi” (iar aici, în special, de către cei din Direcţia Generală de Paşapoarte, D.R.P.C.Î.V. şi O.R.I.) – 22,5%, precum şi cei ai Poliţiei de Frontieră (21,8%).

Anterior, într-un alt subcapitol al raportului, am reliefat rolul fast pe care teama că o faptă de corupţie va fi, inevitabil, descoperită şi pedepsită îl poate avea în limitarea amplorii fenomenului la nivelul instituţiei şi a numărului de angajaţi dispuşi să îl alimenteze.

Solicitând respondenţilor să estimeze ce ar fi mai probabil să se întâmple în cazul în care un membru al colectivului său profesional ar ceda unei presiuni de corupţie, aproximativ 60% dintre ei au indicat că „cel în cauză va fi pedepsit”, doar 12% considerând „probabilitatea de a nu se întâmpla nimic” ca având cei mai mari sorţi de izbândă (vezi figura 29).

Figura 29. Perspective asupra cadrului sancţionator al faptelor de corupţie

58

Din perspectiva celei de-a doua variante (posibilitatea de a nu se întâmpla nimic), analiza modului în care s-au cristalizat reprezentările în funcţie de locul de muncă relevă prezenţa acestei stări de spirit, disfuncţională prin caracterul dezarmant pentru angajatul căruia ea îi este specifică, la 15% dintre poliţişti, 13,8% dintre poliţiştii de frontieră şi, nu în ultimul rând, la 13% din personalul Aparatului Central al ministerului.

Probabilitatea cea mai ridicată ca cel care cedează unei presiuni de corupţie să fie pedepsit este evidenţiată de către personalul Jandarmeriei (63,8%) şi cel din unităţile subordonate I.G.S.U. (60,3%).

IV. EVALUAREA ACTUALULUI SISTEM DE

DENUNŢARE A CORUPŢIEI Cadrul normativ existent îşi propune furnizarea de instrumente

pentru autoreglarea sistemului de integritate, reglementând măsuri privind protecţia angajaţilor care reclamă încălcări ale legii în cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice şi al altor unităţi, săvârşite de către persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie din autorităţile, instituţiile publice şi din alte unităţi bugetare.

Problematica aferentă sistemului de denunţare a corupţiei a reprezentat, din considerentele prezentate mai sus, o dimensiune obligatorie de studiu şi în cadrul acestui sondaj, aşa cum s-a procedat şi în cadrul celui realizat în anul 2008, aspectele trecute în revistă anterior având rolul de a contura cadrul în care a fost radiografiat acesta. Analiza a urmărit următoarele aspecte:

(1) reprezentarea, de ansamblu, asupra protecţiei instituţionale oferite angajaţilor în contextul denunţării corupţiei;

(2) (auto)estimarea gradului de familiarizare cu procedu-rile/modalităţile concrete ce trebuie urmate pentru denunţarea corupţiei şi clarificarea cauzelor care determină insuficienta cunoaştere a acestora;

(3) aprecierea unei serii de trei caracteristici ale procedurilor actuale de denunţare a corupţiei (eficienţa, simplitatea şi protecţia juridică/instituţională asigurată avertizorului de integritate);

59

(4) manifestarea disponibilităţii de a semnala faptele de corupţie;

(5) identificarea motivaţiilor aferente lipsei de atitudine ori nedenunţării faptelor de corupţie.

1. Protecţia instituţională oferită angajaţilor în

contextul denunţării corupţiei Denunţarea faptelor de corupţie se înscrie printre situaţiile în care

un angajat constată încălcarea regulilor, legilor şi a normelor formale sau în mod comun admise în cadrul instituţiei. Este evident că denunţarea nu trebuie să se substituie mecanismelor care încurajează, atât pe ansamblul instituţiei, cât şi la nivelul fiecărui colectiv profesional, reflexia şi dialogul privind importanţa deosebită a respectării eticii şi deontologiei profesionale, a evitării angajării în acte de corupţie.

Cu toate acestea, în situaţia în care personalul recurge la această „ultimă soluţie”, el trebuie să nu sufere represalii administrative sau disciplinare datorate faptului că, din bună-credinţă, a semnalat instituţiilor abilitate săvârşirea unor fapte de corupţie, dând curs politicii promovate de instituţie în acest domeniu.

Fiind solicitaţi să precizeze, pe ansamblu, cât de bine protejaţi se simt într-o situaţie de denunţare a angajaţilor corupţi, aproximativ jumătate dintre cei chestionaţi (47%) au declarat că acest sentiment le este străin, 16% preferând să nu răspundă. Ponderea celor care se consideră suficient de bine protejaţi la nivel instituţional pentru a denunţa angajaţii corupţi este de 37% (vezi figura 30).

Figura 30. Protecţia instituţională resimţită de angajaţi în contextul denunţării corupţiei

60

Din perspectiva locului de muncă al celor care au proiectat opinii ce converg în sensul absenţei protecţiei pentru personalul dispus să denunţe angajaţii corupţi, putem semnala, pentru început, că în această categorie se regăsesc aproximativ 61% dintre cei care-şi desfăşurau activitatea în unităţile Aparatului Central al M.A.I., 56,7% dintre poliţişti şi 51,3% dintre poliţiştii de frontieră.

Cel mai bine protejaţi din perspectiva denunţării faptelor de corupţie se declară a fi angajaţii Jandarmeriei (48,1%) şi cei ai unităţilor I.G.S.U. (46,2%).

Analiza răspunsurilor, din perspectiva statusului demografic al respondenţilor, relevă, pe ansamblul celor care semnalează lipsa protecţiei instituţionale, diferenţieri nesemnificative după variabila „sex”.

Criteriul reprezentat de vârsta celor chestionaţi conduce la detaşarea, ca pondere ce depăşeşte semnificativ valoarea medie obţinută pe ansamblul celor chestionaţi, a subcategoriei „46–50 ani” (57,5%).

2. (Auto)estimarea gradului de familiarizare cu

procedurile pentru denunţarea corupţiei Pe ansamblul angajaţilor chestionaţi, 77% au declarat că sunt

familiarizaţi cu procedurile/modalităţile stabilite la nivel instituţional pentru denunţarea corupţiei interne. Aproximativ 2 din 10 respondenţi au afirmat că nu sunt la curent cu acestea, iar 4% nu au răspuns (vezi figura 31).

Personalul (auto)poziţionat în prima categorie (da, cunosc procedurile/modalităţile de denunţare a corupţiei) a fost solicitat să realizeze o apreciere mai detaliată a acestora. În acest context, prima dimensiune de analiză a fost reprezentată de măsura în care procedurile instituite actualmente „permit valorificarea operativă a informaţiilor despre fapte de corupţie şi cercetarea cu profesionalism a vinovaţilor”.

Din perspectiva dezacordului faţă de acest prim aspect, manifestat într-o măsură mai ridicată ori mai redusă, pare a se detaşa personalul unităţilor Aparatului Central al M.A.I. (14,3% din totalul acestei subcategorii), ei fiind urmaţi de angajaţii Poliţiei (11,2%) şi de cei ai Poliţiei de Frontieră (9,2%).

61

Figura 31. Opinii referitoare la familiarizarea personalului cu procedurile de

denunţare a corupţiei

Ponderile opiniilor care converg în direcţia aprecierii eficienţei

procedurilor („total” şi „oarecum de acord” cu enunţul prezentat în cadrul chestionarului) variază între 78,6% (personalul Aparatului Central al M.A.I.) şi 87,5% (cel al Poliţiei de Frontieră şi Jandarmeriei) (vezi figura 32).

Comparând opiniile exprimate cu ocazia acestui sondaj cu cele reliefate de studiul realizat în anul 2008, se poate observa scăderea cu aproximativ 10 puncte procentuale (de la 93,7% în 2008, la 83,2% – media pe 2009) a ponderii celor care apreciază eficienţa acestor proceduri.

62

Figu

ra 3

2. A

prec

iere

a ef

icie

nţei

sist

emul

ui d

e de

nunţ

are

a co

rupţ

iei

63

A doua dimensiune evaluată a vizat simplitatea acestor proceduri, în special sub aspectul demersurilor ce trebuie întreprinse de către potenţialul avertizor de integritate. Din acest punct de vedere, modul în care s-au cristalizat opiniile celor chestionaţi relevă valori destul de ridicate ale opiniilor defavorabile („oarecum” şi „în total dezacord” cu enunţul). Acestea se întâlnesc la aproximativ 3 din 10 angajaţi ai

Aparatului Central al M.A.I. (28,6%), la 20% dintre angajaţii Poliţei de Frontieră şi la 18,4% din cei ai Poliţiei (vezi figura 33).

Figura 33. Aprecierea simplităţii sistemului de denunţare a corupţiei

64

Pe de altă parte, respondenţii care apreciază această caracteristică a procedurilor destinate facilitării denunţării corupţiei reprezintă între 53,6% şi 75,4% din angajaţii chestionaţi. Analiza comparativă pentru perioada 2008–2009 permite, şi pentru această dimensiune de analiză, sesizarea deprecierii semnificative a volumului opiniilor favorabile: dacă în 2008 ele reprezentau 88,3%, media pentru 2009 este de 68,3%.

Ultima dintre caracteristicile apreciate de către cei chestionaţi a vizat problematica asigurării unei protecţii eficiente, faţă de eventuale represalii ori răzbunări, pentru cel/cei dispuşi să se manifeste activ în direcţia combaterii corupţiei interne. O primă observaţie care rezultă din evaluarea datelor recoltate este aceea că protecţia avertizorului de integritate a fost şi va rămâne un punct slab al sistemului de denunţare a corupţiei pus în practică la nivelul M.A.I.

În medie, ponderea celor care evidenţiază opinii favorabile (sistemul actual asigură o protecţie adecvată pentru avertizorii de integritate) este de doar 55,3%, în scădere faţă de valoarea înregistrată în urmă cu un an (61%). Valori situate sub media pe eşantion sunt vizibile în cazul angajaţilor Aparatului Central al M.A.I. (doar 32,2% dintre aceştia) şi ai Poliţiei (43,6%) (vezi figura 34).

Figura 34. Asigurarea protecţiei pentru avertizorul de integritate

65

Am menţionat la începutul acestui subcapitol că, pe ansamblul celor chestionaţi, 19% au afirmat că „nu sunt familiarizaţi cu procedurile” care trebuie urmate de către angajaţi pentru a denunţa o faptă de corupţie. Fiind solicitaţi să menţioneze cauzele acestei stări de lucruri, 12,4% din personalul aflat în această situaţie a indicat că „nu este interesat de acest subiect”, 52,5% semnalează că „nimeni nu le-a explicat în ce constau acestea”, iar 7,2% au menţionat „alte motive”.

Din perspectiva locului de muncă al celor chestionaţi, angajaţii Aparatului Central al M.A.I. şi cei ai Poliţiei se detaşează din perspectiva celor care semnalează preocuparea redusă ori chiar absentă a D.G.A. în sensul familiarizării cu procedurile de denunţare a corupţiei: opinia este caracteristică pentru aproximativ 6 din 10 angajaţi din cadrul fiecăreia dintre aceste structuri ale M.A.I. Ca justificare a nefamiliarizării cu procedurile vizând denunţarea corupţiei, sunt amintite şi absenţa pregătirii ori a experienţei profesionale necesare, neîncrederea în utilitatea cunoaşterii unor asemenea proceduri („…sunt convinsă că nu s-ar obţine nimic bun, care să schimbe semnificativ situaţia generală dacă m-aş familiariza cu procedurile şi le-aş aplica…”), faptul că „diseminarea informaţiilor de acest gen din partea D.G.A. a fost nesemnificativă şi, constant, chiar tratată cu dezinteres”, dar şi opinii de genul „...nu judec pe nimeni care ar accepta statutul de angajat corupt, nu aş denunţa şi, în consecinţă, nu simt nevoia să cunosc ce am de făcut...”.

3. Manifestarea disponibilităţii de a semnala faptele de

corupţie Fiind solicitaţi să precizeze în ce mod ar putea (re)acţiona

dacă ar dispune de date ori informaţii în legătură cu săvârşirea unei fapte de corupţie, 52% dintre cei chestionaţi au menţionat, fără echivoc, intenţia de a apela la serviciile specializate ale Direcţiei Generale Anticorupţie („voi anunţa D.G.A. …”) (vezi figura 35).

66

Figura 35. Repere pentru aprecierea disponibilităţii de semnalare a faptelor de corupţie

67

Dintre aceştia, 7,5% ar alege această soluţie, deşi sunt mai mult sau mai puţin convinşi că instituţia „nu va face nimic ori nu este capabilă să facă nimic”, 70,2% ar avea încredere în capacitatea D.G.A. de a acţiona eficient, cu profesionalism, iar 22,3% ar fi tentaţi, în prealabil, „să acţioneze din proprie iniţiativă pentru împiedicarea producerii faptei de corupţie”.

Personalul care afirmă tranşant că „nu ar anunţa D.G.A.” reprezintă 17,2% dintre subiecţii sondajului. Pe ansamblul acestora din urmă, 53,5% ar putea opta pentru această atitudine întrucât cred că „este de datoria personalului D.G.A. să afle asemenea informaţii”, iar restul de 46,5% deoarece se tem de „eventualele consecinţe ale unui asemenea gest în plan personal şi profesional”.

Alte variante menţionate fac referire la posibilitatea de „a discuta despre informaţiile deţinute doar cu familia/prietenii, fără a întreprinde ulterior niciun fel de demers” (2,7%), soluţia caracterizată prin indiferenţă şi neimplicare totală („nu discut cu nimeni şi nu acţionez în niciun fel”) fiind indicată de 4,4% dintre cei chestionaţi.

Peste 6% dintre respondenţi au sugerat şi alte posibilităţi de acţiune (varianta de răspuns „altceva”), printre cele menţionate în acest context regăsindu-se:

o verificarea informaţiilor şi anunţarea şefului nemijlocit (al celui bănuit ca având intenţia de a săvârşi o faptă de corupţie ori al celui care are date despre aceasta), varianta raportării ori consultării pe cale ierarhică (37,5%);

o admiterea posibilităţii unei discuţii, de principiu, cu personalul D.G.A., însă în anumite condiţii foarte clar stabilite: asigurarea protecţiei, la locul de muncă, pentru avertizorul de integritate („…îmi pun în pericol slujba şi vreau să evit acest lucru…”), protejarea/asigurarea confidenţialităţii pe durata investigaţiilor specifice („…din păcate, de la sesizare până la probarea infracţiunilor de corupţie şi, mai apoi, până la

68

condamnarea vinovaţilor, este o cale foarte lungă şi, de multe ori, efectul nu este cel aşteptat … aş anunţa doar dacă această cale ar fi mai scurtă şi aş avea garanţia confidenţialităţii”), protecţia membrilor familiei („aş fi preocupat de viitorul familiei mele”), cei care ar opta pentru această variantă afirmând tranşant: „sunt convins că avem suficienţi specialişti care, dacă ar fi lăsaţi şi sprijiniţi să-şi facă treaba, ar putea schimba actualele stări de lucruri” (27,8%);

o iniţiativa unei discuţii personale cu cel bănuit de intenţia săvârşirii unei fapte de corupţie: „aş discuta personal cu el, pentru a-l convinge că nu este bine ceea ce face”, „aş încerca să-l(o) lămuresc să nu săvârşească fapta, să nu acţioneze în continuare”, „i-aş atrage în mod ferm atenţia şi, dacă fenomenul persistă, anunţ D.G.A.”(16,7%);

o anunţarea consilierului pentru integritate şi, eventual, contact mediat de către acesta cu D.G.A. (9,7%);

o anunţarea conducerii instituţiei/structurii centrale ori teritoriale, considerându-se că este de competenţa acesteia să informeze D.G.A. (8,3%).

4. Motivaţiile aferente lipsei de implicare în acţiuni de

sesizare a faptelor de corupţie În încercarea de a identifica motivele pentru care personalul

instituţiei nu se implică (direct) în sesizarea corupţiei, am solicitat subiecţilor să precizeze care ar fi principalele două motive care i-ar putea determina actualmente să nu semnaleze actele de corupţie de care ar avea cunoştinţă (vezi figura 36).

69

Figura 36. Motive ce determină actualmente neimplicarea în acţiuni de sesizare a corupţiei

70

Pentru a obţine o gamă mult mai variată de raportări la această întrebare, le-am oferit subiecţilor mai multe variante de răspuns, dar le-am lăsat şi posibilitatea de a completa lista noastră. Răspunsurile furnizate ne permit să concluzionăm că principalul motiv al neimplicării angajaţilor în denunţarea corupţiei este reprezentat de concluzia la care au ajuns cei mai mulţi de-a lungul timpului: „faptele de corupţie sunt dificil de probat”, opinia fiind caracteristică pentru 31,3% dintre cei chestionaţi. Al doilea motiv invocat de cei mai mulţi dintre angajaţii chestionaţi este reprezentat de constatarea potrivit căreia „o eventuală anchetă ar fi fără finalitate” (14,9%).

Deşi obiectivul acestei secţiuni a fost reprezentat de delimitarea principalelor două motive care determină, din perspectiva experienţei trăite în sfera corupţiei instituţionale, neimplicarea în demersul de combatere a acesteia, ponderile acordate de către respondenţi ne determină să evidenţiem şi alte configuraţii motivaţionale.

Astfel, aproximativ 1 din 10 angajaţi subliniază că „procedura de denunţare este prea complexă şi îndelungată” (10,6%), unii „ar fi neliniştiţi ori îngrijoraţi de posibilitatea represaliilor” (9,8%), în acelaşi registru putând fi plasată şi „teama că persoana reclamată se va răzbuna în mod direct sau prin intermediari” (7,1%). Neîncrederea în instituţiile având atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei este amintită ca posibil motiv de către 5,5% dintre angajaţi, 4,8% subliniază inutilitatea acestui demers, „corupţia fiind consimţită prin tradiţie, reprezentând un obicei”, iar 4% cred că într-o asemenea situaţie ar risca să fie percepuţi de către colegi ori şefi ca fiind „persoane care tulbură apele”.

Aproximativ 6% dintre subiecţi optează pentru varianta de răspuns „altceva”, printre motivele menţionate în această categorie aflându-se cele legate de teama că demersul de semnalare a faptei de corupţie va ajunge chiar la cunoştinţa celui vizat ori a complicilor/protectorilor acestuia („…în contextul politic şi instituţional actual, nu poţi şti culoarea sau posibilităţile colegului, şefului ori a celor care îi protejează. Aş face reclamaţia doar ofiţerului D.G.A. cunoscut şi de încredere”) şi de credinţa în existenţa unor soluţii alternative la denunţare.

71

V. PERCEPŢIA INSTITUŢIONALĂ ASUPRA COMBATERII CORUPŢIEI

Investigarea percepţiei asupra combaterii corupţiei a vizat mai

multe domenii de interes, capabile să ofere o imagine coerentă asupra acestei dimensiuni de analiză. În primul rând, am considerat utilă abordarea problematicii actorilor instituţionali implicaţi în combaterea corupţiei, din perspectiva indicării persoanelor care ar putea contribui în măsura cea mai semnificativă la diminuarea fenomenului.

Pe de altă parte, au prezentat interes acţiunile care ar trebui întreprinse, în percepţia personalului, pentru a preveni corupţia din cadrul instituţiei. Pentru a uşura sarcina celor consultaţi, am furnizat o listă de posibile măsuri, solicitându-le să realizeze o ierarhizare a priorităţii acestora, prin indicarea primelor trei intervenţii considerate prioritare. Apreciem cunoaşterea acestor opţiuni ca fiind foarte importantă în proiectarea unei eventuale campanii anticorupţie, orice tip de măsură trebuind să se bucure şi de suportul beneficiarilor acesteia pentru a fi implementată cu succes.

Concomitent, am încercat să clarificăm şi reprezentările angajaţilor cu privire la eficienţa de ansamblu a Direcţiei Generale Anticorupţie, în domeniile din competenţă, pentru anul 2009. În acest sens, am solicitat acestora să menţioneze şi configuraţia principalelor aspecte pozitive şi negative constatate în acest context. Nu în ultimul rând, le-am solicitat să ofere şi o apreciere a încrederii de care se bucură personalul din cadrul structurilor teritoriale ale D.G.A.

Rezumând, capitolul încercă să răspundă la trei întrebări: ce ar trebui făcut pentru prevenirea ori eliminarea corupţiei, cine ar putea contribui în cea mai mare măsură la reuşita acestui demers şi în ce măsură a reuşit D.G.A. şi personalul acesteia să răspundă aşteptărilor. În consecinţă, capitolul este structurat în trei părţi. Prima parte încercă să surprindă aspectul acţional, cea de-a doua parte se focalizează pe actorii care ar trebui să implementeze măsurile respective, în timp ce ultima parte abordează problematica aferentă activităţii D.G.A.

1. Ce ar trebui făcut pentru combaterea corupţiei? Aşa cum rezultă din figura 37, cele mai multe opţiuni exprimate

cu privire la ce ar trebui făcut pentru prevenirea corupţiei se îndreptă spre măsuri de natură financiară, legate de asigurarea unui raport corect

72

între eforturile de natură profesională şi salarizarea specifică diverselor categorii de angajaţi (42% dintre cei chestionaţi indică măsurile din această categorie pe primul loc – „asigurarea unei salarizări decente pentru angajaţii instituţiei”, „îmbunătăţirea sistemului de recompensare a celor care-şi desfăşoară corect activitatea” fiind menţionată de 16,5% dintre angajaţi pe locul secund).

Figura 37. Posibile soluţii care ar putea determina prevenirea faptelor de corupţie

73

O altă dimensiune pe care se concentrează măsurile indicate de către respondenţi este cea punitivă: 10,1% dintre aceştia sugerează că instituirea de „pedepse mai aspre pentru cei implicaţi – mituit, mituitor, complici”, corelată cu „sporirea gradului de descoperire a faptelor de corupţie” şi cu „sancţionarea promptă a celor care săvârşesc acest gen de fapte” (4,4%) ar fi în măsură să limiteze considerabil amploarea actuală a fenomenului.

Participanţii la sondaj au acordat o importanţă deosebită şi măsurilor cu caracter educativ, orientate către personalul instituţiei ori beneficiarii serviciilor publice furnizate de aceasta. Deşi ponderile acordate acestora sunt mai reduse atunci când le analizăm individual, prin cumulare ele reuşesc să indice importanţa acordată de către cei chestionaţi. Vizăm, în acest sens, suita de măsuri ce privesc organizarea şedinţelor de instruire anticorupţie într-un cadru mult mai adaptat specificului activităţilor participanţilor şi cu o frecvenţă mai ridicată, precum şi iniţierea de campanii de informare, în rândul angajaţilor şi cetăţenilor, privind modalităţile de sesizare a faptelor de corupţie.

Următoarele în ordinea importanţei vizează „instituirea de reguli de serviciu mult mai explicite privind etica şi deontologia profesională” (10%) corelată cu „furnizarea de direcţii/repere clare privind punerea eficientă în practică a acestora” şi „protecţia instituţională/juridică a angajaţilor care semnalează fapte de corupţie” (7,7%). Efectul benefic, în domeniul prevenirii corupţiei, reprezentat de „îmbunătăţirea supervizării/controlului la locul de muncă” este subliniat şi cu această ocazie de 4,6% dintre subiecţii sondajului.

Practic, la întrebarea ce ar trebui făcut pentru a lupta împotriva corupţiei, răspunsurile oferite de către angajaţii instituţiei indică: creşterea salariilor, pedepsirea celor vinovaţi, conştientizarea, responsabilizarea, îmbunătăţirea cadrului intern de desfăşurare a activităţii şi a legislaţiei.

În ciuda optimismului, care transpare parţial şi din claritatea ori relativa logică care structurează setul de soluţii propuse, în cazul multora dintre angajaţii ministerului există şi vor continua să existe serioase rezerve, legate nu atât de aplicabilitatea acestora, cât de

74

întrunirea, pe ansamblul instituţiei, a unui minim de condiţii care să favorizeze aceasta. Fiind întrebaţi dacă eforturile depuse la nivel instituţional în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei ar putea conduce la o reducere semnificativă a acestui fenomen, aproximativ 1 din 4 angajaţi (25,5%) au proiectat o doză, mai redusă ori mai considerabilă, de pesimism (corupţia ar putea fi redusă „puţin” şi „deloc”).

Ce factori individuali ori instituţionali contribuie la conturarea şi relativa persistenţă a acestei stări de spirit? Din analiza punctelor de vedere şi a explicaţiilor furnizate, putem concluziona că pesimismul angajaţilor se cristalizează, în primul rând, în jurul coordonatei reprezentate de persistenţa influenţelor şi a condiţionărilor de natură politică. Concentrarea puterii de decizie în mâinile unui grup restrâns de persoane, din cauza schimbărilor frecvente la nivelul conducerii instituţiilor/structurilor M.A.I., va reprezenta şi în viitor o caracteristică inconfundabilă a acestora, cred 63,7% dintre respondenţi. Această realitate, tristă pentru majoritatea angajaţilor, va face imposibil ori foarte dificil de cristalizat un proiect instituţional clar în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei, capabil să conducă la diminuarea semnificativă ori chiar să determine eliminarea corupţiei din anumite domenii de activitate specifice. În plus, sentimentul predominant printre cei chestionaţi este că, la nivelul ministerului, corupţia este un subiect dezbătut şi îndelung mediatizat doar pentru palierele organizaţionale de execuţie, la nivel înalt (Aparat Central, inspectorate/direcţii generale) aceasta nefiind combătută şi nici mediatizată adecvat.

În strânsă legătură cu cadrul conturat mai sus, 42,4% dintre respondenţi semnalează şi existenţa, la diferite paliere manageriale, a personalului corupt ce frânează, adesea cu bună ştiinţă, evoluţiile pozitive ale lucrurilor: „cât timp vor fi şefi în vârstă, cu concepţii vechi, nu se va reuşi o schimbare reală, de profunzime, deoarece este vorba de oameni foarte influenţi şi puternici”.

„Cum poate fi redusă semnificativ corupţia…?”, se întreabă 27,3% dintre cei chestionaţi, „…când tot timpul se întârzie cu acordarea diferitelor drepturi salariale?”. Absenţa motivaţiei financiare, programul prelungit, neplata orelor suplimentare ori situaţia

75

de criză financiară din restul societăţii tind să amplifice corupţia şi nu să o diminueze: „vor exista în continuare lucrători care se vor considera îndreptăţiţi să solicite foloase pentru îndeplinirea atribuţiilor”. „Dacă salariul ar fi motivant, pe măsura importanţei serviciului şi a riscurilor, cu luarea la cunoştinţă a prevederilor legale privind corupţia şi acceptarea ideii de 20 de ani de închisoare, vă garantez că nimeni nu ar mai pune mâna pe nimic! Dar, vai!! Atunci aţi rămâne voi fără obiectul muncii. AŞA CĂ VOI CU NOI ŞI NOI CU VOI ...;

Existenţa mentalităţilor favorabile angajării în acte de corupţie, a obişnuinţei de a ceda presiunilor din direcţia acesteia reprezintă un alt motiv de pesimism. Cei care sunt predispuşi ori se complac în situaţia de angajaţi care cedează uşor presiunilor de acest gen, cred 18,2% dintre cei consultaţi, vor continua cu siguranţă să o facă pentru că acest lucru le este impregnat puternic în felul de a fi, în caracter: „este foarte greu să schimbi mentalitatea balcanică a unor oameni ... în România, fiecare individ ar face orice pentru a-şi atinge scopul şi, în acest timp, unii idealişti vorbesc despre reducerea corupţiei !?!”.

Tuturor acestor elemente li se adaugă, ca circumstanţă agravantă, ceea ce angajaţii participanţi la sondaj desemnează prin caracterul extrem de dificil, a se vedea chiar imposibilitatea combaterii/diminuării semnificative a corupţiei. Corupţia este generalizată atât în cadrul societăţii, cât şi în cazul instituţiei, consideră aceştia. Fiind bine organizată, extrem de răspândită în anumite structuri şi prea protejată pentru a putea fi redusă sau eradicată, problemele ridicate de aceasta se vor dovedi dificil de soluţionat:

„Pilele, cunoştinţele, relaţiile şi nepotismul încă funcţionează în acest sistem şi este chiar un titlu de mândrie să spui că eşti „pila” cuiva, conferindu-ţi un statut privilegiat. Probabil nu corupţia în sine ar fi problema cea mai mare a M.A.I., ci traficul de influenţă. Oameni din sistem ajung în vârf doar pentru că sunt „pila” cuiva şi foarte rar pe considerente profesionale, problema cea mai gravă fiind acceptarea tacită de către fiecare dintre noi a acestei situaţii. Nimeni nu se revoltă. Tuturor li se pare firesc ca aşa să funcţioneze sistemul. Este destul de greu de schimbat ceva având în vedere că totul pleacă de sus în jos, că şefii instituţiilor sunt aleşi după bunul plac al

76

ministrului şi, până şi ministrul, după cum vrea preşedintele. Dar lucrurile s-ar putea schimba de jos în sus, dacă fiecare dintre noi s-ar opune, dacă nu ar accepta şi ar blama comportamentele mai sus-menţionate: însă tuturor le este teamă de reproşuri, încă se gândeşte „militar” în acest sistem: executăm, nu comentăm, nu judecăm…”

Cei 12,6% dintre respondenţi care oferă această explicaţie cred că sistemul reprezentat de M.A.I. nu va putea trece, într-un interval de timp rezonabil, printr-o reformă profundă, din perspectiva prevenirii corupţiei. Aceasta se va putea face, cred aceştia, „doar în timp şi cu oameni capabili de acest lucru, caracterizaţi prin bun-simţ şi angajament faţă de instituţie”.

Nu în ultimă instanţă, optimismul extrem de diminuat al celor chestionaţi este determinat, în opinia a 5,4% dintre aceştia, şi de activitatea desfăşurată de instituţiile cu atribuţii anticorupţie ori de control, proiectată şi desfăşurată defectuos, ineficientă şi neadaptată. Această percepţie se conturează pornind de la o serie de constatări legate de insuficienţa resurselor necesare (materiale şi umane) pentru abordarea profesionistă a fenomenului corupţiei, neimplicarea structurilor competente în diminuarea/controlul corupţiei existente la nivelul ministerului, precum şi numărul relativ redus al faptelor în cazul cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Unii dintre respondenţi merg mult mai departe, sugerând posibilitatea manifestării corupţiei inclusiv printre componenţii instituţiilor cu atribuţii anticorupţie ori de control. Pentru mulţi dintre cei chestionaţi, este evident că nu s-a reuşit întotdeauna adoptarea măsurilor celor mai adaptate în vederea diminuării corupţiei, iar dacă s-a reuşit pe alocuri acest lucru, rezultatele nu au fost cele scontate.

2. Actori organizaţionali care ar trebui implicaţi în

combaterea corupţiei Datele din figura 38 indică faptul că majoritatea personalului

chestionat consideră că principalii actori care ar trebui implicaţi în combaterea corupţiei sunt, în principal, angajaţii diverselor instituţii/ structuri ale ministerului, opinia fiind susţinută de 44% dintre aceştia.

77

Eforturile de responsabilizare şi conştientizare la nivel individual sunt percepute ca inseparabile de susţinerea şi semnalele clare furnizate de către conducerea M.A.I. (34%). Concomitent, opinia dominantă acordă mai puţină semnificaţie implicării managementului de la diferitele paliere instituţionale (şefi nemijlociţi – 3%, conducerea unităţilor teritoriale – 2% ori cea a inspectoratelor generale/unităţilor centrale – 5%), angajaţii aşteptând ca principalul suport să fie furnizat de la nivelul cel mai înalt al M.A.I.

Figura 38. Actori organizaţionali implicabili în eforturile de combatere a corupţiei

Aşteptările celor consultaţi, deloc surprinzătoare, reflectă şi cu

această ocazie o erodare a relaţiilor care au caracter profesional şi a încrederii manifestate în diferitele categorii de manageri ai ministerului.

Percepuţi tot mai frecvent ca fiind slab pregătiţi profesional, lipsiţi de experienţă profesională şi competenţe manageriale în domeniile gestionate, numiţi şi menţinuţi în funcţii în baza intereselor politice, creditul acordat acestora din perspectiva susţinerii şi implicării în demersurile vizând prevenirea şi combaterea corupţiei este actualmente sensibil diminuat.

78

3. Eficienţa percepută a D.G.A. şi încrederea acordată personalului acesteia

3.1 Reprezentări privind eficienţa activităţii D.G.A. Fiind solicitaţi să furnizeze o reprezentare asupra eficienţei

activităţilor desfăşurate de către Direcţia Generală Anticorupţie în cursul anului 2009, majoritatea celor chestionaţi (68,1%) s-au raportat la acestea în mod pozitiv, considerân-du-le „foarte” şi „oarecum eficiente”. Pe ansamblul celor reţinuţi în eşantion, doar 13% le apreciază drept „oarecum ineficiente” şi „foarte ineficiente”, aproximativ 19% dintre respondenţi optând pentru varianta „nu ştiu/nu răspund” (vezi figura 39).

Prin raportare la valoarea medie pe eşantion, printre cei mai mulţumiţi de prestaţia actuală a D.G.A. pot fi consideraţi angajaţii Jandarmeriei (aproximativ 77% dintre aceştia), ponderea cea mai redusă a percepţiei pozitive fiind caracteristică respondenţilor din unităţile Aparatului Central al ministerului (58,7%).

Figura 39. Reprezentări privind eficienţa activităţilor specifice desfăşurate de D.G.A. în anul 2009

79

Din perspectiva percepţiei negative faţă de prestaţia de specialitate a instituţiei (activităţi „total” şi „oarecum ineficiente”), valori superioare mediei pe eşantion au fost obţinute în cazul angajaţilor Poliţiei de Frontieră (17,8%) şi Poliţiei (16,9%).

Încercând o analiză comparativă cu opiniile exprimate în anul 2008, datele furnizate de studiul actual permit observarea unei uşoare creşteri a încrederii în activitatea de ansamblu a Direcţiei Generale Anticorupţie din partea personalului instituţiilor/structurilor M.A.I. (de la 61% în anul 2008, la 68% în 2009), tendinţa unei încrederi mediu – înalte în această instituţie fiind şi rămânând, şi din aceste considerente, o constantă (vezi figura 40).

Dincolo de procentul relativ constant şi semnificativ redus al celor care au o încredere destul de redusă şi foarte redusă în eficienţa demersurilor vizând prevenirea şi combaterea corupţiei, predomină încrederea la cote mari şi foarte mari, cu o creştere sesizabilă a celor care au foarte mare încredere (de la 15,7% în 2008, la 23% în 2009), tendinţă care pare să fie în ascensiune (tendinţă posibil de confirmat ori infirmat în cadrul sondajului din 2010).

Figura 40. Eficienţa activităţilor specifice desfăşurate de D.G.A. (comparaţie 2008 – 2009)

80

Procentul celor care şi-au manifestat neîncrederea în această instituţie a rămas relativ constant (45,4% – 2008 şi 45,2% – 2009). Începând cu anul 2008, respondenţii au tendinţa să creadă tot mai mult în această instituţie, în detrimentul celor care au agreat că au o încredere scăzută în ea.

3.2 Aspecte pozitive remarcate în contextul activităţii

desfăşurate de D.G.A. Personalului chestionat i s-a solicitat să motiveze punctele de

vedere exprimate cu privire la eficienţa percepută asupra D.G.A. În acest context, ca susţinere pentru aprecierile de factură pozitivă, cei chestionaţi au menţionat, în principal, organizarea şedinţelor periodice cu personalul diverselor componente ale M.A.I. (58,6%), activităţi la care s-a reuşit cooptarea majorităţii categoriilor de personal (execuţie, conducere), iniţierea de dezbateri, diseminarea de informaţii privind cauzele/consecinţele corupţiei şi, în special, referitoare la modalităţile utilizabile pentru consolidarea comportamentului etic, deontologic.

Campaniile de informare în rândul personalului M.A.I. (amintite de 43,4% dintre cei consultaţi), cu privire la măsurile adoptate ori activităţile desfăşurate de către D.G.A. şi, tot mai frecvent, privitor la cazurile în care personalul ministerului a refuzat implicarea în fapte de corupţie, s-au bucurat de o apreciere ridicată, în acelaşi registru fiind percepute şi acţiunile de mediatizare a problematicii aferente prevenirii corupţiei efectuate în rândul populaţiei (37,2%), prin intermediul mass-media scrise şi audio-vizuale, având drept grupuri-ţintă anumite segmente vulnerabile din perspectiva corupţiei.

Rezultatele înregistrate în domeniul combaterii corupţiei din cadrul M.A.I., concretizate prin sporirea numărului de fapte de corupţie constatate, anchetate, probate şi a celui de angajaţi trimişi în judecată, reprezintă şi ele motive care i-au determinat pe respondenţi să aprecieze drept eficientă activitatea D.G.A. (32,4%). În acest context, mai sunt amintite „accesul în zone ale instituţiei care păreau <<interzise>>, notorii din perspectiva săvârşirii faptelor de corupţie”, dar şi operativitatea majorităţii acţiunilor întreprinse.

81

Elementele enumerate anterior au contribuit, opinează 21,2% dintre respondenţi, la transformări vizibile, direct perceptibile, înregistrate în planul responsabilizării personalului, a „imunizării” acestuia prin raportare la riscurile de corupţie. Aşa cum au menţionat cei consultaţi, prinde contur şi se cristalizează tot mai clar teama de consecinţele săvârşirii unor fapte de corupţie (conştientizarea impactului negativ în planurile familial şi financiar, al imaginii publice, stabilităţii statutare), ceea ce poate conduce la formarea unei reale stări de spirit anticorupţie în cadrul instituţiei.

Sunt vizibile, de asemenea, modificări perceptiv-atitudinale produse la nivelul diverselor paliere manageriale ale ministerului (subliniază 13,7% dintre respondenţi), traduse, printre altele, prin multiplicarea controalelor ierarhice privind respectarea cadrului legal de desfăşurare a activităţilor, a metodologiilor, procedurilor şi dispoziţiilor.

Calitatea umană şi profesională a personalului D.G.A. este amintită de 3,5% dintre cei chestionaţi, ca un element esenţial în conturarea unei imagini pozitive despre instituţia evaluată. Caracterizabil prin profesionalism, cinste, corectitudine, imparţialitate, seriozitate şi angajament în direcţia obiectivelor instituţiei, prin intermediul acestuia „se furnizează un semnal pozitiv către societatea civilă că M.A.I. doreşte şi se poate reforma din interior, un semnal clar angajaţilor că acest gen de fapte nu va mai fi tolerat”.

3.3 Aspecte negative semnalate prin raportare la prestaţia

de specialitate a D.G.A. Din perspectiva angajaţilor care au proiectat percepţii de

factură negativă privitoare la eficienţa D.G.A., principalele puncte slabe ori deficienţe care sunt în măsură să afecteze serios continuitatea şi atingerea obiectivelor specifice acesteia sunt reprezentate, în primul rând, de ineficienţa activităţilor de combatere a corupţiei (46,3%). În susţinerea plasării acestui domeniu pe primul loc, cei chestionaţi au menţionat:

– lipsa de finalitate a anchetelor, prelungirea aparent nejustificată a procedurilor de verificare şi cercetare a cazurilor de corupţie semnalate/constatate;

82

– exercitarea de intervenţii ori influenţe pe durata derulării anchetelor din partea diverselor paliere manageriale ale M.A.I. ori factorilor politici;

– implicarea redusă, lipsa unui răspuns în timp util şi chiar manifestarea dezinteresului din partea personalului D.G.A. atunci când sunt semnalate date/informaţii referitoare la posibilitatea săvârşirii unor fapte de corupţie;

– ezitările nejustificate în adoptarea măsurilor legale împotriva unor persoane care sunt cunoscute de către opinia publică ori în cadrul unităţilor ca fiind predispuse la săvârşirea de fapte de corupţie;

– limitarea acţiunilor organizate doar la categoria persoanelor care cedează presiunilor de corupţie, neglijându-se destul de frecvent categoria celor care oferă foloase necuvenite ori cumpără influenţă;

– slaba documentare a cazurilor de corupţie, aceasta având ca rezultat ineficienţa în sancţionarea făptuitorilor („Informaţiile în baza cărora acţionează D.G.A. ar trebui să fie mai bine puse la punct. Cunosc situaţii în care doi colegi au primit citaţie la locul de muncă, în calitate de făptuitori, ulterior constatându-se că au fost confuzii privind numele lor, unul dintre ei nemaifiind angajat în anul respectiv (2005) ca agent de poliţie. Chiar şi neadevărate, acele citaţii au făcut ca respectivii să fie văzuţi cu alţi ochi de către colegi, şefi, cunoscuţi”);

– acceptarea anonimelor, al căror scop este discreditarea celor reclamaţi, concomitent cu absenţa răspunderii contravenţionale sau chiar penale pentru acest gen de fapte („…ar trebui verificată persoana care depune plângere, deoarece sunt persoane care reclamă cu rea-voinţă, iar cercetările nefondate conduc la o stare de disconfort şi iritare”);

– rezultatele activităţii D.G.A. sunt prea reduse în raport cu resursele umane, financiare şi, în special, cu aşteptările („se face mult tapaj pe eradicarea sau diminuarea corupţiei, dar, în cadrul unor structuri total corupte, unde se învârt sume foarte mari, organele abilitate nu fac efectiv nimic”);

– ascultarea abuzivă a telefoanelor angajaţilor M.A.I., pe baza unei simple plângeri, cu încălcarea prevederilor C.P.P.;

– utilizarea şantajului şi a provocărilor pentru a se ajunge la persoanele corupte, hărţuirea angajaţilor („…frecvent se aplică momeli

83

pentru distrugerea unor persoane nevinovate. De ce sunt instigaţi poliţiştii să comită fapte de corupţie, când problemele pe care le au aceştia pot fi rezolvate prin avertismente, pentru a nu distruge o viaţă de muncă pentru o clipă de nesăbuinţă ?”);

– discriminarea categoriilor socio-profesionale în activitatea de constatare a infracţiunilor de corupţie („concentrarea excesivă asupra managerilor, deşi cei mai corupţi sunt cei care intră în contact cu oamenii, angajaţii de pe stradă sau de la birouri”);

– viteza de reacţie este redusă considerabil, prin imixtiunea politicului şi a managerilor de nivel superior din cadrul M.A.I., rezultatul traducându-se în ineficienţă, superficialitate, birocraţie şi o imagine deplorabilă a D.G.A.;

– prin neimplicarea fermă a instituţiei, corupţia generalizată din anumite structuri este, indirect, încurajată şi sprijinită de la cel mai înalt nivel („…în cazul în care apare un poliţist dornic să stopeze fenomenul, în loc să fie încurajat şi sprijinit, el este redus la tăcere şi îndepărtat. Este inutilă schimbarea unuia sau mai multor lucrători corupţi: fenomenul va persista atâta timp cât organele abilitate nu-şi fac datoria, uneori doar pentru a nu deranja politic”).

Aşa cum era de aşteptat, un alt palier care face obiectul analizei

critice a personalului consultat este cel al activităţii vizând prevenirea corupţiei. Aproximativ 35% dintre angajaţi semnalează, în contextul organizării şi desfăşurării acesteia, următoarele aspecte disfuncţionale:

– popularizarea insuficientă, şi adesea ineficientă din perspectivă pedagogică, a cazurilor de corupţie în cadrul şedinţelor de prevenire („…personalul D.G.A. ar trebui să se concentreze mai mult pe activitatea de prevenire, nu să se lucreze ca în prezent pe „beţe”. La o prezentare a D.G.A. ni s-a adus ca exemplu un caz în care un şef de post a primit şpagă o sticlă de palincă – PENIBIL!!!. De precizat că în alte instituţii, inclusiv în primării, corupţia este la un nivel mult superior celei din M.A.I., însă este mai uşor să faci un caz cu un poliţist rural, vai de capul lui”);

– cantonarea cazuisticii prezentate doar în anumite domenii de activitate (în special cele din domeniile aflate în responsabilitatea

84

Poliţiei) şi vizarea, cu preponderenţă, a subcategoriei personalului cu funcţii de execuţie (aspectul este cu atât mai problematizat, cu cât el pare a reconfirma participanţilor o anumită „orientare” a demersurilor de combatere a corupţiei);

– transpunerea deficitară în practică a obiectivelor activităţii de prevenire, absenţa schimbului de opinii între participanţi, stimularea redusă a implicării şi neglijarea responsabilizării fiecăruia dintre angajaţi;

– insuficienţa informaţiilor cu privire la modalităţile practice de evitare a situaţiilor profesionale ce pot expune personalul la riscuri de corupţie;

– frecvenţa şedinţelor de popularizare/instruire ar trebui amplificată, concomitent cu acordarea unei mai mari atenţii faţă de conţinutul informaţional, modalităţile de transmitere a acestuia şi stabilirea grupurilor-ţintă.

Un ultim domeniu problematic, conturat cu ajutorul opiniilor

exprimate de către 11,8% dintre angajaţi, vizează imaginea de ansamblu a D.G.A. şi credibilitatea care, contextual, începe să lase de dorit.

Cauzele directe ale acestei stări de lucruri sunt reprezentate, subliniază cei chestionaţi, chiar de corupţia care începe să se insinueze şi în cadrul D.G.A., printre lucrătorii acesteia din Aparatul Central şi structurile teritoriale („…personal sunt nemulţumit de modul în care se fac angajări la D.G.A. Cunosc o persoană care, la niciun an de la terminarea Academiei de Poliţie, a reuşit să-şi facă transferul la structura dvs., nu datorită realizărilor pe care le-a avut, ci doar datorită pilelor şi relaţiilor. Nu pot avea încredere într-o structură anticorupţie în care, pentru a te putea angaja, ai nevoie de <<cunoştinţe>>”; „trebuie să eliminaţi personalul corupt din D.G.A. şi, după aceea, va trebui să-i anchetaţi pe ceilalţi angajaţi ai M.A.I.”).

La acest aspect îngrijorător se adaugă, afirmă respondenţii, manifestarea unei prea mari permisivităţi a conducerii D.G.A. faţă de ineficienţa ori integritatea propriilor subordonaţi („…schimbaţi personalul incompetent şi corupţii care trebuie să caute personalul corupt !!!”; „…cel mai adesea, colegii dvs. doar lasă impresia că se

85

luptă cu corupţia şi, trist, îi găsim ulterior printre angajaţii implicaţi în cazuri de corupţie”; „lupta anticorupţie are continuitate până la un anumit nivel, dincolo de care are efect doar dacă cel vizat a intrat în dizgraţia ofiţerului D.G.A. care controlează cu adevărat situaţia”;

3.4 Repere privind încrederea manifestată în personalul

structurilor D.G.A. Sub aspectul prestaţiei profesionale şi a încrederii de care se

bucură structurile teritoriale anticorupţie în rândul personalului M.A.I., opiniile exprimate indică, şi în acest caz, prevalenţa percepţiei de factură pozitivă (încredere „foarte mare” şi „destul de mare”), ponderea acesteia fiind apropiată de scorul obţinut pentru ansamblul D.G.A. – 64,3% (vezi figura 41). Cei care apreciază negativ aspectele la care facem referire reprezintă 16,8% din ansamblul celor chestionaţi.

Figura 41. Încrederea manifestată în personalul structurilor D.G.A. (comparaţie 2008–2009)

86

Faţă de datele înregistrate cu ocazia sondajului din 2008, nu sunt modificări de substanţă. Putem însă remarca o serie de diferenţe demne de interes:

• ponderea angajaţilor care apreciază încrederea în personalul structurilor teritoriale ale D.G.A. ca fiind inexistentă şi „destul de redusă”, a înregistrat o creştere de aproximativ 3,5 puncte procentuale faţă de anul 2008 (13,4% – 2008 şi 16,8% – 2009), pe ansamblul acestui tip de percepţie dublându-se numărul celor care au optat pentru varianta „deloc” (de la 1,8% în 2008, la 3,6% în 2009);

• ponderea angajaţilor care manifestă o încredere „foarte mare” în personalul structurilor teritoriale cunoaşte în 2009 o creştere cu aproximativ 2 puncte procentuale faţă de 2008.

Analiza datelor, din perspectiva unităţilor administrativ-

teritoriale în care-şi desfăşurau activitatea cei chestionaţi, ne permite să semnalăm că, din perspectiva personalului care manifestă o încredere „foarte mare” şi „destul de mare”, par a se detaşa judeţele Giurgiu (95%), Bistriţa-Năsăud (88%) şi Argeş (86,2%). Judeţele în care încrederea este situată sub media pe eşantion sunt Iaşi (39,4%), Mureş (40%) şi Arad (44%).

VI. CONCLUZII • Desfăşurat într-o perioadă agitată din punct de vedere

instituţional, social şi politic, marcată hotărâtor de ecourile în plan organizaţional şi individual ale crizei economice, sondajul de opinie realizat în cursul anului 2009 are darul de a confirma, similar celui desfăşurat în 2008, utilitatea deosebită a acestei metode de cercetare ştiinţifică în clarificarea reprezentărilor şi percepţiilor angajaţilor M.A.I. asupra unei multitudini de aspecte relevante din perspectiva prezentului şi viitorului instituţiei.

Un element demn de semnalat în acest context este aprecierea tot mai ridicată de care această modalitate de comunicare organizaţională tinde să se bucure printre angajaţii instituţiei. Aşa

87

cum s-a putut constata în timp (a se vedea sondajele realizate de către D.G.A. în anii 2007 şi 2008), respondenţii sunt tot mai puţin reticenţi în a-şi exprima, adesea cu o sinceritate demnă de admirat şi, contextual, chiar cu virulenţă, opiniile şi punctele de vedere cu privire la problemele care le sunt supuse atenţiei. Toate acestea în pofida faptului că elucidarea percepţiilor privind diversele aspecte legate de manifestarea corupţiei la nivelul instituţiilor şi structurilor ministerului este, în sine, un demers extrem de dificil, marcat, mai mult decât altele din sfera analizei şi diagnosticării climatului organizaţional, de ezitări, neîncredere, suspiciune şi, adesea, de pesimism.

Personalul participant la sondaj, în mare majoritate subliniază rolul foarte important al receptării punctelor de vedere ale angajaţilor în înţelegerea corectă a realităţilor organizaţionale, propunând continuarea iniţiativelor de acest gen, cu o şi mai mare amploare, concomitent cu valorificarea concluziilor în activitatea practică a componentelor instituţiei.

• Datele furnizate de sondaj indică o pondere majoritară a aprecierilor care califică direcţia spre care se îndreaptă lucrurile în cadrul M.A.I. ca fiind „bună”. Cu toate acestea, dacă în noiembrie 2008, 77,6% dintre angajaţii chestionaţi considerau că „direcţia este bună”, în noiembrie 2009 ponderea acestora a scăzut la 65,7%. Aspectul cel mai îngrijorător este însă dublarea procentului celor care au evaluat că lucrurile merg într-o „direcţie greşită”: de la 9,6% în 2008, la o pondere de 18,9% în actualul sondaj. Analizând rezultatele furnizate în cele două sondaje de opinie, putem observa că fiecare ciclu din cele de până acum porneşte de la un nivel tot mai scăzut de încredere şi speranţă, acest aspect permiţându-ne să prognozăm pentru anul 2010 o înrăutăţire a situaţiei, fiind de dorit ca acest lucru să fie infirmat de sondajul ce va fi realizat în acest an.

Discutând despre problemele cu care cei consultaţi consideră

că se confruntă actualmente instituţia, se poate constata că aspectele legate de manifestarea corupţiei ocupă locul al VI-lea, fiind devansate, în opinia angajaţilor, de insuficienţa resurselor financiare necesare pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor specifice, de

88

deficitul de personal, de dificultăţile legate de salarizarea acestuia, de problemele ridicate de cadrul legislativ privind desfăşurarea activităţilor specifice şi, element aflat într-o urcare vertiginoasă, de influenţa şi amestecul factorului politic în activitatea instituţiei, în special instabilitatea determinată de această ingerinţă nefirească până la nivelurile de bază ale funcţionării acesteia.

Printre aspectele pozitive respondenţii au indicat, în special, sporirea credibilităţii personalului instituţiei şi eforturile asumate pentru schimbarea imaginii acesteia, prezenţa sporită pe teren, eficienţa şi operativitatea intervenţiilor, calificarea şi competenţa profesională ale angajaţilor şi, nu în ultimul rând, stabilitatea/ siguranţa locului de muncă.

• Estimând amploarea actuală a corupţiei pe ansamblul M.A.I., 31,5% dintre angajaţi au apreciat că aceasta este răspândită „mult” şi „foarte mult”, iar 40% – „puţin” şi „deloc”. Având ca punct de referinţă situaţia existentă la nivelul propriei instituţii/structuri, distribuţia răspunsurilor suferă modificări semnificative: doar 5,7% aderă la opinia potrivit căreia corupţia este răspândită „mult” şi „foarte mult”, aproximativ 62% considerând că aceasta este prezentă „puţin” şi „deloc”.

Fiind solicitaţi să compare anvergura actuală a corupţiei din

cadrul ministerului cu cea percepută pe ansamblul societăţii, aproximativ jumătate dintre cei chestionaţi (48%) consideră că aceasta este „mai scăzută” în prima dintre situaţii, 22% o apreciază ca fiind „relativ egală/similară”, doar 5% dintre ei opinând că este „mai ridicată”.

Analizând comparativ datele furnizate de cele două sondaje de opinie, evoluţia raportărilor angajaţilor tinde să estompeze tot mai mult relativa „separaţie” operată între instituţie şi restul societăţii. Scurgerea unui an a condus la repoziţionări semnificative din perspectiva indicatorului avut în vedere: ponderea celor care „favorizau” prin opiniile exprimate ministerul (nivel „mai scăzut” al corupţiei faţă de restul societăţii) a scăzut de la 65,4% (2008) la 47,9% (2009), majorându-se frecvenţa punctelor de vedere care îl consideră „mai

89

ridicat”(de la 1,9% în 2008, la 4,7% în 2009) sau „relativ similar/egal” (18,7% la nivelul anului 2008, faţă de 23% în 2009).

Atunci când li se solicită să realizeze comparaţii între amploarea (percepută) a corupţiei din propria instituţie/structură şi cea din alte componente ale ministerului, pe ansamblul personalului inclus în eşantion opiniile se distribuie astfel: 1,3% cataloghează nivelul din propria instituţie ca fiind „mai ridicat”, 39,7% – „mai scăzut”, iar 9% – „relativ similar/egal”.

Atunci când realizează estimări pe termen scurt (anul 2010)

pentru ansamblul M.A.I., viziunea proiectată este, pe ansamblu, destul de pesimistă. Astfel, 34,1% dintre cei chestionaţi sunt de părere că nivelul corupţiei fie „va rămâne similar” celui perceput actualmente, fie „va creşte”, viziunea optimistă (corupţia „va scădea”) fiind împărtăşită de 31% dintre respondenţi.

Circumscrierea obiectului evaluării la situaţia instituţiei în care-şi desfăşoară activitatea cel chestionat relevă un optimism mult mai pronunţat: doar 6,3% dintre respondenţi prognozează o sporire a anvergurii corupţiei, aproximativ 25% cred că aceasta „va scădea”, iar 19,5% estimează menţinerea constantă a nivelului acesteia („va rămâne la fel”).

• Participanţii au semnalat o serie de tentaţii care, în opinia lor, ar putea fi determinante în adoptarea unui comportament lipsit de etică. Aşa cum au subliniat aceştia, reacţiile emoţionale, situaţia financiară precară, apariţia ori oferirea de oportunităţi unui angajat în această direcţie şi, nu în ultimul rând, presiunea exercitată de colegi/şefi ori, în general vorbind, de către colectivul profesional în care este integrat acesta, sunt solicitările cele mai presante în acest sens.

În general, personalul chestionat a identificat, ca raţiuni personale pentru încălcarea eticii profesionale, aspectele legate de specificul activităţii (presiuni în direcţia atingerii unor indicatori de performanţă, confruntarea cu situaţii dificile), de insatisfacţia acumulată în muncă, precum şi exemplele negative oferite de către şefi ori colegi ca motive/raţiuni care ar putea determina încălcarea eticii profesionale.

90

• Din perspectiva presiunilor (percepute) în direcţia corupţiei, 83,8% dintre angajaţi sunt categorici în a afirma că nu au fost puşi niciodată în situaţia de a li se oferi bani, cadouri sau servicii (direct sau prin intermediul colegilor, şefilor ori cunoscuţilor) pentru a ajuta pe cineva să obţină ceva la care, legal, nu ar avea dreptul. Dintre celelalte persoane chestionate, 13,2% au recunoscut că s-au exercitat asemenea presiuni asupra lor, însă au admis că au semnalat/reclamat această situaţie în doar 6% dintre aceste cazuri.

Din punctul de vedere al angajării active a membrilor

colectivelor profesionale în acte de corupţie („printre colegii/şefii dvs. sunt unii care solicită bani, cadouri ori servicii pentru a ajuta pe cineva să obţină ceva la care nu are dreptul?“), 44,2% dintre cei chestionaţi au declarat că nu au cunoştinţă despre asemenea cazuri. Cu toate acestea, 7,5% apreciază că printre colegii ori şefii lor sunt şi unii care se află în această postură, în aproximativ jumătate dintre aceste cazuri aceştia din urmă primind, rareori sau adesea, ceea ce solicită/pretind.

Angajarea membrilor colectivelor profesionale ale celor chestionaţi în acte de corupţie care urmare a unor presiuni („…unora dintre colegii/şefii dvs. le-au fost oferite bani, cadouri ori servicii pentru a ajuta pe cineva să obţină ceva la care nu avea dreptul ?”) este remarcată, pe ansamblul eşantionului, de 19,3% dintre respondenţi. Dintre aceştia din urmă, peste 31% declară că „unii au acceptat”, iar aproximativ 40% sunt categorici în a aprecia că „niciunul nu a acceptat”.

Solicitând celor chestionaţi să estimeze ce ar fi mai probabil să se întâmple în cazul în care un membru al colectivului său profesional ar ceda unei presiuni de corupţie, aproximativ 60% dintre ei au indicat că „cel în cauză va fi pedepsit”, doar 12% considerând „probabilitatea de a nu se întâmpla nimic” ca având cei mai mari sorţi de izbândă.

• Pe ansamblul angajaţilor chestionaţi, 77% au declarat că sunt

familiarizaţi cu procedurile/modalităţile stabilite la nivel instituţional, ce trebuie urmate pentru denunţarea corupţiei interne, aproximativ 2 din 10 respondenţi afirmând că nu sunt la curent cu acestea.

91

Ponderile opiniilor care converg în direcţia aprecierii eficienţei procedurilor („total” şi „oarecum de acord” cu enunţul prezentat în cadrul chestionarului) variază între 78,6% (personalul Aparatului Central al M.A.I.) şi 87,5% (cel al Poliţiei de Frontieră şi Jandarmeriei). Comparând opiniile exprimate cu ocazia acestui sondaj cu cele reliefate de studiul realizat în anul 2008, se poate observa scăderea cu aproximativ 10 puncte procentuale (de la 93,7% în 2008, la 83,2% – media pe 2009) a ponderii celor care apreciază eficienţa acestor proceduri.

A doua dimensiune evaluată a vizat simplitatea acestor proceduri, în special sub aspectul demersurilor ce trebuie întreprinse de către potenţialul avertizor de integritate. Din acest punct de vedere, modul în care s-au cristalizat opiniile celor chestionaţi relevă valori destul de ridicate ale opiniilor defavorabile („oarecum” şi „în total dezacord” cu enunţul). Acestea se întâlnesc la 28,6% dintre angajaţii Aparatului Central, la 20% dintre angajaţii Poliţei de Frontieră şi la 18,4% dintre cei ai Poliţiei. Pe de altă parte, respondenţii care apreciază această caracteristică a procedurilor destinate facilitării denunţării corupţiei reprezintă între 53,6% şi 75,4% din angajaţii chestionaţi. Analiza comparativă pentru perioada 2008–2009 permite, şi pentru această dimensiune de analiză, sesizarea deprecierii semnificative a volumului opiniilor favorabile: dacă în 2008 ele reprezentau 88,3%, media pentru 2009 este de 68,3%.

Ultima dintre caracteristicile apreciate de către cei chestionaţi a

vizat problematica asigurării unei protecţii eficiente, faţă de eventuale represalii ori răzbunări, pentru cel/cei dispuşi să se manifeste activ în direcţia combaterii corupţiei interne. O primă observaţie care rezultă din evaluarea datelor recoltate este aceea că protecţia avertizorului de integritate a fost şi va rămâne un punct slab al sistemului de denunţare a corupţiei pus în practică la nivelul M.A.I.

În medie, ponderea celor care evidenţiază opinii favorabile (sistemul actual asigură o protecţie adecvată pentru avertizorii de integritate) este de doar 55,3%, în scădere faţă de valoarea înregistrată în urmă cu un an (61%). Aproximativ 19% dintre cei chestionaţi au afirmat că „nu sunt familiarizaţi cu procedurile” care trebuie urmate de către angajaţi pentru a denunţa o faptă de corupţie.

92

Fiind solicitaţi să precizeze în ce mod ar putea (re)acţiona dacă ar dispune de date ori informaţii în legătură cu săvârşirea unei fapte de corupţie, 52% dintre cei chestionaţi au enunţat, fără echivoc, intenţia de a apela la serviciile specializate ale Direcţiei Generale Anticorupţie („voi anunţa D.G.A. …”). Dintre aceştia, 7,5% ar alege această soluţie, deşi sunt mai mult sau mai puţin convinşi că instituţia „nu va face nimic ori nu este capabilă să facă nimic”, 70,2% ar avea încredere în capacitatea D.G.A. de a acţiona eficient, cu profesionalism, iar 22,3% ar fi tentaţi, în prealabil, „să acţioneze din proprie iniţiativă pentru împiedicarea producerii faptei de corupţie”.

Personalul care afirmă tranşant că „nu ar anunţa D.G.A.” reprezintă 17,2% dintre subiecţii sondajului. Pe ansamblul acestora din urmă, 53,5% ar putea opta pentru această atitudine întrucât cred că „este de datoria personalului D.G.A. să afle asemenea informaţii”, iar restul de 46,5% deoarece se tem de „eventualele consecinţe ale unui asemenea gest în plan personal şi profesional”.

Răspunsurile furnizate ne permit să concluzionăm că principalul motiv al neimplicării angajaţilor în denunţarea corupţiei este reprezentat de concluzia la care au ajuns cei mai mulţi de-a lungul timpului: „faptele de corupţie sunt dificil de probat”, opinia fiind caracteristică pentru 31,3% dintre cei chestionaţi. Al doilea motiv invocat de cei mai mulţi dintre angajaţii chestionaţi este reprezentat de constatarea potrivit căreia „o eventuală anchetă ar fi fără finalitate” (14,9%).

• Ce ar trebui făcut pentru combaterea corupţiei? Cele

mai multe opţiuni exprimate cu privire la acest aspect se îndreptă spre măsuri de natură financiară, legate de asigurarea unui raport corect între eforturile de natură profesională şi salarizarea specifică diverselor categorii de angajaţi. O altă dimensiune pe care se concentrează măsurile indicate de către respondenţi este cea punitivă, participanţii la sondaj acordând o importanţă deosebită şi măsurilor cu caracter educativ, orientate către personalul instituţiei ori beneficiarii serviciilor publice furnizate de aceasta.

Fiind întrebaţi dacă eforturile depuse la nivel instituţional în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei ar putea conduce la o

93

reducere semnificativă a acestui fenomen, aproximativ 1 din 4 angajaţi (25,5%) au proiectat o doză, mai redusă ori mai considerabilă, de pesimism (corupţia poate fi redusă „puţin” şi „deloc”). Pesimismul angajaţilor se cristalizează, în primul rând, în jurul coordonatelor reprezentate de: persistenţa influenţelor şi a condiţionărilor de natură politică; existenţa, la diferite paliere manageriale, a personalului corupt ce frânează, adesea cu bună ştiinţă, evoluţiile pozitive ale lucrurilor; caracterul extrem de dificil, a se vedea chiar imposibilitatea combaterii/diminuării semnificative a corupţiei. Optimismul extrem de diminuat al celor chestionaţi este determinat şi de activitatea desfăşurată de instituţiile cu atribuţii anticorupţie ori de control, proiectată şi desfăşurată defectuos, ineficientă şi neadaptată, unii dintre respondenţi sugerând posibilitatea manifestării corupţiei inclusiv printre componenţii instituţiilor cu atribuţii anticorupţie ori de control.

• Majoritatea personalului chestionat consideră că principalii actori care ar trebui implicaţi în combaterea corupţiei sunt, în principal, angajaţii diverselor instituţii/structuri ale ministerului, opinia fiind susţinută de 44% dintre aceştia, eforturile de responsabilizare şi conştientizare la nivel individual fiind percepute ca inseparabile de susţinerea şi semnalele clare furnizate de către conducerea M.A.I. (34%). Concomitent, opinia dominantă acordă mai puţină semnificaţie implicării managementului de la diferitele paliere instituţionale (şefi nemijlociţi, conducerea unităţilor teritoriale ori cea a inspectoratelor generale/unităţilor centrale), aşteptările celor consultaţi reflectând şi o erodare a relaţiilor cu caracter profesional, a încrederii manifestate în diferitele categorii de manageri ai ministerului.

• Fiind solicitaţi furnizeze o reprezentare sintetică asupra eficienţei activităţilor desfăşurate de către Direcţia Generală Anticorupţie în cursul anului 2009, majoritatea celor chestionaţi (68,1%) s-au raportat la acestea în mod pozitiv, considerându-le „foarte eficiente” şi „oarecum eficiente”, pe ansamblul celor reţinuţi în eşantion doar 13% apreciindu-le drept „oarecum ineficiente” şi „foarte ineficiente”.

Datele furnizate de studiul actual permit observarea unei creşteri a încrederii în activitatea de ansamblu a Direcţiei Generale

94

Anticorupţie din partea personalului instituţiilor/structurilor M.A.I. (de la 61% în anul 2008, la 68% în 2009), tendinţa unei încrederi mediu - înalte în această instituţie fiind şi rămânând, şi din aceste considerente, o constantă.

Dincolo de procentul relativ constant şi semnificativ redus al celor care au o încredere destul de redusă şi foarte redusă în eficienţa demersurilor vizând prevenirea şi combaterea corupţiei, predomină încrederea la cote mari şi foarte mari, cu o creştere sesizabilă a celor care au foarte mare încredere (de la 15,7% în 2008, la 23% în 2009), tendinţă care pare să fie în ascensiune (tendinţă posibil de confirmat ori infirmat în cadrul sondajului din 2010).

Procentul celor care şi-au manifestat neîncrederea în această instituţie a rămas relativ constant (45,4% – 2008 şi 45,2% – 2009). Începând cu anul 2008, respondenţii au tendinţa să creadă tot mai mult în această instituţie, în detrimentul celor care au agreat că au o încredere scăzută în ea.

• Sub aspectul prestaţiei profesionale şi a încrederii de care

se bucură structurile teritoriale anticorupţie în rândul personalului M.A.I., opiniile exprimate indică şi în acest caz prevalenţa percepţiei de factură pozitivă (încredere „foarte mare” şi „destul de mare”), ponderea acesteia fiind apropiată de scorul obţinut pentru ansamblul D.G.A. – 64,3% . Cei care apreciază negativ aspectele la care facem referire reprezintă 16,8% din totalul celor chestionaţi.

Faţă de datele înregistrate cu ocazia sondajului din 2008 nu

sunt modificări de substanţă, însă ponderea angajaţilor care apreciază încrederea în personalul structurilor teritoriale ale D.G.A. ca fiind inexistentă şi „destul de redusă”, a înregistrat o creştere de aproximativ 3,5 puncte procentuale faţă de anul 2008 (13,4% – 2008 şi 16,8% – 2009), pe ansamblul acestui tip de percepţie dublându-se numărul celor care au optat pentru varianta „deloc” (de la 1,8% în 2008, la 3,6% în 2009). Ponderea angajaţilor care manifestă o încredere „foarte mare” în personalul structurilor teritoriale cunoaşte în 2009 o creştere cu aproximativ 2 puncte procentuale faţă de 2008.

95

SPECIFICUL ÎNVĂŢĂRII LA ADULŢI. METODE INTERACTIVE DE INSTRUIRE A ADULŢILOR

Inspector principal de poliţie Ionuţ-Cornel CREŢU

Serviciul Prevenire SPECIFICUL ÎNVĂŢĂRII LA ADULŢI Instruirea adultului trebuie abordată atât în contextul

activităţii acestuia în mediul socio-profesional din care provine, cât şi în contextul vieţii şi dezvoltării, în ansamblu, al acestuia ca om. Fiecare individ îşi dezvoltă o strategie proprie de învăţare, bazată pe autoevaluarea propriilor posibilităţi şi valori. Pentru a realiza o activitate de instruire eficientă este nevoie ca formatorul să cunoască principiile învăţării la adulţi, să înţeleagă particularităţile de învăţare la vârsta adultă, precum şi să cunoască stilurile individuale de învăţare.

Principiile învăţării: • adulţii trebuie să fie trataţi cu respect; • adulţii obţin rezultate când li se respectă şi li se sprijină

independenţa; • adulţii contribuie la activitatea de învăţare cu propria lor

experienţă de viaţă; • la adulţi învăţarea are tendinţa de a se concentra pe probleme,

şi nu pe subiecte, fiind mai mult practică, decât teoretică; • adulţii învaţă făcând/adulţii sunt practici; • adulţii învaţă cel mai bine când sunt abordaţi la nivelul lor

curent de înţelegere şi competenţă; • adulţii sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor.

96

Particularităţile învăţării la vârsta adultă Orientare către propria persoană – adulţii raportează

instruirea la sistemul lor de valori. Fiecare adult posedă anumite cunoştinţe, o anumită experienţă socială şi profesională, are anumite atitudini conştiente faţă de diferite lucruri. De aceea, în procesul instruirii, ei acceptă mai uşor ceea ce au nevoie pentru activitatea lor.

Participare activă – adulţii sunt foarte receptivi la instruirea care are legătură cu problemele lor zilnice; ei încep să înveţe în momentul în care observă, în mod evident, necesitatea unei schimbări. Ei sunt interesaţi şi se implică activ, în momentul în care consideră că le este util ceea ce li se propune în instruire; de obicei, ei nu acceptă instruirea formală, pasivă.

Validarea informaţiilor – adulţii au tendinţa să aibă puncte de vedere fixe, şablonate în anumite cazuri, ceea ce îi face sceptici vizavi de noi modalităţi de gândire şi de noi comportamente propuse în instruire. De obicei, ei nu primesc în mod credul informaţia nouă, ci o validează după ce o verifică, o trec prin sine – prin cunoştinţele, experienţa, gândirea, standardele lor. Adulţii meditează asupra informaţiei recepţionate şi, drept rezultat, o acceptă sau o resping.

Necesitate redusă în acordarea suportului – adulţii nu necesită permanent sprijin, ei decid când şi ce lucruri trebuie să-şi noteze, poartă responsabilitatea pentru ceea ce au învăţat şi, ca rezultat, ce au înţeles şi ce au aplicat în activitatea lor profesională.

Colaborare – adulţii învaţă prin reflectare asupra propriilor experienţe şi asupra experienţelor altora. De regulă, doresc să facă ceva împreună cu cineva, să soluţioneze diverse probleme, să afle, să cunoască experienţa altora etc. şi, de aceea, ei învaţă mai bine într-un mediu în care pot colabora cu alte persoane.

Stiluri de învăţare ale adulţilor În procesul de învăţare, adulţii se caracterizează nu numai prin

particularităţi specifice, dar şi prin stiluri individuale de învăţare. Fiecare persoană are un stil propriu de asimilare şi de prelucrare a informaţiilor, de comunicare cu alte persoane. Suntem diferiţi şi reacţionăm diferit în situaţii identice. Unul învaţă mai bine când ascultă o prelegere, altul când este implicat într-o activitate practică. În

97

cadrul aceluiaşi grup pot fi identificate câteva persoane care preferă mai mult informaţia teoretică, câteva care preferă jocurile, simulările unor situaţii reale, alţii sunt interesaţi doar de lucrurile practice etc.

Formatorii trebuie să cunoască şi să ţină cont de aceste lucruri, pentru a evita posibilele probleme în procesul de instruire. Este bine ca un formator să poată identifica stilul de învăţare al fiecărui participant şi să poată alege metodele, activităţile adecvate. Conform mai multor abordări psihologice, pot fi evidenţiate patru stiluri de învăţare: stilul energic, stilul reflexiv, stilul teoretic şi stilul pragmatic. În continuare, sunt expuse caracteristicile generale şi preferinţele de învăţare pentru fiecare stil.

Energicii preferă activităţile care îi implică direct în experienţele noi. Le place tot ce este nou, sunt deschişi, entuziasmaţi şi fără prejudecăţi sau scepticism, sunt flexibili. Cel mai mult le place să se afle în vâltoarea evenimentelor, activităţilor, atenţiei celor din jur. Principiul lor de bază este: „Voi încerca orice, măcar o dată!”. Deoarece sunt foarte entuziasmaţi de tot ce este nou, de regulă, mai întâi acţionează şi apoi se gândesc la consecinţe. Devin ineficienţi şi, practic, nu mai sunt interesaţi să înveţe ceva, dacă în activitate nu mai este nimic nou sau nu sunt implicaţi direct, într-un mod activ.

Reflexivii preferă să observe ce se întâmplă în jur. De regulă, evită participarea imediată în realizarea sarcinilor pe care le dă formatorul: mai degrabă observă ce fac ceilalţi, dintr-o parte. În instruire, le place să colecteze date, să le analizeze, să formuleze aprecieri. Înainte de a trage o concluzie, o cântăresc foarte bine. Principiul lor de bază este: „Măsoară de şapte ori şi taie o dată!”. Sarcinile care necesită multă gândire şi analiză îi fac pe reflexivi să înveţe uşor şi cu mult interes. Spre deosebire de energici, nu le place să fie în centrul atenţiei, evenimentelor. Au un comportament pasiv şi chiar retras. Pierd interesul faţă de activitatea de instruire atunci când sunt solicitaţi să joace roluri principale, să fie activi şi energici, să gândească şi să acţioneze rapid. Sunt foarte eficienţi în realizarea sarcinilor de evaluare, elaborare şi completare de chestionare etc.

Teoreticienii preferă să analizeze şi să sintetizeze toate informaţiile pentru a le transforma în teorii bine fundamentate logic.

98

Lucrează cel mai bine la realizarea sarcinilor care ţin de formulare, analiză, valorificare de principii, ipoteze, modele, reguli etc. Manifestă o gândire logică pronunţată, cu uşurinţă elaborează scheme logice, standarde etc. În procesul de învăţare se bazează doar pe fapte şi dovezi concrete. Sunt sceptici, nu acceptă oricare metode de instruire, mai ales cele interactive. Principiul lor de bază este: „Dacă este logic, este bun.” De regulă, ei pun întrebări de tipul: „Are sens?”, „Pe ce dovezi se bazează?”, „Care sunt ipotezele de bază?” etc.

Pragmaticii preferă experimentarea ideilor. Ei leagă orice lucru pe care îl învaţă de practica de fiecare zi. Sunt interesaţi să înveţe doar atunci când văd legătura dintre ceea ce învaţă şi ceea ce pot aplica în viaţa de fiecare zi, ceea ce le poate aduce un beneficiu personal, un rezultat concret în activitatea practică. Îi atrag foarte multe ideile noi şi doresc să le experimenteze imediat. Ei sunt persoanele cu un foarte puternic simţ al realităţii, „cu picioarele pe pământ”, le place să rezolve probleme şi să ia decizii practice. Principiul lor de bază este: „Dacă funcţionează, înseamnă că este bun.” Se irită atunci când trebuie să asculte prelegeri teoretizate sau să facă lucruri care nu prea au aplicabilitate practică.

Rolul formatorului Adulţii aduc în activitatea de instruire o experienţă bogată,

cunoştinţe profesionale şi deprinderi practice, care trebuie să fie valorificate pentru a atinge scopul instruirii. Recunoaşterea şi folosirea de către formator a experienţei participanţilor, în mare măsură, va determina reacţia acestora vizavi de materialul propus. Cu siguranţă, participanţii nu vor accepta instruirea bazată pe şabloane tipice, autoritare: „profesor – elev” sau „izvor de cunoştinţe – vas care trebuie umplut”. Formatorul trebuie să creeze un mediu de comunicare deschisă, care să contribuie la schimbul de experienţe şi deprinderi, să asigure recunoaşterea competenţei profesionale a participanţilor şi să stimuleze orgoliul lor profesional. Formatorul trebuie să pună accentul şi pe faptul că fiecare participant are posibilitatea de a lua pentru sine multe lucruri utile din activităţile de informare/instruire.

Pentru a crea un mediu favorabil de instruire este necesar să se stabilească un subiect concret al instruirii, să se identifice necesităţile

99

de instruire ale adulţilor la acest subiect, să se pregătească şi conţinutul sesiunii/activităţii de instruire în concordanţă cu subiectul şi cu necesităţile identificate. Formatorul trebuie să aleagă metodele de instruire, luând în considerare conţinutul sesiunii/activităţii şi stilurile de învăţare ale participanţilor. El trebuie să implice participanţii la activităţi şi să manifeste o atitudine pozitivă faţă de aceştia.

Recomandări: Pe lângă cunoştinţele şi experienţa profesională pe care o aveţi

ca specialist într-un anumit domeniu, ca formator, ţineţi cont şi de următoarele recomandări:

♦ Planificaţi activităţile de instruire în baza necesităţilor de formare şi perfecţionare ale participanţilor. Orientaţi procesul de instruire către acţiune astfel ca, în urma instruirii, participanţii să fie capabili să acţioneze mai eficient la locul lor de lucru, deoarece ei preferă:

ca învăţarea să fie axată pe elemente din experienţa lor profesională şi socială;

să înveţe lucruri utile pe care ar putea să le aplice ulterior în activitatea profesională;

să-şi dezvolte abilităţile profesionale şi personale şi, cât mai puţin, să analizeze concepţii academice sterile;

să ştie care vor fi pentru ei beneficiile învăţării. ♦ Realizaţi activităţile de instruire a adulţilor din perspectiva

identificării problemelor existente şi căutării soluţiilor posibile împreună cu participanţii. Implicaţi cât mai mult participanţii, faceţi totul ca instruirea să nu fie statică şi atunci ea va conduce la schimbările dorite de cei instruiţi, deoarece ei învaţă mai bine când:

sunt implicaţi direct în procesul de realizare a sarcinilor; ajung la adevăruri prin procedee de descoperire, prin

convingere şi nu prin interpretări de ordin dogmatic; participă activ (prin colaborare şi cooperare) la

propriul proces de învăţare şi nu sunt, pur şi simplu, ascultători pasivi ai informaţiei.

♦ Evaluaţi procesul de instruire pentru a-l îmbunătăţi permanent. Aveţi grijă ca subiectele, problemele examinate să fie

100

relevante pentru participanţi; să fie acceptat limbajul dumneavoastră; să le fie clar mesajul, mai ales în cazul în care aceştia au mai puţină experienţă în domeniul subiectului de instruire sau nu o au deloc; să fie respectate convingerile participanţilor. Aveţi grijă să fie apreciate şi respectate poziţiile şi opiniile tuturor participanţilor. Niciun răspuns nu trebuie să fie respins, negat; orice sugestie trebuie percepută pozitiv, deoarece:

adulţii manifestă un înalt grad de demnitate personală şi, în cadrul învăţării, preferă să fie trataţi cu mult respect;

participanţilor le este caracteristic stereotipul fricii de a apărea într-o postură incompetentă sau ridicolă în ochii altor colegi şi, din această cauză, deseori, nu riscă să-şi expună opiniile, sugestiile, să recunoască că nu au înţeles ceva etc.;

în cadrul învăţării participanţii necesită o permanentă apreciere stimulatoare.

♦ Nu impuneţi participanţilor stilul de învăţare care vă este propriu. Ţineţi minte că, în fiecare grupă, aveţi persoane cu diferite stiluri de învăţare. Folosiţi diverse metode şi tehnici de instruire, care ar oferi oportunităţi de învăţare, ocazii nu doar pentru obţinerea informaţiilor, indicaţiilor, reperelor teoretice, dar şi pentru dezvoltarea abilităţilor şi modelarea atitudinilor, comportamentului profesional.

♦ Procesul de instruire este reuşit atunci când participanţii beneficiază de cunoştinţele şi experienţa formatorului, iar formatorul, la rândul său, beneficiază de experienţa participanţilor.

METODE INTERACTIVE DE INSTRUIRE A

ADULŢILOR Atingerea scopului unei activităţi de instruire depinde, în mare

măsură, de modul în care se face instruirea, adică de metodele utilizate. Luând în considerare specificul instruirii adulţilor

(particularităţile şi stilurile individuale de învăţare) se recomandă

101

utilizarea metodelor interactive/participative de instruire, care permit implicarea participanţilor în procesul de instruire:

• Prezentarea/Miniprelegerea Prezentarea materialului cere de la formator comunicarea

informaţiilor, ideilor, expunerea normelor din domeniul activităţii profesionale a participanţilor, explicarea modului de aplicare a acestor norme în activitatea zilnică. Prezentarea materialului trebuie să fie susţinută de materiale vizuale pregătite din timp sau de unele materiale/documente distribuite participanţilor.

După prezentarea materialului este oportună realizarea unei discuţii, pentru a clarifica anumite întrebări concrete şi a contribui la transpunerea ideilor şi noţiunilor în domeniul practic. Formatorul trebuie să pregătească din timp întrebările care ar stimula o astfel de discuţie. La finalul discuţiilor, formatorul trebuie să formuleze concluzii.

• Discuţie cu invitarea unui grup de specialişti (grup panel) Experienţa demonstrează că pentru a atinge rezultate înalte în

instruire, după prezentarea materialului la un subiect concret, este eficientă discuţia la care se invită unul sau câţiva experţi/lectori/practicieni. Invitaţii pot participa şi la prezentarea materialului. Această abordare este deosebit de eficientă în cazul în care experţii invitaţi au experienţă în diferite aspecte ale subiectului discutat.

În scopul asigurării implicării cât mai active a participanţilor şi pentru a ţine cont de necesităţile acestora, formatorul sau unul din experţii invitaţi are responsabilitatea de a modera discuţia. După finalizarea discuţiei, moderatorul trebuie să prezinte concluzii. Această metodă trebuie să prevadă schimbul direct de opinii atât între experţii invitaţi, cât şi între aceştia şi participanţi.

• Exerciţiu în grupuri mici Toţi participanţii la instruire pot fi divizaţi în câteva grupuri

mici de câte 5–6 persoane. Fiecare grup primeşte o sarcină, într-un timp limitat, pentru a discuta un subiect concret, pentru a rezolva o problemă sau a elabora o decizie concretă.

Rezultatele activităţilor grupurilor mici sunt prezentate de reprezentanţii acestora tuturor participanţilor la instruire. După aceasta,

102

participanţii pot discuta subiectele examinate şi răspunsurile fiecărui grup.

• Studiul de caz Pe lângă discutarea unor subiecte generale, grupurile de lucru pot

să examineze cazuri concrete. Aceste exemple trebuie să fie bazate pe scenarii reale, care nu sunt prea complicate şi se referă la două –trei întrebări de bază. Exerciţiul pe cazuri concrete va cere de la participanţi aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor lor profesionale, ţinând cont de necesitatea respectării reglementărilor legale în domeniul vizat.

Scenariul sau descrierea studiului de caz pot fi prezentate în întregime sau pe părţi ca o situaţie care se dezvoltă pe parcurs şi pe care participanţii trebuie să o discute.

• Brainstorming-ul Această activitate poate fi realizată sub forma unor exerciţii de

soluţionare atât a problemelor teoretice, cât şi a celor practice. Pentru aceasta se cere de la început analiza problemei, apoi elaborarea soluţiei adecvate. Metoda „brainstorming” cere un nivel înalt de implicare a participanţilor şi îi determină să manifeste creativitate.

După prezentarea problemei, toate ideile cu privire la soluţionarea ei se notează pe flipchart, fără a fi discutate. Apoi, la etapele următoare, ideile se clarifică, se analizează, se apreciază, se aprobă sau se resping. La etapa de încheiere, participanţii prezintă recomandări şi iau decizia oportună problemei supusă dezbaterii.

• Jocul de rol/Simularea Această metodă cere de la participanţi realizarea uneia sau a

mai multor sarcini într-o situaţie concretă, simulând „viaţa reală”. Simulările sau jocurile de rol pot fi aplicate pentru dezvoltarea sau consolidarea unor deprinderi concrete sau pentru obţinerea de către participanţi a experienţei de a acţiona în situaţii necunoscute de ei.

Scenariul situaţiei se distribuie participanţilor din timp şi fiecăruia i se atribuie un rol concret (funcţionar public, beneficiar de servicii publice, manager, martor etc.). Jocurile de rol sunt deosebit de utile pentru a forma la participanţi capacitatea de a înţelege dispoziţia şi raţionamentul altor oameni, pentru a conştientiza importanţa unor probleme sau acţiuni.

103

• Discuţia (orientată/liberă/controversată) Această metodă cere de la participanţi un grad sporit de

implicare, deschidere, determinare de a expune propriile opinii, chiar dacă ele sunt diferite de ale altor persoane. Scopul discuţiei este de a oferi participanţilor posibilitatea de a lua independent decizii corecte în situaţii ipotetice. Eficienţa discuţiei creşte, dacă la ea participă specialişti/experţi invitaţi şi dacă este moderată de o persoană care cunoaşte foarte bine subiectul examinat, care ştie să provoace şi să orienteze polemica. Pentru ca discuţia să aibă un caracter viu, moderatorul trebuie să ştie să argumenteze intenţionat poziţii greşite, provocând, în mod deliberat, participanţii la polemică.

Recomandări: • Selectaţi metoda potrivită pentru atingerea scopului, ţinând

cont de stilurile de învăţare, particularităţile de instruire ale participanţilor şi condiţiile de instruire.

• Diversificaţi activităţile de instruire prin succesiunea prelegerii cu metode/exerciţii practice individuale şi/sau în grup etc.

• Înainte de a utiliza o metodă nouă, necunoscută de participanţi, familiarizaţi-i cu această metodă, pentru a-i pregăti să se implice, să fie deschişi, siguri.

• Ţineţi cont de faptul că procesul de instruire a adulţilor poate fi dinamizat prin utilizarea flipchart-ului, posterelor, fotografiilor, slide-urilor, materialelor video şi/sau audio etc. Ca regulă, informaţia de pe slide-uri/postere trebuie să fie succintă şi prezentată în formă de plan, listă. Informaţia mai detaliată trebuie multiplicată şi distribuită participanţilor.

104

ASPECTE PRIVIND POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL COMBATERII CORUPŢIEI

Subcomisar de poliţie Mihai-Florin STOLERU

Unitatea de Implementare a Proiectelor Consideraţii generale legate de Uniunea Europeană Uniunea Europeană (UE) este o uniune economică şi politică a

27 de state membre1 din Europa. Angajată pe linia integrării regionale, UE a fost creată prin Tratatul de la Maastricht la 1 noiembrie 1993, pe bazele Comunităţilor Europene.2 Cu peste 500 de milioane de cetăţeni, UE generează o cotă estimată de 30% (US $ 18.4 mii de miliarde în 2008) din produsul mondial brut nominal şi aproximativ 22% (15.2 mii de miliarde dolari SUA în 2008) din produsul mondial brut. UE a dezvoltat o piaţă unică printr-un sistem de norme standardizat care se aplică în toate statele membre, asigurând libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor. Aceasta susţine politicile comune privind comerţul, agricultura, pescuitul şi dezvoltarea regională. Şaisprezece state membre au adoptat o monedă comună, Euro, care constituie Zona Euro. UE are un rol limitat în politica externă, având reprezentare la Organizaţia Mondială a Comerţului, G8, G-20 şi în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Are dreptul de a elabora legislaţie în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prevăzând inclusiv eliminarea controalelor paşapoartelor în cadrul 1 Statele membre UE sunt: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria. 2 Craig, Paul; Grainne De Burca; P.P. Craig, (2007), EU Law: Text, Cases and Materials (4th ed.), Oxford, Oxford University Press, pag. 15.

105

Acordului Schengen între 22 UE şi 3 state non-UE3. Ca organizaţie internaţională, UE funcţionează prin intermediul unui sistem hibrid de supranaţionalism şi interguvernamentalism4. În anumite domenii, deciziile sunt luate prin negocieri între statele membre, în timp ce în altele, instituţii independente supranaţionale sunt responsabile, fără a exista cerinţa de unanimitate între statele membre. Instituţiile importante ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales o dată la cinci ani de către cetăţenii statelor membre.

UE îşi are originile sale în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului formată din şase ţări în 1951 şi a Tratatului de la Roma semnat în 1957 de aceleaşi ţări5. De atunci, UE a crescut în dimensiune, prin extindere şi în capacitate prin adăugarea de domenii politice mandatului său.

UE se bazează pe o serie de tratate. Acestea au stabilit mai întâi Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană, şi au făcut ulterior amendamente la tratatele fondatoare6, stabilind obiectivele generale de politică şi instituţiile cu competenţele legale necesare pentru punerea în aplicare a acestor obiective. Aceste competenţe legale includ capacitatea de a adopta legislaţie, care poate afecta, în mod direct, toate statele membre şi locuitorii acestora. În conformitate cu principiul supremaţiei, instanţele naţionale sunt obligate să aplice tratatele pe care statele membre le-au ratificat şi legile adoptate în temeiul lor, chiar dacă acest lucru le cere să ignore legislaţia naţională şi chiar prevederile constituţionale (în anumite limite). Curtea de Justiţie de la Luxemburg poate judeca statele membre în baza legislaţiei UE. 7 3 Statele care nu sunt membre UE sunt: Islanda, Norvegia şi Elveţia. 4 Wilkinson, Paul, International Relations, Oxford University Press, p. 100. 5 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată în 1951, de Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. 6 Laursen, Finn, (29 May-1 June 1997), The EU 'neutrals,' the CFSP and defence policy. Biennial Conference of the European Union Studies Association. Seattle, WA., University of Pittsburgh, pp. 27, http://aei.pitt.edu/2657/. 7 Pinder, John, and Simon Usherwood, The European Union: A Very Short Introduction (2008), pag. 54.

106

Principalele acte juridice ale UE vin în trei forme: regulamentele, directivele şi deciziile. Regulamentele devin lege în toate statele membre, în momentul în care intră în vigoare, fără cerinţa de a se adopta măsuri de punere în aplicare, şi elimină automat dispoziţiile contradictorii pe piaţa internă. Directivele impun statelor membre să obţină un anumit rezultat, în acelaşi timp lăsând la dispoziţia lor modul de a obţine rezultatul. Detalii cu privire la modul în care acestea urmează să fie puse în aplicare sunt lăsate la latitudinea statelor membre8. În cazul în care termenul de aplicare a directivelor trece, acestea pot, în anumite condiţii, să aibă efect direct în legislaţia naţională a statelor membre. Deciziile oferă o alternativă la cele două moduri de manifestare a legislaţiei UE menţionate mai sus. Acestea sunt acte juridice care se aplică doar persoanelor fizice specificate, companiilor sau unui stat membru special. Ele sunt cel mai frecvent folosite în domeniul concurenţei, sau al hotărârilor privind ajutorul de stat, dar sunt, de asemenea, utilizate şi pentru probleme procedurale sau administrative în cadrul instituţiilor. Regulamentele, directivele şi deciziile sunt de o valoare juridică egală şi se aplică fără nicio ierarhie formală9.

Una dintre caracteristicile complicate ale sistemului juridic al UE este multitudinea de proceduri legislative folosite pentru adoptarea legilor. Tratatele gestionează competenţele UE, indicând moduri diferite de adoptare a legislaţiei pentru diverse domenii politice, precum şi pentru zone, în acelaşi domeniu de politică. O trăsătură comună a procedurilor legislative ale Uniunii Europene, este că mare parte a legislaţiei trebuie să fie iniţiată de către Comisie, mai degrabă decât statele membre sau de parlamentari europeni. Cele mai frecvente două proceduri sunt de co-decizie, în care Parlamentul European poate da veto legislaţiei propuse, şi de consultare, în conformitate cu care Parlamentul are dreptul să emită un aviz care poate fi ignorat de către liderii europeni. În cele mai multe cazuri, legislaţia trebuie să fie aprobată de către Consiliu10. 8 Kaiser, Wolfram, Christian Democracy and the Origins of European Union, (2007), pag. 54. 9 Yesilada, Birol A. and David M. Wood. The Emerging European Union, (5th ed. 2009). 10 Steiner, Josephine; Woods, Lorna; Twigg-Flesner, Christian, (2006), EU Law (9th ed.). Oxford, Oxford University Press.

107

Instanţele naţionale în cadrul statelor membre joacă un rol-cheie ca autorităţi de aplicare a legislaţiei UE, fiind prevăzut un spirit „de cooperare” în tratate între UE şi instanţele naţionale. Instanţele naţionale pot aplica legislaţia UE în cazurile naţionale, şi dacă au nevoie de clarificări cu privire la interpretarea sau valabilitatea oricărei prevederi UE se poate face o pronunţare a unei hotărâri preliminare a Curţii de Europene de Justiţie. Dreptul de a declara invalidă legislaţia UE este rezervată instanţelor Uniunii11.

De la crearea UE în 1993, ea a dezvoltat competenţe în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, iniţial la nivel interguvernamental şi mai târziu prin supranaţionalism. În acest scop, au fost create agenţii care coordonează acţiunile asociate: Europol pentru cooperarea forţelor de poliţie, Eurojust pentru cooperarea între procurori şi Frontex pentru cooperarea între autorităţile de control la frontieră. În UE funcţionează, de asemenea, Sistemul de Informaţii Schengen, care oferă o bază de date comună pentru poliţie şi autorităţile de imigrare. Această cooperare a trebuit să fie dezvoltată în special, odată cu apariţia frontierelor deschise prin Acordul Schengen şi a fenomenului criminalităţii transfrontaliere asociate. În plus, Uniunea a legiferat în domenii cum ar fi de extrădarea, dreptul familiei, dreptul de azil şi al justiţiei penale. În ultimii ani, acestea au fost completate de competenţa de a legifera împotriva discriminării pe criterii de rasă, religie, handicap, vârstă şi orientare sexuală12.

Principalele prevederi ale politicii Uniunii Europene împotriva corupţiei

Articolul 29 al Tratatului UE13 stabileşte obiectivul Uniunii de a asigura cetăţenilor un nivel înalt de siguranţă într-un climat de libertate, securitate şi legalitate care se atinge prin prevenirea şi combaterea infracţiunilor, a crimei organizate, inclusiv a corupţiei şi a 11 Staab, Andreas. The European Union Explained: Institutions, Actors, Global Impact (2008), pag. 18. 12 Rifkin, Jeremy, (2004), The European Dream: How Europe's Vision of the Future is Quietly Eclipsing the American Dream, Jeremy P. Tarcher, pag. 30. 13 Art. 29, Treaty on European Union, Official Journal C 191, 29 July 1992.

108

fraudei. Acesta se referă la prevenirea corupţiei, organizate sau de altă natură, şi lupta împotriva acestui fenomen, prin intermediul cooperării judiciare, poliţieneşti şi vamale mai strânse şi, după caz, prin armonizarea dreptului penal. Dincolo de sfera de represiune în stare pură, Consiliul European, în Programul de Acţiune pentru Combaterea Crimei Organizate din 1997, solicitase deja o politică cuprinzătoare de combatere a corupţiei, axată pe măsurile de prevenire şi luând în considerare eforturile realizate în alte foruri internaţionale. Statele membre, Consiliul şi Comisia, în special, au fost încurajate să abordeze toate aspectele legate de buna funcţionare a pieţei interne şi alte politici interne, precum şi de ajutor şi de cooperare externă. 14

Ca urmare a acestor politici, Comisia a prezentat în acelaşi an o Comunicare către Consiliul şi Parlamentul European15 prin care sugerează o serie de măsuri (interzicerea deductibilităţii fiscale a mitei, norme privind procedurile de achiziţii publice, introducerea contabilităţii şi auditului, stabilirea unei liste negre a companiilor vinovate de corupţie, precum şi de măsuri în cadrul ajutorului comunitar şi asistenţei externe) pentru a formula o strategie anticorupţie UE, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor sale. Punând un nou accent pe cooperarea judiciară în materie penală, Planul de Acţiune al Consiliului de la Viena din 199816 a identificat corupţia ca un comportament criminal legat de crima organizată care necesită acţiuni prioritare. Acest acţiuni constau în elaborarea şi adoptarea de măsuri de stabilire a normelor minime referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi pedepsele aferente.

La Consiliul European de la Tampere, în 1999, şefii de stat sau de guvern au aprobat această recomandare şi au reliefat corupţia, în contextul criminalităţii financiare, ca fiind unul din sectoarele de o 14 Programul de Acţiune pentru Combaterea Crimei Organizate din 1997, adoptat de Consiliul European la 28 aprilie 1997, Monitorul Oficial al Comisiei nr. 251 din 15.8.1997, pag. 1. 15 Comunicare către Consiliul şi Parlamentul European privind o politică anticorupţie a UE adoptată de Comisie la 21 mai 1997, COM(97) 192. 16 Planul de acţiune al Consiliului şi Comisiei privind modalităţile optime de punere în aplicare a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam privind crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, adoptată de Consiliu la 3 decembrie 1998, JO C 19, 23.1.1999, pag. 1.

109

importanţă deosebită pentru care trebuie căutate definiţii comune ale infracţiunilor şi sancţiunilor17. În cele din urmă, în conformitate cu Planul de acţiune din 1998 şi concluziile de la Tampere, documentul intitulat Strategia Mileniului privind Prevenirea şi Controlul Criminalităţii Organizate din martie 2000 a reiterat nevoia de instrumente de armonizare a legislaţiilor naţionale şi de a dezvolta o politică comunitară mai generală (adică multidisciplinară) în ceea ce priveşte corupţia, luând în considerare, proiectele dezvoltate în acest domeniu în cadrul organizaţiilor internaţionale. În plus, documentul a îndemnat statele membre care nu au ratificat încă instrumentele juridice împotriva corupţiei şi a Consiliului UE din Europa pentru a se asigura că ratificarea are loc rapid, în conformitate cu un calendar precis18.

De atunci, lupta împotriva corupţiei a câştigat un impuls suplimentar la nivel naţional, precum şi în cadrul comunităţii internaţionale, iar principalele instrumente internaţionale şi comunitare au fost adoptate. În ceea ce priveşte instrumentele comunitare, au fost adoptate Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), cele două Protocoale ale acesteia, şi Convenţia UE privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari ai Comunităţilor Europene sau funcţionari ai statelor membre ale UE. De asemenea, în domeniul protecţiei intereselor financiare ale Comunităţilor, Comisia a abordat problema corupţiei interne, prin crearea unui Birou European de Luptă Antifraudă (OLAF), cu prerogative de investigaţie în instituţii. În cuprinsul Rezoluţiei din 14 aprilie 2005 cu privire la o politică cuprinzătoare a UE împotriva corupţiei, Consiliul reafirmă importanţa rolului şi muncii statelor membre în dezvoltarea unei politici anticorupţie comprehensive, multilaterale atât pentru sectorul public, cât şi pentru cel privat, în parteneriat cu toţi actorii din societatea civilă şi comunitatea de afaceri.19 17 McCormick, John, The European Union: Politics and Policies (2007). 18 Prevention and Control of Organised Crime: A Strategy for the Beginning of the New Millennium, JO C 124, 3.5.2000, pag. 1. 19 www.eu.europa.int

110

Practic, obiectivul politicii Uniunii Europene împotriva corupţiei este acela de a stabili o abordare comună, la nivel european, care să cuprindă diferite aspecte, precum comerţul internaţional şi concurenţa, cheltuielile externe ale UE, resursele UE şi dezvoltarea cooperării. În acest scop, toate statele membre incriminează corupţia din rândul funcţionarilor lor publici şi majoritatea incriminează corupţia în rândul oficialilor străini sau internaţionali (de când majoritatea statelor membre UE au aderat şi la Convenţia OECD împotriva mitei). În cadrul acordurilor comunitare de asistenţă şi cooperare cu ţările care nu sunt membre, Comisia are în vedere să stabilească o strategie coerentă anticorupţie cu scopul sprijinirii introducerii unei legislaţii adecvate, transparenţei procedurilor de achiziţii publice şi îmbunătăţirea mediului socio-economic. Există programe speciale pentru prevenirea corupţiei care sunt special create pentru ţările Europei de Est care doresc să adere la UE20.

La data de 10 decembrie 2009, Consiliul European a adoptat Programul Stockholm – O Europă mai deschisă şi mai sigură, „în serviciul şi pentru protecţia cetăţeanului”21. În cuprinsul acestuia, la cap. 4.4 „Protecţia împotriva criminalităţii organizate”, 4.4.5 „Criminalitatea economică şi corupţia”, Consiliul European invită Comisia să stabilească indicatori, pe baza sistemelor existente şi criteriilor comune, cu scopul de a măsura eforturile anticorupţie (în special în aria acquis-ului – achiziţii publice, control financiar etc.) şi să elaboreze o politică anticorupţie cuprinzătoare, în cooperare cu GRECO. De asemenea, Comisia trebuie să elaboreze un raport privind modalitatea în care Uniunea Europeană poate deveni membru al GRECO.

Consiliul a adoptat Decizia-cadru 2003/568/JAI din 22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat pentru a se asigura că atât corupţia activă, cât şi cea pasivă din sectorul privat sunt infracţiuni penale în toate statele membre, că persoanele 20 Craig, Paul; de Búrca, Gráinne, (2007), EU Law, Text, Cases and Materials (4th ed.). Oxford University Press. 21 http://ec.europa.eu/justice_home/news/intro/news_intro_en.htm/ The Stockholm Programme – An open and secure Europe serving and protecting the citizen, pag. 48.

111

juridice pot fi, de asemenea, responsabile pentru astfel de infracţiuni22. Această decizie este foarte importantă pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a Uniunii Europene, având în vedere că fenomenul corupţiei în sectorul privat are un impact direct asupra competitivităţii economice. Prin combaterea corupţiei în sectorul privat, statele membre vor putea consolida pieţele interne şi economiile lor. Mai mult, aceste măsuri au un efect pozitiv asupra relaţiilor cu partenerii Comunităţii Europene de comerţ exterior. Acesta nu este de fapt primul demers în domeniu, deoarece anterior a fost adoptată Acţiunea Comună 98/742/JHA în domeniul corupţiei în sectorul privat, în 22 decembrie 1998. Această Acţiune Comună a fost privită ca un prim-pas în abordarea impactului corupţiei asupra pieţei interne şi a comerţului internaţional. Aceasta solicita Statelor Membre să stabilească următoarele:

– atât corupţia activă, cât şi cea pasivă în sectorul privat sunt infracţiuni, cel puţin acolo unde aceste acţiuni au dus la distorsionarea concurenţei în ceea ce priveşte adjudecarea contractelor.

– răspunderea persoanelor juridice în legătură cu corupţia activă.

În iulie 2002, Danemarca a prezentat o iniţiativă pentru o directivă-cadru, după adoptarea căreia Acţiunea Comună urma să fie anulată. Iniţiativa a stabilit un context mai larg decât cele de dinainte prin includerea unei referinţe specifice la ameninţarea pe care corupţia o constituie pentru o societate care respectă legea ca şi pentru distorsionarea concurenţei şi împiedicarea dezvoltării economice sănătoase. Iniţiativa afirma că scopul Deciziei-cadru era „în special să se asigure că atât corupţia activă, cât şi cea pasivă în sectorul privat reprezintă infracţiuni în toate statele membre, că persoanele juridice pot fi responsabile pentru astfel de infracţiuni şi că infracţiunile determină pedepse eficiente, proporţionale şi disuasive.”23 Trei state membre (Germania, Irlanda şi Italia) au introdus declaraţii în procesul-verbal. 22 La a 2524-a Reuniune a Consiliului Uniunii Europene (Justiţie şi Afaceri Interne), care a avut loc la Bruxelles la 22.07.2003. 23 Paragraful 8 din Preambulul la Iniţiativa Regatului Danemarcei în vederea adoptării Deciziei-cadru privind combaterea corupţiei în sectorul privat (2002/C184/04).

112

Irlanda a declarat că definiţia „încălcării obligaţiilor de serviciu” care se referă la „comportament neloial”24 nu cuprinde şi activităţile de avertizor de integritate. Germania a declarat că sintagma „în cursul activităţilor de afaceri”25 să fie interpretată în sensul referirii la activităţi privitoare la achiziţia de bunuri sau servicii comerciale. Consiliul a adoptat Decizia privind combaterea corupţiei în sectorul privat, care se axează pe faptul că statele membre trebuie să pedepsească penal două tipuri de comportamente, care pot fi rezumate după cum urmează:

– promiterea, oferirea sau darea de mită unei persoane din sectorul privat pentru ca aceasta să facă sau să nu facă ceva contrar îndatoririlor sale de serviciu;

– solicitarea, primirea de mită sau promisiunea, de către o persoană din sectorul privat pentru ca aceasta să facă sau să nu facă ceva contrar îndatoririlor sale de serviciu.26

În decizia-cadru, abuzul în serviciu este considerat că acoperă orice comportament neloial care contravine unei atribuţii de serviciu sau unui regulament sau instrucţiuni profesionale, care se aplică unei persoane anume care conduce sau lucrează pentru o entitate privată. În plus, statele membre urmează să ia măsurile necesare pentru a incrimina instigarea, ajutorul şi favorizarea corupţiei pasive sau active în sectorul privat. De asemenea, pentru ca infracţiunile să fie pedepsite eficient, proporţional cu fapta şi disuasiv, se solicită statelor membre să prevadă o pedeapsă de la unu la trei ani închisoare pentru infracţiunile de corupţie activă şi pasivă. În acest sens prevederea este inovativă, solicitând statelor membre, conform principiilor constituţionale, ca în anumite circumstanţe să li se interzică persoanelor fizice exercitarea temporară a unor funcţii similare.27

24 Art. 1 din Iniţiativa Regatului Danemarcei în vederea adoptării Deciziei-cadru privind combaterea corupţiei în sectorul privat (2002/C 184/04). 25 Art. 2 (1) din Iniţiativa Regatului Danemarcei în vederea adoptării Deciziei-cadru privind combaterea corupţiei combaterea corupţiei în sectorul privat (2002/C 184/04). 26 Art. 2 din Decizia-cadru a Consiliului 2003/568/JHA din 22.07.2003. 27 Art. 4 din Decizia-cadru a Consiliului 2003/568/JHA din 22.07.2003.

113

Prin actul din 26 mai 1997 Consiliul European a instituit o Convenţie concepută pentru a lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari europeni sau funcţionari naţionali ai statelor membre din Uniunea Europeană (UE). Convenţia a intrat în vigoare la 28 septembrie 2005. Acesta este deschisă spre aderare oricărui stat care devine membru al UE. Convenţia cu privire la lupta împotriva corupţiei în care sunt implicaţi oficiali ai Comunităţilor Europene sau oficiali ai statelor membre UE a fost creată pentru a asigura incriminarea conduitei corupte a oficialilor comunitari din ţările membre. Înainte de elaborarea Convenţiei, legea penală a majorităţii statelor membre nu se aplica şi oficialilor altor state membre, chiar dacă fapta se petrecea pe teritoriul lor sau la instigarea unui cetăţean al lor. Întrucât situaţia devenise tot mai dificilă, Consiliul a hotărât crearea unor instrumente legale internaţionale autonome care să se aplice oricărui tip de comportament corupt care implică oficiali comunitari sau oficiali din statele membre.

În vederea lărgirii şi întăririi scopului măsurilor anticorupţie prevăzute de Convenţie, legea penală a fiecărui stat membru trebuie să fie modificată în aşa fel încât să se aplice şi infracţiunilor comise de persoanele care ocupă funcţii specifice în cadrul instituţiilor comunitare. A fost introdus principiul asimilării pentru cazurile în care statele membre vor fi obligate să aplice membrilor instituţiilor comunitare aceleaşi reglementări referitoare la corupţie, ca şi persoanelor care ocupă funcţii similare în instituţiile lor.28

Pe baza acestei convenţii, fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura de faptul că atitudinea funcţionarilor ce constituie un act de corupţie pasivă sau activă este o infracţiune pasibilă de pedeapsă penală. Convenţia prevede, de asemenea, statele membre trebuie să se asigure că inclusiv participarea şi instigarea la aceste acte, este pasibilă de sancţiuni penale. În cazuri grave, acestea ar putea să includă pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare. În plus, statele membre trebuie să ia măsurile 28 Convention on the Fight Against Corruption Involving Officials of the European Communities or Officials of Member States of the European Union (Official Journal C 195 of 25 June 1997).

114

necesare pentru a permite conducătorilor companiilor sau orice persoane care au puterea de a lua decizii sau de a exercita controlul în cadrul unei afaceri de a fi declarate responsabile din punct de vedere penal în cazurile de corupţie activă comise de către o persoană aflată sub autoritatea lor, care acţionează în numele companiei.

Fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa asupra infracţiunilor menţionate, în conformitate cu obligaţiile care decurg din convenţie, în următoarele cazuri:

când infracţiunea este comisă în întregime sau în parte pe teritoriul său;

atunci când autorul infracţiunii este unul din cetăţenii sau funcţionarii săi;

când infracţiunea este comisă împotriva unui funcţionar european sau naţional sau împotriva unui membru al instituţiilor UE;

atunci când autorul infracţiunii este un funcţionar european care lucrează pentru o instituţie a UE, o agenţie sau un organism care are sediul în statul membru în cauză.

În cazul în care orice procedură în legătură cu o infracţiune stabilită în conformitate cu obligaţiile care decurg din Convenţie se referă la cel puţin două state membre, aceste state trebuie să coopereze în cadrul anchetei, urmăririi penale şi în executarea pedepsei impuse.

Dreptul penal naţional trebuie să aplice principiul conform căruia o persoană care a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă într-un stat membru nu poate fi urmărită penal într-un alt stat membru cu privire la aceleaşi fapte, cu condiţia ca o sancţiune să fi fost aplicată, executată sau se află în curs de executare. Cu toate acestea, excepţiile de la acest principiu sunt posibile. Statele membre pot adopta dispoziţii legale interne care depăşesc obligaţiile prevăzute în convenţie. În cazul unui litigiu între statele membre cu privire la interpretarea sau aplicarea convenţiei, şi în absenţa unei rezoluţii bilaterale, cazul trebuie examinat de către Consiliu, în conformitate cu procedura prevăzută în titlul VI din Tratatul UE. În cazul în care Consiliul nu a găsit o soluţie în termen de şase luni, una dintre părţile la diferend poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

115

TRATATUL DE LA LISABONA ŞI SCHIMBĂRILE PRODUSE LA NIVELUL INSTITUŢIILOR

UNIUNII EUROPENE

Comisar-şef de poliţie Mădălina-Mihaela ARGEŞANU Inspector de poliţie Dana-Liliana CIOBANU

Serviciul Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale În 50 de ani, Europa s-a schimbat mult - la fel ca întreaga lume.

Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa securităţii. Acestea sunt provocările începutului de secol XXI. Şi ele nu ţin cont de frontiere. Statele membre ale Uniunii Europene nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde nevoilor şi preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să identifice instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni extinse de la 15 la 27 de state, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre ţări trebuie permanent revizuite.

Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice, economice şi sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza, modifică structura instituţiilor, precum şi modul de funcţionare a acestora. În consecinţă,

116

prin aceste demersuri reformatoare, se urmăreşte consolidarea caracterului democratic şi valorilor fundamentale ale Uniunii.

Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcţie de constituţia naţională.

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub

numele de „Tratatul de Reformă”, este destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial, complet, este „Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”.

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona, la 19 octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 a fost semnat de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Potrivit articolului 6, intrarea în vigoare a Tratatului era iniţial programată pentru 1 ianuarie 2009, în cazul în care toate instrumentele de ratificare vor fi fost depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare. Cum Republica Cehă a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27 de ţări membre care a îndeplinit această procedură, el a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul de la Lisabona nu schimba fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.

Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.

Instituţiile europene şi schimbările produse de Tratatul de

la Lisabona Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona

vor exista următoarele instituţii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a

117

Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.

Printre schimbările majore aduse de Tratatul de la Lisabona se numără:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);

Totodată, a fost înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate; pentru această funcţie fiind desemnată, în 19 noiembrie 2009, Catherine Ashton (politician din Marea Britanie), care şi-a început mandatul de la 1 ianuarie 2010, în decembrie 2009 fiind audiată de Parlamentul European, conform procedurii. Ashton a afirmat ca ea crede într-o „diplomaţie tăcută” şi în „construirea încrederii” şi că îşi doreşte mai degrabă un proces politic activ, adăugând că, atunci când va fi nevoie, va trebui „să fim în prima linie, cu o voce puternică;”

Numărul de comisari europeni a fost redus cu o treime; Se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului.

Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân în vigoare până în 2014. PARLAMENTUL EUROPEAN Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii

Europene pentru a le reprezenta interesele. Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii UE. Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2009. Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE. Parlamentul are 736 de membri din toate cele 27 de state membre UE.

Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adepţii convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi.

118

Jerzy Buzek a fost ales preşedinte al PE la 14 iulie 2009, cu un mandat de doi ani şi jumătate (până în ianuarie 2012).

Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele Parlamentului European la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează ca fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96.

Număr de locuri pentru fiecare ţară (legislatura 2009 – 2014) Austria 17 Luxemburg 6 Belgia 22 Malta 5 Bulgaria 17 Polonia 50 Cipru 6 Portugalia 22 Danemarca 13 Regatul Unit 72 Estonia 6 Republica Cehă 22 Finlanda 13 România 33 Franţa 72 Slovacia 13 Germania 99 Slovenia 7 Grecia 22 Spania 50 Irlanda 12 Suedia 18 Italia 72 Ţările de Jos 25 Letonia 8 Ungaria 22 Lituania 12 TOTAL 736

Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale: 1. Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în

multe domenii de politici publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene. Procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei UE este „codecizia”. Această procedură acordă putere de decizie egală Parlamentului European şi Consiliului şi se aplică pentru legislaţia dintr-o gamă largă de domenii.

119

2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.

3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea asupra bugetului UE şi poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau respinge întregul proiect de buget. Comisia pentru control bugetar a Parlamentului European monitorizează modul în care se cheltuiesc fondurile bugetare. De asemenea, Parlamentul hotărăşte, în fiecare an, dacă aprobă modul în care Comisia Europeană administrează bugetul.

CONSILIUL EUROPEAN1 Consiliul European a fost creat în 1974 cu intenţia instituirii

unui forum informal de dezbatere între şefii de stat sau de guvern. Consiliul European a devenit rapid organul care stabileşte obiectivele Uniunii şi linia de urmat în vederea realizării acestora, în toate domeniile de activitate ale UE. A dobândit un statut formal prin Tratatul de la Maastricht din 1992, conform căruia „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice generale ale acesteia.” Începând cu 1 decembrie 2009, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit

1 A se distinge între:

CONSILIUL EUROPEAN – format din şefii de stat şi guverne ai ţărilor membre UE; – instituţie a Uniunii Europene, începând cu 1 decembrie 2009; – 27 state, membre ale Uniunii Europene.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE – format din reprezentanţi la nivel ministerial din ţările membre (Consiliul de

Miniştri) UE, în funcţie de problematica discutată; – instituţie a Uniunii Europene; – 27 state, membre ale Uniunii Europene.

CONSILIUL EUROPEI – format din şefii de stat şi guverne din 47 state europene; – organizaţie internaţională cu personalitate juridică; – 47 state membre.

120

una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii.

Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei.

Funcţia de preşedinte al Consiliului European a fost transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate şi are rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului european şi de a găsi soluţii care să conduc, la obţinerea consensului. Primul preşedinte a fost ales, în 19 noiembrie 2009, belgianul Herman Van Rompuy. Acesta a fost ales de Consiliul European (şefii de state şi de guverne din UE) prin majoritate calificată (55% din numărul statelor membre ale UE, dar reprezentând 65% din populaţia Uniunii), pe o durata de doi ani si jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.

Atribuţiile preşedintelui sunt: • prezidează lucrările Consiliului European şi menţine o

strânsă legătura cu Parlamentul European; • asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului

European, în cooperare cu preşedintele Comisiei Europene şi pe baza lucrărilor Consiliului de Afaceri Generale (CAGRE, Consiliul miniştrilor de externe);

• acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;

• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;

• asigură reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a încălca atribuţiile Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate;

• nu poate exercita un mandat naţional.

121

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (Consiliul de Miniştri) Consiliul este principalul organism de decizie al Uniunii

Europene. Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În funcţie de subiectele de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care răspunde de subiectul în cauză (afaceri externe, finanţe, probleme sociale, transporturi, agricultură etc.).

Consiliul Uniunii Europene răspunde de luarea deciziilor şi de coordonare:

• adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună cu Parlamentul European;

• coordonează politicile economice generale ale statelor membre;

• defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate comună a UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European;

• încheie, în numele Comunităţii şi al Uniunii, acorduri internaţionale între UE şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;

• coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală;

• împreună cu Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă bugetul Comunităţii.

Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene îi revine prin rotaţie fiecărui stat membru. Consiliul este prezidat timp de şase luni (din ianuarie până în iunie şi din iulie până în decembrie), de fiecare stat membru la rând, în conformitate cu un sistem de rotaţie prestabilit. Preşedinţia Consiliului joacă un rol esenţial în organizarea activităţii instituţiei, în special în promovarea deciziilor politice şi legislative. Aceasta răspunde de organizarea şi prezidarea reuniunilor, inclusiv a numeroaselor grupuri de lucru şi de negocierile pentru a se ajunge la compromisuri.

Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, acţiuni comune sau poziţii comune, recomandări sau avize.

122

De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii, declaraţii sau rezoluţii.

Atunci când Consiliul acţionează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană este, în principiu, cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către Consiliu, care poate aduce modificări înainte de a le adopta.

Numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru este stabilit prin tratate. Tratatele sunt cele care definesc, de asemenea, cazurile în care este necesară majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.

Majoritatea calificată se obţine atunci când se îndeplinesc următoarele două condiţii:

• dacă majoritatea statelor membre este de acord (în unele cazuri o majoritate de două treimi);

• se înregistrează un minim de 255 de voturi în favoarea propunerii, dintr-un total de 345 de voturi.

În plus, un stat membru poate solicita confirmarea faptului că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. Dacă se constată că nu se îndeplineşte acest criteriu, decizia nu va fi adoptată.

Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor economice.

Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul de decizie. În primul rând, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune (de exemplu, imigrarea sau cultura).

Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor membre ale UE (55%) şi al populaţiei (65%), care va reflecta dubla legitimitate a Uniunii, va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei. Noua modalitate de calcul va fi completată de un mecanism similar „compromisului de la Ioannina”, care ar trebui să

123

permită unui număr mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie. Într-o asemenea situaţie, Consiliul trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a obţine, într-un interval de timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.

COMISIA EUROPEANĂ Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze

interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi.

O altă schimbare importantă: Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei. De asemenea, trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze.

Preşedintele Comisiei Europene pentru perioada 2010–2014 este José Manuel Barroso (fost preşedinte al Comisiei şi în perioada 2004–2009), iar România este reprezentată de Dacian Cioloş, comisarul european pentru „Agricultură şi dezvoltare rurală.”

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si

politica de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe şi politică de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată.

Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună (PESC), iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii

124

externe şi a politicii de apărare comună, va prezida şi Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un Serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.

Alte instituţii Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală

Europeană (BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale.

Întrebări frecvente privind Tratatul de la Lisabona De ce are nevoie Europa de Tratatul de la Lisabona? Pentru a-şi valorifica întregul potenţial, Uniunea Europeană

trebuie să se modernizeze şi să introducă reforme. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcţiona după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 ţări. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziţie şi pentru a-şi întări capacitatea de acţiune.

În acelaşi timp, se acordă din ce în ce mai mult sprijin conlucrării în cadrul UE în domenii care ne afectează pe toţi, cum ar fi schimbările climatice, securitatea energetică şi terorismul internaţional. Având în vedere faptul că UE a evoluat şi responsabilităţile sale s-au modificat, este de la sine înţeles că trebuie actualizat modul în care funcţionează Uniunea. Printre îmbunătăţirile binevenite introduse de Tratat se numără punerea la dispoziţia UE a mijloacelor necesare pentru a face faţă provocărilor lumii actuale.

Există trei motive fundamentale pentru care avem nevoie de acest Tratat:

• mai mare eficienţă în procesul de luare a deciziilor; • mai multă democraţie prin conferirea unui rol mai

important Parlamentului European şi parlamentelor naţionale;

125

• o mai mare coerenţă pe plan extern. Toate acestea vor permite Uniunii să promoveze mai bine interesele cetăţenilor săi, zi de zi.

Ce schimbări aduce Tratatul de la Lisabona pentru cetăţeni? Tratatul de la Lisabona consolidează capacitatea Uniunii de a

acţiona, prin ameliorarea coerenţei acţiunilor externe, lărgirea gamei de politici interne, obţinerea de rezultate şi realizări politice mai eficiente din punctul de vedere al cetăţenilor şi modernizarea instituţiilor, astfel încât acestea să garanteze funcţionarea unei Uniuni cu 27 de state membre.

Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii Europene o poziţie mai puternică şi mai coerentă pe plan extern, întrucât: combină funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate cu cea de vicepreşedinte al Comisiei; creează un serviciu european pentru acţiune externă care îl va sprijini pe noul reprezentant în realizarea dublei sale misiuni; ameliorează asistenţa diplomatică şi consulară oferită cetăţenilor care călătoresc în ţări terţe.

Tratatul de la Lisabona răspunde îngrijorărilor exprimate de cetăţenii europeni. De exemplu, Tratatul reflectă fidel angajamentul politic de a face faţă celor două provocări interdependente, schimbările climatice şi politica energetică. Pentru prima dată, tratatele cuprind o secţiune dedicată energiei, care stabileşte ca obiective pentru politica Uniunii din acest sector asigurarea unei bune funcţionări a pieţei energiei şi dezvoltarea unor surse de energie noi şi regenerabile.

Au fost create noi posibilităţi pentru a aborda, de exemplu, aspecte legate de protecţia civilă sau de sănătatea publică în context transfrontalier şi pentru a sprijini activităţile transfrontaliere în domeniul sportului. Tratatul de la Lisabona plasează libertatea, justiţia şi securitatea în centrul priorităţilor sale. Uniunea Europeană poate acum să acţioneze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac trafic de persoane, să promoveze şi să sprijine acţiunile în domeniul prevenirii criminalităţii şi să ajute la combaterea terorismului prin îngheţarea activelor. Mai mult decât atât, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigraţia. Tratatul de la Lisabona conţine, de asemenea, o „clauză de solidaritate”, potrivit căreia Uniunea şi statele membre vor acţiona

126

împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om.

Pentru prima dată, cetăţenii pot cere direct Comisiei să propună o iniţiativă care prezintă interes pentru ei şi care ţine de competenţa Uniunii, prin adunarea a un milion de semnături din diferite state membre.

Parlamentele naţionale au un rol mai activ în afacerile

comunitare? Da. Pentru prima dată, parlamentele naţionale sunt recunoscute ca

făcând parte integrantă din structura democratică a Uniunii Europene. Sunt introduse prevederi speciale destinate să ajute parlamentele naţionale să se implice mai îndeaproape în activitatea Uniunii.

În special, parlamentele naţionale pot acţiona în calitate de „gardieni” ai principiului de subsidiaritate (acest principiu este destinat să garanteze faptul că deciziile sunt luate cât mai aproape de cetăţeni şi că acţiunea întreprinsă la nivel comunitar este justificată, având în vedere posibilităţile disponibile la nivel naţional, regional sau local). Parlamentele naţionale au puterea de a influenţa deciziile în faza iniţială a elaborării unei propuneri, înainte ca aceasta să fie analizată în detaliu de Parlamentul European şi de Consiliul de Miniştri.

Cetăţenii pot înainta iniţiative către instituţiile Uniunii? Da. Tratatul de la Lisabona introduce Iniţiativa cetăţenilor

europeni. Noua dispoziţie privind democraţia participativă prevede că un milion de cetăţeni provenind dintr-un număr semnificativ de state membre pot lua iniţiativa de a invita Comisia să prezinte orice propunere adecvată referitoare la aspecte care, în opinia cetăţenilor, necesită un act legislativ elaborat la nivelul Uniunii în scopul aplicării Tratatului de la Lisabona. Detaliile cu privire la această procedură vor fi stabilite prin legislaţie.

În ce constă noul sistem de vot în Consiliul de Miniştri? În Consiliul de Miniştri, sistemul standard de vot va fi „votul

cu majoritate calificată”. Acesta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi adoptate în Consiliul de Miniştri, deciziile

127

trebuie să fie susţinute de 55% din statele membre (în prezent, 15 din 27 de ţări ale UE), reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr foarte mic de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei decizii, o minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puţin patru state membre. În caz contrar, se va considera că majoritatea calificată este atinsă chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populaţiei.

Consiliul European a convenit ca noul sistem să intre în vigoare în 2014. În primii trei ani, până în 2017, un stat membru poate cere ca un act să fie adoptat prin majoritate calificată, aşa cum este definită în Tratatul de la Nisa.

Votul cu majoritate calificată va fi folosit pentru luarea mai

multor decizii? Da. Tratatul de la Lisabona extinde aria de aplicare a votului

cu majoritate calificată la noi domenii politice. Este în interesul Uniunii Europene să se simplifice procesul decizional, inclusiv în domenii precum lupta împotriva schimbărilor climatice, securitatea energetică şi ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob. Câteva dintre celelalte modificări se referă la aspecte precum iniţiativele cetăţenilor, protecţia diplomatică şi consulară şi diferite aspecte procedurale. Votul în unanimitate rămâne necesar în domenii precum fiscalitatea, politica externă, apărarea şi securitatea socială

Ce îmbunătăţiri s-au adus în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne? În domeniul justiţiei, libertăţii şi securităţii, Tratatul de la

Lisabona facilitează derularea de acţiuni la nivel european prin utilizarea „metodei comunitare” în aproximativ toate situaţiile – cu alte cuvinte, în baza propunerilor Comisiei, deciziile vor fi luate prin vot cu majoritate calificată, implicând totodată un rol consolidat pentru Parlamentul European, un mai mare control democratic din partea parlamentelor naţionale şi un drept de control pentru Curtea de Justiţie. Pentru Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit se menţin anumite prevederi speciale.

128

Acest Tratat are implicaţii pentru Africa sau ţările care au nevoie de ajutor pentru dezvoltare şi de ajutor umanitar?

Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică pentru ajutorul umanitar. Această prevedere subliniază specificitatea politicii şi aplicarea principiilor dreptului internaţional, în special principiile imparţialităţii şi nediscriminării.

Tratatul de la Lisabona menţionează clar că reducerea şi eradicarea sărăciei reprezintă obiectivul principal al politicii Uniunii în domeniul cooperării pentru dezvoltare. Acesta trebuie avut în vedere când UE pune în aplicare politici care pot afecta ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru implică faptul că politica de cooperare pentru dezvoltare este o politică de sine stătătoare şi nu se situează în prelungirea politicii externe şi de securitate comună.

În Tratatul de la Lisabona, ajutorul pentru cooperare şi ajutorul umanitar sunt considerate „competenţe comune paralele” – ceea ce înseamnă că Uniunea desfăşoară o politică autonomă, care nu împiedică statele membre să-şi exercite competenţele şi nici nu transformă politica proprie într-una „complementară” politicilor statelor membre.

Tratatul de la Lisabona creează un „suprastat” european? Nu. Tratatul de la Lisabona este un tratat internaţional,

convenit şi ratificat de state membre suverane care sunt de acord să pună în comun o parte din suveranitatea lor, în favoarea cooperării supranaţionale. Tratatul de la Lisabona subliniază faptul că Uniunea reflectă dorinţa statelor membre şi a cetăţenilor săi şi că puterile sale îi sunt conferite de aceste ţări. Tratatul nu aduce atingere naturii fundamentale a UE, ci introduce o serie de inovări instituţionale majore, care conferă Uniunii mai multă putere şi eficienţă.

„Compromisul de la Ioannina” Numele compromisului de la Ioannina vine de la o întrunire cu

caracter informal a miniştrilor de externe, ţinută în oraşul Ioannina din Grecia, la 27 martie 1994.

Printre hotărârile luate la această întrunire a fost şi decizia Consiliul de Miniştri privitoare la chestiunea concretă a votului cu

129

majoritate calificată într-o Uniune extinsă, cu 16 membri. Decizia a fost mai târziu modificată în urma hotărârii Norvegiei de a nu adera. Compromisul la care s-a ajuns stabileşte că, dacă membrii Consiliului de Miniştri, reprezentând între 23 de voturi (vechiul prag al minorităţii de blocaj) şi 26 de voturi (noul prag), îşi exprimă intenţia de a se opune luării unei decizii de către Consiliul de Miniştri cu majoritate calificată, acesta va face tot ce-i stă în puteri, într-o perioadă de timp rezonabilă, să ajungă la o soluţie satisfăcătoare care poate fi adoptată cu cel puţin 65 de voturi din 87. Printr-o declaraţie anexată Tratatului de la Amsterdam, valabilitatea acestui compromis este prelungită până la realizarea viitoarei extinderi.

Bibliografie: • Fuerea Augustin – Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008. • Fuerea Augustin – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2002. • www.ec.europa.eu • www.consilium.europa.eu • www.europa.eu • www. euractiv.ro • www. mae.ro • www. infoeuropa.ro

130

ROLUL ŞI IMPORTANŢA MANAGERULUI ÎN LIMITAREA FENOMENULUI CORUPŢIEI

Subcomisar de poliţie Nicuşor PLETEA

Serviciul Judeţean Anticorupţie Galaţi Pentru o eficientă prevenire şi combatere a corupţiei, acest

fenomen trebuie abordat din punct de vedere managerial, prin prisma următoarelor considerente: personalitatea managerului, cunoaşterea feno-menului corupţiei şi a modelelor de manifestare, cunoaşterea modului de reglementare a fenomenului în legislaţia naţională, cunoaşterea instituţiilor naţionale implicate în lupta anticorupţie, analiza domeniilor de activitate cu risc ridicat de corupţie, identificarea şi monitorizarea factorilor de risc la corupţie, formarea profesională a personalului, monitorizarea şi testarea acestuia, precum şi a modelelor de manifestare a corupţiei.

În literatura de specialitate au fost analizate mai multe modele de manifestare a corupţiei, principalele fiind abordate de:

Sherman W. Laurence în „Three Models of Organizational Corruption in Agencies of Social Control” propune următoarea definiţie devianţei organizaţionale: „abuzul ilegal al autorităţii publice în concordanţă cu scopurile organizaţionale operative, în scopul obţinerii unui câştig particular al agenţilor de control social sau a altor participanţi la coaliţia dominantă din cadrul administraţiei agenţiei respective”1.

În general, sunt postulate trei modele teoretice principale ale corupţiei din cadrul agenţiilor de control social:

– modelul participativ sau al cooptării subiecţilor la elaborarea politicii de decizie a agenţiei de control respective (de exemplu, relaţia 1 Sherman W. Laurence, Three Models of Organizational Corruption in Agencies of Social Control, St Martin`s Press, pag. 397.

131

dintre organele de poliţie şi persoanele de sprijin poate fi deturnată de către cele din urmă, în vederea aplicării legii doar în unul din segmentele de activitate);

– modelul capturării agenţilor de control social în beneficiul unor utilizatori sau exploatatori externi (de ex. utilizarea resurselor agenţiilor în interesul politicienilor care le folosesc, ca marfă de schimb);

– modelul dominaţiei exercitate de exploatatorii interni ai resurselor agenţiilor de control social (de ex. coaliţia administrativă dominantă a agenţiei de control social, care dirijează în interes propriu activitatea instituţiei şi care profită de orice încălcare a scopurilor legale ale acesteia pentru a obţine beneficii personale).

Aceste modele permit elaborarea a trei ipoteze principale cu scop predictiv care subliniază probabilitatea de apariţie a devianţei (corupţiei) la nivel organizaţional:

– cu cât agenţiile de control depind în măsură mai mare de subiecţii pe care-i controlează în realizarea scopurilor formale legitime, cu atât este mai mare probabilitatea apariţiei fenomenului de corupţie, prin cooptarea acestor subiecţi;

– cu cât sunt mai controlate şi manipulate din afară deciziile agenţiei, cu atât este mai probabilă apariţia corupţiei, mai ales prin intermediul capturării resurselor acestei agenţii de utilizatori externi, în interes propriu;

– cu cât sunt mai protejate agenţiile de control social de influenţele şi presiunile din afară, cu atât e mai probabil să apară fenomenul de corupţie, prin intermediul dominării interne exercitate de către factorii de conducere, care vând în interes propriu resursele de control ale agenţiei.

Richard Dudley în lucrarea „The Rotten Mango: The Effect of Corruption on International Development Projects”2 dezvoltă mai multe modele ale dinamicii corupţiei:

– modelul „birocratic” se referă la imaginea macroeconomică a corupţiei. Acesta se bazează pe corelarea fenomenului corupţiei cu

2 Richard G. Dudley, The Rotten Mango: The Effect of Corruption on International Development Projects – Building a System Dynamics Basis for Examining Corruption prezentată la a VIII-a Conferinţă Internaţională a Sistemelor Dinamice ale Societăţii Sustainability in the Third Millennium. 6-10 August, 2000. Bergen, Norvegia.

132

deschiderea economică şi complexitatea birocratică a sistemelor. Modelul pleacă de la ideea că amploarea confuziei birocratice este un adevărat avantaj pentru cei dispuşi să plătească mită oficialilor. Prin creşterea birocraţiei se determină şi o scădere a deschiderii economice, situaţie care măreşte disponibilitatea pentru profituri excesive, ceea ce va duce la încurajarea şi adâncirea fenomenului corupţiei. Pe de altă parte puterea instituţiilor judiciare va fi slăbită tocmai din cauza situaţiei birocratice. Modelul se construieşte pe patru coordonate: corupţie, birocraţie, deschidere economică şi puterea sistemului judiciar.

Modelul birocratic: Efectul creşterii birocraţiei cu 10% în al 10-lea an

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

0 10 20 30 40 50 60

Timp (ani)

CorupţiaBirocraţiaPuterea sistemului legislativDeschiderea economică

Figura nr. 13

3 Adaptare după Abraham Pavel, Corupţia, Editura Detectiv, Bucureşti, 2005, pag. 182 şi urm.

133

Încercarea de a reforma un sistem corupt

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

0 10 20 30 40 50 60

Timp (ani)

Puterea sistemului legislativDeschiderea economicăCorupţiaBirocraţia

Figura nr. 24

– modelul „probabilităţii mitei” structurează factorii prezenţi în oferta şi cererea mitei. Posibilitatea ca o mită să fie plătită depinde de probabilitatea ca ea să fie cerută şi în egală măsură ca ea să fie oferită. Efectul sancţionării corupţiei este exprimat de o rezultantă între severitatea pedepsei, mărimea corupţiei şi dimensiunea medie a mitei plătite. Creşterea severităţii pedepsei generează creşterea dimensiunii mitei, pentru că acceptarea mitei devine mult mai riscantă.

Modelul pluralităţii mitei: Deplasarea către un sistem corupt

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

0 10 20 30 40 50 60

Timp (ani)

Mărimea actuală a mitei

Puterea sistemului legal

Probabilitatea plătitorilor de aoferi mităProbabilitatea oficialilor de asolicita sau accepta mită

Figura nr. 35

4 Ibidem.

134

A doua încercare de a reforma un sistem corupt

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

0 10 20 30 40 50 60

Timp (ani)

Mărimea miteiSistemul legalProbabilitatea de a da mităProbabilitatea de a lua mită

Figura nr. 46

– modelul relaţiei „patron-angajat” descrie problemele de inter-relaţionare din cadrul birocraţiei corupte. Conform acestuia, un angajat poate fi tentat să adopte practici corupte, din nevoia de a-şi creşte venitul, dar acest comportament se înregistrează în funcţie de mărimea venitului curent. De asemenea, dacă şeful este corupt atunci şi angajatul va trebui să sprijine corupţia, altfel fiindu-i afectată stabilitatea slujbei. Această teorie concluzionează că până la urmă angajatul şi patronul vor avea acelaşi nivel de corupţie.

Modelul relaţiei şef subaltern

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

0 2 4 6 8 10 12

Timp (ani)

Corupţia şefuluiCorupţia salariatuluiPuterea sistemului legalDeschiderea economică

Figura nr. 57

5 Ibidem. 6 Ibidem.

135

– modelul „puterii şi controlului” se focalizează pe consolidarea puterii şi exploatarea ei de către deţinător şi apropiaţii săi. Unul din aspectele cele mai importante ale corupţiei îl reprezintă rolul jucat de cei mai puternici birocraţi. Indivizii corupţi aflaţi în fruntea ierarhiei au capacitatea de a-şi creşte oportunităţile de control asupra proiectelor existente şi totodată, să le planifice pe cele noi, pentru a-şi realiza prin diverse metode scopurile ilicite.

Conducerea coruptă transformă un sistem curat într un sistem corupt

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

0 2 4 6 8 10 12

Timp (ani)

CorupţiaMitaPuterea sistemului legalDeschiderea economică

Figura nr. 6

Un alt model este cel analitic bazat pe comportamentul

agentului şi a fost realizat de Ross Hammond8 în lucrarea „Endogenous Transition Dynamics in Corruption” în încercarea de a oferi o explicaţie alternativă pentru schimbările de la nivelul corupţiei. Corupţia este rezultanta unei pleiade de evenimente, puse în mişcare de coincidenţa interacţiunilor, ceea ce sugerează că echilibrul corupţiei nu va fi durabil. Modelul investighează interacţiunile dintre două categorii de agenţi, respectiv persoanele care apelează la serviciile publice (cetăţenii) şi agenţii guvernamentali (birocraţii). Pentru fiecare relaţie, un „cetăţean” va intra în legătură cu un „birocrat” într-un joc cu strategii determinate „corupt” şi „necorupt”, realizându-se astfel următoarea matrice de recompensare: 7 Ibidem. 8 Ross, Hammond, Endogenous Transition Dynamics in Corruption, Working paper n 19, december 2000, citat de Abraham Pavel în lucrarea „Corupţia” apărută la Editura Detectiv, Bucureşti, 2005, pag. 194 şi urm.

136

Birocrat Cetăţean

Corupt Necorupt

Corupt X Y Necorupt Y Y

Fiecare agent va percepe propriul X ca o rezultantă a formulei Xi=(1-i)x; astfel încât un agent perfect onest câştigă un beneficiu egal cu 0 dintr-o acţiune coruptă, iar un agent corupt va primi adevărata recompensă X. În toate cazurile, exceptând înţelegerile corupte, recompensele sunt aceleaşi. Fiecare agent estimează şi judecă setul de recompense (X sau Y) în raport cu ameninţarea privării de libertate, ajungând astfel la B=m/M unde B e estimarea subiectivă, m numărul de agenţi prieteni încarceraţi şi M numărul corupţilor şi la i=n/N, unde n este numărul agenţilor corupţi şi N numărul de agenţi corupţi care au marcat agentul în celelalte interacţiuni cu non-corupţii.

Modelul comportamentului corupt al oficialului public9 Acest model, dezvoltat de Ramchandra Akkihal, Harlan NI.

Smith II şi Roger Adkins, este folosit pentru a determina categoria în care se înscrie comportamentul abuziv al oficialului public: nepotism, discriminare sau corupţie.

Se pleacă de la următoarele ipoteze: – toţi indivizii au funcţii de utilitate identice; – toţi indivizii, deşi ocupă funcţii egale, pot avea abilităţile şi

calificarea diferită; – oficialii publici îşi maximizează utilitatea, aceasta depinzând

de câştigurile materiale şi psihice; – oficialii publici îşi măresc câştigurile intelectuale prin

practicarea nepotismului, iar cele materiale prin practicarea corupţiei; – există două categorii de persoane: „g” – din care fac parte

funcţionarii şi „h” –ceilalţi oameni. Funcţia utilităţii oficialului este dată de relaţia: U = U{YmYs}

unde Ym este câştigul material şi Ys câştigul intelectual. Pentru oficialul corupt Ym = Ye + Yr

b –Ypb unde Ye este

salariul, Yrb câştigul din mită, Yp

b sumele plătite ca mită.

9 Ramchandra Akkihal; Harlan NI. Smith II; Roger Adkins, The Economics of Corruption in Developing Countries, Coastal Business Journal, vol. 1, pag. 43-44, (http://www.coastal.edu/business/cbj/pdfs/corruption.pdf).

137

Presupunând că Ye este constant şi Yr b = PgWg + PhWh (unde

Pg este suma ilegală atribuită membrilor grupului „g” pentru fiecare favor, Wg totalul favorurilor făcute membrilor din grupul „g”, Ph este suma ilegală atribuită membrilor grupului „h” pentru fiecare favor, Wh totalul favorurilor făcute membrilor din grupul „h”.

Presupunând de asemenea că Ypb = k Yr

b unde 0 < k < 1 Ym = Ye + Yr

b - kYrb = Ye + (1-k)( PgWg + PhWh)

şi Y = Φ (Wg, Wh), atunci oficialul îşi va maximiza: U = U{ Ye + (1-k)( PgWg + PhWh), Wg, Wh} δu / δWg = (1-k)Pg +U,

wg = 0 δu / δWh = (1-k)Ph +U,

wh = 0 Punând în ecuaţie utilitatea marginală δu / δWg = δu / δWh va

rezulta: Ph = 1/(1-k)(U`Wg – U`

Wh) +Pg Unde: – U`

Wg este utilitatea marginală a câştigului intelectual pe care oficialul public îl obţine dintr-un favor făcut membrilor grupului „g”, astfel încât U`

Wg > 0; – U`

Wh este utilitatea marginală a câştigului intelectual pe care oficialul public îl obţine dintr-un favor făcut membrilor grupului „h”, astfel încât U`

Wh < 0 (deoarece el nu aparţine grupului „h”). Astfel dacă: Ph > Pg suntem în situaţia în care oficialul public pretinde o

sumă mai mare celor din grupul „h” decât celor din propriul grup, fiind vorba de nepotism;

Ph = Pg > 0 suntem în situaţia în care oficialul nu face diferenţe între grupuri, fiind vorba de corupţie;

Ph > Pg > 0 suntem în situaţia manifestării atât a nepotismului cât şi a corupţiei;

U`Wg > 0 suntem în caz de nepotism;

U`Wh < 0 suntem într-o situaţie de discriminare.

Cunoaşterea acestor modele de manifestare a corupţiei în

cadrul organizaţiilor este utilă cel puţin din punct de vedere managerial pentru că oferă o perspectivă a modului în care se răspândeşte devianţa organizaţională, în general şi corupţia, în special.

138

LIMITELE ACTIVITĂŢILOR DESFĂŞURATE DE INVESTIGATORII SUB ACOPERIRE.

CONFORMITATEA LOR CU DISPOZIŢIILE C.E.D.O.

Subcomisar de poliţie Cristinel HRIŢCU Serviciul Judeţean Anticorupţie Botoşani

Unul dintre aspectele care în ultimii ani a fost abordat mult mai

puţin în literatura de specialitate juridică a fost acela al limitelor în care investigatorii sub acoperire pot acţiona sau, mai exact, ce activităţi au voie să desfăşoare investigatorii sub acoperire şi ce nu.

1. Cadrul legal al acestei instituţii juridice îl constituie

prevederile art. 2241 şi 2242 C.P.P., respectiv prevederile art. 261 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cât şi alte dispoziţii legale: art. 17 din Legea nr. 39/2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 1 lit. k, art. 21, 22 din Legea nr. 143/2000 pentru combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Conform art. 2241 şi 2242

C.P.P., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare care, sub o altă identitate decât cea reală şi cu autorizarea procurorului care efectuează urmărirea penală, culeg date şi informaţii cu privire la săvârşirea ori pregătirea unor infracţiuni, sau despre identitatea persoanelor care sunt implicate în desfăşurarea activităţii infracţionale.

Legiuitorul a apreciat asupra existenţei unui cadru legal care să reglementeze activitatea investigatorilor sub acoperire, prin necesitatea continuării luptei împotriva unor forme de criminalitate atipice, care se

139

desfăşoară în mod organizat, constant şi ermetic, astfel încât încercarea autorităţilor de a proba activitatea infracţională a acestora prin metodele clasice devine o probatio diabolica. Astfel că singura modalitate de descoperire a activităţilor infracţionale ale membrilor grupului o constituie infiltrarea unor persoane în interiorul grupului, care sub o identitate falsă culeg informaţii şi probe în vederea folosirii acestora în cadrul procesului penal.

Pentru a obţine probe concludente, pertinente şi utile, investigatorii sub acoperire desfăşoară o activitate ocultă, aceasta de cele mai multe ori presupunând participarea sau implicarea în activităţile infracţionale desfăşurate de persoanele vizate în investigaţiile desfăşurate de organele judiciare. Bineînţeles că, în atare situaţii, se ridică întrebarea dacă investigatorii sub acoperire trebuie să adopte o atitudine pur pasivă în activitatea lor sau pot desfăşura activităţi dincolo de această limită, asumându-şi un rol activ şi determinând persoana cu care vine în contact să comită fapta ilicită.

Investigatorilor sub acoperire, în activitatea lor, le este interzis să determine un comportament infracţional ori să instige o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, pentru ca apoi să fie trasă la răspundere penală, în temeiul probelor obţinute. Acest gen de activităţi depăşesc cadrul legal, fiind prohibite expres de dispoziţiile codului de procedură penală, care interzic determinarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii de probe. Astfel, art. 68 alin. 2 C.P.P. stipulează faptul că nu se poate concepe probarea unei fapte penale prin săvârşirea unei infracţiuni ori continuarea celei iniţiale, deoarece oricât de important ar fi principiul aflării adevărului aplicabil în materia procesual-penală, acesta nu s-ar putea realiza printr-o altă nesocotire a legii penale.

În literatura juridică se afirmă vehement că, pentru a obţine probe conforme cu realitatea, este necesar ca în activitatea de probaţiune să se manifeste cea mai mare loialitate. Încălcarea acestei obligaţii de loialitate în obţinerea probelor aduce atingere inclusiv demnităţii justiţiei, întrucât folosirea promisiunilor false şi a provocărilor nu poate contribui la prestigiul celor care lucrează în justiţie. O importanţă deosebită în asigurarea acestei interdicţii o are şi

140

moralitatea celor ce lucrează în aparatul justiţiei, pentru care loialitatea în administrarea probelor trebuie să fie un stil de comportare.

În literatura de specialitate străină loialitatea este definită ca fiind maniera de a administra probele în conformitate cu respectul drepturilor cetăţeanului şi al demnităţii justiţiei.

De asemenea, în doctrina franceză a fost subliniată existenţa unor limite multiple în obţinerea probelor, în special în ceea ce priveşte respectarea valorilor fundamentale ale civilizaţiei, întrucât, în scopul aflării adevărului într-o cauză penală sunt interzise utilizarea mijloacelor care aduc atingere drepturilor fundamentale ale omului şi dreptul la apărare, fiind astfel sancţionate procedurile neloiale de obţinere a probelor, cum sunt: atitudinea provocatoare a ofiţerilor de poliţie în determinarea săvârşirii unor infracţiuni, sonorizarea unui spaţiu privat cu ocazia efectuării unei percheziţii, utilizarea unor înscrisuri ce au fost obţinute într-o manieră contestabilă. Astfel de probe, ce au fost administrate printr-un mijloc nereglementat de lege, sau printr-un mijloc legal, dar realizat cu nerespectarea prevederilor legale, sunt excluse din cauză, în temeiul art. 64 alin. 2 C.P.P.

2. Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., folosirea

investigatorului sub acoperire impune organelor judiciare realizarea unui echilibru între interesele menţinerii ordinii publice care le justifică şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, respectiv dreptul la respectarea vieţii private, ocrotit de art. 8 din convenţie.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., în vederea folosirii acestei tehnici speciale de investigare trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

– existenţa unor suficiente motive care să ateste faptul că o infracţiune gravă a fost comisă, ori va fi comisă;

– respectarea principiului proporţionalităţii între efectele folosirii acestei tehnici speciale de investigaţie şi obiectivul urmărit de organele judiciare prin folosirea acestora;

– existenţa unui control adecvat asupra modalităţii de derulare a acestei activităţi, din partea autorităţilor judiciare.

Pe parcursul activităţii sale, instanţa europeană s-a pronunţat asupra compatibilităţii folosirii investigatorilor sub acoperire, cu normele convenţiei europene.

141

Astfel, în cauza Teixeira de Castro contra Portugaliei (hotărârea din 09.06.1998) în care reclamantul a fost determinat de doi investigatori sub acoperire să săvârşească o infracţiune, instanţa europeană a motivat că „folosirea agenţilor sub acoperire al căror rol nu are nimic în comun cu acela al agenţilor provocatori, trebuie să fie restricţionată, iar garanţiile trebuie să fie acordate, chiar şi în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de trafic de droguri, întrucât interesul public nu poate justifica folosirea unor probe ca urmare a unei provocări din partea poliţiei”. Curtea a avut în vedere faptul că nu au existat motive în a-l suspecta pe reclamant că acesta ar fi traficant de droguri, el neavând cazier judiciar şi nu fusese deschisă anterior vreo urmărire penală asupra sa. De asemenea, drogurile au fost procurate de la un terţ, iar ulterior, la efectuarea percheziţiei domiciliare, nu s-a găsit o cantitate mai mare de droguri decât cea comandată de investigatori, ceea ce denotă faptul că săvârşirea infracţiunii a fost efectul provocării poliţieneşti.

În atare condiţii, instanţa europeană a motivat că poliţiştii nu s-au limitat la investigarea activităţii infracţionale a reclamantului într-o manieră exclusiv pasivă, ci au exercitat o influenţă de natură a-l determina la săvârşirea infracţiunii. Deci, cei doi ofiţeri de poliţie au acţionat dincolo de activitatea unor investigatori sub acoperire, deoarece aceştia au instigat la săvârşirea unor infracţiuni şi din actele dosarului nu rezultă că în absenţa intervenţiei celor doi poliţişti infracţiunea s-ar fi comis.

În cauza Edwans şi Lewis contra Regatului Unit al Marii Britanii (hotărârea din 27.10.2004) reclamantul a susţinut că nu s-ar fi comis infracţiunea dacă nu ar fi existat activitatea agenţilor sub acoperire şi a informatorilor. În faţa instanţelor naţionale, aceştia nu au putut dovedi că au fost incitaţi de poliţie la săvârşirea infracţiunii, neavând acces la unele probe din dosar, motiv pentru care instanţa europeană a concluzionat că procedura urmată pentru stabilirea aspectelor legate de determinarea reclamanţilor la săvârşirea infracţiunii nu a respectat principiul egalităţii armelor şi al caracterului contradictoriu al procedurii penale, neoferind garanţii care să permită protejarea adecvată a interesului reclamanţilor, astfel că procesul penal nu a respectat caracterul echitabil al procedurii, prevăzut în art. 6 din C.E.D.O.

142

De asemenea, în cauza Allan contra Regatului Unit al Marii Britanii (hotărârea din 05.09.2002) un informator a fost folosit de poliţie pentru a obţine probe, în condiţiile în care reclamantul, pe parcursul procesului, a uzat de dreptul la tăcere. Informatorul a fost plasat în celulă, cu scopul de a obţine informaţii cu privire la implicarea sa în infracţiunile de care era acuzat.

Curtea Europeană a concluzionat că recunoaşterile făcute de reclamant către informator, ce ulterior a constituit proba esenţială în procesul penal ulterior, nu au avut caracterul unor declaraţii spontane şi neprovocate, formulate voluntar, ci au fost provocate de către informator, acesta fiind însărcinat de către poliţie „să scoată tot ce poate de la reclamant”.

În aceste condiţii, curtea a motivat că recunoaşterile făcute de către reclamant ,,nu au fost însoţite de garanţiile ce însoţesc un astfel de interogatoriu formal efectuat de poliţie”, acesta fiind supus unei presiuni psihice ce i-a afectat caracterul voluntar al mărturisirii. Astfel, prin mijloacele folosite de informatorul poliţiei s-a adus atingere dreptului la tăcere şi dreptului de a nu contribui la propria acuzare, datele fiind obţinute împotriva voinţei reclamantului.

3. Doctrina română a subliniat faptul că rolul agentului acoperit

nu este acela de a determina săvârşirea unor infracţiuni în scopul obţinerii de probe, ci numai de a observa modul cum se desfăşoară activitatea infracţională şi de a pune la dispoziţia autorităţilor datele necesare pentru dovedirea faptelor ilicite şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.

Şi instanţele române s-au pronunţat asupra unor situaţii similare, motivând că folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de trafic de droguri a făptuitorului nu constituie încălcarea prevederilor art. 68 alin. 2 C.P.P., din vreme ce din probele administrate rezultă că făptuitorul a luat hotărârea de a comite infracţiunea şi a comis, în mod repetat, acţiuni specifice traficului de droguri înainte de a se fi întâlnit cu investigatorul sub acoperire. Astfel că, nu investigatorul sub acoperire a fost cel care l-a determinat să săvârşească ori să continue săvârşirea acesteia.

Într-o altă cauză, în care inculpatul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, inculpatul, deşi a recunoscut

143

săvârşirea infracţiunii, a acuzat lucrătorii de poliţie de provocarea flagrantului. Instanţa supremă a concluzionat că, întrucât iniţiativa infracţională a aparţinut inculpaţilor, iar cadrele de poliţie nu au întrebuinţat mijloace de constrângere, ori promisiuni în vederea obţinerii probelor, aceştia au desfăşurat o activitate circumscrisă conduitei regulamentare, întrucât au refuzat propunerea de a primi suma de bani cu titlu de mită sesizând de îndată organele abilitate.

Din cele expuse, rezultă că instanţele române au respectat jurisprudenţa C.E.D.O., în această materie deciziile fiind în concordanţă şi cu prevederile art. 68 alin. 2 C.P.P., care interzice instigarea unei persoane în vederea săvârşirii ori continuării unei infracţiuni.

Determinarea în vederea săvârşirii unei infracţiuni nu trebuie confundată cu crearea condiţiilor favorabile săvârşirii unei infracţiuni, de pildă, lăsarea unui autoturism de lux, noaptea, într-un cartier în care s-au semnalat destul de des furturi de autoturisme. În această ipoteză, iniţiativa săvârşirii infracţiunii o are persoana vizată şi nu investigatorul sub acoperire.

Pentru ca activitatea ilicită să intre sub incidenţa art. 68 C.P.P., activitatea de „provocare” a unei infracţiuni trebuie să îmbrace acte concrete de instigare care să aibă ca efect iniţierea în mintea unei persoane a ideii de a săvârşi această infracţiune, acte care pot consta în rugăminţi insistente, ameninţări, şantaj etc.

În esenţă, se conchide că oricât de periculoase ar fi pentru societate activităţile de crimă organizată, terorism sau corupţie, acestea nu justifică existenţa unui comportament provocator din partea investigatorilor sub acoperire, informatorilor, colaboratorilor, ori ofiţerilor din structurile de informaţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Este de remarcat şi preocuparea recentă la nivelul Uniunii Europene, în sensul simplificării şi dezvoltării cooperării între statele semnatare în folosirea investigatorilor sub acoperire în anchetele transfrontaliere. Astfel, grupul de lucru din cadrul Consiliului Uniunii Europene are în vedere identificarea condiţiilor şi procedurilor aplicabile în cazul investigatorilor sub acoperire, definirea câmpului de aplicare, aplicarea principiului proporţionalităţii şi cel al subsidiarităţii şi alte principii care să fie oportune în derularea unor anchete transfrontaliere, prin folosirea investigatorilor sub acoperire.

144

COMUNICAREA NONVERBALĂ ÎN NEGOCIERE. RECOMANDĂRI PRACTICE PENTRU

LUCRĂTORII M.A.I. ÎN DESCIFRAREA LIMBAJULUI NONVERBAL

Comisar-şef de poliţie Ioan-Iuliu ROMAN

Serviciul Judeţean Anticorupţie Satu Mare Negocierea este o formă principală de comunicare în relaţiile

interumane şi presupune transferul reciproc de informaţii (mesaje) prin intermediul limbajului.

În sens larg, prin negociere se înţelege acţiunea de a purta discuţii în scopul de a se ajunge la o înţelegere. Dicţionarul explicativ al limbii române priveşte negocierea drept ,,o acţiune prin care se tratează cu cineva încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc.” sau ,,o acţiune de intermediere, de mijlocire a unei afaceri". Negocierea se poate defini ca fiind o formă principală de comunicare, un complex de procese, de activităţi, constând în contacte, întâlniri, consultări, tratative desfăşurate între doi sau mai mulţi parteneri în vederea realizării unei înţelegeri.

În desfăşurarea şedinţelor de negociere, o importanţă deosebită revine comunicării. Encyclopedia Britannica oferă următoarea definiţie: „comunicarea este schimbul de înţelesuri între indivizi printr-un sistem comun de simboluri” sau, în formularea profesorului David Berlo, comunicarea este „procesul prin care un emiţător (cine?) livrează un mesaj (ce?) care este codificat, transmis prin intermediul unui mediu (ce canal?) către un receptor (cui?) care decodifică mesajul şi oferă un feedback (cu ce efect?) într-un context care implică existenţa unui zgomot”.

145

Comunicarea directă se realizează atunci când emiţătorul şi receptorul îşi transmit mesaje în mod nemediat, fără ca vreun terţ să intervină în acest proces.

Tipuri ale comunicării directe sunt: comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală.

Comunicarea verbală se realizează prin limbaj şi depinde strict de mediul cultural în care se formează (de exemplu, la civilizaţiile nordice există foarte mulţi termeni pentru zăpadă).

De asemenea, există puternice interferenţe între limbaj şi mediul social, statutul social etc.

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (body language) prezintă interes din cel puţin două motive:

1. rolul ei este adesea minimalizat; 2. într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută

şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal. În unele situaţii este mult mai important cum spui ceva decât ce

spui. Modul cum comunic ţine de obicei de acea dimensiune nonverbală pentru a transmite un mesaj mai corect şi coerent sau cum poate ea deveni un obstacol sau o sursă de incoerenţă? După cum observăm, tonul vocii şi expresiile faciale spun mai mult decât cuvintele. Tonul, inflexiunea vocii şi expresiile faciale însumează 93% din mesajul interlocutorului. Cuvintele contează doar în proporţie de 7 % atunci când comunicăm ceva. Comunicarea nonverbală poate, pe de o parte, fie să intensifice şi să reprezinte suportul a ceea ce spuneţi, fie să diminueze şi chiar să transmită un mesaj contrar aceluia pe care doriţi să-l exprimaţi. Componentele-cheie ale comunicării nonverbale sunt: contactul vizual, postura corpului, distanţa/contactul fizic, expresiile faciale, gesturile, tonul vocii, fluenţa, timpul şi vestimentaţia. 1

Înţelegerea limbajului corpului începe prin observarea modurilor de comportare.

Observarea presupune o înregistrare obiectivă a comunicării. Observatorul trebuie să aibă o deplină disponibilitate din punctul de vedere al stării sufleteşti, deoarece cine este copleşit de propriile emoţii 1 Gabriel Ferguşan, Curs INA, Comunicare interpersonală, Bucureşti, 2007.

146

nu poate efectua cu succes aceste observaţii. „Emoţiile întunecă raţiunea, iar furia tulbură vederea”– spunea V. Hugo. Cine doreşte să observe cu atenţie trebuie să fie tolerant.

Adesea, minimalizăm rolul nonverbalului şi, de fapt, nu percepem decât vârful aisberg-ului într-o conversaţie în care ambii parteneri au propriile lor nevoi, dorinţe, aşteptări, aspiraţii.

Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală.

Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, constatăm adesea că, deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi „simţim” că el minte. Care este cel „de-al şaselea simţ” ce recepţionează informaţia neexprimată verbal de emitent? Se consideră că femeile au acest „al şaselea simţ” mai bine dezvoltat decât bărbaţii. Femeile sunt în general mai perspicace decât bărbaţii, şi acest fapt justifică ceea ce de obicei numim ,,intuiţie feminină“. Femeile au abilitatea înnăscută de a colecţiona şi descifra semnalele nonverbale şi de a observa cu un ochi atent detaliile mărunte. De aceea, puţini soţi îşi pot minţi nevestele, fără să fie descoperiţi. 2 O explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajul nonverbal, având experienţa creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă, comunică predominant prin limbaje nonverbale. Aceasta este cauza pentru care de cele mai multe ori femeile devin negociatoare mai perspicace decât bărbaţii. O altă explicaţie posibilă, ar fi aceea a dezvoltării acestei abilităţi pentru compensarea lipsei lor de forţă fizică.

Specialiştii în domeniu au stabilit următorul raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală:

– 7% – cuvinte; – 38% – paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii); – 55% – limbaj nonverbal. Comunicarea nonverbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul

comunicării realizate de un individ, un rol deosebit de important. Comunicarea nonverbală se referă la transmiterea de semnificaţii prin 2 Pease, Allan. 1993, Limbajul trupului, Bucureşti, Editura Polimark, pag. 14.

147

înfăţişare, gesturi, mimica feţei, ţinută, mişcare, inflexiunile vocii, intonaţie, privire, îmbrăcăminte etc.

Din punct de vedere practic, de fiecare dată când spunem despre cineva că este ,,perspicace” sau are ,,intuiţie” ne referim la capacitatea sa de a citi semnalele nonverbale ale altor persoane şi de a le compara cu cele verbale. Cu alte cuvinte, când spunem ,,presimţim” sau ,,simţim” că cineva ne-a minţit, de fapt remarcăm că limbajul trupului său şi cuvintele rostite de acel ins nu sunt în concordanţă. 3

Comunicarea nonverbală, deseori numită şi comportament nonverbal sau limbajul corpului, este o modalitate de a transmite informaţii – la fel ca şi cuvintele – doar că se realizează prin intermediul expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, mişcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale (haine, bijuterii, stilul părului, tatuaje etc.) şi chiar prin tonul şi volumul vocii fiecăruia. Comportamentele nonverbale includ aproximativ 60–65% din întreaga comunicare interpersonală, iar în timpul momentelor intime pot constitui chiar 100% din comunicarea dintre parteneri. Comunicarea nonverbală poate scoate la iveală, de asemenea, adevăratele gânduri, sentimente, intenţii ale unei persoane. Din acest motiv, elementele ei sunt uneori numite „indicii”, pentru că dezvăluie adevărata stare mentală a persoanei. Deoarece oamenii nu sunt mereu conştienţi de comunicarea nonverbală, limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer decât cel verbal, care este folosit deliberat pentru a atinge obiectivele vorbitorului. 4

DESCIFRAREA LIMBAJULUI NONVERBAL Cercetările au stabilit faptul că acele persoane care pot observa

şi interpreta eficient limbajul nonverbal, influenţând felul în care sunt percepuţi de ceilalţi, vor avea un succes mai mare în viaţă decât indivizii care nu au această abilitate. Unul dintre aspectele fascinante referitoare la aprecierea comportamentului nonverbal este aplicabilitatea sa universală. Este valabilă oriunde există relaţii interumane. Odată ce se cunoaşte semnificaţia unui anumit indiciu 3 Ibidem. 4 Navarro, Joe, 2008, Secretele comunicării nonverbale, Bucureşti, Editura Meteor Press, pag. 18.

148

nonverbal, acea informaţie se poate folosi în diferite circumstanţe şi în diferite medii. Nimic nu poate înlocui observarea elementelor nonverbale de aproape şi prin prisma personală.

„Citirea” cu succes a oamenilor – colectarea informaţiilor nonverbale pentru a le identifica gândurile, sentimentele şi intenţiile – este o abilitate care cere o exersare continuă şi o pregătire pe măsură. Pentru a face performanţă în descifrarea comportamentului nonverbal, trebuie respectate cu stricteţe următoarele aspecte5 :

– fiţi un observator competent al mediului din jur – este fundamental pentru oricine doreşte să decodifice şi să folosească eficient comunicarea nonverbală. Observarea concentrată este absolut esenţială pentru detectarea cu succes a indiciilor nonverbale şi înţelegerea situaţiei. În concluzie, nu trebuie numai să vedem, ci să şi observăm. Din cauza neatenţiei se pierde un volum foarte mare de informaţii utile care ne-ar putea ajuta să evităm problemele şi ne-ar face viaţa mai frumoasă, fie în sfera relaţiilor de serviciu sau de familie. Însă, observarea este o abilitate care poate fi învăţată, care poate fi îmbunătăţită printr-o pregătire corespunzătoare şi prin practică. Trebuie să facem din observarea concentrată un mod de viaţă. A conştientiza ce se întâmplă în jur nu este un act pasiv, este un comportament conştient, deliberat, pentru dobândirea căruia este nevoie de efort, energie şi concentrare;

– observarea în context este cheia înţelegerii comporta-mentului nonverbal – priveşte descifrarea comportamentului nonverbal în situaţii reale de viaţă, cu cât ne dăm seama de contextul în care se întâmplă, cu atât mai corect vom prinde semnificaţia;

– învăţaţi să recunoaşteţi şi să decodificaţi comporta-mentele nonverbale care sunt universale – anumite comportamente nonverbale sunt considerate universale pentru că sunt realizate în mod asemănător de majoritatea oamenilor. Cu cât vom recunoaşte şi vom interpreta corect mai multe dintre aceste elemente nonverbale universale, cu atât vom fi mai eficienţi în evaluarea gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor celor din jur;

– învăţaţi să recunoaşteţi şi să decodificaţi comporta-mentele nonverbale particulare – sunt comportamente nonverbale 5 Ibidem.

149

care pot fi semne unice, specifice unei persoane. Aceste comportamente se caută la persoane cu care intrăm des în contact (familie, prieteni, colegi);

– când comunicaţi cu ceilalţi, încercaţi să stabiliţi elementele lor nonverbale – pentru a putea stabili care sunt elementele nonverbale de bază ale oamenilor pe care îi întâlnim în mod regulat, trebuie să observăm cum arată aceştia de obicei, cum stau, în ce fel îşi ţin mâinile, care este poziţia obişnuită a picioarelor, ţinuta corpului şi expresiile faciale. Chiar după o singură întâlnire cu cineva, ar trebui să încercăm să remarcăm comportamentul său nonverbal din primele momente;

– întotdeauna încercaţi să priviţi oamenii pentru a extrage indicii multiple – comportamente care pot fi grupate sau se succed - procedura de descifrare a comportamentului nonverbal poate fi uşurată atunci când observăm indicii multiple sau grupuri de semne pe care ne putem baza. Într-o negociere care prezintă o serie de semne nonverbale indicatoare de stres, urmate imediat de gesturi de calmare, se poate spune cu certitudine că acea persoană negociază de pe o poziţie slabă;

– este important să căutaţi schimbările de comportament ale unei persoane care pot semnala modificări în gânduri, emoţii, interese sau intenţii – schimbările bruşte apărute în comportamentul cuiva ne pot ajuta să înţelegem cum interpretează această persoană informaţia sau cum se adaptează la evenimentele emoţionale. De câte ori primim veşti rele sau vedem ceva ce ne afectează, corpul nostru reflectă imediat schimbarea. Modificările în comportamentul oamenilor le pot scoate la iveală interesul sau intenţiile în anumite circumstanţe. Observarea lor cu atenţie ne permite să precizăm evoluţia lucrurilor.

– învăţarea detectării semnalelor nonverbale false sau mincinoase este, de asemenea, esenţială – se referă la faptul că prin exersare şi experienţă trebuie să ajungem la abilitatea de a face diferenţa între indiciile autentice şi cele înşelătoare. Aceasta presupune nu numai o atenţie concentrată, dar şi o evaluare corectă;

– diferenţierea între starea de confort psihic şi cea de disconfort vă va ajuta să vă concentraţi pe cele mai importante

150

indicii pentru decodificarea comunicării nonverbale – învăţând cum să citim corect semnalele de confort (mulţumire, fericire, relaxare) şi disconfort (neplăcere, nefericire, stres, anxietate, tensiune) ale celorlalţi, vom descifra mai uşor ce ne spun cu adevărat corpurile şi minţile lor;

– când îi observaţi pe ceilalţi, fiţi discreţi - pentru descifrarea corectă a comportamentului nonverbal, trebuie să observăm persoana din faţa noastră cu multă discreţie, în aşa fel încât aceasta să nu ne surprindă intenţiile.

Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi), poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă.

EXPRESIA FEŢEI Expresia feţei poate furniza o reacţie la ceea ce spunem:

surprindere, neîncredere, aprobare, dezaprobare, furie etc. De asemenea, se poate vorbi despre o faţă publică, pe care oamenii o abordează în general la serviciu, ca şi de o faţă particulară, care apare atunci când oamenii doresc să se relaxeze. De regulă, instinctiv acordăm simpatia noastră celor cu o expresie a feţei destinsă, mereu zâmbitori, însă feţele atente şi emoţionate atrag rapid atenţia celor din jur.

Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.

Mimica este acea modificare a fizionomiei care comunică următoarele:

– fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; – sprâncenele ridicate, ochii deschişi semnifică mirare,

surpriză; – buzele strânse semnifică nesiguranţă, ezitare, ascunderea

unor informaţii. Prin mimică înţelegem toate semnele şi fenomenele pe care le

putem observa pe faţa cuiva, inclusiv procesele psihosomatice, cum ar fi, de pildă, îmbujorarea.6 Prin aceasta înţelegem atât trăsăturile feţei, 6 Birkenbihl, Vera F., 1999, Semnalele corpului, Bucureşti, Editura Gemma Pres, pag. 46.

151

contactul vizual şi direcţia privirii, cât şi procesele psihosomatice, cum ar fi, de pildă, pălirea. Ne referim la toate mişcările capului, cum ar fi de exemplu, datul din cap, înclinarea capului. Atâta vreme cât mimicii îi corespund expresiile verbale, de cele mai multe ori nici nu o percepem. În acest caz este vorba de congruenţă. Când incongruenţa este însă accentuată, ea le sare în ochi şi celor mai neexperimentaţi. Dar cel experimentat poate sesiza o mulţime de forme de expresie ale mimicii, înregistrând şi cele mai mici perturbări sau incongruenţă incipientă. Adesea, doar o mustăceală aproape imperceptibilă arată că se face o glumă.7

Faţa este cea mai expresivă parte a corpului. Specialiştii în domeniu au împărţit feţele umane în şase tipuri mari:

– tipul pătrat – este considerat a fi energic, activ, are voinţa de a realiza, caracter autoritar, orgolios;

– rectangularul – are nevoie de activitate şi de dominare, dar este mai teoretic şi arată mai puţină forţă în realizarea ideilor;

– cei cu faţa lungă – sunt hipersensibili, pesimişti, meditativi; – triunghiularul – este cerebral, îndrăzneţ, original, aventuros,

imaginativ, instabil; – tipul rotund – are un temperament cald, aerian, sanguin,

vesel, optimist, cu supărări trecătoare; – ovalul – este plin de farmec, are înclinaţii artistice şi un

caracter diplomatic. Este mai curând pasiv şi are o rezistenţă fizică scăzută.

De sus în jos, faţa prezintă trei diametre care exprimă: predominanţa cerebrală (la tâmple, lăţimea frunţii), predominanţa afectivă (zona pomeţilor), predominanţa instinctivă (zona maxilarelor). Totodată, specialiştii au stabilit trei zone ale feţei :

1) zona frunţii (inclusiv sprâncenele); 2) mijlocul feţei (inclusiv buza superioară); 3)zona gurii şi a bărbiei. Zona frunţii – se pleacă de la premiza că fruntea cu ridurile şi

cu sprâncenele oferă explicaţii cu privire la procesele gândirii şi ale 7 Ibidem, pag. 95.

152

analizei. Ridurile frunţii pot fi orizontale şi/sau verticale. De foarte multe ori, ridurile orizontale se asociază cu ridicatul din sprâncene, dar există şi o ridicare abia perceptibilă a uneia sau ambelor sprâncene, care nu duce la formarea ridurilor.

Ridurile orizontale ale frunţii exprimă faptul că atenţia este foarte încordată. Această concentrare a atenţiei poate avea următoarele aspecte:

– spaimă; – teamă; – incapacitate de înţelegere; – uimire; – mirare; – confuzie; – surprindere. Întotdeauna semnalele izolate trebuie să fie interpretate

împreună cu alte semnale. Formarea cutelor de pe frunte merge automat, mână în mână, cu alte mişcări ale muşchilor feţei, care apoi pot avea ca rezultat, printre altele, ochii larg deschişi sau gura deschisă. O altă variantă a două semnale mimice ar fi, de exemplu, formarea ridurilor orizontale în combinaţie cu ochii întredeschişi. Această combinaţie poate fi observată, de exemplu, când cineva îşi dă osteneala să asculte ceva, respectiv să fie atent la ceva (a ciuli urechile) 8.

Ridurile verticale ale frunţii indică faptul că întreaga atenţie este îndreptată, cu mare concentrare, spre ceva sau cineva. Are următoarele aspecte:

– fermitatea (ca indiciu secundar); – supărarea; – iritarea. Mişcările sprâncenelor – o mare parte se produc în relaţie cu

formarea ridurilor sau ca o pregătire a acestui fenomen. Mijlocul feţei Ochii sunt o parte importantă a comunicării nonverbale.

Vorbitorii care privesc în altă parte a camerei sau se uită în jos nu 8 Birkenbihl, Vera F., 1999, Semnalele corpului, Bucureşti, Editura Gemma Pres, pag. 103.

153

inspiră încredere şi nu atrag atenţia. Anumite persoane au o problemă atunci când trebuie să menţină un contact vizual şi să-l privească pe interlocutor în ochi.

Din opinia oamenilor de ştiinţă reiese faptul că, omul receptează peste 80% din totalul stimulilor prin ochi. Ochiul poate fi considerat atât o ,,fereastră către lume”, cât şi o ,,fereastră către suflet”, spre procesele psihice interioare care sunt într-o strânsă legătură cu procesele intime sufleteşti şi de gândire ale omului.

Modul de a privi, mişcările ochilor sau durata şi intensitatea privirii îndeplinesc un număr important de funcţii în interacţiunea socială. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare şi acceptare.

Modul de a privi de sus în jos se poate datora diferenţei de înălţime dintre partenerii de discuţie şi poate semnifica: dominare, mândrie, trufie, aroganţă şi orgoliu.

Ochii înlăcrimaţi semnifică, expresia unei reacţii din cauza unui lucru neplăcut, a durerilor sau a neputinţei. În cazurile de isterie, lacrimile mai pot exprima furia, uşurarea mâhnirea sau bucuria.

Privirea directă, fermă, deschisă Dacă privirea fixă este însoţită de un zâmbet îngheţat, abia

schiţat, avem de-a face cu o persoană depersonalizată, programată ca un robot. O privire fermă este şi o privire plină de viaţă, pupila ochiului este în continuă mişcare. Un contact vizual sincer nu este continuu, ascultătorul îl priveşte pe vorbitor permanent, în timp ce vorbitorul se uită la ascultător mai rar.

Privirea directă, cu ochii complet deschişi, îndreptată spre faţa partenerului (interceptarea privirii) indică disponibilitatea de comunicare deschisă şi directă. Acest gen de privire indică faptul că avem de-a face cu o persoană cinstită, sinceră, conştientă de sine, abilă şi corectă. 9

Mărirea pupilelor ca semnal Pupila ochiului la om nu se modifică numai în funcţie de

schimbarea luminozităţii, ci şi la creşterea, respectiv la scăderea 9 Ciobanu, Ramona C., 2009, Comunicarea nonverbală, Bucureşti, Psihopol III, p. 11.

154

interesului. Luminozitatea trebuie să rămână absolut aceeaşi când se doreşte să se interpreteze dilatarea momentană a pupilelor ca interes, iar îngustarea lor, ca dezinteres.

Muşchii oculari Tipul de privire, când pleoapa superioară este coborâtă (ochi

camuflat), este asociat cu o limitare a percepţiei, fenomen ce poate fi interpretat drept dezinteres, iar dacă pleoapa superioară este aproape închisă (ochi acoperit) atunci se poate interpreta că interlocutorul manifestă neîncredere.

Mişcările laterale ale ochilor fac dovada fie a lipsei de sinceritate, fie a sentimentelor dezagreabile. Pleoapele care se mişcă rapid indică o stare de nelinişte.

Din punct de vedere tehnic, mijlocului feţei îi aparţin nasul, zona obrajilor şi urechile, părţi ale feţei la care posibilităţile mimice sunt minime, dar diferă foarte mult manifestarea în zona obrajilor a unui om relaxat de cel stresat, iar zona ochilor nu se poate destinde, atâta timp cât gura este crispată şi invers. 10

RECOMANDĂRI Pentru a comunica mai multă încredere, nu vă aplecaţi capul în

jos şi nu încercaţi să mutaţi privirea dintr-o parte în alta. Când contactul vizual se menţine, atunci se accentuează un punct al conversaţiei şi se stabileşte o relaţie de încredere între interlocutori. În timpul conversaţiei, priviţi-vă interlocutorul pentru o secundă şi apoi uitaţi-vă în jurul dumneavoastră, pentru a-i arăta că îl ascultaţi şi că nu fixaţi persoana cu privirea ca la interogatoriu. Dacă vă uitaţi continuu la persoana din faţa dumneavoastră, aceasta se va simţi inconfortabil. Când interlocutorul vorbeşte, o privire relaxată, dar fermă, aruncată ocazional prin preajmă, arată interesul şi respectul pentru interlocutor, intensificând astfel mesajul dumneavoastră. Pentru că, în general, tindem să menţinem contactul vizual, percepem acest gest ca o stimă de sine scăzută. Concentraţi-vă asupra privirii dumneavoastră atunci 10 Birkenbihl, Vera F., 1999, Semnalele Corpului, Bucureşti, Editura Gemma Pres, p. 115.

155

când vorbiţi şi încercaţi gradual să vă optimizaţi tehnicile de contact vizual în timpul conversaţiei.11

BIBLIOGRAFIE • Birkenbihl, V.F. – Semnalele Corpului, Editura Gemma Pres,

Bucureşti, 1999; • Ciobanu, R.C. – Comunicarea nonverbală, Editura Psihopol III,

Bucureşti, 2009; • Gabriel F. – Curs INA – Comunicare interpersonală, Bucureşti 2007; • Navarro,J. – Secretele comunicării nonverbale, Editura Meteor Press,

Bucureşti, 2008; • Niţă, M.A. – Cursul: Tehnici de negociere, Şcoala Naţională de Studii

Politice şi Administrative, Bucureşti; • Pease, A. – Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1993; • Ruckle, H. – Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică,

Bucureşti, 2001.

11 Gabriel Ferguşan, Curs INA, Comunicare Interpersonală, Bucureşti, 2007.

156

IMPLICAŢIILE FENOMENULUI DE CORUPŢIE ÎN VIAŢA ECONOMICĂ, POLITICĂ,

SOCIALĂ ŞI JURIDICĂ

Subcomisar de poliţie Aneta BARBU Serviciul Judeţean Anticorupţie Ialomiţa

Dintre infracţiunile care afectează cel mai grav activitatea

normală a procesului de tranziţie spre economia de piaţă, ca şi relaţiile sociale, se detaşează infracţiunile de corupţie, care stau la baza multor tranzacţii comerciale şi care distorsionează fenomenele economice ce au loc în această perioadă, România devenind astfel, dintr-o dată, un spaţiu privilegiat pentru practici economice corupte.

Corupţia este un fenomen social grav, cu o amploare deosebită, cu forme variate şi complexe, manifestate până la cele mai înalte niveluri ale societăţii. Ea reprezintă o ameninţare majoră pentru democraţie, constituind o negare a drepturilor omului şi o încălcare a principiilor democratice, pentru echitatea socială şi pentru justiţie, erodând principiile unei administraţii eficiente, punând în pericol stabilitatea şi credibilitatea instituţiilor statului şi a reprezentanţilor acestora, cât şi pentru dezvoltarea economică şi socială.

La ora actuală corupţia constituie unul dintre subiectele principale de discuţie în orice domeniu şi la orice nivel, reprezentând una dintre cele mai mari provocări ale lumii contemporane. Ea este prezentă atât în statele sărace şi în curs de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate, iar lupta pentru combaterea ei a devenit o problemă serioasă, cu cât aceasta se extinde foarte rapid, cuprinzând, mai întâi, câteva sectoare, câteva domenii şi apoi întreaga societate, devenind un stil de viaţă, un labirint din care nu se mai poate ieşi, o mentalitate.

157

Corupţia se manifestă cu o mare frecvenţă în toate laturile vieţii economico-sociale, dar un aspect specific îl constituie marea ei pondere în sectorul economic, ca urmare a faptului că aici predomină încă proprietatea de stat, unde conducătorii întreprinderilor sunt asimilaţi funcţionarilor publici deoarece, pentru unii dintre aceşti funcţionari, a devenit o practică curentă pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase necuvenite în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii unor activităţi la care sunt obligaţi prin statutul profesional sau sarcinile stabilite prin lege.

Cele mai vulnerabile ramuri ale economiei s-au dovedit a fi industria, construcţiile, urbanismul şi amenajarea teritorială, dar, mai ales domeniile în care se angajează raporturi între persoane fizice şi juridice, române şi străine, atât în relaţiile economice, cât şi al prestărilor de servicii, unde câştigul personal ilicit a fost ridicat la gradul de concept, prin nerespectarea de către funcţionarul public a atribuţiilor de serviciu şi intermedierea afacerilor economico-financiare cu eludarea legii, transferurile ilegale de patrimoniu şi altele.

Asemenea fapte se comit în mod frecvent în sectoarele de activitate, dar mai ales în ramurile economiei productive, organizate ca regii autonome sau societăţi comerciale, potrivit Legii nr. 31/1990, cu diferite profiluri de activitate (industrie, construcţii, transporturi, comerţ, turism, prestări servicii etc.), cu prilejul derulării operaţiunilor de aprovizionare tehnico-materială, a organizării şi desfăşurării procesului de privatizare, prin eludarea procedurii licitaţiilor sau a întocmirii documentelor de vânzare-cumpărare, prin diminuarea valorii activelor, ori închirierii sau dării în locaţie de gestiune a spaţiilor, executarea unor prestaţii sau eliberarea preferenţială a unor licenţe de export-import şi altele.

În afara instituţiilor bugetare şi financiar-bancare (sănătate, învăţământ, cultură etc.) actele de corupţie se manifestă îndeosebi în legătură cu admiterea sau promovarea unor examene, eliberarea unor certificate sau adeverinţe medicale, întocmirea documentelor de pensionare sau şomaj, efectuarea unor expertize tehnice, contabile sau medico-legale, favorizarea procurării unor bunuri din patrimoniul cultural-naţional şi a scoaterii acestora din ţară, acordarea preferenţială

158

de credite, acceptarea folosirii unor fonduri bugetare în alte scopuri, neaplicarea regimului vamal etc.

În domeniul administraţiei de stat centrale şi locale, actele de corupţie se manifestă prin pretinderea sau primirea unor sume de bani şi a altor foloase în vederea eliberării unor autorizaţii, repartiţii de terenuri pentru construcţii, repartizarea de locuinţe, aplicarea preferenţială a fondului funciar şi altele.

În domeniul sanitar, practica judiciară a relevat cazuri de pretindere de bani şi alte foloase necuvenite în scopul eliberării unor adeverinţe şi certificate medicale false, pentru înregistrarea de diagnostice nereale sau de internări, tratamente medicale, intervenţii chirurgicale neefectuate, în vederea obţinerii pensionării sau acordării unor concedii medicale nelegale, ori înscrierii în buletinele de analiză a unor cifre false, privind alcoolemia probelor de sânge, precum şi atribuirea preferenţială a unor medicamente deficitare etc.

În domeniul învăţământului s-au pretins şi s-au primit sume de bani sau alte foloase necuvenite pentru facilitarea înscrierii la unele şcoli sau examene ori promovării unor examene de an, de corigenţă, de admitere sau bacalaureat sau pentru eliberarea ori încadrarea unor persoane pe posturi ce nu li se cuveneau în mod legal.

În unele societăţi comerciale s-au pretins şi s-au primit bani pentru încadrarea de personal în posturi de gestionari sau vânzători, ori pentru executarea diferitelor servicii sau prestaţii la un tarif diferit de cel real (autoservice, reparaţii radio-televizoare, aparate de uz casnic ş.a.).

Coruperea organelor cu atribuţii de control din toate domeniile şi la toate nivelurile cunoaşte o evoluţie ascendentă deoarece agenţii economici cu capital public, mixt, persoane fizice, cetăţeni români sau străini, comercianţi de toate categoriile care sunt interesaţi în realizarea unor scopuri prin eludarea legii române, se dedau la corupţia funcţionarilor care au atribuţii în apărarea legilor, protecţia consumatorilor şi a intereselor legale ale cetăţenilor în condiţiile organizării şi funcţionării statului de drept.

Cele mai vulnerabile sunt organele de control financiar, funcţionarii, demnitarii din departamentele ministeriale, oficiile pentru protecţia consumatorilor, garda financiară, agenţii fiscali, funcţionarii primăriilor, prefecturilor care au relaţii cu publicul, personalul

159

unităţilor vamale şi cei din punctele de control pentru trecerea frontierei, persoanele cu atribuţii de pază şi administrarea patrimoniului public, oficiilor de repartizare a forţei de muncă, oficiilor pentru repartizarea spaţiilor locative etc.

1. Noţiuni generale privind corupţia Depăşind sfera textelor de lege, care delimitează cu rigurozitate în

conţinutul lor anumite conduite cărora membrii societăţii trebuie să li se supună, încercăm să abordăm câteva referiri la noţiunea de corupţie.

Considerăm nimerit să începem cu clarificarea etimologiei termenului, sens în care constatăm că acesta derivă din latinescul coruptio-onis1 însemnând o stare de abatere de la moralitate, cinste, datorie. Înseamnă, de asemenea, desfrânare, depravare.2

Transpuse în sfera de activitate a funcţionarilor publici, unde de regulă se manifestă corupţia, în toată varietatea ei de forme şi nuanţe, şi conjugate la timpul prezent al prefacerilor din România de azi şi în general în societatea umană, vor face să rezulte implicaţiile majore în disfuncţionalităţile generate de aceasta, la nivelul statului şi întregii vieţi sociale, economice, politice şi culturale. Aceasta deoarece despre corupţie se poate spune că reprezintă, în general, folosirea funcţiei publice în scopul obţinerii de foloase nemeritate în interes personal, fapt care dă naştere la neîncredere în organele statului atât în interior, dinspre propriii cetăţeni, cât şi în relaţiile internaţionale. Un stat în care nimeni nu mai poate avea încredere devine anacronic şi nu-şi mai găseşte locul pe scena istoriei.

Dimensiunile majore ale gravităţii actelor de corupţie se remarcă mai accentuat dacă privim cu atenţie aria atât de întinsă şi complexă a serviciilor la care apelează cetăţeanul onest. Toate drepturile şi obligaţiile din patrimoniul acestuia se transpun, în realitate, prin intermediul unor organe ale statului şi ne limităm la a enumera doar câteva, referindu-ne astfel la eliberarea actului de naştere, activitatea instructiv-educativă, ocrotirea sănătăţii, relaţiile 1 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, pag. 190. 2 Johin A. Garddiner, Definiţia corupţiei la cea de-a V-a Conferinţă internaţională, Amsterdam, 1992.

160

economico-financiare, asistenţa juridică în instanţă şi multe altele. Toate acestea trebuie să se deruleze, în condiţiile promovate de societate prin organele legislative ale statului de drept, cu respectarea demnităţii şi onoarei cetăţeanului, a drepturilor şi intereselor sale legitime.

Prin caracterul său profund nociv, actul corupţiei este astăzi în centrul atenţiei tuturor autorităţilor şi opiniei publice în contextul în care, organizarea prevenirii şi reprimării corupţiei pe plan naţional şi internaţional, este determinată de dinamica în continuă creştere a infracţionalităţii, de diversitatea formelor sale de manifestare şi ridicarea gradului de pericol social.

Corupţia este un fenomen deosebit de grav şi periculos, capabil să submineze structurile de putere ale statului, realizarea reformei şi progresului social.

Aceasta poate îmbrăca diferite forme, a căror analiză se face la nivel politic, economic şi administrativ.

La nivel politic se creează condiţiile pentru derularea fenomenului de criminalitate economică sub forma presiunii şi şantajului exercitat asupra funcţionarilor publici pentru a-i determina să adopte decizii legale sau la limita legii cu scopul determinat de a obţine unele avantaje materiale.

În administraţie, corupţia îmbracă forma acordării beneficiilor lor necuvenite, începând cu servicii modeste şi crescând progresiv până la acordarea unor sume de bani sau altor foloase substanţiale.

În plan social se manifestă în complexitatea relaţiilor interumane în care individul este angrenat pe tot parcursul existenţei sale.

Corupţia există din antichitate ca unul din comportamentele cele mai grave şi, în acelaşi timp, cele mai răspândite ale funcţionarilor publici.

De-a lungul secolelor, tradiţiile şi condiţiile istorico-geografice au influenţat considerabil sensibilitatea opiniei publice în ceea ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor comportamente, precum şi modul în care sunt tratate în reglementările legale. În anumite perioade istorice, oferirea şi primirea de foloase necuvenite de către funcţionari au fost chiar acceptate ca fiind ceva firesc, ţinând de o anumită curtoazie. Pe meleagurile noastre, de exemplu, bacşişul nu este incriminat, ci doar reprobat, eventual, de către normele morale.

161

Recrudescenţa faptelor de corupţie pe plan naţional şi internaţional, necesitatea respectării drepturilor omului şi transparenţa ce trebuie să caracterizeze activitatea funcţionarilor publici au determinat iniţiative, preocupări şi reacţii faţă de acest flagel.

Actuala etapă de trecere la o economie de piaţă, reală, democraţie şi stat de drept, produce pe lângă alte fenomene sociale şi corupţie.

În analiza fenomenului corupţiei se disting clar şi se intercondiţionează două cauze. Pe de o parte, dorinţa individului de a se îmbogăţi rapid şi fără efort, prin orice mijloace. Pe de altă parte, restricţiile de tot felul la rândul lor generează corupţie.

Există două legi nescrise ale economiei care şi-au dovedit valabilitatea în plan mondial:

1. Lipsa generează specula; 2. Prohibiţia dublează consumul. Fenomenul corupţiei nu este specific numai zonei balcanice

cum se afirmă uneori, lăsându-se impresia că ar ţine de o anumită mentalitate. Unii autori afirmă că fenomenul corupţiei este specific ţărilor înapoiate, fără o administraţie puternică, iar după părerea altora ar ţine de regimul politico-administrativ, permisiv sau totalitar.

Nu cu multă vreme în urmă, corupţia a înflorit în ţările pe care noi le numim „dezvoltate”, existând dovezi că formele corupţiei se manifestă astăzi în cele mai multe din ţările avansate din punct de vedere economic, social, politic.

Pe 9 decembrie s-a sărbătorit Ziua Internaţională a Luptei împotriva Corupţiei, iar cu această ocazie, Comisia Europeană a publicat rezultatele unui studiu, efectuat la solicitarea Direcţiei Justiţie, Libertate şi Securitate şi coordonat de către Direcţia Generală Comunicare din cadrul CE, referitor la percepţia pe care cetăţenii UE o au faţă de actele de corupţie.

Rezultatele studiului „Atitudinea europenilor faţă de corupţie” reafirmă intenţia de a reduce corupţia la toate nivelurile instituţionale (comunitar, naţional, regional şi local). Cercetarea include 5 secţiuni, şi anume: percepţii asupra corupţiei, gradul de răspândire a acestui fenomen, opinii referitoare la corupţie, cauzele corupţiei şi

162

responsabilitatea pentru lupta împotriva corupţiei. Pentru România, rezultatele studiului se prezintă astfel:

– 93% dintre români consideră corupţia ca fiind o problemă majoră, în timp ce europenii împărtăşesc această opinie numai în proporţie de 78%;

– 87% au apreciat că există corupţie atât în instituţiile naţionale, cât şi în cele regionale, procentul fiind apropiat de cel înregistrat în UE;

– în privinţa existenţei corupţiei în instituţiile locale, s-au pronunţat 89% dintre românii intervievaţi, comparativ cu 81% – procent obţinut în UE;

– 53% dintre români – mai puţin cu 4 procente decât rezultatul din Uniunea Europeană – consideră că darea şi luarea de mită, precum şi abuzul de putere în scop personal sunt larg răspândite în rândul politicienilor la nivel naţional. Cele mai mari procente s-au înregistrat în ceea ce priveşte răspândirea acestor fenomene în rândul celor care lucrează în poliţie şi justiţie (68%, respectiv 60%). În schimb, la nivel comunitar, numai 39%, respectiv 37% dintre intervievaţi au apreciat că există corupţie în poliţie şi justiţie;

– în opinia a 63% dintre respondenţi, corupţia nu constituie un fenomen nou, ci a existat, practic, întotdeauna;

– 72% dintre intervievaţi au apreciat că sentinţele pronunţate de instanţele judecătoreşti în cazuri de corupţie sunt prea blânde, 20% nefiind de acord cu acest punct de vedere;

– referitor la eforturile depuse de guvern în vederea combaterii fenomenului de corupţie, numai 18% dintre români au considerat că acestea sunt eficiente, în timp ce 79% nu au împărtăşit această opinie;

– printre principalele cauze ale existenţei corupţiei, românii au indicat: insuficienţa eforturilor depuse de către Guvern şi Parlament pentru a combate corupţia (53%), legătura prea strânsă între mediul de afaceri şi politică (31%, cu 11% mai puţin decât rezultatul înregistrat la nivelul UE), lipsa condamnărilor în cazurile de corupţie (29%), neaplicarea legii de către autorităţile responsabile (28%), lipsa numirilor în administraţia publică în funcţie de meritul/calificarea persoanei (27%), cheltuirea banului public în mod netransparent (25%), condiţiile economico-sociale: veniturile reduse, sărăcia (22%);

163

– în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru lupta împotriva corupţiei, 61% dintre români au precizat că aceasta revine guvernului, 58% – sistemului judiciar, 55% – poliţiei, iar 8% organizaţiilor neguvernamentale şi altor asociaţii. În schimb, europenii (59%) au considerat că responsabilitatea revine în primul rând sistemului judiciar.

Organizarea prevenirii şi reprimării corupţiei este o problemă de mare importanţă şi actualitate pe plan intern şi internaţional. Corupţia este cel mai mare duşman al democraţiei, iar în prevenirea şi combaterea acesteia, instituirea statului de drept şi a economiei de piaţă sunt premise sigure spre succes.

2. Aspecte criminologice 2.1. Starea şi dinamica fenomenului infracţional în materia

corupţiei Corupţia înseamnă, evident, o abatere de la moralitate şi

corectitudine, de la datorie şi cinste. Ne interesează în primul rând faptul că este o abatere de la lege. Ea îmbracă aspectele penale prevăzute de legea-cadru, dar nu întotdeauna intră sub incidenţa acesteia. Regula este că faptele de corupţie presupun obţinerea de foloase nemeritate de cel care este corupt, dar implică şi pe cel care corupe. Nu întotdeauna trebuie vizate foloasele materiale, întrucât pot fi avute în vedere şi aspecte de natură politică sau administrativă, mai importante decât cele patrimoniale. Există corupţie şi atunci când se fac promovări în funcţie, nu pe criteriul competenţei profesionale, ci pe alte criterii pur subiective. Există, de asemenea, corupţie când nu se îndeplineşte un act aşa cum trebuie, avantajând necuvenit pe cineva, sau când se promite ce nu se poate da ori sunt ocolite căile pentru obţinerea unui folos care, în cele mai multe din cazuri, nu se cuvine. Se poate spune că există corupţie şi atunci când se acordă drepturi pe criterii străine celor legale ori sunt protejate alte persoane faţă de care există legături subiective.

Corupţia începe cu ascunderea şi deformarea realităţii pentru a

obţine anumite rezultate, la care nu se poate ajunge promovând adevărul şi continuă cu introducerea sistemului de plasare în posturi a rudelor, prietenilor şi a altor persoane, faţă de care există interese. Este

164

urmată de darea şi primirea de foloase patrimoniale pentru obţinerea unor drepturi cuvenite pentru ca, într-o etapă următoare, să se recurgă la aceste manevre pentru obţinerea unor avantaje nemeritate. Din acest moment putem afirma că fenomenul corupţiei se generalizează şi pot lua naştere reţele organizate. Corupţia şi manifestările ei au întotdeauna o componentă penală şi una de imoralitate. Exprimă în mod incontestabil incapacitatea autorităţii de stat şi, în general, societăţii în ansamblul ei.

Corupţia nu este o noutate în sfera infracţională a României de azi. Ea a existat în viaţa normală a comunităţilor româneşti de pe acest teritoriu având o lungă şi negativă tradiţie istorică. Darul, tributul, haraciul, peşcheşul, bacşişul reprezintă doar o parte din termenii care au desemnat de-a lungul timpului plata unor favoruri politice, economice, sociale şi culturale. De multe ori cu galbeni s-a putut cumpăra liniştea ţării sau dimpotrivă tulburarea orânduirii acesteia. De aceea, nu întâmplător, mulţi termeni echivalenţi cu faptele de corupţie sunt de provenienţă străină.3

În zilele noastre, corupţia este corelativă cu o serie de mecanisme distructive şi de dereglare politică şi morală şi de altă natură ce se manifestă la nivelul întregii societăţi, a tuturor autorităţilor statului.

Facilităţile oferite de procesul schimbărilor politice, economice şi sociale în România, coroborate cu insuficienţa şi uneori cu ineficienţa controlului legitim a favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendinţa de a dobândi caracter global exploziv şi organizat, agresând avutul public în ansamblul său, structurându-se şi multiplicându-se neîncetat, concretizându-se în fapte penale de o mare diversitate şi complexitate sub aspectul numărului de participanţi, a metodelor folosite, a prejudiciilor cauzate şi a importanţei agenţilor economici şi instituţiilor vizate. Fie că este vorba de transferul ilegal de patrimoniu din avutul public către întreprinzători particulari, de fraudă şi evaziune fiscală, de export ilegal de capital ori contrabandă, activităţile infracţionale se află sub semnul corupţiei.

Reprezentând o problemă socială complexă ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează 3 Program guvernamental de prevenire a criminalităţii, 1994, pag. 2.

165

opinia publică, dar şi nivelul instituţionalizat al controlului social, corupţia este concepută de majoritatea segmentelor sociale ca fiind un fenomen deosebit de grav şi periculos, capabil să submineze idealurile de progres ale societăţii.

Definiţia legală generală conform căreia, dacă un act oficial este interzis de actele normative, atunci cel care-l întocmeşte este corupt, acesta fiind câmpul de studiu al criminologiei. Comportamentul deviat de la îndatoririle normale ale funcţiei publice din motive personale, financiare sau statutare sau încălcarea exerciţiului drepturilor unei persoane în scopul interesului propriu, este astăzi în centrul atenţiei criminologilor.

Abordarea ştiinţifică a corupţiei nu este acceptabilă decât în contextul interdisciplinar, întrucât acest fenomen are o arie care excede normativului penal, interesând deopotrivă dreptul: criminologia, sociologia, psihologia, politologia şi alte ştiinţe. Analiza criminologică a acestui fenomen social reliefează starea generală de normativitate şi moralitate a societăţii la un moment dat. Importanţa cunoaşterii nivelului criminalităţii, cu deosebire a stării corupţiei nu mai trebuie demonstrată.

Devianţa prin corupţie prezintă pericol pentru statul de drept şi societate, în ansamblul ei, astfel că reprezentarea cât mai exactă a dimensiunilor, dinamicii şi structurii fenomenului este absolut indispensabilă pentru stabilirea şi punerea în practică a celor mai eficiente măsuri de apărare socială.

Reflectând la starea de decădere a societăţii, corupţia obligă la schimbări normative, organizatorice şi de conştiinţă,

În procesul transformărilor actuale din România, fenomenul corupţiei suferă modificări permanente, calitative şi cantitative. Dorinţa obţinerii în scurt timp de profituri uriaşe, de către diverse persoane interesate, a condus la promiterea, oferirea şi darea unor sume de bani sau altor foloase funcţionarilor publici care deţin girul aprobării ori eliberării de autorizaţii în diferite domenii.

Actele de corupţie din ultimii ani au sporit considerabil, cuprinzând funcţionari din toate domeniile vieţii sociale şi economice. Faptele de corupţie ale funcţionarilor au produs prejudicii enorme patrimoniului public, în unele cazuri având consecinţe deosebit de grave, pagubele fiind ireparabile sau aproape imposibil de evaluat.

166

Valorificarea statisticilor organelor judiciare, precum şi studiile criminologice, sociologice şi de altă natură privind devianţa şi delincvenţa permite desprinderea unor concluzii potrivit cărora ilicitul penal tradiţional a înregistrat în perioada postrevoluţionară o adevărată explozie.

Analiza datelor statistice obţinute de la instituţiile abilitate cu instrumentarea şi sancţionarea faptelor de corupţie produse în perioada 1990–2004 ne oferă informaţii privind activitatea acestor instituţii în condiţiile în care au avut loc modificări ale legislaţiei referitoare la actele de corupţie, reorganizarea instituţiilor respective sau înfiinţarea unor instituţii noi, specializate în instrumentarea dosarelor de corupţie. De aceea, analiza datelor statistice referitoare la actele de corupţie necesită luarea în considerare a principalelor evenimente care s-au produs în perioada analizată şi care, credem, au avut o influenţă asupra evoluţiei numărului de infracţiuni de corupţie descoperite şi, mai ales, sancţionate.

Astfel, dacă într-o primă etapă, situată între 1990–1993, aceste instituţii s-au implicat, într-o mică măsură, în combaterea actelor de corupţie, după această perioadă se poate remarca o intensificare a acţiunilor instituţiilor abilitate în instrumentarea cauzelor de corupţie, îndeosebi după ce aceste instituţii au trecut printr-o perioadă de reorganizare (este, de exemplu, cazul poliţiei a cărei activitate a fost organizată conform prevederilor din Legea nr. 26 din 12 mai 1994). De asemenea, după această perioadă, s-au intensificat eforturile legiuitorului de a îmbunătăţi cadrul legislativ, lărgindu-se sfera faptelor de corupţie prin incriminarea şi sancţionarea unor noi fapte de corupţie în urma adoptării Legii nr. 78/2000 şi a Legii nr. 161/2003.

În anul 2002, s-a înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, instituţie care a trecut şi ea într-o perioadă scurtă de activitate printr-o serie de schimbări impuse de specificul acţiunilor în care specialiştii săi au fost implicaţi. Eforturile guvernelor României îndreptate spre îndeplinirea condiţiilor necesare integrării României în Uniunea Europeană s-au concretizat, pe de altă parte, şi în adoptarea unor Strategii Naţionale Anticorupţie, care au încercat să conjuge eforturile tuturor instituţiilor implicate în activitatea de prevenire şi control al faptelor de corupţie.

167

Pentru a ilustra evoluţia infracţiunilor de corupţie în perioada 1990–2004, am utilizat datele furnizate de trei instituţii implicate în activităţi de cercetare, urmărire penală şi sancţionare a faptelor de corupţie, respectiv, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei. Astfel, dacă statisticile Inspectoratului General al Poliţiei Române ne oferă informaţii privind numărul persoanelor cercetate pentru săvârşirea unor fapte de corupţie, cele ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prezintă situaţia cauzelor soluţionate şi a inculpaţilor trimişi în judecată, în timp ce datele Ministerului Justiţiei oferă o imagine sugestivă despre persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni de corupţie.

Analiza criminologică a sentinţelor definitive date în cazul faptelor de corupţie din anul 2003 a avut ca obiective:

a) măsurarea dimensiunilor corupţiei pe anul 2003; b) alcătuirea unui profil social al corupătorului; c) stabilirea unor modalităţi de prevenire şi control a

fenomenului corupţiei. Sistemul judiciar, în ansamblul său, cheltuieşte resurse

importante pentru a afla ce fel de tranzacţii (economice, comerciale sau financiare) au avut loc în realitate şi dacă ele au fost sau nu corupte. Problema principală în legătură cu sentinţele judecătoreşti, ca sursă de informaţii, o reprezintă faptul că numărul acestora este foarte mic, comparativ cu numărul real al faptelor de corupţie, aşa încât ele nu reflectă nici frecvenţa fenomenului şi nici sectoarele cele mai vulnerabile la corupţie.

Analiza criminologică s-a dorit una exhaustivă, intenţia fiind să se studieze toate sentinţele judecătoreşti rămase definitive pentru infracţiuni de corupţie. Din cauza faptului că nu toate instanţele de judecată din teritoriu au răspuns apelului colectivului nostru de cercetare, aceasta a inclus doar o parte a sentinţelor judecătoreşti rămase definitive pentru infracţiuni de corupţie. Prin urmare, au fost incluse în această analiză 103 sentinţe judecătoreşti definitive pentru infracţiuni de corupţie în care au fost condamnaţi definitiv 147 de inculpaţi. Ca instrument principal de cercetare a fost utilizată fişa criminologică, ce a cuprins un număr de patru dimensiuni: infracţiunea, autorul infracţiunii,

168

domeniile vizate prin infracţiune, cu alte cuvinte domeniile vulnerabile la corupţie, judecarea cauzei şi pedeapsa aplicată de instanţă. Fiecare dimensiune a fost operaţionalizată, ajungându-se la mai mulţi indicatori. Astfel, dimensiunea infracţiune cuprinde date referitoare la distribuţia pe judeţe a inculpaţilor condamnaţi pentru fapte de corupţie, distribuţia infracţiunilor de corupţie în funcţie de categoriile stabilite de normativul penal, mediul în care s-a săvârşit infracţiunea, concursul de infracţiuni, modul de operare, circumstanţele în care s-a săvârşit infracţiunea şi cuantumul sumelor de bani oferite sau primite de inculpaţi. A doua dimensiune, care priveşte autorul infracţiunii, a fost evaluată prin următorii indicatori, care vizează în principal profilul social al condamnatului: vârsta, sexul, antecedentele penale, nivelul de instruire, starea civilă. Domeniile vulnerabile la corupţie constituie a treia dimensiune, acoperind ariile principale în care au avut loc cele mai frecvente fapte de corupţie. A patra dimensiune cuprinde indicatori precum: durata urmăririi penale, durata judecării procesului în fond, durata desfăşurării procesului, de la sesizarea instanţei de fond până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Codul Penal şi de legile speciale, contopirea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei.

Analiza statistică a datelor referitoare la infracţiunile de corupţie, în perioada 1990–2004, pune în evidenţă existenţa a două subperioade caracterizate de tendinţe contrastante. Această situaţie este valabilă atât pentru datele statistice privind infracţiunile cercetate, cât şi pentru datele privind persoanele condamnate pentru infracţiuni de corupţie.

Referitor la evoluţia numărului infracţiunilor de corupţie cercetate de poliţie, remarcăm prezenţa a două tendinţe: prima – crescătoare, specifică perioadei 1991–1997 (+30%), iar a doua descrescătoare, în perioada 1999–2004 (-10%). Dinamica persoanelor cercetate de poliţie (datele au fost disponibile doar pentru perioada 1996–2003) este caracterizată de o evoluţie oscilantă, perioadele de creştere a numărului de persoane cercetate alternând cu cele de descreştere a aceleaşi categorii de persoane. Analiza datelor statistice privind evoluţia numărului cauzelor soluţionate de către Parchet pune în evidenţă o tendinţă de creştere în intervalul 1991–1997, descreştere în intervalul 1998–2002 şi creştere din 2003.

169

În ceea ce priveşte distribuţia inculpaţilor pentru infracţiuni de corupţie în funcţie de o serie de indicatori socio-demografici, statisticile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază faptul că, în acest tip de infracţiuni se implică, îndeosebi, bărbaţii, în special cei cu vârsta cuprinsă în intervalul 21–54 de ani. De asemenea, cei mai mulţi inculpaţi provin din mediul urban şi nu au antecedente penale. Persoanele cu un nivel de instrucţie scăzut şi mediu sunt anchetate pentru dare de mită şi trafic de influenţă, iar cele cu studii superioare pentru celelalte categorii de infracţiuni de corupţie.

În perioada supusă analizei noastre, în ceea ce priveşte numărul persoanelor condamnate definitiv pentru infracţiuni de corupţie, se impune să apelăm, iarăşi, la segmentarea analizei în cele două subperioade utilizate şi în cazul datelor privind infracţiunile cercetate.

Analiza modificărilor procentuale ale numărului de persoane condamnate definitiv pentru infracţiuni de corupţie relevă o tendinţă de creştere a numărului acestora pentru intervalul 1991–1997 de +28,7% şi de scădere pentru anii 1998–2003 de -6,7%. Analiza sentinţelor judecătoreşti rămase definitive în anul 2003 relevă faptul că, din totalul de 207 infracţiuni săvârşite de cei 147 de inculpaţi, cele mai multe infracţiuni pentru care s-au dispus pedepse privative de libertate (52%) sunt cele de trafic de influenţă (art. 257 C.P.), urmate de acelea de luare de mită (25%), dare de mită (20%), cele mai puţine fiind cele de primire de foloase necuvenite (1%). Comparativ cu perioada 1998-2002 se constată o creştere a ponderii condamnaţilor definitiv pentru infracţiunile prevăzute de art. 254 C.P.

În peste jumătate din cazuri (55%), sumele implicate s-au situat între 150–200 euro. Referitor la sumele de peste 500 euro s-a constatat că în jumătate din cazuri au fost pronunţate sentinţe privative de libertate cu suspendarea condiţionată a executării. Analiza datelor privind persoanele condamnate evidenţiază faptul că toţi inculpaţii cu studii superioare au fost condamnaţi pentru infracţiuni de luare de mită.

Remarcăm o creştere semnificativă a numărului persoanelor condamnate din rândul funcţionarilor cu atribuţii de control, comparativ cu anii precedenţi. Aceştia reprezentau, în 2003, o treime din cazurile analizate în prezentul studiu.

170

Rezultatele înregistrate în studiul de faţă justifică o analiză aprofundată a tuturor cauzelor de corupţie de la implementarea măsurilor de politică penală începute cu adoptarea Legii nr. 78/2000 şi completată cu alte măsuri, atât în plan legislativ, cât şi administrativ.

Localizarea infracţiunilor de referinţă pe ramuri ale economiei naţionale relevă o pondere ridicată în comerţ, silvicultură, industrie alimentară, industrie uşoară, construcţii de maşini, cooperaţie meşteşugărească.

În emiterea judecăţilor de valoare asupra relaţiilor de mai sus se cere a fi luate în calcul diferenţierea în structura şi puterea economică, particularităţile zonale în exercitarea prerogativelor forţelor de ordine publică, cât şi faptul că acest tip de criminalitate este unul care ,,se caută”, comparativ cu infracţiunile judiciare care ,,se reclamă”.

Este de semnalat, în mod special, proliferarea acţiunilor specifice economiei de piaţă, mai ales criminalitatea în afaceri şi cea organizată fiind în principal axate pe acte de corupţie. În evidenţele organelor specializate, există un mare număr de societăţi fictive. Bancruta frauduloasă, traficul de licenţe, neplata taxelor vamale şi impozitelor, falsificarea cecurilor ori eliberarea de cecuri fără acoperire, evaziunea fiscală şi contrabanda au devenit de la un an la altul tot mai numeroase, alături de alte infracţiuni în afaceri, creşterea lor prevăzându-se în continuare pe măsura avansării reformei.

Corupţia a devenit un flagel capabil să ameninţe buna funcţionare a statului, în ansamblul său.

Trebuie menţionat că multe din acţiunile întreprinse de persoane sau chiar agenţi economici români sunt în corelaţie cu unii factori externi concurând pe diferite termene, riscuri sau ameninţări la adresa componentei economice, chiar a siguranţei naţionale, intrând în sfera de preocupare a S.R.I.

Aceste fapte şi fenomene, încadrate într-un spectru larg de activităţi economice subterane, au accentuat dereglările existente în economie, cu implicaţii majore şi consecinţe grave asupra stării de siguranţă naţională.

Se prognozează recrudescenţa infracţiunilor cum ar fi: furtul de date, violarea secretelor ori manipularea ilicită a datelor informatice, falsificarea bilanţurilor societăţilor, violarea statisticilor contabile,

171

frauda în dauna creditorilor, violarea drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială şi altele.

Pe baza experienţei româneşti, dar şi a valorificării concluziilor ce se pot desprinde din exploatarea situaţiei din ţările cu o economie de piaţă avansată, se poate vedea că oferirea şi acceptarea de foloase necuvenite se vor intensifica pe viitor în următoarele situaţii: acordarea de facilităţi ilegale pentru sau cu ocazia privatizării, încheierea unor contracte la nivel guvernamental, eliberarea licenţelor, permiselor sau vizelor de import-export, acordarea sprijinului financiar de către guvern, încheierea de afaceri cu parteneri străini şi multe altele.

Totodată se anticipează, pe baza practicilor din alte state, apariţia sau multiplicarea infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, în special în cadrul cazinourilor, pe măsura extinderii acestei activităţi, precum şi alte fapte ilicite de tip mafiot cum ar fi: pretinderea de sume de bani pentru asigurarea ,,protecţiei” (în special la agenţii economici cu capital privat), sechestrarea de persoane, violenţe între bande rivale. Modificarea în sens pozitiv a condiţiilor specifice actuale interne şi intensificarea cooperării internaţionale în planul luptei antiinfracţionale pot influenţa, în mod decisiv, această tendinţă pe termen lung.

În concluzie, din punct de vedere criminologic, corupţia este un concept mai larg decât cel definit din perspectiva dreptului penal, incluzând toate faptele şi actele unor indivizi care, profitând de funcţia şi de poziţia lor socială, acţionează pentru obţinerea unor avantaje personale prin mijloace ilicite.

2.2. Consecinţele în plan social ale infracţiunilor economice Identificându-se cu un fenomen social deosebit de complex,

din aspectele ce desemnează corupţia în general, desprindem implicarea acesteia în tulburările majore ale bunului mers al societăţii, indiferent de meridianele pe care aceasta ar fi situată. Literatura de specialitate din România include în sfera noţiunii de corupţie, în cel mai strict sens al cuvântului, infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute şi pedepsite de Codul penal.

Deşi există diferenţieri în ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea acestor infracţiuni, toate pun în pericol îndeplinirea

172

îndatoririlor de serviciu de către funcţionari sau alţi salariaţi ai instituţiilor de stat, inclusiv ai regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat, afectând prin aceasta credibilitatea instituţiilor guvernamentale şi buna desfăşurare a relaţiilor economice din societate.

Obiectivele corupţiei sunt duble: profitul şi puterea. Extinderea şi generalizarea sa nu se poate realiza decât prin infiltrarea structurilor de stat şi utilizarea canalelor internaţionale, fără de care marea corupţie nici n-ar putea exista. Conform concluziilor comisiei parlamentare de anchetă privind actele de corupţie, societatea românească cunoaşte în prezent o asemenea extindere a acestui fenomen, încât tinde să devină cel mai frecvent şi periculos act antisocial.

Corupţia pare să fie foarte extinsă, dacă nu chiar permanentă, în administraţie, atât la nivel central, cât şi la nivel local, fiind accentuată de lipsa unei definiri clare a responsabilităţilor, confuzie în separarea funcţiilor administrative de cele politice şi o lipsă de transparenţă în procedurile administrative. La acestea se mai adaugă lipsa unui cadru legal adecvat pentru eficientizarea luptei împotriva corupţiei din administraţia publică. În paralel, instituţiile implicate în combaterea acesteia îşi caută încă identitatea, se supun reformărilor care survin în urma revizuirilor legislative şi manifestă încă acea lentoare birocratică ce nu reuşeşte să facă faţă dezlănţuirilor inovative ale corupţiei.

În administraţia publică, subiecţii actelor de corupţie sunt funcţionarii publici, cărora li se acordă permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii, în vederea exercitării funcţiilor într-un serviciu public sau într-o altă instituţie. În ultimul timp, se pot observa tot mai multe articole în diferite ziare care fac referiri la corupţia din rândul funcţionarilor publici, ceea ce îl determină pe cetăţean să creadă că nu există standarde de conduită în rândul acestei categorii. Sentimentul de nesiguranţă, dificultatea promovării şi nivelurile scăzute ale compensaţiilor financiare, privatizarea unor servicii publice (care determină o serie de probleme complexe, precum reducerea de personal, reorientarea profesională, conflictele de interese şi găsirea unor noi locuri de muncă), reducerea dimensiunilor aparatului birocratic, redefinirea în permanenţă a atribuţiilor ministerelor şi agenţiilor au un impact adesea

173

negativ asupra funcţionarilor publici şi, în cazurile cele mai grave, îi determină să cedeze tentaţiilor corupţiei. Corupţia şi lipsa standardelor etice din cadrul funcţiei publice ameninţă administraţia publică în ceea ce priveşte consolidarea credibilităţii funcţiei publice şi a instituţiilor democratice în faţa propriilor cetăţeni şi contribuie, de asemenea, la agravarea sărăciei şi la slăbirea sistemului de servicii prestate cetăţenilor.

Implicarea unor demnitari, reprezentanţi ai Guvernului, parlamentari, magistraţi şi cadre de instituţii care trebuie să apere legalitatea în astfel de fapte, determină în rândul populaţiei, o percepţie negativă asupra credibilităţii instituţiilor publice. Corupţia are cu siguranţă o dimensiune politică şi socială, fiind o consecinţă şi o cauză a crizei de autoritate şi imobilismului unor funcţionari de stat.

Folosirea cu obstinaţie a noţiunii de interes social de către unele partide politice în vederea finanţării campaniilor electorale este periculoasă, întrucât afectează capacitatea de rezistenţă a indivizilor faţă de conduite imorale.

Influenţa banului în viaţa politică devalorizează relaţia dintre cetăţeni şi aleşii lor şi slăbeşte funcţionarul incitându-l la corupţie. Legislaţia actuală nu reglementează expres modul de finanţare a partidelor, dar indirect o activitate ilicită în acest domeniu ar putea fi pedepsită ca infracţiune.

Investigaţiile efectuate converg către concluzia că fenomenul de corupţie se manifestă mai intens în principalele sectoare de activitate ale economiei naţionale. Rentabilitatea şi eficienţa economică sunt adesea aduse ca argumente pentru folosirea unor metode care nu întotdeauna sunt de acord cu legea şi morala. Atunci când rentabilitatea se sprijină pe corupţie, ea are efecte negative asupra pieţei, creează monopoluri şi dezechilibrează mecanismul economic. Darea şi luarea de mită, traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite sunt infracţiuni care stau la baza multor tranzacţii comerciale, distorsionează fenomenele economice care au loc în această perioadă în ţara noastră detaşându-se şi prin modul grav în care afectează procesul de tranziţie.

Deosebit de alarmant este faptul că multe dintre aceste infracţiuni s-au produs într-o manieră care conturează riscuri sau ameninţări la adresa componentei economice a securităţii naţionale. În consecinţă, se apreciază că stoparea acţiunilor de corupţie ar avea

174

efecte valorice mult mai consistente decât orice ajutor financiar obţinut de ţara noastră în ultimii cinci ani. Prin corupţie se subminează eforturile în domeniul economic şi social, cu consecinţe directe asupra scăderii nivelului de trai şi amplificării problemelor sociale cu care se confruntă România în prezent.

În ramurile economiei productive, actele de corupţie se comit cu ocazia derulării contractelor de aprovizionare tehnico-materială, organizării licitaţiilor, întocmirii actelor de vânzare-cumpărare cu diminuarea valorii activelor, închirierii şi dării în locaţie de gestiune a spaţiilor comerciale, condiţionării livrărilor de materii prime, materiale şi produse finite, acceptării la livrare a unor produse de proastă calitate, eliberării preferenţiale a unor licenţe de import-export.

În sfera instituţiilor bugetare şi financiar-bancare, actele de corupţie se comit îndeosebi în legătură cu admiterea şi promovarea unor examene, eliberarea unor certificate medicale, întocmirea documentelor de pensionare şi şomaj, efectuarea de expertize, acordarea de asistenţă medicală, distribuirea de medicamente, acordarea preferenţială de credite, folosirea unor fonduri bugetare în alte scopuri, neaplicarea regimului vamal şi în multe alte domenii.

Corupţia are capacitatea de a afecta într-o manieră acută eficienţa potenţială a tuturor tipurilor de programe guvernamentale, putând frâna dezvoltarea economico-socială şi leza persoane sau segmente importante din societate.

În cazul României, manifestarea corupţiei şi abuzului de putere trezeşte o adevărată îngrijorare în opinia publică, fiind receptată ca o gravă ameninţare la adresa procesului complex şi dificil de tranziţie şi consolidare a societăţii democratice.

Ca fenomen social, corupţia reprezintă expresia de degradare şi folosirea avutului public în interes personal, obţinerea nemeritată a unor avantaje materiale pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Din păcate, corupţia începe să fie privită ca o stare care se identifică cu însăşi criza societăţii româneşti. O astfel de stare de criză, în cadrul căreia normele economice, juridice, morale şi religioase nu mai au decât un slab impact asupra indivizilor, are un efect demoralizator. Corupţia determină o polarizare rapidă a societăţii având pe de o parte pe cei săraci, care formează marea majoritate a populaţiei şi care

175

continuă să creadă în moralitate şi legalitate, iar pe de altă parte cei bogaţi, printre care se numără şi cei favorizaţi de putere şi care ignoră normele legale şi morale folosind pentru realizarea propriilor interese căi ilicite, printre care corupţia în primul rând.

În concepţia noastră, lupta împotriva corupţiei trebuie să se bazeze pe: pluralism politic, control democratic al instituţiilor administrative şi guvernamentale şi independenţa reală a puterii judecătoreşti.

Considerăm că democraţia bine concepută şi direct practicată, echilibrată de sistemul putere-opoziţie, de control independent, întemeiată pe normele de morală socială, administrată după principiile transparenţei, publicităţii şi motivaţiei actelor, rămâne regimul politic cel mai apt să acţioneze împotriva corupţiei.

2.3. Cauze şi condiţii care determină şi favorizează faptele de

corupţie O politică sănătoasă impune eforturi considerabile pentru

crearea cadrului legislativ al trecerii ţării noastre la o economie de piaţă, crearea de reglementări noi a căror interpretare şi aplicare să fie în totală concordanţă cu realităţile economice şi sociale şi care să permită mobilitatea economico-financiară necesară.

Regimurile totalitare sfârşesc însă prin a institui corupţia la nivelurile superioare ale ierarhiei, efect al suprapunerii structurilor politice cu cele administrative. Rapiditatea şi coerenţa fenomenului, cu multiple forme de manifestare actuală, se manifestă şi pe plan legislativ denunţându-se legile copiate adesea fără discernământ şi fără legătură cu nevoile noastre, dovedind că România se scutură de reziduurile legislative existente. Actuala etapă generează o criză social-economică a cărei consecinţă este şi crearea mediului de manifestare a corupţiei.

În acest context, nu trebuie minimizat nici rolul altor factori ca: slăbirea autorităţii statale, degradarea nivelului de trai, alterarea judecăţii morale, lipsa unor pârghii eficiente de control, diminuarea încrederii populaţiei în instituţiile sociale, neadaptarea legislaţiei la condiţiile actuale.

Creşterea spectaculoasă înregistrată în domeniul infracţiona-lităţii reprezintă una dintre cele mai alarmante tendinţe ale timpului

176

nostru. Nivelul activităţilor infracţionale transfrontalieră reprezintă azi, pentru Europa, echivalentul modern al celor zece plăgi biblice constând în tot atâtea plăgi ale planetei: comerţul cu droguri, fraudă, traficul de arme, contrafacerile şi pirateria, contrabanda, prostituţia, emigrarea ilegală, furtul de maşini, traficul ilegal de deşeuri, terorismul. Toate acestea constituie terenul favorabil manifestărilor diverse pe care le poate îmbrăca fenomenul de corupţie.

Injectarea zilnică pe piaţă a banilor negri generaţi de activităţile economice ale crimei organizate şi sporirea valorii banilor spălaţi prin operaţii speculative reprezintă doar o parte a scenariului general, cauza destabilizării globale.

La nivelul sistemului financiar internaţional, prezenţa banilor de provenienţă criminală în masa monetară globală poate declanşa, în orice moment, procese de o gravitate incalculabilă.

Făcând deci parte din peisajul obişnuit al faptelor antisociale, studiile asupra fenomenului corupţiei definesc drept cauză principală lipsa unor principii morale adânc implantate în conştiinţa indivizilor, precum şi atenuarea sentimentului de teamă faţă de represiune, proliferarea indisciplinei în contextul unei slăbiri a autorităţii statului şi îndeosebi a activităţii de control social.

Un aspect cu o anumită specificitate în condiţiile actuale îl reprezintă şi indiferenţa persoanelor care asistă pasiv la comiterea unora dintre cele mai grave fapte, lipsa de reacţie promptă a opiniei publice, prevalarea intereselor egoiste, a liniştii şi confortului propriu.

Prin intensitatea şi formele de manifestare tot mai subtile, corupţia în ansamblul său sporeşte gradul de infirmitate şi dezechilibru al societăţii. În această situaţie rolul hotărâtor revine sistemului penal de sancţionare a corupţiei, organismelor abilitate pentru contracararea acestui fenomen sub aspectul competenţelor şi atribuţiilor pe care le au în aparatul juridic. Indiferent de sensul ce i se dă, corupţia este ilegală şi trebuie sancţionată.

Pentru ca prevenirea şi combaterea fenomenului de corupţie să fie eficientă, este necesară concentrarea pe înţelegerea cauzelor profunde ale diferitelor manifestări ale actelor de corupţie, precum şi pe găsirea unor metode de eliminare sau de diminuare a acestui fenomen.

177

√ Un cadru legislativ incoerent şi insuficient, necorelat cu măsuri manageriale eficiente care să reducă riscul de a ceda tentaţiilor corupţiei

Buna funcţionare a administraţiei publice este condiţionată şi de prevederile legale în domeniu. Cu cât acestea sunt mai clare şi mai eficiente, cu atât arbitrariul şi ilegalitatea vor fi mai puţin prezente în acţiunile acesteia. Adoptarea unei legislaţii specifice, menită să pună capăt fenomenului de corupţie, prezintă o importanţă deosebită în prevenirea şi combaterea corupţiei, dar simpla adoptare a unor legi anticorupţie este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă. Practica a demonstrat că modificarea sau dezvoltarea cadrului legal nu a condus la rezultatul dorit, şi anume descurajarea fenomenelor de corupţie. În acest sens se recomandă eliminarea lacunelor legislative şi a neclarităţilor ce sunt interpretate ca fiind sursa potenţială de ineficienţă sau de limitare a efortului de combatere a corupţiei, precum şi corelarea legislaţiei anticorupţie cu restul sistemului actelor normative.

√ Condiţiile de muncă Sentimentul de nesiguranţă a locului de muncă, promovarea în

funcţie pe baza criteriilor politice şi nu a celor profesionale sunt doar câteva din problemele care necesită o soluţionare rapidă, astfel încât să se asigure un cadru de exercitare a funcţiei publice liber, de orice ingerinţe de ordin subiectiv-personal, ce ar favoriza fenomenul de corupţie.

√ Lipsa transparenţei şi a comunicării în sectorul public Transparenţa, una dintre premisele necesare asigurării unei

administraţii eficiente, derivă din dreptul constituţional al cetăţeanului la informaţie. Legislaţia românească are câteva reglementări menite să asigure această condiţie, dar acestea sunt incomplete sau defectuos realizate, limitând accesul opiniei publice la informaţie. În Constituţie se precizează că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”. În acest sens, se recomandă ca funcţionarii publici, potrivit competenţelor şi responsabilităţilor ce le revin, să promoveze un sistem mai transparent de luare a deciziilor, precum şi o informare corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal.

√ Existenţa unui anumit grad de politizare a administraţiei Într-o administraţie compusă din funcţionari subordonaţi unui

partid poate apărea tendinţa de nerespectare a libertăţilor publice şi de

178

manifestare a unor acte de corupţie. Numai o administraţie compusă din funcţionari recrutaţi pe criteriul valoric poate rezista la diferitele influenţe ale grupurilor de presiune şi, implicit, fenomenului de corupţie.

√ Lipsa stimulentelor materiale şi morale Există o corelaţie între nivelul salarizării unui funcţionar şi

capacitatea acestuia de a rezista tentaţiilor corupţiei. Salariile mici îi determină pe funcţionarii publici să caute modalităţi prin care să le mărească. La aceasta se mai adaugă şi inexistenţa unui sistem de recrutare şi promovare bazat în mod exclusiv pe merite şi performanţe, care ar contribui la stabilitatea funcţionarului public şi la garantarea poziţiei acestuia. Atât timp cât nivelul salarizării din administraţia publică nu se aliniază unor standarde decente, care să reflecte importanţa activităţii depuse şi să permită atragerea de funcţionari competenţi şi atât timp cât eforturile nu se vor concentra în sensul implementării unui sistem de recrutare şi promovare în funcţia publică bazat pe merit, fenomenul corupţiei nu se va diminua.

√ Atitudinea pasivă a cetăţenilor (lipsa unei societăţi civile active) în raport cu administraţia publică

Neimplicarea cetăţenilor, în mod direct, în identificarea şi sesizarea cazurilor de corupţie din administraţie favorizează perpetuarea acestui fenomen. Pentru asigurarea unei mai mari receptivităţi a cetăţenilor privind semnalarea şi sesizarea cazurilor de corupţie, este necesară realizarea unor contacte directe între aceştia şi instituţiile abilitate în combaterea ei şi a eventualelor bariere administrative. Pe lângă acestea, este indispensabilă şi asigurarea accesului cetăţenilor la informaţii, pentru a le permite acestora să observe eventualele nereguli.

√ Restructurarea de fond a Corpului Funcţionarilor Publici prin dezvoltarea unui corp profesionist de funcţionari publici, stabil şi neutru din punct de vedere politic, care să elaboreze strategiile şi politicile privind managementul funcţiei publice, prin care să contribuie la eficientizarea sistemului administrativ şi la îmbunătăţirea relaţiilor dintre administraţie şi societatea civilă. Pe lângă acestea, mai sunt necesare şi reducerea numărului de funcţionari publici cu funcţii de conducere, angajarea prioritară în administraţia publică de personal cu studii superioare, întinerirea personalului, precum şi descentralizarea serviciilor publice comunitare şi desconcentrarea unor activităţi de la nivelul autorităţilor centrale.

179

√ Selecţia riguroasă a funcţionarilor publici Procesul de selecţie trebuie să aibă ca finalitate atragerea în

instituţiile publice a acelor funcţionari publici care se află cel mai aproape de standardele de performanţă stabilite şi care au cele mai multe şanse de a realiza obiectivele individuale şi organizaţionale. În acest context, organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi a examenelor pentru ocuparea funcţiei publice trebuie să aibă drept caracteristică principală transparenţa, pentru a înlătura astfel suspiciunile în privinţa unor presupuse nereguli la încadrarea într-o funcţie publică.

√ Profesionalizarea şi pregătirea funcţionarilor publici Procesele de reorganizare a instituţiilor administraţiei publice,

procesul de descentralizare şi de consolidare a autonomiei locale, aplicarea principiului subsidiarităţii, precum şi orizontul creat de noile roluri ale administraţiei se pot realiza numai printr-o implicare crescută a funcţionarilor publici şi, nu în ultimul rând, printr-o continuă perfecţionare a acestora. Pregătirea funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală va fi realizată de către Institutul Naţional de Administraţie, cât şi de cele opt centre regionale de formare continuă, care vor organiza cursuri de scurtă durată pentru instruirea în domeniile privind funcţionarea autorităţilor publice.

√ Schimbarea de fond a relaţiei cetăţean – funcţionar public prin accesul cetăţenilor la informaţiile necesare şi prin acordarea posibilităţii de a sesiza operativ disfuncţionalităţile.

√ Corelarea salariilor cu responsabilităţile funcţionarilor publici Introducerea unui sistem de salarizare individual, corelat cu

complexitatea muncii depuse şi cu capacitatea persoanei de a o îndeplini, precum şi creşterea reală a salariilor funcţionarilor publici reprezintă un factor important care condiţionează îndeplinirea cu profesionalism a sarcinilor şi atribuţiilor ce revin funcţionarilor publici, având ca efect creşterea gradului de cointeresare a funcţionarilor la realizarea obiectivelor stabilite şi diminuarea riscului ca aceştia să cedeze tentaţiilor corupţiei.

√ Actualizarea planurilor sectoriale de acţiune împotriva corupţiei prin completarea Planului de acţiune al fiecărui minister, judeţ şi al municipiului Bucureşti privind combaterea corupţiei în administraţia publică centrală şi locală, potrivit Strategiei Planului Naţional al Guvernului României.

180

DELIMITARE ÎNTRE INFRACŢIUNEA DE LUARE DE MITĂ ŞI ALTE INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE

Comisar de poliţie Viorel COSTEA

Serviciul Judeţean Anticorupţie Hunedoara

1. Delimitare între infracţiunile de luare de mită (art. 254

Cod penal) şi primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal) Ceea ce deosebeşte infracţiunea de luare de mită (art. 254 Cod

penal), săvârşită prin primirea unor sume de bani sau a altor foloase necuvenite (art. 256 Cod penal), este, între altele, momentul când făptuitorul primeşte banii ori foloasele ce nu i se cuvin; în cazul luării de mită, primirea acestora are loc anterior îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, pe când, în cazul al doilea, primirea se realizează după ce făptuitorul a îndeplinit un act de serviciu pe care, în virtutea funcţiei sale, era obligat să-l îndeplinească.

Momentul când făptuitorul primeşte banii sau foloasele ce nu i se cuvin nu constituie criteriul unic de diferenţiere a infracţiunii de luare de mită de infracţiunea de primire de foloase necuvenite.

Astfel, pe lângă faptul că folosul trebuie să fi fost primit după executarea unui act privitor la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, mai este necesar ca acest folos să nu fi fost pretins anterior de funcţionar, sau să nu fie rezultatul unei convingeri sau al unei înţelegeri prealabile.

Din definiţia pe care o dă art. 254 Cod penal, rezultă că acţiunea sau inacţiunea care constituie latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită poate privi fie efectuarea unui act licit, când subiectul îndeplineşte un act legal al obligaţilor sale de serviciu, fie efectuarea unui act ilicit, când acelaşi subiect nu îndeplineşte ori întârzie îndeplinirea actului ce intra în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, precum şi când îl îndeplineşte contrar îndatoririlor ce-i revin.

181

În cazul când actul, în vederea îndeplinirii căruia funcţionarul a primit foloase, a fost îndeplinit de el şi constituie infracţiune, aceasta urmează a fi reţinută în sarcina inculpatului în concurs cu infracţiunea de luare de mită.

Un alt element ce deosebeşte infracţiunea de luare de mită de infracţiunea de primire de foloase necuvenite este momentul în care are loc înţelegerea dintre funcţionarul subiect activ şi persoana care apelează la serviciile acestuia.

Dacă înţelegerea are loc înainte de îndeplinirea obligaţilor de serviciu de către funcţionar, ne aflăm în prezenţa infracţiunii de luare de mită, chiar dacă funcţionarul primeşte foloasele – oferite sau promise – după ce şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu.

Împrejurarea că sumele de bani primite de un inculpat – condamnat pentru luare de mită – au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii prevăzute de art. 254 Cod penal; într-adevăr, împrumutul constituie un „folos”, în sensul textului sus-menţionat, astfel că, din moment ce a fost solicitat de către funcţionar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt realizate.

Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, cerinţa esenţială este în sensul ca acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fi fost anterioară actului determinat, privitor la îndatoririle de serviciu.

Fapta unei persoane care în scopul îndeplinirii unui act de serviciu pretinde o sumă de bani, constituie infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 Cod penal, şi nu aceea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 Cod penal, chiar dacă banii s-au dat după efectuarea actului.

Dispoziţiile art. 256 Cod penal sancţionează pe funcţionarul care primeşte bani ori alte foloase necuvenite, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, iar nu pe funcţionarul care condiţionează îndeplinirea actului de primire a unor foloase sau, cu alte cuvinte, care îşi trafica funcţia.

Pentru ca fapta să se încadreze în art. 256, se impune ca folosul să fi fost primit după executarea sau neexecutarea unui act privitor la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, cu condiţia ca folosul să nu fi

182

fost pretins anterior, iar obţinerea lui să nu fie rezultatul unei înţelegeri prealabile îndeplinirii actului.

În cazul în care funcţionarul a acceptat ori a pretins bani sau alt folos material, anterior îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, iar folosul l-a primit efectiv după îndeplinirea acestora, fapta constituie infracţiunea de luare de mită, iar nu primirea de foloase necuvenite.

Fapta de a pretinde şi a primi un folos necuvenit, săvârşită de către un funcţionar, după îndeplinirea, în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracţiunea de luare de mită, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite.

Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent, a unei cereri, dar refuzul de a comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o suma de bani, înseamnă a condiţiona îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, şi nu a primi folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act.

Fapta prevăzută la art. 256 Cod penal se referă la primirea de foloase necuvenite, după îndeplinirea unui act licit, ce intră în atribuţiile de serviciu ale unui funcţionar.

Rezultă, aşadar, că fapta inculpatului de a accepta un folos material necuvenit, urmând a-şi încălca îndatoririle de serviciu, prin eliberarea de chitanţe vamale false, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită şi nu ale aceleia de primire de foloase necuvenite, actul îndeplinit având caracter ilicit, iar promisiunea fiind anterioară efectuării acestuia.

Fapta inculpatului care, în calitate de funcţionar, a pretins un folos material pentru a efectua un act ce intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu, constituie infracţiunea de luare de mită, şi nu aceea de primire de foloase necuvenite, acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii fiind anterioară actului determinat, privitor la îndatoririle de serviciu.

2. Delimitare între infracţiunile de luare de mită

(art. 254 Cod penal) şi trafic de influenţă (art. 257 Cod penal) Cu privire la delimitarea infracţiunii de luare de mită (art. 254

Cod penal) de infracţiunea de trafic de influenţă (art. 257 Cod penal) este de observat că, dacă la infracţiunea de luare de mită înţelegerea

183

dintre funcţionar şi persoană exista, are ca obiect efectuarea, neefectuarea sau întârzierea efectuării de către funcţionar, a unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, ori efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, la infracţiunea de trafic de influenţă înţelegerea care de această dată nu se mai perfectează cu funcţionarul, are ca obiect intervenţia subiectului activ, o altă persoană, pe lângă funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Aşadar, dacă la luarea de mită funcţionarul făcea trafic cu funcţia sa, la traficul de influenţă persoana făcea trafic cu influenţa sa reală sau presupusă.

Cât priveşte rezultatul celor două infracţiuni, deşi ambele aduc atingere aceluiaşi obiect juridic, ele se deosebesc prin faptul că lezarea prestigiului organelor de stat sau publice se realizează în mod direct în cazul luării de mită şi, în mod indirect, în cazul traficului de influenţă deoarece în acest ultim caz fapta creează impresia că un funcţionar poate fi influenţat în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, pe când în primul, fapta arată că un funcţionar este corupt.

Cu privire la latura subiectivă a celor două infracţiuni, dacă la infracţiunea de trafic de influenţă subiectul îşi dă seama că discreditează un funcţionar lăsând impresia nefavorabilă că acesta este influenţabil sau coruptibil, în cazul infracţiunii de luare de mită, subiectul îşi dă seama că discreditarea funcţiei pe care o îndeplineşte se datorează propriei sale corupţii.

Potrivit acestor criterii, delimitarea între cele două infracţiuni este uşor de făcut în practică.

Aceasta chiar şi atunci când traficantul este un funcţionar sau alt salariat ce face parte din organizaţia publică în a cărei competenţă intră efectuarea actului funcţional, vizat prin comiterea faptei, deoarece, dacă funcţionarul trafica propriile lui atribuţii de serviciu, obligându-se să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestor îndatoriri în schimbul acestor foloase necuvenite, el comite infracţiunea de luare de mită. Dacă însă, funcţionarul se prevalează de influenţa pe care i-o conferă funcţia sau relaţia personală, indiferent dacă influenţa este reală sau presupusă, pe lângă

184

alt funcţionar pentru ca acesta din urmă să facă sau să nu facă, în favoarea unui terţ, un act privitor la atribuţiile sale de serviciu, el comite infracţiunea de trafic de influenţă.

În sarcina funcţionarului se va reţine infracţiunea de trafic de influenţă dacă acesta, prevalându-se de o trecere reală sau presupusă la funcţionarul competent să îndeplinească actul, primeşte banii sau foloasele pentru intervenţia pe care o va face la acel funcţionar.

În practica judiciară s-a decis, în acest sens, că fapta unui contabil-şef care a pretins şi a primit o sumă de bani pentru a interveni pe lângă şefii lui, în vederea angajării unei persoane într-un post vacant al serviciului de contabilitate al cărui şef era, dând un aviz favorabil în acest sens, constituie trafic de influenţă.

185

VALORI ŞI COMPORTAMENTE SOCIALE CORECTE

Inspector de poliţie Cristina ROTARU

Serviciul Judeţean Anticorupţie Covasna Omul, în cursul evoluţiei sale, a parcurs stadii diverse de

configuraţie socială şi economică, raporturile sale cu natura au îmbrăcat forme variate, după cum procesul de exploatare a naturii genera o anumită formă de aşezare socială şi, în consecinţă, o anumită structură mentală. Nevoit să-şi ducă viaţa într-o lume ostilă, în care nu numai natura, dar şi seamănul său era lup pentru el, omul, a trebuit să-şi organizeze spaţiul în care trăia, gândirea, limbajul, munca ajutându-l la aceasta.

Gândirea prelogică se transformă în gândire logică, limbajul poate lua forme abstracte, munca duce la apariţia claselor: vânători, militari, preoţi, agricultori, fiecare cu normele şi regulile sale în interiorul grupului din care făceau parte.

Descoperirea tehnicilor vânătorii, agriculturii, metalului nu a modificat doar viaţa materială a omului, ea a îmbogăţit, poate într-o măsură mai mare, spiritualitatea umană. Apartenenţa unui membru la grup era dată de măsura în care acesta respecta sau nu normele grupului referitoare la comportament, îmbrăcăminte, obiceiuri, interdicţii şi tabu-uri, de felul în care se conforma la obiceiurile grupului .

Termenul de „normă” este explicat în Dicţionarul de neologisme ca regulă obligatorie, lege după care trebuie să se conducă cineva sau ceva, conducând la cel de „normal”, „conform unei norme, unor reguli". Normalitatea unei persoane apare astfel ca o măsură a respectării normelor, a constrângerilor şi prescripţiilor societăţii căreia îi aparţine persoana respectivă.

186

Anormalitatea, comportamentul în afara normelor, provoacă efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare astfel ca o constrângere a societăţii asupra membrilor ei.

Normele, aşadar, nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare lui şi provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau grup social care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social.

Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creşterea şi educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simţi, acţiona într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus la acestea. Copilul este învăţat să respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile, iar dezvoltarea personalităţii urmează un curs printre aceste jaloane: credinţele, tendinţele, practicile grupului luate în întregul lor. Obişnuinţa colectivă se transmite prin educaţie, din generaţie în generaţie, dând astfel membrilor societăţii siguranţă şi stabilitate.

Norma, ca „nomos” al vechilor greci – respectare a ordinii şi legilor instituite de zei, îşi găseşte corespondent sau este corespondentul şi în spiritualitatea asiatică. Dao, „Calea”, are mai multe forme: Dao al cerului, Dao al oamenilor şi Dao al omului, forme diferite una de alta, dar care se influenţează ierarhic de sus în jos.

Normele evoluează odată cu societatea care le construieşte şi aplică datorită evoluţiei altor segmente ale aceleiaşi societăţi: politic, economic, religios. „Cazul grecoaicei asasine”, prezentat în cartea lui Alex Mucchielli „Arta de a influenţa – analiza tehnicilor de manipulare” (pag. 43) mi se pare elocvent pentru aceasta.

De exemplu în antichitatea greacă, o femeie ucigaşă a obţinut achitarea din partea judecătorilor prin simplul gest de a-şi fi dezbrăcat tunica şi de a se fi înfăţişat goală înaintea acelor judecători. Astăzi, gestul ei ar părea un act total deplasat, dar atunci, valoarea socială de respect şi admiraţie pentru frumuseţea fizică era mai mare decât valoarea punitivă a încălcării unei alte norme, crimă în cazul de faţă. Judecătorilor li s-a părut nedrept faţă de societatea de atunci să o priveze de vederea unei astfel de frumuseţi.

187

Normele sociale sunt şi ele structurate ierarhic, judecarea comportamentelor raportându-se la normă, se face în funcţie de necesităţile societăţii. Distrugerea unei valori – frumuseţea femeii – nu a părut judecătorilor aşa importantă ca asigurarea legalităţii. Este ceea ce spunea Émile Durkheim: „Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale anterioare, nu printre stările conştiinţei individuale (...) Funcţia unui fapt social trebuie întotdeauna căutată în raportul pe care îl întreţine cu vreun scop social” (pag. 150).

Normele sociale sunt impuse, promovate şi perpetuate prin mai multe metode:

– sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societăţii sau grupului social;

– sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajută la integrarea individului ca membru al societăţii;

– sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conservă ordinea acelei societăţi.

Nerespectarea normelor şi modelelor societăţii denotă un comportament deviant, o ieşire din normalitatea vieţii şi ordinii sociale.

Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei poziţii, rol-status, în societatea respectivă, iar această poziţie primeşte o valoare (pozitivă sau negativă) în funcţie de aşteptările societăţii pentru acel rol sau status, în sensul conformismului sau a proiecţiei evolutive ale acelei societăţi. O gândire conformă cataloghează individul ca „om la locul lui”, o gândire care produce o evoluţie în societate, o invenţie sau schimbare de paradigmă, deci neconformă, indică un „savant”.

Ocuparea unui rol-status într-o societate sau grup socio-profesional, prin respectarea normelor şi cunoscându-se aceste norme de către ceilalţi membri ai societăţii, conduce la formarea stereotipurilor. Printr-un proces de categorizare sunt atribuite unui individ sau grup (social, socio-profesional, etnic) trăsături şi caracteristici generale ale acelui grup. Categorizarea, stereotipizarea răspund nevoii fireşti a omului de a înţelege, controla şi prezice mediul înconjurător, de a-şi simplifica viaţa, a se adapta în funcţie de circumstanţe şi de confortul propriu.

Raportându-se la societatea din care face parte, subiectul uman preia de la aceasta norme primare, privind modul în care să interacţioneze

188

cu lumea, referitoare la comunicare, limbaj, activităţi permise sau nu, proprietate. Internalizarea acestor norme conduce la premisele pe care se va forma şi dezvolta personalitatea. În continuarea evoluţiei sale, pe parcursul maturizării cognitive, omul ia cunoştinţă de norme secundare, legate de activitatea funcţională, rezolvarea sarcinilor, orientare axiologică, conduita în diverse medii socio-profesionale.

Legitimitatea sau ilegitimitatea unei norme este dată de gradul în care ea este instituţionalizată şi recunoscută juridic sau ca norme de convieţuire socială. Caracterul ei legic poate fi abrogat sau modificat tot într-un cadru instituţional, precedat sau nu de nesupunere civilă sau socială, o normă fiind înlocuită cu o altă normă prin intenţionalitate colectivă.

Intenţionalitatea colectivă creează fapte sociale pentru a folosi evoluţiei societăţii sau colectivităţii care le valorizează. Acest lucru se observă în viaţa religioasă a unei comunităţi prin valorizarea spaţiului sacru-profan, a timpului, sărbătoare-zi obişnuită sau a unor comportamente, conduite sau acţiuni păgâne şi creştine. Valorile respective, sintetizate în „bine” şi „rău”, au dat naştere unor norme care au stabilit conduite adecvate dorinţelor, credinţelor şi intenţiilor comunităţii respective. Acest lucru se observă în toate compartimentele vieţii sociale: juridic, politic, estetic, cultural etc. Atitudinea colectivităţii este constitutivă pentru acel fapt, care nu poate exista izolat, ci numai în relaţii sistemice cu alte fapte instituţionale.

Prin intenţionalitate colectivă este atribuită o funcţie unui fapt care nu poate fi manifestat numai la nivel fizico-chimic, ci numai prin cooperarea membrilor societăţii, cooperare care se manifestă prin acceptarea, recunoaşterea şi consimţirea la noul statut al funcţiei acelui fapt social. Borna de la frontieră, ca urmă, reziduu a zidului care înconjura – pentru apărare, comunitatea respectivă, este recunoscută ca atare şi legiferată prin acorduri între comunităţile pe care ea le desparte. Borna nu mai este o barieră fizică, dar este recunoscută drept barieră. O sărbătoare care nu se mai celebrează este uitată, nerespectată şi scoasă dintre normele societăţii.

O altă caracteristică a normelor ar fi aceea că ele au nevoie de o continuă acceptare şi recunoaştere a validităţii şi legalităţii lor, iar prin această acceptare, recunoaştere şi apoi performare, comunitatea care a emis şi enunţat norma este consolidată şi reconfirmată.

189

Pentru ca un enunţ să fie transformat în normă, el are nevoie de un cadru, de un context – spaţial, temporal, instituţional, care să-l confirme şi să-i dea puterea de normă. Avem, de exemplu, posibilitatea de a uda un nou-născut şi a spune „Te botez în numele Domnului” dar faptul nu va avea niciun rezultat în comunitatea din care facem parte, acţiunea va avea valoare de „botez” doar în cazul în care se respectă contextul spaţial (într-o biserică), temporal (în timpul unei slujbe religioase) şi instituţional (de către o persoană recunoscută că a fost învestită să facă acel lucru – un preot în cazul nostru).

Normele elaborate instituţional au valoare legică pentru acţiunile sau conduitele pe care le prevăd şi pentru comunitatea căreia i se adresează, deci a întregului domeniu de aplicaţie a lor. Din punct de vedere al producerii, este necesar ca instituţia care emite sau stabileşte norma să fie ea însăşi o garanţie pentru funcţionarea, aplicarea şi evaluarea normei respective. Conservarea şi respectarea normei este obţinută prin faptul că instituţia care reprezintă comunitatea, dar şi un număr suficient de membri ai comunităţii recunosc şi acceptă acea normă, precum şi instituţia care emite norma. Când instituţia le solicită membrilor mai mult decât poate obţine cu forţa şi când consimţământul societăţii este absolut necesar, se apelează la pompă, ceremonial şi multă vâlvă, la folosirea unor simboluri cu valoare sentimentală mare pentru comunitatea respectivă.

Normele elaborate neinstituţional au o recunoaştere atât legică, cât şi răspândire spaţială mai redusă. Chiar dacă se obiectivează pregnant în viaţa socială, încălcarea sau nerespectarea lor nu duce la măsuri punitive din partea instituţiilor sociale. În această categorie intră obiceiurile, tradiţiile, uzanţele existente într-o comunitate într-un context spaţio-temporal dat. Unele tradiţii, deşi neconforme cu normele acceptate în întregul lor, continuă să existe într-o formă acceptabilă pentru comunitatea respectivă; strângerea de mână completează salutul la popoarele creştine, deşi norma nou-testamentară indică „sărutul/îmbrăţişarea frăţească”, iar strângerea de mână era obicei sau indicator de recunoaştere mazdeist. Dogmele creştinismului nu s-au schimbat de veacuri, dar rolul pe care ele îl joacă în societăţile noastre moderne nu mai este acelaşi ca în Evul Mediu.

În sistemul social, prin prescripţiile pe care le emit, normele asigură organizarea vieţii sociale, funcţionarea societăţii între nişte

190

parametri limitaţi de constrângerile pe care aceleaşi norme le aduc. Prin enunţarea unei norme, a unei legi, sunt interzise toate celelalte posibilităţi de acţiune în câmpul la care se referă acea normă sau lege. Aceste posibilităţi de acţiune sau reguli de conduită sunt cele aşteptate de comunitate de la subiectul uman căruia i se adresează. Acceptarea normelor duce la creşterea gradului de sociabilitate a membrilor comunităţii, reducând posibilitatea de tensionare sau conflict social, contribuind astfel la coeziunea socială, la sănătatea comunităţii respective. Internalizarea normelor capacitează subiectul uman spre cunoaşterea modalităţii de funcţionare şi organizare a societăţii în care trăieşte, uşurându-i acestuia misiunea pe care o are ca deţinător de roluri şi statusuri.

În acelaşi timp, prin instituţiile sale specializate, societatea urmăreşte conformarea membrilor săi la normele pe care ea le promovează, corectând şi ajustând normele existente pentru justeţe, eficienţă, flexibilitate şi valori tradiţionale: justiţie, libertate, demnitate, în direcţia respectării drepturilor omului, a normei care dă fiecărui om anumite drepturi inalienabile: viaţa, libertatea, căutarea fericirii – Declaraţia Drepturilor Omului de la Helsinki.

Constrângerile la care subiectul uman este supus pentru respectarea normelor, chiar dacă sunt suportabile sau suportate de bună-voie, nu încetează de a fi constrângeri, dar, fără existenţa acestor constrângeri, a normelor în general, viaţa ar fi mai dificilă şi mai complicată.

Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea conştientă dispare formându-se un „suflet colectiv” ce prezintă trăsături distincte. În aceste condiţii se poate pune problema caracteristicilor unei astfel de mulţimi de vreme ce ea este alcătuită din mai mulţi indivizi care îşi pierd în mare măsură conştiinţa de sine. Membrii unei astfel de comunităţi se supun legii unităţii mentale a mulţimilor, care spune că toţi indivizii din grup au tendinţa de a-şi ignora propriile sisteme de valori şi încep să se ghideze exclusiv după normele grupului respectiv.

O astfel de mulţime are câteva caracteristici care o definesc. În primul rând, între membrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacţiilor – Legea uniformizării acţiunilor. Membrii grupului au un sentiment de siguranţă în interiorul maselor. Masele, după cum spune

191

Gustave Le Bon în lucrarea ,,Psihologia mulţimilor”, sunt impulsive, versatile şi iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece într-un moment de la o stare, o emoţie la una total opusă fără a avea vreo explicaţie foarte pertinentă pentru aceasta, iar prin faptul că sunt impulsive se poate explica şi atitudinea lor profund irascibilă. De asemenea, masele sunt foarte credule din cauza faptului că anumite sentimente le pot fi foarte uşor induse. Această caracteristică este valabilă atât în cazul maselor mari de oameni, cât şi în cazul celor alcătuite dintr-un număr mai mic de indivizi, deoarece nu este nevoie de un număr mare de oameni într-un grup pentru ca faptele reale să fie înlocuite în conştiinţa grupului respectiv de halucinaţii, reprezentări care să se potrivească cu sistemul grupului. Sentimentele mulţimilor sunt foarte simple şi nu de multe ori exagerate. Violenţa unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la nivelul individual. Astfel, grupul este intolerant, autoritar şi de cele mai multe ori conservator în convingerile sale, autoritarismul şi intoleranţa având grade diferite în funcţie de rasă, religie, sex etc. Nu în ultimul rând, moralitatea mulţimilor este în general redusă. Din cele pe care le-am menţionat în paragrafele anterioare putem trage concluzia că, din punctul de vedere al lui Gustave Le Bon, masele sunt o formă de organizare socială care suportă foarte multe critici, iar pe cea mai mare şi cea mai importantă le-o aduce el însuşi. În momentul în care masele au puterea, intervine haosul din cauza dezorganizării interioare pe care ele însele sunt clădite.

Cu toate că nu putem critica punctul de vedere al acestui autor, putem totuşi să facem câteva observaţii cu privire la cele pe care le afirmă. Trebuie să spunem că, în primul rând, definiţia pe care o dă Gustave Le Bon mulţimilor, este mult prea generală şi de aici se pot ivi multe probleme, pentru că o mulţime nu poate fi constituită doar din indivizi care se aseamănă în principal prin scopul comun pe care îl au şi diferă din punct de vedere al convingerilor politice, sex, rasă, religie.

Putem oferi un exemplu în sprijinul afirmaţiei că definiţia lui Le Bon este incompletă. Să luăm drept caz de lucru o mişcare ecologistă de luptă împotriva poluării cu deşeuri radioactive rezultate din procesele de fuziune nucleară ce au loc la centrala nucleară de la Cernavodă. Membrii acestei organizaţii, deşi diferiţi, au un scop comun: militează pentru închiderea centralei nucleare pentru că ea poluează mediul. Există însă un

192

grup de câţiva indivizi care, deşi sunt membri activi în această organizaţie, au un scop ascuns, şi anume să închidă centrala, nu pentru că poluează ci pentru că exploatarea minieră din localitatea X de unde se extrage uraniul îi ameninţă că s-a găsit un nou zăcământ pe păşunile care le aparţin, motiv pentru care ei vor fi deposedaţi. Ei vor să închidă centrala nucleară pentru că astfel nu vor mai fi expropriaţi şi nu din considerente ecologice. În concluzie, criteriul scopului comun este incomplet în definiţia dată pentru că într-o masă de oameni, unii pot avea scopuri diferite, însă cel mai important toţi au motivaţii diferite.

De asemenea, este discutabil punctul de vedere al autorului, conform căruia un lider carismatic poate determina masele să acţioneze hipnotic, ignorându-şi astfel propriile convingeri. Este adevărat că, din varii motive, într-o masă de oameni, fiecare individ se comportă diferit decât ar face-o în mod izolat, dar este greu de crezut că un om poate fi manipulat fără ca el să mai fie răspunzător de acţiunile sale. Acţiunile fiecăruia dintre oameni poartă în permanenţă amprenta individualităţii şi a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor şi a credinţelor personale.

Cu toate acestea, nu trebuie să trecem cu vederea importanţa şi valoarea lucrării „Psihologia mulţimilor” a lui Gustave Le Bon, care pune piatra de temelie în explicarea comportamentului social.

O perspectivă diferită asupra comportamentului social ne este oferită de către Herbert Blumer (1900–1972) care transformă contagiunea mentală despre care vorbea Le Bon, în contagiune comportamentală. În acest sens el propune o nouă teorie: Teoria reacţiilor circulare.

Aplicând modelul lui Blumer la realitatea înconjurătoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine teoria autorului. Să presupunem că, la un moment dat, într-o rezervă de spital se găsesc mai mulţi pacienţi internaţi; dintre aceştia unul dintre ei urmează a suporta o intervenţie chirurgicală peste un scurt timp. Acest pacient este liniştit în ceea ce priveşte reuşita operaţiei pentru că medicul în cauză îi inspiră încredere, cu toate acestea el discută cu colegii de rezervă cu privire la practicile medicale. Unul dintre ceilalţi pacienţi îi mărturiseşte că este neliniştit de faptul că medicii nu mai sunt atenţi aşa cum obişnuiau să fie, oferindu-i câteva exemple de neatenţie a cadrelor medicale. Din acest motiv, pacientul care urmează să fie operat se impacientează şi îi

193

comunică interlocutorului său neliniştea sa. Astfel, ambii şi-au schimbat comportamentele unul în funcţie de celălalt.

În „Comportamentul colectiv” – 1969, Herbert Blumer face o primă şi importantă dihotomie între mulţime şi mişcări sociale, clasificându-le pe fiecare. Blumer găseşte că există cinci feluri de mulţimi, în funcţie de alcătuirea lor, ele putând fi: întâmplătoare (spontane şi cu grad de participare redus), convenţionale (organizate cu un scop precis), expresive (cu o puternică exprimare a emoţiilor), active (participare numeroasă cu caracter activ ridicat) şi protestatare (caracter convenţio-nalizat şi scop precis). La rândul lor, mişcările sociale sunt de mai multe tipuri: regresive (întoarcerea la o formă anterioară a societăţii), reformiste (propun o nouă societate), revoluţionare (schimbarea radicală a societăţii) şi utopice (schimbarea radicală a societăţii, dar fără un plan-cadru).

Ca şi Le Bon, Blumer nu reuşeşte să facă o descriere completă a comportamentului colectiv, lăsând câteva aspecte ale problemei nelămurite. În primul rând, autorul nu explică în mod clar ce îi determină pe indivizi să se alăture unii altora în comunităţi – fie ele mulţimi sau mişcări sociale. De asemenea, nu se acordă importanţa necesară liderului de grup şi calităţilor sale care îl propulsează în această poziţie.

O altă perspectivă, total diferită, asupra comportamentului social este oferită de către Ralph Turner în lucrarea cu numele „Comportamentul colectiv” [1957]. Există, după părerea sa, o continuitate între comportamentul de grup şi cel colectiv. Această continuitate este dată de normă, interesând numai modalitatea în care ia naştere această normă. De aceea, această teorie poartă, în cadrul psihosociologiei numele de teoria emergenţei normei. Astfel se renunţă definitiv la cele enunţate de Gustave Le Bon prin teoria contagiunii mintale.

Cu alte cuvinte, întregul comportament social este explicat exclusiv prin intermediul normelor. Oamenii creează în permanenţă norme noi şi se ghidează după ele. Normele, la rândul lor, pot fi schimbate pentru că ele izvorăsc din reprezentările pe care le are grupul respectiv despre realitate.

Se poate observa faptul că Turner nu operează niciun fel de diferenţiere între comportamentul de grup şi cel colectiv, singura diferenţă fiind constituită de emergenţa acestor norme. Se poate spune că într-un

194

grup normele preexistă fiecărui individ în parte, ele fiind create anterior, iar într-o masă mai mare de oameni (colectiv) ele sunt constituite ad-hoc. Cu toate acestea, mulţimile au, după părerea autorului, o importanţă sporită în determinarea comportamentului social.

Un rol important se acordă liderului, care în cazul grupului are un comportament carismatic, după un model administrativ, iar în cazul maselor mari, a colectivităţilor el are un comportament partizan. Nu este lipsit de importanţă faptul că, într-un colectiv mărit, există un subgrup de unde emerg acele norme care mai apoi sunt însuşite de restul membrilor, astfel acţiunile lor fiind justificate prin încadrarea în normele respective.

Aplicând teoria ,,normei emergente” după modelul propus de Turner, unele cazuri practice de comportament social se pot explica în felul următor:

,,În cazul unui grup de indivizi există norme prestabilite pe care toţi le cunosc şi le respectă, deşi nu se poate spune cu precizie când au fost stabilite aceste norme. Două persoane merg să cineze la un restaurant select. Bărbatul va intra primul în restaurant, va oferi un loc la masă doamnei, va cere meniurile, amândoi respectând toate regulile pe care le presupune acest grup. Amândoi respectă normele grupului respectiv, pentru că le cunosc, deşi nu pot să precizeze clar cine sau când a inventat aceste norme. Astfel, comportamentul lor social s-a schimbat în funcţie de normele unui grup”.

Aceeaşi explicaţie poate fi dată şi în cazul unui comportament colectiv al indivizilor, în grupuri mai mari. Toată lumea scandează lozinci la un miting de protest cu un scop, cu toate acestea unui singur individ îi va fi greu să explice de ce a ales să folosească o anumită lozincă şi nu alta. Teoria normei emergente aplicată comportamentului colectiv ne poate lămuri astfel. Există în cadrul acelui miting un grup de agitatori care are un lider; acesta va şti în fiecare moment, în funcţie de starea mulţimii, ce sloganuri să lanseze împreună cu apropiaţii săi. Aceste sloganuri vor fi adoptate imediat şi de către ceilalţi participanţi la miting.

Deci constatăm că s-a schimbat comportamentul social în funcţie de unele norme care au fost elaborate instantaneu în cadrul masei şi adoptate de către fiecare.

195

Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus încearcă să explice comportamentul social pornind de la mulţimile de indivizi. Astfel, mulţimile capătă un statut de entitate independentă de voinţa maselor.

În 1962, James Davis lansează o nouă abordare a comportamentului social, prin care autorul doreşte să destrame falsul mit al mulţimilor şi să explice exact rolul acestora. În acest scop, el concepe o nouă teorie ,,Teoria curbei în J” sau ,,Teoria convergenţei”.

Astfel, în toate societăţile poate apărea o deprivare absolută, ceea ce este o urmare clară a inegalităţii indivizilor; însă, se poate observa şi o deprivare relativă atunci când individul constată că există o disonanţă între cele meritate şi cele obţinute. Această diferenţă este cauzatoare de tensiuni, motiv pentru care pot apărea conflicte. Davis porneşte de la ideea că indivizii îşi stabilesc aşteptări legate de satisfacerea trebuinţelor personale. În cazul în care între satisfacerea trebuinţelor şi posibilităţile de realizare a acestora este o diferenţă apare o tensiune care generează frustrare, care la rândul său poate genera agresivitate. Legătura între frustrare şi agresivitate este clară, ele sunt într-o relaţie de direct - proporţionalitate: cu cât frustrarea este mai mare, cu atât agresivitatea creşte.

În funcţie de această relaţie frustrare – agresivitate indivizii se pot găsi în trei situaţii: când nu-şi pot realiza trebuinţele personale (situaţie caracteristică societăţilor arhaice), când trebuinţele se pot realiza dar lipsesc posibilităţile de înfăptuire a acestor lucruri (situaţie caracteristică societăţilor moderne) şi când cresc atât nevoile, cât şi modalităţile de realizare a lor. În toate aceste cazuri frustrarea este prezentă, iar indivizii îşi canalizează energiile şi eforturile pentru a elimină tensiunile acumulate. De cele mai multe ori ei se asociază în mişcări sociale şi astfel ei adoptă un comportament social care este rezultatul canalizării forţelor tuturor de luptă împotriva cauzei producătoare de frustrări.

Trebuie să precizăm că există anumite variabile care pot potenţa această legătură între frustrare şi violenţă, cum ar fi: mediul de viaţă (familia se împotriveşte satisfacerii trebuinţelor), tradiţia culturală (anumite norme culturale sunt împotriva îndeplinirii nevoilor), sistemul politic (o anumită doctrină politică poate îndeplini individul de la realizarea dezideratelor sale).

196

Liderul carismatic operează la nivelul societăţii cu noţiuni antagonice. El seduce masele prin nostalgia trecutului dulce, dar aminteşte mereu de tragismul situaţiei prezente. El este în acelaşi timp superior tuturor celorlalţi, dar şi asemenea lor. Curios este faptul că, dacă o persoană obişnuită ar emite acelaşi tip de mesaj, masele s-ar comporta total diferit, reuşind să sesizeze falsitatea lui. Cu toate acestea ele nu reuşesc să privească în profunzime atunci când mesajul le este prezentat de către o persoană cu carismă. Aşadar rolul carismei liderului este decisiv în influenţarea comportamentului maselor.

Ca o concluzie, trebuie să afirmăm faptul că un comportament social ia naştere ca urmare a structurii interne a omului, a nevoii sale de a relaţiona în permanenţă cu ceilalţi. De asemenea, comportamentul social este o contopire a unora dintre caracteristicile indivizilor ce alcătuiesc un grup.

197

DIVERSE

198

199

200

Redactare şi tehnoredactare: Editura M.A.I.

Tiparul executat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor