Bătălia Franței 1

Bătălia Franței

Bătălia Franței

Parte a Frontului de Vest din cel de-al Doilea Război Mondial

În sens orar din stânga sus: tancuri germane Panzer IV trecând printr-un oraș din Franța, paradă militară a trupelor germane lângăArcul de Triumf după capitularea Parisului pe 14 iunie 1940, coloană de tancuri franceze Renault R-35 lângă Sedan (Ardeni),

prizonieri britanici și francezi lângă Veules-les-Roses, inspecția soldaților francezi care deserveau Linia Maginot.Informații generale

Perioadă 10 mai - 25 iunie 1940

Loc Franța, Țările de Jos

Rezultat Victorie decisivă a Axei* Al doilea armistițiu de la Compiègne* Ocupația germană a Luxemburgului, Olandei, Belgiei și a Franței* Ocupația italiană a sudului Franței* Înlocuirea celei de-a Treia Republici Franceze cu Regimul de laVichy

Combatanți

Aliații: Franța  Marea Britanie  Belgia  Olanda  Canada  Polonia  Cehoslovacia  Luxemburg

Axa: Germania Italia (din 10 iunie)

Conducători

Maurice Gamelin (până pe 17 mai) Alphonse Georges (până pe 17 mai) Maxime Weygand (din 17 mai) Lord Gort Leopold al III-lea Henri Winkelman Władysław Sikorski

Gerd von Rundstedt(Grupul de Armate A)

Fedor von Bock(Grupul de Armate B)

Wilhelm von Leeb(Grupul de Armate C)

Umberto al II-lea

Efective

Bătălia Franței 2

Aliații: 144 de divizii13.974 tunuri3383 de tancuri2935 de avioane3.300.000 de soldațiÎn Alpi pe 20 iunie~150.000 de soldați francezi

Germania: 141 de divizii[] 7378 de tunuri2445 de tancuri5638 de avioane[1][2]

3.350.000 de soldațiÎn Alpi pe 20 iunie~300.000 de soldați italieni

Pierderi

360.000 morți sau răniți1.900.000 prizonieri2233 de avioane[3]

Germania: 157.621 de victime1236[4]-1345 de avioane distruse323-488 de avioane avariate[]

795 de tancuri distruse[5]

Italia: 6029 de victimeTotal: 163.650 de victime

modifică [6] 

Planul Fall gelb

Bătălia Franței a reprezentat invaziagermană a Franței și a Țărilor de Jos întimpul celui de-al Doilea Război Mondial.Operațiunea a început pe 10 mai 1940, odatăcu sfârșitul Războiului ciudat. Bătălia aconstat în două operațiuni. În prima fază,denumită Fall Gelb (Planul Galben),formațiunile blindate germane au pătrunsprin Ardeni pentru a izola și a încercuiunitățile Aliate care au avansat în Belgia. Întimpul luptelor, forțele britanice și celefranceze cu care cooperau au fost respinșispre Canalul Mânecii de către forțelegermane foarte mobile și mai bineorganizate. Ca urmare, guvernul britanci ahotărât să evacueze Corpul ExpediționarBritanic și mai multe divizii franceze dinDunkerque în timpul Operațiunii Dynamo.

A doua fază a bătăliei, denumită Fall Rot (Planul Roșu), a început pe 5 iunie. Dacă la început forțele franceze auopus o rezistență puternică, superioritatea aeriană germană și mobilitatea forțelor blindate au copleșit defensiva.Trupele germane au învăluit Linia Maginot și au avansat adânc în teritoriul francez. Italia a declarat război Franței pe10 iunie. Guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux la scurt timp după acest eveniment. Paris, capitala Franței, a fostocupat pe 14 iunie. Pe 17 iunie, mareșalul

Bătălia Franței 3

Planul Împărţirea Franţei ocupate

Philippe Pétain, noul șef al cabinetului, aanunțat public faptul că Franța va ceresemnarea unui armistițiu. Pe 22 iunie,armistițiul a fost semnat, intrând în vigoarepe 25 iunie. Pentru Puterile Axei, campaniaa reprezentat un succes spectaculos.

După Bătălia Angliei, Franța a fost împărțităîntr-o zonă de ocupație germană în nord șivest, o mică zonă de ocupație italiană însud-est și o zonă neocupată (în francezăzone libre) în sud. Regimul de la Vichyadministra toate aceste zone în condițiileimpuse de armistițiu. În noiembrie 1942,forțele Axei au ocupat și zone libre, Franțametropolitană fiind sub ocupația Axei pânăla debarcarea Aliaților din 1944. Țările deJos au rămas sub ocupație germană până în1944 și 1945.

Contextul generalDupă invdarea Poloniei de către Germania în septembrie 1939 (acțiune care este considerată începutul celui de-alDoilea Război Mondial în Europa), între puterile occidentale a apărut o perioadă de inacțiune cunoscută cu numelede „Războiul ciudat”, "Sitzkrieg" sau "Drôle de guerre". Adolf Hitler sperase ca Franța și Regatul Unit să accepte încele din urmă ocuparea Poloniei (așa cum făcuseră în cazul Cehoslovaciei) și să accepte semnarea unei păci. Pe 6octombrie, el a făcut o ofertă de pace celor două puteri occidentale. Chia mai înainte ca cele două guverne sărăspundă, Hitler a formulat pe 9 octombrie o nouă politică militară în cazul unui răspuns negativ - Führer-AnweisungN°6'[7].

Strategia germanăHitler a nutrit întotdeauna visuri cu privire la campanii militare majore cu ajutorul cărora să înfrângă națiunileEuropei Occidentale. În cazul unor asemenea victorii, Germania ar fi avut deschis drumul pentru cucerirea teritoriilordin Europa Răsăriteană (așa-numitul „Spațiu vital”) fără să mai aibă grija războiului pe două fronturi. Aceste intențiinu apăreau însă și în textul Directivei 6[8]. Acest plan pornea de o evaluare realistă a puterii militare germane, caremai avea nevoie de câțiva ani pentru a ajunge la un potențial maxim, situația acelor momente nepermițând decâtatingerea unor obiective limitate. Planurile vizau pentru început îmbunătățirea capacității Germaniei de rezistență laun război pe termen lung în vest[9]. Hitler a ordonat cucerirea Țărilor de Jos în cel mai scurt timp posibil. Oasemenea acțiune trebuia să împiedice Franța să le ocupe, de unde aviația de război a Aliaților să amenințe regiuneaindustrială a Ruhrului[10]. Ocuparea Țărilor de Jos ar fi oferit de asemenea o bază pentru un război pe termen lungîmpotriva Regatului Unit. Führerul nu făcea nicio mențiune în directive sa cu privire la un atac la scară mareîmpotriva Franței, deși erau menționate o serie de regiuni de frontieră care trebuiau ocupate.Hitler a propus pentru prima data invadare Franție pe 25 octombrie, dar a fost de acord că era prea devreme pentru declanșarea atacului. Pe 5 noiembrie, el i-a propus șefului Statului Major Walther von Brauchitsch data de 12 noiembrie. Generalul a considerat că și această ultimă dată este nerealistă, dat fiind faptul că armata nu se refăcuse după campania din Polonia. Unitățile motorizate trebuiau să își repare vehiculele, iar stocurile de muniție erau în cea

Bătălia Franței 4

mai mare parte epuizate. Von Brauchitsch s-a oferit să demisioneze dacă Hitler ar fi insistat asupra datei declanșăriiatacului împotriva Franței, dar Hitler nu a acceptat-o. După două zile, Hitler a amânat atacul, motivul oficial fiindvremea nefavorabilă[11]:42–43.

Structura forțelor armate germaneComanda supremă asupra forțelor germane era deținută de Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandamental Forțelor de Apărare (mai cunoscută prin inițialele sale, „OKW”). Acesta ere folosit de Hitler ca un grup deplanificare alternativ, dar principala responsabilitate asupra campaniei din vest o avea Oberkommando des Heeres –Înaltul Comadament al Forțelor Terestre („OKH”). Comandantul forțelor terestre era von Brauchitsch, darresponsabilul principal al planificării militare era șeful Statului Major Franz Halder. OKW avea ca subordonațiOberkommando der Luftwaffe (OKL), condus de colaboratorul apropiat al lui Hitler Hermann Göring, șiOberkommando der Marine (OKM), de sub comanda amiralului Erich Raeder.

Similitudinile cu Planul SchlieffenPe 10 octombrie 1939, britanicii au refuzat oferta de pace a lui Hitler. Pe 12 octombrie, francezii au refuzat la rândullor propunerile germane. Franz Halder a prezentat responsabililor germani prima versiune a „Fall Gelb (PlanulGalben)” pe 19 octombrie. Planul Galben era numele numele de cod al campaniei din Țările de Jos:„Aufmarschanweisung N°1, Fall Gelb – Instrucțiunile de desfășurare Nr. 1, Planul Galben”. Planul lui Halder a fostcomparat deseori cu Planul Schlieffen, care ar fi trebuit să îi ducă pe germani la victorie în prima conflagrațiemondială [12]. Ambele planuri prevedeau un atac prin Belgia, dar în vreme ce scopul Planului Schlieffen eraobținerea unei victorii decisive prin încercuirea rapidă a armatei franceze, Aufmarschanweisung N°1 propunea unatac frontal, cu obiectivul limitat la ocuparea teritoriului până la râul Somme și cu pierderi de vieți omenești deaproximativ o jumătate de milion de soldați. Halder considera că armata germană își putea permite în 1940 doaratingerea acestui obiectiv limitat, principalul atac împotriva Franței putând fi organizat cu sorți de izbândă doar în1942[13].Hitler a fost dezamăgit de planul lui Halder și reacția sa inițială a fost să decidă un atac timpuriu, indiferent de stareade pregătire a trupelor, în speranța că i-ar fi surprins pe Aliați și ar fi obținut o victorie ușoară. Comandanții militariau reușit în mai multe rânduri să îl convingă pe Hitler să amâne atacul pentru ca să permită armatei să elimine o seriede probleme majore. Planul inițial a fost modificat – deși efortul principal urma să fie dat în centrul Belgiei, urmausă fie executate atacuri secundare pe flancuri. Hitler a făcut pentru prima oară propunerea pentru executarea unuiatac secundar pe 11 noiembrie[14]. Pe 29 octombrie, Halder a prezentat un al doilea plan operațional,Aufmarschanweisung N°2, Fall Gelb, care cuprindea aceste modificări și care prevedea un atac secundar înOlanda[15].Hitler nu era singurul care nu agrea planul lui Halder. Generalul Gerd von Rundstedt, comandantul Grupului dearmată A, era unul dintre criticii planului. Von Rundstedt nu era un admirator la manevrelor de învăluire(Bewegungskrieg), care fuseseră baza tacticilor germane începând cu secolul al XIX-lea. În schimb, considera că estede preferat o spargere a frontului, care ar fi condus în cele din umră la încercuirea și distrugerea forțelor principalealiate. Zona cea mai potrivită pentru un asemenea atac era cea a orașului Sedan, care se afla în sectorul Grupului deArmată A, comanda de von Rundstedt. Pe 21 octombrie, acesta din urmă a acceptat propunerea șefului său de statmajor Erich von Manstein ca un plan operațional alternativ trebuie conceput, plan care să reflecte aceste idei și caresă transforme Grupul de Armate A în cel mai puternic prin preluarea unor forțe importante ale Grupului de .ArmateB, aflate la nord[16]

Bătălia Franței 5

Planul MansteinÎn vreme ce von Manstein concepte noi planuri la Koblenz, Heinz Guderian, comandantul Corpului de Armată XIX,o mare unitate blindată de elită, era cazat din întâmplare într-un hotel din apropiere[17]. În acel moment PlanulManstein prevedea o înaintare de la nord de Sedan spre spatele forțelor aliate din Belgia. Când Guderian a fostinvitat în cadru neoficial să contribuie la plan, el a propus o abordare nouă și radical diferită. El a propus ca nu doarmarile unități blindate de sub comanda lui, dar cele mai multe Panzerwaffe să fie concentrate la Sedan. Mareaconcentrare de tancuri nu trebuia să atace spre nord, ci spre vest, pentru executarea unei penetrări strategice rapide șiindependente în adâncime spre Canalul Mânecii. Acest atac trebuia executat fără sprijinul infanteriei, care i-ar fiîncetinit înaintarea. Atacul ar fi dus la prăbușirea frontului inamic și ar fi fost executat cu pierderi minime prinevitarea luptelor de anihilare (Kesselschlacht). Utilizarea unor forțe blindate independente mai fusese discutată înperioada interbelică în Germania, dar nu fusese considerată acceptabilă de cei mai mulți generali. Marele Stat Majoravea mari rețineri cu privire la reușită unei operațiuni atât de riscante[18]. Ideea operațională a lui von Manstein a fostîmbrățișataă de Guderian, care cunoștea relativ bine regiunea unde luptase în 1914-1918[19].Von Manstein a scris primul raport cu privire la planul alternativ pe 31 octombrie. El a evitat cu grijă menționareanumelui lui Guderian și nu a subliniat puternic partea referitoare la atacul unităților de blindate pentru ca să eviterezistența din partea unor generali cu putere de decizie[20]. Von Manstein a mai conceput șase alte rapoarte între 31octombrie 1939 și 12 ianuarie 1940, planurile sale devenind tot mai radicale. Toate au fost respinse de OKH, nimicdin acestea neajungând la urechile lui Hitler

Incidentul MechelenAtacul german împotriva Țărilor de Jos a fost programat pentru 17 ianuarie 1940:43. Pe 10 ianuarie, un avion germanMesserschmitt Bf 108 a aterizat forțat la Maasmechelen, la nord de Maastricht (Belgia). Printre pasagerii avionuluis-a numărat și maiorul Luftwaffe Hellmuth Reinberger, care avea în bagaje și copia ultimei versiuni aAufmarschanweisung N°2. Reinberger nu a reușit să distrugă documentul, care a ajuns în cele din urmă în mâinileserviciilor de informații belgiene[21]. S-a susținut uneori că acest incident a dus la modificarea planurilor germane,dar acest lucru este fals. De fapt, o reformulare a planurilor de pe 30 ianuarie, Aufmarschanweisung N°3, Fall Gelb,nu făcea decât să reia în cea mai mare parte versiunea anterioară[22].

Adoptarea Planului MansteinPe 27 ianuarie, von Manstein a fost eliberat din funcția de șef al Statului Major al Grupului de Armate A și a fostnumit comandant al unui corp de armată din Prusia la Stettin. Mutarea fusese făcută la inițiativa lui Halder, caredorea să îi reducă influența lui von Manstein[23]. Subordonații lui von Manstein i-au adus cazul la cunoștință luiHitler. Independent de propunerea lui von Manstein, Hitler sugerase un atac la Sedan, dar fusese convins de cătreapropiați că este un plan prea riscant. Pe 2 februarie, planul lui von Manstein i-a fost supus atenției lui Hitler. Acestadin urmă i-a convocat pe von Manstein, pe șeful de personal al trupelor terestre, generalul Rudolf Schmundt, și peșeful de operațiuni al OKW, Alfred Jodl. După ce l-a ascultat pe von Manstein fără să întrerupă vorbitorul și fără săse lanseze în monologuri, el a acceptat toate argumentele generalului[24]. A doua zi chiar, el a ordonat ca toateplanurile pentru invadarea Țărilor de Jos și Franței să fie modificate în conformitate cu ideile lui von Manstein[25].Dacă Hitler considerase un atac pentru străpungerea frontului la Sedaj doar ca o manevră tactică, von Mansteiconsidera că o asemena acțiune avea să asigure o victorie rapidă și puțin costisitoare. Planul lui avea în vedere oînaintare rapidă spre Canalul Mânecii și încercuirea armatelor aliate în Belgia care, în cazul unei execuții perfecte,putea să aibă urmări strategice extrem de favorabile pentru Germania[26][27].Halder nu avea nicio intenție să se îndepărteze de doctrina tradițională germană ș să permită o străpungere strategică efectuată de șapte divizii de blindate ale Grupului de Armate A[28]. Spre nemulțumirea lui Guderian, acest atac al tacurilor a fost la început complet eliminat din noul plan Aufmarschanweisung N°4, Fall Gelb, terminat pe 24 februarie. Până în cele din urmă, Halder și-a schimbat în mod radical opiniile[29]. Halder a fost vehement criticat, cel

Bătălia Franței 6

puțin la fel de dur cum fuseseră atacurile sale din trecut la adresa lui von Manstein. Cei mai mulți ofițeri superiorigermani erau șocați de plan pe care îl numeau „groparul forțelor Panzer”[30].Chiar și când îndrăznețul plan a fost modificat pentru ca să corespundă metodelor convenționale, el a provocat ofurtună de proteste printre generalii germani. Ei considerau că este absolut iresponsabil să concentrezi forțe într-opoziției unde nu puteau fi aprovizionați cu ușurință și în cantități suficiente, în condițiile în care căile de comunicațieputeau fi întrerupte cu ușurință de către francezi. Dacă franco-britanicii ar fi reacționat altfel decât prognoza planul,ofensiva germană se putea transforma într-o catastrofă de proporții[31]. Toate obiecțiunile generalilor au fost respinsede Hitler, care considera că Germania este într-o poziție strategică fără speranță, iar cea mai neînsemnată șansă devictorie contrabalansa o înfrângere certă implicată de inacțiune[32].

Blitzkrieg

Strategia, metodele operaționale și tacticile armatei terestre germane și a Luftwaffe au fost denumite de multe ori „Blitzkrieg (războiul-fulger)”. Conceptul este puternic controversat și este legat de poroblema a naturii și originiicorecte a operațiunilor „Blitzkrieg”, pentru care campania din 1940 este considerată ca fiind exemplul clasic.Elementul esențial al războiului-fulger era considerat ca fiind o operațiune (sau o serie de operațiuni) strategicăexecutate de forțe mecanizate, care ar fi dus la prăbușirea defensivei inamicului. „Blitzkriegul” a fost considerat deasemenea o formă revoluționară de război. De-a lungul timpului, cercetătorii i-au pus la îndoială noutate, sau chiarexistența[33][34].Victorii rapide și decisive au fost obținute de forțe armate și înainte de a doua conflagrație mondiale. În timpulrăzboaielor pentru unificarea Germaniei sau în campaniile Primului Război Mondial. Statul major german a încercatsă pună în practică teroia Bewegungskrieg (Răzoiul mobil), cu principii asemănătoare războiului-fulger. În timpulprimei conflagrații mondiale, aceste metode au permis realizarea unor străpungeri tactice, dar exploatarea acestorsuccese nu a putut fi făcută în mod corespunzător din cauza lipsei transportului motorizat al trupelor. Dezvoltareatancurilor, avioanelor și, mult mai important, al infanteriei și artileriei motorizate au permis germanilor să foloseascăvechile metode cu noua tehnologie din 1940. Problema transportului fusese rezolvată prin modernizările motoruluicu ardere internă[35].Din punct de vedere conceptual „Blitzkrieg” este complicat. Nu există nicio referință explicită asupra unei asemeneastrategii, operațiune sau tactică în planurile de luptă germane. Nu există nicio dovadă cu privire la dezvoltărileteoretice sau în ceea ce privește pregătirile industriale care să susțină existența unei planuri făcute pe termenlung[36][37]. Divezile existente în acest moment sugerează mai degrabă că Germania nazistă|Reichul German sepregătea pentru un război de uzură de lungă durată, în niciun caz un război rapid de manevră. Estimările greșite alelui Hitler din 1939 au împins țara în război într-un moment în care nu era pregătită complet. În aceste condiții aleMarelui Stat Major german a trebuit să găsească soluții pentru obținerea unei victorii rapide, mai înainte casuperioritatea materială și economică a aliaților să-și spună cuvântul. În mod clar însă, nu acestea fuseseră intențiileinițiale[38]. Doar după înfrângerea Franței din 1940, liderii militari germani au au adoptat „Blitzkriegul” ca principalămetodă pentru îndeplinirea ambițiilor lor în Europa. Istoricul german Karl-Heinz Frieser avea să explice:

„Campania din vest nu a fost planificată ca o campanie de cucerire. Mai degrabă, a fost un actoperațional disperat pentru ieșirea dintro situație strategică disperată. Ceea ce este numită „gândireBlitzkrieg” nu a fost dezvoltată decât după [sublinierea autorului] campania din vest. Nu a fost cauza cimai degrabă consecința victoriei.”[39]

Bătălia Franței 7

Strategia aliaților

Primele acțiuniBelgia era încă neutră în septembrie 1939, acordul franco-belgian de securitate din 1920 încetându-și efectul în 1936.Belgienii nu au premis francezilor să le inspecteze pozițiile definsive decât în martie 1940, când un general debrigadă în civil a putut să viziteze din automobil instalațiile de apărare ale țării:56. Olanda era de asemenea neutră,dar guvernul făcuse o serie de arnajamente cu „Antanta” (cum erau încă numiți aliații occidentali) pentru o cooperareîn cazul unei invazii germane. Maurice Gamelin, comandantul suprem francez, a sugerat ca, atâta vreme câtGermania era încă prinsă în luptele din Polonia, aliații să folosească Țările de Jos ca pe o trambulină pentru lansareaunui atac împotriva naziștilor. Guvernul francez a refuzat însă să ia în considerație un asemenea plan[40].Doar după data invadarea Poloniei de pe 1 septembrie 1939, soldații francezi au înaintat de-a lungul Liniei Maginotaproximativ 5 km în interiorul regiunii Saar într-o acțiune care avea să fie cunosctă drept „Ofensiva din Saar”. Departea franceză au participat 98 de divizii (70 dintre ele formate din rezerviști) și 2.500 de tancuri. Lor li s-au opus43 de divizii (32 formate din rezerviști) și nicio unitate de tancuri. Francezii au înaintat până la fortificațiile cuîncadrate cu efective scăzute la Liniei Siegfried. Armata franceză ar fi reușit fără eforturi prea mari să străpungă liniasubțire defensivă germană, dar au așteptat până când germanii au organizat contraofensiva, preferând în cele dinurmă să se retragă pe pozițiile de plecare în octombrie[41].

Planul DyleConsiderentele strategice au impus aliaților să înainteze și să lupte pe teritoriul belgian atunci când germanii auatacat în vest. Guvernul britanic a cerut cu insistență ca țărmul flamand să rămână sub controlul aliat, ceea ce ar fipermis menținerea supremației navale a Royal Navy în Canalul Mânecii. Francezii au considerat că ofensivagermană trebuie oprită cât mai departe posibil în est, ca să împiedice desfășurarea luptelor pe teritoriul francez. Încele din urmă, hotărârea luată de Gamelin de înaintare și acceptare a luptei pe teritoriul Belgiei s-a bazat peconvingerile sale că armata franceză nu ar fi fost capabilă să învingă într-un război al acțiunilor mobile pe un teatrude operațiuni vast ca cel al Franței. Frontul din Belgia era mult mai îngust și ar fi permis respingerea ataculuigerman. Gamelin a susținut că înaintarea până pe linia defensivă a râului Dijle (Dyle) și organizarea unei puternicepoziții fortificate aici i-ar fi împiedicat pe germani să cucerească regiunile industriale belgiene[42].Gamelin nu era o personalitate puternică, capabilă să își impună voința. Primul pas întreprins a fost propunereavariantei „Escaut” în locul „planului Dyle”[43]. Aceasta ar fi presupus înaintarea francezilor pe teritoriul olandez[44].Două mari formațiuni franceze – Armata I și Armata a IX-a – urmau să apare linia defensivă din Belgia, de la Wavrela Givet. Armata a VII-a urma să apere aliniamentul Escaut și să colaboreze cu forțele olandeze. Armata belgianătrebuia să apere linia Ghent-Antwerp. Belgienii urmau să fie sprijiniți de corpul expediționar britanic, care trebuia săapere secțiunea frontului de la est de Brussels, de la Wavre la Louvain[45].Gamelin a înțeles că germanii aveau să încerce să străpungă liniile aliate cu ajutorul unei mari concentrări a forțelormecanizate. Germanii aveau șanse reduse să străpungă Linia Maginot de pe flancul drept al aliaților și să leîncercuiască forțele[46]. Singurul punct slab al aliaților rămânea centrul frontului, dar acesta era acoperit în mareparte de obstacolul natural al râului Meuse. Tancurile puteau fi folosite doar limitat în apărarea pozițiilor de-a lungulcursului râului. În dreptul orașului Namur, cursul râului se schimba brusc spre est, apărând în zonă o zonă cunoscutădrept „breșa 'Gembloux”, care era ideală pentru desfășurarea operațiunilor de luptă mecanizate. Gamelin a hotărât săîși concentreze aici o jumătare din forțele blindate, fiind convins că greul atacului german se va da pe câmpiilebelgiano-olandeze. Gamelin considera că dacă germanii ar fi încercat să forțeze cursul râului Meuse printr-un masivatac de infanterie, belgineii ar fi reușit să se apere cu succes. Mai mult chiar, chiar în condițiile în care un asemeneaatac ar fi fost încununat de succes, victoria germană ar fi fost obținută cu un mare efort și după o perioadă de timpfoarte îndelungată. Gamelin nu aluat în considerație nicio altă posibilitate de atac, ca de exemplu o străpungere afrontului în sud și ca urmare nu a făcut nici un fel de pregătire pentru evacuarea rapidă a forțelor aliate din Belgia[47].

Bătălia Franței 8

Gamelin și-a susținut planul în ciuda unor critici repetate din partea subordonaților săi. Gaston Billotte și AlphonseJoseph Georges (comandanți ai unor mari grupuri de armate) se numărau printre cei mai hotăți critici ai planurilor luiGamelin. Georges a subliniat punctul slab al planurilor șefului său. El a sugerat că Gamelin era prea sigur că planulgerman ar fi presupus ca principalele bătălii să fie date în Olanda și Belgia. Georges afirma că Gamelin prindeaarmatele aliaților în capcana Țărilor de Jos. Mai mult chiar, el a sugerat că un atac în Belgia putea să fie doar odiversiune. În acest caz, dacă forțele principale aliate erau cantonate în Belgia, exista posbilitatea ca atacul principalgerman să fie dat în centru, pe frontul dintre Meuse și Moselle, front care ar fi fost complet lipsit de resurse pentrurespingerea atacului[48].Întreaga planificare strategică aliată a căzut în sarcina francezilor. Britanicii au acceptat statutul de partener secundarîn alianță și au fost de acord cu totate propunerilr franceze[49].

Spionajul aliațilorÎn iarna 1939-1940, personalul consulatului belgian din Cologne a anticipat liniile principale ale planului lui vonManstein. Bazându-se pe informații secrete, belgineii au înțeles că forțele germane se concentrau de-a lungulfrontierelor belgiană și luxemburgheză. Belgienii au căpătat convingerea că germanii aveau să atace prin regiuneaArdennes și să se îndrepte spre Canalul Mânecii pentru izolarea armatelor aliate din Belgia de restul Franței.Diplomații belgieni au anticipat corect planurile germane pentru folosirea trupelor aeropurtate (parașutiști șiinfanterie îmbarcată în planoare) în spatele liniilor aliate. Aceste analize nu au fost însă considerate demne de luat înseamă de către planificatorii militari francezi sau britanici[50].În martie 1940, serviciile de contrainformații elvețiene au aflat de prezența a șase sau șapte divizii blindate lafrontiera germano-belgiană. În zonă au mai fost indentificate și alte unități motorizate. Serviciile specializatefranceze au fost informate de către piloții avioanelor de recuoaștere cu privire la lucrările de construire a podurilor depontoane peste râul Our, la frontiera germano-luxemburgheză.Atașatul militar francez din Berna a transmis în țară informații cu privire la atacul german care avea să aibă loc laSedan în perioada 8 – 10 mai. Raportul său era datat 30 aprilie. Toate aceste informații nu au avut vreun efect asupralui Gamelin[51]. Nici rapoartele primite de la Vatican, sau fotografiile aeriene ale avioanelor de recunoaștere francezecare prezentau coloana de 60 km a vehiculelor blindate germane de la granița germano-lumxemburgheză:53.

Efectivele și dispunerea forțelor germane

EfectiveGermania a mobilizat efective însumând 4.200.000 din cadrul Heer (forțele terestre), 1.000.000 Luftwaffe (aviațiamilitară), 180.000 din cadrul Kriegsmarine (marina de război), și100.000 din Waffen-SS. Dacă se iau în calcul forțelestaționate în Polonia, Danemarca și Norvegia, forțele terestre mai dispuneau de aproximativ 3.000.000 de soldațidisponibili pentru atacul de pe 10 mai 1940[52]. Aceștia erau încadrați în 157 de divizii, dintre care 135 urmau săparticipe direct la ofensivă, iar restul de 42 erau plasate în rezervă[53].Forțele germane din occident au mobilizat pe front în mai și iunie în jur de 2.440 de tancuri și 7.370 de piese deartilerie (în acest număr fiind incluse și rezervele)[54]. În 1939–1940, 45 % dintre militari aveau vârsta peste 40 deani, iar jumătate din numărul lor total beneficiaseră de doar câteva săptămâni de instruire[55]. Adevărul este că, spredeosebire de ceea ce sugerează legendele blitzkrieg, forțele terestre germane nu erau motorizate în totalitate. În 1940,doar 10% dintre efectivele forțelor terestre erau motorizate, putând mobiliza doar 120.000 de vehicule. Princomparație, forțele franceze dispuneau de 300.000 de vehicule. Forța expediționară britanică avea de asemenea uncontingent motorizat „demn de invidiat”. Cea mai mare parte a vehiculelor de aprovizionare germane erau de faptcăruțe trase de cai[56].Doar 50% dintre diviziile germane aflate sub arme erau în 1940 gata de luptă, gradul lor de echipare fiind de multe ori mai slab decât al inamicilor francezi sau britanici. În unele cazuri, gradul de echipare al diviziilor germane din

Bătălia Franței 9

1940 era inferior celui al armatei germane din 1914[57]. În 1940, armata germană era doar parțial modernizată. Dupăcum apreciază un istoric, un mic număr de „divizii de elită” bine echipate „erau depăsite de numărul diviziilor derangul al doilea sau al treilea”.

Dispunerea operațională a forțelor terestreForțele terestre germane erau împărțite în trei grupuri de armate. Grupul de Armată A comandat de Gerd vonRundstedt, compus din 45 de divizii, dintre care șapte blindate, trebuia să execute lovitura decisivă, o „tăietură deseceră” - Sichelschnitt – prin dispozitivul defensiv al aliaților din Ardeni. Sichelschnitt nu a fost folosit în limbajulmilitar german, fiind de fapt o traducere a caracterizării operațiunii germane date de Winston Churchill[58], "SickleCut" sau "armoured scythe stroke". Acest grup era compus din trei armate ale Wehrmachtului – 4, 12 și 16 – și treicorpuri de tancuri (Panzer). Un corp de blindate a fost alocat Armatei a 4-a, dar celelalte două XXXXI (Reinhardt) șiXIX (Guderian) au format împreună cu un corp al Wehrmachtului pentru a format o mare unitate independentă dinpunct de vedere operațional, Panzergruppe Kleist[59].Grupul de Armată B comandat de Fedor von Bock era compus din 29 de divzii, din care trei blindate și avea caobiectiv să înainteze prin Țările de Jos și să atragă în cursă unitățile nordice ale aliaților, pe care să le izoleze maiapoi într-o pungă. Grupul era format din armatele Wehrmacht 6 și 18.Grupul de Armată C comandat de Wilhelm Ritter von Leeb era compus din 18 divizii și trebuia să prevină oeventuală încercare a aliaților de ocolire prin flanc cu pornire de pe Linia Maginot. Grupul trebuia să execute atacuriasupra instalațiilor defensive ale Liniei Maginot și de-a lungul Rinului. Wilhelm Ritter von Leeb comanda 2 armate– 1 și 7[60].

ComunicațiileMarele avantaj al germanilor era reprezentat de comunicațiile radio[61]. Toate tancurile germane erau dotate cuaparate de emisie recepție radio, care permiteau comunicarea necriptată între unități. Dotarea cu radiouri permiteacomandanților tancurilor germane să răspundă rapid la modificările constante ale situației de pe câmpul de luptă.Comunicațiile fără fir permiteau executarea unor modificări de ultim moment ale tacticii și adaptarea la situația realăde pe front într-un mod mult mai rapid decât inamicii. Unii dintre comandanți au considerat capacitatea decomunicarea rapidă drept cea mai importantă contribuție la conducerea luptelor. În rândul unităților de tancuri,exercițiile de comunicare radio au fost considerate mult mai importante decât cele pentru îmbunătățirea precizieitirului. Comunicațiile radio le-a permis echipajelor tancurilor germane să își coordoneze acțiunile colective, să sesprijine reciproc și să își concentreze puterea de foc în atac sau defensivă. În acest fel, unitățile germane de tancuri audepășit avantajul blindatelor franceze, superioare ca număr și echipare, amplasate însă în grupuri mici de sprijin aleunităților de infanterie. Francezii nu erau dotați cu aprate de emisie-recepție, ordine fiind transmise prin viu grai, iaravantajul comunicațiilor radio avea să se dovedească decisiv în momentele decisive ale luptelor.Rețeau de comunicații radio permitea comunicarea dintre echipajele tancurilor și comandament, dar și comunicația –limitată – cu forțele aeriene și terestre. Diviziile Panzer erau sprijinite de unități Fliegerleittruppen (trupe de controltactic aerian) dotate cu transportoare semi-șenilate „Sonderkraftfahrzeug”. Deși nu erau suficient de multe astfel detransportoare în dotarea armatei germane, tanchiștii puteau să apeleze la sprijinul Luftwaffe, indiferent dacăavioanele germane erau în aer sau la sol, pentru distrugerea unor ținte pe care artileria nu le putea ahihila. Existămărturii ale faputului că apelurilor pentru sprijin aerian ale corpurilor de tancuri ale lui Guderian li s-a răspuns rapid,avioanele Luftwaffe atacând țintele în 15-20 de minute. Grupul aerian 8 (VIII. Fliegerkorps) dotat cu avioane JunkersJu 87, destinat sprijinirii atacului Grupului de Armată A prin Ardeni, a menținut continuu o escadrilă de bombardiereși una de avioane de vânătoare gata de decolare pe pistă. În medie, aceast grup aerian putea să intervină în cel multtrei sferturi de oră de emiterea cererii de sprijin[62].

Bătălia Franței 10

Tacticile trupelor terestreArmata terestră germană a abordat soluția atacului „forțelor combinate”. Spre deosebire de aliați, germanii se bazaupe unități cu un mare grad de mobilitate, cu un raport judicios ales dintre infanterie, artilerie, unități de geniu șiformațiuni de tancuri, toate integrate în diviziile de blindate. Cu toții se bazau pe un sistem de comunicație de bunăcalitate, care le permitea atace cu succes și să își folosească avantajele obținute mai înainte ca inamicul să poatăreacționa. Diviziile de tancuri erau capabile să efectueze misiuni de recunoaștere, să inițieze atacuri, să treacă rapidîn apărare sau să ocupe poziții strategice. Pozițiile cucerite erau mai apoi apărate de infanterie și artilerie, devenindbaze de plecare pentru noi atacuri. Deși la începutul războiului, tancurile germane nu erau proiectate pentru luptaîmpotriva blindatelor inamice, tanchiștii germani au dezvoltat tactici pentru atragerea mașinilor de luptă inamice înraza de acțiune a artileriei antitanc proprii. Logistica acestor unități era concepută de așa natură încât să asigure operioadă de luptă de trei-patru zile fără aprovizionare[63].Spre deosebire de francezi, forțele terestre germane nu erau dotate cu tancuri grele. Tancurile franceze erausuperioare din punct de vedere al blindajului și a armamentului, deși cele germane erau mai rapide și maifiabile[64][65]. Deși forțele terestre germane erau depășite la capitolul artilerie și tancuri, aveau o serie de avantaje deprimă importanță în fața inamicilor lor. Tancurile germane aveau echipaje formate din cinci militari: comandantul,tunarul, încărcătorul, conductorul și mecanicul. Faptul că fiecare membru al echipajului era dedicat unei singuremisiuni, făcea ca echipa să fie foarte eficientă în luptă. Echipajele franceze aveau mai puțini membri, comandantulocupându-se și de încărcarea tunului, ceea ce îl împiedica să își exercite funcția principală, aceea de observare acâmpului de luptă și conducere a acțiunilor tactice. În acest fel, echipajele franceze aveau să se dovedească mult maipuțin eficiente în luptă.Germanii se bucurau de o anumită superioritate și în cazul infanteriei datorită aplicării doctrinei „Auftragstaktik”,care promova un lanț al comenzii relativ descentralizat, prin care ofițerii erau încurajați să aibă inițiative personalepentru îndeplinirea obiectivelor comandanților lor. Pentru atingerea acestor obiective, fiecărui comandant i se asigurasprijinul necesar cu armament[66].

LuftwaffeUnul dintre atuurile principale ale germanilor a fost Luftwaffe. Aviația militară germană fusese împărțită în douăgrupuri. 1.815 avioane de luptă, 487 de transport și 50 de planoare fuseseră destinate sprijinirii Grupului de ArmatăB, în vreme ce 3.286 avioane de luptă fuseseră repartizate Grupurilor de Armată A și C[67].Principalul obiectiv al aviației germane era asigurarea sprijinului aerian prin atacurile bombardierelor în picaj și acelor medii. În 1940, Luftwaffe era o forță aeriană cu numeroase aeroporturi amplasate pe un teritoriu întins, fără odoctrină centrală care să îi reglementeze strict acțiunile. Singura directivă clară a Luftwaffe era sprijinirea strategieinaționale. Aviația militară germană era o forță flexibilă, capabilă să desfășoare operațiuni de apărare, vânătoare șibombardamente strategice sau tactice. În vreme ce în aceeași perioadă, aviația militară aliată era obligată să asigureexclusiv sprijinirea forțelor terestre, Luftwaffe își dispunea forțele într-un mod mai general, în funcție de realitateaoperațională. Luftwaffe își modifica acțiunile rapid, de la asigurarea superiorității aeriene, la interzicerea zborurilorinamice pe distanțe medii, la atacuri strategice sau la sprijinul aerian apropiat al forțelor terestre, funcție de realitateatactică de pe front. De fapt, Luftwaffe nu era o armă dedicată sprijinului exclusiv al blindatelor, în 1939 doar 15%dintre avioanele militare asigurând sprijinul efectiv al forțelor terestre[68], aceste misiuni nefiind obiectivul principalal său[69].

Bătălia Franței 11

Apărarea antiaerianăMultă vreme s-a considerat că germanii ar fi avut în 1940 o superioritate copleșitoare în ceea ce privește artileriaantiaeriană - Flak. De fapt, documentele demonstrează că germanii dispuneau de 2.600 de tunuri grele de 88 mm și6.700 de tunuri ușoare de 37 mm și 20 mm. În aceste cifre au fost incluse și tunurile antiaeriene care asigurau apăreaorașelor și porturilor, precum și piesele de artilerie ale unităților de antrenament. Pentru trupele de atac au fostdedicate 85 de baterii grele și 18 ușoare Flak ale Luftwaffe, 48 de companii de artielerie ușoară antiaeriană din cadruldiviziilor de infanterie și 20 de companii de artilerie ușoară antiaeriană independente, care funcționau ca rezervăstatelor majore de la nivelul de corp de armată în sus. În total erau 700 de tunuri antiaeriene de 88 mm și 180 de 37mm aparținând Luftwaffe și 816 de 20 mm din cadrul forțelor terestre[70].

Forțele aliate

EfectiveFranța cheltuise mai mult din produsul național brut din perioada 1918 – 1935 pentru dotarea și întreținerea forțelorsale armate decât orice altă mare putere. Guvernul francez a început o acțiune de reînarmare în 1936. Datoritădeclinului natalității din acea perioadă, în special în timpul Primului Război Mondial și a Marii Crize Economice, câtși pierderilor de vieți omenești din timpul primei conflagrații mondiale, Franța trebuia să facă față unei crizeimportante a forței de muncă, care din punct de vedere numeric era aproximativ jumătate cât cea a Germaniei. Pentrua rezolva această problemă, Franța mobilizase aproximativ o treime dintre bărbații de 20 – 45 de ani, ceea ce a făcutca efectivele armatei să crească la aproximativ 5.000.000 de soldați[71]. În jur de 2.240.000 de oameni eraumobilizați în cadrul unităților militare din nord. Britanicii au contribuit cu aproximativ 897.000 de oameni în 1939,efectivele crescând la 1.650.000 în iunie 1940. Olandezii și belgienii mobilizaseră 400.000, respectiv 650.000 desoldați.

Forțele terestre

Soldați britanici proaspăt sosiți în deplasare sprefront, iunie 1940

În total, francezii mobilizaseră 117 divizii, din care 104 (inclusiv 11 derezervă) fuseseră destinate apărării zonei de nord. Britaniciicontribuiau cu 13 divizii, dintre care 3 erau încă în curs de mobilizareaatunci când a început războiul. Încă 22 de divizii belgiene, 10 olandezeși 2 poloneze[72] s-au mai alăturat forțelor aliate. Britanicii au adus întabăra aliaților 1.280 de tunuri, belgienii 1.388, olandezii 656.Francezii aveau 10.700 de baterii de artilerie. Astfel, aliații dispuneaude aproximativ 14.000 de piese de artilerie, cu 45% mai multe decâtgermanii. Armata franceză avea un grad de motorizare mai ridicatdecât germanii, care își bazau încă transporturile pe atelajele cu cai.Deși belgienii, britanicii și olandezii nu dispuneau practic de blindate,francezii aveau 3.254 de tancuri[73]. Tancurile franceze erau nu doarmai numeroase decât ale germanilor, dar aveau o mai bună calitate,cum de altfel a demonstrat rezultatul celei mai mari bătălii de tancuri acampaniei, bătălia de la Hannut.

Capacitatea de luptă a unităților terestre franceze varia foarte mult. În componența lor intrau niște unități formidabile, în special cele blindate și cele ale infanteriștilor profesioniști. Existau însă și divizii formate din soldați de rezervă, cu vârste de peste 30 de ani, slab echipați. O problemă majoră o reprezenta lipsa armamentului mobil antitanc, a artileriei antiaeriene și a lipsei unui sistem radio de comunicații, și aceasta în ciuda eforturilor depuse de Gamelin pentru crearea de unități mobile de artilerie[74]. Armata franceză a folosit pe scară largă telefonul cu fir și

Bătălia Franței 12

curierii pentru comunicațiile pe front în 1940. Doar 0,15% din cheltuielile militare din perioada 1923 – 1939 au fostfăcute pe echipamente de comunicații, inclusiv radio.Amplasarea tactică a forțelor franceze și modul de folosire al unităților operaționale mobile au fost de asemeneainferioare celor germane. Din punct de vedere tactic, blindatele erau dispersate de-a lungul întregului front francez.Diviziile de infanterie franceză erau sprijinite de batalioane de tancuri (aproximativ 100). În acest fel, în ciudanumărului superior de blindate, tancurile franceze nu erau o forța operațională independentă de temut. Diferența fațăde blindatele germane era adâncită și de faptul că doar puține tancuri franceze aveau montate aparate deemisie-recepție radio, iar acolo unde ele existau, erau de calitate slabă. Tancurile franceze erau depășite de celegermane și la capitolul viteză de deplasare. Tancurile franceze fuseseră concepute ca mașini de luptă destinatesprijinirii infanteriei. Viteza superioară a tancurilor germane le-a permis acestora să depășească și să executemanevre de încercuire a blindatelor franceze. În 1940, planificatorii militari francezi continuau să considere tancuriledrept o armă pentru sprijinirea infanteriei, și nu invers. Ca urmare, în toată campania din 1940 francezii nu au fostcapabli să reacționeze la fel de rapid precum inamicii lor.Din punct de vedere operațional, se pare că francezii nu au conceput niciun rol ofensiv unităților de tancuri. În ciudafaptului că unii dintre comandanții tineri precum colonelul Charles de Gaulle au încercat în perioada interbelică săconvingă Înaltul Comandament francez de necesitatea formării unor divizii de blindate sprijinite de aviație șiinfanterie, conservatorismul militar a împiedicat punerea în practică a acestor „noi idei”. Înaltul Comandamentfrancez era convins că victoria ar putea fi asigurată de apărarea unei linii a frontului așa cum fusese cea din1914–1918. Pregătirea trupelor a fost bazată în special pe pregătirea luptei în tranșee și pe linii fortificate[75]. Înperioada septembrie 1939 – mai 1940 s-au făcut câteva exerciții de amploare redusă care vizau acțiunile mobile aleinfanteriei[76].

Amplasarea forțelor

Soldați ai Regimentului I de pușcași galezi laEtaples, februarie 1940

Forțele franceze din nord erau compuse din trei Grupuri de Armată.Grupurile de armată 2 și 3 apărau Linia Maginot în zona de est. Grupulde Armată 1 aflată în vestul țării trebuia să acționeze pe teritoriulȚărilor de Jos.Inițial, Armata a 7-a franceză fusese amplasată în zona de apus și, dupăce a fost întărită prin alocarea Division Légère Mécanisée, a primitsarcina să se pregătească pentru înaintarea spre Olanda prin Antwerp.În continuare, spre sud, se aflau diviziile Corpului ExpediționarBritanic (BEF), care trebuiau să înainteze spre Linia Dyle și să ocupepoziții la dreapta armatei belgiene, de la Louvain la Wavre. Armata Ifranceză, întărită cu două divizii mecanizate ușoare și o divizie blindatăde rezervă, trebuia să apere regiunea Gembloux, dintre Wavre și Namur. Forțele cele mai sudice din Belgia erauArmata IX, care trebuia să acopere întregul sector Meuse, dintre Namur și Sedan.

John Vereker, comandantul BEF, considera germanii că ar fi avut nevoie de două-trei săptămâni pentru pregătiri și pentru înaintarea pe 100 km până să ajungă la Linia Dyle. (În realitate, germanii au avut nevoie doar de patru zile):58. Armata II franceză urma în acest timp să formeze „pivotul” mișcării și să rămână pe poziții, în tranșee[77]. Planificatorii aliați nu i-au acordat un tratament deosebit acestei armate, nici în ceea ce privește efectivele (5 divizii), nici în ceea privește armamentul antitanc sau antiaerian. Acestă armată urma să suporte atactul unei divizii blindate de elită germană la Sedan. Dintre cele cinci divizii franceze, două erau formate din rezerviști în vârstă, așa-numitele divizii „Serie B”, iar una era formată din senegalezi[78]. Armata II trebuia să acopere un front mai larg decât ar fi fost normal, dat fiind echipamentul și pregătirea militară, și din acest motiv formau punctul cel mai slab al sistemului defensiv francez. Plasarea acestei armate mai slabe în regiune se baza pe opinia Înaltului Comandament France conform căreia Ardenii sunt o barieră naturală extrem de greu de depășit. Aceste opinii nu s-au schimbat nici când

Bătălia Franței 13

serviciile de informații belgiene și franceze au raportat existența unor lungi coloane de blindate și autovehicule detransport care traversau regiunea și care, în unele momente, formau uriașe abuteiaje.

Forțele aerieneDin punct de vedere al numărului de aparate de zbor, aliații erau inferiori germanilor. Armée de l'Air dispunea de1.562 de avioane, iar RAF Fighter Command trimiseseră pe continent 680 avioane de vânătoare, în timp ce RAFBomber Command a contribuit cu 392 de bombardiere. Cele mai multe aparate aliate erau modele depășite din punctde vedere tehnic, precum avvionul Morane-Saulnier M.S.406. Aliații puteau opune puternicelor Messerschmitt Bf109 doar aparatele franceze Dewoitine D.520 sau britanicele Hawker Hurricane[79]. Pe 10 mai 1940, pe frontfuseseră deplasate doar 36 de avioane de vânătoare D.520, toate într-o singură escadrilă[80]. La începutul lunii iunie1940, industria aeronautică franceză a atins cote de producție remarcabile, cu o capacitate de aproximativ 2.000 deaparate.Flota aliată suferea însă de o lipsă cronică de piese de schimb. Doar 29% (599) aparate de zbor erau completoperaționale, din care 170 bombardiere[81]. Gradul scăzut de disponibilitate a aparatelor aliate a făcut ca germanii săaibă în fapt o superioritate numerică evidentă în cazul bombardierelor cu un rapot de 6:1În cida tuturor acestor dezavantaje, Armee de l'Air a avut rezultate peste așteptări în timpul Bătăliei Franței, cu o ratăa aparatelor doborâte de 2,35:1; with almost a third of those kills accomplished by French pilots flying the US builtCurtiss Hawk 75 which accounted for 12.6 percent of the French single-seat fighter force.[82]

Apărarea antiaerianăÎn afară de cele 580 mitralierele de 13 mm din dotarea apărării civile, armata franceză mai dispunea 1.152 tunuriantiaeriene de 25 mm „Hotchkiss”, 200 de autotunuri de 20 mm „Hispano-Suiza” și 24 de tunuri de 90 mm. Armatamai dispunea și de 40 de tunuri de 105 mm din prima conflagrație mondială[83]. Corpul Expediționar Britanic (BEF)avea 10 regimente de tunuri antiaeriene de 3,7 inch, care în acele vremuri erau cele mai moderne tunuri greleantiaeriene din lume și 7 regimente de tunuri antiaeriene de 40 mm. Fiecare regiment avea 3 – 4 baterii, adicăaproximativ 300 de tunuri antiaeriene grele și 350 de tunuri ușoare[84]. Belgienii aveau două regimente de artileriegrea antiaeriană și erau în plin proces de echipare cu tunuri Bofors de 40 mm. Olandezii aveau 84 de tunuri AA de75 mm, 39 de tunuri vechi de 60 mm și 232 de tunuri de 40 și 20 mm. De asemenea, olandezii mai dispuneau demitraliere antiaeriene Spandau M.25, modele vechi din primul război mondial

Fall Gelb

Frontul de nordGermania a declanșat Fall Gelb în seara zilei de 9 mai și în noaptea celei de 10 mai. Pe 9 mai, germanii au ocupatseara târziu Luxemburgul fără să întâmpine o opoziției notabilă[85]. Grupul de Armată B și-a lansat ofensiva falsă întimpul nopții de 10 mai în Olanda și Belgia. În dimineața zilei de 10 mai, Fallschirmjäger (parașutiștii) ai 7. Fliegerși 22. Luftlande Infanteriedivision de sub comanda lui Kurt Student au executat aterizări surpriză la Haga, pe drumulspre Rotterdam și împotriva fortului belgian Eben-Emael pentru sprijinirea atacului Grupului de Armata B[86].Comandamentul francez a reacționat imediat, trimițand Grupul de Armată 1 spre nord, în conformitate cu Planul D.Pentru această acțiune au fost folosite cele mai bune forțe, cărora le-a fost diminuată forța de luptă prindezorganizarea logistică și scăderea mobilității datorită scăderii stocurilor de combustibilref>Evans 2000, p.33.</ref>. Când Armata a 7-a franceză a traversat frontiera olandeză, forțele neerlandeze erau deja în retragere peîntreaga linie a frontului. Din acest motiv, forțele aliate s-au retras în Belgia pentru apărarea capitalei Bruxelles[87].

Bătălia Franței 14

Olanda

Una vion german de transportJunkers Ju 52distrus pe un câmp din Olanda

Luftwaffe a avut superioritatea aeriană deasupra Olandei prin alocareaunui număr mare de aparate de zbor. Pentru atingerea obiectivelorpropuse au fost mobilizate 247 bombardiere de capacitate medie, 147avioane de vânătoare, 424 avioane de transport Junkers Ju 52 și 12hifroavioane Heinkel He 59[88]. Militaire Luchtvaartafdeling (ML –aviația militară olandeză) dispunea de 144 avioane de luptă, dintre careaproximativ o jumătate a fost distrusă în prima zi de luptă[89]. Restulaparatelor de luptă au fost împrăștiat pe diferite aeroporturi mici, deunde au executat 332 de misiuni, pierzând 110 avioane și doborând unmic număr de avioane inamice[90].

Armata 18 germană (18. Armee) a reușit să cucerească și să păstreze controlul asupra tuturor podurilor spre și dinRotterdam, ceea ce a dus la prăbușirea așa-numitei „Fortărețe Olanda” și la ocolirea liniei defensive „Noua Linie deApă Olandeză” din sud. Pe de altă parte, operațiunea separată a Luftwaffe pentru cucerirea capitalei olandeze –„Bătălia pentru Haga” – a fost un complet eșec[91].

Aeroporturile din jurul orașului (Ypenburg, Ockenburg și Valkenburg) au fost cucerite de parașutiștii germani dupălupte grele, cu pierderi importante în vieți omenești și avioane de transport. Olandezii au reușit să distrugă 96 deavioane de transport germane. Transportgruppen al Luftwaffe a pierdut în total 125 de avioane Ju 52 distruse și 47avariate, adică 50% din flota totală de atunci[92]. Din punct de vedere al pierderilor omenești, trupele aeropurtate aupierdut 4.000 de sodați, din care 1.200 de prizonieri dintr-un efectiv total de 8.000 de oameni. Olandezii au evacuatprizonierii de război în Anglia. Eșecul acestei operațiuni a costat trupele aeropurtate 20% din efectivele de soldați șisubofițeri și 42% din cele ofițerești.Armata 7 franceză nu a reușit să blocheze înaintarea 9. Panzerdivision, blindatele germane ajungând la Rotterdam pe13 mai. În aceeași zi, pe frontul din est, contraatacul olandez de la Grebbeberg a eșuat, iar forțele neerladeze au fostobligate să se retragă de pe Linia Grebbe până pe Noua Linie de Apă. Armata olandeză, cu efectivele puțin afectatede pierderile umane, a capitulat în seara zilei de 14 mai, după bombardarea Rotterdamului de către Luftwaffe.Bombardierele Heinkel He 111 ale Kampfgeschwader 54 (Escadrila de bombardament 54) a distrus centrul orașuluiîntr-un atac al cărui scop a rămas controversat. Armata olandeză a ajuns la concluzia că situația sa militară este fărăscăpare, iar continuarea luptei nu ar fi dus decât la pierderi inutile de vieți omenești și la distrugerea fără sens a noiorașe. Capitularea a fost semnată pe 15 mai. Forțele olandeze au mai continuat în Zeelanda și în colonii, iar reginaWilhelmina a format un guvern în exil în Anglia[93]. Olandezii au pierdut în timpul luptelor 2.157 de infanteriști, 75aviatori, 125 de marinari și 2.559 de civili.

Invadarea Belgiei

Un tanc belgian abandonat este inspectat desoldații germani

Germanii și-au asigurat superioritatea aeriană și deasupra Belgiei.După ce au executat o serie de misiuni de recunoaștere cuprinzătoare,germanii au distrus 83 din cele 179 de avioane ale AeronautiqueMilitaire în prima zi de luptă. Piloții belgieni au participat la 77 demisiuni de zbor, dar contribuția lor la campania aeriană antigermană afost nesemnificativă.

Datorită faptului că efectivele Grupului de Armată B fuseserămicșorate mult față de planurile inițiale, ofensiva falsă declanșată de 6.Armee germană a fost în pericol să fie oprită de defensiva belgiană

Bătălia Franței 15

foarte puternică de pe pozițiile Canalui Albert[94]. Principala rută de acces era blocată de Frotul Eben-Emael, ofortăreață puternică, care era considerată cea mai modernă din Europa acelor vremuri, care controla zona deconfluență a râului Meuse și a Canalului Albert[95]. Orice întârziere a ofensivei putea pune în primejdie întreagacampaniei, deoarece era esențial ca forțele principale aliate să fie angajate în luptă falșii atacatori mai înainte caGrupul de Armată A să își stabilească primele capete de pod. Pentru a-și asigura succesul în ciuda efectivelor reduse,germanii au aplicat metode neconvenționale în timpul asaltului asupra Fortului Eben-Emael. La primele ore ale zileide 10 mai, planoare DFS 230 au aterizat în apropierea fortului. Din planoare au debarcat echipe de asalt, care audistrus cupolele tunurilor cu încărcături explosive penetrante[96]. Podurile de peste canal au fost luate cu asalt șicucerite de parașutiști. Belgineii au lansat în schimb contraatacuri puternice, dar care au fost stăvilite debombardamentele Luftwaffe[97]. Comandamentul Suprem Belgian a hotărât ca, în condițiile în care sistemul defensivfusese străpuns chiar acolo unde se aștepta mai puțin, armata să se retragă spre Linia Koningshooikt-Wavre cu cincizile mai devreme decât se anticipase.Operațiunile aeropurtate germane împotriva unor poduri de la Maastricht au eșuat. Olandezii au avut timpul necesarsă arunce în aer principalele poduri, cu excepția unui pod de cale ferată[98]. Distrugerile podurilor olandeze aîncetinit în mare măsură înaintarea blindatelor germane[99].Forța Expediționară Britanică și Armata I franceză nu reușiseră să își ocupe pozițiile fortificate, iar veștile despreînfrângerea belgienilor au venit pe neașteptate. Aliații erau convinși că belgienii erau capabili să reziste mai multesăptămâni, ceea ce le-ar fi permis organizarea eficientă a apărării în regiunea Gembloux[100]. Când generalul ErichHoepner a lansat atacul celor două divizii de tancuri de sub comanda sa (XVI și III Panzerkorp) peste podurileproaspăt cucerite spre Gembloux, aliații au considerat că li se confirmă prognoza cu privire la direcția de atac algermanilor. Gembloux se afla între Wavre și Namur, într-o zonă de câmpie întinsă, ideală pentru acțiunile tancurilor.Această regiune nu dispunea de fortificații aliate. Pentru ca să câștige timpul necesar săpării tranșeelor, René Prioux,comandantul Corpurilor de Cavalerie din cadrul Armatei I franceze a trimis două divizii ușoare mecanizate săoprească înaintarea tancurilor germane la Hannut, la este de Gembloux. Succesul acestei manevre ar fi asigurat oprotecție îndepărtată pentru soldații Armatei I, care ar fi avut timp suficient pentru săparea unor poziții întăriteputernice[101].

Bătăliile de la Hannut și Gembloux

Două tancuri SOMUA S35 distruse la Hannut

Bătălia de la Hannut de pe 12 – 13 mai a fost cea mai mare bătălie detancuri de până atunci, în timpul luptelor fiind implicate aproximativ1.500 de blindate[102]. Francezii au reușit să distrugă 160 de tancurigermane, pierzând la rândul lor 91 de tancuri ușoare Hotchkiss H35 și30 Somua S35, distruse sau capturate[103][104]. Germanii au păstratcontrolul asupra câmpului de luptă, după ce francezii și-au retrasforțele. Mecanicii germani au reușit să recupereze de pe câmpul deluptă și mai apoi să repare mai multe mașini de luptă [105], astfel că încele din urmă, germanii au pierdut doar 49 de Panzere[106]. Prioux și-aatins obiectivele: oprirea temporară a înaintării tancurilor germane,ceea ce a permis fortificarea Armatei I franceze, ceea ce a fost considerată o victorie strategică[107][108]. Pe de altăparte, deși Hoepner a reușit să țină Armata I franceză departe de Sedan, el nu a reușit să o distrugă sau să oîncercuiască. Francezii aveau să scape din încercuire și, în cele din urmă, să asigure un sprijin important britanicilorîn timpul retragerii de la Dunkerque, două spătămâni mai târziu[109].

Pe 14 mai, după ce fusese oprit la Hannut, Hoepner a încercat să străpungă liniile franceze la Gembloux[110]. Această bătălie a fost singura din timpul campaniei în timpul căreia blindatele germane au atac frontal o poziție puternic fortificată. Atacul german a fost respins de Divizia I marocană. Pierderile germane s-au ridicat la 42 de tancuri, 26 dintre ele fiind imposibil de reparat. Succesele de la Hannut și Gembloux nu au avut însă nicio relevanță pentru

Bătălia Franței 16

desfășurarea generală a campaniei[111]. needed|date=August 2013}}

Frontul central

Frontul din Ardeni

Înaintarea germanilor până la priânz, 16 mai 1940

În regiunea centrală, înaintarea Grupului de Armată Aîn Ardeni trebuia să fie întârziată de infanteriamotorizată belgiană și de diviziile de cavaleriemecanizată (Divisions Légères de Cavalerie).Rezistența antigermană principală a venit din partea 1Chasseurs Ardennais belgieni și Divizia a 5-a francezăde cavalerie ușoară (DLC)[112] . Aceste unități nudispuneau de suficient armament antitanc pentru ca săblocheze numărul neașteptat de mare de blindategermane și din acest motiv au fost nevoite să se retragăpeste râul Meuse. Pe de altă parte, înaintarea germană afost îngreunată de efectivele foarte numeroase șinumărul mare de vehicule care încercau să avansezede-a lungul rețelei proaste de drumuri. Panzergruppede sub comanda lui Kleist, de exemplu, avea peste 41.000 de vehicule[113]. Toți acești militari și vehicule aveau ladispoziție doar patru drumuri de acces prin Ardeni. Programul de deplasare stabilit în cancelariile militare germanes-a dovedit mult prea optimist, iar drumurile au fost blocate rapid, cozile începând de la este de Rin, căile de accesrămânând foarte aglomerate pentru aproape două săptămâni. Toate acestea au făcut ca Grupul de Armată A să fiefoarte vulnerabil la atacurile aeriene franceze, dar aliații nu au profitat de șansa de a distruge coloanele germane.Deși Gamelin era bine informat cu privire la situația de pe front, aviația de vânătoare franceză era incapabilă săasigure protecția necesară bombardierelor în condițiile în care germanii își asiguraseră superioritatea aeriană înregiune. Francezii au încercat fără succes să operească înaintarea blindatelor germane în bătălia de la Maastricht,suferind pierderi grele. În doar două zile, efectivele bombardierelor franceze a fost redus de la 135 la doar 72 aparatede zbor[114].

Pe 11 mai, Gamelin a ordonat diviziilor de rezervă să întărească forțele din sectorul Meuse. Datorită amenințăriireprezentate de atacurile Luftwaffe, transportul trupelor pe calea ferată s-a făcut doar în timpul nopții, dar franceziinu au considerat necesară nicio urgentare a acțiunii, presupunând în mod greșit că și germanii se deplasau la fel deîncet. Infanteria franceză nu a încercat forțarea cursurilor de apă decât dacă avea asigurată acoperirea artileriei grele.Deși francezii erau conștienți de puterea de foc a tancurilor germane și de capacitatea ridicată de luptă a infanteriei,considerau că acestea sunt contrabalansate de prezența unor fortificații puternice și de superioritatea artileriei grele.Francezii nu au luat în considerație gradul scăzut de pregătire a soldaților proprii și nici faptul că artileria eradestinată luptei împotriva infanteriei, nefiind potrivită pentru lupta antitanc sau apărarea antiaeriană[115]. Avangardaforțelor germane a atins aliniamentul râului Meuse în seara zilei de 12 mai. Pentru asigurarea traversării râului decătre cele trei armate ale Grupului A, germanii au cucerit trei capete de pod: la Sedan în sud, la Monthermé înnord-vest și la Dinant în extremitatea nordică[116]. Primele unități germane sosite în regiunea se bucurau de osuperioritate numerică fragilă. Sprijinul artileriei era insuficient de puternic, tunarii fiind aprovizionați în medie cu12 obuze pentru fiecare tun[117]. Norocul germanilor a fost acela că artileria franceză avea stocuri limitate deproiectile, aproximativ 30 de obuze pentru fiecare tun[118].

Bătălia Franței 17

Bătălia de la Sedan

În regiunea Sedan, linia de defensivă de pe Meuse era formată dintr-o zonă fortificată cu o adâncime de 6 km,construită în conformitate cu principliile moderne ale artei militare pe pantele care mărgineau valea râului. Aceastăzonă defensivă era întărită cu 103 bunchere, apărate de soldații regimentului 147 de infanterie. Pozițiile dinadâncimea apărării erau ocupate de Divizia 55 de infanterie. Aceasta din urmă erau unda de „grad B”, fiind formatăîn principlal din rezerviști. Pe 13 mai, a sosit la este de Sedan și Divizia 71 de infanteriei, ceea ce a permis Diviziei55 să își scurteze frontul și în schimb să își dezvolte apărarea în adâncime până la 10 km. Această divizie se bucurade o importantă superioritate în fața germanilor din punct de vedere al artileriei.Pe 13 mai, Corpul XIX german a forțat traversarea râului în trei puncte lângă Sedan. Traversările au fost făcute de 1.Panzerdivision, 2. Panzerdivision și 10. Panzerdivision, sprijinite de regimentul de infanterie de elităGroßdeutschland. În loc să aștepte aducerea unor unități de artilerie care să restabilească egalitatea din acest punct devedere, germanii au preferat să își concentreze atacul celei mai mari părți a avioanelor de luptă pentru crearea uneibreșe în cel mai îngust sector al francezilor. Hermann Göring îi promisese lui Guderian un sprijin aerianaextraordinar de puternic pe parcursul a opt ore de luptă, de dimineața până seara[119]. Luftwaffe a executat cel maiintens bombardament de aviație din toate timpurile și unul dintre cele mai puternice de-a lungul întregului război[120]

Luftwaffe a repartizat două Sturzkampfgeschwader (escadrile de bombardiere în picaj) pentru această operațiune.Piloții germani au efectuat aproximativ 300 de misiuni de atac împotriva pozițiilor franceze[121]. În același timp, celenouă Kampfgeschwader (escadrile de bombardament) au executat 3.940 de misiuni de luptă.Unele dintre bunkerele avansate nu au fost afectate de bombardamente și au respins încercările de traversare ale 2. și10. Panzerdivision. În schimb, moralul unităților din spatele primei linii a fost puternic zdruncinat debombardamentele de aviație. Echipajele bateriilor de artilerie franceză au fugit panicate. Infanteria germană a reușitpână la miezul nopții să deschidă o străpungere de aproximativ 8 km în liniile franceze[122]. Chiar așa, majoritateainfanteriștilor germani nu reușiseră să traverseze râul, singurele care asigurau succesul fiind doar șase plutoane degeniști de asalt[123].Debandada apărută la Sean a început să se răspândească rapid de-a lungul liniilor franceze. Pe 13 mai la ora 19:00,militarii Regimentului 295 al Diviziei 55, care apăra cea mai depărtată poziție de la Bulson, la 10 km depărtare deMeuse, au intrat în panică la auzirea zvonurilor unui atac la tancurilor germane, care s-ar fi aflat deja în spateleliniilor lor defensive. Regimentul și-a părăsit pozițiile, lăsând o porțiune neapărată în frontul francez mai înainte camăcar un singur tanc să fi traversat râul. Această „panică de la Bulson” a implicat și artileria divizionară. Germaniiatacaseră pozițiile artileriei în acele momente și nici nu au avut șansa să o facă decât peste 12 ore, pe 14 mai, la7:20[124]. În ciuda tuturor problemelor, francezii ar mai fi avut la dispoziție câteva ore pentru lansarea uneicontraofensive mai înainte ca germanii să își poată consolida capetele de pod, dar nu au reușit să organizeze rapid oasemenea operațiune[125].Generalul Gaston-Henri Billotte, comandantul Grupului de Armată I, apreciind corect gravitatea evenimentelor de laSedan, a cerut distrugerea podurilor de pe peste Meuse prin bombardamente de aviație, afirmând că „peste ele vatraversa ori victoria, ori înfrângerea!”[]. În decursul aceleași zile, toate bombardierele ușoare aliate au efectuat atacuriasupra celor trei poduri, dar acestea nu și-au atins ținta. În plus, 44% dintre bombardierele aliate au fost distruse întimpul acestei misiuni[126].

Bătălia Franței 18

Prăbușirea frontului de pe Meuse

Rommel în 1940. Atât Rommel cât și Guderian au ignorat ordinele OKW care lecerea să se oprească după străpungerea liniilor de apărare franceze de pe Meuse.

Decizia celor doi s-a dovedit decisivă pentru victoria germană

Heinz Guderian, comandantul XIX.Armeekorps, și-a exprimat pe 12 maidorința de lărgire a celor trei capete de podla cel puțin 20 km. Superiorul său, Ewaldvon Kleist, i-a ordonat în numele lui Hitlersă își limiteze mișcările la maximum 8 km,cel puțin până nu își consolida în modcorespunzător pozițiile. Pe 14 mai la 11:45,von Rundstedt a confirmat acest ordin, ceeace presupunea ca echipele de tanchiști săînceapă săparea unor poziții fortificate,unde să își adăpostească blindatele[127].Guderian a reușit să îi forțeze mâna luiEwald von Kleist să aprobe crearea unei„forțe de recunoaștere”, amenințându-l cudemisia și făcând presiuni prin intermediari.

Această denumire vagă i-a permis lui Guderian să își continue atacul, ignorând practic ordinul lui Ewald von Kleistpentru oprirea operațiunilor ofensive.

În planul original al lui von Manstein, în conformitate cu propunerile lui Guderian, trebuiau efectuate atacurisecundare în sud-est, la extremitatea Liniei Maginot, pentru inducerea în eroare a francezilor. Acest punct fuseseeliminat din plan de Halder, dar Guderian a trimis trupelor de sub comanda sa, 10. Panzerdivision și regimentul deinfanterie Großdeutschland aflate în sud, ordinul de executare a atacului prevăzut în planul inițial[128]. Cele douăunități trebuiau să folosească singurul drum disponibil la sud prin podișul Stonne. Comandatul Armatei 2 franceze,generalul Charles Huntziger, a organizat la rândul lui un contraatac în aceeași regiune cu divizia de blindate 3eDivision Cuirassée (DCR) pentru eliminarea capetelor de pod germane. A rezultat o bătălie grea de blindate între 15-17 mai, satul Stonne fiind ocupat pe rând de cele două armate. Huntzinger a considerat că oprirea înaintării germanela Stonne era cel puțin un succes al defensivei și și-a limitat acțiunile la apărarea flancului trupelor sale. Păstrareacontrolului asupra satului Stonne și cucerirea satului Bulson le-ar fi permis francezilor, cel puțin în concepția luiHuntzinger, păstrarea controlului zonelor înalte care dominau Sedanul. De aici, francezii ar fi putut ataca capetele depod germane și, dacă nu ar fi putut să le cucerească, le-ar fi stânjenit mult acțiunile. Satul Stonne a fost cucerit,pierdut și recucerit de 17 ori, iar pe 17 mai a căzut definitiv în mâinile germanilor[129].

În tot acest timp, Guderian și-a redirecționat pe 14 mai celelalte două divizii de blindate, 1. Panzerdivision și 2.Panzerdivision]], spre vests. Aceste două divizii au început să înainteze rapid spre Canalul Mânecii[130].Pe 15 mai, după lupte grele, diviziile de infanterie motorizată germane au înfrânt și dispersat la vest de Sedanproaspăt formata Armată a 6-a franceză. Astfel, germanii au izolat flancul sudic al Armatei a 9-a franceze. Caurmare, Armata a 9-a franceză s-a dezintegrat, soldații săi predându-se în masă. Divizia 102 b franceză, rămasă fărăniciun sprijin, a fost încercuită și distrusă pe 15 mai la capul de pod de la Monthermé [131] de atacul blindatelor 6.Panzerdivision și 8. Panzerdivision, care au acționat fără sprijin aerian[132]. Armata a 2-a franceză a fost la rândul eiputernic lovită de atacurile germane și a fost incapabilă de orice acțiune ofensivă. Armata a 9-a franceză fost nevoităsă se retragă, deoarece nu avusese timp să își fortifice liniile în fața atacurilor lui Erwin Rommel, ale cărui forțe nule-a trebuit decât 24 de ore pentru obținerea victoriei. Victoria împotriva Armatei a 9-a i-a permis lui Rommel săînainteze fără să întâlnească rezistența. 7. Panzerdivision de sub comanda sa a înaintat zi și noapte, fără pauză.Divizia fantomă a înaintat peste 45 km în doar 24 de ore[133].

Bătălia Franței 19

Liniile de comunicații ale lui Rommel cu superiorul său, generalul Hermann Hoth, și cu statul lui major au fosttăiate. Nerespectând ordinele inițiale și acționând fără oprire, Rommel nu le-a permis francezilor să își stabilească olinie defensivă. Forțele sale au înaintat spre nord-vest spre Avesnes-sur-Helpe, chiar în fața 1. Panzerdivision și 2.Panzerdivision[134]. Rommel a avut o mare doză de noroc. Divizia a 5-a de infanterie motorizată franceză se oprisepeste noapte chiar pe direcția de înaintare a germanilor, lăsând vehiculele aliniate pe marginea drumului. Tancurilelui Rommel au înaintat exact în mijlocul lor[135]. Viteza redusă a mașinilor de luptă, echipajele suprasolicitate șilipsa stațiilor de emisie recepție radio au fost principalele handicapuri ale francezilor. Divizia 5 Panzer a intrat înluptă și, în ciuda pierderilor grele provocate de tirul francez, beneficiind de o viteză mai mare, a reușit să distrugăblindatele franceze în lupta de aproape[136]. La această luptă a participat și elemente ale 1er Division Cuirassée, careera în refacere după ce își pierduseră majoritatea tancurilor (cu excepția a 16 blindate) în luptele din Belgia, fiind larândul lor anihilate. Divizia franceză a fost obligată să se retragă cu doar trei tancuri rămase în stare defuncționare[137]. 1er Division Cuirassée a fost practic distrusă în totalitate pe 17 mai[138]. În această luptă, germaniiau pierdut 50 din cele 500 de tancuri[139]

Până pe 17 mai, Rommel a afirmat că a luat 10.000 de prizonieri, pierzând doar 36 de oameni[140]. Guderian a fostîncântat de înaintarea rapidă și și-a încurajat XIX. Korps, format din 1. Panzerdivision, 2. Panzerdivision și 10.Panzerdivision, să înainteze spre Canalul Mânecii până când terminau rezervele de carburant[141].Seria de succese ale trupelor sale în teren au început să îl îngrijoreze pe Hitler care se temea că germanii înainteazăprea repede. Halder avea să noteze în jurnalul său pe data de 17 mai că Fuhrerul a era foarte nervos și că, speriat depropriul succes, Hitler se temea să își asume orice fel de responsabilitate și lăsa toată greutatea deciziilor în seamasubordonaților săi. El continua să se îngrijoreze de soarta flancului sudic și „urla și țipa că suntem pe cale sădistrugem întreaga campanie.” În ciuda ordinelor de temperare sau chiar oprire a ofensivei ale lui Hitler și von Kleist,comandanții din teren au reușit ca prin interpretări diferite sau raportări false să evite oprirea înaintării spre CanalulMânecii

Moralul trupelor franceze

Înaintarea germană până pe 21 mai 1940

Diviziile de blindate germane au ajunsîn momentul în care și-au încetinitînaintarea și s-au găsit în pozițiivulnerabile. Liniile lor erau preaîntinse, echipajele obosite, stocurile decombustibil pe sfârșite, iar multetancuri fuseseră distruse sau avariate.Între diviziile de tancuri și infanteriacare trebuia să le sprijine se afla odistanță periculos de mare. Un atac alunor unități mecanizate proaspăt adusepe front, suficient de puternice, arputut schimba soarta luptelor înfavoarea aliaților în mod hotărâtor.Înaltul Comandament Francez, careîncă de la începutul campaniei aplicasestrategia „războiului metodic”, se aflasub șocul ofensivei fulgerătoare germane și fusese atins de defetism. În dimineața zilei de 15 mai, premierul francezPaul Reynaud i-a telefonat omologului său britanic Winston Churchill și i-a spus: „Am fost înfrânți. Suntem înfrânți;

am pierdut bătălia”. Churchill a încercat să îl încurajeze pe Reynaud și i-a reamintit acestuia de momentele în care germanii au stăpuns liniile aliaților în Primul Război Mondial, doar pentru a fi respinși. Reynaud își pierduse însă

Bătălia Franței 20

orice speranță[142].Churchill a făcut o vizită la Paris pe 16 mai. El și-a dat seama de gravitatea situației atunci când a văzut căfuncționarii guvernului francez distrugeau arhivele și se pregăteau pentru evacuarea capitalei. În timpul uneiîntrevederi sumbre, Churchill l-a întrebat pe generalul Gamelin: „Où est la masse de manoeuvre?” [„Unde esterezerva strategică?”] care salvase Parisul în prima conflagrație mondială. Răspunsul lui Gamelin a venit sec:„Aucune” [„Nici una”]. După război, Gamelin a pretins că că ar fi răspuns „Nu există niciuna” [143]. Churchill avea sădescrie mai târziu acest răspuns drept cel mai șocant moment al vieții sale. Churchill l-a întrebat pe Gamelin unde șicând propun francezii lansarea unui contraatac împotriva flancurilor grosului trupelor germane. Gamelin a răspunssimplu „inferioritate numerică, inferioritate a echipamentului, inferioritate a metodelor "[144].

Contraatacurile aliate

Câteva dintre cele mai bune unități aliate din nord au participat la lupte limitate. Ele au fost ținute în rezervă pentrumomentul în care s-ar fi declanșat contraofensiva decisivă[145].În ciuda faptului că dispuneau de superioritatea numerică în domeniul blindatelor, francezii nu au reușit să sefolosească de acest avantaj și să contraatace în mod eficient. Germanii își creaseră o formații operaționale dinmijloace mecanizate combinate, pe care le foloseau în punctele strategice. Blindatele franceze erau împrăștiate de-alungul întregului front în formații puțin numeroase. În plus, o bună parte a efectivelor care formau diviziile derezervă nu fuseseră încă mobilizate. Divizia I blindată a fost distrusă când a rămas fără combustibil. Divizia a III-ablindată a eșuat în încercarea de distrugere a capetelor de pod de la Sedan[146]. Singura divizie blindată din rezervă,2e Division Cuirassée, a trebuit să declanșeze un atac pe 16 mai la Saint-Quentin, Aisne. Comandantul diviziei areușit să ia legătura doar cu 7 din cele 12 companii aflate pe o suprafață de 79x60 km. Divizia a fost distrusă deatacul 8. Panzerdivision mai înainte ca să poată organiza atacul[147].Colonelul Charles de Gaulle, comandatul divizie create în grabă 4e Division cuirassée, a încercat să lanseze un atacde la sud de Montcornet unde se aflau cartierele generale ale corpurilor blindate ale lui Guderian și unde se aflauunitățile de servicii ale 1. Panzerdivision. În timpul bătăliei de la Montcornet, germanii au organizat în grabă liniilede apărare, în timp ce Guderian a dat ordin 10. Panzerdivision să atace flancul francezilor. Amenințarea blindatelorgermane și atacurile VIII. Fliegerkorps ale Luftwaffe au oprit în cele din urmă operațiunea franceză. Francezii aupierdut 32 de tancuri și vehicule blindate pe 17 mai, dar au reușit la rândul lor să provoace pierderi germanilor[148].Pe 19 mai, după ce a primit întăriri, de Gaulle a mai încercat să efectueze un atac, dar blindatele franceze au fostrespinse, pierzând 80 din cele 155 de vehicule[149]. VIII. Fliegerkorps comandate de von Richthofen au fost cele careși-au adus contribuția hotărâtoare la înfrângerea francezilor prin identificarea mișcărilor acestora și atacarea lor întimpul operațiunii ofensive. S-a apreciat că atât înfrângerea diviziei comandate de de Gaulle, cât și distrugereaArmatei a 9-a franceze este datorată în principal acțiunilor unităților Luftwaffe comandate de Richthofen[150].Deși acțiunea lui de Gaulle poate fi considerată un succes parțial, atacurile de pe 17 și 19 mai nu au modificat în modsemnificativ situația generală în favoarea aliaților. Operațiunea comandată de de Gaulle a fost de fapt singurulcontraatac efectuat de francezi împotriva forțelor invadatoare germane[151].

Înaintarea germană spre Canalul Mânecii

Aliații nu au întreprins nicio acțiune serioasă pentru oprirea înaintării corpurilor de blindate germane, sau măcarpentru evitarea distrugerii de către acestea. Tancurile germane și-au oprit acțiunile în zilele de 17 și 18 mai pentrurealimentare, odihna echipajelor și reparații.Pe 19 mai, generalul Edmund Ironside, șeful Marelui Stat Major Imperial, a discutat cu generalul Gort, comandatul Corpului Expediționar Britanic, la cartierul general de lângă Lens. El i-a cerut lui Gort să salveze Corpul Expediționar printr-un atac spre sud-vest spre Amiens. Gort i-a răspuns că șapte din cele nouă divizii pe care le comanda erau deja angajate în lupta pe Escaut și mai îi rămăseseră doar două divizii cu care ar fi putut să organizeze un asemenea atac. Ironside s-a interesat mai apoi cine era superiorul lui Gort în Franța. Gort l-a indicat pe generalul

Bătălia Franței 21

Billotte, comandantul Armatei I franceze, care însă nu mai emisese nici un ordin în ultimele opt zile. Ironside s-adeplasat mai apoi la cartierul generalului Billotte, pe care l-a aflat în incapacitate de a lua hotărâri decisive. Ironsides-a reîntors în țară cu temerea că întreg Corpul Expediționar este sorti pieirii și a început pregătirile pentrurespingerea unei invazii germane în Anglia[152].Forțele germane nu și-au permis să rămână inactive multă vreme, pentru ca să nu le permită aliaților să își organizezeapărarea sau să scape. Pe 19 mai, Guderian a fost autorizat să reia înaintarea prin zona apărată de Diviziile 18 și 23pe râul Somme. Trupele germane au ocupat orașul Amiens și au asigurat controlul asupra celui mai vestic pod depeste râul la Abbeville. Această mișcare a izolat forțele britanice, franceze, olandeze și belgiene din nord[153]. Pe 20mai, o unitate de recunoaștere din cadrul 2. Panzerdivision comandate de Rudolf Veiel a ajuns la Noyelles-sur-Mer,la 100 km vest de pozițiile inițiale de pe 17 mai. De aici, tanchiștii germani puteau să vază estuarul râului Somme șiCanalul Mânecii. A apărut astfel o pungă uriașa, în care fusese prins Grupul de Armată I, formate din belgieni,britanici și Armatele I și a VII-a franceze[154]. Tancurile lui Guderian și Rommel au ajuns pe țărmurile Canalului în11 zile. În prima conflagrație mondială, Germania nu reușise o asemenea performanță în patru ani. Cinci zile maitârziu, Rommel și-a completat succesul cu înaintarea de-a lungul țărmului Normandiei spre Cherbourg:92.VIII. Fliegerkorps de sub comanda lui Wolfram von Richthofen au acoperit din punct de vedere tactic spațiile aflatedin punct de vedere teoretic încă sub controlul aliaților, dintre liniile avansate ale germanilor și Canalul Mânecii.Această perioadă a luptelor considerată „epoca de aur” a avioanelor de bombardament în picaj Junkers Ju 87 (Stuka)și a fost caracterizată printr-un răspuns extrem de eficient la cererile lansate de trupele terestre prin radio. AvioaneleStuka au deschis o cale sigură de înaintare pentru blindatele și trupele mecanizate de susținere[155] Ju 87 au fostfoarte eficiente în special în respingerea atacurilor împotriva flancurilor forțelor germane, distrugând pozițiifortificate și distrugând liniile de reaprovizionare din adâncimea liniilor inamice[156][157]. Succesele Luftwaffe au fostbazate pe excelente comunicații dintre stațiile de la sol și cele montate pe aparatele de zbor, care au funcționatireproșabil de-a lungul întregii campanii. Ofițerii de legătură din primele linii, echipați cu stații de emisie recepție, auputut cere intervenția avioanelor Stuka, pe care mai apoi le-au direcționat asupra pozițiilor inamicilor pe direcțiaproprie de înaintare. Răspunsul la cererile trupelor terestre era a fost asigurat de Luftwaffe uneori în doar 10–20minute. Oberstleutnant Hans Seidemann (șeful Statului Major al lui Richthofen]) a afirmat mai apoi că în aceastăcampanie a fost atins un nivel de discutare și planificare a operațiunilor combinate cum nu avea să mai fie vreodatăde-a lungul războiului[158]. O analiză a campaniei demonstrează că forțele terestre au trebuit să aștepte în medie înjur de 45–75 minute pentru intervenția bombardierelor Ju 87 și doar 10 minute pentru intervenția bombardierelorHenschel Hs 123[159].

Bătălia Franței 22

Planul Weygand

Situația pe 4 iunie 1940 și acțiunile începând cu 21 mai

În dimineața zilei de 20 mai, MauriceGamelin a ordonat trupelor prinse încapcana din Belgia să lupte pentruieșirea din încercuire, să se îndreptespre sud și să facă joncțiunea cutrupele franceze care ar fi trebuit săforțeze înaintarea spre nord de pealiniamentele de pe râul Somme[160].În dimineața zilei de 19 mai însă,premierul francez Paul Reynaud îldemisese pe Gamelin și l-a înlocuit cuMaxime Weygand[161]. Weygandpărea că nu își dădea seama degravitatea situației de pe front. El aveasă afirme că prima sa misiune încalitatea de comandat suprem era să seodihnească bine în noaptea care urma.Weygand s-a făcut vinovat depierderea timpului care s-ar fi dovedit foarte valoros pentru organizarea unui contraatac rapid și puternic. El a anulatofensiva planificată de Gamelin, după care a mai pierdut câteva zile făcând vizite de protocol la mai mulți demnitaridin Paris. Când s-a reîntors la post, el a ordonat un plan similar cu cel al lui Gamelin, propunând o contraofensivă aforțelor din nord și sud împotriva „coridorului german”. Forțele care urmau să participe la atac aveau să fie armateleîncercuite în Belgia și forțele franceze de pe frontul de pe Somme (nou creatul Grup de Armată 3 de sub comandageneralului Antoine-Marie-Benoît Besson). Situația frontului presupunea un atac împotriva coridorului executat cutoată forța[162].Pe 22 mai, Weygand a ordonat executarea unui atac combinat din nord și sud pentru blocareaelementelor avansate ale coloanelor de blindate germane[163]. Pe hartă, aceasta părea un obiectiv realist, de vreme cecoridorul prin care cele două corpuri de blindate ale lui von Kleist înainta spre coastă era destul de îngust. Weyganddispunea teoretic de suficiente forțe pentru executarea loviturii. În nord se se aflau trei divizii mecanizate și CorpulExpediționar Britanic. În sud se afla divizia blindată a lui de Gaulle. Șansa de a ataca pozițiile germane într-operioadă în care ele erau slab apărate a fost pierdută însă. Întârzierile manevrelor aliaților le-a permis germanilor săaducă divizii proaspete de inganterie în coridor și să ocupe noi poziții pe țărmul Canalului Mânecii. Weygand s-adeplasat cu avionul în punga din Belgia și s-a întâlnit pe 21 mai cu generalul Billotte, comandantul Grupului deArmată I și cu regele Leopold al Belgiei. Leopold și-a exprimat poziția față de planificata ofensivă. Conformsuveranului, armata belgiană nu era dotată cu tancuri și avioane și fusese constituită doar ca forță defensivă[164][165].Regele a mai declarat că în condițiile în care armata pierdea rapid controlul asupra teritoriului național, mai dispuneade rezerve de alimente pentru cel mult două săptămâni. Leopold nu credea că britanicii din Corpul Expediționar și-arfi riscat propriile poziții pentru păstrarea contactului cu armata belgiană și pe de altă parte i-a prevenit pe englezi că oofenisvă în sud ar fi dus la primejduirea frontului belgian, care nu dispunea de suficienți oameni și care, în final, s-arfi dezintegrat. Regele Leopold a propus formarea unui cap de pod care să acopere Dunkerque și porturile belgiene dela Canalul Mânecii

Gort se îndoia de capacitatea armatei franceze de organizare a unei ofensive încununate de succes. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, pe 23 mai, Billotte a murit într-un accident de mașină, lăsând fără comandant forțele aliate din pungă pentru o perioadă de trei zile. Billotte era singurul comandant aliat care deținea toate informațiile legate de amănuntele planului lui Weygand. În aceeași zi, britanicii au hotărât să își evacueze forțele prin porturile de la Canalul Mânecii pe care le mai controlau[166]. În așteptarea evacuării au mai fost organizate doar două ofensive

Bătălia Franței 23

limitate, una de către britanici și francei la Arras pe 21 mai și una de către francezi la Cambrai pe 22 mai[167].Generalul Harold Franklyn în fruntea a două batalioane de tancuri s-a deplasat în regiunea Arras. Franklyn nu era lacurent cu atacul francez spre Cambrai, tot așa cum francezii nu aveau informații despre atacul britanic spre Arras.Franklyn a considerat că operațiunea sa privește doar eliberarea garnizoanei aliate de la Arra și distrugerea rețelei decomunicații inamice din regiunea înconjurătoare. Pentru că nu a înțeles importanța acțiunii sale și a considerat căluptă doar pentru atingerea unor obiective limitate, Franklyn nu a implicat în luptă principalele sale unități, Diviziile50 și 5 de infanterie britanică și Divizia mecanizată 3 franceză. Atacul britanic al tancurilor grele SOMUA S35 a pusîn dificultate unitățile germane de tancuri în timpul bătăliei de la Hannut [168]. În ciuda participării la atac doar adouă batalioane de infanterie și a două batalioane de tancuri, ca și a problemelor mecanice, blindatele britanice aureușit să păstreze în acțiune 74 de tancuri Matilda II ș 14 tancuri ușoare[169].În timpul bătăliei de la Arras, britancii au reușit să își surprindă inamicii și să obțină o serie de succese inițialeîmpotriva germanilor, ale cărui front era prea întins. În cele din urmă însă, atacul s-a împotmolit. Comunicațiile radiodintre blindate și infanterie s-au dovedit slabe, iar coordonarea interarme a fost la un nivel scăzut. În cele din urmă,linia defensivă germană organizată în grabă (sprijinită și de baterii antiaeriene – FlaK – de 88 și 105 mm) a respinsatacul. Francezii au provocat pierderi grele blindatelor germane, dar intervenția Luftwaffe a echilibrat situația. Doar28 din cele 88 de tancuri britanice au mai rămas funcționale la finalul operațiunii. Atacul Corpului V francez de laCambrai s-a încheiat la rândul lui cu un eșec[170]. Corpul V s-a dovedit prea slăbit de luptele din Belgia pentru ca săreușească în această nouă ofensivă[171].Deși aceste atacuri nu au făcut parte dintr-o încercare coordonată pentru distrugerea marilor unități de tancurigermane, Înaltul Comandament German a intrat în panică, spre deosebire de Rommel care, după respingereaatacurilor aliate, a vrut să pornească în urmărirea inamicului. Planificatorii germani se temeau că sute de tancurialiate urmau să zdrobească forțele de elită ale Reichului. Temerile germanilor s-au dovedit a fi fără niciun temei.Efectele strategice și operaționale ale atacurilor aliate nu s-au dovedit pe măsura succeselor tactice obținute[172][173].În dimineața zilei de 22 mai, Înaltul Comandament German și-a recăpătat încrederea și i-a ordonat lui Guderian șiCorpului XIX Panzer să continue să exercite presiune pe direcția nord, către porturile de la Marea Mânecii: 1.Panzerdivision spre Calais, 2. Panzerdivision spre Boulogne și 10. Panzerdivision spre Dunkerque.[174]. ceva maitârziu, misiunile Diviziilor 1 și 10 au fost inversate, fiecare primind ordine să cucerească obiectvul inițial alceleilalte[175].Deși și de Gaulle a lansat mai multe atacuri lipsite de efect în jurul orașului Péronne pe 19 mai, principalul atacdinspre sud a fost declanșat de-abia pe 23 mai, când Divizia a 7-a, sprijinită de un număr redus de tancuri, a încercatfără succes să recucerească orașul Amiens. Pe 27 mai, Divizia I blindată britanică adusă în grabă din Anglia, a atacatîn forță pozițiile germane de la Abbeville, dar a fost respinsă cu pierderi mari. De Gaulle a efectuat a doua zi un atac,fiind la rândul lui înfrânt. În aceste momente, forțele aliate din nord se aflau într-o situație fără ieșire.

Corpul Expediționar Britanic și porturile Canalul Mânecii

Bătălia de la Calais

Bătălia Franței 24

Orașul Calais în ruine

În primele ore ale zilei de 23 mai, Gort a ordonat retragerea din Arras.El nu mai credea în sorții de izbândă a planului lui Weygnad și nici înpropunerea acestuia de organizare a unei rezistențe într-o pungă pecoasta flamandă, o așa numită Réduit de Flandres. Gort știa căporturile care ar fi trebuit să asigure aprovizionarea acestei Redute aFlandrei se aflau sub amenințarea inamică. În aceeași zi, Divizia 2Panzer a luat cu asalt Boulogne. Garnizoana britanică a orașului s-apredat pe 25 mai, nu mai înainte ca Royal Navy să reușească săevacueze 4.286 militari aliați[176]. RAF a asigurat acoperirea aeriană aoperațiunii de evacuare, interzicând avioanelor Luftwaffe săintervină[177].

10. Panzerdivision comandată de Ferdinand Schaal a atacat Calais pe 24 mai. În sprijinul apărătorilor au fostdebarcate întăriri cu doar 24 de ore înainte de atacul germanilor – Regimentul al 3-lea de tancuri, echipat cu blindateușoare și Brigada a 30-a de infanterie motorizată. Apărătorii Calaisului au rezistat cu dârzenie, deși fără succes, fiindconștienți că o capitulare prea rapidă ar fi deschis calea forțelor germane spre Dunkerque[178]. Forțele britanice șifranceze au reușit să se mențină pe poziții în ciuda eforturilor făcute de divizia germană. Guderian, enervat derezistența aliaților, a cerut ca, dacă Divizia a 10-a Panzer nu cucerește orașul până la ora 14:00 a zilei de 26 mai, săfie retrase blindatele și să se ceară Luftwaffe să distrugă orașul prin bombardamente aeriene[179]. Până în cele dinurmă, soldații aliați au intrat în criză de muniție, iar germanii au reușit să străpungă liniile fortificate de apărare înjurul orei 13:30 pe data de 26 mai, cu aproximativ 30 de minute mai inainte de termenul limită al retragerii trupelorcomandate de Schaal[180][181]. În timp ce principalele fortificații ale orașului au fost ocupate de germani după ceapărătorii francezi au capitulat, soldații britanci au continuat lupta în regiunea docurilor până în dimineața zilei de 27mai. Marina britanică a reușit să evacueze aproximativ 440 de militari. Luptele de la Calais au durat patru zile, cares-au dovedit cruciale pentru soarta militarilor aliați prinși în punga de la Dunkerque[182][183]. Prețul plătit deapărătorii Calaisului a fost mare, apoximativ 60% dintre soldații aliați au fost răniți sau uciși[184].

Ordinul de oprire a atacurilor

Pe 23 mai, Günther von Kluge a propus ca 4. Armee, care era gata să atace pozițiile aliate de la Dunkerque, să îșioprească înaintarea și să înceteze operațiunile miliare[185]. Dat fiind faptul că aliații erau prinși într-o capcanăaparent fără nicio ieșire, Gerd von Rundstedt a fost de acord cu propunerea lui von Kluge. În jurnalul de front al 4.Armee, este înregistrat pe 23 mai că „se va opri în principal mâine [24 mai], în conformitate cu ordinulgeneral-colonelului von Rundstedt” . Generalul Walther von Brauchitsch, comandantul suprem al forțelor terestregermane, nu a fost de acord cu poziția colegilor săi și dorea să continue atacul împotriva pungii de la Dunkerque șisă îl înlocuiască pe comandantul Armatei a 4-a cu Bock. Bock nu era însă disponibil, iar Halder a fost de acord cuvon Rundstedt și von Kluge în ceea ce privește oprirea acțiunilor militare împotriva trupelor aliate de la Dunkerque.Neînțelegerile au fost aduse la cunoștința lui Hitler, care a fost la rândul lui de acord cu oprirea acțiunii împotrivaDunkerque. Hitler nu a dat ordinul de încetare a atacului, ci doar a permis emiterea ordinelor de oprire a afensiveideja schițate de generalii săi. Se pare și Kleist a fost de acord cu ordinul de încetare a atacului, ordin pe care Hitlerl-a aprobat[186]. Acest ordin a rămas până în ziua de astăzi un subiect de controversă în rândul istoricilor militari.În același timp, Grupul de Armată B comandat de Bock își avea diviziile, inclusiv rezervele și unitățile de sprijinaerian, întinse pe un front foarte lung. Efectivele de sub comanda sa erau reduse la doar 21 de divizii. Princomparație, Grupul de Armata A avea 70 de divizii, dintre care 10 de blindate[187]. Grupul de Armată B trebuia săfie „barosul” care să închidă „nicovala” Grupului de Armată A. Mai târziu, Halder a afirmat că disproporția aceasta deforțe fusese motivată de Hitler prin faptul că bătălia decizivă urma să fie dată în Franța, nu în Flandra[188].Hermann Göring l-a asigurat pe Hitler că Luftwaffe era capabilă să împiedice orice tentativă de evacuare a forțelor aliate prinse în punga de la Dunkerque iar, pe de altă parte, von Rundstedt l-a averizat pe Fuhrer că, în cazul

Bătălia Franței 25

continuării atacului, timpul necesar pentru refacerea marilor unități de blindate va fi foarte lung[189]. Oprireaacțiunilor trupelor terestre și eșecul tentativei Luftwaffe de împiedicare a evacuării a permis aliaților să creeze liniifortificate pe principalele direcții de deplasare spre Dunkerque, principalul port din zonă. Se consideră căresponsabilitatea pentru această eroare este împărțită între Hitler, Göring și Rundstedt[190].

Operațiunea Dynamo

Trupele britanice în retragere de la Dunkerque

Soldații francezi îmbarcându-se pe un vas britanicla Dunkerque

Aliații au lansat pe 26 mai Operațiunea Dynamo pentru evacuareatrupelor britanice, franceze și belgiene încercuite. Aproximativ 28.000de soldați au fost evacuați în prima zi. Armata I franceză, grosultrupelor căreia rămăsese la Lille datorită erorii lui Weygand, care nuretrăsese la timp aceste forțe spre vest[191], a organizat apărareaorașului, cei 50.000 de soldați capitulând în cele din urmă pe 31mai[192]. Acțiunea Armatei I franceză, care a organizat apărareaorașului Lille, a atras o parte a forțelor germane de la Dunkerque, ceeace a permis în final evacuarea a aproximativ 70.000 de soldațialiați[193]. Efectivele totale aliate evacuate până pe 31 mai se ridică laaproximativ 165.000 de oameni[194]. Situația aliaților a fost complicatăde capitularea regelui Belgiei Léopold al III-lea de pe 27 mai, amânatăpână pe 28 mai. Zona părăsită de armata belginană se întindea de laYpres la Dixmude. Cu toate acestea, prăbușirea frontului aliat a fistevitată, iar evacuarea soldațlor francezi și britanici a putut fi dusă labun sfârșit[195]. Între 31 mai și 4 iunie, aproximativ 20.000 de britaniciși 98.000 de francezi au putut fi evacuați. Cu toate aceste, 30-40.000 desoldați francezi, ariergarda forțelor aliate, au rămas pe continent și aufost luați prizonieri. Numărul total al soldaților aliați evacuați a fost338.223[196].

În timpul luptelor de la Dunkerque, Luftwaffe a depus toate eforturile posibile pentru împiedicarea evacuării. Aviațiagermană a efectuat 1.882 zboruri de bombardament și 1.997 misiuni ale avioanelor de vânătoare. Militarii britanicicăzuți în timpul luptelor de la Dunkerque au reprezentat 6% din totalul pierderilor britanice din campania din Franța.Printre britanicii căzuți la datorie au fost și 60 de piloți de vânătoare[197]. Luftwaffe nu și-a îndeplinit obiectivulîmpiedicării evacuării, dar a reușit să provoace pierderi grele forțelor aliate. Britanicii au pierdut 89 de marinari civiliși 29 distrugătoare scufundate sau serios avariate. Germanii au pierdut aproximativ 100 de avioane, iar britanicii 106de avioane de vânătoare. Alte surse consideră că Luftwaffe a pierdut 240 de avioane la Dunkerque[198].

Confuzia în rândul trupelor aliate a continuat. După evacuarea de la Dunkerque și în timp ce Parisul erea supus unuiasediu de scurtă durată, Divizia I de infanterie canadiană a fost trimisă în Bretania numai pentru ca să fie retrasădupă capitularea Franței[199]. Divizia I blindată britanică comandată de generalul Evans, total lipsită de trupele deinfanterie, care fusesereă trimise să apere regiunea Calais, a ajuns în Franța în iunie 1940. Tanchiștilor britanici li s-aalăturat un batalion de geniști scoțieini. Noua mare unitate a primit sarcina să lupte în ariergardă. La sfârșitulcampaniei, Erwin Rommel și-a arătat aprecierea pentru rezistența forțelor britanice, care au pus multe problemegermanilor în ciuda echipamentului inferior și a crizei de muniție[200].pe 26 februarie 1945, Hitler a pretins că a permis Corpului Expediționar Britanic (BEF) să fie evacuat de pecontinent printr-un gest de „sportivitate”, în speranța că Churchill va fi de acord cu semnarea unei păci. Istoricii nuacceptă în general punctul de vedere exprimat de Hitler. Ei au în vedere ordinele Directivei nr. 13, care cereau„anihilarea forțelor franceze, britanice și belgiene în punga de la Dunkerque”[201].

Bătălia Franței 26

Fall Rot

Ofensiva germană pe Sena între 4 – 12 iunie

Problemele francezilor

Cele mai bine antrenate unități militareși dotate cu cel mai modern armamentfuseseră trimise în nord. Ele au fostpierdute pentru cauza aliaților, fiindîncercuite. Francezii au pierdut astfelcea mai mare parte a armamentuluigreu și cele mai bune formațiuniblindate. În total, aliații au pierdut 61de divizii în timpul luptelor din cadrulFall Gelb[202]. Weygand a avut derezolvat problema apărării unui frontlung, care se întindeea de la Sedanpână la Canalul Mânecii cu forțeslăbite și cu un ajutor minim din partealiațlor săi. Weygand a mai dispus denumai 64 divizii franceze și unabritanică. Francezii nu mai aveau rezervele necesare pentru organizarea unui contraatac sau pentru înlocuireatrupelor epuizate din prima linie, care se întindea pe nu mai puțin de 965 km. În același timp, germanii desfășuraserăpe teren 142 de divizii și aveau controlul total al spațiului aerian francez, cu excepția notabilă a zonei CanaluluiMânecii.

Francezii se confruntau cu problema milioanelor de refugiați, care fugeau din calea războiului. Automobilele șivehiculele trase de cai ale refugiaților blocau șoselele. Datorită faptului că guvernul nu luase în cosiderație un eșecmilitar așa de rapid și amplu, nu fuseseră făcute nici un fel de planuri de evacuare a populației. Între șase și zecemilioane de francezi au plecat în exod într-o asemena grabă, încât unii au plecat direct de la masă, și aceasta în ciudaasigurărilor oficialilor, care îndemnau populația să rămână pe loc. populația din Chartres a scăzut de la 23.000 la 800de locuitori, iar cea din Lille de la 200.000 la 20.000, în vreme ce populația orașelor din sud precum Pau sauBordeaux creștea rapid.Pentru ca lucrurile să se înrăutățească, Italia a declarat război Franței și Regatului Uniti pe 10 iunie. Italia nu erapregătită de război, iar atacul împotriva Franței nu a avut un impact major asupra desfășurării operațiunilor militareîn ultimele 12 zile ale războiului. Dictatorul italian Benito Mussolini era conștient de slăbiciuile armatei sale, dar aintrat în acțiune pentru ca să profite de pe urma succeselor militare germane[203]. Mussolini a anticipat corect cărăzboiul avea să se termine în curând. El i-a spus șefului Statului Major al Armatei, mareșalul Badoglio: „Am nevoiedoar de câteva mii de morți astfel încât să stau la conferința de pace ca un om care a luptat”[204].

Prăbușirea Liniei WeygandGermanii și-au reînnoit ofensiva pe 5 iunie pe Somme. În următoarele trei săptămâni, Wehrmachtul a întâmpinat orezistență mult mai puternică decât se aștepta[205]. Liniile de comunicații franceze erau mai scurte, trupele se aflaumai aproape de depozite și de atelierele de reparații. 112.000 de soldați francezi evacuați inițial în Anglia au fostrepatriați prin porturile din Normandai și Bretania. Astfel, o parte a diviziilor pierdute în Flandra au fost înlocuite.Francezii au reușit chiar să mobilizeze și echipeze două divizii de tancuri grele. Efectivele și tancurile Diviziei a 4-acomandată de colonelul de Gaulle au fost completate. Moralul trupelor a continuat să crească până la un nivel foarteînalt la sfârștitul lunii mai 1940[206].

Bătălia Franței 27

Au fost trei cauze principale ale îmbunătățirii moralului francezilor. Mai întâi, cei mai mulți soldați francezi, deșierau la curent cu victoriile germane, nu experimentaseră personal înfrângerea pe câmpul de luptă. Mai apoi, ofițeriifrancezi care luptaseră deja cu germanii și-au schimbat abordările tactice în conformitate cu realitățile frontului. Nuîn ultimul rând, francezii și-au dat seama că artileria lor era cel puțin egală cu cea germană iar blindatelele lor secomportau mai bine pe câmpul de luptă. Tancurile franceze beneficiau de un blindaje mai rezistente și tunuri maiperformante[207]

Coloană de prizonieri francezi în marș spre lagăr

Între 23 și 28 mai, francezii au reorganizat și reechipat Armatele a 7-ași a 10-a. Weygand a hotărât să adopte tacticilor „pozițiilor arici”, carepresupunea operațiuni de „apărare în adâncime” și aplicarea unormăsuri pentru întârzierea înaintării inamicului și provocareamaximumului de pierdeiri acestuia din urmă. Weygand a amplasatgarnizoane în toate localitățile mari sau mici, chiar și în sate, și adispus fortificarea puternică a pozțiilor lor. În spatele liniilor delocalități fortificate s-au format noi divizii de infanterie, blindate șimecanizate, gata să atace și să elibereze localitățile asediate, caretrebuiau la rândul lor să reziste cu orice preț atacurilor germanilor[208].

Grupul de Armată A a atacat Parisul pe ambele flancuri. Dintre cele 47 de divizii germane participante la atac,majoritatea erau unități mobile. În cursul celor 48 de ore de ofensivă, germanii nu au reușit să provoace niciostrăpungere importantă a liniilor defensive franceze[209]. 4. Armee a reușit să cucerească mai multe capete de podpeste râul Somme, dar germanii au luptat din greu pentru ca sa traverseze râul Aisne. În timpul luptelor de pe râulAisne, XVI Panzerkorps comandate de Erich Hoepner au desfășurat în luptă peste 1.000 de vehicule blindate și douădivizii de tancuri. Germanii au pierdut în primele faze ale atacului 80 de vehicule blindate[210]. Weygand organizaseo apărare în adâncime care a pus multe probleme germanilor care încercau să traverseze râul[211]. Mai multe atacuride la Amiens au fost respinse de artileria franceză, iar germanii au trebuit să facă față noilor tactici îmbunătățite aleinamicilor lor. Forțele terestre germane au fost salvate de intervenția decisivă a Luftwaffe, care a distrus bateriilefranceze de artilerie, permițând infanteriei să înainteze pas cu pas[212]. Germanii au reușit să obțină rezultate bunede-abia în a treia zi de lupte, când au traversat cu toate forțele râul. Încercările aviației franceze să oprească prinbombardmente aeriene traversarea a fost sortită eșecului. Rapoartele germane amintesc de faptul că bătălia a costatviețile a multor militari, inamicul rezistând puternic, în special în păduri și în fâșiile forestiere[213]. La sud deAbbeville, Armata 10 franceză comandată de generalul Robert Altmayer a cedat presiunii germane și s-a retras spreRouen și spre sud de-a lungul Senei . Creșterea ritmului înaintării germane a reflectat capacității de luptă afrancezilor. Rommel și tanchiștii pe care îi comanda din 7. Panzerdivision s-au îndreptat spre vest, traversând Senaspre Normandia și au cucerit portul Cherbourg pe 18 iunie. În timpul deplasării spre Cherbourg, Rommel a forțacapitularea Diviziei 51 de scoțieni pe 12 iunie. În timpul operațiunilor armate, Luftwaffe a avut o contribuțieimportantă la dispersarea forțelor blindate franceze. Deși coloanele de blindate germane erau foarte întinse șivulnerabile la contraatacuri, susținerea neîncetată a tancurilor de către Luftwaffe i-a împiedicat pe francezi să îșiconcentreze forțele, iar teama de bombardamente aeriene a anihilat numărul și capacitatea de mișcarea a trupelor luiWeygand[214].

Bătălia Franței 28

Trupele germane în Paris

Pe 10 iunie, guvernul francez a declarat Parisul „oraș deschis[215].Germanii din 18. Armee se îndreptau în acest moment spre Paris. Înciuda rezistenței francezilor, frontul lor a fost străpuns în mai multelocuri. Weygand devenise convis că forțele franceze erau aproape demomentul colapsului[216]. Pe 13 iunie, Churchill a participat la ședințaConsiliului Suprem Aliat de la Tours. El a propus o uniune a celordouă țări, dar ideea a fost respinsă[217] On 14 June, Paris fell.[5].

Situația continua să se agraveze pe front. Luftwaffe reușise săcucerească supremația aeriană (faza superioară superiorității aeriene)dat fiind faptul că aviația militară franceză era pe punctul să sedezintegreze[218]. Armée de l'Air a continuat să efectuarea de acțiuni de bombardament aproape de una singură. Între5 și 9 iunuie au fost efectuate 1.815 misiuni, dintre acestea 518 fiind ale bombardierelor. Numărul misiunilor ascăzut constant, odată cu creșterea pierderilor materiale și umane care nu au mai putut fi recuperate. RAF a încercatîndepăreteze Luftwaffe de frontul francez efectuând 660 de misiuni împotriva unor ținte din regiunea Dunkerque, darpierderile britanicilor au fost foarte mari. Doar pe 21 iunie, britanicii cu pierdut 37 avioane Bristol Blenheim. După 9iunie, forțele aeriene franceze au încetat practic să mai existe. Cele câteva aparate de zbor franceze rămasefuncționale s-au retras în poseriunile franceze din Africa de nord. După această dată, atacurile Luftwaffe au atins unnou maxim. Atacurile ei s-au concentrat asupra sprijinirii directe sau indirecte a trupelor de uscat. Liniile defensive șiunitățile de tancuri franceze au fost supuse unor lovituri violente[219].

Prăbușirea Liniei Maginot

Linia Maginot

În acest timp, Grupul de Armată C colabora cu Grupulde Armată A la încercuirea și cucerirea Liniei Maginot.Operația celor două Grupuri viza izolarea regiunii Metzși a fortificațiilor de aici pentru împiedicarea unuicontraatac francez pornit din Alsacia împotriva forțelorgermane de pe Somme. XIX Korps comandate deGuderian trebuiau să înainteze spre frontierafrancezo-elvețiană și să prindă în capcană forțelefranceze în Munții Vosgi. În același timp, XVI Korpsataca Linia Maginot dinspre vest printr-o manevră careviza spatele slab apărat – orașele Verdun, Toul și Metz.Forțele franceze din regiune fuseseră slăbite prinmutarea Grupului de Armată 2 din Alsacia și Lorena pe

Linia Weygrand de pe Somme. După ce Grupul de Armată B și-a început ofensiva împotriva Parisului și mai departeîn Normandia, Grupul de Armată A și-a început înaintarea în spatele Liniei Maginot. Pe 15 iunie, Grupul de ArmatăC a lansat operațiune „Tigrul”, un atac frontal peste Rin[220].

Încercările de străpungere a Liniei Maginot până la declanșarea Operațiunii Tigrul au eșuat. Asaltul final a fost executat în zona de nord a instalațiilor defensive franceze și a durat opt ore. Germanii au pierdut 46 de militari morți și 251 răniți. În același timp, doi soldați francezi au fost uciși. Pe 15 iunie, ultimele unități franceze bine echipate, inclusiv Armata a 4-a, se pregăteau să părăsească pozițiile sub loviturile germane. Forțele defensive ale Liniei Maginot au fost după acest moment nesemnificative[221]. Superioritatea numerică germană a devenit copleșitoare. Din punct de vedere tehnic, I Armeekorps dispunea de 1.000 de piese de artilerie, multe dintre ele modele învechite din primul război mondial. Acestea nu aveau capacitatea să distrugă fortificațiile. Germanii mobilizaseră în zonă doar 16 tunuri de 88 mm capabile să străpungă zidurile fortificațiilor. De asemenea, au fost folosite mai multe baterii

Bătălia Franței 29

de calibru mare montate pe vagoane de cale ferată. Pentru asigurarea sprijinului aerian, Luftwaffe a desfășurat înzonă V Fliegerkorps.

Refugiați francezi, iunie 1940

În ciuda faptului că francezii s-au opus puternic atacului, fortificațiileau fost cucerite una câte una[222]. Fortăreața Schoenenbourg a răspunsatacului infanteriei germane trăgând 15.802 proiectile de artilerie.Această fortificație a fost la rândul ei cea mai bombardată, dar cupoleledin beton și oțel au rezistat. În paralel au fost lansat traversarea Rinului(Operațiunea Kleiner Bär). Cinci divizii ale VII Armeekorps autraversat Rinul în regiunea Colmar, având ca obiectiv înaintarea înMunții Vosgi. Germanii erau dotați cu 400 de piese de artilerie decalibru mediu, dar și cu tunuri calibru mare și mortiere. Diviziilefranceze 104 și 105 au fost nevoite să se retragă în Munții Vosgi pe 17iunie sub presiunea germană. În aceeași zi, XIX Korps comandate de Guderian au atins frontiera elvețiană, iar LiniaMaginot a fost izolată de restul Franței. Cele mai multe unități franceze au capitulat până pe 25 iunie, iar germanii audeclarat că au luat 500.000 de prizonieri. Câteva dintre fortificațiile puternice au continuat să lupte, în ciudaapelurilor la capitulare. Ultima a capitulat doar pe 10 iulie, după ce au fost li s-a cerut aceasta de către generalulAlphonse Joseph Georges. Chiar și așa, apărătorii au protestat împotriva capitulării[223]. Dintre cele 58 de fortificațiiimportante ale Liniei Maginot, doar 10 au fost cucerite de Wehrmacht prin luptă, restul capitulând[224].

Evacuarea celui de-al doilea Corp Expediționar BritanicEvacuarea celui de-al doilea Corp Expediționar Britanic a fost efectuată în timpul Operațiunii Ariel între 15 – 25iunie. Luftwaffe, care domina complet spațiul aerian francez, a încercat tot ce i-a stat în putință ca sa împiedice oevacuare precum cea de la Dunkerque. I. Fliegerkorps a primit sarcina să acționeze în sectoarele Normandia șiBretania. Pe 9 și 10 iunie, portul Cherbourg a fost supus unor atacuri aeriene, în timpul cărora au fost lansate 15 t debombe, iar Le Havre a fost bombardat de 10 ori. Toate aceste atacuri au dus la scufundarea a unor vase aliate care auînsumat o capacitate de 2.949 tone registru brut. Pe 17 iunie, avioanele Junkers Ju 88 – în pricipal din 30.Kampfgeschwader – au scufundat un vas de 10.000 t, vasul de linie RMS Lancastria înregistrat în St. Nazaire.Scufundarea Lancastriei a dus la moartea a 4.000 de soldați aliați, (dublând practic pierderile britanice din bătăliaFranței). În ciuda unor asemenea succese, Luftwaffe nu a reușit să împiedice evacuarea în masă a 190.000–200.000Allied militari aliați[225].

Capitularea și armistițiul

Hitler (cu mâna în șold) și un grup de ofițeri naziștiîn fața statuii lui Foch mai înainte de semnareaarmistițiului de la Compiègne, 22 iunie 1940

Descurajat de reacția ostilă a miniștrilor săi la propunerea britanicăde credarea a Uniunii Franco-Britanice pentru evitarea capitulării șiavând credința că membrii cabinetului francez nu îl mai susțin,premierul Paul Reynaud a demisionat pe 16 iunie. El a fost succedatde mareșalul Philippe Pétain, care a ținut imediat un discurs la radioîn timpul căruia a anunțat intenția de a cere un armistițiu cuGermania. Când Hitler a fost anunțat despre intențiile francezilor, ela ales pădurea Compiègne pentru desfășurarea negocierilor[226]

La Compiègne fusese negociat armistițiul din 1918, care pusesecapăt primei conflagrații mondiale într-un mod umilitor pentruGermania. Hitler a considerat că semnarea unui nou armistițiu înacelași loc poate momentul de supremă umilire a Franței[227].

Bătălia Franței 30

Amistițiul a fost semnat pe 22 iunie 1940 în același vagon de cale ferată care fusese folosit și în 1918. Acest vagonde cale ferată a fost transportat dintr-un muzeu și plasat în același loc în care se aflase în 1918. Hitler a stat în acelașiscaun în care stătuse mareșalul Ferdinand Foch atunci când îi primise pe reprezentanții guvernului german[228]. Dupăce a ascultat preambulul, Hitler a părăsit în mod teatral negocierile, lăsându-l în continuare pe șeful Statului Major alOKW, Wilhelm Keitel, să continue discuțiile. Armistițiul și încetarea focului au intrat în vigoare la ora 1:35 a zileide 25 iunie[229].

UrmăriFranța a fost împărțită în zona de ocupație germană în nord și vest și „zona liberă” din sud. Ambele zone se aflau lanivel oficial sub autoritatea noului stat francez, care a devenit mai târziu cunoscut ca „Regimul de la Vichy”, și care îlavea în frante pe mareșalul Pétain. Charles de Gaulle, care fusese numit subsecretar al apărării naționale cu sediul laLondra de către Reynaud, a ținut discursul istoric din 18 iunie în care a refuzat să recunoască regimul de Vichy și aanunțat începerea formării Forces Françaises Libres[230].În acest timp, britanicii aveau dubii foarte mari că asigurările amiralului François Darlan conform cărora flotafraceză de la Toulon avea să rămână sub control francez, așa cum prevedea textul armistițiului. Londra se temea căgermanii aveau să preia controlul acestor vase aflate în porturile militare de sub controlul Regimului de la Vichy dinsudul Franței și Africa de Nord și aveau să le folosească pentru invadarea Angliei (Operațiunea Leul de Mare). RoyalNavy a organizat la o lună de la capitulare atacul de la Mers-el-Kébir împotriva forțelor navale franceze staționate înAfrica[231]. Comitetul Sefilor Statelor Majore avea să declare în mai 1940 că, în cazul colapsului Franței, „nu putemsă gândim că putem continua războiul cu vreo șansă de succes” fără „sprijinul total economic și financiar” al SUA.Solicitările pentru ajutor american ale lui Churchill au dus la semnarea înțelegerii cunoscute ca „Destroyers for Basesagreement” care avea să fie primul act al colaborării anglo-americane din timpul războiului.Ocupația diferitelor zone a continuat până în noiembrie 1942, când aliații au lansat Operațiunea Torța – debarcăriledin Africa de nord-vest. Pentru asigurare protecției sudului Franței, germanii au inițiat Operațiunea Anton și auocupat și teritoriul aflat sub controlul Regimului de la Vichy[232]. În iunie 1944, aliații occidentali au declanșatOperațiunea Overlord. A urmat o debarcare de mai mică amploare pe coasta mediteraneană a Franței, OperațiuneaDradoon. Fiind amenințate să fie izolate în centrul și vestul Franței, trupele germane au început să se retragă spreReich. (Bazele de submarine puternic fortificate de pe coasta atlantică a Franței au rămas sub controlul german pânăîn momentul capitulării). Pe 24 august 1944, Paris a fost eliberat, iar până în septembrie, cea mai mare parte a țăriiintrase sub controlul aliaților[233].Până în momentul eliberării, aproximativ 580.000 de francezi și-au pierdut viața datorită războiului. Dintre aceștia,40.000 au fost uciși de bombardamentele aliate din primele 48 de ore ale Operațiunii Overlord. Dintre victimelemilitari, 92.000 au murit în 1939-1940, iar 58.000 au murit în perioada 1940-1945, fiind în principal luptători aiForțelor Franceze Libere. În Alsacia-Lorena, mai mulți cetățeni francezi s-au înrolat în armata germană, (cei maimulți dintre ei au fost forțați să facă acest lucru), și cam 40.000 dintre ei au căzut în lupte. Numărul victimelor dinrândurile civililor s-a ridicat la 150.000 de oameni (60.000 victime ale raidurilor aeriene, 60.000 din rândurileRezistenței și 30.000 victime ale forțelor germane de ocupație). Toatalul prizonierilor și deportaților s-a ridicat laaproximativ 1.900.000 de oameni. Dintre aceștia, 240.000 au murit în prizonierat. Se estimează că aproximativ40.000 de prizonieri de război, 100.000 de deportați pe baze rasiale, 60.000 de prizonieri politici și alți 40.000 dindiferite alte categorii au murit în lagărele de muncă naziste[234].

Bătălia Franței 31

Reacția populației în GermaniaHitler a estimat mai înainte de începerea războiului că Germania va pierde până la un milion de soldați în luptele dinFranța. În realitate, într-o campanie de doar șase săptămâni, Germania a pierdut doar 27.000 de soldați morți, 18.400dispăruți în misiune, iar 111.000 de militari au fost răniți. Prin comparație, Imperiul German a pierdut aproape de treiori mai mulți oameni în Bătălia de la Verdun din timpul primei conflagrații mondiale :233–234. Victoria rapidă șineașteptată din Franța a creat un val de euforie în rândul populației germane și mare elan al sentimentelorrăzboinice[235]. Popularitatea naziștilor și a lui Hitler în particular a atins apogeul în timpul celbrărilor de pe 6 iulie1940 legate de capitularea Franței.

„„Dacă mai era posibilă o creștere a sentimentelor pentru Adolf Hitler, aceasta a devenit realitate în zilele reîntoarcerii laBerlin” nota un raport privind starea de spirit a populației din teritoriu. Un alt raport sublinia că „În fața unei asemeneamăreții, toate meschinăriile și nemulțumirile au dispărut”. Chiar și oponenții regimului au găsit că este dificil să rezistesentimentului victorios. Muncitorii din fabricile de armament au făcut presiuni să fie recrutați în armată. Populațiaconsidera că victoria finală era după colț. Doar Anglia mai le stătea în cale. A existat o veritabilă febră a războiului înrândul populație pentru probabil singurul moment în timpul celui de-al Treilea Reich.”

Înaintarea în grad a 12 feldmareșaliÎn data de 19 iulie 1940, Hitler a înălțat la gradul de feldmareșal 12 generali în cadrul unei ceremonii de la Opera dinBerlin.• Walther von Brauchitsch, comandantul șef al forțelor terestre;• Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al OKW;• Gerd von Rundstedt, comandantul șef al Grupului de Armată A;• Fedor von Bock, comandantul șef al Grupului de Armată B;• Wilhelm von Leeb, comandantul șef al Grupului de Armată C;• Günther von Kluge, comandantul al Armatei a 4-a;• Wilhelm List, comandantul al Armatei a 12-a;• Erwin von Witzleben, comandantul al Armatei I;• Walter von Reichenau, comandantul al Armatei a 6-a;• Albert Kesselring, comandantul al Flotei aeriene a 2-a;• Erhard Milch, inspectorul general al Luftwaffe;• Hugo Sperrle, comandantul al Flotei aeriene a 3-a.Hermann Göring, care era deja feldmareșal, a fost înaintat la rangul de Reichsmarschall, el fiind singurul militargerman care a primit acest grad în timpurile moderne.Înaintarea la cel mai înalt grad militar al Wehrmachtului era fără precedent. De-a lungul primei conflagrațiimondiale, Kaiserul Wilhelm al II-lea a înaintat în gradul de feldmareșal doar cinci generali.[236].

Bătălia Franței 32

Pierderi

Puterile Axei

Medic militar german îngrijind soldați răniți

Pierderile totale germane sunt greu de determinat. Cifrele generalacceptate în acest moment sunt de 27.047 morți, 111.034 răniți și18.384 dispăruți în acțiune[237]. Numărul total al celor morți s-ar putearidica la 49.000, la cifrele inițiale adăugându-se numărul celor răpușide boli, a răniților care au decedat în cele din urmă, sau a dispăruțilorcare au fost confirmați ca morți în cele din urmă.

Bătălia Franței a dus la pierderea a aproximativ 36% din numărul totalal aparatelor de zbor. 1428 avioane au fost distruse (1.129 în luptă, 299în accidente), iar 488 dintre ele au fost avariate (225 în luptă, 263 înaccidente)[238]. Pierderile din rândurile personalului Luftwaffe s-au ridicat la 6.653 de oameni, din care 4.417 membriai echipajelor. Dintre aceștia din urmă, 1.129 au fost uciși, iar 1.930 au fost luați prizonieri sau au fost declarațidispăruți în luptă. Un mare număr dintre prizonierii de război au fost eliberați din lagărele franceze dupăcapitulare[239].

Italia a pierdut 1.247 soldați morți sau dispăruți și 2.361 răniț. În plus, italienii au înregistrat peste 2.000 de cazuri demilitari care au suferit degerături în Alpii Francezi[240].

AliațiiFranțaÎn conformitate cu informațiile deținute de „Service historique de la défense”, Franța a pierdut 85.310 morți (inclusiv5.400 magrebieni), 12.000 dipăruți, 120.000 răniți și 1.540.000 de prizonieri de răboi (inclusiv 67.400magrebieni)[241]. Unele dintre ultimele cercetări ale francezilor plasează numărul morților între 55.000 și 85.000. Înaugust 1940, 1.540.000 de prizonieri francezi au fost mutați în Germania, unde aproximativ 940.000 au rămas pânăîn 1945, când au fost eliberați de forțele aliate. Cel puțin 3.000 senegalezi au fost executați după ce au căzutprizonieri. În timpul prizonieratului, 24.600 de frncezi au murit. 71.000 de prizonieri francezi au reușit să evadeze.200.000 de prizonieri francezi au fost eliberați de autoritățile germane după semnarea mai multor înțelegeri întreguvernele de la Vichy și Berlin. Mai multe sute de mii de prizonieri au fost eliberați pe motive de boală[242]. Aviațiamilitară franceză a pierdut 1.274 de aparate de zbor.Regatul UnitBritanicii au pierdut 68.111 morți, răniți sau prizonieri, (dintre care aproape 10.000 de morți, inclusiv cei pieriți îndezastrul vasului Lancastria)[243]. Britanicii au mai pierdut aproximativ 64.000 vehicule distruse sau abandonate și2.472 tunuri sau abandonate. RAF a pierdut în perioada 10 mai 22 iunie 931 de avioane și 1.526 de oameni. MarinaRegală a pierdut 243 de vase în timpul Operațiunii Dynamo ca urmare a bombardamentelor Luftwaffe.BelgiaBelgienii au pierdut 6.093 militari uciși și răniți și 200.000 de prizonieri de război>[244]. Aproximativ 500 de militariau fost dați dispăruți iar 2.000 de prizonieri de război au murit în lagărele germane [245].Polonia Polonezii au pierdut aproximativ 6.000 de oameni morți și răniți. Aproximativ 12.000 de militari (Divizia a2-a de infanterie) a fost internată în Elveția pentru întreaga durată a războiului.

Bătălia Franței 33

Vedeți și:•• Istoria militară a Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial•• Istoria militară a Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial•• Forțele armate poloneze din vest•• Frontul de vest (al Doilea Război Mondial)

Note[1] Hooton 2007, pp. 47-48: Hooton folosește arhivele militare Bundesarchiv din Freiburg.[2][2] inclusiv avioanele de transport și planoarele folosite în asaltul Țărilor de Jos[3][3] Healy 2007, p. 90.[4][4] Frieser (1995), p. 400[5][5] Healy 2007, p. 85.[6] http:/ / ro. wikipedia. org/ w/ index. php?title=B%C4%83t%C4%83lia_Fran%C8%9Bei& action=edit& section=0[7][7] Shirer 1990, p.715[8][8] Frieser 2005, p. 61.[9][9] Frieser 1995, p. 32[10][10] Frieser 2005, p. 74.[11][11] Frieser 1995, p. 25[12][12] Shirer 1990, p. 717.[13][13] Frieser 1995, p. 67.[14][14] Frieser 2005, p. 62.[15][15] Shirer 1990, p.718[16][16] Frieser 2005, p. 63.[17][17] Frieser 1995, p. 79[18][18] Frieser (2005), p. 60.[19][19] Frieser 2005, p. 65.[20][20] Frieser 1995, p. 87.[21][21] Evans 2000, p. 10.[22][22] Frieser 1995, p. 76.[23] Frieser 2005, pp. 65–66.[24][24] Frieser 2005, p. 67.[25] Bond 1990, pp. 43–44.[26][26] Melvin 2010, p. 148[27] Melvin 2010, pp. 154–155.[28][28] Frieser 1995, p. 88[29][29] Frieser 2005, p. 94.[30][30] Frieser 2005, p. 95.[31][31] Frieser 1995, p. 113.[32][32] Frieser 1995, p. 116.[33] Harris 1995, pp. 334–337[34][34] Citino 2005, p. 267.[35][35] Citino 2005, pp. 267, 311.[36][36] Tooze 2002, p. 372.[37][37] Overy 1995, p. 207.[38][38] Frieser 2005, p. 26.[39] Frieser 2005, p. 349–350.[40][40] Bond 1990, p. 8.[41][41] Citino 2002, p. 258.[42][42] Bond 1990, p. 28.[43][43] Blatt 1998, p. 312.[44][44] Bond 1990, p. 29.[45][45] Bond 1990, p. 30.[46][46] Gunsburg 1992, p. 208.[47] Bond 1990, pp. 32–33.[48][48] Bond 1990, p. 45.[49][49] Blatt 1998, p. 313[50][50] Bond 1990, p. 36.

Bătălia Franței 34

[51][51] Bond 1990, p. 46.[52][52] Frieser 2005, p. 35.[53][53] Frieser 2005, p. 36.[54] Frieser 2005, pp. 36–37.[55][55] Frieser 2005, p. 29.[56] DiNardo and Bay 1988, pp. 131–132.[57][57] Frieser 2005, p. 30.[58][58] Frieser 1995, p. 71.[59][59] Frieser 2005, p. 101.[60][60] Dear and Foot 2005, p. 323.[61][61] Healy 2007, p. 23[62][62] Corum 1995, p. 70.[63][63] Dear and Foot 2005, p. 861.[64][64] Citino 1999, p. 249.[65][65] Corum 1992, p. 203.[66] French 2001, pp. 16–24.[67][67] Hooton 2007 p. 47.[68] Buckley 1998, pp. 126–127.[69][69] Corum 1995, p. 54.[70][70] Harvey 1990, p. 449.[71][71] Dear and Foot 2005, p. 316.[72][72] În conformitate cu Tratatul franco-polonez, armata poloneză din Franța trebuia să mobilizeze 85.000 de soldați, adică patru divizii. Doar

două dintre ele au fost operaționale.[73][73] Frieser 2005, p. 37.[74][74] Blatt 1998, p. 23.[75][75] Corum 1992, p. 204.[76][76] Corum 1992, p. 205.[77] Frieser 2005, Deutscher und alliierter Operations Plan Mai 1940, pp. 130–131.[78][78] Citino 2005, p. 284.[79][79] Taylor 1974, p. 72.[80][80] Harvey 1990, p. 448.[81][81] Hooton 2007, p. 81.[82] Facon, Patrick. "Slowing Down Blitzkreig – A Curtiss Fighter Ace in the Battle of France." AIR FAN International, Publitek Ltd, March

1996, pp. 54–62, ISSN 1083-2548[83][83] Belgium, Ministère des Affaires Étrangères 1941, p. 32.[84] Ellis 1953, pp. 359–71.[85][85] Weinberg p. 122.[86] Hooton 2007, pp. 49–54.[87][87] Evans 2000, p. 38.[88][88] Hooton 2007, p. 48.[89][89] Hooton 2007, p. 52.[90][90] Hooton 2007, p. 49.[91][91] Hooton 1994, p. 244.[92][92] Hooton 2007, p. 50.[93][93] Shirer (1990), p. 723[94][94] Dunstan 2005, p. 32.[95][95] Dunstan 2005, p. 31[96] Dunstan 2005, pp. 47–54.[97][97] Dunstan 2005, p. 46.[98][98] Dunstan 2005, p. 45.[99][99] Gunsburg 1992, p. 215.[100] Gunsburg 1992, pp. 209–210.[101][101] Gunsburg 1992, p. 218.[102] Gunsburg 1992, p. 207–244.[103][103] Gunsburg 1992, p. 236.[104] Pierre Genotte, Le 2e Régiment de Dragons, p. 56–57.[105][105] Gunsburg 1992, p. 237.[106][106] Gunsburg 1992, p. 241.[107] Frieser 2005, pp. 246–48.

Bătălia Franței 35

[108][108] Healy 2007, p. 38.[109][109] Gunsburg 1992, p. 249.[110] Gunsberg 2000, pp. 97–140.[111][111] Gunsburg 1992, p. 242[112][112] Evans 2000, p. 50.[113] Krause & Cody 2006, p. 171.[114][114] Jackson 1974, p. 56.[115][115] Mansoor 1988, p. 68.[116][116] Citino 1999, p. 250.[117][117] Frieser 1995, p. 192[118][118] Mansoor 1988, p. 69.[119][119] Hooton 2007, p. 64.[120][120] Frieser 1995, p. 193.[121][121] Weal, p. 46.[122][122] Frieser 1995 p. 244[123][123] Frieser 1995, p. 216.[124] Krause & Cody 2006, p. 172.[125][125] Healy 2007, p. 53.[126][126] Weal p. 22.[127][127] Frieser 1995, p. 258[128][128] Frieser 1995, p. 259.[129][129] Healy 2007, p. 67.[130][130] Taylor și Horne, 1974, p. 55.[131][131] Evans 2000, p. 70.[132][132] Citino 2002, p. 270.[133][133] Evans 2000, p. 72.[134][134] Frieser 2005, p. 271.[135][135] Krause and Phillips 2006, p. 176.[136][136] Healy 2007, p. 75.[137][137] Frieser 2005, pp. 269, 273.[138] Evans 2000, pp. 66–67, 72.[139][139] Evans 2000, p. .69.[140] Krause & Phillips 2006, p. 176.[141][141] Evans 2000, p. 73.[142][142] Shirer (1990), p.720[143] L'Aurore, Paris, 21 November 1949.[144] Churchill,Their Finest Hour pp. 42–49[145][145] Blatt 1998, p. 326.[146][146] Frieser 2005, p. 262.[147][147] Frieser 2005, p. 263.[148][148] Evans 2000, p. 75.[149] Evans 2000, pp. 75–76.[150][150] Corum 1997, p. 278.[151][151] Frieser 2005, p. 265.[152] Neave 2003, pp. 31–32.[153][153] Bond 1990, p. 69.[154][154] Sheppard 1990, p. 81.[155] Corum 1997, pp. 277–280.[156][156] Weal 1997, p. 47.[157][157] Corum 1995, p. 73.[158][158] Hooton 2007, p. 67.[159][159] Hooton 2010, p. 70.[160][160] Gardiner 2000, p. 10.[161][161] Bond 1990, p. 66.[162] Frieser 2005, pp. 278–279, 280.[163][163] Shirer 1990, p. 728.[164][164] Bond 1990, p. 70.[165][165] Ellis 1953, p. 105.[166][166] Frieser 2005, p. 280.

Bătălia Franței 36

[167] Frieser 2005, pp. 282–286.[168] Frieser 2005, pp. 281–282.[169][169] Frieser 2005, p. 283.[170] Frieser 2005, pp. 283–286.[171][171] Bond 1990, p. 71.[172][172] Frieser 1995, p. 360[173][173] Frieser 2005, p. 286.[174][174] Frieser 2005, p. 287.[175][175] Healy 2007, p. 81.[176][176] Gardner 2000, p. 10.[177][177] Gardner 2000, p. 9.[178][178] Seabag-Montefiore 2006, p. 234.[179][179] Seabag-Montefiore 2006, p. 236.[180] Seabag-Montefiore 2006, pp. 236–237.[181][181] Longden 2008, p. 87.[182][182] Longden 2008, p. 88.[183] Seabag-Montefoire 2006, pp. 238–239.[184][184] Longden 2008, p. 89.[185][185] Strawson 2003, p. 111.[186][186] Hooton 2010, p. 71.[187] Bond 1990, pp. 100–101.[188][188] Bond 1990, p. 103.[189][189] Kershaw 2008, p. 27.[190][190] Bond 1990, p. 104.[191][191] Bond 1990, p. 98.[192][192] Bond 1990, pp. 89, p. 106.[193][193] Bond 1990, p. 90.[194][194] Bond 1990, p. 107.[195][195] Bond 1990, p. 115.[196][196] Maier and Falla 2000, p. 293.[197][197] Hooton 2007, p. 74.[198][198] Murray 1983, p. 39.[199][199] Chappell 1985, p. 21.[200][200] Harman 1980, p. 82.[201][201] Bond 1990, p. 105.[202][202] Healy 2007, p. 84.[203][203] Taylor 1974, p. 63.[204][204] De Waal 1990, p. 244.[205][205] Alexander 2007, p. 219.[206] Alexander 2007, p. 225–226.[207][207] Alexander 2007, p. 227.[208][208] Alexander 2007, pp. 231, 238.[209][209] Alexander 2007, p. 248.[210][210] Alexander 2007, p. 245.[211][211] Maier and Falla 2000, p. 297.[212][212] Alexander 2007, p. 249.[213][213] Alexander 2007, p. 250.[214][214] Alexander 2007, p. 240.[215][215] Shirer 1990, p. 738.[216][216] Maier and Falla 2000, p. 300.[217][217] Maier and Falla 2000, p. 301.[218][218] Hooton 2007, p. 86.[219] Hooton 2007, pp. 84–85.[220][220] Romanych and Rupp 2010, p. 52.[221][221] Romanych and Rupp 2010, p. 56.[222] Romanych and Rupp 2010, pp. 56–80.[223][223] Romanych and Rupp 2010, p. 90.[224][224] Romanych and Rupp 2010, p. 91.[225][225] Hooton 2007, p. 88.

Bătălia Franței 37

[226][226] Evans 2000, p. 156.[227][227] Taylor 1974, p. 57.[228][228] Dear and Foot 2005, p. 326.[229][229] Frieser 20005, p. 317.[230] Dear and Foot 2005, p. 336–339.[231][231] Dear and Foot 20005, p. 317.[232][232] Dear and Foot 2005, p. 635.[233][233] Dear and Foot 2005, p. 634.[234][234] Dear and Foot 2005, p. 321.[235] Neitzel, Sönke & Welzer, Harald. Soldaten: On Fighting, Killing and Dying. Simon & Schuster: 2012 - p. 193, 216[236][236] World War II Data Book, J. Ellis, 1993 Aurum Press, P 94,ISBN 1-85410-254-0[237] L'Histoire, No. 352, April 2010 France 1940: Autopsie d'une défaite, p. 59.[238][238] Hooton 2007, p. 90.[239][239] Hooton 2010, p. 73.[240][240] Jowett 2000, p. 5.[241][241] de La Gorce 1988, p. 496.[242][242] Durand 1981 p. 21[243][243] Holmes 2005, p. 130.[244][244] Dear and Foot 2005, p. 96.[245][245] Keegan 2005, p. 96.

Bibliografie• Alexander, Martin. After Dunkirk: The French Army's Performance Against 'Case Red', 25 May to 25 June 1940.

War in History, Volume 14, pp. 219–264 (doi: 10.1177/0968344507075873 10.1177/0968344507075873 (http:/ /dx. doi. org/ )).

• Belgium, Ministère des Affaires Étrangères. Belgium: The Official Account of What Happened 1939–1940.London : Published for the Belgian Ministry of Foreign Affairs by Evans Brothers, Limited, 1941. Library ofCongress Control Number 42016037 (free download at archive.org (http:/ / archive. org/ details/ Belgium.TheOfficialAccountOfWhatHappened1939-1940))

• Blatt (editor), Joel (1997). The French Defeat of 1940: Reassessments. Breghahn Books• Bloch, Marc (1968) [1946]. Strange Defeat: A Statement of Evidence Written in 1940. New York, NY: W. W.

Norton & Company. ISBN 0-393-31911-3• Bond, Brian (1990). Britain, France and Belgium, 1939–1940. London: Brassy's. ISBN 0-08-037700-9• Buckley, John (1998). Air Power in the Age of Total War. UCL Press. ISBN 1-85728-589-1• Chappel, Mike. The Canadian Army at War. Men at Arms. Osprey, Oxford. 1985. ISBN 978-0-85045-600-4• Citino, Robert Michael. The Path to Blitzkrieg: Doctrine and Training in the German Army, 1920–1939. Boulder:

Lynne Rienner Publishers. 1999. ISBN 1-55587-714-1.• Citino, Robert Michael. The German Way of War: From the Thirty Years' War to the Third Reich. Lawrence:

University Press of Kansas. 2005. ISBN 978-0-7006-1624-4• Citino, Robert Michael. Quest for Decisive Victory: From Stalemate to Blitzkrieg in Europe, 1899–1940, Modern

War Studies. Lawrence: University Press of Kansas. 2002. ISBN 0-7006-1176-2• Churchill, Winston S. The Second World War: Their Finest Hour (Volume 2). Houghton Mifflin Company,

Cambridge, 1949.• Durand, Yves. La Captivite, Histoire des prisonniers de guerre francais 1939–1945, Paris, 1981. Best available

study of French prisoners of war in German captivity.• Corum, James. 'The Luftwaffe's Army Support Doctrine, 1918–1941' in The Journal of Military History, Vol. 59,

No. 1 (Jan. 1995), pp. 53–76• Corum, James. The Roots of Blitzkrieg: Hans von Seeckt and German Military Reform. Modern War Studies.

Lawrence: University Press of Kansas. 1992. ISBN 0-7006-0541-X.• Corum, James. The Luftwaffe: Creating the Operational Air War, 1918–1940. Lawrence: University Press of

Kansas. 1997. ISBN 978-0-7006-0836-2

Bătălia Franței 38

• Dear, Ian and Foot, M. The Oxford Companion to World War II. Oxford Oxfordshire: Oxford University Press.2001. ISBN 0-19-860446-7

• DiNardo R. L. and Bay, Austin. 'Horse-Drawn Transport in the German Army'. Journal of Contemporary History,Vol. 23, No. 1 (Jan. 1988), pp. 129–142

• Dunstan, Simon. Fort Eben Emael: The Key to Hitler's victory in the West. Osprey, Oxford. 2005. ISBN1-84176-821-9

• Durand, Yves. La Captivité : 1939–1945. F.N.C.P.G.-C.A.T.M.; Édition : 2e éd. 1981. ASIN: B0014L7NF4• Ellis, John. The World War II Data Book, Aurum Press Ltd. 1993. ISBN 978-1-85410-254-6• Ellis, Major L.F. (2004) [1st. pub. HMSO 1954]. Butler, J.R.M. ed. The War in France and Flanders 1939–1940

(http:/ / www. ibiblio. org/ hyperwar/ UN/ UK/ UK-NWE-Flanders/ index. html). History of the Second WorldWar United Kingdom Military Series. Naval & Military Press. ISBN 978-1-84574-056-6

• Evans, Martin Marix. The Fall of France: Act of Daring. Osprey Publishing, Oxford. 2000. ISBN 1-85532-969-7• Frans De Waal. Peacemaking Among Primates, Harvard University Press. 1990. ISBN 0-674-65921-X• French, David. Raising Churchill's army: the British Army and the war against Germany, 1919–1945. Oxford

University Press. 2001. ISBN 978-0-19-924630-4• Frieser, Karl-Heinz. Blitzkrieg-Legende: Der Westfeldzug 1940, Operationen des Zweiten Weltkrieges. München:

R. Oldenbourg. 1995. ISBN 3-486-56124-3.• Frieser, Karl-Heinz. The Blitzkrieg Legend. Naval Institute Press. 2005. ISBN 978-1-59114-294-2• Gardner, W.J.R. The evacuation from Dunkirk: Operation Dynamo, 26 May-4 June 1940. Routledge, London.

2000. ISBN 978-0-7146-8150-4• Gunsburg, Jeffrey A., 'The Battle of the Belgian Plain, 12–14 May 1940: The First Great Tank Battle', The

Journal of Military History, Vol. 56, No. 2. (April 1992), pp. 207–244• Gunsburg, Jeffery A. 'The Battle of Gembloux, 14–15 May 1940: The "Blitzkrieg" Checked'. The Journal of

Military History, Vol. 64, No. 1 (Jan. 2000), pp. 97–140• Harman, Nicholas. Dunkirk; the necessary myth. London: Hodder and Stoughton. 1980. ISBN 0-340-24299-X.• Harvey, D. The French Armee de l'Air in May–June 1940: A Failure of Conception. Journal of Contemporary

History, Vol. 25, No. 4 (Oct. 1990), pp. 447–465• Healy, Mark, Ed. Prigent, John &. Panzerwaffe: The Campaigns in the West 1940. Vol. 1. London. Ian Allan

Publishing. 2008 ISBN 978-0-7110-3240-8• Hooton, E.R.. Luftwaffe at War; Blitzkrieg in the West. London: Chervron/Ian Allen. 2007 ISBN

978-1-85780-272-6.• Hooton, E.R. Phoenix Triumphant: The Rise and Rise of the Luftwaffe. Brockhampton Press, London. 1994. ISBN

1-86019-964-X• Jackson, Robert. Air War Over France, 1939–1940. Ian Allen, London. 1974. ISBN 0-7110-0510-9• Jackson, Julian T.. The Fall of France: The Nazi Invasion of 1940. Oxford UP, 2003.• Jowett, Philip S. The Italian Army 1940–45 (1): Europe 1940–1943. Osprey, Oxford – New York, 2000 ISBN

978-1-85532-864-8• Kershaw, Ian. Fateful Choices: Ten Decisions That Changed the World, 1940–1941. London: Penguin Books,

2008. ISBN 978-0-14-101418-0• Krause, M. and Phillips, C. Historical Perspectives of Operational Art. Center of Military History Publication.

2006. ISBN 978-0-16-072564-7• de La Gorce, Paul-Marie. L'aventure coloniale de la France – L'Empire écartelé, 1936–1946, Denoël. 1988.

ISBN 978-2-207-23520-1• Longden, Sean. Dunkirk: The Men They Left Behind. Constable Puplishing. 2008. ISBN 978-1-84529-520-2• Maier, Klaus and Falla,P.S. Germany and the Second World War: Volume 2: Germany's Initial Conquests in

Europe. Oxford University Press. 1991. ISBN 0-19-822885-6

Bătălia Franței 39

• Mansoor, Peter R. 'The Second Battle of Sedan, May 1940', in the Military Review. Number 68 (June 1988),pp. 64–75

• May, Ernest R. (2000). Strange Victory: Hitler's Conquest of France. London: I.B.Tauris. ISBN978-1-850-43329-3

• Melvin, Mungo. Manstein: Hitler's Most Controversial General W&N Publishing. 2010. ISBN978-0-297-84561-4

• Murray, Williamson. Strategy for Defeat: The Luftwaffe 1933–1945. United States Government Printing. ISBN978-1-4294-9235-5

• Neave, Airey. The Flames of Calais: A Soldiers Battle 1940. Pen & Sword, 2003. ISBN 978-0-85052-997-5• Romanych, M. and Rupp, M. Maginot Line 1940: Battles on the French Frontier. Osprey, Oxford. 2010. ISBN

978-1-84603-499-2• Sheppard, Alan. France, 1940: Blitzkrieg in the West. Osprey, Oxford. 1990. ISBN 978-0-85045-958-6Shirer, William L.. The Rise and Fall of the Third Reich: A History of Nazi Germany. Simon and Schuster. 1990.ISBN 0-671-72868-7• Sebag-Montefiore, Hugh. Dunkirk: Fight to the Last Man. New York: Viking. 2006. ISBN 978-0-670-91082-3• Strawson, John. Hitler as Military Commander. Pen & Sword Military Classics.2003 ISBN 978-0-85052-956-2• Taylor, A.J.P. and Mayer, S.L., eds. A History Of World War Two. London: Octopus Books, 1974. ISBN

0-7064-0399-1.• Weal, John. Junkers Ju 87 Stukageschwader 1937–41. Oxford: Osprey. 1997. ISBN 1-85532-636-1.• Weinberg, Gerhard. A World at Arms: A Global History of World War II. Cambridge University Press, 1994.

ISBN 978-0-521-44317-3• Martin, J. and Martin, P. Ils étaient là: l'armée de l'Air septembre 39 – juin 40. Aero-Editions, 2001. ISBN

2-9514567-2-7.• Winchester, Charles. Ostfront : Hitler's war on Russia 1941–45. Osprey Publishing. 1998. ISBN

978-1-84176-066-7• Tooze, Adam. The Wages of Destruction: The Making and Breaking of the Nazi Economy. Allen Lane, 2006.

ISBN 0-7139-9566-1.

Resurse internet• BBC History. „ WW2: Fall of France Campaign (http:/ / www. bbc. co. uk/ history/ interactive/ animations/

wwtwo_map_fall_france/ index. shtml)”. (Flash animation of the campaign)• Brooke, Alan (1946) (PDF). Despatch on Operations of the British Expeditionary Force in From 12th June, 1940

to 19th June, 1940 (http:/ / www. ibiblio. net/ hyperwar/ UN/ UK/ LondonGazette/ 37573. pdf). London: WarOffice In London Gazette: (Supplement) no. 37573, pp. 2433–2439 (http:/ / www. london-gazette. co. uk/ issues/37573/ supplements/ 2433), 22 May 1946. Accesat la 7 November 2009.

• Facts in Review issue 2 (1940). „ The Battle of France (http:/ / www. calvin. edu/ academic/ cas/ gpa/ facts01.htm)”. (Official Nazi propaganda account of the Battle of France)

• Goossens, Allert M.A. „ The invasion of Holland in May 1940 (http:/ / www. waroverholland. nl)”.• Gort, John (10 octombrie 1941). „ Viscount Gort's Despatch on Operations of the British Expeditionary Force in

France and Belgium, 1939–1940 (http:/ / www. london-gazette. co. uk/ issues/ 35305/ supplements/ 5899)”.Supplement to the London Gazette, Number 35305. Accesat la 6 noiembrie 2009.

• Webb, Jonathan. „ The art of Battle: animated battle maps. Battle of France, 1940 (http:/ / www. theartofbattle.com/ battle-of-france-1940. htm)”.

Sursele și contribuitorii articolelor 40

Sursele și contribuitorii articolelorBătălia Franței  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?oldid=8562877  Contribuitori: Andynomite, Emily, GÜT, Ignatius, Kerouac, Laurap, Mircea87, Orioane, Terraflorin, Vali, Varlaam,Wilbur, 4 modificări anonime

Sursele, licențele și contribuitorii imaginilorFișier:Battle of France collage.jpg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Battle_of_France_collage.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0  Contribuitori:User:DIREKTORFile:Flag of France.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_France.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Aaker, Adriaan, Akhristov, Arria Belli, Badseed,Bawolff, Bender235, Bibi Saint-Pol, Brian Ammon, Camptown, Chelin, Dbenbenn, Don-vip, Ericbarriere, Fsopolonezcaro, Happenstance, Herbythyme, Homo lupus, Howcome, Huhsunqu,Jameslwoodward, Jnpet, Kanonkas, Klemen Kocjancic, Korrigan, Kyle the hacker, Ludger1961, Madden, Marc Mongenet, Morio, Neq00, Nightstallion, Noaa, Nolanus, Odder, R-41, Reisio,Rhadamante, Rocket000, Roosa, SKopp, Sarang, Sasa Stefanovic, Scientus, SiBr4, Simetrical, Str4nd, Tabasco, The Evil IP address, VAIO HK, Verdy p, VovanA, Wwooter, Zhuyifei1999,Zntrip, ZooFari, Zscout370, 66 modificări anonimeFișier:Flag of the United Kingdom.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_the_United_Kingdom.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Original flag by Actsof Union 1800SVG recreation by User:Zscout370Fișier:Flag of Belgium (civil).svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Belgium_(civil).svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Bean49, Cathy Richards, DavidDescamps, Dbenbenn, Denelson83, Evanc0912, Fry1989, Gabriel trzy, Howcome, IvanOS, Mimich, Ms2ger, Nightstallion, Oreo Priest, Pitke, Ricordisamoa, Rocket000, Rodejong, SiBr4, SirIain, ThomasPusch, Warddr, Zscout370, 10 modificări anonimeFișier:Flag of the Netherlands.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_the_Netherlands.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Zscout370Fișier:Canadian Red Ensign 1921-1957.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Canadian_Red_Ensign_1921-1957.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori:User:Denelson83Fișier:Flag of Poland.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Poland.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Mareklug, WantedFișier:Flag of Czechoslovakia.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Czechoslovakia.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: (of code) cs:User:-xfi-Fișier:Flag of Luxembourg.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Luxembourg.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: User:SKoppFile:Flag of Germany 1933.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Germany_1933.svg  Licență: necunoscută  Contribuitori: -File:Flag of Italy (1861-1946).svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Italy_(1861-1946).svg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 2.5  Contribuitori:F l a n k e rFile:Flag of the United Kingdom.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_the_United_Kingdom.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Original flag by Acts ofUnion 1800SVG recreation by User:Zscout370File:Flag of Belgium (civil).svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Belgium_(civil).svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Bean49, Cathy Richards, DavidDescamps, Dbenbenn, Denelson83, Evanc0912, Fry1989, Gabriel trzy, Howcome, IvanOS, Mimich, Ms2ger, Nightstallion, Oreo Priest, Pitke, Ricordisamoa, Rocket000, Rodejong, SiBr4, SirIain, ThomasPusch, Warddr, Zscout370, 10 modificări anonimeFile:Flag of the Netherlands.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_the_Netherlands.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Zscout370File:Flag of Poland.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Flag_of_Poland.svg  Licență: Public Domain  Contribuitori: Mareklug, WantedImage:Gtk-dialog-info.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Gtk-dialog-info.svg  Licență: GNU Lesser General Public License  Contribuitori: David VignoniFișier:France 1940-Plan de bataille.svg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:France_1940-Plan_de_bataille.svg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 2.5 Contribuitori: historicair 22:15, 19 February 2007 (UTC)Fișier:France map Lambert-93 with regions and departments-occupation-it.svg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:France_map_Lambert-93_with_regions_and_departments-occupation-it.svg  Licență: Creative Commons Attribution 3.0  Contribuitori:DaniDF1995Fișier:The British Army in France 1940 F4693.jpg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:The_British_Army_in_France_1940_F4693.jpg  Licență: Public Domain Contribuitori: Ain92, FæFișier:The British Army in France 1940 F2441.jpg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:The_British_Army_in_France_1940_F2441.jpg  Licență: Public Domain Contribuitori: Ain92, FæFișier:German PLane Destroyed.jpg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:German_PLane_Destroyed.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0 Contribuitori: Red4tribe (talk) Original uploader was Red4tribe at en.wikipediaFișier:Bundesarchiv Bild 101I-127-0362-14, Belgien, belgischer Panzer T13.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_101I-127-0362-14,_Belgien,_belgischer_Panzer_T13.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0 Germany Contribuitori: Ain92, Brigade Piron, Bukvoed, Catsmeat, Cobatfor, Martin H., Mogelzahn, Pibwl, Tamba52, Thib PhilFișier:Bundesarchiv Bild 121-0412, Frankreich, Panzer Somua S35, Geschütz.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_121-0412,_Frankreich,_Panzer_Somua_S35,_Geschütz.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0 Germany Contribuitori: ALE!, Bukvoed, Manxruler, Mtsmallwood, Pibwl, Ras67, RcbutcherFișier:10May 16May Battle of Belgium.PNG  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:10May_16May_Battle_of_Belgium.PNG  Licență: Public Domain  Contribuitori: TheHistory Department of the United States Military Academy. Original uploader was Coldplay Expert at en.wikipediaFișier:Bundesarchiv Bild 146-1972-045-08, Westfeldzug, Rommel bei Besprechung mit Offizieren.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_146-1972-045-08,_Westfeldzug,_Rommel_bei_Besprechung_mit_Offizieren.jpg  Licență: Creative CommonsAttribution-Sharealike 3.0 Germany  Contribuitori: AnRo0002, Cirt, Duch.seb, EWriter, Gunbirddriver2, Pibwl, Teofilo, 1 modificări anonimeFișier:16May-21May Battle of Belgium.PNG  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:16May-21May_Battle_of_Belgium.PNG  Licență: Public Domain  Contribuitori: TheHistory Department of the United States Military Academy. Original uploader was Coldplay Expert at en.wikipediaFișier:21May-6June Battle of Belgium.PNG  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:21May-6June_Battle_of_Belgium.PNG  Licență: Public Domain  Contribuitori: TheHistory Department of the United States Military Academy.. Original uploader was Coldplay Expert at en.wikipediaFișier:Bundesarchiv Bild 146-1971-042-08, Calais, zerstörtes Hafenviertel.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_146-1971-042-08,_Calais,_zerstörtes_Hafenviertel.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0 Germany Contribuitori: Pibwl, PrümFișier:British troops retreat dunkerque.png  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:British_troops_retreat_dunkerque.png  Licență: necunoscută  Contribuitori: Frank Capra(film)Fișier:French troop rescue ship.png  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:French_troop_rescue_ship.png  Licență: necunoscută  Contribuitori: Frank Capra (film)Fișier:4June-12June Battle of France.PNG  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:4June-12June_Battle_of_France.PNG  Licență: Public Domain  Contribuitori: The HistoryDepartment of the United States Military Academy.. Original uploader was White Shadows at en.wikipediaFișier:Bundesarchiv Bild 121-0427, Französische Kriegsgefangene.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_121-0427,_Französische_Kriegsgefangene.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0 Germany Contribuitori: Manxruler, 1 modificări anonimeFișier:Bundesarchiv Bild 101I-126-0350-26A, Paris, Einmarsch, Parade deutscher Truppen.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_101I-126-0350-26A,_Paris,_Einmarsch,_Parade_deutscher_Truppen.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike3.0 Germany  Contribuitori: Ain92, AnRo0002, Aroche, Blusts, DIREKTOR, Mu, Pibwl, Thib Phil

Sursele, licențele și contribuitorii imaginilor 41

Fișier:Maginot Line ln-en.jpg  Sursă: http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Maginot_Line_ln-en.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0  Contribuitori: Kowelix,NielsB, Themadchopper, 4 modificări anonimeFișier:Bundesarchiv Bild 146-1971-083-01, Frankreich, französische Flüchtlinge.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_146-1971-083-01,_Frankreich,_französische_Flüchtlinge.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0Germany  Contribuitori: Ain92, Djembayz, Mattes, Pibwl, Pitke, Skeezix1000, Thib PhilFișier:Hitler and german-nazi officers staring at french marechal foch statue june25 1940.png  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Hitler_and_german-nazi_officers_staring_at_french_marechal_foch_statue_june25_1940.png  Licență: necunoscută  Contribuitori: Frank Capra(film)Fișier:Bundesarchiv Bild 101I-054-1531-11, Frankreich, erste Hilfe für Verwundeten.jpg  Sursă:http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fișier:Bundesarchiv_Bild_101I-054-1531-11,_Frankreich,_erste_Hilfe_für_Verwundeten.jpg  Licență: Creative Commons Attribution-Sharealike 3.0Germany  Contribuitori: ALE!, AnRo0002, Martin H., Owain.davies, Pibwl, Rcbutcher

LicențăCreative Commons Attribution-Share Alike 3.0//creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/