Bat iară i clopotele în Alunuș l

Biserica părăsită din Alunu. Acum are a doua via ă ț

* Un sat lăsat de oameni să moară e rechemat la via ă de Dumnezeu *ț

Drumul ca de sidef, erpuind către soare, a dispărut. Casele, cândva cu temelii i garș ș duri de

marmură, sunt pustii. A dispărut chiar i muntele din apropiere, cu pântecul său mâncat de unș

vierme de fier uria . Sau, cel pu in ochii mei nu le mai văd. Sunt transportat într-un pustiuș ț

desăvâr it. În cenș trul lui, dreaptă, neclintită, închisă, stă o fereastră cu stolăria albastră, ca o poartă

în cerul a ezat pe linia oriș zontului. Sticla este vălurită în cercuri tot mai largi, ca apa unui lac în

care ai aruncat o piatră. Încet, încet, întrezăresc în "apă” primele tu e neș gru-alb ale unei fotografii

ce se developează sub ochii mei. Un instantaneu de acum aiș zeci de ani, cu o biserică somptuoasă,

din marmură, iar în fa a ei, un grup de bărba i: unul la mijloc, numai în cămaț ț ă, cu părul răvă it,ș ș

inut de mâini, de o parte i de alta, de doi in i cu epci munciț ș ș ș tore ti, care îl târăsc spre o ma inăș ș

neagră, unde a teaptă fumând doi vlăjgani. De la momentul aceș lei fotografii va fi început

blestemul satului Alunu, din Bunila Hunedoarei, în ara PăduȚ renilor.

Un loc de taină

Întorc capul, i dinaintea ochilor se ridică biserica. Aceea i biserică din "fotografie”. Înaltă, soș ș lidă,

cu piatra lefuită de vânt, cu ferestre înguste, preș lungi, terminate în arc de cerc, cu două turle ca

ni te foi oare de foc. Pa ii mă duc singuri prin iarba înaltă i bolnavă de secetă, pe lângă zidurileș ș ș ș

pe jumătate demolate ale fostei cantine a colii din sat, pe lângă un câine ciobăș nesc mioritic,

doborât de căldură sub o strea ină de magazie, pe lângă un adăș post de lemn proaspăt geluit iș

două, trei ghivece cu flori vesele, peste câteva trepte, printre patru coloane falnice de marmură,

pînă în pridvor i de acolo în biseș rică.

§

Părintele Petre Ro ușÎnăuntru vipia n-are putere. Lumina, cernută parcă printre degetele sfin ilor, intră în fire lungi,ț

sub iri i parfumate a măr copt, busuioc usț ș cat la icoană, ceară curată i tergare de cânepă limș ș -

pezite în râu. Este lumina unui loc de taină, care nu-i menită să- i facă lucrurile mai vizibile, ci săț

accentueze umbrele i să te îndemne la confesiuni.șPictura de pe pere ii bisericii e făcută în culori stinse, pentru ca privirea să nu adasț te pe detalii, ci

să caute ochii sfin iț lor, "ferestre” ale lumii celeilalte. O pictură simplă, în care parcă numai ochii

contează, privirea aprinsă de rugăciuni. Pe tavanul turlei centrale, Hristos binecuvântează

omenirea. i El are ochii alȘ ba tri. Alba tri i mari. Îndrept apaș ș ș ratul de fotografiat spre chipul divin,

mă apropii dintr-o mi care cu teleș obiectivul de el, dar când să apăs pe declan ator, teleobiecș tivul

se trage înapoi, iar Mântuitorul se îndepărtează, până se acoperă de cea a plumburie a biseț ricii.

Reiau manevrele. Aceea i inexplicabilă reac ie a aparatului. Aerul vibrează u or. Mai fac oș ț ș

încercare: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluie te-mă pe mine păcătosul!”. iș Ș

reu esc.șMarele moment de glorie

Pe u ile împărăte ti ale aceste biserici a ie it de atâtea ori părintele Peș ș ș tre Ro u, ctitorul ei. Era înș

1939, când a terminat-o, iar la Alunu, un sat vechi, zice-se, de vreo mie de ani, nu ajunsese zvon

de război.

§Pantocreatorul i interiorul bisericiișsatul era mai bogat ca oricând, dealurile gemeau de cirezi de vite, hambarele se rupeau de recolte,

i din muntele aflat în buza satului, pleș cau zilnic nenumărate camioane cu blocuri de marmură.

A a încât, când a spus părintele că satul are nevoie de o biș serică nouă, tot gospodarul s-a silit să

taie muntele i să-l care pe locul sfin it anume penș ț tru sfântul lăca , într-o livadă de meri.ș

§N-au adus marmura din carieră, că aceea era a unor italieni, ci din alte păr i ale munț telui, pe care

l-au scobit cum au tiut. Patru ani au lucrat meș șterii la această casă a Domnului, nemaivăzută pe la

noi. i când s-a sfin it, puhoaie de lume s-au strâns la Alunu, nu numai din împrejurimi, ci până iȘ ț ș

din ara Zarandului. S-au albit văile de oameni îmbrăca i de sărbătoare. Voiau cu to ii să treacăȚ ț ț

prin altarul unei asemenea minuni. A fost marele moment de glorie al ăraniț lor din Alunu. Li s-a

confirmat reputa ia de oaț meni vrednici, harnici i boga i. Se spunea despre ei că sunt ca alș ț binele.

Se făleau cu un sat ale cărui case aveau temelii de marmură, scări de marmură, garduri seme e deț

marmură, un lung drum de marmură, ca pentru împăra i, i acum, iată, i biserică de marț ș ș mură. iȘ

asta încă nu era decât o parte din avu ia lor, ceva mai vizibilă i care îi făcea speciali.ț ș

Biserica aceasta, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost totodată i cea mai mare izbș ândă a

părintelui Petre Ro u. De atunci a înceș put să-i crească i lui faima în toată ara Păș Ț durenilor iș

chiar mai departe.

Preotul martir Petre Ro ușcolit la Academia Teologică din Sibiu, părintele Petre Ro u (n. 1907, Sebe ) era nu numai unȘ ș ș

iscusit duhovnic i un bun administrator, dar i un excelent predicator. În egală măsură doctor deș ș

suflete i cărtuș rar zelos, promitea să devină o mare figură a Ortodoxiei. Însă i-a fost rânduit de Sus

să nu ajungă un ilustru profesor, ci mucenic.

§O minune Albă

În 1942 a fost luat pe front, ca preot misionar. Solda ii aveau nevoie să fie spovedi i, împărtă i iț ț ș ț

i întăș ri i suflete te. Iar mărturiile despre sfin ia sa, ajunse până la noi, îl arată ca pe un sprijin deț ș ț

via ă pentru osț ta i. Nu se ferea să-i înso ească i în atacuri, pentru a-i îmbărbăta. A a a fost rănit,ș ț ș ș

în anul 1943, i a trebuit să se întoarcă în ară, pentru a se vindeca. Însă în anul următor a fostș ț

trimis din nou pe front, de astă dată în Vest. S-a dovedit viteaz i acolo. Pentru actele sale deș

bravură, părintele Ro u a fost deș corat cu ordinul "Coroana României” i a primit medalia "Poș -

beda”.La încheierea celui de-al doilea război mondial, părintele s-a întors la alunenii săi de pe cul-

mile Pădurenilor i a slujit în biș serica de marmură până în 3 noiembrie 1958, când a fost arestat de

Securitate. Era acuzat de apartenen ă la Mi carea Legionaț ș ră i de ac iuni contra regimuluiș ț

comunist. De i a fost chinuit îngrozitor, părintele a negat până la sfâr it că ar fi făcut altă politicăș ș

decât aceea a lui Hristos i că s-ar fi ridicat contra regimului comuș nist. Nu de teamă pentru el, ci

pentru a nu fi silit să-i trădeze pe al ii. Căci părintele nu era chiar străin de rezisten a armatăț ț

anticomunistă - după cum mărturisesc i azi cei câ iva bătrâni din Alunu, care au prins aceleș ț

vremuri. Fără dovezi indubitabile contra lui, Tribunalul Militar Bra ov l-a condamnat, pe 27 deș -

cembrie 1958, la nouă ani de închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale”. Părintele Petre

Ro u a suferit în temni ele i lagărele de la Deva, Jilava, Gherș ț ș la, Salcia, Periprava i Aiud. Laș

Periprava, s-a împrietenit cu doi uria i duhovnici ortodoc i: părintele Ilie Lăcătu u, ale căruiș ș ș

moa te se află acum la cimitirul Giule ti i care probabil va fi caș ș ș nonizat, i părintele Iustin Pârș vu

(azi de 94 de ani), stare ul mânăsț tirii Petru Vodă (Neam ), către care credincio ii au evlavie caț ș

fa ă de un sfânt. Pe 9 iunie 1964, părinț tele Ro u a trecut la cele veș șnice, îmbrăcat în zeghe i veș -

gheat de colegii de celulă de la Aiud.

Anul blestemat

1958 este anul blestemului pentru Alunu. Atunci a fost arestat părintele Ro u i, fără el, biseș ș rica n-

a mai strălucit niciodată la fel. Fără cuvântul mângâietor al părintelui martir, fără cântările iș

gesturile sale ceremonioase i totu i atât de fire ti, duminica i-a pierdut aura de fecioară cu floriș ș ș ș

împletite în păr. Fără prezen a păstorului de suflete, care le cuț no tea toate bucuriile i necazuș ș rile

i care avea mereu un sfat bun pentru fiecare, nun ile n-au mai fost la fel (mirii au început să uiteș ț

superbul port popular i apar tri ti în fotografii, înve mânta i în cenu iul "costumelor nemș ș ș ț ș e ti”)ț ș

i, de la o vreme, au disș părut. Botezurile s-au rărit i ele.ș

§Biserica veche de lemn de la Alunu. Monument istoric

Numai înmormântările s-au înmul it. Până când lumea s-a scurs mai toată din sat, o parte în păț -

mânt, precum o apă înnegrită de amarul vie ii, o parte înspre ora , mână de lucru la mine, uzine iț ș ș

furnale. i-apoi, n-au mai fost nici prohoduri. Ci numai o lini te de ciȘ ș mitir. Un cimitir de marmură

i lemn bătrân, cu două biserici părăsite (una din scândură de brad, monument istoric, de vreoș

două sute de ani, alta din piatră nobilă) i cu uli e mărginite de iarbă sură, de pe care nu se ridicăș ț

praful, căci n-are cine-l stârni.

Sigur vă întreba i cum de s-a prăpădit un astfel de sat, care i astăzi, văzut de departe, seamănă cuț ș

o cetate lucind în soare. Prima urgie care s-a abătut peste Alunu a fost colectivizarea, făcută abuziv

în această a ezare de munș te, în care nu biruie nici porumbul, nici grâul prin piatra i ită spre cer.ț

Dar regimul comunist i-a deposedat pe ărani de pământ i de vite, pentru a le tăia cerbicia i a-iț ș ș

împiedica să se răzvrătească. Trimi ii Partidului i ai Securită ii i-au smintit în bătaie peș ș ț

"chiaburi”, până când i-au făcut să semneze că dau totul la CAP. În acela i an, au început să pleceș

i oaș menii din sat. Fără pământul care îi făcea stăpâni, alunenii nu- i mai găseau nici un rost.ș

§Casa cu brându e. În ea locuie te pustiulș șPuteau fi slugi oriunde, ba poate pe bani buni. Ca o ironie a sor ii, priț mul care a plecat a fost chiar

cel care a condus procesul de colectivizare în Alunu.

După căderea comunismului, cele câteva familii rămase în Alunu au sperat că satul va rena te.ș

Oamenii î i puteau primi pământurile înapoi i odată cu ele i bogă ia. Însă genera iile seș ș ș ț ț

schimbaseră, bătrânii se duceau, rând pe rând, în lumea cea dreaptă, iar cei mai tineri visau la

fericirea ora ului. Cariera de marmură fusese i ea închisă, iar să cre ti vite nu mai e azi o îndeletș ș ș -

nicire a a de bănoasă i, pe deasupra, cere i trudă din greu... Cert este că Alunu a rămas aproapeș ș ș

pustiu. Se animă la răstimpuri, mai ales vara, când cei pleca i la ora tânjesc după grădinile înț ș gro-

pate în iarba înflorită, i toamș na, când alunenii vin să culeagă oarece de prin livezi i grădini,ș

barem cât pentru un cazan de uică sau pentru un borț can de dulcea ă...ț

Dar Dumnezeu a hotărât altfel. În marea lui bunătate, s-a îndurat de satul dat uitării de oameni,

dăruindu-i o a doua via ă.ț

Un dar ceresc

Fereastra în care mi s-a părut că întrezăresc povestea Alunului este a unei case aflate peste drum

de biserică, în care acum locuiesc două călugări e: maicile Isidora i Haritina. O casă bătrânească,ț ș

odinioară frumoasă, ce le-a fost împrumutată până ce vor construi chiliile unei... mânăstiri.

§Fereastra ferecată

Nu se putea întâmpla o minune mai mare, decât ca vechea biserică din Alunu să învie, să devină

loc de închinare pentru o mânăstire de maici. Să bată, iară i, clopotele în sat, până în pădurileș

Ruscăi, să se audă iară i cântări îngeș re ti, care să aducă oamenii din tot inutul pădurenilor în casaș ț

lui Dumnezeu. Să se întoarcă via a în Alunu, dacă nu prin fiii cei rătăci i în ora e, atunci prinț ț ș

chemarea credin ei i prin focul rugăciunilor.ț ș

În fereastra albastră se oglinde te acum curtea biseș ricii de marmură, pusă în ordine cu stricte eț

ardelenească. Maicile stau la o masă în curte, tăcute, de parcă s-ar fi oprit din vorbă ca să asculte

un zgomot neașteptat. Două unduiri negre de pensulă într-un tablou dominat de albul lăptos al

amiezii de vară, din care pe alocuri răzbate verdele-galben al vegeta iei chiț nuite de secetă. Pe

fundal, zidurile bisericii. Totul mustind a lini te. Lini tea miroase a tăș ș mâie. Nu demult, un preot

dintr-un sat vecin, rugat de măicu e, a săvâr it Sfânta Liturghie aici, căci fusese zi de mare sărbăț ș -

toare, Sfântul Ilie. Ecourile cântărilor biserice ti au trecut peste dealuri.ș"Am venit aici pentru că ne-a plăcut biserica, satul i liș ni tea", spune maica Isidora Rusu. "Aveamș

mare nevoie de lini te, căci dacă nu te adânce ti în tine i în rugăș ș ș ciune, nu po i sporiț

duhovnice te.ș

§Maica Isidora Rusu

După douăzeci de ani de vie uit prin mânăstiri mai mari i mai mici, de la Polovragi la Baia deț ș

Aramă, am căutat cu tot dinadinsul un loc cât mai aproape de sihăstrie, dar nu ne-am închipuit că

l-am putea găsi într-un sat părăsit”, spune maica Isidora.

Cu toată dorin a de lini te, maicile s-ar bucura să mai aibă două, trei surori în ajutor, căci e foarteț ș

greu să clădească singure ce i-au propus: un adevărat ansamblu mânăstiresc. "Suntem convinse căș

vor veni i alte maici, cu timpul. Va rândui Dumș nezeu. i ne va trimite i un preot bun, căci LiturȘ ș -

ghia zilnică ine mânăsț tirea. Asta e marea noastră durere, că încă n-am găsit nici un părinte care

să vrea să vină de tot aici. Dar nu ne grăbim, tim că răbdarea este răsplătită. La răbdare ne-aș

îndemnat i părinș tele Adrian Făge eanu, care ne-a spus, chiar pu in înainte să treacă la Domnul,ț ț

că a «văzut» că aici va fi mânăstire mare". Vorbe te pe ton scăzut maica Isidora i cu un fel deș ș

duio ie în glas. Î i ine mâinile în poală, zâmbind, când a speran ă i bucurie, când melancolică.ș ș ț ț ș

Mărun ică la trup, maica Isidora este însă foarte energică. Se vede că a mai fost stare ă i esteț ț ș

obi nuită cu tot felul de greuș tă i. "Când ne e foarte greu, când avem ispite mari i necazuri, neț ș

oprim amândouă din orice lucru, intrăm în post negru i ne rugăm zile întregi, cu laș crimi iș

strigând la sfin i. Da, striț gând! Iar Sfin ii, dimpreună cu Dumnezeu i Maica Domnului, neț ș

ajută!”.

De când sunt aici, maicile au înviat biserica. Ea respiră ca o fiin ă vie. Poate de la rugăciunileț

permanente, poate pentru că este iubită i îngrijită... Satul întreg parcă s-a întors cu fa a cătreș ț

biserică, rotindu- i ferestrele spre turlele ei, iar cei ase locuitori răma i în Alunu simt din nouș ș ș

nevoia să- i plece genunchii, să-i mul uș ț mească sau să-i ceară ceva Domnului, în biserica lor de

marmură. În jurul ei au apărut acareturi, materiale de construc ii i ceva unelte. În zi de lucru, vinț ș

i meș șterii.

§Drumul de marmură

Va mai trece o vreme până când vor fi clădite chiliile, anexele i zidurile. Banii sunt puș ini înț

aceste timpuri, iar Alunu nu este cunoscut deocamdată prin renumele unei mânăstiri care să atragă

aici pelerini i ajutor, ci după istoria sa dureroasă. Cu toate acesș tea, maica Isidora e convinsă că

trecutul satului va păli în fa a zilei de mâine. "Acolo unde este pu ină dragoste, Dumnezeu nuț ț

lasă să piară crea ia Sa i nici să se distrugă casa Sa. i dacă biseț ș Ș rica învie, învie i saș tul”, ne

încredin ează măiț cu a.ț

***

Încet, încet, Alunu dispare în verdele dealurilor. Cu fiecare pas pe care îl facem mai departe,

biserica se lasă i ea înghi ită de marea de verdea ă îngălș ț ț benită de soarele uciga . Odată cu ea,ș

dispare i munș tele de marmură. Livezile devin albastre, în înserare, i se toș pesc în cer. Drumul de

os lustruit, erș puind spre ora , dispare i el la confluș ș en a cu uli a principală a Bunilei. Sinț ț gură,

lini tea Alunului ne urmăre te ca un duh bun.ș ș

Vatra Râme ilorț

§Biserica veche, alături de cea nouă, în curtea mănăstirii

Potopul

De câteva zile săpau cu îndârjire. Bisericu a, veche de sute de ani, era înecată în apă mâloasă iț ș

pietre. uvoaiele, prăvălite de pe coastele repezi ale munȘ ilor, se năpustiseră asupra ei cu mânie,ț

vrând parcă să o teargă de pe fa a pământului. O dată la doi, trei ani, se întâmpla a a. Puhoaiele seș ț ș

ridicau năpraznic, parcă mânate de o for ă nevăzută, de dincolo de această lume, i apoi seț ș

aruncau asupra văii, opintindu-se în sfântul lăca . Micu , cenuș ț iu de la trecerea anilor, pierdut înș

imensitatea mun ilor, el nu se dădea biruit. Stăvilise de câteva ori năvala străinilor, i îi adăpostiseț ș

pe mo ii care căuț tau lumina buchilor, mânându-le spre cer rugăciunile. Biserica era încărcată de

lumina lui Dumnezeu, ca o albină de nectar, i se încăpă âna să străș ț bată mările învolburate ale

acestei lumi, pentru a-i scoate pe oameni la celălalt liman. Iar ei îi întorceau recunoscători jertfa iș

veneau să-i mângâie zidurile bătrâne, cură inț du-le de buruieni, i, uneș ori, ca acuma, dezgropându-

le după năvala apelor.

Muncitorii săpau cu sârg. Îi mâna un părinte vrednic, Evloghie, venit tocmai din Sfântul Munte

Athos, ca să refacă bisericu a. Dacă nu ar fi fost apele, ar fi răzbit de mult. A a, nu aveau niciunț ș

spor. Mâlul scos afară aluneca din nou înăuntru, năclăind groapa i astupând pere ii.ș ț

La început, nici nu l-au băgat de seamă, prin i în lupta cu noroaiele. Apoi, cineva a început săș

strige. i atunci l-au văzut. Plutea pe apa dimprejurul biseȘ ricii, galben, parcă spoit cu aur. Un

craniu de om. A dat ocol bisericii o dată, apoi încă o dată i încă o dată. De trei ori. Bătrâneleș

începuseră să u otească. Era vădit că e semn. Semn de Sus. Craș ș niul s-a legănat pe ape de câteva

ori, apoi s-a a ezat pe fereastra altaș rului. Apa ajunsese până la buza ei. Părintele Evloghie a intrat

în unda neagră i l-a luat cu evlavie.ș

§Mănăstirea Râme i cu cele două bisericiț

Nu mirosea a putreziciune, se i ea din el o boare fină, un miros ceresc, de parcă fusese păstrat înț

apă de trandafiri.

Stare ul Evloghie nu a avut curaj să-l a eze de la înț ș ceput la loc de cinste. A a că l-a luat cuș

evlavie i l-a îngropat lângă altarul bisericii. Dar sfintele oseminș te nu mai sufereau răcoarea pă-

mântului. Voiau la lumină i la oameni. Iarna, pe locul în care fusese îngroș pat, fulgii se topeau,

ar i de flacăra Duhului care doș gorea din craniu. Vara, părin ii au văzut că roua nu se a eza peț ș

bucata de ărână. Uimi i de toate aceste semț ț ne, au scos craniul i l-au a ezat în altar, acolo undeș ș

venise el însu i, încă de la început. De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Novicii au început să seș

strângă în jurul avvei Evloghie i să munș cească. Erau din ce în ce mai mul i. Bătrânul lăca a fostț ș

despresurat din strânsoarea în care era înnămolit, iar credincio ii veneau din toate păr ile. Din ceș ț

în ce mai des, din ce în ce mai mul i. De i nu tiau de craniu, acesta părea că îi atrage, că le vorț ș ș -

be te. O undă misterioasă se revărsa din el i îi intuia pe pelerini, piroș ș ț nindu-i cu mintea la cer.

Sfântul necunoscut dorea ca Mânăstirea Râme să se rede tepte la via ă.ț ș ț

Începuturile

Craniul venea de demult. Din vremurile în care aici, în Mun ii Apuseni, la Râme i, nu erau decâtț ț

stâncile goale i pustnicii care sălă luiau în ele ca ni te ciute. Trăiau în mijlocul naturii, pierș ș ș du i înț

rugăciune cu zilele. Cei mai mul i aveau drept acoperi cerul. Cei mai neputincio i, o pe teră sauț ș ș ș

un bordei. De preot, biserică i taine, tiau doar la marile praznice. În rest, slujba lor era înș ș

catedrala stâncilor. Sătenii îi cercetau rareori. Nu doreau să le tulbure tihna. Când veneau, le adu-

ceau poame uscate i cucuruz. Le a eș ș zau la locuri rânduite, în găurile unor pietre, ferite de ploaie

i ar i ă. Apoi pleș ș ț cau. tiau că siha trii îi pomenesc în rugăciuni i le tiu i numele, fără să-i fiȘ ș ș ș ș

văzut.

A a au trecut veaș curile peste râpele sălbatice. În lume se clădeau i se fărâmau împără ii, poș ț poare

năpraznice treceau norodul prin foc i sabie, dar aici erau doar pustș nicii i Dumnezeu. A fost voiaș

Lui să-i adune. Doi călugări veni i din Maț ramure , Roș mulus i Gheș nadie, au pus bazele ob tii.ș

Unii pustnici s-au a ezat astfel la chilia lor. Alături de ei au venit fra i începători i mânăstirea aș ț ș

crescut. Mul i monahi au rămas în continuare între stânci, anina i de cer. Ca fiarele sălbatece,ț ț

erau nărăvi i la libertatea pe care i-o dă acest trai. Pentru cei de jos au fost mereu călăuze.ț ț

Puternice, nesupuse patimilor, eliberate de trup, mai mult duhuri decât carne i oase. Cu privireaș

lăuntrică străpungeau vremile i lumea i se urcau până la tronul Sfintei Treimi, de unde veneauș ș

grei de har i de lumiș nă. Au fost atât de iubi i de oameni, că până astăzi, poț ienile, crestele iș

izvoarele le poartă numele.

Sfântul Ghelasie

Dintre ei se va fi ridicat i vlădica Ghelasie. Va fi făcut i el ascultare în ob te. O vreme. Apoi, caș ș ș

mai to i călugării cu via ă îmbunătă ită, va fi urcat culmile Râme ului, la siha trii care trăiau înț ț ț ț ș

sălbăticie.

§Racla i craniul Sf. Ghelasieș A stat acolo ani de zile. S-a deprins cu tăcerea, pentru a putea vorbi cu Dumnezeu, i cu lini teaș ș

gândurilor, pentru a-L asculta. În nop ile lungi de iarnă, se va fi rugat înț delung, până când

pomenirea numelui lui Iisus a devenit una cu inima sa. Atunci a început să în eleagă maț rile taine

ale lumii i ale sufletului omului. Iar moș nahii, care-i simt pe sfin i, au început să-l caute.ț

Numărul ucenicilor a crescut într-atât, încât l-au rugat să ia conducerea ob tii din vale. Sfântulș

Ghelasie s-a supus. i a ajuns un stare iscusit. Apoi la el au început să vină ăranii români. ErauȘ ț ț

obidi i i greu încerca i în întregul Ardeal. Stăpânii, ungurii care se aciuaseră aici de mai bine deț ș ț

trei veacuri, îi prigoneau. i, de parcă nu le-ar fi fost de ajuns trupurile zdrobite de munci i robotăȘ ș

pe mo iile lor, acum le ameninș au i sufletele. Aveau nevoie de un ocrotitor. Un om dezț ș lipit de

trup, dar lipit de cer, care să le fie vlădică. L-au poftit pe părintele Ghelasie, iar el a acceptat. A a aș

ajuns să păstorească toată suflarea românească din Ardeal. În ara mare i rotundă ca o pâine, elț ș

era inima. O inimă care bătea cu putere, din catedrala Apusenilor.

Mormântul părintelui Dometie

Domnul i-a dat darul facerii de minuni. Unele au ajuns până la noi, povestite din neam în neam.

Mai întâi le u oteau între ele bătrânele. Cu basmalele înveș ș lindu- i buzele i ochii pleș ș ca i, deț

spaimă să nu tulbure cerul cu iscodirea lor, bunicu ele î i spuneau tot ce se auzea de Sfântul de laț ș

Râme i, Sfântul Ghelasie. Apoi venea rândul copiilor. Pruncii neastâmpăra i se potoț ț leau în

miezul iernii doar cu pove ti. Iar bătrânele, gârbovite de ani i pline de credin ă, le vorbeau de celeș ș ț

săvâr ite de Sfânt. Până astăzi...șMinunile

Le-am zărit prin mânăstire. Mergeau gârbovite, în câte o botă culeasă de pe marginea drumului.

Erau aplecate spre pământul pe care-l munciseră o via ă, dar cu inima căutau spre cer. Când le-amț

întrebat de Sfântul, ochii li s-au ridicat, iar fa a li s-a umplut de o lumină caldă. "Sfântul Ghelasieț

o fost un sfânt foarte credincios. -o făcut multe minuni. Ni, a a ne povestea i nouă mama, că, păȘ ș ș

vremea lui, călugării or avut un rât la Hopaji, a a-i zâcea, o bucată de păș mânt care era la munte,

departe de mânăstire. Zâce că i-o dădusă un baron de pe timpurile celea. î-ntr-o vară, or urcat cuȘ

Sfântu' să lucre fânea a. Da' era arț i ă mare i la fân îi... ca la fân. Osteneală multă! i zâce căș ț ș Ș

fra ii or început să cârtchească. Că pen' ce Sfântu' o luat râtu' dă la baron dacă tia că-i făr' de apăț ș

i departe de mânăstire?! Că pân păr ile alea nu-i niciun izvor. Nghica! Da' Sfântu' edea numa' iș ț ș ș

tăcea i să ruga. Fra ii cârtș ț cheau, da' el numa' să ruga, că era sfânt i blând ca un mghieluș ăl. -ș Șapăi numa' vede fra ii că să scoală, î i fa e cruce i de tri ori face cruce i cu toiagu lui pă oț ș ș ș ș

stâncă. i, ni minune! Dân stâncă a-nceput a curje apă rece i limȘ ș peghe, de s-or spăimântat fra ii.ț

-apăi -or cerut iertare tă i, că or cârtchit. i dacă mere i dumneȘ ș ț Ș ț vostră acu', la locu' ăla, o să ve-

ghe i izvoru', că i acu mai curje î-i zice lumea Fânț ș ș tâna Vlădichii pentru pomenirea minunii

Sfântului”.

Victoria Radu. A a o cheamă pe bătrâna care-mi poveste te. A venit la mânăstire cu prietena ei deș ș

suflet, Rozalia Burduf. Stau la peste 20 de kilometri de Râme i i sunt ambele trecute de 80 deț ș

ani. Dar capul înmiresmat al Sfântului le atrage i iau calea mânăstirii ori de câte ori pot.ș

§Ob tea Mănăstirii Râme i, în vremea părintelui Dometie Manolacheș ț Merg i pe jos, i cu autobuzul. "Cum îi voia lu' Dumnezău”, spune tu a Rozalia. "Ca dacă el vra,ș ș ș

apăi ajunjem repide. Dacă vra să ne ostenim, mai merem i pă jos”. Spune toate astea firesc. Auș

crescut în cultul muncii, al lucrului bine făcut i al dorului după Dumnezeu. Altceva nu tiu peș ș

lume. Casa, familia i Domnul. Cu sfin ii lui.ș țTu a Rozalia î i aminte te de sfâr itul Sfântului. Era de câteva zile în munte, să-i cerceteze peș ș ș ș

siha trii lui. Mergea la ei ori de câte ori putea. "Avea un măgar, pă care urca muntcele, că eraș

bătrân. A a l-o i luat Dumnezău. Da', minune, când -o dat sufletu', trupu' i-o rămas călare. Noș ș ș

căzut. -o vinit a a pân la mânăsȘ ș tire. Aicea, cân s-o apropiat dă vale, tăte clopocele or început să

sune. Tăte! Clopoce dă la ăpte bisearici i dă la mâș ș năstire. Io n-am mai auzit a a minuș ne! A fost

sămn! Sămn dă sfâr it curat! Sfâr it sfânt! -apăi când o ajuns în fa a bisearicii, o rămas urma dăș ș Ș ț

la copchita măgăru ului în pchiatră. Ni a a! Ca-n ceară. i îi piaș ș Ș tra aia la muzeu, la mânăstire,

până azi”.

Pieirea unei lavre

Astăzi, nimeni nu mai tie unde a fost îngropat Sfânș tul Ghelasie. De bună seamă că după moartea

sa, la mormânt vor fi venit credincioase să-l plângă i căș lugări să se roage. Apoi, peste Râme i aț

venit viforni a. Vrăjmaț ii neamului au izbit. O dată i încă o dată, mânăstirea s-a clătiș ș nat, monahii

s-au risipit, liturghia neîntreruptă a tăcut. "Aici am însemnat cu jale, când au stricat necredincio iiș

mănăstirile, cea de la Geoagiu i cea de la Râme , la întâia stricare au fost nuș ț mărul anilor 1762, iar

la a doua stricare 1785, luna lui decembrie în 23 zile într-o zi de mar i, scris-am eu Silvestruț

monahul”.

§Biserica veche din deal

Înscrisul a fost găsit de Nicolae Iorga pe o carte veche, peste care trecuseră trei veacuri. În

tulburarea aceea, iscată după moartea lui Horea, Clo ca i Cri an, a pierit i amintirea locului înș ș ș ș

care era îngropat vlădica Ghelasie. Dar biserica în care el slujise a rămas. i, îmȘ preună cu ea, iș

coala în care ăranii î i aduceau coș ț ș piii să înve e carte de la călugări. Tunurile generalului Bukowț

nu îndrăzniseră să le atingă. Au nimicit doar chiliile călugărilor. O vreme pruncii ăranilor au maiț

venit la coala unde câte un monah răzle i-a mai înș ț vă at buchile. Apoi, rând pe rând, slujitorii luiț

Hristos s-au dus la cer în haine cernite. Vor fi rămas, ca odinioară, câ iva siha tri anina i de stânciț ș ț

i văzduh. Dar mânăstirea din vale, sau ce mai rămăsese din ea, s-a pustiit. Din când în când, laș

marile praznice i sărbăș tori, preotul din sat urca aici pentru a sluji sfânta liturghie. Atunci rupea

pânzele păianjenilor care se cuibăriseră prin col uri, deretica prin altar i, cu siguran ă, îiț ș ț

pomenea cu durere i dragoste pe ctitori. Între ei, la loc de cinste, era Sfântul Ghelasie, Stare ulș ț

Râme ilor i Mitropolitul Ardealului. Amintirea lui plutea peste aceste locuri ca zefirul. Veacuriț ș

de-a rândul minunile sale îi fuseseră pomenite, iar via a cinstită ca sfântă. Dar prezen a sa,ț ț

prezen a fizică, prin moa te, raclă i slujbe, nu mai era. Până când sfântul a hotărât că e timpul săț ș ș

se întoarcă...

Avva Dometie

"Cân eram copchile, vineam aicea la mânăstire. Veneam pă valea asta, da atunci nu erau pun i. iț Ș

treceam pân apă. Dă trisprăzece ori treceam. D-apăi veneam dăscul i. Că n-aveam papuci ca acu.ț

-apăi aici, când ajunjeam, era lume multă, că venise la mâȘ năstire părintele Dometie. Om sfânt!

Să ruga mult! i venea lumea la el.ȘNu încăpeam în mânăstire. Am durmghit i-n bisearică. Pă jos! Îl iubea tare mult lumea, că mult s-șo ostenit omu' aist'”.

Părintele Dometie era un ucenic al marelui Arsenie Boca. Un buzoian inimos, care încă de pe

băncile facultă ii visa la întemeierea unei mânăstiri în Tranț silvania. Spera să repare în acest fel

distrugerile lui Bukow. Când a vizitat pentru prima oară Râme ul, iniț ma i s-a lipit de aceste locuri.

Zidurile bătrâne, lini tea naturii erau călăuze spre desăș vâr ire. i-a adus aici ucenicele i a pornit oș Ș ș

ob te nouă, iar lumea s-a aprins de la vâlș vătaia inimii sale. A fost pentru Apuseni ceea ce fusese

părintele Arsenie pentru Făgăra . Era neobosit. Cutreiera mun ii, slujind prin lăca e uitate de timpș ț ș

i de lume. Dacă un suflet mai trăia într-un cătun pierdut în mun i, părintele Dometie pleca să-lș ț

ajute. Iarna, străbătea uvoaiele înghe ate. De-a dreptul. Când slujea liturș ț ghia, hainele ude se uscau

în timpul rugăciunilor. Vara urca coastele repezi toropite de ar i ă. Era călăuză maicilor, duș ț hovnic

mirenilor i ajutorul nesperat al celor sărmani. În câ iva ani, a reu it ceea ce al ii nu pot într-oș ț ș ț

via ă. A trezit Râmeț ul. L-a pus în lucrare. Comuni tii nu puteau îngădui un asemenea val alț ș

credin ei. Le-ar fi măturat propaț ganda atee. i autoritatea. A a că au venit la maici i le-au cerutȘ ș ș

să plece. Cu for a. Pentru părintele Dometie a fost o grea lovitură.ț

§Detalii din frescele bisericii din deal

A primit-o în inimă. Acolo unde se ascundea pentru a-L căuta pe Domnul. Dar a răbdat i a mersș

mai departe.

"O fo' tare năcăjit! Le-o găsit la maici de lucru în lume în acela i loc. La Teiu . Să lucre' covoare.ș ș

Ca la mânăstire. Partidu' nu le-o dat voie să vină 'napoi. Da' părintele nu s-o lăsat. S-o luptat să-i

scoa ă dân mânăstire, că- i făcuseră aci bufet i cabană păntru turi ti. i pân' la urmă o reu it!”ț ș ș ș Ș ș

Încet, pe furi , ca furii, harnicele măiș cu e s-au înț tors. Dar nu ca monahii. Puterea nu ar fi îngăduit.

Ci ca lucrătoare la un atelier de covoare "înfiin at” gra ie interț ț ven iilor părintelui Dometie. Erauț

oaspe i în propria lor mâț năstire. Vedeau cu ochii lor cum turi tii se distrau în paraclisul transș -

format în bufet. Dar au tăcut i s-au smerit. La fel ca Iisus. tiau că dragostea poaș Ș te schimba totul.

i au reu it.Ș șCând sfin ii vorbescț

Trecuseră ani de la aceste împrejurări. Râme ul biruise. Îl biț ruise i pe Bukow (cine să- i maiș ș

amintească de el?) i pe Gheorghiu Dej. La umbra crestelor ascu ite, un nou rând de monahii î iș ț ș

căuta drumul spre cer. Învelit în lemn i a ezat la loc de cinste, craniul miș ș nunat, cel galben ca

aurul i parfumat ca grădinile raiului, revărsa asupra ob tii binecuvântări. Trecuseră zeci de ani deș ș

când ie ise la suprafa ă din apele mâș ț loase, iar maicile nu tiau cine este. Îl sărutau cu evlaș vie

tiind că este al unui sfânt, îl pomeș neau în rugăciuni, dar fără nume. Până într-o zi, când la

mânăstire a venit o femeie. O chema Maria, la fel ca pe Maica Domnului. Călătorise tocmai din

Maramure . Era zdrobită de oboseală i cu chipul livid.ș ș

§

Le-a spus doar că a fost mânată aici de un vis. Un vis înfrico at. Femeia era chinuită de diavol.ș

De ani mul i nu putea să se apropie de biserică sau de moa tele sfin ilor. Când încerca acest lucruț ș ț

î i pierdea min ile. O voce groasă, de cavernă, ie ea atunci din trupul sfrijit i începea să tune i săș ț ș ș ș

fulgere. Femeia se rugase, plânsese, se zdrobise. Fără rod. Duhul întunecat care i se cuibărise în

inimă nu dorea să plece în genunile din care ie ise. Trăia pe seaș ma ei ca un parazit. Într-o noapte,

femeia a avut un vis. Se făcea că este într-o mânăstire mândră, clădită sub crestele mun ilor, i căț ș

se închina unor sfinte moa te. În vis putea! Atunci, o voce i-a spus că se va elibera din strânsuraș

duhului negru, dacă merge la mânăstirea Râme i din Apuseni, acolo unde se află capul Sfântuluiț

Ghelasie. Maicile au dus-o în biserică. Încet, pă ind cu sfială, femeia a intrat în sfântul lăca . Apoiș ș

a mers la micu a raclă de lemn i s-a închinat. Craniul a răspândit o mireasmă fină i femeia aț ș ș

sim it cum neț gura inimii slăbe te. Încet, a a cum venise, duș ș hul rău a părăsit-o. Atunci, toată

ob tea a în eles că nu fuș ț sese numai un vis. Că prin Maria, umila credincioasă din Maramure ,ș

craniul le vorbise. Le spusese cine este i tot ceea ce făcuse în viaș ă. Cerul se întâlnea acum cuț

memoria mo iț lor bătrâni. Sute de ani inuț seră minte minunile Sfântului Ghelasie. Îi păstraseră

numele înscris nu în căr i, ci pe izvoare i păț ș duri. Î i adormiseră prunș cii cu povestea lui, î i griș -

jiseră paji tile cu binecuș vântarea lui. Acum se reîntâlniseră.

Plecarea

Când Sfântul Ghelasie s-a coborât în ob te, cu via a, minunile i haș ț ș rul strâns în cer, părintele Do-

metie a putut să se înal e la Domnul. Nu a avut un sfâr it lin. Omul care arsese până la capăt, careț ș

se încărcase de toate păcatele semenilor, care purtase în inimă durerile tuturor, a sfâr it năpraznicș

i frumos.ș

§Cristian Curte, Victoria Radu i Rozalia Burdufș De zile întregi dormise pe furate, luând trupului vlagă, pentru a o dărui rugăciunii. Slujise,

alergase, se zdrobise. În diminea a aceea a fost nevoie ca cineva să ducă în spinare aliț mentele

mânăstirii. Părintele Dometie nu putea lipsi, de i s-ar fi cuvenit să se odihș nească, să rămână la chi-

lie. În loc de asta, a în făcat un sac i a pornit cu el în spinare. Când a ajuns în fa a bisericu ei dinș ș ț ț

Geoagiu, inima lui s-a răzvrătit. Nu a mai vrut să mai bată. Se supusese ani i ani la tot soiul deș

osteneli, dincolo de pragul omenesc. Acum, de tot vlăguită, stoarsă până la ultima picătură de

sânge, s-a oprit. Părintele a căzut în genunchi i a rămas a a. Penș ș tru totdeauna. Nu avea cum să

plece de aici. Drumul său la cer trecea pe sub stânjenei i fire de iarbă, printre osemintele sutelor,ș

miilor de siha tri care se zdroș biseră în rugăciune anina i de creste, pe sub pulpana vie a pârâuluiț

de lângă mânăstire, prin inimile tuturor maicilor i credincio ilor de lângă Râș ș me i. E un drum peț

care-l mai străbate i acum. Dacă merge i la mânăsș ț tirea de sub coama Trascăului, o să-l întâlni i.ț

Negre it. Cu el i cu Sfântul Ghelasie, poș ș vestea Râme ului conț tinuă. În veșnicie

Mânăstirea Aninoasa

§Raiul florilor

Pe Arge în jos,/ Într-un loc frumos...ș

În inutul legendar al Muscelului, plin de biseț rici i mânăstiri ridicate din poruncă domș nească, de

me teri mari, Mâș năstirea Aninoasa are un destin special. Clădită ca pre al unei vie i salvate de peț ț

butucul călăului, înfrumuse ată din preaplinul suț fletesc al unui zugrav de geniu, sfântul lăca aș

trecut prin vremuri de cumplită restri te. Jefuită i înș ș chisă la ordinul lui Cuza Vodă, pângărită de

jandarmii interbelici i ceapi tii comuni ti, Aninoasa a reș ș ș născut din cenu a istoriei, iar maicile careș

vie uiesc în ea spun că este o miț nune a Sfântului Nicolae. Dar nu e singurul miracol de la

Aninoasa.

Cerul din sticla ferestrelor

Mun ii se deschid în semicerc, ca o coadă de păun, etalând înț treaga paletă de culori a verii.

§Biserica mănăstirii

Pleoapa se strânge peste ochi de-atâta strălucire i numai după o vreme te lasă să vezi, printr-oș

deschizătură sub ire, locul aceț la, înconjurat de albastru, ro u, galș ben i verde, mai ales verde, înș

toate nuan ele. Văzut a a, prin deschizăturile zgârcite ale pleoapelor, satul Aninoaț ș sa pare un loc

ireal, o icoană a unei lumi dispărute. Mai întâi privirea se opre te pe casele scufunș date în umbra

grădinilor, a ezate rânș duri, rânduri de-a lungul străzii, precum curtenii dinaintea împăratului; se-

me e, cu ceardacuri de lemn coț co ate pe temelii înalț te de piatră, cu ferestre largi, care par a

cuprinde întreg cerul în sticla lor; case mândre, gospodăre ti, ce vorș besc despre oamenii acestor

locuri: mândri, curajo i i boga i. A a au înfruntat veaș ș ț ș curile i capriciile istoriei, a a sunt i azi.ș ș șRaiul cu flori

Mânăstirea Aninoasa se află în mijlocul a ezării. Ziduri uria e sprijină cerul. Jur-împrejurul lor, unș ș

cocon de lini te. Le dai ocol i lini tea se înfăș ș ș oaș ră pe tine precum un caier. Stai înfă urat în ea,ș

dinaintea por ilor imense, fără să intri, fără să pleci. Este o lini te de prunc aflat la sânul maț ș mei.

În mijlocul ei, se deschide o u ă mică, tăiată în una din por ile cele mari.ș ț

§Biserica i paraclisul văzute din spateș Intrarea te smere te, aproape că te obligă să îngeș nunchezi. Odată ce-ai pă it dincolo, pătrunzi într-șo altă dimensiune, în care ai fi putut intra foarte bine, poate mai bine, numai cu sufletul, despo-

vărat de trup.

Fiecare latură a cur ii este străjuită de albe coloane i arcade brâncovene ti, scânteind în soareleț ș ș

verii, îndărătul cărora se ascund chiliile răcoroase, trapeza i dependin ele mânăsș ț tirii: Aninoasa -

nume parcă de alint al unui sat arge ean, care odiș nioară era scufundat într-o pădure de arini.

Curtea e inundată de flori: crini, crăi e, albăsț trele, flori de piatră i muș șcate. Dintre ele se ridică,

aproape timidă, de i maiestuoasă, biseș rica închinată Sfântului Ierarh Nicolae. Te cheamă, te ia de

mână i te poartă pe dinaintea icoaș nelor vechi de două veacuri, care au fost ferecate în argint de

către credincio i drept mul umire penș ț tru minunile pe care le-au făcut cu vie ile lor. Pă indț ș

neauzit, î i arată pictura vesț titului zugrav Pârvu Mutu, cu care a fost împodobită de la început iș

care acum e abia bănuită, sub straturile de timp așternute în tu e groase. Te îndeamnă să te închiniș

la părticelele din sfintele moa te ale Sf. Nicolae, aduse aici, prin voia Domnului, în anul 2007, deș

la Bari (Italia), unde trupul sfântului se află de secole. i-ntr-un târziu, te lasă să-i cazi la piept iȘ ș

să te rogi, cu umilele tale puteri, căci tie că numai asta mai vrei. Să te rogi, până când î i vor daș ț

lacrimile, până când nu- i vei mai sim i carnea, până vei uita lumea, până când fumul de peț ț

pere ii zuț grăvi i de Pârvu Mutu se va ridica la cer ca dintr-o căț uie, i odată cu el, i tu.ț ș ș

Moartea întoarsă din drum

§Pridvor brâncovenesc

Aninoasa este mai întâi un loc al durerii i-al jertfei. Numai târș ziu, după ce îl vei fi dezghiocat de

istoria sa, îl vei descoperi i ca pe unul al bucuriei.șMânăstirea a fost ridicată pe-un jurământ i a supraș vie uit prinț tr-un miracol. La 1677, clucerul Tu-

doran Vlădescu a ridicat biserica pentru curtea sa boierească aflată aici. În acela i an, so iaș ț

boierului, Alexandra, s-a mutat la cele veșnice. i-a mai venit peste el o năpraznă: domnitorul ăȘ Ț -

rii Române ti a vrut să-l omoare, pentru o datorie a unui prieten penș tru care se pusese cheza .ș

Boierul s-a rugat lui Dumnezeu să fie lăsat în via ă, proț mi ând că se va căț lugări. i vodă, căruiaȘ

negre it îi va fi trimis Hristos gândul bun, l-a iertat, chiar când era cu capul pe butucul călăului. iș Ș

Tudoran Vlădescu i-a împlinit jurăș mântul. i-a lăsat cei unsprezece copii în grija rudelor, aȘ

înfiin at mâț năstirea Aninoasa în jurul bisericii boiere ti, căreia i-a dăruit toată aveș rea sa i în careș

s-a călugărit sub numele Teodosie. A a înș cât Aninoasa a devenit una dintre cele mai bogate mâ-

năstiri române ti, cu mii de vite, nenuș mărate metocuri, mo ii înș tinse în aptejuș de e i sute de robiț ș

igani.ț

Zugravul lui Dumnezeu

Biserica mânăstirii a fost pictată de tânărul pictor, de numai 18 ani pe atunci, Pârvu Pârvescu, care

va deveni celebru ca Pârvu Mutu - prefăcându- i porecla în renume. I se spunea Mutu, pentru căș

nu picta decât atâta timp cât putea sta nemâncat i fără să vorbească, i asta dura uneori i câtevaș ș ș

săptămâni.

§

Pârvu Mutu a fost singurul supravie uitor dintre cei ase copii ai preotului Ioan Pârvescu dinț ș

mahalaua Vi oiului din Câmpulung Muscel. Pe când avea ase ani, a rămas orfan de mamă.ș ș

Atunci, tatăl său s-a călugărit la mânăstirea Negru Vodă i l-a luat cu sine i pe băiat. Acolo i-aș ș ș

descoperit talentul i a învă at meș ț ște ugul picturii, de la părintele Evghenie. Pe la 12 ani, a ajuns laș

o coală de zugravi din Bucovina, unde a ucenicit pe lângă un zugrav rus. Primele biserici pe careș

le-a pictat după ce s-a întors au fost cea a mânăstirii Negru Vodă (al treilea rând de frescă), cea a

mânăstirii Cotroceni i cea a mânăstirii Aninoasa.ș

§Pe catapeteasma de piatră pictată de Pârvu Mutu, se văd numai aureolele sfin ilorț

Numai în biserica de la Aninoasa se mai păstrează azi pictura lui Pârvu Mutu, căci la Negru Vodă

a fost distrusă de un cutremur, iar la Cotroceni a dispărut cu tot cu biserică - demolată din ordinul

comuni tilor. Mai târziu, Pârvu Mutu a devenit zugravul preferat al caselor domnitoare munteș -

ne ti, Cantacuzino i Brâncoveaș ș nu. Parcă urmărit de un blestem de familie, zugravul de sfin i iț ș

icoane a rămas văduv încă de tânăr, la fel ca i tatăl lui. i asemeni bătrânului preot Ioan, Pârvu,ș Ș

fiul său, s-a călugărit, luându-l în mânăstirea Mărgineni i pe fiul mai mic, Gheorghe, care, laș

rându-i, a devenit monah. Dar copilul cel mult iubit a murit i-atunci zuș gravul s-a schimnicit pe

lângă mânăstirea Robaia, unde a i trecut printre drep i, în 1735.ș ț

Prăpădul

§Maica Cecilia

Via a monahală a fost întreruptă brusc la Aninoasa, în 1864. Prin legea secularizării, de i eraț ș

mânăstire pur românească, fondată de boieri români i neînchinată vreunei mânăstiri dinș

străinătate, Aninoasa a fost desfiin ată, averile i-au fost împăr ite la ărani, iar biserica mare aț ț ț

rămas ca biserică parohială. Călugării s-au mutat la Negru Vodă. Clădirile mânăstirii au fost

folosite mai întâi de jandarmi, care î i adăposteau caii în chilii, iar mai apoi, sub comuni ti, peș ș

post de sediu al Cooperativei Agricole de Produc ie (CAP). În partea de est, la etaj, a func ionat,ț ț

tot în timpul comunismului, coala primară a satului. Paraclisul a fost vandalizat.șAbia în 1993, a fost redeschisă mânăstirea Aninoasa, cu o ob te de maici. Dar toș tul era în ruină iș

a fost o muncă sisifică, pentru restaurarea bisericii i a chiș liilor. Biserica mânăstirii a continuat să

fie, pentru încă ni te ani, biserică a satului, via a de ob te fiind înș ț ș greunată. Abia în 2001,

mânăstirea a reu it să terș mine de construit i să sfin ească o biserică în sat, câș ț știgându- i, astfel,ș

independen a.ț

Istoria, în oaptele sfin ilorș țMănăstirea Aninoasa - detaliu din fresca murală din pridvor

Toate acestea le po i afla chiar în biserica Aniț noasei, dacă te scufunzi în rugăciune, atât cât să

auzi oapș tele sfin ilor, peste chipurile cărora veacurile au întins giulgiuri întunecate. Pânzele dinț

fum de lumânare i praf de noapte parcă au fost esute anume de către un păianjen fermecat,ș ț

pentru a proteja divinele fe e de ochiul păgân i de inima haină. În firul lor se împletesc aromaț ș

tămâierilor, vibra ia cântărilor i dogoarea miliț ș oanelor de metanii făcute cu gândul i cu sufletul,ș

de creștinii care au călcat pragul acestei biserici. Sfin ii par înve mânta i în borangic de iubire iț ș ț ș

teamă, de căin ă i adora ie. Nici chiar legendarul Pârvu Mutu nu ar fi putut să le picteze aceastăț ș ț

"armură”, a a cum a făcut-o timpul. Iar dacă evlavia nu te îndeamnă să îngenunchezi i să te la iș ș ș

pe mâna duhurilor, caută una dintre maici, ca să- i spună povestea. Una din cele zece călugări eț ț

care străbat la răstimpuri, cu pa i mărun i i frun ile plecate, curtea înflorită i culoarele boltite.ș ț ș ț ș

Una din monahiile unei ob ti care, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a avut puterea de a redaș

strălucirea de odinioară, ctitoriei boiere ti.șDacă le vei întreba cum au izbândit, nu vei auzi nici o laudă, căci maicile mărturisesc că au făcut

totul numai cu ajutorul Sfântului Nicolae, căruia îi este închinată biserica i căruia nu oboș sesc să i

se roage zi de zi.

§Una dintre icoanele făcătoare de minuni, ferecată în argint

Între ele se află i maica Cecilia, ghidul mânăstirii. Siș luetă sub ire, fa ă seț ț veră, mișcări energice,

în oarecare discordan ă cu vorba sa calmă, plină de răbdare i cu grijă pentru amănunt. Este laț ș

Aninoasa de zece ani, de când a intrat în călugărie. i tot de atunci a primit asculȘ tarea de a

întâmpina i lămuri pelerinii i turi tii. A adar, am întâlnit omul cel mai potrivit.ș ș ș șMaica Cecilia a terminat Facultatea de Litere i este mândră că face parte dintr-o ob te formată dinș ș

tinere intelectuale, între surorile întru nevoin ă număț rându-se i o maică medic i o alta doctor înș ș

Drept. De la maica Cecilia am aflat nu numai câte ceva din istoria locului, dar i desș pre via a deț

acum a mânăstirii. Ne-a dumirit, de pildă, una dintre plăcutele noastre mirări: cum e posibil să faci

din curtea unei mânăstiri o adevărată gradină a Raiului? "Pentru noi, munca este o bucurie. Mun-

cim până la epuizare i astfel ne păstrăm mintea i sufletul curate. Iar dintre toate muncile, cel maiș ș

mult ne place îngrijirea florilor. Florile te umplu de frumos. i penȘ tru ca peisajul să nu fie

monoton i să trăim alte i alte bucurii, în fiecare anotimp punem alt fel de flori în păș ș mânt, în afară

de mu catele pe care le vede i la ferestre sau atârnate de arcaș ț de. Primăvara e vremea lalelelor, a

zambilelor i a florilor albastre de «nu-mă-uita». Vara este mai ales a crinilor, dar i a crăi elor iș ș ț ș

albăstrelelor. Iar toamna, desigur, a crizantemelor i tufăș nelelor”.

§Interiorul bisericii

După flori, vine rândul icoanelor. Cealaltă grădină a raiului, plină de sfin ii în irui i peț ș ț

catapeteasmă. tim că pe iconostasul biseȘ ricii sunt două icoane pictate chiar de Pârvu Mutu, iar în

pronaos alte câteva, vechi de peste o sută de ani. Despre toate a mers vestea că sunt făcătoare de

minuni. "Ce minuni au făcut?” - am întrebat-o pe maica Cecilia. "Toate icoanele sunt făcătoare de

minuni, în sensul că nu lemnul pictat te miluiește, ci Dumnezeu, prin mijlocirea sfin ilor zuț grăvi iț

pe acele icoane. Până la urmă, numai credin a ta te mânț tuiește. Noi nu umblăm să atragem lumea

cu icoanele făcătoare de minuni, dar mul i credinț cio i ne-au mărturisit, cu frică i cu bucurie, căș ș

au fost ajuta i de Dumnezeu după ce s-au rugat la ele. Două dinț tre icoane au fost legate în argint

vechi, pe cheltuiala unor credincio i, ca mul umire că au fost ajuta i.”ș ț țCu o precau ie a eț ș zată între smerenie i speș ran ă, maica Cecilia nu se sfie te, însă, să spuț ș nă des-

pre pictura lui Pârvu Mutu, că va fi o adevărată revela ie, duț pă ce va fi spălată. "Zugrăveala lui

Pârvu Mutu este de o frumuse e rară, după cum reu im să vedem pe sub straț ș turile de fum i prafș

depuse pe ea. Însă, în unele locuri, pictura lui este acoperită de o alta, poate la fel de valoroasă, a

pictorilor Dima, Mihai i Baș dea, din veacul al optsprezecelea. A a încât restaurarea va fi i maiș ș

dificilă, căci trebuie cură ate ambele picturi...”.ț

§Poarta mănăstirii

Nu sunt bani, deocamdată, pentru dorita restaurare a picturii, proiectul fiind foarte costisitor. Dar

prin mijlocirea Sfântului Nicolae, pe care maicile îl simt mereu prezent i ocrotitor, i cu ajutorulș ș

lui Dumnezeu, dorin a se va împlini. "Credem că e posiț bilă o nouă minune, căci deja una mare s-a

înfăptuit: am făcut o ob te, iar mânăstirea a reînviat. Trăie te!”, spuș ș ne maica Cecilia.

Vânând bucuria

Convorbirea cu maica Cecilia a fost ca o trecere între două lumi: una concretă, plină de grijile

existente i-n mâș năstiri, presărate cu eforturi i renun ări, i o alta inefabilă, în care lucrurile iș ț ș ș

oamenii sunt translucizi i imș ponderabili, în care imposibilul devine posibil; o trecere între două

realită i, una coț tidiană, deseori neplăcută, i o alta, paralelă, nu mai pu in adevăraș ț tă, ba chiar

poate mai adevărată, dacă se poate spune a a: ca în joș curile copilăriei, când abandonam decorul

din curtea casei pentru a plonja în basm, devenind, la o simplă pocnitură din degete, prin i iț ș

prin ese care călăreau inorogi pe câmpuri de stele.ț

Această pendulare între realită i, ca înț tr-un leagăn care te duce când mai aproape de pământ, când

mai aproape de cer, te poate ame i. Dar întotț deauna te bucură. Pentru noi, profanii, poate fi o

bucurie de o clipă. Pentru călugări, este însă o bucurie continuă. O bucurie pe care o îmbracă odată

cu haina îngerească: o bucurie pe care se sfiesc să o descrie, dar pe care o trăiesc sufletește

profund...

Am vânat i eu buș curia la Aninoasa i am prins-o. Cu ea pusă pe suflet, ca un trofeu de pre , amș ț

ie it prin u a cea mică din poarta cea mare, îngenunchind. ș ș

Îngerul pustiei: Sfântul Ioan Botezătorul

§

* O singură biserică din Bucure ti are drept hram "Tăierea capului Sfântului Ioanș

Botezătorul”. Se nume te ciudat, Sfântul Ioan - Pia ă, i e povârnită în rugăciune, ca unș ț ș

călugăr bătrân *

E suficient să-i prive ti icoana i te cutremuri instantaneu. Sfântul Ioan Botezătorul are douăș ș

aripi mari, întunecate i deschise nerș vos spre înafară, gata de zbor i, în acela i timp, ine pe tavăș ș ț

chiar propriul său cap! E ceva crâncen în această scenă a tipsiei, dar mai e i ceva ce ine deș ț

lumină i de speran ă. Ioan Botezătorul a biruit moartea i ne-o arată conș ț ș cret, prin chiar

prezen a sa. Moarț tea nu e nici hâdă, nici inexorabilă. Moartea este, pentru cei drep i, cea maiț

mare răsplată. Un alt început.

Enigma bisericii "Sfântul Ioan - Pia ă”, din Bucure tiț ș

Dacă te ui i mai atent la chiț pul lui zugrăvit în icoană, observi ceva ciudat, care trebuie să te pună

pe gânduri - Ioan Botezătorul e i nu e din lumea aceasta. Îmbrăcămintea lui nu are nimic înș

comun cu hainele noastre. Trupul lui e cuprins de o dulamă, de un înveli grosolan făcut din pieleș

de capră sau păr de cămilă, ceea ce-i conferă un aer aparte, de neîmblânzire i duritate. Pozi iaș ț

capului, înclinarea umerilor i încorș darea molatecă a bra ului - toate arată că Sfântul nu mai e cuț

noi. E deja dincolo. A ie it din mizeria i servitu ile clipei. S-a ridicat deasupra lumii, vorbindș ș ț

drept i acuzator - ca orice prooroc i trăitor în pustie; ca orice om mai întâi aspru cu sine i abiaș ș ș

apoi cu al ii.ț

În orice icoană ar fi, Marele Ioan prive te fix, întuș necat i nu lipsit de o profetică exasperare. A aș ș

cum stă i se uită drept în ochii tăi, Ioan Botezătorul î i dă un frison de ghea ă. Figura lui e ca unș ț ț

verdict. La fel de aspru i de înnegurat la fa ă, de neclintit i infleș ț ș xibil, ca un paragraf de lege. La

fel... Se vede că timpul a expirat. Nu mai e nimic de făcut. Doar pere ii încăț perii mai păstrează

încă ecoul impreca iilor sale: Pui de năpârcă... Pocăi i-vă... Vremea a sosit!ț ț

§Sfântul Ioan Botezătorul purtându- i capul - icoană de la Mănăstirea Filotea, de pe Munteleș

Athos

Nu există biserică în care să nu găse ti icoana sa. Nici nu ar fi fost cu putin ă să lipsească de peș ț

tâmpla vreunei biserici. Hristos nu putea să intre pe furi în casa Lui, în casa noastră. Cinevaș

trebuia să-L întâmpine i, aplecându-se cu multă umilin ă, să-I încheie măcar încăl ările. Sfântulș ț ț

Ioan este Înaintemergătorul Domnului, Dascălul Dreptă ii, Învă ătorul neprihănirii, Îngerulț ț

Pustiei. El este poarta intrării lui Iisus ca Mântuitor al lumii. El pregăte te Calea i taiș ș na botezului,

recunoscând măre ia lui Hrisț tos înainte de a-L vedea, cum a făcut-o încă din burta mamei sale,

tresărind atunci când Maria s-a întâlnit cu Elisabeta sau când ne-a făcut pe to i părta i la unț ș

adevăr cutremurător i greu de în eles chiar i astăzi: "Cel ce vine după mine a fost înaintea mea,ș ț ș

pentru că înainte de mine era”.

*

Sunt multe lucruri ciudate i greu de în eles legate de Ioan Botezătorul. De ce, în icoană, el esteș ț

singurul profet înaripat, fiind ilustrat mai ceva ca marele i inegalabilul Ilie, cel purtat printre noriș

de miraculosul lui car de foc, cu care s-a înăl at la cer? De ce din toate bisericile Bucuț re tiuluiș

(zeci, dacă nu sute), numai una, biserica Sfântul Ioan - Pia ă, poartă hramul "Tăierii capului Sfânț -

tului Ioan Botezătorul”? Nimeni nu poate răspunde. Ezită chiar i părintele Anatolii Scurtu,ș

parohul bisericii, de i a studiat cu multă răbdare isș toria sfântului lăca . În loc de mărș turii i acte,ș

putem avea doar ni te simple supozi ii, cea mai credibilă din toate fiind legată de caracterul exș ț -

trem de sobru al acestei sărbători; faptul că bisericile evită să aibă hramul într-o zi de post negru, o

zi lipsită de agape, de veselie i alte buș curii lume ti.șFără să insiste prea tare, părintele vorbe te despre exisș ten a anumitor taine i fapte ceva maiț ș

ascunse, cărora nu trebuie să le găsim neapărat o explica ie. E bine să le lăsăm a a cum sunt,ț ș

acceptând că nimic nu e întâmplător i că totul are un rost anume al lui. De ce trebuie să ne mireș

că, din mul imea tuturor Sfinț ilor, doar Fecioara Maria i Ioan Botezătorul î i prăznuiesc i ziuaț ș ș ș

na terii, nu numai ziua mor ii, a a cum se întâmplă la martiri sau al i mari Cuvio i? Cele douăș ț ș ț ș

sărbători înfră ite arată felul nostru de a ne manifesta preț uirea. Arată importan a lor mistică iț ț ș

teologică. Locul pe care îl ocupă în sufletele noastre. Locuri pereche.

Singurele icoane nefăcătoare de minuni

Din toate sinaxarele i mărturiile credincio ilor mai rezultă un fapt curios - anume că, până acum,ș ș

nu se cunoa te ca vreo icoană a lui Ioan Botezătorul să se fi arătat făcătoare de minuni. Părinș tele

Anatolii tie acest lucru, dar nu se grăș be te să tragă vreo concluzie, mai ales că în biserica lui aș

observat cum, în ultimii ani, a început să săvâr ească minuni o altă icoană - o icoană simplă aș

Mântuitorului, a ezată modest i fără prea multe preten ii pe stâlpul de lângă pangar. Degeaba aș ș ț

încercat părintele să o înlocuiască sau să mute icoana în altă parte. Credincio ii au sărit imediat iș ș

au protestat, fiecare mărturisind cum, rugându-se la această icoană, i-a rezolvat o problemă gravăș

de sănătate, cum i-a găsit serviciu după mai mul i ani de căutări sau cum în casa lui au pogorâtș ț

sporul i duhul iubirii, după ce fusese la un pas de divor . Nu încape îndoială că orice icoană eș ț

făcătoare de minuni, dacă cel ce se închină la ea are credin ă, răbdare i gând curat. Cu icoana luiț ș

Ioan Botezătorul se întâmplă însă altceva. Ca pe malul Iordanului, icoana lui Ioan Botezătorul pare

că se cutremură când apare Iisus. Face un pas în spate, î i pleacă grumajii cu sfială în fa aș ț

Creatorului i strigă: "Iată Mielul Domnului!". Chiar i în icoană, pare că Ioan, fiul lui Zaharia, nuș ș

vrea să umbrească prin nimic strălucirea Dumnezeirii. Smerit, se mic oș rează pe sine, pentru a face

loc să crească Marele Împărat - Iisus Hristos.

O biserică tragică

§Biserica „Sfântul Ioan-Pia ă”ț

E greu de spus de ce, din toate bisericile Bucure tiului, Sfântul Ioan Botezătorul i-a ales dreptș ș

adăpost biserica "Sfântul Ioan - Pia ă”. Scoasă de-a drepț tul în stradă, aproape blocând circula iaț

din imensitatea pietonală a Unirii, "Sfântul Ioan-Pia ă” e o biserică retrasă i împietrită, ca umbraț ș

unui călugăr bătrân, povârnit la rugăciune. Nu iese în eviden ă prin nimic i, toț ș tu i, Sfântul a alesș

această bisericu ă modestă i translată, fără să dea nicio explica ie. I-a plăcut, pur i simplu. Aț ș ț ș

sim it-o că e mai aproape de firea lui aspră i neînduplecată. I-a citit destinul i voca ia deț ș ș ț

biserică martir - biserică salvată miraculos din calea buldozerelor ceau iste, în zilele în careș

bătrânul paroh Paul Munteanu se închidea noaptea cu enoria ii în biserică, pentru a citi cu rândulș

Acatistul Sfântului Ioan i alte rugăciuni la vreme de neș caz i durere, în timp ce, nu deș parte, marea

lavră a Văcăreștiului i Inegalabila Sfânta Vineri se prăbu eau într-un nor imens de praf, amestecatș ș

cu multe lacrimi.

În mijlocul marelui ora i al păcaș ș telor lui fumegoase, biserica lui Ioan Botezătorul trebuia să aibă

o misiune. Trebuia să iasă în calea oamenilor, să-i tragă de mânecă, să-i mustre tunător i profetic.ș

Trebuia să poarte ceva din neclintirea Sfântului din pustiul Enghedi, unde î i umezea buzele doarș

cu roua dimine ii i se hrănea arar cu miere sălbatecă sau lăcuste, fără să fi cunoscut vreodatăț ș

aroma ame itoare a vinului sau a altei băuturi alcoolice. Încet i cu răbdare, trecând peste încercăriț ș

i incendii, Sfântul i-a făcut din biserică o icoană zidită în mortar i piatră. A a cum stăș ș ș ș

surghiunită între blocuri, magazine i case de schimb valutar, Ioan-Pia ă e ca imaginea Sfântuluiș ț

cu capul pe tipsie. O biserică tragică, ridicată cu greu de bresla ii ceaprazari i boiangii de laș ș

Podul Belicului. O biserică simplă i fără zorzoane. Modestă i cenu ie pe dinafară, dar plină deș ș ș

comori i rafinate trăiri misș tice pe dinăuntru. Interior înnobilat cu vechi icoane ferecate în argint

masiv, cu fresce mângâiate spre îndreptare de marea artistă Olga Greceanu i în capăt de tot, ca oș

răsplată vizuală absolută, superba catapeteasmă de stejar aurit din secolul al XVII-lea, ce nu o mai

găsim decât în trei locuri din ară - la Blaj, la Ruț căr i la Biserica Albă.șChiar dacă oamenii trec grăbi i i indiferen i spre marile centre comerciale din zonă, "bisericu aț ș ț ț

dintre blocuri” nu se dă bătută. E aidoma Sfântului ce-i poartă numele - un suflet de foc, sub

fo netul cenu iu i aspru al unui ve mânt din păr de cămilă i o cingăș ș ș ș ș toare de piele deasupra,

stârnind potop de gânduri i de trăiri, desprinse parcă din întăririle repetate ale Sfântului Franciscș

de Sales: "Ioan e mai mult decât martir, căci Ioan î i dă viaș a pentru Hristos, pe când Hristos esteț

încă în via ă... Ioan e mai mult decât un evanghelist, căci el predică Evanghelia înainte ca Eț van-

ghelia să fie scrisă... Ioan este mai mult decât un Apostol, căci el merge înaintea celui pe care

Apostolii îl urmau... În fine, Ioan este mai mult decât un înger, căci îngerul e spirit pur, fără povara

trupului, fără patima poftei i a cărnii. Ioan e un înger cu trup omenesc". E punte între două lumi iș ș

imagine a unei dedublări tragice - muritor i ve nic în acela i timp.ș ș șSfântul cu aripi ro iișÎn biserica Ioan-Pia ă sunt mai multe icoane ale Sfântuț lui. Una îl înfă i ează pe Boț ș tezătorul

Domnului lângă o buturugă, cu o secure a ezată alături, iar alta îl arată... cu aripi ro ii, aripi deș ș

foc, făcute parcă anume să întărească uimirea iconarului, care, ca evanghelistul Luca, exclama:

"Pe to i vecinii i-a cuprins frica i în tot inutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toateț ș ț

aceste lucruri. i to i cei care le auzeau... ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?». Căci mânaȘ ț

Domnului era, într-adevăr, cu el”.

§Icoane de pre ferecate în argintț

Multe ar fi de spus despre Ioan Botezătorul - despre cum s-a născut dintr-o femeie bătrână iș

stearpă, anun at fiind de un înger, în timp ce Zaharia slujea în templu; despre cum, închinat fiindț

lui Dumnezeu încă din burta mamei, a fugit de oameni i a stat în pustie, aproape de râul Cherit, laș

chiar locul în care marele i temutul Ilie (alt Profet al Asprimii) a trăit o vreme, hrănit doar deș

corbi. Se tie scena Botezului i tot ce Ioan a spus cu această ocazie, a a cum se tie moș ș ș ș mentul

dramatic al tăierii capului, după dansul lasciv i a â ător al Salomeii, frumoasa fiică a Irodiadei.ș ț ț

Ceea ce se tie mai pu in este că Ioan Botezătorul, în ciuda mor ii năpraznice, ne-a lăsat câtevaș ț ț

sfinte moa te (mâna lui dreaptă i craniul ascuns în taină de către ucenici) - moa te ce s-au păstratș ș ș

după multe pierderi i "aflări”, pe care cre tinii ortodoc i au grijă să le sărș ș ș bătorească pe 24

februarie i 25 mai.ș

§

Poate că unora le pare greu de crezut, dar pentru a ne închina la sfintele moa te ale lui Ioanș

Botezătorul nu trebuie să ajungem neapărat la capătul pământului, la Sevasta Armeniei sau la ceta-

tea Maherus, unde a fost decapitat. E suficient să mergem în Muntenegru, unde se află cinstita

mână a Sfântului, sau i mai aproaș pe, în Bulgaria, la Sozopol, unde s-a făcut de curând (28 iulie

2010) o descoperire de senza ie - multe docuț mente i indicii (inclusiv analize de laș borator)

arătând că osemintele găsite într-un relicvar din alabastru pe insula Sfântul Ioan e foarte posibil să

fi apar inut lui... Ioan Botezăț torul.

În timp ce oamenii de tiinș ă se arată tot mai convin i că acele Moa te apar in cu adeț ș ș ț vărat Sfân-

tului, noi ne vedem pe mai departe de agita ia noastră zilnică, trecând indiț feren i pe lângă maț rele

Ioan Botezătorul i biseș ricu a lui din Pia a Unirii. Grăbi i i poate fără voie, nu auzim nimic dinț ț ț ș

profe iile i strigătul lui de disț ș perare: "Pocăi i-vă! Vreț mea a venit". Urechea noastră e atentă doar

la sunetul smartfonului de ultima genera ie i la MP3-ul pe care îl purtăm în buzunarul interior deț ș

la piept - acolo unde bunicii no tri iș ț neau, de regulă, icoana Maicii Domnului i a Sfântului Ioan -ș

Îngerul cu trup lumesc i mai presus decât oricare altă fiin ă omeș ț nească.

Despre "aflările” cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul

Evanghelia ne vorbe te despre tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, dar nu mul i cunosc că,ș ț

multă vreme, cinstitul cap a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns, la castelul din Maherus,

unde se săvâr ise uciderea. Aici intervine însă Sfânta Ioana, so ia dregătorului lui Irod de careș ț

pomene te Apostoș lul Luca în Evanghelia sa. După tradi ie, ea este cea care a luat sfântul cap deț

acolo i l-a îngroș pat în taină la Ierusalim, pe muntele Eleonului, într-un vas de lut. A a s-a păstratș

întâmplarea aceasta între cre tini, din neam în neam. Aceasta e socotită cea dintâi aflare a sfântuluiș

cap. Acolo a stat până la vremea Sfin ilor Împăra i Constantin i Elena, când cinstitul cap a ajunsț ț ș

la Emesa, în Siria, la un olar. O vreme, el a trecut, din loc în loc, prin mâinile credincio ilor, pânăș

în anul 453, când episcopul Uranie al Emesei, aflându-l, l-a a ezat în biserica din această cetate,ș

unde se tămăduiau mul i bolnavi, chiopi i orbi din na tere. Aceasta este socotită a doua aflare aț ș ș ș

cinstitului cap al Botezătorului.

După mai mul i ani, capul sfântului va fi dus cu slavă la locul numit Evdomon, în Constantinopol,ț

iar pe vremea luptei iconoclaste, capul a fost ascuns tocmai la Comane, la hotarul împără iei cuț

Armenia, i îngropat acolo, de unde a fost adus, din nou, în Constantiș nopol, pe vremea împăratului

Mihail, de către Sfântul Ignatie, patriarhul din Constantinopole. Aceasta este cea de-a treia i ceaș

din urmă aflare a cinstitului cap.

În timpul cruciadelor, la anul 1204, intrând în Constantinopole, catolicii au luat o parte din capul

Sfântului i l-au dus în Fran a, a ezându-l într-o biserică din Amiens, unde se află i astăzi.ș ț ș ș*

Cât despre mâna Sfântului, se mai spune iară i că, la praznicul Înăl ării cinstitei Cruci, aceastăș ț

sfântă mână a Botezătorului era înăl ată de arhiereu. Uneori se desț făceau degetele mâinii, iar

alteori se strângeau. Desfacerea degetelor însemna bel ug de roade, iar strângerea, lipsă iș ș

nerodire. Pentru aceasta, mul i împăra i, dar mai ales împăra ii Constantin i Romanoț ț ț ș

Porfirogene ii, care au împără it în anii 912-959, au dorit cu orice pre să doț ț ț bândească cinstita

mână, pentru ca nu cumva să ajungă acest sfânt odor în mâinile păgânilor.

Minunile Maicii Domnului

§Biserica Icoanei din Bucure ti / Foto: Agerpresș

* Cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt ale Sfintei Fecioare *

Nu poate fi o întâmplare că cele mai multe icoane făcătoare de minuni apar in Maicii Domnului.ț

În înaltul bol ii bisericiț lor sau zugrăvită deasupra altarului, inând Prunț cul în dreapta (ca la greci)

sau în stânga, lângă inimă (cum e la noi), prinsă într-un cearcăn de lumină sau pe lemnul unei

icoane, Maica Domnului reprezintă nădejdea fără sfâr it, Preasfânta, Buș na, Apropiata, Cea Căreia

I se pot adresa cele mai ascunse i grele ruș gămin i. Cu hiton alț bastru-verzui sau cu veșminte cer-

nite, cu ochii u or tri ti i cu părul asș ș ș cuns, Maica Domnului se văde te în fieș care loc sub un alt

dar: Miluitoarea, Grabnic Ajutătoarea, Bucuria tuturor, Hrănitoarea, Lăca ul luș minii, Împărăteasa

tuturor, Doamna îngerilor sau Acoperământul lumii. Doar în Bucure ti, în iniș ma Capitalei, Maica

Domnului a refuzat, parcă, să poarte un alt nume. Cu bunătatea ei fără margini, l-a dăruit bisericii,

străzii, întregului cartier.

Icoana din foc

Pe stradă, oamenii trec grăbi i, spre treț burile lor. Privesc o clipă grădina plină cu flori, î i facș

cruce măruntă sau întorc capul în altă parte. Pu ini tiu ce comoară asț ș cunde biserica Icoanei,

ctitorită pe la l700 de dregătorul domnesc Ceau Daș vid, operă continuată apoi de Brâncoveanu iș

Mavrocordat. Un scurt istoric, afi at la inș trare, vorbește despre cutremure, incendii i resș taurări,

despre ctitori i doș natori importan i, dar nimic desț pre Icoana făcătoare de minuni dinăuntru. Abia

ie it din altar, de la slujba Vecerniei, părintele Ion Poș pescu pare să ezite i ar vrea să amâneș

discu ia. Despre Icoaț nă nu se poate vorbi oricum. Maica Domnului e prea plină de smerenie.

"Mereu a stat în umbra Fiului, cu iubire i adânc resș pect. În Biblie găsim o singură propozi ieț

rostită de ea, dând sfat ucenicilor, la nunta din Cana Galileii: «Face i ce spune El». Câtă profunț -

zime i câtă simș plitate... Atâta trebuie - să punem în faptă Cuvântul viu, nepieritor. Să facem as-

cultare.”

Sfielnic i încet în mi cări, părintele î i cumș ș ș pănește cu grijă cuvintele, ca nu cumva din grabă sau

nebăgare de seamă să alunge marele dar al bisericii, trufindu-se cu ceea ce nu e al lui. Luând pildă

de la preo ii de dinainte, vrea să lase lucrurile a a cum sunt. De aceea, poate, nici una dintreț ș

minunile săvâr ite aici nu i-a găsit loc într-un caiet sau alt înscris. A răș ș mas doar tradi ia, refugiatăț

într-o legendă de întemeiere, ce pomene te despre poș runca primită în vis trei nop i la rând de cătreț

marele boier Ceau David, desș pre icoana pe care a găsit-o apoi în scorbura unui copac. Pe vremea

aceea, locul era o pădure imensă i de neș trecut. Ridicând bisericu ă de lemn ca sfânt adăț post al

icoanei, boierul a început să aibă spor în toate: mo ie, acareturi i pâlc de case pentru nuș ș mero iiș

lui slujitori. Un întreg cartier îi purta deja numele: Mahalaua Ceau . A uitat de icoană i s-a seș ș me-

it în boț gă ia sa, până înț tr-o zi când flăcările i-au mistuit întreaga agoniseală, dimpreună cu

bisericu a cea de lemn. Zile i nop i la rând a iț ș ț ț nut nenorocirea, dar, la sfâr it, avea să se îmș pli-

nească marea minune - în scrumul i tăș ciunii încă fumegând pe locul fostei biserici, stătea neatinsă

i deplin străș lucitoare Icoana Maicii Domnului. Luând întâmplarea ca îndemn de nădejde i de poș -

căin ă, bucure tenii s-au grăbit să ridice o altă biț ș serică, din cărămidă, falnică i cu mai mulș te turle

- a a cum se cuvenea să arate casa Domnuș lui i a Maiș cii Sale. Ca o împlinire deplină, oamenii au

început să- i găș sească la Icoană vindecarea, flăcările nu se puteau atinge de Preacurata, nici cele

ale focului, nici cele ale durerii i suș ferin ei truț pe ti.șGrabnic ajutătoare în orice situa ie, icoaț nele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului se arată,

totu i, cu mai mult spor într-o boală sau alta, într-un neș caz anume sau o calamitate naturală.

Icoana de la Sihăstria e mai ales pentru ploaie i spoș rirea recoltei, asemenea icoanelor de la

Horai a, Dălț hău i, Bistri a sau Agaț ț pia. Cea de la Nămăie ti e cu mult ajutor în zăș mislirea

pruncilor i ocroș tirea copiilor. Icoana de la Bisericani (numită i "Iconi a”) e penș ț tru bolile iș

slăbiciunile trupului, iar cea de la Mânăstirea "Socola” sau "Cotmeana”, pentru tulburări suflete tiș

i deș moniza i. Că e izț vorâtoare de mir (la Râ ca i Haș ș dâmbu) sau de lacrimi amare (Biserica din

Pa cani, jud. Gala i), Maica Domș ț nului suferă pentru noi i, la vreme de mari încercări, ne averș ti-

zează, ne dă îndemn spre pocăin ă. La Biseț rica "Icoanei” din Bucure ti, ajutorul se văș de te cuș

deosebire în ocrotirea familiei, în sporul casei i împliș nirea căsniciei. Părintele Ion Popescu a

văzut multe vindecări miraculoase, inclusiv un bolnav de cancer căruia medicii nu-i dădeau nici

două săptămâni de trăit. Din toate însă l-a impresionat cazul unei femei aduse în biserică de către

rude. Era extrem de agitată i cu minș tea răvă ită. Se scuș lase brusc din somn i nu mai reș cunoștea

pe nimeni, nici măcar pe so ul ei. Vorț bea incoerent i se zbătea cumș plit, refuzând totul: rugă-

ciunea, epitrahirul, sfânta cruce. "Mă gândeam, deja, că locul acelei femei era la Spitalul de

urgen ă, că avea nevoie de ajutor meț dical, de ni te calmante. Toș tu i, am mai făcut o înș cercare.

Intrând în altar, am luat o iconi ă a Maicii Domț nului (copia celei din biserică) i, aproș piindu-mă

cu multă băgare de seamă, i-am pus iconi a u or pe cap. Efecț ș tul a fost uimitor. Femeia nu numai

că s-a lini tit pe dată, dar, căzând în geș nunchi, a început să plângă i să- i ceară ierș ș tare. După

Moliftele Sfântului Vasile i alte rugăciuni de dezlegare, feș meia mi-a spus, cu mare cutremur i laș -

crimi în ochi, că, atingând chipul Maicii Domnului, a sim it cum ceva rău i-a ie it din suflet, iarț ș

de pe ochi i s-a ridicat o cea ă grea, de neț pătruns altcumva. În acea clipă, în biserică a intrat so ulț

ei, speriat i plin de îngrijorare. Să nu vă spun ce bucuș rie au trăit amândoi i cum s-au îmș bră i at.ț ș

Parcă se revedeau după ani i ani de desș păr ire. Maica Domnului făț cuse cu ei o adevărată minu-

ne.”

Biruin a credin eiț ț

Părintele Popescu tie prea bine cât de mare este for a i ajutorul Icoanei. Imporș ț ș tant e să vedem în

ajutorul primit o pedagogie a lui Dumnezeu, o cale de îndreptare i de pocăin ă. "Nu Icoana în sineș ț

ne vindecă i ne împline te vrerea, ci creș ș din a. Nu Maica Domț nului ne ridică din patul suferin ei,ț

ci Hristos. Preasfânta Fecioară mediază pentru noi. E mamă. E grijulie i plină de dragoste, chiarș

dacă noi nu ne purtăm tot timpul ca ni te fii. Ea judeș că cu inima i de aceea vom avea mereu de laș

Ea sprijin i iertare. Sfinș ii Părin i asemuț ț iau pe Maica Domnului cu Marea Ro ie, când evreiiș

mergeau în bejenie spre ara SfânȚ tă. Maica ne scapă de urmăritori, de Faraon, dar numai dacă

izbim toiagul cu credin ă, asemenea lui Moise. Biț nele nu poate fi făcut cu for a. Se spune că oț

singură lacrimă a Maicii Domnului poate schimba hotărârea lui Hristos în ceea ce ne prive te. Eiș

bine, o singură lacrimă de-a noastră poate înduio a sufletul de mamă al Preaș curatei. În căr ileț

sfinte găsim o poveste din Roma antică. E vorba de un războinic exilat i neș dreptă it de răutateaț

oamenilor cetă ii. Venind cu oaste mare, a cucerit ora ul i a vrut să se răzbune, trecând prin saț ș ș bie

pe to i locuitorii. Degeaba i-au căzut în geț nunchi i i-au adus ofrande, războiniș cul nu a vrut să-i

ierte. S-a răzgândit abia când a zărit-o în mul ime pe maț ma lui. Chipul ei plin de milă i de durereș

l-a înduplecat. Să sperăm că, la Judecată, Maica Domnului va fi în mul ime, alături de noi, păț -

căto ii. A a, avem o năș ș dejde de milă, chiar i în ultima clipă, când nimeni nu mai poate faceș

nimic, când vom fi doar noi cu faptele noastre puse înainte.”

§Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

Lucrarea Icoanei făcătoare de minuni nu obose te niciodată. Se întâmplă ca unii să uite ajutorulș

primit sau, cum zice părintele, să se folosească de Dumnezeu pentru un interes imediat. Al iiț

în eleg mesajul divin i î i schimbă via a. Pocăindu-se, încep să trăiască întru Hristos, în adevărț ș ș ț

i milostenie. Boala e dată cu un anumit scop. Vindecarea, la fel. Nu o dată s-a înș tâmplat ca în

biserică să intre oameni veni i din caț pătul celălalt al ării, oameni care îi mărturiseau păț rintelui că

au ajuns la Bucure ti dintr-un îndemn inexplicabil. Foarte mul i dintre ei avuseseră un vis, cu dateș ț

concrete. Unuia i-a apărut chipul Maicii Domnului i, spuș nându-i: "Vino la mine”, i-a dat adresa,

strada i nuș mărul. Altuia i se arăta doar înfă i area biț ș sericii, cu turle i grădină înverzită în fa ă.ș ț

Trecând pe stradă, omul a recunoscut sfântul lăca i a intrat. "O astfel de întâmplare te tulbură”,ș ș

zice părintele. "Mult mai important însă e să în elegem mesajul. Câte sunt, miț nunile nu se fac

pentru sănătatea în sine, pe care oricum o pierdem spre bătrâne e. Miț nunile sunt pentru suflet,

pentru vindecarea lui. Repet, suntem în mare gre eală dacă nu în elegem că nu Icoaș ț na Maicii

Domnului vindecă. Maica Domnului e doar o fereastră deschisă spre dumnezeire. În asta constă

marele Ei dar.”

Zeci i sute de scrisori sosesc pe adresa bisericii. În unele, oamenii cer ajutor de rugăciune. Înș

altele, aduc prinos de mul umire. În cuvinte simple sau avântate, dar pline de sinceritate i uimire,ț ș

ei povestesc despre încercările prin care au trecut. Spre bucuria părintelui, foarte mul i sunt tineriț

pe care Maica Domnului i-a ajutat să întemeieze o familie sau să reu ească la un importantș

examen. "Legate de sănătate sau de împlinirea unei dorin e fără de amânare, miț nunile săvâr iș te la

Icoana Preacuratei sunt grabnice i tulș burătoare. Dintre toate însă, cea mai mare i fără egal esteș

întoarcerea la credin ă. Ca preot, am înț tâlnit în mai multe rânduri oameni cu inima învârto ată,ș

atei declara i i chiar prigonitori ai Bisericii, care veneau la spoț ș vedanie pentru prima oară în via aț

lor. Brusc, voiau să trăiască altfel i se căiau pentru toaș te păcatele făcute. Întoarcerea fiului

risipitor e o fericire ce nu poate fi descrisă în cuvinte. E mai presus decât învierea din mor i. Eț

însă i arvuna nemuririi.”ș

Via a i Adormirea Maicii lui Dumnezeuț ș

§Fecioara îndurerată (Frescă basarabeană, sec. 16)

"Într-un loc iubit”

De mers, merg pe jos. Întotdeauna. Fie că frământă colbul drumurilor de ară, fie că sunt alinia iț ț

de-a lungul asfaltului, pasul este cel care le măsoară distan ele. Iar ele nu sunt scurte. Se trezescț

odată cu soarele i se culcă atunci când ultiș ma geană de lumină se stinge. Merg a ezat, zile întregi.ș

i cânȘ tă. Mai ales cântă.

"Nu lăsa Măicu ă, să pierim pe cale,ț

Că noi suntem fiii lacrimilor tale”.

Acesta este rostul lor, al pelerinilor Prea Curatei. Sunt printre ultimii din Europa i printre puș iniiț

din lumea întreagă. Călătoresc la fel ca cei de acum o mie sau două mii de ani. Nesminti i deț

vremurile nebune, neispiti i de confortul zilelor noastre. De ma ini nu vor să tie. Le-ar risipiț ș ș

tihna. i ruga.ȘRânduiala pelerinajului lor începe cu câteva zile înainte de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Se strâng la biserică. Întotdeauna. Apoi se roagă împreună cu preotul i cu ceilal i credincio i. Înș ț ș

cele din urmă, satul îi petrece. Când se întorc acasă, nu îi mai recuno ti. Prăzș nuirea Prea Sfintei

cere jertfă. i înviere. Sunt al ii pentru că fieȘ ț care rena te în alt fel. Unii î i găsesc lini tea, al iiș ș ș ț

tămăduirea de vreun bete ug, al ii izbăvirea de vreo năpastă. Dar nici unul nu mai e la fel. Îiș ț

schimbă revederea cu Prea Curata.

În Ardeal, alergă la ea cu sutele de mii. Mai ales la Nicula, acolo unde e icoana Maicii Domnului

făcătoare de minuni. Ajung la mânăstire i a teaptă prazș ș nicul sub cerul liber. Nu se tulbură de

ploaie, nu îi alungă frigul. Ocolesc bătrâna bisericu ă de lemn pe coate i pe genunchi. Cântă, seț ș

roagă i a teaptă. Mai ales a teaptă. Pentru ei, Maica Domnului e prezentă i vie - "O, Măicu ăș ș ș ș ț

Sfântă, cu drag am venit / La Tine Măicu ă, într-un loc iubit”. Iar dacă ai răbdare i credin ă, oț ș ț

întâlne ti. La fel ca pe o rudă plecată de acasă. Pentru pu in. Cât să schimș ț be o vorbă în vecini.

§Sfânta Ana cu Fecioara Maria - copilă în bra eț

Ca să pătrunzi în evlavia pelerinilor de la Nicula, Rohia sau din orice col al ării închinatț ț

Măicu ei lui Dumnezeu trebuie să te apropii de Fecioara Maria. Lucru anevoie de împlinit, pentruț

că figura ei este sinonimă cu smerenia. Când i se pare că ai întrezărit-o, se risipe te. E ca un abur,ț ș

ca un fum de tămâie care se ascunde în cer, într-o clipă.

Evangheliile nu ne spun foarte multe despre ea. A fost voia Domnului ca Maica Sa să rămână în

umbră. Fiin a cea mai delicată a acestui pământ, cea care i-a dat trup lui Dumnezeu însu i, seț ș

cerea protejată, învăluită în discre ie. Ca să aflăm mai multe despre ea trebuie să iscodimț

Tradi ia, acel măț nunchi de istorii care s-au transmis prin viu grai, de la primii apostoli, prin sfin iiț

părin i, până în zilele noastre. Uceț nicii direc i ai lui Iisus au cunosț cut-o cel mai bine i i-au rămasș

aproape după Înviere. Au sim it mereu în Ea vuietul Duhului Sfânt i prezen a fierț ș ț binte iș

răscolitoare a lui Hristos, Fiul Ei i Fiul lui Dumnezeu. Ani de-a rândul i-a ajutat să-L în eleagă. Aș ț

fost norul prin care au putut privi Soarele.

O zămislire minunată

S-a întâmplat acum 2000 de ani. Doi bătrâni înstări i, grei de ani i de credin ă, aveau un mareț ș ț

necaz. Dumnezeu nu le dăduse urma i. În Israelul acelor timpuri acest fapt era privit ca un mareș

blestem, care venea asupra unei familii numai din pricina unor păcate grele. Dar, în ciuda vârstei,

nici Ioachim i nici Ana nu î i pierduseră nădejdea. Via a, cu necazurile i buș ș ț ș curiile ei, îi o eț lise.

§Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

De acum nu mai băgau de seamă hulele vecinilor i nici faptul că tot satul îi privea ca pe ni teș ș

ciuma i. Se obiț șnuiseră i tiau din lege că treș ș buie să î i iube ti aproapele ca pe tine însu i. iț ș ț Ș

atunci, cum să te mânii pe ceilal i? Dar, ce era mai miț nunat la Ioachim i la Ana era nădejdea,ș

acea virtute rară care î i permite să crezi nelimitat. Să te îndoie ti de tot, dar nu de Dumnezeu.ț ș

A a se face că, de i gârbovi i, cu trupuri betege i mădulare topite de ani, aveau creș ș ț ș din ă căț

Domnul îi va milui i le va da până la urmă un copil.șAdesea, minunile Lui vin după o încercare aprigă. În ea sufletul se căle te i se deschide luminii.ș ș

A a s-a întâmplat i cu Ioachim. Ani de zile răbdase tăceș ș rea batjocoritoare i insultele preo ilor. El,ș ț

omul de vază, foarte înstărit i, altminteri, respectat, era luat în râs pentru că nu avea copii. Seș

obi nuise cu umilin a, î i făcuse din ea pâinea zilnică. Până într-o zi...ș ț șEra un praznic mare i to i evreii mergeau la temș ț plul din Ierusalim pentru a aduce jertfe. Ioachim a

fost primul. Întotdeauna se grăbea, covâr it de vină, să aducă ispă ire pentru păcatele sale i pentruș ș ș

ale poporului. Dar în acea zi, preotul l-a certat. I-a spus să a tepte. Să se a eze la rând i să vinăș ș ș

ultimul, pentru că e un om păcătos. i atunci ceva s-a rupt în iniȘ ma lui. A fugit în de ert i s-aș ș

jurat: "Nu voi coborî în casa mea după mâncare i băutură, până când Domnul i Dumnezeul meuș ș

nu se va uita la mine; până atunci, rugăciunea îmi va ine de foame i de sete”. Umilin a luiț ș ț

Ioachim luase sfâr it. Acum, cerea cu îndrăzneală i cu credin ă, luptându-se cu cerul, ca odinioarăș ș ț

Iacob cu Îngerul. Iar Domnului i-a plăcut îndrăzneala bătrânului. L-a trimis pe Arhanghelul

Gavriil la Ana, so ia sa la fel de bătrână ca el, i i-a vestit na terea unei copile. Dar nu a unuiț ș ș

prunc obișnuit, ci a unuia "prin care va veni mântuirea întregii lumi”. De aceea i-au pus numele

Maria, care în limba aramaică însemna "Luminătoarea”.

Via a la templuț

Pelerinaj la Mănăstirea Nicula

Maria era un copil obi nuit. La doar trei ani, părin ii au adus-o să slujească la templu, în cetele deș ț

fecioare care îi ajutau pe preo i. Ioachim i Ana au crescut-o ca pe lumina ochilor. Era îmț ș plinirea

vie ii lor i bucuria bătrâț ș ne elor. Le-a fost greu să se desț partă de ea, dar se hotărâseră demult.

Domnul le-o dăruise, Domnului îi va sluji. Au adus-o la templul din Ierusalim în procesiune, cu

făclii i cântări, consacrând-o unei vie i fără prihană. Maria era copiș ț lul unui miracol. În sufletul ei

crud, Dumnezeu se imprimase încet, ca o pecete în ceară. Se născuse din rugăciune, a a că s-aș

obi nuit repede cu via a la temș ț plu. Tradi ia ne spune că în răstimpul petrecut aici mintea i s-a unitț

cu inima. A a a ajuns să pătrundă taina Prea Sfintei Treimi i să fie cură ită de har penș ș ț tru a-L putea

primi în pântece pe Fiul Tatălui. A a a ajuns i la vârsta de 12 ani, când orice copilă a lui Israel seș ș

cuvenea să fie măritată. Dar marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, tia că Maș ria

are un destin aparte. O ocrotise de mică, încă de când părin ii o aduseseră la templu. A a cum seț ș

obișnuia în astfel de situa ii, pentru a respecta rânduiala, dar i via a consacrată, fecioarele erauț ș ț

logodite cu bătrâni care se îngrijeau de ele, tratându-le mai degrabă ca pe ni te fiice decât ca peș

so iile lor. Maria a fost încredin ată lui Iosif, un tâmplar de 70 de ani, văduv i evlavios.ț ț ș

Întruparea

§Adormirea Maicii Domnului (Biserica din Vinga, Arad, sec. 18)

Nu trecuse un an de când Iosif o luase pe Maria la el. Era diminea a, în zori, în prima zi aț

săptămânii, cea în care, spune Legea, Domnul a "făcut cerul i pământul”. Întotdeauna, zorile oș

prindeau în rugăciune. La fel ca monahii de astăzi, Maria priveghea întreaga noapte. Întunericul iș

lini tea îi zăvorau sim urile i se putea retrage înlăuntru. Acolo gusta din dulș ț ș cea a rugăciunii.ț

Rămânea a a, pierită din astă lume, plecată cu sufletul în adâncul luminii dumneș zeie ti. Într-oș

astfel de stare, Arhanghelul Gavriil i-a vestit Întruparea. Dumnezeu însu i avea să- i plămăș ș dească

din ea Trup, coborându-se pe pământ pentru a ne înăl a pe noi la cer. Clipa fusese vestită de veaț -

curi de profe i. O a teptau i păgânii, o presim eau i mai marii templului. Lumea avea să seț ș ș ț ș

schimbe, dar totul depindea de o copilă smerită, de doar 12 ani, pierdută într-un sat din Israel. De

deschiderea inimii ei atârna întreaga omenire. Trebuia să- i lărgească sufletul, ca în el să încapăș

Dumnezeu însu i. i asta nu se putea fără o smerenie deplină. Pentru ca Domș Ș nul să se a eze peș

deplin în inima ta, trebuie să renun i la tine. Maria avea să fie din ce în ce mai pu in fiica luiț ț

Ioachim i Ana, fecioara sfântă conș sacrată la templu. Va deveni din ce în ce mai mult Maica lui

Iisus. Cel căruia I se rugase întreaga via ă se zămislea în pântecele ei. Avea să-L nască pe Dumț -

nezeu însu i. Zidul de nepătruns care înconjura dumnezeirea fuș sese străpuns.

Maica lui Dumnezeu

Omul-Dumnezeu s-a născut într-o iesle din Bethleem. Ca să ne înve e umilin a. Ani de zile aț ț

ascultat de bătrânul Iosif, care l-a învă at să lucreze lemnul. i de Maria, care l-a învă at primeleț Ș ț

rugăciuni.

§Adormirea Maicii Domnului (Frescă basarabeană)

Maica Sa va fi fost înfrico ată pentru că, dintre to i cei care trăiau în Nazareth, ea era singuraș ț

care-i tia taina i îi în elegea pe deplin menirea. Când Iisus a început să propovăduiască, iarș ș ț

mul imile erau uluite de minunile sale, ea nu s-a tulburat. Martor tăcut i discret, a străț ș bătut

colbul drumurilor laolaltă cu gloata care voia semne. i semne li s-au dat. Tămăduiri cum nu maiȘ

văzuse nimeni în Israel, eliberări năpraznice de demoni, ba chiar i învieri. Din ele, a lui Lazăr i-aș

zguduit de to i, căci truț pul începuse să putrezească, iar Iisus i-a întins doar mâna i l-a ridicat dinș

mor i. Pentru Maț ria a fost semnul că pătimirea Fiului ei se apropie. Via a lui Dumț nezeu Întrupat

printre oameni era pe sfâr ite.șA fost acolo. i atunci când gărzile templului l-au ridicat din grădina Ghetsimani, i în clipaȘ ș

judecă ii, i a biciuirii, i atunci când l-au răstignit. Inima sa de mamă s-a sfâ iat cu fiecare loviț ș ș ș -

tură i a sângerat mai mult decât Iisus. Prin sufletul ei a trecut fieș care piron, străpungându-i mă-

dularele, sfâ iindu-i fiece gând. A sim it ca un cu it strigăș ț ț tele mul imii năpădite de ură. tia că Elț Ș

pătimea pentru păcatele tuturor i tia că o va face până la moarte. Dacă nu ar fi fost putereaș ș

Duhului Sfânt, ar fi murit i ea pe Golgota. De duș rere i de amărăș ciune.

Romanii au ales crucea, instrumentul de tortură rezervat criminalilor. Un supliciu care batjocorea

i ucidea în acela i timp. Fecioara Maria a stat la picioarele ei. Până la capăt. Zdrobită, umiliș ș tă,

hulită de farisei i de solda ii romani. Lânș ț gă ea nu era decât Ioan. Ceilal i apostoli se risipiseră deț

frică. Petru, bătrânul i în elepș ț tul pescar galileean, se lepădase, zicând că nu-L cunoa te pe Iisus.ș

Când Hristos i-a dat duhul, ea a tiut că începutul este aproape. Că moartea Lui se va preface înș ș

zorii unei alte vie i. Că Fiul ei e Dumț nezeu Întrupat i nu poate să rămână intuit într-o groapă.ș ț

Dumnezeu fiind, avea să se ridice pentru a ne înăl a i pe noi la cer.ț ș

§Nazaret, ora ul în care a crescut Hristosș De aceea, după ce Iosif din Arimateea l-a a ezat în mormântul săpat în stâncă, ea a refuzat săș

plece. Lacrimile îi secaseră i a tepta cu nădejde revenirea Lui. Îi spălase trupul de cu seară. Poateș ș

că atunci când au prăvălit piatra peste intrarea mică i hâdă s-a îndoit pentru o clipă. Doar o clipă,ș

văzându-i trupul eapăn, s-a întrebat cum se va sfâr i totul. Apoi s-a lini tit i s-a cufundat înț ș ș ș

rugăciune. Îl va fi rugat să învie din mor i? Nu vom ti niciodată. Dar tim din povestirileț ș ș

apostolilor că Maica Domnului nu a părăsit niciodată mormântul. A stat nemișcată la intrarea lui.

I-a răbdat pe legionarii trimi i de Pilat, ărani recruta i în Siria, care gluș ț ț meau zgomotos i vorbeauș

murdar. A fost singura care a văzut Învierea. O a tepș ta. Se pregătise pentru ea întreaga via ă. Deț

atunci au fost nedespăr iti. Ea i Fiul ei. Uni i printr-o legăț ș ț tură de nepătruns pentru ceilal iț

oameni. Comunicând prin gând, înlăn ui i lăuntric, întrepăț ț trun i ca apele unui râu revărsat înș

mare.

La început, apostolii au ezitat. Spre deosebire de Maria, ei au în eles mult mai târziu. Se a teptauț ș

la un Mesia războinic i au crezut că Iisus va întemeia Împără ia sa pe pământ. Răstignirea îiș ț

risipise i-i deznădăjduise. A fost nevoie ca Hristos să li se arate de mai multe ori, risipindu-leș

îndoielile, îmbrăcându-i cu har i bucuș rie.

Maria a fost tot timpul cu ei. După Înviere, Ioan a luat-o în casa sa. L-a înso it în toate călăț toriile,

sprijinindu-l în propovăduire. A fost martorul tăcut al răspândirii Evangheliei. Nu a scris nimic. A

tăcut mult. i s-a rugat. Tot timȘ pul. Toată strădania ei de după Înviere s-a revărsat în rugă. La fel

ca i în copilăria petrecută în templu, adăsta nopș ile în priveț ghere. Era firul care unea pământul cu

oceanul orbitor de lumină în care se retrăsese Fiul ei. Parte din minunile săvâr ite de apostoli i s-șau datorat.

Adormirea

De câ iva ani se întorsese în Ierusalim. Poate că vârsta, de acum avea aproape 80 de ani, poate căț

dorul de locurile în care Fiul său pătimise i înviase, o făcuseră să ia calea cetă ii sfinte, despăr inș ț ț -

du-se de Sfântul Apostol Ioan, pe care-l iubea ca pe un fiu i pe care-l însoș ise mereu. Cetatea eraț

la fel cum o lăsase, doar că acum cre tinii se răspânș diseră, i cu ei, i ura celorlal i pentruș ș ț

Evanghelie. Adesea copiii ie eau seara ca să-i arunce cu pietre în ferestre, iar un grup de bezmeticiș

a dorit într-o zi să-i dea foc casei.

§Biserica Mormântul Fecioarei Maria construită de crucia iț

Dar Domnul o ocrotea, la fel ca întotdeauna. Îl sim ea aproape, adânc împlântat în suflet, ca oț

suferin ă dulț ce. Nop ile i le petrecea de multe ori în mormântul gol. Iosif din Arimateea îlț ș

îngrijea cu evlavie i-l păstra deschis pentru pelerinii care veneau să se înș chine. Se a eza peș

lespedea rece, acolo unde stătuse Trupul Domnului. Clipele se făceau ceasuri, iar ceasurile zile.

Călătorea între lumi, răpită de întâlnirile cu Fiul Ei.

I se ruga din ce în ce mai pu in pentru sine i din ce în ce mai mult pentru lume. Inima o dureaț ș

pentru cei de un neam cu ea. Acum, i păgânii primeau vestea iubirii i se botezau, dar Israel seș ș

arăta îndărătnic i cumplit, pornit pe ucideri cu pietre ale aposș tolilor, de parcă învă ătura lor ar fiț

adus iadul pe pământ. Mai cu seamă asta o întrista. i-ar fi dorit să-i schimbe pe evlavio ii careȘ ș

mergeau zilnic la templu, pentru a aduce jertfe. tia însă că nu va reu i. Că va pleca din aceastăȘ ș

lume fără să vadă Ierusalimul convertit la învă ătura Evanț gheliei.

Din zi în zi, sim ea cum puterile trupului o părăț sesc. În inimă, iubirea-i cre tea nestingherit, dimș -

preună cu lumina celeilalte lumi. Uneori, după ceasuri de rugăciune, se întreba dacă se va mai în-

toarce în trup. i de fiecare dată, dragostea de oameni o făcea să revină. Până într-o zi...ȘL-a văzut aievea, la fel ca în diminea a Buț neivestiri. Arhanghelul Gavriil stătea în fa a eiț

surâzător i senin, cu chipul străluș cind de lumina de dincolo. A tiut din clipa în care a priș vit-o în

ochi. "Fiul i Domș nul tău te cheamă. Î i poț runce te să la i această lume i să urci în săla eleș ș ș ș

cere ti, ca să fii alături de El în via a ve nică i fără sfâr it!” Apoi a pieș ț ș ș ș rit. A lăsat în urmă o

ramură de finic. O mărturie a faptului că nu fusese o nălucă. Avea mireasma raiului. Prea Sfânta a

strâns-o în mână i I-a mulș umit. Avea să plece, lăsând în urmă oceaț nul de ură care o înconjura.

tia însă că nu se va despăr i în veci de ucenicii Lui. Că le va fi călăuȘ ț ză spre Fiul ei.

S-a rugat lui Hristos ca apostolii să afle de plecarea-i spre lumină. Să vină să-i privegheze drumul.

An de an se întâlneau la Ierusalim, ca să prăznuiască Învierea. Se strângeau la mormânt i cântauș

psalmi, după care săvâr eau frângerea Pâinii. Acum avea să-i vadă din nou.șA plecat în Muntele Măslinilor ca să se roage. Nu tie cum au apărut. Pe rând, ca veni i din cer.ș ț

Mai întâi Ioan, apoi Petru, Andrei i to i ceilal i. Erau tra i la fa ă i tri ti. tiau pentru ce-i aduseseș ț ț ș ț ș ș Ș

Domnul în Ierusalim. Era ultima întrevedere. Fecioara Maria le fusese i mamă, i povă uitor. Înș ș ț

răstimpul scurs de la Înviere, le deslu ise învă ăturile Fiului ei, îi îndemș ț nase la propovăduire,

îmbărbătându-i în prigoane, lini tindu-i atunci când se tulburau de cerbicia oameș nilor. Dar, mai

presus de toate, prin ea sim eau că-L au alături pe Iisus. A a mică i gârbovită de ani, Maiț ș ș ca era o

văpaie. Ardea clipă de clipă. Lângă ea, rugăciunea era o continuă vâlvătaie. Harul se scurgea din

făptura-i plăpândă i prin gura sa, mai mult decât prin a oricăruia, mai mult decât prin a lui Petru,ș

Verhovnicul, sau prin a lui Ioan, Bogoslovul, vorbea chiar El. Acum se sim eau orfani, părăsi i,ț ț

singuri. Maria le-a vorbit ca de obicei. I-a îmbărbătat, i-a dojenit. Pentru ce propovăduiau Învie-

rea, dacă se întristau în fa a mor ii? tiau doar că fa a-i hâdă fusese nimicită de Domnul peț ț Ș ț

Cruce?! i atunci?Ș

§Interior al Bisericii Mormântului Fecioarei Maria

Au tămâiat întreaga casă i au cântat psalmi. Măiș cu a s-a cufundat în rugăciune. O lumină difuză,ț

de o frumuse e nespusă, plutea deasupra trupului ei. Păț rea că doarme. Atunci s-a întâmplat. În

casa devenită neîncăpătoare au început să întrezărească figuri. Erau diafane i discrete, ca un abur.ș

Nu to i le puteau zări. Pe multe nici nu le recuno teau. Erau prooroci, treț ș cu i demult la Domnul,ț

drep i ai poporului lui Israel, i îngeri veni i din cer să petreacă sufletul Prea Curaț ș ț tei Fecioare. La

sfâr it, când sosise clipa, s-a arătat chiar Hristos. Dar nu a a cum îl tiau. Doar Petru, Iacov i Ioanș ș ș ș

îl mai văzuseră astfel pe Muntele Taborului. Acum era luminos ca un fulger i blând. Le-a spusș

"Pace vouă!”, apoi le-a făgăduit că Maica Sa îi va pomeni mereu în rugăciuni i va revărsa harș

peste to i cei care o vor chema în ajutor. Îngerii au început să cânte i asupra casei s-au revărsatț ș

miresme. Când lumina s-a risipit, au zărit trupul neînsufle it al Măiț cu ei. Zâmbea ca i cum ar fiț ș

dormit i, dacă nu ar fi fost rânduiala îngropării, le-ar fi fost teamă să-l înș chidă în pere ii reci aiț

mormântului. Petru i Pavel s-au încumetat să-l riș dice. Au intrat în mormânt cu Ioan în frunte, care

tămâia. Când au prăvălit piatra peste intrare, în inimile tuturor a încol it o bucuț rie stranie. Se

întristau de plecarea ei, dar dâra de har pe care o lăsase în urmă le covâr ea întrisș tarea.

Au petrecut în cântări i privegheri timp de trei zile. Lipsea doar Toma, cel care se îndoise deș

Învierea Domnului. Într-un târziu, a venit i el. Era a treia de zi de când Fecioara Maria trecuseș

dincolo. Mormântul fusese pecetluit i s-au miș rat foarte când el le-a cerut să-l redeschidă. Mâhnit

că nu o prinsese în via ă, dorea să-i dea sărutarea de pe urmă. Petru, ca să-i ostoiască durerea, aț

încuviin at. Dar, când au dat la o parte piatra, nu au găsit înlăunț tru decât giulgiurile îngropării.

Trupul Mariei, cel din care Dumnezeu î i luase carne i sânș ș ge, nu mai era. Se mutase la cer.

Peregrini prin lumina Mariei

§Foto: George Crăsnean (2)

Când zorile se ridică peste Mânăstirea Nicula, ai impresia că te afli în cer. O cea ă deasă stă pesteț

văile adânci, iar vălătucii nu urcă vârful de deal pe care e a ezată bisericu a. Oamenii careș ț

continuă să vină ies din nori i privesc mira i la revărsarea de lumină. E diminea ă. Cei care auș ț ț

ajuns de cu seară au privegheat. Toată noaptea. Valea a răsunat de cântările lor, ca ni te suspineș

venite din negura vremurilor. Au plâns-o pe Măicu a lor dragă, i-au cerut iertare i au chemat-o săț ș

vină. Să li se arate. Să-i bucure. Peste câteva ceasuri, va să înceapă liturghia praznicului Adormirii

Maicii Domnului. Acela i ritual pe care Iisus l-a săvâr it cu apostolii înainte de Răstignire -ș ș

frângerea Pâinii devenite Trup. Când preo ii dau semn, mul imea începe să freamăte. Un murmurț ț

ca de început de furtună răzbate până la altar. Apoi cântarea începe. Mai întâi ca un susur lin, apoi,

din ce în ce mai puternică, năvalnică, revărsată, victorioasă.

"Roagă-te, Măicu ă, pentru-al tău popor,ț

Care strigă-ntruna pentru ajutor.

Maică Preacurată, roagă-te mereu

Pentru lumea-ntreagă, pentru neamul tău”.

"Minunile” din ara ZaranduluiȚ

§Săgeata lui Dumnezeu. L-a intuit pe veci i pe părintele Arsenie Bocaț ș

* În stânga drumului ce urcă prin ar i a verii de la Deva, prin ara Mo ilor, către Oradea,ș ț Ț ț

se întinde binecuvântata ară a Zarandului. Binecuvântată de două ori: pentru că e nespusȚ

de bogată i de frumoasă, locuită de oameni harnici i credincio i, i pentru că în ea s-aș ș ș ș

născut Sfântul Ardealului, Arsenie Boca. Poate părea o exagerare, dar când urci potecile

că ărate pe dealurile fierbin i, pentru a ajunge la bisericile de lemn înăl ate pe culmile lor,ț ț ț

adevărate minuni ale geniului creator popular, în elegi că numai astfel de locuri vechi iț ș

curat române ti puteau să nască oameni săgeta i de credin ă i de Hristos, precum Arsenieș ț ț ș

Boca. În Zarand, mo ii au sufletul precum chipul bisericilor pe care le-au înăl at *ț ț

Biserica-suli ă din Ciunganiț

Ca să ajungi la biserica zărăndenilor din Ciungani trebuie să urci. Sătenii î i aș mintesc i acum căș

la început au vrut să o a eze într-o vale, la răspântie de druș muri. Dar Domnul rânduise altfel.

S-a întâmplat într-o noapte. A doua zi aveau să purceadă la lucru. Se sfin ise locul viitoareiț

biserici, iar lemnele erau gătite de mult, a ezate cumin i, doar să fie încheș ț gate de me teri. Aș tunci a

venit o suflare năprasnică de vânt, iar bârnele au fost aruncate pe vârful unui deal. Totul s-a

întâmplat nespus de repede. Minunea i-a uimit pe credincio ii din Ciungani. Până asș tăzi ei cred că

trei îngeri au venit din cer i, la adăș postul întunericului, au strămutat lemnul pentru biserică. Să-

tenii au tiut că, de acum, nu au altă cale. i au ridicat lăca ul chiar în vârș Ș ș ful dealului. Acolo unde

l-a ales Dumnezeu. Un loc sfânt.

Toate acestea s-au petrecut în urmă cu patru veacuri. Dar oamenii nu au uitat. Nu aveau cum, căci

merg la biserică în fiecare duminică, urcând malul abrupt i ostenindu-se la fiecare pas. Un urcuș ș

istovitor, care te rupe de lume i te închide în cer.ș

§Pasărea sufletului străjuie te toate crucile din cimitirul bisericiiș Ca să te po i închina i să prinzi drag de rugăciune trebuie să te ostene ti. Să îmbolde ti trupul iț ș ș ș ș

să-l sile ti să dea jertfă duhului.șDrumul trece prin cimitir. Te închini în fa a cruț cilor care râd în soare, încununate de flori, cruci

ale Învierii, în fa a cărora îmi pare că moartea nu are nici o putere. Zărăndenii i-au păstrat cevaț ș

din voio ia de a trece în lumea de dincolo a strămo ilor lor, dacii. De aceea, morș ș mintele sunt

înecate în verdea ă, iar în vârful fieț cărei cruci e sculptată o pasăre. Pasărea sufletului! Ei cred că

sufletul omului zboară din trup atunci când îi vine sfâr itul i se înal ă apoi în văzduh, trecând înș ș ț

lumea de dincolo în fâlfâit de aripi...

Când ajungi sus, la biserică, sus, deasupra satului, i parcă i a noș ș rilor, po i în sfâr it să în elegiț ș ț

miracolul săvâr it de cei trei îngeri. i rostul lui. Ai ajuns în punctul în care cerul se une te cuș Ș ș

pământul. Turla zveltă a bisericii nu se opre te aici. Se avântă mai departe i se pierde în văzduh.ș ș

La cei 14 metri, e cea mai înaltă din tot Zarandul. i, din vârful dealului, îmi pare cea mai înaltăȘ

din lume.

Biserica-potir din Căzăne tișDacă bisericu a din Ciungani a fost a eț ș zată de îngeri în vârful unui deal, săgetând cerul, cea de la

Căzăne ti e într-un cău de culmi.ș ș

§Biserica dintre lunci

Stă acolo, smerită i bătrână, a ezată în lunca a două văi - Cri oaia i Cerș ș ș ș boaia, ca într-un potir de

verdea ă, a tepț ș tând să te cobori până la ea.

Intrarea e străjuită de cruci. Mai mari i mai mici, cu înflorituri săș pate măiestrit în lemn, ele au

fost bătute direct pe pere ii bisericu ei, spre aducere aminte. Fiecare cruce e un suț ț flet. Un suflet

de român care a pierit pentru ară în război. Trupurile lor sunt departe, mistuite în pământ străin,ț

acolo unde au căzut cu arma în mână. Cei de acasă i-au plâns i i-au prohodit, le-au gătit celeș

pentru ve nicie, dar mormânt nu le-au mai săpat. Penș tru că nu aveau ce trup să îngroape. A a că i-șau înve nicit pe zidurile bisericii. Ca să ne aducem aminte de ei. Să nu-i uităm i să-i pomenimș ș

mereu în slujbe i ruș găciuni.

Unii dintre ei au lăsat în urmă o fotografie. Roasă de vremuri, spălată de soare, e unicul semn că

au trecut pe aici. Un semn pe care cei dragi l-au prins de cruce. Te privesc, tineri i încrezători înș

via ă, înainte de a pleca la război. Oameni care au jertfit totul pentru ara lor. Fără declara iiț ț ț

înfocate, fără să facă prea mult caz de sacrificiul lor. Când am avut nevoie de moartea lor, au

murit. Vremurile de astăzi nu mai vor să tie de astfel de gesturi supreme. Atât mai rău pentruș

vremuri!

Ca să treci pragul bisericii din Căzăne ti, trebuie să te apleci. U a mică te cheamă să la i mândriaș ș ș

afară. Să fii ca Iisus. Simplu. Neprefăcut. Umil.

Înăuntru, în cochilia de lemn bătrân, mintea i se adună i se smeț ș rește. Plute te o miș reasmă

delicată de tămâie. A intrat timp de veacuri în bârne, s-a impregnat în scoar ele vechi i acum iț ș ț

se strecoară în plămâni, ca o amintire a miresmelor raiului. E semnul sfin eniei. i al veaț Ș curilor.

Lăca ul are aș proape patru sute de ani.

§Splendoare în iarbă

Timp în care pe altarul lui s-a slujit neîntrerupt.

Pictura are aproape două sute de ani. Stă scris - "Această biserică s-au zugrăvit în zilele înăl atuluiț

împărat Francisc, cu cheltuiala satului, în anul 1828, zugrav Ioan, paroh Fear Iosif, Fear Iovat,

Fear Simu chitor, crâsnic Rafila Avram”.

Chipuri blânde, de o simplitate copilărească, te urmăresc de pe boltă. Era stilul de a picta al

ăranilor români. Un stil curat i simplu. Direct. Un stil care îl aduce pe Dumnezeu foarteț ș

aproape, cât să-l atingi cu mâna. Un stil care-L îmbracă pe pruncul Iisus cu ie i i ari, la fel ca peș ț

copiii satului. Pentru ei, pentru mo ii no tri, Domș ș nul putea fi un bătrân care se plimba agale cu

Sfântul Petru pe uli e, rosț tuind lumea i feș rind-o de păcat. Cine tie dacă nu e adevărat?! Călătorș

prin ara ZaranȚ dului, îmi pare că de câteva ori mi-a ie it i mie Domnul în cale. Dar, oră eanș ș ș

complicat i scor os, nu i-am înș ț eles graiul. Era prea curat. ț

Amintirile Maicii Glicheria

§Maica Glicheria, tânără monahie

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

La Sibiu i în satele din împrejurimile sale încă trăiesc ucenici ai Părintelui Arsenie Boș ca. După o

via ă închinată lui Dumnezeu, tiț nerii care acum 65-70 de ani ascultau predicile fierbin i aleț

duhovnicului de la Sâmbăta, a teaptă smeri i întâlnirea cu Miș ț rele Ceresc.

La Ocna Sibiului, localitate căutată mai ales pentru lacurile sale sărate, am cunoscut-o, cu sprijinul

părintelui Ioan Sofonea, pe Maica Glicheria. La 87 de ani, trăie te retrasă în urbea sa natală, sus iș ț -

nută de Adela, o soră duhovnicească. S-a născut pe 19 iulie 1925 la Ocna, într-o familie cu zece

copii. Părin ii săi, Savu i Maria Curtean, oameni cu frica lui Dumț ș nezeu, care trăiau din cre tereaș

animalelor i cultivarea păș mântului, au botezat-o cu numele Maicii Domnului: Maria. Bună, evla-

vioasă i inteligentă - a a cum a caș ș racterizat-o Părintele Arsenie -, Maica Glicheria are în glasul

său hotărârea celui care a îndrumat-o spre călugărie.

O întâlnire pentru o via ăț

În vremea copilăriei mele - poveste te Maica Gliș cheria - era aici, la Ocna, un părinte pe nume

Ro ca. Duminică diminea a mergeam la coală, să facem gimș ț ș nastică, i-apoi veneam, a eza i peș ș ț

două rânduri, la biserică. Pe mine m-a pus să am grijă de rândul fetelor, ca nu cumva să plece i săș

nu vină la slujbă vreuna dintre ele. În biserică, Părintele Ro ca ne punea pe fete în stânga i peș ș

băie i în dreapta.ț

Când eram în clasa a 7-a, a venit la Ocna un preot nou, Miron Mihăilescu, ca să slujească, să îl

cunoască oamenii i să-l aleagă ca preot în sat. Ocna are trei biseș rici ortodoxe, mai multe parohii

i una era vacantă. in minte ca azi: în ziua când a venit Părintele Mihăiș Ț lescu, era împreună cu

Părintele Ro ca i i-am întâlnit în curtea bisericii. Le-am sărutat mâna cu smerenie.ș ș

§

Maria i Savu Curtean, părin ii Maicii Glicheriaș țAtunci Părintele Ro ca a zis cu entuziasm:ș- Asta-i fata noastră! Mamă-sa ne face pâine i bobolo . Ea ne-aduce pâine i boș ț ș bolo i lapte, peț ș

gratis! Tată-său ne lucră locurile i ne-aduce lemne din pădure. Pe gratis!șTata era un om foarte bun. Numai cu draga tatălui i draga tu ului îmi vorbea. Mama, la fel, îmiș ț

spunea cruciu mumii, cruciule. Odată, când veneam de la casa noastră, de pe strada mică iș

mergeam la sora mea mai mare, la li a Paraschiva, m-am întâlnit pe drum cu păț rintele Mihăilescu

i el mi-a zis: "Când te duci acasă, înș treabă-i pe mamă-ta i pe tată-tău dacă nu te lasă să vii să staiș

la noi, până ne găsim o servitoare. Pe Ana n-o mai putem ine”. Am aflat mai târziu că Ana veneaț

seara acasă cu băie i, care o ineau de vorbă la poartă, i n-avea grijă de copiii părinț ț ș telui, a a cumș

s-ar fi cuvenit. M-am dus acasă i am zis mamei care e dorin a părintelui Mihăiș ț lescu: "Eu te las,

draga mamii, da' du-te i-ntreabă i pe tată-tău”. Tata făcea lătura la porci într-o găleată, în curte.ș ș

"Te duci”, a zis tata, "da' fără bani, până î i găse te o servitoare”. De la 14 ani i până la 22 de ani,ș ș ș

când m-am dus la mânăstire, am stat la dân ii, la familia preotului Miron Mihăilescu.și odată, să fi fost prin 1943-44, la Părintele Miron Mihăilescu a venit Părintele Arsenie Boca. SeȘ

cunoșteau din timpul studiilor la Academia Teologică "Andreiană” din Sibiu. Erau prieteni.

Doamna preoteasă m-a rugat să calc cear afuri, să îmbrac pernele i să fac patul pe care urma săș ș

doarmă Părintele Arsenie. Crede i c-a putut să doarmă?! A ezut toată noaptea pe un scaun. S-aț ș

umplut camera de oameni. Era plin gangul, i chiar i în stradă a teptau oamenii la rând, ca săș ș ș

poată vorbi cu Părintele Arsenie. Fiecare voia să- i spuș nă necazurile, să primească un sfat. Târziu,

după ce a plecat toată lumea, a venit în bucătărie, ca să se spele la chiuvetă. i atunci i-am zis:Ș- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire.

- Dar părin ii tăi vor să te lase?ț

- Da.

- Mai vii pe la Sâmbăta i-apăi mai stăm de vorbă. Bine?ș- Da, Părinte.

S-a spălat i a plecat. i de atunci am început să merg la Sâmbăta, la Mânăsș Ș tirea Brâncoveanu,

doar doar îmi va zice într-o zi că e timpul să plec la mânăstire.

Văzător cu duhul

Într-o duminică am plecat de la Ocna, împreună cu preotul Miron Mihăilescu, la Mânăstirea

Brâncoveanu. De la gara Sâmbăta se mergea pe jos vreo 15 km. Pe drum, ne-a ajuns din urmă o

căru ă plină de oameni. i ei mergeau la mânăstire. Cel care mâna caii a zis: "Hai sus în căru ă!”.ț Ș ț

Noi i-am zis că nu mai e loc, dar el a răspuns: "Dacă-i loc în suflet, este i în căru ă”. Cu greu ne-ș țam suit. Stăteau oamenii i câte unul în poala celuilalt. Dar ce bucurie era să mergi cântând la mâș -

năstire!

§Maica Glicheria la 87 de ani

Sfânta Liturghie se făcea afară. Curtea era plină de oameni. Încă nu era făcut altarul din pădure.

La sfâr itul slujbei, Părintele Arsenie a început predica spuș nând: "Iubi i credincio i...”. Deodată, aț ș

început o ploaie mare, care ne-a udat pe to i până la piele. Păț rintele ne-a zis: "Nu vă speria i, căț

Acela care vă udă vă i usucă”. i a continuat predica. To i am ascultat cu mare aten ie. A cuvântatș Ș ț ț

mult i, în timp ce vorbea, Dumnezeu a dat un soare atât de puternic, încât pe când Părintele aș

terminat predica, eram to i usca i, de parcă n-ar fi fost nici o ploaie. Maica Glicheria la 87 de aniț ț

Altădată, m-am dus singură la Mânăstirea Brâncoveanu. S-a făcut priveghere afară, la altarul din

pădure. A doua zi era un praznic mare. i după slujbă, noapȘ tea, pe la ora 2, m-am a ezat pe iarbă,ș

cu saco a sub cap, ca să mă odihnesc. Erau mai mul i oameni pe lângă miș ț ne. Era întuneric.

Mânăstirea nu avea curent electric. Deodată, aud o voce, departe:

- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cineva de la Ocna Sibiului!... Mă gândeam: Oare cine strigă?...

Pe mine să mă caute?... Era Părintele Arsenie care se apropia, mergând peste lume, peste cei

culca i pe iarbă, cum trec preo ii cu Sfintele Daruri, peste oameni i haine, în locurile unde seț ț ș

ine acest obicei. Aud iar:ț

- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Când a ajuns aproape de mine, am zis:

- Eu! Eu îs din Ocna.

- Hai!... Scoală-te de acolo! Tu ai apă la plămâni. Du-te acolo, în op! M-am dus în oș ș pron, unde

mai erau vreo ase femei. Pe întuneș ric, de la distan ă, a tiut că am apă la plămâni i că sunt de laț ș ș

Ocna Sibiului!... Între atâtea sute de oameni care erau acolo, pe jos! i a venit să mă trimită înȘ

opron, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc mai rău.școală i călugărieȘ ș

În vara lui 1947, m-am dus iar la Sâmbăta, cu părintele Miron Mihăilescu. Tot la o sărbătoare

mare. i atunci, noaptea, după priveȘ ghere, ne-a împăr it Părinț tele Arsenie. 32 de persoane se

spovedesc la cutare preot, 32 la alt preot, 32 la alt preot. Pe întuneric a fost această împăr eală. M-ț

am dus i eu într-o cămăru ă. Stăteam i gândeam: îmi vine rândul ultima, că întâi intrau laș ț ș

spovedit oamenii mai în vârstă. i numa' ce vine Părintele Mihăilescu i-mi spune: "Hai, că teȘ ș

cheamă Părintele Arsenie!”. M-am dus. Părintele eș dea pe o bancă lângă chilia dânsului, la

stăre ia veche.ț

- Ia loc, mi-a zis. Am ezut pe bancă lângă Sfin ia sa.ș ț- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire, i-am spus din nou.

- Părin ii vor să te lase? m-a întrebat, nu cumva ei să nu fie de acord.ț

- Da, Părinte. Mă lasă.

- Te duci pe data de 23 august, la Mânăstirea Bistri a de Vâlcea. Acolo faci i coală, iț ș ș ș

călugărie.

§

Maica Gli?cheria, alături de ucenica Adela (st.), preotul Ioan Sofronea i preoteasaș

Aurelia Sofronea

- Părinte, eu vreau să merg pentru călugărie. Nu cumva dacă nu tiu ceva la coaș ș lă, dacă nu învăț

bine, să mă dea afară.

- Da, mă, da' acolo faci i coală, i călugărie! - a zis zâmbind, dar cu hotărâre. Într-adevăr, acoloș ș ș

se făcea i liceul, i semiș ș narul. La 22 de ani, am plecat la mânăstire. Era în 1947. Liceul iș

seminarul îl făceam la Mânăstirea Hurezi.

La Mânăstirea Bistri a erau peste 700 de suflete: călugări e, surori de mânăstire, eleve. Cam 400ț ț

dintre ele erau orfane sau părăsite de părin i, din pruncie. Maț mele veneau i le lăsau noaptea, laș

poarta mânăstirii, cu un bilet în scutece. Când am ajuns eu acolo, unele dintre acestea erau deja

călugări e la mânăstire. in minte că era o fată demonizată. Maica Olga Gologan, staț Ț re aț

Mânăstirii Bistri a - Mama Olga, cum îi spuț neam noi - ne-a zis:

- Dacă o vede i cum cade prin curte i face spume, s-o prinde i de deget, să strânge i tare i să văț ș ț ț ș

ruga i la Dumnezeu, să zice i Tatăl nostru, ca să- i revină.ț ț ș

La Bistri a, făceam cu rândul, cu săptămâna, la buț cătărie. Se coceau 9 cuptoare de pâine în 24 de

ore. Se făceau i 32 de mămăligi în tuci. Tuciul era cât roata carului. Curgeau apele pe noi.ș

Sâmbăta ie eam din această slujire i intra altă serie.ș șDupă 4-5 ani de la venirea în mânăstire, am fost călugărită. Atunci au venit i alte patru tinere.ș

Acestea studiaseră Teologia la Sibiu. Au vrut să se călugărească i Părintele Arsenie le-a trimis laș

Mânăstirea Bistri a de Vâlcea, unde urmau să fie i profesoare la Semiț ș narul Monahal. Eram 16

persoane pe listă pentru a ne călugări, dar a fost amânată tunderea noastră o săptămână i au fostș

călugărite mai întâi aceste patru fete, cu numele: Timoteia, Apolinaria, Paisia i Heruvima.ș

Timoteia a trăit 104 ani. După o săptămână, am fost călugărită i eu, cu numele Glicheria.șO conducere pentru păcatele noastre

Nu departe de Mânăstirea Hurezi e Schitul "Sfântul tefan”. Biserica schitului era veche, afumată,Ș

părăsită. Un credincios din Constan a, care a venit i a rămas acolo, a făcut cură enie, a spălatț ș ț

pere ii bisericii, a făcut de jur-împrejur ziduri groase de piatră, chilii, bucătărie i baie. i oț ș Ș

cameră mare, unde se lucrau covoare la gherghef, la războiul de esut. Am făcut acolo un covor deț

lână cu culori naturale, a a cum e oaia: albă, neagră, maro, gri. La Pite ti se duceau coș ș voarele. iȘ

într-o zi, m-a întrebat Mama Olga:

- Tu ai făcut covorul cu culori naturale?

- Da.

§Părintele Arsenie Boca, în anii petrecu i la Mănăstirea Sâmbătaț

- Trebuie să te duci la Pite ti. Eu tremuram toată. Dacă n-am făcut bine vreo floricică i măș ș

pedepsesc? Când colo, mi-au dat o diplomă, 200 de lei i o insignă, ca premiu.șBătrânului care ajutase la restaurarea schitului, noi îi spuneam Tataia. Locuia i el la schit, într-oș

cameră. Maica stare ă de la Horezu, Mihaela Ghi oiu, ucenică a Părintelui Arsenie, m-a dus săț ș

stau la Schitul "Sfântul tefan” i să am grijă de el, de i eu la început nu prea voiam. La patru pa iȘ ș ș ș

de schit e pădurea, i ca să mergi de la schit la Mânăstirea Hurezi trebuie să treci peste un râu, pe oș

punte îngustă cât o scândură. Mi-era cam frică, dar am făcut ascultare. A venit cu mine i Mariaș

Tavă, o altă maică.

Într-o zi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, în anii '50, a venit la schit un securist ori mili ian,ț

îmbrăcat civil. Era cu un copil. I-am deschis i s-a uitat în biserică. A văzut că sunt spăla i pere ii,ș ț ț

că e curat. Erau covoare frumoase pe jos. Când a ie it din biserică m-a întrebat: - Ce zice iș ț

dumneavoastră despre conducerea ării?ț

- Dacă-i bună, e pentru mântuirea noastră. Iar dacă-i rea, e pentru păcatele noastre, am răspuns eu.

După ce a plecat, m-am dus la maica stare ă i i-am poț ș vestit.

- Vai, maică, da' cum te-a luminat Dumnezeu să tii să-i spui a a!? - a zis bucuroasă Maicaș ș

Mihaela.

Ajutorul sfin ilorț

În perioada cât am fost la mânăstire, am avut timp de câteva zile cangrenă la un picior. Mergeam

în grădină peste pârleaz, cu bani a cu cartofi. Era toamnă, era frig, aveam ciorapi de lână i mi s-ț ș

au tot frecat până când mi s-a făcut o bă icu ă. i mă durea. Mi s-a învine it piciorul de jos pânăș ț Ș ț

sus. Trei dintre fetele găsite la poarta mânăstirii ajunseseră doctori e. i i-au zis mamei Olga căț Ș

trebuie să merg la Cluj, ori la Târgu-Mure sau la Bucure ti, că am cangrenă. Mi-au zis maicile săș ș

mă duc la Mama Olga, să-mi dea bilet de voie. Da' ce - am zis eu - să-mi taie piciorul!? Noi îl

avem aici pe Sfântul Grigorie Decapolitul! La Mânăstirea Bistri a de Vâlcea sunt moa teleț ș

Sfântului Grigorie Decapolitul.

§Pelerinaj la mormântul părintelui Arsenie Boca, sub soarele fierbinte al acestei veri

M-au dus la infirmerie. A doua zi era prăznuit Sfântul Ierarh Spiridon, pe 12 decembrie. Toată

lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singură, am citit Acatistele Maicii Domnului, al

Sfântului Spiridon i al Sfântului Grigorie Decapolitul. i, după câș Ș teva zile, m-am dat jos din pat

i m-am dus la masă, la amiază. Doctori ele s-au minunat: "Vai, da' cum te-ai făcut bine?!”... Uiteș ț

a a, m-au ajutat Maica Domnului, Sfânș tul Grigorie, Sfântul Spiridon. i m-am dus la biserică. iȘ Ș

maica crâsnică m-a rugat s-o ajut să cure e în altar, unde vărsase pu in ulei. Am cură at pe jos iț ț ț ș

am frecat podeaua din întreaga biserică. i e mare biserica de la Mânăstirea Bistri a! Am dat slavăȘ ț

lui Dumnezeu i, după două săptămâni, n-am mai tiut care e piciorul bolnav.ș șSă cerem mereu ajutorul sfin ilor. Nu degeaba a spus Părintele Arsenie că din lumea de dincolo,ț

din Împără ia Cerească, ne va ajuta mai mult. Atâ ia oameni cer ajutorul Părintelui Arsenie, mergț ț

în pelerinaj la mormântul său de la Prislop, la Sâmbăta, la Drăgănescu, i rugăș ciunile lor sunt

auzite. Să ne rugăm lui Dumnezeu, Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu i Sfin ilor cu credin ă iș ț ț ș

cu dragoste. i ce e mai bun pentru noi vom primi, că Domnul Iisus HrisȘ tos ne înva ă: "Toate câteț

ve i cere, rugându-vă cu credin ă, ve i primi. (Matei 21, 22)"ț ț ț

Doisprezece bărba i m-au cerut în căsătorie, înainte de a merge la mânăstire i unul după ce amț ș

venit de la mânăstire. To i îs mor i. A a că tot văduvă a fi fost i dacă mă măritam. N-am vrut săț ț ș ș ș

mă mărit cu nici unul. Nici cel pu in să-l las să mă sărute. Unul dintre cei care mă ceruseră înainteț

de-a merge la mânăstire, de aici din Ocna, de-acum căsătorit, cu copii - trecuseră mul i ani - măț

întâlne te într-o zi i-mi spune că-l doare piciorul i c-a rugat-o pe fiică-sa să-l ducă la spiș ș ș tal, la

Sibiu. I-am zis: "Mă, să nu-i la i să- i taie piciorul. Eu am avut cangrenă, m-am rugat Sfinș ț ilor iț ș

m-am vindecat”. S-a dus la spital, după două săptămâni i-au tăiat piciorul i după alte cinci- aseș ș

săptămâni a murit.

Monah în mijlocul lumii

La începutul anului 1960, ne-a dat afară din mânăstire, în urma decretului 410.

§Altarul de vară

Vă da i seama, mii de călugări i de călugări e au rămas pe drumuri! Părintele Arsenie fusese iț ș ț ș

el scos, fără nici un motiv, din mânăstire, în 1959, i i se interș zisese să slujească i să poarteș

hainele preo e ti. Cine a trăit ani buni la mânăstire, unde a dus o via ă curată, cu slujbe,ț ș ț

rugăciune, spovedanie i cuminecare, tie cât de greu e să te întorci în luș ș me. Domnul Hristos a

spus ucenicilor săi: "Dacă m-au prigonit pe Mine, i pe voi vă vor prigoni”. (Ioan 15, 20)șCu referire la acei ani ai ateismului i cred că i la vremurile de acum, Părinș ș tele Arsenie spune

într-o predică: "Întruparea lui Iisus în istorie însemnează împăr irea istoriei în două: cea dinainteț

de Hristos i cea de după Hristos. În istoria după Hristos se ive te încă o despăr ire: cea împotrivaș ș ț

lui Hristos. Aceștia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că i ace tia trebuie să vină”.ș șDe la mânăstire am venit aici, la Ocna, dar nu te lăsau acasă, ca să duci o via ă de monah în mijț -

locul lumii, să stai retras undeva, ci te obligau să te angajezi la ora . Eu am lucrat la Sibiu. Maiș

întâi am fost angajată la "Îmbrăcămintea”, în Pia a 6 Martie - cum se numea atunci -, ca să cosț

haine. i duminica uneori, i de Pa ti, trebuia să co i. Trei zile i trei nop i am stat odată acolo, deȘ ș ș ș ș ț

s-a speriat mama, c-a venit la Sibiu i-a văzut că nu-s acasă. M-a căutat la serviciu i mi-a zisș ș

plângând: "Draga mamii, am venit de ieri diminea ă i, când am văzut că nici în noapț ș tea asta n-ai

venit, am crezut că i s-a înț tâmplat ceva”. M-a angajat apoi fratele meu la Fabrica "13 Decem-

brie”. Am avut grijă i de Biș serica "Dintre brazi” din Sibiu, unde era părintele Gherghel.

La Ocna, Părintele Miron Mihăilescu făcea Sfânta Liturghie în fiecare diminea ă. Când puteam,ț

mergeam să ne cuminecăm cu Trupul i Sângele Domș nului. Eram odată împreună cu o altă maică.

i ea fusese la mâȘ năstire i era atunci, la fel ca mine, alungată în lume. Ne-am dus în gară la Sibiu,ș

ca să luăm trenul către Ocna. Să mergem la biserică, să ne împărtă im. În gară, l-am zărit peș

Părintele Arsenie, în dreptul ultimului ghi eu. Î i luase bilet de tren i stătea retras. Ne-am apropiatș ș ș

de Sfin ia sa i, de la distan ă, ne-a zis: "Fără gesturi, fără gesț ș ț turi!”.

§Mănăstirea Sâmbăta / Foto: Horia urcanuȚ

Adică, fără să-i cerem blagoslovenie i să-i săș rutăm mâna. A tiut că am fost la mânăstire, căș

suntem călugări e, chiar dacă nu mai eram îmbrăcate în haine monahale.ț

- Vre i să-mi spune i ceva? - ne-a întrebat Părinț ț tele.

- Da.

- Haide i acolo, unde se vând ziare.ț

- Părinte, am fost la mânăstire i am plecat cu decretul i ne e tare greu. Ne-am plâns fiecare deș ș

acest mare necaz. Dar n-am apucat să vorbim mult, că ne-a zis:

- Mă, mie-mi vine trenul, că eu merg la Făgăra . Da' fără gesturi. Am în eles că nu voia să atragăș ț

aten ia asupra sa. S-a urcat în tren. A deschis geamul i până dincolo de pod ne-a tot făcut cuț ș

mâna. i i-am făcut i noi cu mâna. i ne-am sim it mângâiate.Ș ș Ș țDin 1968, am tot fost la Drăgănescu, unde Părintele Arsenie a pictat biserica satului, ca să-l văd iș

să mă întăresc duhovnice te. Am fost martoră la multe discu ii pe care le-a avut Părintele cuș ț

oamenii care-l căutau pentru a scăpa de necazurile lor. Spunea Părintele: "Necazul, piedicile sau

încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păguba i. Încerș -

cările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu i trimise oamenilor cu rostul ca din priș lejul lor

să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobișnuită, care întoarce necazul în bucurie”.

Puterea rugăciunii

§ ase "minuni”ȘMăicu a lui Dumnezeuț

Sunt ani de zile de când un gând mă îndeamnă mereu: scrie, arată cât bine i-a făcut Dumnezeu!ț

Am ezitat, pentru că experien ele personale nu pot fi imț puse drept legi pentru to i. Dar când eț

vorba de sănătate, e mare păcat să ii binele doar pentru tine, când el le-ar putea fi i altora deț ș

folos. Mai ales, când el trece prin rugăciune i prin mila lui Dumnezeu. Gândul acesta de pe urmăș

a inut, i a a m-am hotărât să a tern pe hârtie câteva din vindecările miraculoase prin care amț ș ș ș

trecut.

Acum 35 de ani am făcut o infec ie puternică la rinichi (colibaciloză). Se făcuse în rinichi unț

miceliu (după spusele medicului) i urinam cu sânge. Am fost internată de mai multe ori, darș

rezultatul era acela i, de i mi s-au administrat doze mari de anș ș tibiotice. Corpul devenise imun.

Într-o zi, a venit la mine o asistentă i m-a dus la eful laș ș boratorului de la Spitalul nr. 2, unde se

executau analizele. Era o femeie micu ă, cu părul cărunt i tuns sub ureche, i mi-a zis: "Te-amț ș ș

chemat să văd cum ară i. Boala dumitale se vindecă unul la un milion”. Am plecat din laboratorulț

plin de caserole i eprubete, zdrobită de durere i speriată. Ajunsă în curtea spitaș ș lului, m-am

prăbu it plângând pe o bancă. Nu era niș meni în jur, era ora mesei. Suspinam din străfunduri, cu

gândul la cei doi copii, încă mici, care aveau nevoie de o mamă. Atunci, am sim it lângă mine peț

cineva. Nu i-am luat seama bine, eram prea tulburată. De fapt, n-am tiut nici când a venit, niciș

când a plecat. M-a întrebat de ce plâng a a de tare. Avea o voce caldă, duioasă, care m-a lini tit. iș ș Ș

mi-a zis: "Ai o ansă de vindecare. Caută plante mediciș nale. Să folose ti toate plantele, în afară deș

rostopască i de pelin. Să nu iei din fiecare mai mult decât po i cuprinde între două degete. Bea dinș ț

ele cât po i”. Ca îmț pinsă de la spate de cineva, m-am ridicat de pe bancă i m-am dus direct laș

Plafar. Am cumpărat căr i cu plante medicinale i am început să învă , făcând diț ș ț verse combina iiț

care sim eam că-mi fac bine. Am treț cut pe un regim alimentar foarte sever, fără carne i conș -

dimente. Am băut zilnic peste doi litri de ceai. Am repetat analizele, i rezultaș tele erau spre bine.

Nu am luat nici un antibiotic în această perioadă. Am continuat tratamentul cu plante, am introdus

un vârf de cu it de bicarbonat în ceai, ca să-i măresc alcaț linitatea. Îmi testam permanent urina cu

o hârtie de turnesol. Îmi verificam pH-ul. Era un fel de joc: albastru era urina alcalină, iar alb, cea

acidă. Am făcut grupe de plante medicinale în diverse combina ii, după cum se schimba pH-ul.ț

Am continuat a a cam 30 de zile, rugându-mă întruna, diminea a, seara, peste zi i chiar noaptea,ș ț ș

la Maica Domnului. Apoi am repetat urocultura de trei ori. Totul era steril. Am acum 63 de ani, iș

niciodată nu am mai fost bolnavă de rinichi. Iată cum m-a ajutat Dumnezeu, Maica Domnului iș

harul cel sfânt.

Sfânta Filofteia

Răcisem puternic pe partea stângă a capului. Ame eam când mă culcam pe această parte. Apoi amț

început să am ame eli pe stradă. Îmi era frică să mai merg singură. Am început să fac i tensiune,ț ș

cordul mi s-a mărit. Am fost internată, dar fără rezultate. Am început să am i dezechilibru. Nuș

mai puteam să ies din casă singură. Aveam o prietenă, Emilia, care venea i mă scoș tea de braț

afară. După 10-15 minute ame eam i-mi pierdeam echilibrul. Mă îngălț ș beneam. Eram fără putere.

Pe atunci citeam zilnic Acatistul Sfintei Filofteia de la Curtea de Arge . Mi-era mie tare dragă.ș

Într-o noapte am visat Biserica de la Curtea de Arge , racla, scăș rile, culoarul i pe Sfânta Copili ăș ț

îngropată acolo. La câteva zile, so ul meu a plecat în delega ie la Curtea de Arț ț ge . Am primit unș

telefon de la el i mi-a spus că are posibilitatea de cazare, să merg i eu. Era îngrijorat pentru boalaș ș

mea i dorea să fiu lângă el. Să mergem la biserică i să ne ruș ș găm împreună. A venit Emilia,

prietena mea, la mine, i ne-am hotărât să plecăm cu ma ina, cu so ul ei, la Curtea de Arge , înș ș ț ș

primăvara anului 2004.

§

Ajunsă acolo, am fost profund impresionată. Nu fusesem niciodată la Curtea de Arge i bisericaș ș

era exact ca în vis. Când am pă it pe culoar spre racla Sfintei Filofteia, un plâns u or a început să-ș șmi pună în mi care fiecare celulă a fiin ei mele. Plângeam în hohote. Lumea s-a dat la o parș ț te iș

mi-a făcut culoar până la raclă. Am plâns lini tiș tă, aproape cincisprezece minute, cu palmele a eș -

zate pe raclă. M-am ridicat lini tită i înviorată. Am luat de pe raclă o cruce de lemn i am strâns-oș ș ș

puternic la piept. Am izbutit să fac un pas singură. Prietena mea era mai în fa ă. Întorcea mereuț

capul să mă cerceteze. Eu stăteam în picioare, fără să obosesc. Din când în când, sim eam unț

miros puternic de smirnă. Am crezut că este preotul cu cădelni a, dar nu era. Am stat i la slujț ș bă.

La sfâr it, m-am dus la raclă să las crucea pe ea. Un val de miros îmbătător mi-a cuprins fa a.ș ț

Acest miros a persistat în jurul meu aproape două săptămâni. Când m-am întors la Craiova, acasă,

eram total schimbată. A venit la mine Emilia, m-a luat de bra să facem din nou cei 10-15 pa i.ț ș

Din 15 s-au făcut o sută, apoi alte sute. Am ajuns, tot vorbind, până în Parcul Poporului. Acolo am

realizat vindecarea mea totală. O întrebam pe Emilia: "E adevărat? Sunt în parc? Am mers singură

până aici?”. Am plâns i am sărutat păș mântul. Iată ajutorul Sfintei Filofteia, copila cea mult iubită.

Sfântul Ioan Botezătorul

Îmi crescuse părul foarte lung. M-am spălat pe cap, dar nu l-am uscat bine. Diminea a, nu m-amț

mai putut ridica din pat. La orice mi caș re, totul se învârtea cu mine. Am adus doctorul. Sindrom

vestibular.

§Bunavestire

Am stat pe spate cinci zile, cu fa a în sus. Am urmat tratamenț tul, dar fără rezultat. A a culcată,ș

am făcut o rugăciune împreună cu o prietenă. Noaptea, l-am visat pe Sfântul Ioan Botezătorul,

care avea în mână o creangă de busuioc. I-am zis: "Ce bine, Sfinte Ioane, că ai venit, bine-

cuvântează-mă i pe mine”. M-a stroș pit cu busuiocul cu apă i când m-am trezit, camera mea chiarș

mirosea a busuioc. Am strigat la fata mea, care a venit speriată, i am rugat-o să mă ridice. M-amș

ridicat treptat, rezemată. Atunci, cu toate puterile, m-am tras treptat spre tocul u ii i, u or, m-amș ș ș

inut de el i m-am ridicat pe verticală. Eram complet vindecată. Mare le-a fost mirarea fiicelorț ș

mele, Adriana i Clauș dia. Pe atunci eram în vârstă de 46 de ani.

Iată ajutorul Sf. Ioan, căruia îi mul umesc i azi.ț ș

Sfântul Calinic

S-a întâmplat cu 6 ani în urmă. Au început dureri puternice de picioare. Piciorul drept avea

genunchiul umflat bu tean. Mergeam greu i mă durea. Când urș ș cam scările, mă durea insuportabil.

Am mers la doctor: gonartroză. M-am chinuit a a cam 40 zile. Mergeam în baston peste tot, i laș ș

biserică. Când părintele Albu, parohul bisericii "Sf. Calinic”, mă vedea în baston, îmi zicea

glumind să i-l dau dânsului. Eu refuzam zâmbind, zicând că este prietenul meu i nu-l pot da.șÎntr-o miercuri, m-am dus la slujba de seară, în baston. Ajunsă în biserică, mi-am a ezat bastonulș

după icoana Sfântului Dumitru, o icoană mare, ca să nu incomodeze pe nimeni. Am trăit

rugăciunea cu toată fiin a mea. Aveam o mare pace coborâtă în sufletul meu. Simț eam o bucurieț

lăuntrică. După slujbă, m-am dus la miruit fără baston. Am plecat acasă fără baston. Ajunsă la

bloc, am observat că nu am bastonul. Nu mă mai dureau picioarele. Eram normală. M-am dus re-

pede la biserică să mi-l iau. Bastonul nu mai era. Am în eles. Nu mai aveam nevoie de el.ț

Iată ajutorul Sfântului Dumitru, Sfântului Calinic i puterea rugăciunii.șUn înger alb

Acum 4 ani, la 60 de ani, mi-a apărut o mică bubi ă deasupra urechii. Mi-am dat cu tot felul deț

alifii. Buba a început să crească. Am fost la medicul dermatolog. Diagnostic: cancer. Trebuia

operat. Am refuzat să mă operez. Buba a crescut, mi s-a rupt, a început să- i schimș be culoarea.

Avea aspectul unei mure i începuse să facă pui. Am preparat rapid un bitter din 54 de planș te. Am

tamponat-o mereu, dar n-a dat prea mult înapoi. Timp de 3 ani, am stat cu această bubă. A fost tare

chinuitor. Nu puteam să mă spăl, să mă pieptăn, să mă leg la cap, să pun căciula, când era frig se

infecta i mă duș rea cumplit toată jumătatea de cap. Totu i, am refuș zat orice interven ieț

chirurgicală. Eram convinsă că am să mă vindec fără opera ie i suportam cu răbț ș dare zi i noapte.ș

A teptam ajutorul lui Dumnezeu. i a veș Ș nit. Într-o noapte am visat un înger alb, care mi-a spus că

voi trece de la moarte la via ă, mă voi vindeca. Ruț găciunile mele fuseseră auzite de Dumnezeu. A

doua zi m-am spălat pe cap. Buba devenise de culoare neagră i m-am speriat. După baie, m-amș

a ezat în pat, îngriș jorată. Am sim it atunci pe obraz ceva cald. Am pus mâna. Era sânge. Am fugitț

la baie. Buba se spărsese singură. Ie ea din ea sânge cu mizerie. Am tampoș nat cu bitterul din 54 de

plante i m-am culcat. A doua zi, rana se închisese i începuse să se usuce. Astăzi nu se maiș ș

cunoa te nimic.șIată cum ne încearcă Dumnezeu, dar răbdarea i credin a ne ajută să biruim. i îngerii păzitori.ș ț ȘCartea cu rugăciuni

Acum cinci ani, so ul meu paralizase. Pe fond nervos, am făcut ulcer duodenal cu ni ă.ț ș

§

Aveam dureri cumplite, balonări, stări de vomă. M-am dus la spital. Trebuia regim i tratament.ș

Am venit acasă i am scos căr ile medicinale. În ele mai aveam i foi volante. Dintr-o carte, picauș ț ș

mereu ni te foi prinse cu o clamă. Nu le citeam, dar ele cădeau întruna. În cele din urmă, nervoasă,ș

le-am ridicat i m-am uitat pe ele. Pe prima pagină erau notate câteva plante medicinale, iar pe resș -

tul foilor erau scrise numai rugăciuni către Maica Domnului. Le-am citit. La sfâr it, era notat ceva:ș

"Scris de Iulica, la etatea de 71 de ani. Căci mâna putreze te, dar scrisul se mo tene te. Vasilicaș ș ș

(adică eu), să trăie ti i scrisul mereu să-l cite ti”. Am fost profund mi cată, dar nu în elegeam ceș ș ș ș ț

căutau aceste rugăciuni în cartea cu plante medicinale. Stând pe gânduri, am observat mai târziu

câteva cuvinte mai jos: "Ulcerul duodenal cu ni ă se vindecă cu ceai de flori de gălbeș nele iș

frasin”. La frasin nu apelasem până atunci. Am testat tratamentul i am făcut combina ia: douăș ț

linguri frasin i o lingură gălbenele. Am băut trei săptăș mâni, fără tratament i fără regim foarteș

sever. N-am mai avut dureri. La controlul medical cu raze, s-a confirmat: "vindecat”.

Iată puterea harului, a rugăciunii unul pentru altul. Dumnezeu s-o odihnească pe maica Iulica!

Iată, cititorule, cât bine mi-au făcut mie Dumnezeu, Maica Domnului, Sfin ii i Sfintele Fecioare.ț ș

Scriu toate acestea în dorin a de a ajuta la vindecarea truț pească i sufleș tească a celor afla i laț

greu. Numai alături de Dumnezeu i de natură putem fi sănăto i. Aceasta e calea!ș ș

NEDELCU VASILICA - cartier Valea Ro ie, bl. C7, sc. 1, ap. 3, Craiova, jud. Doljș" i, într-o diminea ă, am luat acatistul Sfântului Nectarie i m-am rugat...”Ș ț ș

Eu sunt o mamă de familie în vârstă de 38 de ani, rezidentă în Fran a, de aproape 11 ani. Am venitț

aici prin căsătorie. În primii 4 ani, pentru a învă a limba i a mă integra imediat în noul meuț ș

mediu de via ă, mi-am reluat studiile universitare, întrerupte vreme de apte ani în România. Înț ș

aceste condi ii i fără a cuț ș noa te franceza (cu so ul meu, francez, vorbeam i ne scriam numai înș ț ș

engleză) reu ita mea universitară într-o facultate de inginerie ine, i ea, de miracol. Am luatș ț ș

masterul ca efă de promo ie i... asta-i tot...ș ț ș

§

Am decis să avem un copil i iat-o pe proaspăta absolventă asumându- i rolul de mamă casnică...ș ș

"femme au foyer”. i nu tiu de ce (poate nu mai aveam destulă voinȘ ș ă, poate pentru că ipostazaț

maternă în care mă aflam avea, trebuie să recunosc, un anumit confort) am rămas în această

situa ie mai bine de 6 ani, renun ând să lucrez. Într-o bună zi, am realizat că ipostaza în care măț ț

aflu nu e în nici un fel nici sigură, nici sănătoasă. Am început să realizez, cu disperare, că situa iaț

mea e una de o mare precaritate, un accident, un deces, se întâmplă în toate familiile. Dacă i se

întâmplă ceva so ului meu, ce va fi cu mine sau cu copilul meu? i nu e vorba numai de pruden ă,ț Ș ț

e vorba de integritatea mea de femeie a secolului 21. Astăzi, femeile sunt independente, au o

carieră i o via ă socială. Cum am putut să mă mul umesc cu atât de pu in, atâta timp? Numai căș ț ț ț

pentru a avea o carieră i o via ă socială, trebuie să începi devreme. Cine are nevoie de o femeieș ț

de 38 de ani, fără nici o experien ă profesională reală? Cu un CV gol, o diplomă universitară nuț

are mare greutate la această vârstă. E plină lumea de ingineri, în căutarea unei slujbe, i ceilal iș ț

sunt mai tineri, mai liberi i, cu siguran ă, mult mai aviza i în ceea ce prive te codurile sociale înș ț ț ș

vogă pe pia a muncii. Mult mai înarma i pentru reu ită decât o femeie între două vârste i care, înț ț ș ș

plus, e de origine străină. Am tiut că numai un miracol mă poate ajuta să ies din lunga meaș

hibernare. i miracolul s-a întâmplat. Uluitor, nea teptat, fulgerăȘ ș tor. M-am rugat Maicii Domnului,

pe care o iubesc nespus, pentru că e ocrotitoarea copilului meu. De fiecare dată când are o

problemă, mă rog ei i ea îmi răsș punde imediat. i, într-o diminea ă, am luat acatistul SfântuluiȘ ț

Nectarie i l-am citit i m-am rugat lui din toată inima să mă ajute să regăsesc integritatea profeș ș -

sională i socială de care to i avem nevoie. Credem că avem nevoie în primul rând de bani, dar neș ț

în elăm. Avem mai ales nevoie să ne găsim un loc i un rol printre semenii no tri. Avem mareș ș ș

nevoie să ne sim im utili, folositori, să tim că servim cuiva.ț ș

M-am rugat sfântului i apoi mi-am văzut, lini tită, de treburi. O singură dată numai! O singurăș ș

dată a fost de-ajuns, ca el să-mi răspundă. În după-amiaza aceleia i zile, am primit vizita (surpriză)ș

a unei doamne pe care o cuno team din parc. Copiii no tri erau colegi de grădini ă i se jucau deș ș ț ș -

seori împreună. De fapt, ea venea să-mi propună să lucrez la firma so ului ei ca ingiț ner consultant

în probleme de energie. Exact profilul meu. Trecuse "din întâmplare” pe la firmă, când erau în reu-

niune, i i-a auzit "din întâmplare” că sunt pe cale să scoată un post nou creat la concurs. i ea le-aș Ș

spus: "Stop. Cunosc poate persoana potrivită”. Postul nu a fost scos la concurs, dar astăzi am

semnat un contract pe un an. Un an în care nu numai că îmi vor da ansa de-a reș învă a propriaț

mea meserie, dar au pus la punct pentru mine un program de specializare în câteva domenii

complementare. Salariul e relativ mic pentru început, dar având în vedere condi iile de munț că

excep ionale (e cea mai mare firmă de arhitectură din regiune) sunt mai mult decât mul umită.ț ț

Mul umită i uluită de puterea ruț ș găciunii în general i, mai ales, de puș terea rugăciunilor adresate

sfântului Nectarie; cu respectul pe care i-l datoț rează o cititoare care a învă at multe lucruriț

minunate de la tine, dragă "Formula AS”,

MARIA RUS - Fran aț

"Mul umesc cu lacrimi în ochi”ț

§

Sunt o cititoare a fiecărui număr al revistei "Formula AS”, o revistă care îi ajută pe cei afla i înț

suferin ă cu multe sfaturi, re ete care ne însănăto esc, înț ț ș drumări spirituale, miracole care se

întâmplă datorită credin ei, a rugăciunilor, a sfintelor moa te, a sfin ilor grabnic ajutători, aț ș ț

Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos i a Bunului Dumnezeu. Păstrez în colec ia mea personalăș ț

revista "Formula AS” de mul i ani, precum i "Asul Verde”, de care nu mă pot despăr i, pentru căț ș ț

le iubesc. În acest spirit al credin ei, am ajuns la mâț năstirea "Radu Vodă” din Bucure ti, amș

cumpărat cartea Sfântului Nectarie Taumaturgul - Via a, Minunile, Acatistul, Paraclisul i Slujba,ț ș

scrisă de diacon drd. Morlova Nicu or, i o sticlu ă cu mir. Cu acest mir îmi dau eu i familia mea,ș ș ț ș

atunci când avem nevoie de ajutor, în momentele grele. i Sfântul Nectarie mă ajută!ȘEu am avut probleme de sănătate foarte mari. Mergând la doctor, mi se propuneau măsuri radicale,

dar m-am rugat din suflet pentru ajutor Sfântului Nectarie, iar Sfântul m-a ajutat. Mi-a călăuzit

pa ii i am reu it să scap cu bine din aceste probleme, fără măsuri radiș ș ș cale. Pur i simplu m-aș

ajutat. Am sim it asta, sunt siț gură de ajutorul său. Pentru aceasta, îi mul umesc cu laț crimi în ochi.

Ruga i-vă cu credin ă i încredere Sfânț ț ș tului Nectarie, care vă va ajuta cu siguran ă. Mulț uț mesc

i Maicii Domnului, lui Iisus, Bunului Dumneș zeu, părintelui Arsenie Boca pentru ajutorul cu care

simt că ne înconjoară, pe mine i familia mea, i pe to i cei care îi slăvesc. Mul umesc, dragăș ș ț ț

"Formula AS”, pentru că exi ti! Cu drag,șTEFANIAȘ

"Mul umim, Sfinte părinte Ilie Lăcătu u”ț ș

Numele meu este Daniela i am 31 de ani. Sunt căș sătorită de 11 ani i, ca orice cuplu, ne-am doritș

după căsătorie un copil. Dar nu a fost să fie a a. Dumnezeu avea alte planuri cu noi. Oricum, înș

2004, am început să mergem la doctor, ca să vedem care este cauza. După analize, s-a dovedit că

so ul meu avea asteț nospermie. De atunci, am tot fost pe la diferi i medici, cabinete i spitale, deț ș

unde plecam din ce în ce mai deznădăjduită. Toată lumea îmi spunea că nu voi avea copii

niciodată. Ba i mai rău, starea so ului meu se degrada odaș ț tă cu trecerea timpului. A făcut oligo-

astenospermie, după aceea oligoastenoteratospermie, i uite a a, încet, dar sigur, ne îndreptam spreș ș

nicăieri. În anul 2009, o colegă de serviciu mi-a spus că reu ita mea stă în mâinile unui preot. Nuș

tiam pe atunci de Părintele Ilie Lăș cătu u. Tot ea mi-a povestit despre el i m-a îndemnat să măș ș

duc la el să mă rog, fiindcă mă va ajuta cu siguran ă. Nu tiam ce să cred, m-am hotăț ș rât să mă duc

doar a a, de curiozitate, să văd despre ce e vorba. A a am ajuns la Giuș ș le ti, la racla Sfântului. Amș

intrat cu teamă, iar uimirea mea a fost fără margini. Sfântul Părinte Ilie Lăcătu u părea un bunicș

care doarme, avea o mână caldă i un chip lini titor, când m-am aflat în prezen a lui, mi s-a umplutș ș ț

brusc sufletul de bucurie i de lini te. Am plecat de la el rugându-l să mă ajute. Eram bucuroasă,ș ș

mă sim eam de parcă îmi luase de pe suflet toată povara pe care o dusesem până atunci. Am pleț -

cat i parcă abia a teptam să mă reînș ș torc. Odată cu mersul la racla Sfântului, am reluat i mersul laș

medic cu so ul meu. Mai întâi, am repetat anaț lizele, ca să ne ducem cu ele actualizate i nu cuș

cele vechi de două luni. Vineri am făcut analizele, duminică am fost la Sfântul Ilie Lăcătu u i m-ș șam rugat să-mi vindece so ul de neputin a de a avea copii, iar luni, când am luat rezultatele, so ulț ț ț

meu nu mai avea nici o problemă. Analiza hormonală era perfectă, spermograma, de la 1 mil/ml

crescuse peste noapte la 8 mil/ml, iar despre ecografia care spunea înainte că ar avea varicocel iș

prostată mărită... erau pove ti, nu mai avea nimic. Toate acestea dispăș ruseră ca prin minune.

Doctorul a fost de-a dreptul uimit, fără să- i poată exș plica ce s-a întâmplat. Dar eu tiam că eraș

minunea Sfântului Ilie i că-mi ascultase rugăciunea. Ce nu tiam era că îmi ascultase rugăciuș ș nea

până la capăt i că eram deja însărcinată, iar eu nici nu bănuiam. La câteva zile am făcut un test deș

sarcină, fără ca să am simptome sau să-mi fi întârziat menstrua ia. Parcă-mi spunea mie ceva înț

sufletul meu să îl fac i, bineîn eles că mi s-a confirmat minunea: Sfânș ț tul Ilie Lăcătu u îmi făcuseș

darul vie ii. Rămăț sesem însărcinată. Dar minunile pe care Sfântul le-a făcut pentru noi, cât iș

ajutorul pe care ni l-a dat nu s-au oprit aici. În timpul sarcinii, la o ecografie, medicul ne-a spus că

fătul are o problemă la cap. Se numea hidrocel, ceva ca o pungu ă cu liț chid, ne spunea el, care

dacă nu dispare după na terea copilului, va trebui operată. Am căutat iar ajutorul Sfânș tului, care nu

a întârziat să apară: luna următoare, la ecografie, medicul nici nu i-a mai dat seama că ar fi avutș

ceva vreodată, nici nu- i mai aducea aminte. A a am născut în septembrie o minună ie de băie el,ș ș ț ț

perfect sănătos, doar că Dumnezeu avea să ne pună din nou la încercare. A doua zi după ce am

născut mă aflam încă în maternitate, i în timp ce îmi mângâiam bebelu ul, am sesizat că la cap,ș ș

pe partea stângă, avea ceva tare, ceva ce nu-mi puteam explica, dar tiam că nu este în regulă. Amș

chemat asistenta, care la rândul ei a chemat neonatologul, care după ce a examinat copilul, mi-a

spus că are la cap o bucă ică de os, că a a s-a năsț ș cut i că nu are ce să-i facă. Nu va afecta în niciș

un fel copilul, dar a a va rămâne pe veci, cu o excrescen ă osoaș ț să. I-am mul umit lui Dumț nezeu

că nu are copilul probleme din cauza aceasta i am încerș cat să nu mă mai gândesc. Dar nu am pu-

tut, a a că, la câteva luni, am luat copilul i m-am dus cu el la Giuș ș le ti, la Sfântul Părinte Ilie Lăcăș -

tu u, i l-am rugat să aibă grijă de el ca i până acum, pentru că el mi l-a dat. Nu după mult timp,ș ș ș

am sesizat, într-o zi, la băi ă, că băiatul nu mai avea niț mic la cap, nici urmă de osi or, capul eraș

perfect neted i rotund, nici urmă de ceva care să te facă să crezi că ar fi existat vreodată vreoș

problemă. După părerea medicilor, sfântul făcuse imposibilul... i a mai fost ceva. Anul trecut, înȘ

octombrie, am fost la părintele Lăcătu u cu băiatul, inându-l de mână, deoaș ț rece nu începuse să

meargă singur. Deodată, a ie it din rând o femeie, care mi-a spus să mă duc cu băiatul la doctor,ș

pentru că are o problemă la picior, că nu calcă corect i că dacă doctorul îmi va spune să facș

opera ie să nu-i fac, să-l duc la kinetoț terapie, că se va face bine. Am rămas uimită, băiatul nu tiaș

să meargă încă, darămite să meargă corect! Nu tiam ce să fac, să o cred sau nu, cert este că cevaș

nu-mi dădea pace, mă tot gândeam la ce mi-a spus femeia i am hotărât că nu strică un control.ș

Spre surprinderea mea, medicul ortoped mi-a confirmat că are, într-adevăr, o problemă de mers la

piciorul drept, i că, dacă nu- i va corecta mersul, va avea probleme pe viitor. i mai mult decâtș ș Ș

atât, ne-a recomandat kinetoterapie. Am citit pe internet despre problema băiatului i am aflat căș

astfel de probleme se descoperă de regulă în jurul vârstei de 2-3 ani, când este foarte târziu. Am

în eles cum Sfântul Ilie Lăcătu u a grăit prin acea doamnă i ne-a avertizat la timp ca băiatul să seț ș ș

facă bine. Acum mergem la Sfântul din nou i suntem conș vin i că până ne vom duce la un nouș

control, medicul nu va mai ti că băiatul a avut vreoș dată vreo problemă.

Mul umim, Sfinte Părinte Ilie Lăcătu u, că ne e ti aproape i ne aju i de fiecare dată când venimț ș ș ș ț

la tine. Mul umim, doctor fără bani, i nădejdea celor care nu văd altă scăpare. Mul umim că doarț ș ț

gândindu-ne la tine ne sari în ajutor. Pentru toate câte ai făcut i faci pentru noi, Sfinte Părinte, î iș ț

mul umim!ț

DANIELA B.

Reproduceri după icoane pe sticlă de la Sibiel

Despre Mo ul Gheorghe i pustnicia albăș ș

§Mo Gheorghe între doi călugăriș Locul gol de pe prispă

Îmi plac bătrânii simpli i tăcu i. Îmi place să le stau în preajmă, să le simt hainele mirosind aș ț

iarnă, a mere coapte i a gutui inute pe dulap. Îmi place să-i ascult i să le admir mâinile sătule deș ț ș

atâta muncă - mâini blajine; mâini de sfin i. Nu mă mai satur să-i priț vesc, gândind că, fără ei,

lumea ar fi de două ori mai mică i mai săracă. Nu mă mai satur să le dau bine e, să le intru înș ț

casă, să mă a ez pe lavi ă i să aș ț ș ștept. Lângă ei, orice a teptare e cu folos. Chiar i tăcerea lorș ș

spune ceva - o tăcere din care poate ie i, la un moment dat, o vorbă în stare să despice lumea; să oș

clatine din temelii.

Nu sunt nici mul i, nici pu ini. Sunt doar ale i, ca în elep ii de pe vârful Athonului, care nu seț ț ș ț ț

cunosc între ei i nu schimbă nicioș dată mistica cifrei de 7, a teptând doar ca, atunci când moareș

unul, imediat să îi ia locul altcineva. Degeaba căutăm un cuvânt care să li se potrivească. Bătrânii

nu sunt nicicum. Stau în cămăru a lor mereu curată, privesc pe fereastră i cuț ș getă. Stau i a teaptăș ș

să mergem după ei, să-i căutăm i, la nevoie, să le cerem sfatul, a a cum a făcut părinș ș tele Cleopa

cu avva Paisie Olaru, înainte de a accepta greaua povară a stăre iei, iar bătrânul a răspuns în eț ț -

lept, cu o simplitate de început de lume: "Dragul tatei, să fii ca i cum n-ai da i ca i cum n-ai lua!ș ș ș

Nu te bucura când te-or pune i nu te supăra când te-or scoate ! Fă ascultare i lasă-te întru toate înș ș

voia lui Dumnezeu, că o să fie bine!''.

Bătrânii nu se mai grăbesc nicăieri. Bătrânii sunt ni te oameni schimba i. Î i schimbă felul iș ț ș ș

adâncimea gândului, a a cum î i schimbă mersul, hrana i privirea, devenind tot mai eterici, maiș ș ș

spirituali. La un moment dat, ca lua i de o pală de vânt, dispar. Trăț iesc lângă noi, dar nu-i mai

vedem. Ne vorbesc, dar nu mai avem răbdare să aflăm ce vor să spună. Le sim im cu adevăratț

prezen a abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. Abiaț

atunci ne amintim întrebările pe care n-am mai apucat să le punem. Abia atunci observăm aura

strălucitoare ce le înconjoară tâmplele i ne înș chinăm pios la amintirea lor, în elegând, în sfâr it,ț ș

că sfin enia e poruncă tuturor, i pentru a o ob ine, nu- i trebuie nici haine de călugăr i niciț ș ț ț ș

hrană pustnicească.

§Părintele Stăniloae

Î i trebuie dragoste i zâmbet pentru toate, a a cum î i amintea părintele Petroniu că era mama luiț ș ș ș

- "chip de sfântă în pervaz, slabă sărăcu a i cu lacrimi în obraz”; bătrâna care, de câte ori întâlneaț ș

pe uli ă o văduvă sau o femeie ceva mai în vârstă decât ea, nu se lăsa până nu-i săruta mâna cuț

evlavie, în semn de cinstire, măcar pentru anii i suferin ele pe care le avea în plus fa ă de ea.ș ț țPărintele Stăniloae le spunea acestor oameni simpli i cura i: "harismatici”, spre deosebire deș ț

părintele Nicolae Steinhardt, care îi numea "călugări ai pustniciei albe”. În capul listei, ca o

confirmare că i oamenii obi nui i pot fi sfin i, părinș ș ț ț tele Stăniloae îl punea pe Mo Gheorgheș

Lazăr - ciobanul duhovnic, mireanul cu tărie de stare , oglinda cură iei i a bunului simț ț ș ț

ărănesc, la care venea până i marele monah Ioaniț ș chie Moroi, stare ul de la Siț hăstria. Venea să

ceară sfat i să se lase certat, asemenea lui Paiș sie Olaru, care, locuind cu Mo ul opt ani înș

pustinicia Râpei lui Coroi, de lângă mânăstirea Sihăstria, spunea: "Oricât m-am străduit, nu l-am

putut în nimic ajunge din urmă. Acest bătrân cu plete retezate i albe m-a întrecut în toate - fieș

muncă, fie rugăciune”.

Călugării ciobani

Când cite ti cele scrise despre Mo ul Gheorghe te cutremuri, gânș ș dindu-te că un om fără carte, un

slujitor al oilor i vitelor necuvânș tătoare, a ajuns să uimească prin vorbele lui până i pe cei maiș

mari învă a i ai vremii. Te cutremuri, desț ț coperind un om care surâde ca un copil în singura

fotografie ce-i mai păstrează înfă i area, alături de doi călugări tineri. Mo ul străluț ș ș ce te,ș

indiferent lângă cine ar sta. Un om simplu i direct, ca un oftat scos din adâncul sufletului. Unș

mistic vizionar, care a pornit să- i caute originile credin ei în ara Sfântă, unde a decis cuș ț Ț

legământ ca toată via a să meargă descul i fără nimic pe cap.ț ț ș

§Ieromonahul Paisie Olaru

Trebuie să fi fost un spectacol să-l vezi pe Mo ul Gheorghe cum apărea în toiul iernii pe uli ele dinș ț

Piatra Neam , cu cojoacă pe umeri, descul i cu aburi plutind deasupra cre tetului său răvă it iț ț ș ș ș ș

cărunt, încă din fragedă tinere e. Dormea într-o chilioară încropită în turla bisericii domne ti a luiț ș

tefan cel Mare din Piatra Neam . N-avea pat, n-avea pernă sau a ternut i fuȘ ț ș ș gea cât putea de

oameni, dar ei îl strâmtorau i-l sufocau cu probleș mele lor lume ti, până ce bătrânul o lua la fugăș

spunând: "Mă ierta i. Acu' mă grăbesc la drăgu ele de catisme. Mă a teaptă la poartă i nu maiț ț ș ș

pot zăbovi”. tia Psaltirea pe de rost. tia Ceasurile i Sfânta Liturghie. tia molitve i paraclise,Ș Ș ș Ș ș

rugăciuni de mul umire i dezleț ș gare, în orice situa ie. Nu avea nevoie de nici o carte. Purta cu el,ț

în minte i în cămara inimii, toată teologia i tot scrisul acestei lumi. Avea în primul rândș ș

rugăciunea cea curată i făcătoare de sine. Rugăciunea sfin ilor i a monaș ț ș hilor înve mânta i în alb.ș ț*

Nici n-ai fi zis că venea direct din lume; că a fost cândva căsătorit i tată a cinci copii.ș

Asemenea Apostolului Pavel pe drumul de la Emaus, Mo ul Gheorș ghe s-a oprit din

mers, năucit de un glas care l-a cutremurat din rărunchi, l-a preschimbat i l-a făcut săș

nu mai fie nici o clipă ceea ce a fost înainte. S-a trezit în schimb cu o putere grozavă i cu un gândș

fără oprire. S-a trezit mergând spre ara Sfântă i, asemeȚ ș nea lui Badea Câr an, a început să- iț ș

caute întemeierea, să calce pe urma pa ilor lui Hristos i să se odihnească chiar la copacul sub careș ș

s-a odihnit Mântuitorul. La un moment dat, a ajuns la pe tera Sfântului Xenofon, care tocmaiș

hrănea un leu fioros, i Sfântul, slobozind fiara, s-a întors pu in supărat, spunânș ț du-i drept pe

nume: "Da' greu ai ajuns Gheorghe”, după care îi va vorbi despre sfin enia vie ii lui de pelerin,ț ț

dar i despre fapș tul că nu va fi niciodată călugăr, locul lui fiind printre oameni. I-a mai spus i alteș

taine, îndemnându-l să se lase 40 de zile ispitit de diavol în pustie, după care Mo ul Gheorghe s-aș

întors în ară cu totul schimț bat.§

Părintele Ioanichie Moroi, duhovnicul părintelui Cleopa i stare ul mănăstirii Sihăstria, venit dinș ț

lume i călugărit cu toată familiași-a leȘ pădat păcatele asemenea bocancilor din picioare i a început a se preumbla cu tălpile goaleș

prin târguri i mânăstiri, printre călugări i oameni, prinș ș tre sfin i i păcăto i, grav bolț ș ș navi i fărăș

nici o boală, neîncetând o clipă măcar să se roage i să facă miș nuni - cea mai duioasă din toate

fiind atunci când, în una din zile, mergând cu trenul de la Pa cani la Roman i neavând bilet, conș ș -

trolorul l-a dat jos în ciuda tuturor rugămin ilor celor din jur. Mo ul nu a zis nimic, decât i-aț ș

binecuvântat pe to i i a pornit singur i descul printre linii. Degeaba a mai încercat trenul săț ș ș ț

plece mai departe. Până nu a alergat controlorul după Mo Gheorghe, rugându-l cu cerul iș ș

pământul să suie din nou în vagon, trenul nu a mai vrut cu nici un chip să se urnească din loc.

§Biserica "Sfântul Ioan" din Patra Neam , în cupola căreia î i făcuse adăpost Mo ul Gheorghe /ț ș ș

Foto Agerpres

Mare a fost Mo ul. Pe unde trecea el, copiii lăsau joaca, viș tele de pe câmp se opreau o clipă din

păscut, iar câinii nu îl lătrau niciodată. Adeseori era înso it de oameni ce mergeau în urma luiț

ascultând Psalmii, pe care el îi rostea permanent, fără oprire, până i în somn. Ardelean blând iș ș

cuminte, purtând în inimă ceva din frumuse ea curată a ugaț Ș gului natal i a Văii Sebe ului, Mo ulș ș ș

Gheorghe Lazăr nu numai că a tiut când o să moară (o zi de sărbăș toare i de mare cumpănăș

pentru oameni - ziua de 15 august sau prima Sântămărie a Primului Război Mondial din 1916), dar

a tiut tot viitorul ării - i cădeș ț ș rea imperiilor, i marile încercări ale poporului roș mân, dimpreună

cu martiriul bisericii ortodoxe i hăituirea monahilor binecredincio i. Chiar i după moarș ș ș te a mai

făcut o minune, când stare ul de la mâț năstirea Râ ca a vrut să-i aducă osemintele de la Piaș tra

Neam , dar caii au refuzat să înainteze i, după mai multe încercări, au luat-o la goană fără veste,ț ș

până s-au oprit cu moa tele Mo ului drept în poarta mânăsș ș tirii Văratec - semn că acolo era locul

menit, locul de odihnă. Acolo trebuia să rămână Mo u, cu amintirile lui, cu o Psaltire îngălbenităș

la căpătâi i, alături, o boată de cioban, mai frumoasă i mai strălucitoare decât orice cârjăș ș

arhierească, de mitropolit sau de patriarh.

Siha trii nevăzu iș ț

Oricât s-ar răci credin a oamenilor i s-ar înmul i păcatele, tot mai sunt siha tri i pelerini printreț ș ț ș ș

noi. Unii sunt ascun i printre mireni, uimindu-l în timpul vie ii până i pe duhovniculș ț ș

Bucure tiului, părintele Sofian Boghiu, cu trăirea lor intensă, cu rugăciunea i pravila lor curată.ș ș

§Dobri Dobrev, bulgarul care a cer it toată via a ca să ridice o catedrală ș țAl ii stau ne tiu i prin mun ii Tarț ș ț ț căului, pe culmile Coziei sau în misticul i necuprinș sul munte

dacic al Rarăului, pe stâncile izolate de la Piatra Zimbrului sau Pietrele Doamnei, în grote iș

pe teri, în văgăuni i crăpături ale pământului. Li se mai spune "siha tri nevăzu i” - oameni peș ș ș ț

lângă care po i să treci lini tit i nu-i vezi, căci altfel s-ar ru ina, mul i nepurț ș ș ș ț tând haine, ci numai

lână de oaie ce se aga ă pe crengi i mărăcini - lână netoarsă i nici împletită, făcută doar noduri,ț ș ș

cât să acopere o parte a trupului.

Dacă î i apar în cale i-i vezi aievea, înseamnă că au motiv; au ceva important să- i transmită, a aț ș ț ș

cum s-a întâmplat părintelui Cleopa să-i apară de nicăieri pustnicul Ioan "Nevăzutul”. I-a apărut,

cum scrie părintele Ioanichie Bălan, pe când trecea prin Poiana Trapezei din mun ii Sihlei să-lț

anun e că fratele lui de sânge, Vasile, se va muta în curând la Domnul. Greu era să-i ui iț ț

înfă i area. Pustnicul era înalt, cu un chip senin i luminos, ce răspândea multă sfin enie i pace.ț ș ș ț ș

Avea ochii alba tri i vioi, barba albă i nu prea mare, capul descoperit i părul lăsat pe spate.ș ș ș ș

Îmbrăcămintea lui era compusă dintr-o singură haină, un fel de dulamă împletită de mâinile sale

din lâna căzută de la oi prin pădure. Mijlocul era încins cu o sfoară groasă, iar în picioare nu avea

încăl ăminte. Nu avea nici toiag, nici traistă, ci purta în mâini doar un irag de metanii făcut dinț ș

boabe ro ii de măce e. Tot a a i-a apărut părintelui Teodul, pentru a-l învă a despre cele apteș ș ș ț ș

trepte ale postului i cele apte feluri de postiș ș tori: carnivorii (chiar dacă se înfrânează uneori, nu

vor spori niciodată în rugăciune), vegetarienii (de la ei încep treptele cele aspre ale postului),

păscătorii, fructiferii, cerealierii, mâncătorii de hrană uscată (doar câ iț va pesme i înmuia i în apăț ț

cu sare i pu in o et, asemenea siha trilor de pe Valea Nilului) i, ultima treaptă, cea a asce ilorș ț ț ș ș ț

desăvâr i i, care nu se hrăș ț nesc decât cu Sfânta Împărtă anie i mana lui Dumnezeu.ș ș

"Nevăzu ii” nu sunt mul i, dar apar când trebuie, a a cum se înț ț ș tâmplă uneori prin pădurile Atho-

sului, unde, în caz că un pelerin rătăce te drumul spre mânăstire, "pustnicul neș văzut” iese din

ascunzătoarea lui i, de la distan ă, fără să scoată măcar un singur cuvânt, îndreaptă bra ul sauș ț ț

cârja spre direc ia bună de urmat. La noi, în România, se zice că ar mai fi câ iva, de i părinteleț ț ș

Ioanichie a murit convins că stirpea "Nevăzu ilor” s-a stins odată cu Pustnicul Ioan din mun ii Siț ț -

hlei. Nu avea cum să tie de uceș nicul lui Sandu Tudor, avva Zosima de la mânăstirea Rarău, care

s-a stins de curând, prin 2007. Dacă ar fi avut cuno tin ă de el i ar fi căutat să-l vadă, părinteleș ț ș

Ioanichie s-ar fi cutremurat, cu siguran ă. După zecile de ani ale pustț niciei, avva Zosima arăta ca

o vâlvătaie. Era o sălbăticiune cu părul din cap crescut roată împrejur până la pământ, încât (o

spun cei pu ini care l-au cunoscut) nici fa a i nici ochii nu i se mai vedeau. Gârboț ț ș vit cu totul iș

abia pă ind cu picioarele goale pe ascu i ul pietreș ț ș lor, se odihnea uneori într-o mică grotă; alteori,

prin pădure sau sub o stâncă anume. Nu făcea focul iarna niciodată i nu se gândea la mânș care

decât în cele câteva zile din vară când punea la uscat bure i, urzici, măcri , podbal i frăgu e,ț ș ș ț

pentru a avea iarna muietură cu ceva apă alături.

§

Slab, numai pielea i oasele, s-a arătat fratelui Ioan i maicii Taisia, pentru a le proș ș roci cu un an

înainte mutarea lui la cele ve nice. Va muri a a cum a spus i va fi găsit de cei doi, mirosind fruș ș ș -

mos a tămâie i mir, cu Psalș tirea în mână i zâmbetul pe buze. Îl vor înș gropa, după voia

pustnicului, într-un loc ne tiut de nimeni, cu regretul că nu i-au putut trece pe cruce nici numele,ș

nici vârsta, aflată din cele câteva acte ferfeni ite pe care le mai avea asupra lui - 129 de ani fărăț

câteva zile!

*Încet, tăcut i pe nesim ite, ne mor bătrânii. Se duc în raiul lor încărcat de flori, de lini te i multăș ț ș ș

duio ie. Pleacă sub privirile noastre grăbite i indiferente. De la un timp încoace, nu ne mai pasăș ș

că trăiesc sau nu printre noi i nici nu vrem să auzim măcar povestea ultimilor eremi i aiș ț

Bucovinei (Zinon, Nazarie sau Zosima), ascun i în munte încă din 1959, din vremea prigoaneiș

comuniste. Nu ne mai impresionează bulgarul Dobrev, care a cer it toată via a ca să ridice singur oș ț

catedrală la Sofia, cum nu ne mai uime te Mo ul Gheorghe, cu întreaga lui călătorie iniș ș iatică laț

Ierusalim, iar de Ioan Lumânărică, cer etorul îngropat în pridvorul bisericii ie ene Tălpari, ca unș ș

mare ctitor domnesc, nici n-am auzit. Habar n-avem de Ioanichie Moroi - venit din lume iș

călugărit cu toată familia la Sihăstria. Parcă ne-am săturat să mai auzim de ciobani teologi, precum

Cleopa i Paisie Olaru. De învă a i i scriitori ce s-au nevoit tot restul vie ii în chilia gândului i aș ț ț ș ț ș

contempla iei dumneț zeie ti: Sandu Tudor, Nicolae Steinhardt, Zoe Dumiș trescu Bu ulenga. Ni seș

pare ciudat ca un biet preot să devină savant ca Dumitru Stăniloae, pictor, ca Arsenie Boca, sau

muzician, precum Cucuzel, i greu accepș tăm ca marele Iorga să aducă omagiu public unui

analfabet ca Ioan de la Tutova, care, descul i plin de zdren e, umbla din sat în sat, din casă-nț ș ț

casă, pentru ca apoi să lase tot ce a strâns la poarta săracilor cu mul i copii.ț

Unul câte unul, bătrânii no tri dispar. Se retrag în tăcere i cu teamă să nu facă nimănui supărare.ș ș

Chiar i când trăiesc sub ochii no tri, nu-i mai vedem. Le sim im cu adevărat prezen a abia cândș ș ț ț

pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. Nici nu bănuim măcar că,

a a singuri i nepuș ș tincio i cum par, bătrânii sunt reazemul acestei lumi. Ei sunt sarea pământului.ș

Ei dau vie ii gust, în elepț ț ciune i simplitate. Fără ei, am fi obliga i să reinș ț ventăm la nesfâr itș

lumea. Să retrăim mereu acelea i greș eli i păcate. Fără ei, am fi de două ori mai săraci, mai tri tiș ș ș

i lipsi i de speran ă. ș ț ț

Părintele TEOFAN de la Nera

§Părintele Teofan

"Pe oamenii bucuriei se clăde te nădejdea”ș

Ascunsă între pădurile de pe Valea Nerei, mânăstirea "Sf. Paraschiva” (comuna Sasca Montană,

jud. Cara -Severin), fondată de reș numitul doctor Pavel Chirilă, chiar pe locul copilăriei sale, este

una dintre cele mai mari din Banat. Aici vie uiesc aizeci de maici i surori, după rânduiala athoț ș ș -

nită. Via a aspră, cu trudă multă, priveghere îndeț lungată, rugăciune permanentă i hrană pu ină,ș ț

le-a transformat pe măicu e într-un soi rar de fluturi transț paren i, care când străbat aerul,ț

împră tie miros de flori de câmp i de smirnă. Chip al ascezei este i duș ș ș hovnicul lor, părintele

Teofan, un monah ascu it în neț voin e i cu un ve nic zâmbet pe buze. Căci, de i este sever înț ș ș ș

păzirea temeiurilor de credin ă, părintele Teofan e mereu plin de buț curie. Foarte căutat de tineri,

nu numai pentru că i sfin ia sa este tânăr (are 39 de ani), ci, mai ales, pentru că tie să deschidăș ț ș

sufletele i să găsească leac fiecăruia, părinș tele Teofan a renun at de câ iva ani să maiț ț

spovedească credincio i din afara ob tii de la Nera. Însă prime te oameni cu bete uguri duș ș ș ș -

hovnice ti i îi ajută pe cât poate, cu un cuvânt de învă ătură, cu un sfat.ș ș țNăscut la Bârlad, a copilărit în mun ii Buzăului, la Mânzăle ti, unde au mers cu serviciul părin iiț ș ț

lui, care erau profesori. Primind o educa ie atee în faț milie i la Liceul Militar din Breaza, viitorulș

părinte Teofan a căutat alte căi de desăvâr ire spirituală decât cea ortoș doxă, trecând, ca mul i al iiț ț

din genera ia sa, prin pracț tici orientale. După primul an la Academia Tehnică Militară din

Bucure ti, a abandonat cariera militară, pentru a merge la mânăstire. Spune că această decizie aș

fost rezultatul unui "proces al întoarcerii din ateism în biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis

să-l slujesc pe Domnul, în forma extremă a monahismului.” A fost în vizită pentru perioade mai

lungi la mânăstirile Frăsinei, Sihăstria i Sihla, dar s-a a ezat la Crasș ș na, în Prahova. Acolo a fost

călugărit i hirotonit. De acoș lo a fost trimis în Grecia, să înve e limba greacă, devenind unulț

dintre traducătorii români cei mai buni. O vreme a stat i la mânăsș tirea Vatopedu, din Sf. Munte

Athos, i spune că i-a folosit mult. Duș pă întoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecuvân-

tare pentru a clădi, împreună cu câteva maici, mânăstirea de la Nera. Smerit i doritor de lini te,ș ș

părintele Teofan acordă foarte rar interviuri. Preferă ca oamenii să-l descopere în mod direct, prin

întâlnirea fa ă către fa ă. Toț ț tu i, a acceptat să stea de vorș bă cu noi despre problemele genera ieiț

tinere, care îl preocupă în chip deosebit.

"Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm

pe aceea care merge numai la suprafa a lucrurilor”ț

- Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este a aș

de u or să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum sim i i tremurul lumii înș ț ț

mânăstire?

- Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum

îi merge rugăciunea. i părintele Sofronie i-a spus: "CâȘ teodată reu esc să uit lumea, pierd legăș tura

fizică, i când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar i trupul.” i părintele Siluan i-a spus: "Darș ș Ș

trupul nu e tot lumea?”. Deci, dacă trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă

în lume ne afectează. Resim im puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe niț -

meni luni de zile i să nu avem nici un mijș loc de informare. Ecourile zbaterii continue a lumii,

care aleargă fără intă, fără să- i tragă sufletul, ajung i la noi. i, într-o anumită măsură, ne iț ș ș Ș ș

influen ează. Cu to ii ne plânț ț gem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte

multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reu im să împliș nim în adâncurile vie ii noastreț

ceva temeinic.

- De ce crede i că se întâmț plă a a?ș

§Troi a în stil grecesc de la poarta mănăstirii Neraț

- Pentru că trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o

preferăm pe aceea care merge numai la suprafa a lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără niciț

un câ tig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie i mai mare lini te, căci mergiș ș ș

spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi dimensiunea verticală, pentru că ar trebui să po i să teț

însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însu i. Suntem învă a i de mici să nu acceptăm săș ț ț

rămânem singuri cu noi în ine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în ma ină, acasă, la o întâlnire cuș ș

prietenii, suntem asalta i de stimuli i cli ee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor,ț ș ș

vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem "conecta i” - de fapt, decoț necta i de laț

interiorul nostru i, în mare măsură, de la via a adevărată. Tot timpul avem în via a noastră un fondș ț ț

sonor, care produce o ie ire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avvaș

Dorotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără

nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei i vezi cum reac ioș ț nează. Dacă acum te las fără

telefon mobil, fără computer i internet, fără o carte, într-o cameră absolut goaș lă, să vezi ce faci tu

cu tine însu i. Să faci experiț en a aceasta de rupere de anexele care î i scot sufletul în afară i careț ț ș

î i sub iază, de la puterea de concenț ț trare, până la puterea sufletească i la cea trupească. Veiș

vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai a a o vreme i să- i regăse ti via a lăuntrică, altfelș ș ț ș ț

te vei ruga, altfel vei gândi i te vei comporta.ș

"Mo tenim o fire din ce în ce mai stricată”ș

- Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul i internetul ne dictează un alt stil de via ă: trăimș ț

mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecin ele?ț

- Cum spuneam, tendin a aceasta de ie ire din noi nu e nouă. Sfin ii Părin i ai Biseț ș ț ț ricii spun că e

o boală care se nume te "înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. iș Ș

suntem în cădere "liberă” - pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem

dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric i mai mare. Aceastăș

degradare a fiin ei umane este pricinuită de mai mul i factori: de la educa ia gre ită, până la lipsaț ț ț ș

de pastora ie serioasă.ț

- Înstrăina i de Dumnezeu erau oamenii i acum 2000 de ani. De aceea a i venit Mântuitorul, caț ș ș

să ne poată aduce acasă. Totu i, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptăș

duhovnicească i mai multă putere spirituală. Am primit învă ătura de credin ă i slujbele,ș ț ț ș

martirii i sfin ii, spovedania i împărtă ania... De ce căderea ne este i mai mare?ș ț ș ș ș

- Pentru că i ispitele sunt mai mari, frate dragă. i mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, înș Ș

condi iile astea nu poate fi decât mai rău. A zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doarț ș

că va veni sfâr itul acestei lumi. Mo tenim o fire din ce în ce mai stricată, din generaș ș ie în geț -

nera ie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măre te prin rosț ș togolirea, genera ie dupăț

genera ie, prin păcate. i e firesc ca omul modern să fie mai păcăț Ș tos.

§Biserica veche, din lemn

Nu ne dăm seama de asta, decât când vedem în copiii no tri ce deș gradare le-am transmis. Un

exemplu dintre cele mai banale. Când am ajuns la ora , am fost foarte mirat să văd că sunt copiiș

care li se adresează părin ilor cu "tu”, pentru că eu fusesem eduț cat să-i apelez numai cu "dum-

neata”. Ei, i acum, copiii care se adresau cu "tu” au copii la rânș dul lor, iar ace tia li se adreseazăș

cu "bă”. Mâine ce va deveni acest "bă”?

- Dar nu e totul pierdut. Cel pu in la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multeț

schituri i mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?ș

- Într-un bloc de zece etaje din Bucure ti trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, oș

biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat ortodoc i. Câte biserici se ridică? Parș

multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că i via a care se înfiripă în multe dintre parohii nu este oș ț

via ă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum arț

trebui. E de citit, în acest sens, via a părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce aț

făcut din parohia de la Bariera Vergului.

"Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale gre ită, căci toate genera iile facș ț

gre eli, ci că nu-i mai pasă”ș

- Sunte i un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?ț

- Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea

Vatoped, i care m-a marcat. i anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o caleș Ș

gre ită, căci toate geneș ra iile fac gre eli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi aten ia unui tânăr că eț ș ț

în eroare, î i va răspunde: " i ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa deț Ș

sens a vie ii lor. Este o consecin ă a înstrăiț ț nării noastre de Dumnezeu. Omul nu tie nici de undeș

vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme

decurg din lipsa de sens.

§Dealurile Nerei. În apropiere se află rezerva ia naturală "Cheile Nerei”, o minune a naturiiț

române ti șDacă tu nu tii pentru ce trăie ti, cum să- i întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt?ș ș ț

Cum să te bucuri de via ă?... Durerea acestei absen e a rostului poate fi con tientizată sau nu,ț ț ș

exprimată sau nu. Dar cu to ii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scur i deț ș

via ă, mohorâ i, ca droga ii care s-au îmbâcsit de substan e care să le excite sim irile suflete tiț ț ț ț ț ș

i trupe ti i după aceea se prăș ș ș bu esc într-o gaură neagră, fără speran ă. Unii cer ajutor, al ii nu tiuș ț ț ș

cui să-l ceară, al ii refuză, se închid în ei în i i sau se lasă pradă exceselor care le dau senza ia căț ș ș ț

trăiesc - în consum de droguri, de pornografie sau în second life, în re elele sociale... Sunt cu totulț

ie i i din ei în i i i nu- i mai trăiesc, de fapt, proș ț ș ș ș ș pria via ă. Asta înseamnă foarte multă suferin ă.ț ț

- Ce face i, ca duhovnic, să le arăta i drumul bun?ț ț

- Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care î i doresc să fie convin iș ș

de ceva. Asta este una din experien ele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncăț

titanică, cu suflete care nu- i doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, înș

primul rând, ca loc în care omul se vindecă i pe urmă se îndumnezeie te. Ca să devenim asemeniș ș

lui Dumnezeu, a a cum sunș tem chema i, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cumț

ne arată Sfin ii Părin i ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte pu in pe omul care nu vrea să renun eț ț ț ț

la patimi. Câteodată, oamenii nici nu con tienș tizează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt i căș

au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preo ii, suntem datori să oferim mai multeț

lucruri, bazate pe tradi ie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va poț trivi, ce va putea. Ca iș

Mântuitorul care vine cu trupul i sângele lui, iar omul dacă vrea le prime te, dacă nu, nu. Dinș ș

păcate, marea majoritate a noastră, a preo ilor, nu ne facem datoria a a cum trebuie. Suntemț ș

deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe

tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social?

Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăi uri. Unul bun, care poate să taie lan urile cu careș ț

dracul îl trage pe om în afara Bisericii i îl face să se simtă "bine” i relativ împlinit.ș ș

§Scufundată între păduri: Mănăstirea Nera

Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să

cadă într-o capcană de tip protestant. Se pot face însă altele. De pildă, un centru cultural. Avem iș

noi unul în proiect, pe lângă mânăstire, dar numai neputin ele noastre i lipsa de ajutor din afarăț ș

ne-au împiedicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultural, nu mă refer la unul strict

ortodox, ci la unul care să-i înve e pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile,ț

să-i înve e să fie oameni. Pe urmă, ar ț trebui să facem tot felul de activită i care să-i punăț

împreună pe fetele i băie ii din biserică. Tineș ț rii no tri nu se mai cunosc în biseș rică, ci în cu totul

alte medii, i asta se traduce îndeob te în tot felul de neîn elegeri i neș ș ț ș împliniri, atunci când

formează cupluri. Mi-aduc aminte că părintele Emilianos, stare ul mânăsț tirii Simon Petras din

Grecia i duhovniș cul mânăstirii de maici de la Ormilia, a îngăduit ca tinerele i tinerii să meargăș

împreună în tabere mânăstire ti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învă a să fie împreună. La vremeaș ț

aceea, duhovnicii mai tradi ionali ti s-au arătat indigț ș na i de o asemenea ini iativă. Iar părinteleț ț

Emilianos le-a răspuns că cel mai "rău” lucru care se poate întâmpla este ca tinerii aceia să se că-

sătorească, altceva nimic (râde). "Ironia sor ii” face ca marea lor maț joritate să fie astăzi membri ai

ob tiș lor de la Simon Petras i Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în biseș rică, pentru că nu

avem activită i să-i punem îmț preună, să comunice i să dobânș dească valorile fundamentale ale

vie ii i o perspectivă cre tin-ortoț ș ș doxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? i încă o proȘ -

blemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de educa ie, până la petreț cerea timpului liber, de la

presă la cultură, este insignifiant prin compara ie cu ce oferă restul societă ii unui om în forț ț mare.

i atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.ȘCa părinte, sunt obligat să-i dau copilului tot ce pot eu mai bun i, cândva, acea sămânș ă bună vaț

înflori. Domnul nu a spus că toate neamurile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce

sămân a la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evanț ghelia. Câ i din to i cei careț ț

au auzit Cuvântul îl vor asculta i-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.ș

- Părinte, a i atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a ters. De undeț ș

vă vine această putere? Cumva de la acei, câ i vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?ț

§Părintele Teofan i autorul interviului ș

- i de la ei. Dragostea cu care sunȘ tem înconjura i este una dintre marile bucurii pe care Domnulț

ni le dă din când în când, în ciuda nevredniciei noastre. Când am venit aici, la mânăstire, la înce-

put trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care

venea să-l lucreze de la câ iț va kilometri depărtare, de unde locuia, pe jos. Era un om trăit greu,

muncit mult, ca ăranul roț mân veritabil. Dar avea mereu o bucurie pe fa ă. Într-o zi, a venit laț

mânăstire, i-a deschis deș saga i a scos un bo de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Eraș ț

mâncarea ei, de la care se înfrânase, de i fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim i a consiș ș -

derat că avem mai multă nevoie de bo ul acela de mămăț ligă cu brânză. Omul ăsta este emblema

poporului român, care i-a rupt întotș deauna de la gură pentru cel mai în nevoie. Ă tia sunt oameniiș

care ne dau speran ă i pe care se întemeiază binele penț ș tru genera iile care vin. Pe oameniiț

bucuriei se clăde te năș dejdea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, i nuș

sunt numai bătrâni, sunt i tineri, care fie au avut parte de o educaș ie sănătoasă, fie Domț nul a găsit

în sufletul lor o fantă prin care a putut să- i strecoare iubirea lui i minunata Lui chemare către oș ș

via ă nouă.ț

§Părintele Teofan, împreună cu două măicu e i reporteri ai revistei "Formula AS”ț ș

- Sunte i o mânăstire care se imț plică social, din dragoste pentru semeni. Sim i i că dragosteaț ț

sfin iilor voasț tre este primită?

- Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca i pentru fiecare om care vrea să-Iș

slujească, să aibă parte i de multe mângâieri, dar i de multe împotriviri. Când apuci pe caleaș ș

Domnului, mergi împotriva curentului, i atunci e normal să fii lovit. A a a fost înș ș totdeauna. Al iiț

ne primesc dragostea i ne îmbră i ează, al ii ne răstălmăcesc i ne judecă. Toate le ducem cuș ț ș ț ș

bucurie.

La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Cara -Severin) se poate ajunge pe DN 57ș

Oravi a, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Maț covi te-Sasca Montană (NULL km) i,ș ș

în fine, pe un drum forestier de 2 km.

Gurasada - biserica de-o mie de ani

§

Gorunul lângă care se face Sfântul Maslu în fiecare an, cu tot satul

* În satul Gurasada, acolo unde râul Sada se întâlne te cu apele Mure ului, se află una dinș ș

cele mai vechi i frumoase biserici din Transilvania. Istoria ei se împlete te cu cea aș ș

localnicilor de aici, urma i ai marilor cneji, care au inut vie flacăra neamului românesc înș ț

acest col de ară. Arheologii cred că bisericu a de piatră are cel pu in apte secole i că eț ț ț ț ș ș

printre cele mai vechi sfinte lăca e din ară *ș ț

Un cimitir ca o gură de rai

Mai întâi e cimitirul. Uria , tălăzuit de apele ierbuș rilor înalte, sub care sim i oasele strămo ilor. Seț ș

urcă pe fiece vini or de plantă, ca să se sorească-n petalele de narcise încâlș cite printre crucile bă-

trâne. N-au avut parte de prea multă lumină în via ă. inutul acesta a fost răscolit de sabie iț Ț ș

război, iar ei au trebuit să lupte continuu. Nu le-a fost u or, dar nici nu s-au plâns. Când a fostș

nevoie de moarte, au murit. Când a fost nevoie de via ă, au trăit. Acum dorm lini ti i i împăca i,ț ș ț ș ț

inânț du-l în bra e pe Domț nul, a a cum i El i-a inut la sân în timpul vie ii. E atâta înviere aici,ș ș ț ț

încât te crezi mai degrabă pe-o gură de rai decât într-un lăca al mor ilor. i e pace. O pace ca deș ț Ș

început de lume. oseaua care tună i trăsȘ ș ne te e departe, în urma ta, parcă pe ceea parte de lume.ș

Aici e ti doar tu, cuș fundat între iarbă i cer.ș

Lăca ulș

Apoi e biserica. Micu ă, tupilată în valurile de iarbă i străjuită la drum de doi goruni uria i. Coț ș ș -

pacii sunt fiecare cât o catedrală. Au crengi lungi, noduroase, i o coroană cât să cuș prindă tot satul

sub ea. Bisericu a e de piaț tră, iar pe cre tet poartă cu mă de i ă, tăiată din lemnul goș ș ș ț runilor.

Zidu-i durat la fel ca cel din cetă ile dacilor. Piatră de râu, rostogolită din munte, dăltuită doar deț

apă, apoi a ezată de mâini trudiș toare i legată cu un fel de mortar. Cum? Nu mai tie nimeni! Darș ș

zidul făcut astfel e mai tare decât stâncile Retezatului i poaș te îndura orice viforni ă. De aceea l-ț

au i făcut. Nu numai pentru ruș gă. Nicidecum. În lăca ul Domș nului, te po i i lupta. i atunci,ț ș Ș

ruga se face spadă i îi înfrico ează pe năș ș vălitori.

Merg aproape. Mângâi bolovanii bătrâni rândui i în perete, peste care au treț cut veacurile.

Bisericu a de la Gurasada a crescut în timp, ca un prunc, întăț rindu-se i mărindu-se veac dupăș

veac. Pe atunci, oamenii îi tiau i taina, i rosș ș ș tul. O încălzeau cu inimile lor i îi dădeau suflet prinș

rugă.

§Biserica i marea de iarbă șAstăzi... parcă ne-am răcit. Nahlapii puhoaielor barbare nu mai sunt. S-au tălăzuit de sfântul lăca ,ș

l-au frământat în pumnii lor negri, l-au luat pe coamele cailor sălbatici, ba chiar au rupt din el

fărâme, dar, până la urmă, s-au spart i s-au risipit ca visș colul în fa a soarelui de primăvară. Acumț

e pace! Dar ce folos, dacă noi suntem mai străini de noi în iș ne, dacă nu mai tim graiul bisericii iș ș

nu-i mai purtăm glasul clopotelor către inimă, a a cum făceau străbuș nii? i dacă acum, sfântulȘ

lăca îmi pare singur, părăsit în iarba mare i neostoit în durerile lui, e pentru că noi ne-am însinș ș -

gurat. De el i înș treolaltă.

Îi trec pragul înfiorat. O u ă mică, de lemn, prinsă-n chingi de fier, te lasă să intri doar dacă teș

apleci. E felul ei de a chema la o sfântă umilin ă, pe care întregul lăca o respiră firesc. Pe ziț ș duri,

chipuri palide de sfin i, zugrăvite cu veacuri în urmă, pe cheltuiala crăț iesei Maria Tereza. A crezut

ea, crăiasa căreia i se pleca tot apusul, că ăranii din Gurasada î i vor schimba legea, dacă leț ș

zugrăve te lăș ca ul. Dar ei, strănepo i ai cnejilor, mândri i nepleș ț ș ca i, au mul ămit pentru sfin iiț ț ț

zugrăvi i, dar legea străbună, cea ortodoxă, nu i-au schimț ș bat-o. Cumin i, au scris în piț sania pusă

în fruntea bisericii: "Cu ajutorul Tatălui i cu îndemânarea Fiului i cu purș ș cederea Duhului Sfântu

s-au zugrăvit această sfântă biserică, în zilele înăl atei chesaro-crăiesii noasț tre Mariei Terezii”.

Atât. -apoi i-au văzut de traiul lor ca i mai înainte.Ș ș ș

Mo Petreaș

La început, nici nu l-am zărit. Stătea aplecat pe mormântul reavăn, căruia îi me terea o cruce.ș

Avea o fa ă bătrână, bătrână, brăzdată de cute adânci, dinlăunț trul cărora îi luceau ochii vii, alba triș

i sfredelitori. Un aer măre , de împărat în zdren e, completa figura aceasta stranie i greu deș ț ț ș

pătruns.

§Foto: www.hunedoara.djc.ro

"Bisearica îi taaaare veche. i gorunii la fel”, spune de parcă mi-ar fi citit întrebarea pe buze. "ÎiȘ

dă pă vremea cnejilor, cum le zâc ominii p-aicea. Faini bărba i! i viteji! Ei conduceau toate sateleț Ș

dă pân păr ile aistea i tot ei mânau poporu-n luptă i făceau i bisearicile. Le făceau ca cetă ileț ș ș ș ț

lu' Decebal. La fel tăt! Din pchiatră la fel, cu var la fel”. Vede că ochii îmi sclipesc curio i atunciș

când aud de me te ugul tăinuit al zidarilor daci. Tărăgănează vorbele, plimș ș bând fiecare cuvânt

înainte să-l lase să curgă lini tit spre mine. Are timp, parcă e de o ve nicie aici, în cimitirulș ș

bisericu ei.ț

"Io tiu cum o făceau. Săpau adââânc în pământ -apăi a ăzau pchietre mari i pântre ele var cuș ș ș ș

nâsâp. Var nestins! -apăi legau tăt cu drugi dă lemn până sus. Apăi aruncau păstă pchietre apăȘ

multă, multă, dă stângeau varu' dinlăuntru i ie ea un zid de nu-l faș ș râmi acu' nici cu barosu. Nu

mai tie nima să facă ce făceau iei. Nima!”șN-am aflat de unde era mo Petrea. Când l-am înș trebat, a tăcut luminat de o amintire din străfund.

Dar eu l-am sim it a fi de aici, din cimitirul înecat de iarț bă, potopit de narcise, din locul în care

dorm strămo ii. Via a lui e aninată acum înș ț tre două lumi - cea de aici i cea de dincolo. Le a eazăș ș

la sfat i dă saș mă uneia de cealaltă. Parcă s-a născut bătrân, parcă e de când lumea, făcut a a, ca oș

poartă prin care trecutul se varsă în ziua de astăzi. Când am vrut să-l cercetez i să aflu de undeș

tie atâș tea despre bisericu ă, mi-a îngânat stins, abia auzit - "Dân băț trâni”.

Cei 7 preo i i Maslul cu minuniț ș

§

P0ntocreatorul

De la ei va fi aflat i că "pă când era biș sear'cu a gata, vrăjma ii o prădat coț ș nacul cneazului. -orȘ

făcut prăpăd, prăpăd. Numa' o fomeie o scăpat, da', 'nainte d-a scăpa, s-o jurat că de-o rămâne cu

via ă, î i dă tă i ficiorii să hie preo i! -o avut ăpte fiț ș ț ț Ș ș ciori. ăpte! Cân' s-o făcut ei preo i, goȘ ț -

runii erau mici. Pusăsă cneazu' sămân a când o-nceț put lucru' la bisearcă. -apăi ficiorii s-or legatȘ

tă i, ca, de ziua lu' mumă-sa, care cădea dă «Schimbarea la Fa ă a Domnului», să hie tă i aci, laț ț ț

cimitir, i să facă Sfântu' Maslu lângă goruni, cu tăt satu'. i d-atunci, întru pomenirea lor, a aș Ș ș

facem i noi, în fiece an. În fiecare an să strânje tăt satu' sub goruni la slujbă. Tăt! i vin ominii iș Ș ș

din alte sate, i vin apte preo i, câ i ficiori avea fomeia. i să face slujba sub gorun, pă locu'ș ș ț ț Ș

însămnat dă ei cu pchiatră”.

Mă duce să văd i eu altarul de piatră. E ridicat ca de câteva palme din iarbă, lângă trunchiulș

gorunului bătrân. Aici, sub cerul înalt, se strâng urma ii cnejilor de odinioară, să- i înal e rugileș ș ț

străvechi dimpreună cu cei apte preo i. apte... Număr din Cartea Sfântă.ș ț Ș" -apăi multe minuni s-o-ntâmplat la Maslu' cela! Că cine are rugăciune tare i credin ă multă, săȘ ș ț

vindecă d-orice boală. Maslu cură ă tăt, tăt! Numa' să crezi! D-aia vin ominii dă dăparte tare, să seț

roaje cu noi aci, i cu cei apte preo i”.ș ș ț

Nea Gheorghe Haida

Stă în casa lui, ca un boier de demult. O curte largă i o grădină în care te pierzi.ș

§Catapeteasma bisericii

E trecut de 70 de ani, dar e mai voinic i mai sprinten decât mine. O elit de via ă i de muncă. Totș ț ț ș

ce văd, vite, acareturi, arină lucrată, toate-s grijite de el i de so ia lui. Doi oameni care toatăț ș ț

via a nu au cerut lumii nimic. Doar să nu- i piarț ș dă rânduiala, să- i păsș treze rădăcinile din care s-

au născut. După ce ne dă "zâua bună”, mie i părintelui Oviș diu, parohul bisericu ei, ne pofț tește-n

tindă.

Se uită departe, la văzduh, când îl întreb cum era lumea odinioară, dacă era ca acum. "Nu! Nu era

ca acu'! O fost mai credincioasă, mai cu frică de Dumnezeu. Nu erau ominii a a duș șmăno i. Erauș

foorte împăca i. Nu se cârtț cheau unu pă' altu' ca acuma, nu s-auza să- i bată ficioru' tata, -alteș ș

lucruri de mi-i ru ine să vi le spui!”. Din răsș punsul său răzbate o triste e amară. Nea Gheorgheț

Haida tie ce-i cu schimș bările "aistea”. În elege mersul lumii.ț

§

"Timpu-l face pă om. Timpu'! Or vinit comuni tii, omini fără Dumnezău, i nu i-or mai lăsat păș ș

copchii la coală să-nve e relijia. Pă nevastă-mea o pârât-o unu că de ce- i du e copchiii laș ț ș ș

bisearcă. I-o spus scurt - «Cât îs în curtea mea îi duc unde vrau!». Da' altora le-o fo' frică. Or

început să nu mai tie de Dumnăzău. Ceva ce io n-am pominit pă lume!”ș

§

Nea Gheorghe Haida a crescut în suferin ă. Când era copil, tatăl i-a murit pe front, în Rusia. Aț

rămas acolo într-o groapă comună, iar mama s-a descurcat "cum o putut”. Adolescen a i primaț ș

tinere e le-a peț trecut în lipsuri. Pentru mine e de mirare că acum i-aminte te de anii aceia întuș ș -

neca i cu nostalgie. Le regretă tihna pe care le-o dădea credin a i via a ritț ț ș ț mată de clopote. A fost

botezat în bisericu a cneazului, s-a cununat în ea, acolo merge în fiece duminică sau sărbătoare iț ș

tot acolo va fi prohodit. Tot ce-a fost mai important în via a lui s-a scurs sub cu ma ei de i ă,ț ș ș ț

între zidurile de piatră veche, sub privirile sfin ilor a intite de veacuri spre credincio i.ț ț ș

"Pă vremea tinere ii mele, numa' ăla era om de merjea la bisearcă i se lua. Fără popă, bărbatu' iț ș ș

femeia nu să fac una! -apăi, dacă nu-s una, nici casa nu e una, nici coȘ piii, nii'ca. Să destramă tăt!

-apăi, noi făceam nuntă! Cu alai, d-acasă, luam mireasa i merjeam pă jos cu luȘ ș minile aprinse

până la bisearcă. Merjeam i juma' dă ceas. Apăi, după slujbă, viniam acasă, -o zi -o noapteș ș ș

petrecea la mire, i altă zi -altă noapș ș te la mireasă. -apăi te făceai om la casa ta. No! Da' acu', tiȘ -

nerii nici nu mai tiu. Trăiesc a a... fără căpătâi. Lumea s-o făcut cum nu poaș ș te s-o mai priceapă

nimeni. S-o destrămat!”

Un ban cât un mileniu

Părintele Ovidiu Stretean e voinic. Dacă nu ar fi părul alb, ai spune că nu-i trecut de 50 de ani. iȘ

totu i, face 20 de ani de când e aici păsș tor. 20 de ani în care a săvâr it Taina Masș lului de sub go-

run. El îi adună pe ceilal i ase preț ș o i, îmț plinind numărul feciorilor femeii de odinioară. Apoi,

împreună cu preo ii i creț ș dincio ii, săș vâr eș ște taina. tie i el că rânȘ ș duiala e străveche. La fel de

veche precum e i biș serica.

Părintele îmi spune cum se luptă să păstreze sfântul lăca a a cum e, în frumuș ș se ea lui dintotdeaț -

una. Cum a salvat fresca bătrână, în urmă cu aproape două decenii. Atunci a refăcut i ziduri, iș ș

acoperi .ș

§Scene din martiriul lui Hristos

Apoi au trecut anii i nu a mai putut face nimic, pentru că nimeni nu a mai vrut să-l ajuș te. Îmi

arată însufle it că sub fresca marii crăieț se Maria Tereza se află o alta, cu mult mai bătrână, de la

începuturile bisericii. O frescă pe care, probabil, a a ezat-o aici cneazul-ctitor. Câte ne-ar puteaș

spune acele chipuri de sfin i, dacă ar fi scoase la lumină? Dar astăzi nimeni nu mai vrea să tie deț ș

cele mo teș nite din bătrâni. Pre uim doar altarele noi, catedralele de ora , pentru care suntem gataț ș

să jertfim totul. Jertfim chiar i bisericu ele vechi, care stau aninate de sufletul nosș ț tru prin i eț

nevăzute, esute prin noi de străț buni.

Cu ani în urmă, arheologii au săpat aici. Chiar în biserică. Sub strana dreaptă. Părintele îmi spune

că acolo sunt înmormânta i ctitorii. Cu fală, la fel ca îmț păra ii. Acolo îl vor fi pus pe cneazul careț

s-a luptat ca acest lăca să fie ridicat. Arheologii nu l-au mai găsit sub lespezile reci. Poate căș

timpul, în curgerea lui năvalnică, îi topise oasele bătrâne. Sau poate că vrăjma ii le risipiseră.șAu găsit în locul lui doar un ban. Un ban mâncat de vremuri, vechi de mai bine de 1200 de ani. Va

fi fost pus acolo chiar de la început? Va fi făcut parte din comoara cneazului? Dacă e adevărat,

atunci Gurasada nu e numai una dintre cele mai vechi biserici ale noastre, ci este, poate, cea mai

veche! Asta pentru cei care încă mai iubesc trecutul i tainele lui cele vechi. Pentru ceilal i, aici eș ț

doar un cimitir tălăzuit de valurile ierbii, cu o bisericu ă în mijloc. Atât! În rest e tăț cerea

străbunilor, care dorm dedesubt, a teptându-ne la marea întâlnire. O întâlnire în care va trebui să leș

spunem cum le-am rânduit mo tenirea. i lăca ele. i ruga.ș Ș ș Ș

Un mare duhovnic român, evocat de ucenicul

său - Avva Petroniu, chip al smereniei

§

Sfântul din vârful muntelui

Era o icoană, nu un om, încă din timpul vie ii. Creț dincio ii veneau la el pentru a-l venera, a-iș

atinge ve mintele, a-i săruta mâna, a-i asculta bătăile inimii, pe ritmul Rugăciunii lui Iisus, înș

tăcere deplină. Căci părintele nu vorbea decât rar, numai cui avea cu adevărat trebuin ă. Aproapeț

niciodată întrebat. Pentru că oamenii nu aveau nevoie să-l întrebe. În preajma lui sim eau Duhulț

i deoș dată se luminau. Sufletele căpătau strălucire de diamant bine lefuit, min ile deveneau clareș ț

ca vârfurile de mun i în zile senine, trupurile li se îndreptau i li se alungeau, de parcă ar fi crescutț ș

spre cer, cu fiecare respira ie a bătrânului călugăr. De atât aveau nevoie. Să stea lângă sfântulț

acesta, să li se îngăduie să-i obosească privirea cu făpturile lor.

Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mul i nici nu tiau cum i-a călit părinteleț ș ș

Petroniu, stare ul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credin ei, într-unț ț

veac du man. Că a fost membru al mi cării "Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii '40; căș ș

în această lavră a ortodoxiei i totodată cetate a culș turii prigonite a deprins Rugăciunea Inimii de

la părintele Ioan Kulaghin, zis "Cel Străin”; că mai târziu s-a străduit să refacă atmosfera "Rugului

Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părin ii Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenieț

Papacioc (căruia i-a fost na de căș lugărie la Antim) i Daniil Teodoș rescu (Sandu Tudor); că s-a

nevoit alături de părin i îmbunătă i i, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcuț ț ț

Dumitrescu - zis "Fachiru” (mare martir al temni eț lor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia

foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reu it să ajungă unde î i dorea cel mai mult, la Athos, iarș ș

acolo a slujit exemplar, ca duhovnic i bibliotecar, până să devină stare ul mânăstirii Prodromu.ș țCând s-a mutat la cele ve nice (NULL februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ciș

to i cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor.ț

Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit

cândva i tii bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adieș ș rea Duhului, pe care nu tii să o descrii,ș

dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâ ietor de dulce, care nu- i dezleagăș ț

lacrimile, ci te face să treci dincolo de barierele firii, pentru a te vindeca.

Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit...

§

Eu nu l-am cunoscut pe părintele Petroniu Tănase. Nu m-am învrednicit să merg pe Sfântul Munte

Athos. Dar nu l-am sim it niț ciodată străin, niciodată departe, ci a a cum fiecare cre tin îi simte peș ș

sfin i, mereu prezen i i atât de familiari. Cei care l-au cunoscut însă mărturisesc despre părinteleț ț ș

Petroniu că era, într-adevăr, un sfânt. Pentru genera ii întregi de monahi, părintele Petroniu esteț

modelul desăvâr it de călugăr. Căci era "cel mai smerit, cel mai smeș rit, cel mai smerit” - cum îl

descria alt mare duhovnic al nostru, părintele Adrian Făge eanu. În plus, avea o draț goste uria ă,ș

pe care nu o declara, ci care te topea atunci când ajungeai la sfin ia sa.ț

Biografia părintelui Petroniu Tănase e la îndemâna oricui, dar cum era el cu adevărat, ce-i dădea

puterea aceea nepământească tiu foarte pu ini. Nu l-au în eles pe de-a-ntregul nici to i călugăriiș ț ț ț

din ob tea Prodromului, darăș mite ceilal i credincio i. Unul dintre cei foarte pu ini este părinteleț ș ț

Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din Alba. În vârstă de aproape 50 de ani, chip

blând, surâzător i smerit, călugăr sub ire la trup, cu barbă hirsută i ochi arzători, se lasă greuș ț ș

prins în plasa întrebărilor. Îi place taina i nu o strică nici pentru curioziș tatea lui, nici pentru a

altora. Totu i, din bunătate, scapă cuvinte de lăș murire. A a începem să-l adulmeș căm pe avva

Petroniu cel ne tiut, căruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douăzeci de ani, îngrijindu-lș

până în ziua din urmă.

§Pr. Petroniu Tănase în prima tinere eț

După douăzeci de ani de călugărie pe Athos, părintele Modest s-a decis să se întoarcă pe un vârf

de deal din România, pe malul Mure ului, în coasta satului său natal, Găbud. "M-am întors ca săș

nu-mi pierd identitatea de român. Încă mai demult mi-am promis că voi rămâne la Prodromu cât

trăiește părintele Petroniu, ca să-l slujesc. Nu se putea lipsi de mine”, mărturise te, cu sfială,ș

monahul. S-a întors i din prietenie pentru părintele Iustin Miș ron, stare ul mânăstirii Oa a, al căreiț ș

metoc este schitul Găbud. Cei doi se cunosc din copilărie i au crescut duhovnice te împreună,ș ș

chiar dacă monahul Modest a apucat drumul călugăriei mult mai devreme, pe când avea 16 ani.

Părintele Modest i-a făcut ucenicia cu mari duș hovnici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu

părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Bra ov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-aș

slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos i l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum aș

revenit în ară cu o coț moară: amintirea, manuscrisele i fotografiile părinteș lui Petroniu. Crede că

era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodoc ilorș

români. Este mo tenirea palpabilă lăsată de păș rintele Petroniu. Cealaltă parte a mo tenirii, de creș -

din ă i în elepciune, se adăposte te în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.ț ș ț ș

O zi din via a părintelui Petroniuț

- Părinte Modest, cum era o zi din via a părintelui Petroniu?ț

- Simplă, ordonată, strictă. Părintele trăia extrem de simplu, era un ascet. Cu greu a acceptat ca

mânăstirea să aibă ma ină i să se facă un drum până acolo. Până în ultimul an de via ă, cândș ș ț

boala l-a cople it, î i făcea toată gospodărirea singur. Î i spăla, î i cosea nasturii, totul...ș ș ș ș

§Pr. Modest Moldovan de la Găbud, ucenicul părintelui Petroniu

În chilia lui era o cură enie impecaț bilă. Diminea a se trezea foarte devreme, cam cu două oreț

înaintea începerii slujbei, care iarna este la ora 2.00 noaptea. Î i făcea rugăciunile numai înș

genunchi, i se pregătea de slujbă, apoi mergea în biserică. Întotdeaș una era primul. Stătea în

picioare tot timpul, ore întregi. Numai când l-au ajuns neputin ele trupe ti a înț ș ceput să mai adă iș ș

în strană. i atunci îi lăsa pe to i căȘ ț lugării să stea i ei. Pentru că părintele nu- i cerea să faci nimicș ț

din ce nu putea face el. Când n-a mai putut, n-a mai făcut nimănui nici o observa ie. După slujț bă,

fiecare pleca la ascultările lui. Părintele stătea mai mult în chilie, căci se ruga mereu. Evita să

meargă la alte mânăstiri, la hramuri sau parastase, refuza să plece din mânăstire. Spunea că aceasta

este a călugărului, chilia, că ea îl înva ă i tot ea îl mântuie te!ț ș ș

În unele zile î i îngrijea florile. Se purta cu ele de parcă ar fi fost oameni, le tia pe numele lorș ș

tiin ific, dar le chema i pe nume populare sau le boteza cu nume inventate de el, ca să- i arateș ț ș ș

dragul pentru ele. Era tare îndrăgostit de flori. Spunea că în ele se vede frumuse ea lumii.ț

O altă pasiune a sa era cititul, citea mult i tia multe, era un cărturar.ș șDesigur, avea i treburile sale de stare de rezolș ț vat... i mai primea credincio i la sfat. Le era deȘ ș

ajutor, dar mai mult pentru că-l vedeau, pentru că el spovedea pe pu ini i vorbea pu in. Eraț ș ț

foarte interiorizat i trăia Rugăciunea Inimii. Cred că stăre ia i-a fost povară, căci tânjea dupăș ț

lini te.ș

- Era un părinte aspru?

- Era aspru, dar era i bun. Era dur cu el însu i, nu numai în privin a călugăriei, ci în tot. De i aș ș ț ș

avut mari suferin e fizice, iar de la o vreme coloana vertebrală îi era diformă, că nu se mai puteaț

îndrepta, n-a zis o dată un "au!”, nu s-a plâns niciodată. Era foarte ferm i cu învă ătura deș ț

credin ă. Dacă treceai de pojghi a aceea de răceală, de armura lui, dădeai de o mare bunătate. A aț ț ș

se face că era foarte iubit, de i n-a căutat să fie popular i nu făcea gesturi sau declara ii deș ș ț

afec iune. Dar sim eai că el te iube te ca om, ca purtător al chipuț ț ș lui lui Hristos. Dacă erai cu

sufletul pregătit să-l întâlne ti, în prezen a lui te învăluia o mare bucurie i o mare bunătate. Pur iș ț ș ș

simplu iradiau din el. E ceva ce mi-e greu să explic. Trebuie să fi trăit asta ca să în eț legi. Altfel

este ca i cum a încerca să descriu gustul mierii cuiva care nu a mâncat niciodată miere.ș ș

"Cânta Paraclisul Maicii Domnului în chilie”

§Avva Petroniu - cel smerit

- Cum se împăca smerenia cu această duritate a sa? Era stare i duhovnic i, inevitabil, trebuiaț ș ș

să dojenească i să pună ordine. Cum o făcea fiind atât de smerit, după cum povestesc to i ceiș ț

care l-au cunoscut?

- Smerenia sa era autentică. El nu ridica niciodată vocea, nu dădea porunci, ci doar î i cerea să- iț ț

faci ascultarea de călugăr, nu certa niciodată pe nimeni în mod direct i vehement, ci vorbea înș

pilde i spunea celui care a gre it unde a gre it, fără să-l numească, în convorbirile nostre de laș ș ș

trapeză sau în câte o predică (pentru că predica rar). Era foarte în elept i delicat cu ceilal i. tiaț ș ț Ș

cât pot să doară cuvintele i, ca unul care făcuse i Literele, i le alegea cu grijă. Vede i că în toateș ș ș ț

fotografiile are privirea plecată. Nu-i plăcea să iasă în eviden ă. Nu povestea câte coli a făcut,ț ș

câte mânăstiri a condus, ce oameni extraordinari a cunoscut. Pentru că era foarte smerit. A a căș

nici ob tea nu l-a cunoscut bine. Eu am fost privilegiat în cele două luni cât l-am îngrijit la pat,ș

înainte să moară, pentru că i-am răsfoit caietele personale, în care se aflau ciorne de scrisori,

scrisori primite de la credincio i, amintiri, autobiografia lui i altele.ș ș

- Se supăra vreodată?

- Sigur că îl mai necăjeau fra ii. Dar nici atunci nu se manifesta de fa ă cu to i. Mergea la el înț ț ț

chilie i cânta Paraclisul Maicii Domnului. Cânta tare, de se auzea în curte, ca să se lini tească iș ș ș

să capete ajutor de Sus. Era foarte bun cântăre i avea mare evlavie la Maica Domnului. De câteț ș

ori era pomenită Maica Domnului în biserică, îl vedeam lăcrimând.

- Dar de râs l-a i văzut râzând?ț

- El mai mult zâmbea, nu râdea a a, cu toată gura. Căci călugărul trebuie să fie în toate strunit.ș

Însă avea un umor foarte fin.

"Pe măsură ce îmbătrânea, îi cre tea entuziasmul credin ei”ș ț

- Vă voi pune o întrebare care stă pe buzele multora: a i trăit vreo minune cu păț rintele Petroniu?

Ucenicii multor mari duhovnici mărturisesc minuni pe care le-au văzut cu ochii lor înfăptuite de

acei părin i...ț

§

Părintele Petroniu i al i călugăriș ț

- Nu a ti să vă spun un fapt concret. Dar eu sim eam că e un miracol permanent preș ș ț zen a sa.ț

Cred cu adevărat că făcea minuni, dar noi eram lega i la ochi să nu le vedem. Era minunat, deț

exemplu, i faptul că lui îi cre tea tot mai mult entuziasmul credin ei, pe măsură ce îmbătrânea.ș ș ț

Este neobi nuit, pentru că bătrâneș ea a ază lucrurile, entuziasț ș mul este la tinere e.ț

În ultimele luni, a suferit că nu mai putea merge la biserică. Până atunci a mers continuu, chiar

dacă de ani mul i nu mai auzea i ar fi putut răț ș mâne în chilie să se roage. Însă voia să dea un

exemplu.

Minuni a trăit, căci i s-au arătat îngeri i sfin i. Ne-a povestit. i avea deoseș ț Ș birea duhurilor, nu

putea să se în ele, să fie înș elat de cel rău. tia i când este vis i când e aievea. Avea un caiet deș Ș ș ș

vise, unde î i nota ce visa mai interesant, ca apoi să descifreze visul. Visa mult i frumos, duș ș -

hovnice te.ș

- Cum se raporta la moarte?

- Cu bucurie. Spunea că s-a pregătit, că nu are nici o teamă i că abia a teaptă să vadă cum eș ș

dincolo. De altfel, el trăia deja pe jumătate în cealaltă lume. În unele fotografii, care îi suprind

privirea, se vede că e dus departe cu gândul i cu fiin a înș ț treagă.

§Pr. Modest, la căpătâiul părintelui Petroniu, cu câteva zile înaintea mor iiț

- Care e învă ătura cea mai de pre pe care a i primit-o de la părintele Petroț ț ț niu?

- Eu nu prea l-am întrebat, n-am fost un iscoditor, mi-a fost de ajuns să fiu lângă părintele. i toateȘ

câte mi le-a spus vor fi lucrat pe undeva în mine. Dar cred că mai mult propovăduie ti prin via aș ț

trăită, decât prin cuvânt. Iar felul în care a trăit avva Petroniu îmi folose te mai mult decât oriceș

sfat.

Autobiografia părintelui Petroniu *)

- ciornă -

"Sunt născut în com. Fărca a, rai. Ceahlău, reg. Bacău, înregistrat la 23 mai 1916, din părin iș ț

ărani agricultori, Ion i Olimpia Tănase, al aptelea din cei 8 copii ( ase fete i doi băie i).ț ș ș ș ș ț

coala primară am urmat-o în satul natal (NULL clase), după care la vârȘ sta de 14 ani - an 1930 -

am intrat frate în mânăstirea Neam . Aci am urmat cursuț rile coalei de cântăre i, iar în 1935 amș ț

mers la Seminarul monahal Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a precum i diploma deș

absolvirea seminarului le-am dat la sem. [seminarul - n. red.] Central Bucure ti, întrucât sem.ș

monahal Cernica se desfiin ase în 1941. * În acela i timp, în urma exameț ș nului de diferen ă, amț

dat bacalaureatul - sec ia tiin e - la liț ș ț ceul Mihai Viteazul din Bucure ti, sesiunea din toamș nă,

1942. * M-am înscris apoi la Fac. de Teologie i la Fac. de Matematici din Bucure ti, pe aceastaș ș

din urmă întrerupând-o după un an de studiu, fiind prea împovărat cu două facultă i i cuț ș

obliga iile de serviț ciu de la cancelaria Sf. Sinod, unde intrasem ca angajat din oct. 1942, pentru a-

mi asigura mijloacele de între iț nere la studii. Din 1943 m-am înscris la Fac. de litere i filoș sofie -

Bucure ti, pe care am absolvit-o în 1946, odată cu Fac. de Teologie.ș

§Autobiografia pr. Petroniu

* După terminarea studiilor, am continuat să fiu func ionar la Cancelaria Sf. Sinod, iar din 1946ț

până în 1948, deta at la Secreș tariatul Patriarhului Nicodim; până în septembrie 1950 am fost

numit suplinitor la seminarul monahal din m-rea [mânăstirea] Neam . Până la aceasț tă dată

intrasem în cinul monahal i fusesem hirotonit diacon i ieromoș ș nah (NULL).

* La sem. Neam am func ionat doi ani, la catedrele de pedagogie i cateț ț ș hetică (an I) i la cat.ș

[catedra] de muzică (an II); în 1952 contopindu-se seminarul cu coala de Cântăre i EȘ ț parhială, am

mers la m-rea Slatina, unde mi s-a încredin at conducerea coț ș lii monahale i a cursurilor de preș -

gătire elementară - 7 ani - din acea mânăstire. La m-rea Slatina am rămas până în anul 1959 -

îndeplinind, pe lângă ascultările de mai sus, i pe aceș lea de preot i stare al m-rii [mânăsș ț tirii],

între 1957 - 1959.

* În 1959, luna mai, în urma dispozi iilor chiriarț hale, a trebuit să părăsesc m-rea, retrăgându-mă

în com. Bro teni, reg. Suceava, rai. Vatra Dornei, la o soră, unde am stat până în prezent.ș* Munca, cinstea i coș rectitudinea le-am învă at încă din copilărie, de la părin i, care fiind săraci,ț ț

nu ne-au putut lăsa altă mo tenire, i cu ele am străbătut până acum de-a lungul anilor.ș ș* Nu am făcut niciodată nici un fel de politică i nici n-am suferit vreo condamnare, nici de legileș

biserice ti, nici de cele civile.ș* În prezent, mă aflu cu sănătatea ubredă, neînstare de eforș turi fizice, având nevoie de îngrijire

deosebită i tratament mediș cal.

Decembrie 1961

Petroniu (Petru) Tănase

________________________

Salariat la Curtea de Arge 1 dec. 1961 - 1 febr. 1966.șPensionat motiv boală 1 II 1966.

La mânăstirea Sihăstria: 1 mai 1966.

*) Am păstrat grafia autorului.

Virtu ile rugăciuniiț

§Fecioara cu pruncul

"Cine merge prin lume va întâlni cetă i fără ziduri, ora e fără bogă ii, fără coli sau teatre,ț ș ț ș

dar o cetate fără un templu, fără un cult divin sau lipsită de rugăciuni n-a existat niciodată."

Plutarh

Mai, anul 2005. Una dintre revistele medicale cele mai serioase din SUA, "Journal of the

American Medical Association", a publicat un articol intitulat "Medicii trebuie să le prescrie

pacien ilor lor rugăț ciunea?". Textul a avut un mare impact asupra comunită ii tiin ificeț ș ț

interna ionale. Câ iva ani mai târziu, mul i dintre medicii americani - chiar i cei atei - au admisț ț ț ș

că rugăciunea ajută la vindecare. Nu e vorba, fire te, de a înș locui bisturiul cu acatiste, ci de a

folosi rugăciunea ca întăritor al tiin ei. Care e ra iuș ț ț nea acestui îndemn? Faptul că oamenii de

tiin ă ameș ț ricani au izbutit să măsoare precis efectul rugăciunii asupra organismului omenesc.

Pe plan fizic, rugăciunea produce un "reflex de destindere", care se traduce printr-o încetinire a

ritmului cardiac i a resș pira iei, o scăț dere a presiunii arteriale, o diminuare a necesită ii de oxigenț

i a produc iei de bioxid de carbon.ș țPe plan mental, ea aduce un sentiment de liniștire, de bunăstare i pace, înlăturând teama i gânș ș -

durile negre.

Bolnavii pentru care s-au rostit rugăciuni s-au vindecat

În cercetările lor, medicii americani au constatat un fenomen de-a dreptul surprinzător:

rugăciunile colective au avut un efect uluitor asupra anumitor maladii, a a după cumș

dovede te expeș rimentul condus de medicul cardiolog Randolph Byrd pe 393 de pacien i interna iț ț

la Clinica de Cardiologie din San Francisco.§

Maica Domnului îndurerată

Practicianul i-a împăr it bolnaș ț vii în trei grupe: A, B i C. Apoi, el le-a soș licitat unor diferite

grupuri de rugăciune aflate în diferite ora e de pe teritoriul american să se roage pentru bolnaviiș

din grupa A. La capătul experimentului, cardiologul a descoperit că starea acestora se îm-

bunătă ise spectaculos, în compaț ra ie cu bolnavii din grupele B i C.ț ș

Astăzi, atât în America, cât i în Euș ropa, există numeroase astfel de "grupuri de rugăciune", care

func ioț nează în strânsă legătură cu diferite institu ii de sănăț tate. Una dintre cele mai cunoscute se

află în Fran a.ț

Compus în urmă cu 25 de ani, doar din patru persoane, grupul de rugăciune francez numără astăzi

400 de membri, care se întâlnesc o dată pe lună într-o biserică din Paris. În cursul reuniunilor, fie-

care dintre participan i e invitat să adreseze, din străț fundul inimii, rugăciuni pentru cei bolnavi. Se

presupune că această uria ă energie benefică este "mediș camentul" care tămăduie te mai repedeș

decât medicamentele.

Icoane pe sticlă de la Sibiel

Biserica de lângă zidul cu trandafiri

§Părintele Constantin Sârbu

Sfin ii de lângă noiț

Din prima clipă prinzi drag de ea. Ai vrea să o iei în bra e, să o aperi cumva de toată zarț va iș

agita ia urbană din jur. Retrasă la adăț postul unui zid plin de iederă i de trandafiri urcăș tori,

biserica Sapien a tace i se roagă. Abia îi auzi respiț ș ra ia. Parcă i acum se teme, amintindu- i deț ș ș

lungile zile de cumpănă de dinainte de 1990, când buldozerele a teptau la poartă ordiș nul de

demolare, iar credincio ii plânș geau, cerând Domnului milă i iertare, pentru lăca ul lor modest,ș ș

dar istoric, construit de fiica lui Constantin Brâncoveanu, doamna Safta, dimpreună cu marea

familie a boierilor Cretzule ti.șSapien a sau "Sfânta În elepț ț ciune" este o biserică minusculă, de buzunar; o biserică discretă, fără

turle, clopotni ă sau pridvor. Dacă te afli prin zonă i nu e ti cu adevărat atent, po i foarte bine săț ș ș ț

treci pe lângă ea i să n-o vezi cum stă pitită printre flori i un rând de case vechi, cu etaj,ș ș

marchiză i geamlâc. Stă i a teaptă vremuri mai bune, pe locul unde Podul Izvor se întâlș ș ș ne te cuș

dealul Uranus, celebrul deal al Bucure tiului inș terbelic, martirizat de comuni ti pentru a face locș

unui gând imens i urât: Casa Poporului.ș

Be i orul lui Dumnezeuț ș

În fiecare zi, tanti Maria î i poș trive te hainele cu vremea de afară, î i ia bastonul i cartea deș ș ș

rugăciune, după care porne te tocmai din Barieș ra Vergului, pentru ca, străbătând o jumătate de

ora , să ajungă la biseriș ca Sapien ei. Nu ine cont nici de distan ă, nici de cei 90 de ani ai săi.ț ț ț

Tanti Maria vine zi de zi să ajute la cură enia bisericii. Vine la întâlnirea cu Domnul i cu aminț ș -

tirea duhovnicului ei, Constantin Sârbu, al cărui mormânt este parcă pus anume, chiar lângă

poartă.

De câte ori trece prin dreptul mormântului, bătrâna se opre te, face o mică rugăciune i a teaptă unș ș ș

semn, convinsă că fără încuviin area părintelui, n-ar mai puț tea să înainteze nici măcar un pas.

Pentru ea, părintele Constantin Sârbu e o prezen ă concretă. Îl vede aieț vea, stând i acum înș

dreptul intrării, a a cum stătea pe vremuri în fa a altarului i le cerea oamenilor să nu tulbure prinș ț ș

nimic Sfânta Liturghie, oprind pe oricine se agita să scrie acatiste sau să cumpere lumânări. Îi

certa blând, cum numai el putea să-i certe ("Nu lumânarea mântuie te... Lumânarea nu se roagă înș

locul tău"), în timp ce privirea lui senină i albastră repeta fiecăruia în parte cuvintele săpate adâncș

deasupra u ii de la intrare: "În această biserică nu se vorbe te... E o biserică a tăcerii i a iubirii".ș ș ș

Aspru i blând totoș dată, i se mai spunea "Be i orul lui Dumnezeu", omul fără concesii, fără alteț ș

gânduri ascunse. Acum, părintele î i întâmpină credinș cio ii, a a cum făcea pe vreș ș muri, înaintea

slujbelor de priveghere, din mormântul lui plin de flori.

§Părintele Sârbu lângă troi a ridicată în cinstea eroilor neamuluiț

La 90 de ani, tanti Maria se scoală de cu noapte i se pregăte te de drumul ei zilnic. Nu are timp săș ș

se plângă de singurătate i, cu atât mai pu in, să cadă bolș ț navă la pat. La Sapien ei, are încă multeț

de făcut - să grijească mormântul i florile din jur, să ajute la pangar sau să pregătească mâncareaș

pentru agapa cre tinească ce are loc în fiecare duminică, după obiceiul impus de părintele. Nuș

contează că acum câ iva ani a fost opeț rată de cancer i că medicii nu-i dădeau să trăiască mai multș

de câteva săptămâni. În fiecare diminea ă traț versează jumătate de Bucure ti, ca să se întâlnească,ș

în gând măcar, cu eternitatea. La Bariera Vergului, unde locuie te, are mai mulș te biserici în

preajmă, dar în nici una nu simte ce simte la Sapien ei. E o biț serică parcă tocmită anume după

sufletul ei - mică i încăș pătoare, plină de volbură i tranș dafiri urcători. E biserica ce mai păstrează

încă duhul părintelui i cuș vintele lui săpate cu litere de foc, direct în cărămidă: "Acest loc e tă-

cere... E dragoste".

Minunile părintelui Constantin

§Slujind în biserică

Cei care l-au avut cu adevărat duhovnic pe părintele se cunosc de cum intră în biserică. Î i facș

cruce mare încă de la poartă i se reculeg câteva cliș pe, pentru ca apoi să străbată curtea în vârful

picioarelor, nevrând să-i tulbure prin nimic odihna. La fel ca întotdeauna, părintele îi a teaptă acoș -

lo, în u a bisericii, ca o imagine vie a suferin ei - gârbovit i apleș ț ș cat într-o parte, incapabil să pă-

ească normal sau să- i lege sinș ș gur ireturile de la pantofi, din pricina loviturilor cu ranga apliș cate

la tălpi i pe ira spiș ș nării de către securi ti. El, care săvâr ise mai multe minuni (o femeie i-aș ș ș

recăpătat vederea în Joia Mare, iar o alta s-a vindecat de epilepsie, doar atingându-se de odăjdiile

lui), nu a făcut nimic să treacă de la el paharul suferin ei. Era încă la biț serica Vergului (ridicată în

1944 de el însu i), când pe u a de la intrare s-a proiectat inexpliș ș cabil i miraculos imaginea Maiș cii

Domnului. Toată lumea s-a bucurat, crezând că se arată semn că se va sfâr i războiul i că le va fiș ș

bine tuturor, dar părintele s-a înnegurat la fa ă, tiind că ceea ce era desenat cu lumini i umbre peț ș ș

u a de la pridvorul bisericii repreș zenta de fapt Drumul Crucii, suferin ele prin care el va trece nuț

peste mult: arestarea, bătăile atroce i umilin a, lagărul, munca silnică la Canal, deportarea înș ț

Bărăgan i hăituirea permanentă, pentru simplul moș tiv că cineva scrisese o poezie împotriva lui

Stalin i, într-un vers, pomenea numele de Constantin Sârbu.ș

§Mormântul părintelui

Văzător cu duhul, a cunoscut dinainte tot ce o să i se întâmple. i-a cunoscut până i moartea. NuȘ ș

întâmplător, înainte de a fi omorât, a pus pentru ultima oară ordine în treburile parohiei i i-aș

repetat lui tanti Maria de mai multe ori: "Eu plec i nu mai vin... Să ti i că am plătit toată lucrareaș ș ț

- inclusiv pardoseala. Nu vă las cu nici o datorie... Am la voi, însă, o mare rugăminte. Să nu

părăsi i niciodată biserica i să mă îngroț ș pa i în curtea ei, că tare am iubit-o. Pentru amintireaț

mea, să o iubi i i voi la fel". De câte ori î i aminte te această scenă, tanti Maria dă să plângă.ț ș ș ș

Părintele tia că o să moaș ră, încă din 1968, când a venit la Sapien ei. tia că nimănui nu o să-iț Ș

convină lucrarea lui misionară. Când ofi erul de Securitate l-a chemat la el i l-a somat să inț ș tre în

spital pentru opera ie, părintele a surâs. Sosise vreț mea. Lucrurile erau aranjate. Din spital nu mai

avea să iasă viu niciodată. Singura concesie care i s-a făcut părintelui a fost să i se acorde ultima

Împărtă anie. Pe patul de spiș tal, cu ultimele puteri, a primit taina împreunării cu Hristos chiar de

la marele duhovnic Ilarion Argatu, care, închizându-i ochii după datină, a văzut cu mare mirare

aureola sfin eniei deasupra capului părinteț lui. Schimbându- i pozi ia de mai multe ori, pentru aș ț

verifica să nu fie simplă iluzie optică, arhimandritul Ilarion Argatu s-a convins că Dumnezeu

dăduse semn. Părintele Constantin Sârbu primise cu adevărat cununa muceniciei. Era o zi ploioasă

i rece de octombrie, 1975.ș

"Orice ruină i-a da, tu vei face acolo o grădină"ț ș

Din orice parte ai privi-o, Biserica Sapien ei nu te imț presionează prin nimic.

§Biserica Sapien ei, pitită între floriț

E ca părintele Constantin Sârbu - mică, plăpândă i povârnită u or pe-o parte. Biș ș serică modestă iș

fierbinte. Biserică îndelung rugătoare. Pe părintele paroh, Marin Cojoc, îl găse ti mai tot timș pul la

altar. A a î i începe el ziua, intrând devreme în biș ș serică, să dea bine e sfin ilor i lui Hrisț ț ș tos, să se

închine la răclu a cu sfintele moa te aduse de la Vatopedu i apoi să pomenească în rândulț ș ș

ctitorilor numele lui Constantin Sârbu, dimpreună cu Constantin Voicescu - alt martir i mareș

luptător al bisericii Sapien a. A a simte părintele Marin că e bine. Rostind numele celor deț ș

dinainte i al celor care au mai fost, se instituie o conș tinuitate, un lan de trăiri i un sui caț ș ș

treptele unei scări nevăzute, fără de care nu putem ie i nicicum din egoș ism i din sine, pentru a neș

înăl a apoi spre cer.ț

Părintele Marin stă în scaunul lui de spovadă i parcă nu se mai satură de tihna bisericii, abiaș

primenită i refăcută din temelii, dimpreună cu pictura lui Tăttăș rescu i a inegalabilei Olgaș

Greceanu. Stă cu fa a spre icoane i cu privirea întoarsă duios spre trecut, fericit să-l cunoască peț ș

părintele Sârbu, măcar din căr ile i mărț ș turiile altora, din epopeicul "memoriu-spovedanie" adre-

sat de el patriarhului Justinian sau din amintirile enoria ilor, adunate cu mult drag, într-un frumosș

album, de măicu a Xenia Măț măligă, fiică a bisericii, azi călugări ă la mânăstirea Diacone ti.ț ș

§Interiorul bisericii

Chiar dacă nu l-a cunoscut personal, fiind prea tânăr în acea perioadă, părintele Marin a strâns des-

tule imagini i întâmplări minunate cu bătrânul preot Constanș tin Sârbu. Convins de sfin eniaț

părintelui, îl pomene te mereu la ectenie, dimpreună cu to i ctiș ț torii - domnitori, boieri i ispravniciș

miluitori ai bisericii. Se cutremură când îi pronun ă numele i simte că părintele îl încuț ș viin ează,ț

privindu-l de undeva, din preajmă. Îl simte în lini tea i concentrarea epiclezei. Îl simte înș ș

cântările psalmodiate u or, cu întreită emo ie i transfiș ț ș gurare, a a cum au fost lăsate chiar de el.ș

Nici o abatere nu e cu putin ă. Părintele Marin Cojoc î i aminte te cu un surâs iertător i o anumeț ș ș ș

strângere de inimă cum enoria ii bisericii (doamna Lucia Pop or, domnul Chiș ș rilă, tanti Maria) l-au

înconjurat din chiar prima lui zi de paroh i l-au corectat spunând: "La noi, cântările acesș tea se fac

a a, pentru că a a le-a lăsat părintele Sârș ș bu". S-a supărat pu in, dar i-a i plăcut curajul mireț ș nilor,

gândind că un om ca preotul Constantin Sârbu nu a trăit degeaba; că patriarhul Justinian a avut

mare dreptate atunci când i-a spus părintelui, în chip de dojană prefăcută: "Nu-mi cere cea mai

mică i mai săraș că biserică din Bucure ti... Crezi că nu tiu de ce e ti în staș ș ș re? Orice ruină i-aț ș

da, tu vei face grădină din ea".

Oricâte lucruri s-ar spune despre el, Constantin Sârbu rămâne ne tiut încă. Un sfânt i un martirș ș

care nu s-a dezis de Hristos nici când tălpile i-au fost arse cu fierul înro it. Un mare suflet ce aș

tânjit toată via a după dragoste i mânț ș gâiere. Un om chinuit, cu o biografie grea i uneoriș

nemiloasă, dar plin de iubire pentru aproapele. Un om al răbdării i al jertfei de sine, în stare să- iș ș

dezbrace haina în toiul iernii pentru a înveli cu ea un alt de inut; în stare să-l culce pe Calciuț

Dumitreasa în patul lui de deportat, i el să doarmă afară, sub cerul liber.ș

§Biserica Vergului, ctitoria părintelui Sârbu, din care a fost alungat

De i nu l-a cunoscut, părinș tele Marin Cojoc se închină la amintirea preotului Constantin Sârbu

(exemplu de neopatristică română), descoperind cu uimire că toată via a lui a fost o suferin ă i oț ț ș

rană deschisă - că a rămas orfan de la câ iva ani, că i-a cresț ș cut din greu copiii orfani (draga lui

so ie a murit răpusă de cancer), că a fost alungat chiar de la biserica pe care a construit-o cu mâiț -

nile lui (biserica Vergului) i a ajuns apoi la cea mai săracă biserică din Bucure ti, Sapien ei.ș ș ț

Părintele paroh Marin ar putea vorbi mult despre marele Constantin Sârbu i despre lucrările lui deș

la Sapien a, dar se opre te pentru a se pregăti de slujba privegherii. Priț ș mii credincio i trebuie săș

sosească. Sunt oameni veni i de departe, din alte zone ale Capitalei. Ca tanti Maria, traț versează

jumătate de ora pentru a se întâlni cu liș niștea, cu eternitatea. Cam a a era i pe vremea părinș ș telui

Sârbu, mereu reclamat i împro cat cu vorbe greș ș le, de chiar oamenii care locuiau în casele din

spatele bisericii. Întâmplare sau nu, din to i cei care au încerț cat să-l umilească i să-l alunge peș

părintele, nici unul nu mai trăie te în cartier - ori au murit, ori s-au mutat în altă parte.ș"Stupul" de la Sapien ei s-a refăcut, cu oameni din toate col urile Bucure tiului - oameni pe careț ț ș

îi leagă dragostea părintelui Sârbu i porunca lăsată de el, cu limbă de moarte, ca nimeni să nuș

plece în altă parte. Biserică a tăcerii (nu- i atrage aten ia prin nimic), Saț ț pien a sau "Sfântaț

În elepciune" continuă să rămână o biserică minusculă, de buzunar; o biserică discretă iț ș

plăpândă, care stă la o margine de stradă, ascunsă printre flori i un rând de case vechi. Stă, seș

roagă îndelung i a teaptă vremuri mai bune, pe locul unde cândva înș ș torcea tramvaiul 20 i făceaș

legătura dintre Podul Izvor i dealul Uranus. Stă asemenea părintelui Constantin Sârbu, care, înș

pu inele lui momente de lini te, ie ea la poartă i privea în depărtarea străzii, a teptându-l plin deț ș ș ș ș

răbdare i speran ă pe Hristos.ș ț

Manastirea Cucuis

§Parintele Andrei Mihali, staretul Schitului Cucuis

Calatorie in poveste:

De cate ori iau drumul unei manastiri, ma pregatesc sa intru in poveste. Dincolo de ravna, evlavie,

dragoste si nadejde - punctele cardinale ale pelerinului -, se afla un copil tanjind dupa povesti

minunate, cu sfinti coborati din icoane si cu oameni care primesc aripi ingeresti. Stiu ca povestea

ma asteapta vie, puternica si pulsand ca inima unei fiinte nemaiintalnite. Stiu ca vrea sa fie spusa,

dar nu se da oricui. Si sper sa mi se dea mie, asa cum poetului i se da de Sus versul care il poarta

spre lumi nebanuite. Cine stie de cate ori am ratat o poveste extraordinara, fara s-o banuiesc, sub

straiele modeste ale unei aparente normalitati? Pentru ca intotdeauna povestea este ascunsa, taini-

ca, nevazuta decat de ochii inimii, daca ii ai deschisi. Asadar, cand pleci la drum spre o manastire,

trebuie sa-ti deschizi bine ochii inimii, ca sa traiesti povestea adevarata. Putin a lipsit sa trec orb si

pe langa povestea Schitului Cucuis, din judetul Alba. Aveam ochii legati de griji lumesti, si

sufletul prea tulburat de mirosul inceputului de primavara. Dar cineva de Sus a vrut altfel...

Curtea miracolelor

Se facea ca m-am ratacit pe un drum de tara, care, dupa ce depasea casele semete ale unui sat

bogat, de oieri, inainta printr-o padure, ca intr-o pestera de frunze uscate, de iarba batrana si de

fluturi cu aripi uriase. Soarele n-avea putere acolo si totusi "pestera" era luminata feeric. Din loc in

loc, ochi de veverite, de vulpi si de lupi punctau ca niste stele bolta de lemn a padurii. Din loc in

loc, cerbi mandri isi scuturau capetele si coarnele incepeau sa le straluceasca...

Acel drum, sinuos ca un sarpe de apa si parca necalcat de picior de om, nu avea sfarsit. Mergand,

te apuca ameteala, de parca te-ai fi invartit intr-un carusel. As fi vrut sa ma opresc, sa ma pravalesc

pe spate in iarba si sa-mi pironesc ochii in vazduhul nesfarsit de albastru, dar atunci, de parca mi-

ar fi ascultat cineva gandurile, mi s-a deschis, in dreapta, o poiana, peste un parau, la poalele

Muntilor Sureanu. Iar in oaza aceea crescuta din verdele brazilor si din petecele albe ale iernii abia

trecute, doi calugari imi zambeau dinaintea unei biserici. Peretii lacasului pareau claditi din

lumina. Si pe cel dinspre Sud, trona icoana Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, ucigand balaurul.

Hramul sfantului lacas.

Ograda era patata inca de zapada inghetata, caci aici aerul devenise mai rece si mai limpede. De

jur imprejur paseau, care mai delicat, care mai tantos, fazani aurii, caprioare sfioase, pisici alintate,

pauni cu cozile-nfoiate de-ti luau ochii si gaini ciudate, cu picioarele imbracate in botosei de puf.

Parea ca ma aflu intr-o curte a miracolelor. Si mai tarziu, am aflat ca asa si era.

Staretul Andrei

§In catapeteasma bisericii

Doua lucruri te izbesc la parintele Andrei Mihali, staretul Schitului Cucuis: o barba rosie ca focul

si un zambet ca de pe alta lume. Dar amandoua ii tradeaza sufletul de "nebun intru Hristos", caci

sunt semnele exterioare ale unei arderi intense pe dinauntru. Surasul sau bland si necurmat se

potriveste cu ochii albastri, din care razbat bunatatea si linistea. Desi tanar, are in el ceva asezat,

de bunic starnit la povesti. Maramuresean de obarsie, dintr-o familie cu zece copii, dintre care doi

calugari, parintele Andrei si-a facut ucenicia in manastiri faimoase - Hodos-Bodrog (Arad) si Colt

(Hunedoara) - inainte de a se aseza la Cucuis, acum unsprezece ani. A stiut dintru inceput ca aici,

la poalele cetatilor dacice ale Muntilor Orastiei, e locul sau. La Cucuis a gasit un taram al linistii

binecuvantate din care infloreste rugaciunea, un pamant sfintit de nevointele unor sihastri, demult

disparuti cu trupul, dar permanent prezenti cu duhul lor. Asa incat nu simte ca are in obste un

singur monah, cel pe care il vad si eu trebaluind prin curte, ci o adevarata armata de suflete ne-

vazute. O lume din alta lume, pe care o simt si credinciosii care participa mai ales la slujbele de

noapte. Uneori aud nu doar glasul preotului si al cantaretului din strana, ci un intreg cor de voci

pogorand din vazduh, voci puternice, barbatesti, precum dangatul de clopot.

Mai cu seama unul dintre fostii pustnici de la Cucuis, parintele Damian Vasile, trecut la Domnul

cu vreo suta de ani in urma, ii da mare ajutor parintelui Andrei. Intai, parintele Damian si-a trimis

inainte crucea. De acolo de unde e ingropat, undeva in munte, unde nu stie nimeni, a facut sa-i co-

boare crucea pe apa, pana in poarta manastirii. Cruce e o vorba, pentru ca e mai degraba o troita

masiva, frumos taiata in lemn si incrustata cu vechi simboluri crestine.

§

Parintele Andrei a pus crucea aceasta de straja in poarta schitului, protejand-o cu gard si acoperis.

Si il pomeneste la rugaciune mereu pe parintele Damian. Ba si mai mult, la ananghie i se roaga

parintelui Damian, care stie mai bine tot rostul locului, iar sihastrul il ajuta mereu, nedezmintit. Pe

seama mijlocirii facute de calugarul Damian, pe langa puterile ceresti, pune parintele Andrei, de

pilda, cele 14 femei sterpe, trecute de 40 de ani, care au nascut, dupa ce li s-a slujit la Cucuis.

"Paisprezece, le stiu pe nume pe toate. Au venit, s-au spovedit, m-au rugat sa fac ce pot sa le

rodeasca pantecele. Numai Dumnezeu poate sa faca asta. Si trebuie multa rugaciune. Le-am pus la

Liturghie, le-am chemat la Sfantul Maslu, pe care il fac in fiecare vineri, le-am mai citit si alte

rugaciuni, si Domnul s-a milostivit. Si mereu am simtit ca ma asista parintele Damian, care deja

are locul lui in Cer" - spune parintele Andrei.

Pesemne ca vestea marilor izbanzi ale acestui preot maruntel, cu zambet copilaros si un par

neobisnuit de rosu, s-a dus prin tot Ardealul, caci vineri seara, puhoaie de lume urca la Schitul

Cucuis, sa participe la Sfantul Maslu.

In alte zile, siruri de credinciosi fac acest veritabil drum al Crucii, de la ultimul sat pana la schit,

pe jos, pentru a participa la moliftele Sf. Vasile cel Mare, la care se incumeta parintele Andrei mai

ales atunci cand mai are un preot, doi, cu care sa slujeasca.

Doua biserici

In unsprezece ani, parintele Andrei a facut si alte minuni: a construit douazeci de chilii si o

biserica mai mare, unde sa poata incapea numerosii pelerini. Cea in care se slujeste azi, ridicata la

inceputul anilor '90, cand la Cucuis era schit de maici, e prea modesta pentru a cuprinde sutele de

credinciosi, din marile posturi de peste an si din zilele de sarbatoare, care iau drumul manastirii

ascunse intre paduri. Noua biserica va fi sfintita, cu ajutorul lui Dumnezeu, in aceasta toamna.

Este impunatoare, puternica si eleganta ca o principesa.

§Crucea parintelui Damian, cea adusa de ape

Sigur ca parintele Andrei n-a reusit toate astea de unul singur, ci cu sprijinul unor crestini cu dare

de mana si cu suflete aprinse de credinta, precum sotii Lidia si Gheorghe Munteanu din Orastie, al

caror fiu a sihastrit vreun an aici, apoi s-a stabilit la Sf. Munte Athos. Insa, la mijloc se afla si

darul parintelui Andrei de a provoca generozitatea oamenilor. "Am suferit multe umilinte, caci unii

considera ca, atunci cand ceri pentru Biserica, cersesti pentru tine. M-au injurat, m-au dat afara.

Dar eu am avut multa rabdare, i-am iertat si m-am rugat pentru ei. Asa s-a intamplat ca, dupa o

vreme, sa vina singuri la poarta manastirii si sa-mi ofere ajutor oameni care ma prigonisera.

Dumnezeu i-a castigat de partea Lui si le-a luminat mintea cum sa-si plateasca greseala. Mereu i-

am primit cu dragoste, pentru ca eu vad in fiecare om chipul lui Dumnezeu si fiecare fiu risipitor

intors la sanul maicii sale, care e Biserica, un fiu credincios", spune, zambind luminos, parintele

Andrei.

O alta minune a acestui protosinghel blajin sunt cele 1.700 de flori care fac manastirea sa

straluceasca precum gradinile Raiului. Parintele insusi le ingrijeste, le inmulteste, le pune toamna

in ghivece si le adaposteste in chilii, pentru a le replanta primavara. "Inima omului se bucura cu

rugaciune, dar si cu frumusetile pure ale acestei lumi - ca nu degeaba le-a lasat Dumnezeu. Imi

plac florile, cum imi plac si animalele, pasarile si pestii. Asa ca am adunat aici tot ce am putut:

pasari rare, caprioare pe care le-am domesticit, am facut un helesteu pentru peste... Fiecare

manastire trebuie sa fie o mica gradina a Raiului", crede parintele Andrei.

Inapoi, in lume

§Printre animalele padurii, pe care le ocroteste cu drag

Binecuvantarea parintelui imi deschide drumul inapoi, spre lumea dezlantuita. Pe masura ce ma

indepartez de schit, padurea isi schimba infatisarea, din pestera fermecata devine un codru sur, ca-

re mai are de asteptat pana ce suflul primaverii ii va face mugurii sa plesneasca. E ca un camp de

cruci stranii inchipuite de arborii seculari pe care se odihneste cerul. Putin mai sus sunt cetatile da-

cice. Parintele spune ca simte prezenta istoriei, o energie neobisnuita a locului, care curge de peste

tot. In urma mea, padurea se inchide ca un labirint de ziduri, pentru a se deschide altui pelerin, cu

ochii inimii treji.

Peste satul de ciobani, cu case vechi, din lemn, si ograzi fara poarta, se lasa, incet, apusul. Cirezi

de vaci coboara, alene, din pasunile abia inverzite, pe drum de stele... Aceasta a fost povestea. V-

am spus-o cu drag, dar n-o puteti trai aievea decat la ea acasa, la Cucuis.

Schitul Cucuis se afla in comuna Beriu, judetul Hunedoara. Acces: DN7 / E68, Deva-Orastie, 25

km, dreapta pe DJ705A, 3 km, stanga la Castau pe DC54A, 8 km.

Puterea rugaciunii

§Maica Domnului Platytera

"Doamne, e tarziu in viata mea, ramai cu mine..."

Sunt o cititoare veche si fidela a revistelor "Formula AS" si "Asul Verde! Sunt abonata la ambele

si pentru mine e o bucurie cand mi le aduce postasul. Citesc cu mare placere tot ce scrieti, imediat

in ziua in care le primesc. Felicit colectivul redactional, pe doamna Sanziana Pop, si va multumesc

ca existati si ne daruiti clipe frumoase, prin lectura celor doua publicatii. Va doresc sa ramaneti

inca multi ani in fruntea putinelor reviste bune din tara. Pe langa laude, va fac, insa, si-o ruga-

minte. Doresc sa dau si eu marturie, ca multi alti cititori, ca Dumnezeu exista si ne ajuta de cate

ori ii cerem sprijinul. Noi trebuie sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne tina de mana si sa ne conduca pe

calea cea buna in viata, pentru ca el o cunoaste cel mai bine. Sfintii sunt mijlocitorii nostri.

Fecioara Maria este mama mea din ceruri, ea a mijlocit pentru mine la Domnul, de cate ori am

rugat-o. I-am deschis usa casei mele si am invitat-o sa intre si sa fie stapana familiei mele, i-am

deschis portita sufletului meu si Ea a intrat si mi l-a oblojit de cate ori era ranit sau sangera. Drept

multumire, am umblat la multe sanctuare mariane, ca sa fiu mai aproape de ea prin rugaciune,

pocainta si dragoste. In cele mai grele momente din viata mea, i-am simtit ajutorul, iubirea si grija

ei de mama.

Sotul meu facuse un accident vascular cerebral grav. Sansele de-a supravietui erau minime. Era in

coma, se zbatea intre viata si moarte. Ma rugam intruna, fara sa-mi pierd speranta. Dumnezeu a

fost alaturi de noi prin Fecioara Maria. Dupa 40 de zile de spitalizare, sotul si-a revenit. Acum,

desi a ramas cu unele sechele, traieste, totusi, duce o viata normala, umbla. Au trecut de atunci

multi ani. Rabdarea mea si dragostea in a-l ajuta, a fi mereu langa el, a-l sprijini, ii dau putere,

bucurie de-a trai. Impreuna ii multumim Maicii Sfinte pentru miracolul pe care l-am trait.

Despre Sfantul Nectarie am auzit, citind in paginile revistei dvs., Acatistul Sfantului Nectarie

Taumaturgul, izbavitor de cancer, il cumparasem de la o manastire, il citisem o data si-l pusesem

langa celelalte carti. Dar, iata, ca din nou, Dumnezeu mi-a dat sa traiesc probleme grave de

sanatate, legate de sotul meu. N-am incetat sa ma rog Maicii Domnului. In decurs de trei luni,

sotul a fost operat de trei ori. Avea cancer. Cat timp am stat la spital, mi-am luat si Acatistul Sfan-

tului Nectarie si am inceput zilnic sa-l citesc si sa cred in minuni si in ajutorul lui. Au trecut de

atunci doi ani, rezultatele sunt bune, iar eu cred in miracole. Dumnezeu e bun, ne ajuta. De doi ani,

in fiecare seara, pe langa alte rugaciuni, citesc si Acatistul Sfantului Nectarie, pentru a-i multumi.

Nu voi inceta sa-i aduc laude si multumiri Sfantului Nectarie si sa-l numesc "mare facatorule de

minuni".

Sfintii sunt mijlocitorii nostri, legatura noastra cu Dumnezeu. Bogatia, puterea, aparentele sunt

desertaciune. Eu il chem pe Dumnezeu sa ramana cu mine, caci e tarziu in viata mea, il rog sa-mi

daruiasca din el cat mai mult si atunci mi-a daruit totul.

MIRA - Timisoara

Icoana de pe usa imparateasca

Suferinta care m-a intors pe mine spre rugaciune a fost provocata de o tradare. O tradare in

dragoste. Eram pe punctul de a ma casatori cu un barbat mai mic decat mine cu sapte ani (primul

meu sot a murit intr-un accident de masina), cand, intr-o zi, mi-a spus sec, privindu-ma in fata, ca

se casatoreste cu altcineva. O femeie mai tanara. Strategia lui de viata se potrivea mai bine cu ea.

Era toamna si tocmai ne intorsesem dintr-un concediu la mare, unde totul fusese perfect. Urma sa

ne casatorim imediat dupa sarbatorile iernii. Hotarasem sa se mute la mine, intr-o casa pe care o

cumparasem cu mari sacrificii pentru noi doi. Am ramas inlemnita in drum. Nu puteam crede ca

este adevarat. Dar era. A repetat inca o data, cu o brutalitate de macelar care isi ascute cutitele:

"Ma insor, am o relatie paralela, de patru ani". Nu stiu de ce n-am murit. Ar fi fost mai usor decat

sa indur suferinta care a urmat. Jena, rusinea, umilinta ca ma lasase pentru alta mai tanara. A fost

cumplit.§

Bunul Pastor (icoane vechi basarabene)

M-am simtit injosita, nevrednica, si cred ca as fi ajuns in cele din urma la sinucidere, daca intr-o

buna zi, din senin, nu mi-ar fi venit sa intru intr-o biserica. Eram credincioasa in felul meu, dar la

biserica ajungeam foarte rar, de sarbatori si in cate o duminica. Astazi sunt sigura ca indemnul de a

intra in lacasul acela modest, o biserica mica, de cartier, mi-a fost trimis din cer. De parca m-ar fi

impins cineva de la spate. Nu stiam prea bine ce urma sa fac inauntru, dar odata intrata, am simtit

cum ma cuprinde o emotie uriasa si-am inceput sa plang. Intai incet, apoi cu sughituri, ingenun-

cheata in fata altarului. Disperarea mea se transformase in rugaciune: "Ajuta-ma, Doamne, nu ma

lasa, arata-mi drumul catre lumina. Spala-ma de rusine! Salveaza-mi sufletul din mizerie si urat!".

Apoi m-am ridicat in picioare si-am inceput sa caut sprijin, cu ochii, in icoanele de pe iconostas.

Cui sa ma rog? Care dintre sfinti ar fi vrut sa ajute o nefericita ca mine? Am privit indelung o

icoana foarte frumoasa cu Sfantul Dumitru, apoi ochii mi-au alunecat catre o Maica a Domnului

invelita in argint, cand, dintr-o data, am simtit ca cineva ma priveste insistent dintr-o parte. Am

intors capul, iar cel care ma privea cu nesfarsita iubire si intelegere (am simtit lucrul asta cu toata

fiinta mea) era tocmai Mantuitorul. Domnul nostru Iisus Hristos. Minunat de frumos, mai bland ca

in alte icoane, cu privirea luminata de-un zambet, parca ivit dinadins ca sa imi dea speranta. Am

cazut din nou in genunchi, am inceput iar sa plang, spunandu-i in gand toata suferinta si povara

vietii mele, toate sperantele naruite, pustiul care ma stapanea. Cand m-am ridicat din nou in

picioare, am simtit fara nici o tagada ca gasisem drumul pierdut. Sprijinul era acolo, in icoana din

fata mea. De atunci nu m-am mai despartit niciodata de El. Nici la biserica, nici acasa. Mi-am

facut un mic altar cu o iconita cumparata de la pangarul bisericii, reprodusa dupa aceea de pe usa

imparateasca, si cu o cruce din lemn, de pus pe prescura, cu un Hristos pictat pe ea, in supliciul

rastignirii. Incet-incet, nadejdea si lumina s-au intors in viata mea. Forta de care am avut atata

nevoie ca sa ma eliberez din amintirile dureroase am gasit-o rugandu-ma zilnic, chemandu-l pe

Domnul sa vina in viata mea, sa ma ierte, sa ma impace, sa-mi stearga amintirile dureroase, sa-mi

arate drumul pe care sa merg. Si, pe masura ce ma rugam, primeam raspuns la toate asteptarile

mele. Simteam, pur si simplu, ca Iisus ma vegheaza si imi vindeca ranile. Luminita aceea care mi-

a licarit in suflet la inceput a devenit o lumina puternica, biruitoare, de care nu ma mai pot dis-

pensa. Imi incep dimineata cu Mantuitorul in gand, il port peste zi pretutindeni cu mine, imi inchei

ziua multumindu-i pentru tot ce mi-a daruit. Ma rog sau ma gandesc tot timpul la El. I-am facut

loc in sufletul meu si de acolo mi-a venit mantuirea. Pe masura ce rugaciunea era mai sincera si

mai simpla, fara vorbe prea multe, suferinta se topea ca zapada. L-am rugat sa ma fereasca de ura

si razbunare, si protectorul meu din ceruri m-a auzit. Intr-o zi, cand m-am intalnit din intamplare

pe strada cu cel care imi zdrobise viata, ca sa si-o aranjeze mai bine pe-a lui, n-am mai avut nici o

tresarire. Un om, nici frumos, nici urat, fara urma de stralucire, un ins strain. Eram vindecata.

Sufletul meu fusese salvat de la putrezire, prin rugaciunile catre Domnul nostru Hristos. Nu pun la

indoiala puterea sfintilor degraba ajutatori, despre care se scrie atat de des in aceasta revista, dar

pe acei dintre dvs. care aveti nevoie de sprijin, mai ales pentru chin sufletesc, eu va indemn, cu tot

dragul, sa-l gazduiti in inima pe Iisus. Faceti-l tovaras pentru toata viata si veti descoperi fericirea

si linistea.

Despre Rugaciunea Inimii cu Parintele Mina

Dobzeu

§

"Eu L-am vazut pe Domnul Iisus. Asta mi-a dat putere"

Chilia parintelui Mina Dobzeu miroase a tamaie si-a mir. Peretii sunt imbracati in icoane si intre

ele arde neincetat o candela. Aerul e subtire si incarcat cu o tacere smerita. Dupa 91 de ani de

credinta si rugaciune, dupa chinurile din temnitele comuniste, parintele sta intins in pat, orb si

aproape fara auz. Mainile ii sunt firave. Mainile sale, care l-au botezat pe Nicolae Steinhardt in in-

chisoare, care au cioplit troite si au binecuvantat mii de credinciosi. Dar chiar si asa, firav si fara

puteri, intreaga sa fiinta iradiaza bunatate si liniste, iar vorbele sale, pline de intelepciune si traire

duhovniceasca, iti incalzesc inima. Unul dintre cei mai induhovniciti calugari ai Romaniei m-a

primit pentru a-mi vorbi despre rugaciunea inimii, pe care o cunoaste indeaproape.

"Bate la usa inimii. Loveste cu cuvinte!"

- Parinte, v-ati intarit de-a lungul vietii practicand rugaciunea inimii. Ati vorbit despre importan-

ta ei si ati raspandit-o in toata Romania, in biserici si manastiri. De ce ati considerat important

sa faceti cunoscuta aceasta rugaciune, in mod special?

- "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Aceasta este

rugaciunea inimii, scurta si simpla, dar cu o mare putere si de mare ajutor. Este o rugaciune de

pocainta, adresata Domnului Iisus, si e plina de Har si de Adevar. Porunca este de la Domnul:

"Privegheati, dar in toata vremea, rugandu-va". Rugaciunea inimii nu este o taina de care au parte

numai preotii, sau o practica ce apartine doar monahilor nevoitori. Este o rugaciune de pocainta,

pentru tot crestinul. Prin aceasta rugaciune, omul devine curat cu inima. Rugaciunea inimii ii

mantuieste pe cei credinciosi, iar monahii cu pravila calugareasca se si sfintesc. Domnul o

primeste ca o jertfa curata, se bucura de ea si se veseleste, iar pe noi, rugaciunea aceasta de toate

relele ne pazeste, ne imbraca intr-o putere de sus, de nebiruit.

- Exista anumite reguli pe care e bine sa le urmam, pentru ca ea sa fie ascultata?

§Acasa, in satul nasterii sale din Basarabia

- Oricine poate spune rugaciunea inimii. E pentru toata lumea. Prima conditie este sa te impaci cu

ceilalti. Fara pace in inima fata de aproapele tau, nu poti porni sa te rogi. In ce priveste locul

rostirii ei, el poate sa fie in biserica sau in odaia ta. In liniste totala, in singuratate sau in camara

inimii tale, indiferent unde te-ai afla. Cum sa ne rugam? Mai intai zicem Tatal nostru si apoi, dupa

cum spune Apostolul Pavel, "rugati-va neincetat". Exista si o parte tehnica a acestei rugaciuni. Stai

in genunchi sau pe un scaunel micut si incepem sa rostim rugaciunea cu mintea coborand in inima.

Trebuie sa spui rar, in ritmul inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma

pe mine, pacatosul". Acestea zise cu smerenie multa si fara sa gandim nimic altceva si fara sa ne

miscam. In felul acesta, primim tarie sufleteasca si se face simtita lucrarea Harului dumnezeiesc.

Ne despatimim, ne izbavim de vicii: de ura, invidie, nerabdare, razbunare, betie, lacomie, desfrau

sau zgarcenie. Apostolul Pavel spunea: "si Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu

stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite". Cu timpul,

pacea se va asterne in intreaga noastra fiinta. Asta trebuie facut de trei ori pe zi, si sa nu uitam sa

coboram mintea in inima, si la celelalte rugaciuni. Nimeni sa nu spuna ca nu poate duce la capat

suta la suta rugaciunea inimii! Dumnezeu te va primi si cu un sfert din cat ar trebui. Unii poate va

vor spune sa nu va apucati de rugaciunea inimii, pana nu va veti curati mai intai de vicii. Eu va

sfatuiesc sa incepeti, chiar daca sunteti prinsi in mrejele poftelor trupesti, caci treptat, rugaciunea

va aduce si despatimirea. E necesar doar sa ceri ajutorul lui Dumnezeu si sa te rogi cu staruinta.

"Coboara-ti mintea in inima"

- Aceasta rugaciune e legata de respiratie sau de bataile inimii?

- Ambele metode sunt bune la inceput. Pentru a te deprinde, poti spune: "Doamne Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu" pe inspiratie, apoi "Miluieste-ma pe mine, pacatosul" pe expiratie. Dar daca

vei lipi rugaciunea de bataile inimii, aceasta nu va inceta niciodata. Sfatul meu este sa umbli la

inima. Bate la usa inimii, loveste cu cuvinte.

§Inca in putere

Mai intai cu vocea si apoi tainic. Asa vei deprinde inima sa se deschida si sa lucreze cu mintea,

pana ce se va incalzi. Cand spui rugaciunea dupa bataia inimii, ritmul va fi altul si vei avea sapte

timpi: 1. Doamne 2. Iisuse 3. Hristoase, 4. Fiul lui Dumnezeu, 5. miluieste-ma 6. pe mine, 7. paca-

tosul. Pentru omul de rand, zece minute dimineata, zece la pranz si la fel seara, si ii de ajuns. E

bine sa nu lipseasca nici celelalte rugaciuni. Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si

altele. Sa mergeti la biserica si sa tineti posturile, iar un duhovnic sa te spovedeasca si sa te

impartaseasca regulat. Eu sunt bolnav si stau la pat si spun rugaciunea asa, la pat cum sunt. Is

slabanog... Spun rugaciunea cu mintea, vorbita sau tacand. Totul e sa ai mintea coborata in inima.

Asta inseamna ca o faci cu inima. Este o lucrare pe care o atribui inimii spirituale si nu inimii

carnale. Nu trebuie sa te opresti asupra inimii carnale! Acolo cultivi patimile. Spre stanga trebuie

sa te opresti, doua degete sub sanul stang, acolo ti-e inima duhovniceasca. Si mai mult te opresti

cu cuvantul. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!".

Un suspin trebuie sa fie in cuvantul "miluieste-ma". M-a intrebat cineva unde sta sufletul? Sufletul

sta in tot corpul, dar centrul il are in inima duhovniceasca. E ca o faclie, ca o flacara care arde in

noi! Arde! El raspunde la rugaciunea inimii. Pe masura ce vei spune rugaciunea vei simti cum se

infierbanta.

Nu cautati semne si minuni

- Rugaciunile sunt intrerupte, adesea, de ganduri, care nu se lasa alungate usor. Cum poti lupta

cu asemenea rataciri?

- Daca ai venit sa afli despre rugaciunea inimii, de ce iti pui matale problema ca vei avea rataciri?

Ii ceri lui Dumnezeu cele bune, de ce crezi ca El nu te va calauzi spre cele bune si de folos?

Domnul a zis asa: "Cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare ii va da pia-

tra? Sau de-i cere peste, oare el ii va da sarpe? Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor

vostri, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?". Sa nu

umbli dupa minuni si vedenii sau soapte. Atunci, da, diavolul poate sa lucreze. Trebuie sa ramai in

rugaciune, fara sa cauti senzatii sau stari sufletesti extraordinare si vei fi ferit de ratacire. Si chiar

daca le ai, sa nu le spui, sa le pastrezi pentru tine. Se poate ca Dumnezeu sa ne dea semne ca sa ne

incurajeze si sa ne intareasca in credinta noastra, dar nu acestea sunt scopul si nu trebuie nici sa te

mandresti cu ele si nici sa faci aprecieri despre tine, ca atunci esti neispravit. Nu cautati semne si

minuni.

§Manastirea "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Husi / Foto: Agerpres

Domnul a zis: "De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia muta-te

de aici dincolo, si se va muta si nimic nu va fi cu neputinta". Da' matale crezi ca trebuie sa ne

apucam sa mutam muntii din loc? Sa mergem pe apa sau sa levitam, cum spun yoghinii ca fac?

Muntii stau bine unde i-a lasat Dumnezeu. Muntii pacatelor noastre trebuie sa ii mutam! Sa ne

despatimim de vicii, de betie, invidie, dusmanie, desfrau, vorbire in desert, acestea sunt minunile

credintei. Sa nu ne trufim, ca aceasta ne rataceste mai mult decat orice. Aceasta poate sa mah-

neasca Harul lui Dumnezeu, ca celor mandri Dumnezeu le sta impotriva, iar celor smeriti le da

har.

- Cateodata simti ca Dumnezeu e in arbori, in pietre, in tot ce inseamna natura, si parca intelegi

acest limbaj si descoperi o dragoste dulce in toate. In astfel de momente, am ajuns in taina lui

Dumnezeu sau e doar ceva premergator?

- E doar ceva premergator. Sentimentele noastre sunt de la Dumnezeu si El nu ni le anuleaza. Ne

da simtaminte bune si nobile ca sa intelegem ca suntem pe drumul cel bun, dar inca nu am ajuns la

taina. Sentimentele pe care le avem, Domnul le foloseste de multe ori, ca sa intelegem tainele

dumnezeiesti si lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Ia sa vezi, stii sa canti "Trandafir de la Moldova"?

Iata, Domnul mi-a aratat prin cantarea asta simpla cat de mult ia aminte asupra sentimentelor

noastre, cand sunt calauzite catre lucruri bune si frumoase. Eu iubeam cantarea aceasta, mi-a

vorbit despre sentimentele mele. Orice sentiment sadit in noi de Dumnezeu ii bun, ne desteapta, ne

invata ca dincolo de simplitatea lor, au inteles mai adanc.

"Orice duhovnic e mare, daca asculti de el"

- Pentru a inainta in rugaciune, avem nevoie de duhovnic, sau ne putem stradui singuri?

- Da' matale la ce-ai venit la mine? Pai iata, singur ti-ai gasit raspunsul. Si eu, care cunosc mai

multe, as avea nevoie de un duhovnic iscusit, ca multe se ivesc. Un duhovnic te ajuta, ai

limpezime ca sa urci pe trepte mai inalte, e important sa ai. Da' unii alearga peste dealuri si peste

vai ca sa isi gaseasca un duhovnic mai iscusit. Tot umbla prin manastiri si biserici si pana la urma

ei nu asculta nici de vreun duhovnic mare si nici de vreunul mic. Oricare duhovnic e mare, daca

asculti de el. Altfel e de prapura si nu-ti e de nici un folos.

"Lumina necreata a venit peste Romania"

- Spuneati ca prin rugaciune nu trebuie sa asteptam semne de la Dumnezeu. De ce?

§Fotografia din dosarul penal

- Sa nu umblam dupa acestea. Smereste-te inaintea lui Dumnezeu si incolo le vei avea pe toate.

Daca umbli dupa minuni se poate amesteca cel rau, care te poate duce in ratacire. Smerenie si

rugaciune, atat ai nevoie. Sa nu umblam dupa supra-natural, ca noi nu stim sa facem prea bine

distinctia si acolo se amesteca si cel inselator, diavolul. New Age si tot spiritualismul oriental,

african, cu magii de tot felul si ritualuri pagane, duc la o ratiune fara ratiune, fara cunoasterea lui

Dumnezeu. Sunt practici fara Adevar, oricat de senzationale ar parea. Si cel ce nu are Adevar este

in minciuna. Fiecare crestin trebuie sa cunoasca Adevarul, caci el este cunostinta de Dumnezeu.

Mantuirea noastra este prin credinta, har si fapte bune. Credinta o avem cea intru Hristos, in

biserica ortodoxa, nu oriunde. Avem adevarul si lumina. Si acum, cand va vorbesc, vad lumina cea

necreata, Adevarul Adevarurilor. Domnul ne indruma dupa legile sale, dupa poruncile sale.

- Ceeste lumina necreata?

§Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu, anul trecut, la 90 de ani / Foto Bogdan Frentescu (2)

- Lumina cea necreata, ii aproape anul de cand am primit-o. In istoria bisericii este la Grigorie

Palama, el a mai vazut-o. Se numeste astfel, ca sa nu creada oamenii ca este ca lumina soarelui sau

a lunii. Este o lumina ce emana direct din Dumnezeu. Eu o vad. Este peste toata tara. Mi se arata si

are un rost cand o vad, ca un indemn cateodata, sau ca o explicatie. Ea aduce mai multa lumina in

viata bisericii. Aduce peste toti oamenii indreptare, intelepciune, intelegere, sfaturi, evlavie, frica

de Dumnezeu, barbatie, ridica pe cei surpati, dezleaga pe cei robiti, intelepteste pe cei orbi. Iata ce

face lumina cea adevarata! A venit deasupra tarii noastre si am facut cunoscut asta Patriarhului. Se

extinde pe toata harta Romaniei. Este o binecuvantare a poporului acestuia, care a luptat mult im-

potriva Antihristului.

"Doamne, apara-ma de oamenii galcevii, de draci si de patimile trupesti!"

- Lumea de azi e o competitie intre oameni: in societate, la serviciu, chiar si in dragoste. Cum pu-

tem totusi sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, cand dintre noi, unul singur poate sa castige?

§Ochelarii si file de manuscris ale lucrarilor sale

- Te rogi pentru el. Cand te rogi, nu inseamna ca te rogi pentru ce-i in mintea lui, rugaciunea ta nu

este sa se implineasca gandul celuilalt. Ci sa il fereasca Dumnezeu de rele, sa-i aduca mantuire si

lui. De-acolo mai departe, stie Dumnezeu cat sa dea fiecaruia. Asta e fapta cea mai minunata: ca tu

vrei sa-ti pui sufletul tau si pentru aproapele tau. Chiar daca te gandesti ca nu merita, roaga-te

pentru celalalt, ca poate se afla si el in multe pacate. In rest, incearca sa nu gresesti fata de el, sa

nu fii respingator. Uita raul, rabda mult, iarta totul! In felul acesta vei avea pace cu toti cei din

jurul tau si cu tine insuti. Iar cand esti la stramtoare mai poti zice asa: "Doamne, apara-ma de

oamenii galcevii, de draci si de patimile trupesti!". Cu aceasta rugaciune scurta, iata de cate ma

apar deodata! Aceasta rugaciune trebuie spusa mereu, oriunde. Important este sa fim cu inima

smerita si cu duhul umilit, asta conteaza. Io am zis: Mie, a mari pe Domnul, bine imi este! Dar

Domnul, ca sa ma pot lipi de El, mi-a pus conditii. A zis sa am cuget curat, inima smerita si duh

umilit. Numai cu acestea ma pot apropia de Dumnezeu, si cu iubire de aproapele meu.

- Ati reusit sa treceti prin anii grei ai ateismului feroce, fara sa va pierdeti credinta. Ce anume v-a

dat aceasta putere?

§Cu un grup de basarabeni

- Da-mi Doamne lacrimi, sa-mi plang pacatele mele! Unii au lacrima usoara, eu insa nu am avut

acest dar. Am plans cu amaaaaar! Cand am vazut umbra lui Antihrist prima data, intunericul care

ma inspaimanta, plangeam... Al doilea, cand m-au scos din manastire si m-au dat afara... Am plans

cu amar... Am plans si cand m-au lovit securistii, niste banditi antihristi... M-am angajat la o lupta

cu Antihristul si l-am dat pe fata. M-am luptat cu dracul, am luat batai, zeci de batai! Ei s-au

suparat ca i-am dat pe fata. M-a intarit si m-a aparat Domnul! Lupta a fost grea. Si acum lupta e

grea. Batai... batai... atatea batai, ca acuma nu mai vad cu ochii. Eu l-am vazut pe Domnul Iisus!

Asta mi-a dat putere. Am vazut si Duhul Sfant, planand deasupra tarii, si am stiut ca o sa ne apere

de ceva, poate de o boala, sau de o foamete, sau de vreun razboi. L-am vazut pe Domnul Iisus de o

frumusete raaaara! De o frumusete raaaaraaaa! L-am vazut asa de frumos! Eram acasa, la

Grozesti, cand l-am vazut in toata frumusetea Lui! Nu-mi sterge nimeni imaginea asta din suflet!

Stiu unde l-am vazut. Cand merg la biserica, sa ma impartasesc din trupul si sangele Lui, ma

gandesc la El, cat de scump si de frumos e! L-am intampinat cu candela aprinsa, acolo unde l-am

vazut, in satul meu.

§Bolnav, in chilia sa

Am facut o troita acolo, pe dealul Basarabiei. S-a coborat si s-a asezat pe un tron, cu o coroana de

aur pe cap. Si banditii au incercat sa ii ia coroana, iar El le-a spus: "Nu veti lua nimic! Aceasta este

Imparatia mea si voi veti pieri cu totii!". Acolo, acasa, in Basarabia, am facut o capela sa

odihneasca Domnul. Eram cu Vasile de la Poiana Marului. L-am primit cu candela aprinsa,

impreuna cu poporul din satul meu. Domnul a venit si Antihristul a fost nimicit. Asa au inceput sa

se reinfiinteze manastirile si sa avem din nou invatatura duhovniceasca in scoli. A venit Hristos la

noi pentru acestea si Satana a plecat.

- Cat de puternica poate sa fie o rugaciune?

- Rugaciunea cea mai inalta, de unire cu Dumnezeu, e fara cuvinte. E alipirea de Domnul cu

afectiunea si caldura inimii, precum copilul alipit de sanul maicii sale se simte odihnit si fericit

fara sa spuna cuvinte.

Mari figuri ale ortodoxiei - Sfantul Siluan

Athonitul

§Sfantul Siluan Athonitul

"Dumnezeu este iubire. Iubire nesfarsita si nepatrunsa"

* Sfant "nou" al ortodoxiei, nefacator de minuni si nevazator inainte cu duhul, se bucura,

totusi, de mare evlavie printre credinciosi, datorita unei insusiri supreme a monahismului:

smerenia si puterea rugaciuni totale a inimii *

As vrea sa va istorisesc viata unui sfant aparte. Unul care nu a facut minuni si care a trait in

Sfantul Munte Athos, intr-un anonimat desavarsit, ascuns in chilia lui, ca un melc intr-o cochilie.

Cei care l-au cunoscut isi amintesc de el ca de un om foarte bland, un monah care intreaga viata nu

a ranit pe nimeni, nici macar cu un cuvant. In inima sa era insa foarte greu sa patrunzi, pentru ca

isi acoperise sufletul cu valul de nepatruns al smereniei. La moartea lui, acest val a fost ridicat. Un

caiet vechi, in care isi insemnase trairile, singura sa avere, a fost gasit in chilia-i saracacioasa.

Gratie lui, putem patrunde acum in tainitele de lumina ale sufletului sau. Un suflet de sfant, peste

care harul a curs ca o ninsoare de aur. Trairi stravezii, o iubire mai delicata decat o boare de vant,

ireala, nepamanteana, straluciri mai transparente decat lumina, si o mila nesfarsita pentru tot raul

din univers compun realitatea diafana a inimii Sfantului Siluan, o inima care pare ca ti se scurge

printre palme atunci cand incerci sa o cuprinzi - "Sfintii tamaduiau bolnavii, inviau mortii,

mergeau pe apa, se inaltau in vazduh in vremea rugaciunii, dar eu as dori sa invat doar smerenia si

dragostea lui Hristos, ca sa nu supar pe nimeni, ci sa ma rog pentru toti, ca pentru mine insumi".

Lumea interioara a acestui om atat de simplu si, in acelasi timp, de profund a marcat secolul XX.

Dupa moartea sa, cartea in care si-a insemnat trairile zilnice a fost tradusa in peste cincisprezece

limbi, semn ca omul zilelor noastre a inteles ca prin Sfantul Siluan i-a vorbit insusi Hristos.

Copilul lui Dumnezeu

Sfantul Siluan s-a nascut in Rusia tarista, taramul misticilor si al nebunilor intru Hristos, al

monahilor vizionari si al preotilor mireni cu slujire de foc. A venit pe lume in anul 1866, intr-o

vreme in care se anuntau prefaceri uriase pentru lumea toata, prefaceri in care el avea sa joace un

rol aparte.

La botez, parintii l-au numit Simeon. Tatal si mama sa erau tarani fara pregatire, dar care

ucenicisera la inalta scoala a rugaciunii si a urmarii lui Hristos. Peste ani, Siluan va scrie ca nu a

ajuns niciodata la masura duhovniceasca a tatalui sau, un om cu o intelepciune adanca si o iubire

de Dumnezeu atat de cuprinzatoare, incat sfantul si-ar fi dorit sa-l aiba duhovnic in manastire.

§Sfantul Siluan si ucenicul sau, Sofronie Saharov

Desi Simeon nu era un copil obisnuit, el a crescut la fel ca orice prunc de tarani rusi, nascut intr-o

familie numeroasa. A facut putina scoala si a muncit mult. Credinta i-a fost sadita in suflet firesc,

asa cum se obisnuia odinioara si in satele noastre. Inima copiilor era incalzita de rugaciunile

mamei, apoi de liturghisirea preotului, iar satul, care era invesmantat in Hristos ca intr-o haina

strabuna, o pecetluia definitiv. Mai tarziu, Sfantul Siluan avea sa scrie: "Din anii copilariei ma

rugam pentru cei ce ma obideau zicand: "Doamne nu-i socoti pacatul pentru mine!". Dar, desi imi

placea sa ma rog, de pacate nu am scapat".

In formarea launtrica a lui Simeon un loc aparte l-a avut natura. Pentru un suflet ales, frumusetea

ei este transparenta, e ca o scoala a limpezirii de har. "Din pruncie, am iubit lumea si frumusetea

ei. Iubeam crangurile si gradinile inverzite, iubeam campiile si toata faptura lui Dumnezeu, cat de

frumos este ea zidita, iubeam sa privesc asupra norilor luminosi, cum se purtau spre inaltimile

albastre". In toata curgerea aceasta lina, nimic nu parea sa prevesteasca viitorul sau destin. Totusi,

biograful si ucenicul sau, parintele Sofronie Saharov, descrie cateva intamplari care vadesc un

zbucium launtric clocotitor si neobisnuit de matur pentru un copil. Astfel, intr-o seara, tatal lui

Simeon a primit vizita unui vanzator de carti, venit de la oras. Omul era un necredincios militant.

In timpul unei discutii, acesta a afirmat sfatos ca Dumnezeu nu exista si l-a hulit pe Hristos.

Negustorul a sfarsit cu o intrebare: "Unde-i El, acel Dumnezeu?". Pe atunci, Sfantul Siluan avea

doar patru anisori, dar intrebarea aceea l-a marcat profund. I-a spus tatalui sau ca atunci cand se va

face mare, va colinda intregul pamant pentru a-l afla pe Dumnezeu. El nu stia ca, in felul acesta,

isi alesese deja drumul in viata, caci monahii asta sunt: cautatori de Dumnezeu.

Vapaia Iadului

Desi se hotarase sa plece in lume, in cautarea Domnului, sufletul lui Simeon era framantat. Pe

cerul senin al inimii lui de copil discutia cu negustorul de carti starnise o furtuna. Atmosfera aceea

pura in care crescuse fusese sfasiata de un gand demonic: "Dar daca, totusi, negustorul de carti

avea dreptate, si Dumnezeu nu exista?".

§Pe Athos

Cincisprezece ani au trecut de la acea intalnire, iar Simeon, de acum adolescent, isi cauta de lucru.

A gasit pe mosia printului Trubetkoi. Aici avea sa asculte povestea unei femei simple, care sosise

de curand dintr-un pelerinaj de la mormantul Sfantului Ioan din Sezionov. Acesta murise cu doar

cateva decenii in urma, in 1839, si acum savarsea multe minuni printre credinciosi. Povestea vietii

acestui ascet l-a zguduit adanc pe Simeon: "Daca e sfant, inseamna ca Dumnezeu e cu noi si ca nu

trebuie sa strabat tot pamantul ca sa-L gasesc". Din acel moment, nelinistea care se infiripase in

sufletul sau in urma discutiei cu negustorul ateu s-a risipit, iar credinta s-a revarsat din nou. A

inceput sa se roage lui Hristos fierbinte si s-a gandit chiar sa plece sa se calugareasca, la

manastirea Lavra Pesterilor, din Kiev.

Starea aceasta de har a durat trei luni. Apoi, sufletul sau s-a racit. A inceput sa petreaca si sa se

distreze impreuna cu prietenii sai, ca un rus autentic. Sufletul lui Simeon adormise si avea nevoie

de o noua zguduire pentru a-si reveni. Aceasta a venit printr-un vis. Se facea ca, in timp ce

dormea, un sarpe i-a patruns pe gura, iar el l-a inghitit. In momentul acela, a simtit o scarba

cumplita si s-a trezit, dar chiar atunci cand isi revenea, a auzit un glas de o frumusete si duiosie

fara seaman: "Tu ai inghitit sarpele in somn si te-ai ingretosat. Asa si mie, imi este neplacut a privi

cele ce faci". Desi Simeon nu a vazut chipul care rostise aceste cuvinte, sufletul sau a dat

incredintare ca fusese chiar Maica Domnului. Si nu atat cuvintele Prea-Curatei, ci prezenta care

stralucea din ele a produs asupra sufletului sau o inraurire de nezdruncinat. S-a cait amarnic si si-a

schimbat viata intr-o clipa. De atunci a petrecut in rugaciune, caindu-se pentru departarea sa de

Dumnezeu, asteptand clipa cand va putea pleca la manastire.

In armata i-a facut o vizita Sfantului Ioan de Kronstandt, un preot mirean care fusese invrednicit

cu darul inainte-vederii. Simeon nu l-a gasit acasa, dar i-a lasat un bilet: "Batiuska, voiesc sa ma

fac monah. Rugati-va sa nu ma tina lumea". Si, din momentul in care marele duhovnic a inceput

sa se roage pentru el, Simeon a spus ca a simtit cum "vuia imprejurul sau vapaia iadului", stare

care nu l-a parasit nici macar cand a ajuns la manastire.

§Manastirea Sf. Pantelimon de pe Muntele Athos

Chinul pe care el il resimtea, anume acela de a se afla in iadul parasirii de Dumnezeu, era, de fapt,

un mare dar pe care i-l oferea Hristos. Era in el o sete napraznica dupa Lumina divina, dar si o

cainta pentru departarea de ea. Acest zbucium nu l-a parasit nici atunci cand a pasit ca monah in

Sfantul Munte Athos. Era toamna anului 1892, iar Simeon, acum in varsta de 26 de ani, s-a

indreptat catre stravechea manastire inchinata Sfantului Pantelimon, o lavra uriasa, cu 70 de

biserici si paraclise, in care se nevoiau pe atunci aproape 2000 de calugari rusi. Dupa obiceiul

aghiorit, a fost lasat cateva zile sa mediteze intr-o chilie, iar apoi s-a spovedit. Incordarea launtrica

in care traise i-a prilejuit o marturisire profunda, care a spalat toate pacatele sale, dar n-a pus pe

fuga ispitirile diavolesti. Dintr-o data s-a simtit napadit de ganduri de curvie, care ii spuneau ca nu

e facut pentru manastire si ca ar fi mai bine sa se intoarca acasa, sa-si gaseasca o femeie si sa se

insoare cu ea. S-a mahnit adanc, simtind ca, din nou, se departase de Maica Domnului. A mers si

s-a spovedit, iar duhovnicul i-a cerut sa nu se mai invoiasca in minte cu gandurile spre desfranare.

Fapt minunat printre asceti, pana la moartea sa, el nu a mai cugetat niciodata la un astfel de pacat.

Rugaciunea inimii

Trecusera doar cateva saptamani de la venirea lui Simeon in Sfantul Munte Athos. Rostea acum

cat de mult putea rugaciunea lui Iisus, pentru a-si feri mintea de ispite. Pe cand se afla in chilie,

numele lui Hristos s-a scurs ca o apa in inima, iar aceasta a inceput sa-l rosteasca fara incetare. O

fericire nespusa l-a potopit si, de atunci, nu s-a mai despartit de aceasta lucrare sfanta, la care

ajung putini monahi, dupa ani si ani de staruinta. Pana la moarte, din adancul fiintei sale, chiar si

in somn, Sfantul Siluan va striga catre Mantuitorul: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!".

§

Sfantul Siluan rugandu-se in chilie

Dar atunci, la inceputurile calugariei, ispitele au fost pe masura harului neobisnuit pe care-l

primise. Incercarea suprema a venit intr-o noapte adanca. Sfantul Siluan se ruga stand pe un

scaunel micut, fara spatar, atintindu-si atentia inlauntrul sau. Deodata, intreaga chilie s-a umplut

de o lumina atat de puternica, incat si-a putut contempla chiar si interiorul propriului sau corp. Un

gand ratacit de niciunde i-a spus: "Primeste-o, este harul!". Nu s-a invoit cu el, dar, din acel

moment, bucuria dumnezeiasca a inceput sa il paraseasca. Rugaciunea se rostea ca si inainte, in

adancul inimii, dar pacea se risipise, semn ca vedenia nu fusese de la Domnul si ii retrezise o

ascutita patima a mandriei. Lumina nu era divina, ci demonica. Odata cu ea, un ochi interior i se

deschisese, si acum ii putea percepe pe demoni. Acestia ii umpleau adesea chilia, ispitindu-l cu

stari contradictorii: "Esti sfant!" sau, dimpotriva, "Nu te vei mantui niciodata!". Ca sa iasa de sub

influenta lor, Simeon s-a dedicat unei rugaciuni istovitoare. Dormea nu mai mult de doua ceasuri

pe noapte, iar in timpul zilei, lucra din greu la moara manastirii. O nevointa care ar fi rapus un om

obisnuit. A petrecut in aceasta stare de maxima incordare timp de cateva luni. Noptile se scurgeau

in privegheri, zilele in munca si ruga, dar sufletul sau nu isi mai putea afla nici odihna si nici

bucuria risipita de demoni.

Vederea lui Hristos

§Pe Muntele Athos

Era vremea dupa-amiezii, a slujbei vecerniei, cand in lume incepe sa se strecoare lumina molcoma

a inserarii. In bisericuta inchinata Sfantului Prooroc Ilie, de la moara manastirii Sfantul

Pantelimon, Sfantul Siluan se roaga nemangaiat. De luni in sir e in aceasta stare, din care nu

gaseste iesire. Cerul e surd, iar iadul se casca bucuros sa-l striveasca. Si totusi, in adancul sau,

rugaciunea lui Iisus se scurge linistita, la fel ca un rau subteran, puternic, limpede si neinduplecat

de stransura stancii. Inainte de pleca la slujba, o clipa, doar o clipa, prin minte i-a trecut un gand

negru, izvorat din intunecimile iadului: "E cu neputinta sa-l induplec pe Dumnezeu!". A fost destul

pentru ca o neagra deznadejde sa il inghita. Si, in pofida luminii ce se cernea curata si linistita prin

feresti, sufletul sau nu gandea ca pentru el va mai fi scapare din granitele deznadejdii. A stat asa,

smolit si innegurat, fara scapare, pret de un ceas. Disperat, si-a ridicat ochii spre icoana lui Hristos

si, in acel moment, s-a intamplat o minune! In locul chipului zugravit pe lemn i s-a aratat Domnul

insusi, aievea, Viu, privindu-l cu blandete. Sufletu-i s-a umplut de har si a fost rapit in ceruri.

Parintele Sofronie, ucenicul sau, spunea ca "inima si trupul i-au fost napadite, cu totul, de un foc

atat de naprasnic, incat, daca vederea ar fi durat doar o clipa mai mult, n-ar mai fi putut sa-i

supravietuiasca. De atunci, n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negraita blandete,

nesfarsit iubitoare, plina de pace si bucurie".

"Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui"

§Sfantul Siluan lucrand la moara manastirii

Dar anii au trecut si timpul a spalat vederea suprafireasca a Domnului, bucuria si harul, lasandu-i

sufletul prada unei suferinte greu de inteles pentru oamenii obisnuiti. Dupa ce luni de zile

petrecuse in lumina si fericire cereasca, dupa ce vazuse cerurile si pe insusi Hristos, faptul ca

acum Domnul se ascunsese de la fata sufletului sau il indurera nespus. A incercat din rasputeri sa

revina la starea dintai, atunci cand Hristos l-a privit senin din sfanta sa icoana, dar zadarnic. Toate

eforturile sale se risipeau ca ploaia in pamantul ars de soare. A petrecut asa cincisprezece ani.

Cincisprezece ani arsi de dorul unei iubiri mistuitoare, care nu ii ingaduiau odihna, nici macar in

timpul noptii. Abia atipea cate un sfert de ceas, cochilit pe scaunelul sau de rugaciune. Intr-una din

nesfarsitele nopti, cufundat (pentru a cata oara?) in intunericul tristetii, a dorit sa se inchine

icoanei lui Hristos. Un demon, aparut in neagra sa deznadejde, s-a asezat had intre el si Chipul

Celui iubit. Ajuns la o limita a nadejdii, Sfantul Siluan a spus o rugaciune scurta, poate cat un

suspin: "Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog tie cu minte curata, dar demonii nu ma lasa. Invata-

ma ce trebuie sa fac ca sa nu ma mai impiedice". Si, deodata, in suflet a auzit limpede glasul lui

Hristos insusi: "Cei mandri asa sufera, intotdeauna, din partea demonilor". "Doamne", i-a raspuns

Siluan, "invata-ma ce trebuie sa fac ca sa mi se smereasca sufletul". Iar raspunsul a venit repede si

scurt, de nepatruns pentru mintea noastra: "Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!"

Indumnezeirea

Pentru Sfantul Siluan cuvintele acestea enigmatice si simple au fost dezlegarea vietii sale. A

inteles, brusc, ca nu Domnul se ascundea de el, ci el il parasea, prin mandria pe care o lucra

inconstient. Iadul pe care trebuia sa il descopere era chiar launtrul sau, mandru si neinduplecat,

invecinat cu demonii care de aceea puteau sa-l si chinuie. A pus in practica acest nou sfat. Vreme

de ani de zile si-a smerit sufletul, iar harul dumnezeiesc a revenit. Iluminari line, o fericire

nesfarsita, si, mai presus de toate, vederea lui Dumnezeu intru Duhul Sfant i-au mangaiat ultimii

ani ai vietii. Odata cu indumnezeirea sa a inceput sa se roage pentru lume, neostoit, suferind pana

la lacrimi ca ceilalti oameni nu au parte de bucuria sa nesfarsita, de Lumina in care el se scalda de

acum neincetat, ca un prunc in bratele lui Dumnezeu.

In anii acestei revarsari de har l-a cunoscut parintele Sofronie Saharov, cel care ii va deveni ucenic

si care se va ocupa mai apoi de raspandirea scrierilor sale. Potrivit acestuia, sfatul pe care Hristos

l-a adresat Sfantului Siluan este cuvantul Mantuitorului pentru omenirea mileniului trei, cea

sfasiata de necredinte si angoase, cea chinuita de depresii si sinucideri, suferinda din pricina unei

necontenite parasiri a lui Dumnezeu. Pentru ea, ca si pentru Siluan, Domnul spune: "Tine-ti mintea

in iad, dar nu deznadajdui!". Nu deznadajdui, pentru ca eu sunt acolo, cu tine, neincetat, iubindu-te

mai mult decat parintii tai, mai mult decat o faci tu insuti!

Puterea rugaciunii

§Sfantul Mina

Doua minuni

Draga prietena "Formula AS",

A venit si randul meu sa iti multumesc pentru ca existi, pentru ca ne faci viata un pic mai

frumoasa, saptamana de saptamana, ajutandu-ne astfel sa mergem inainte, prin noianul greutatilor

vietii.

As dori acum sa te rog sa ma ajuti, ca prin intermediul rubricii de spiritualitate "Puterea

rugaciunii", sa-mi indeplinesc o promisiune facuta binefacatorului meu, Sfantul Mina. Cu

marturisirea minunilor pe care le-a facut pentru mine nevrednica, nu vin decat sa intaresc randurile

celor ce mereu lauda si vestesc darurile si minunile nenumarate ale acestui Sfant, grabnic ajutator

in nevoie si durere.

Multe lucruri bune stiu ca s-au intamplat in viata mea, datorita rugaciunilor catre drag Sfantul

Mina, dar acum as vrea sa impartasesc cu dvs. doua dintre minunile ce mi-au schimbat existenta.

Prima dintre ele s-a intamplat exact pe data de 11 noiembrie 2010 (ziua de hram a Sfantului

Mina). In acel moment al vietii mele, incercam sa-mi fac un nume, sa-mi cladesc un drum intr-o

bransa in care tocmai intrasem. Eram dezorientata si nu stiam incotro s-o apuc, cand minunea s-a

intamplat. In acea zi binecuvantata, am primit un telefon, din senin, iar persoana de la celalalt

capat al telefonului se oferea sa colaboram, imi oferea un contract in domeniul meu, un contract

serios si consistent. Am fost de-a dreptul uimita si fericita peste masura. Desigur, imediat am

realizat din partea cui venise acest dar minunat. Era Sfantul meu cel iubit, caruia ma rugam

neincetat. Ulterior, acest contract m-a ajutat, prin simpla sa existenta, sa-mi pot achizitiona, prin

intermediul bancii, un apartament. O casa! Casa mea mult dorita! Atat de mult mi-o dorisem si atat

de imposibil parea ca vreodata voi putea atinge acest maret vis! Si totusi, Sfantul Mina m-a ajutat

sa am de lucru, si mai mult, sa am cuibul meu.

* * *

A doua minune despre care vreau sa va povestesc s-a intamplat pe 23 septembrie 2011. Atunci,

prietenul meu si-a uitat din greseala portofelul cu acte, bani si carduri, intr-un carucior dintr-un

mare supermarket de langa Galati. Acest lucru l-a realizat abia dupa cateva ore. Imediat dupa ce a

inteles ce s-a intamplat, ne-am reintors la magazin. Pe drum spre supermarket, m-am rugat din tot

sufletul Sfantului Mina sa faca inca o minune, de data asta, pentru amandoi. Si, iata ca minunea nu

s-a lasat mult asteptata. Desi pare ireal pentru Romania zilelor noastre, totusi, cineva, un bun

crestin care a gasit portofelul ratacit, nu doar ca nu si l-a insusit, ci a mers si l-a predat la paza

magazinului, de unde prietenul meu si l-a recuperat. Parea, realmente, imposibil sa incerci sa crezi

ca s-ar putea intampla o astfel de minune. Si totusi, Sfantul Mina ne-a ascultat inca o data

rugaciunile! Cat despre acel OM, nici macar nu a dorit sa stim cum putem lua legatura cu el,

pentru a-i putea multumi. A spus doar ca il cheama Nicolae. Si atat. Pe aceasta cale si prin aceste

randuri, dorim sa-i multumim, atat eu, cat si prietenul meu, pentru gestul sau nobil. Sunt convinsa

ca un astfel de om deosebit cu siguranta citeste o revista speciala ca "Formula AS". Am scris

aceste cateva randuri, pe care va rog din suflet sa le publicati, pentru a marturisi tuturor cititorilor

dvs. minunile pe care Dumnezeu si Sfantul Mina le-au facut pentru mine, pacatoasa. Nicicand nu

voi putea sa le multumesc indeajuns pentru binefacerile revarsate asupra mea si a celor dragi mie.

Rugati-va lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfintilor Sai si mereu veti fi ajutati!

Cu respect si drag,

M. D.Chipul Mantuitorului

§

Cautarile unui mare pictor bisericesc - parintele Sofian Boghiu

Cine l-a cunoscut pe parintele Sofian si-l aminteste cum spovedea credinciosii pana tarziu, in

crucea noptii, zidindu-se, de-a dreptul, in strana lui de la Antim. Nemiscat si rabdator ca un sfant,

parintele statea sa asculte pe oricine, tresarind cand si cand la auzul cumplitelor marturii, pentru ca

apoi, la sfarsit, sa adune in soapta catorva cuvinte intreaga lucrare a sfatului si a mangaierii

sufletesti. Nimeni, nici macar prietenul Grigore Babus sau fostii lui colegi de temnita, nu l-a auzit

vreodata pe parintele Sofian Boghiu sa-si marturiseasca gandurile ori sa aduca in vreun fel vorba

despre sine. O singura data si-a deschis inima. O singura data s-a marturisit public, de fata cu toti

prietenii si credinciosii, intr-o minunata carte despre icoana Mantuitorului - carte in care se intreba

cu uimire si un anume fior, destul de tulburat si nu lipsit de dramatism, cum va fi aratat cu

adevarat Iisus Hristos, in scurta lui viata pamanteana? Cum ii era fruntea? Dar calcatura pasilor?

Cum ii erau glasul, mainile sau statura? Dar buzele? Dar taietura fetei?

Cu infrigurarea abia stapanita a celui indragostit de adevar, parintele nu a incetat nici o clipa sa

caute raspuns, chiar si atunci cand banuia ca, la capatul efortului, il astepta dezamagirea altor

nedumeriri si fapte nestiute. Cum singur marturiseste, nu a fost deloc usor. "Am intrebat profetii

Vechiului Testament si nu m-am lamurit deplin. Am intrebat Evangheliile si pe Sfintii Apostoli

care L-au vazut si L-au pipait, dar nici ei nu mi-au spus cum a fost. De pe Tabor n-am putut afla

cum era fata Lui si nici din Apocalipsa. Am intrebat parintii mai vechi sa-mi spuna ei, dar m-am

uimit cand l-am auzit pe Sfantul Irineu de Lyon marturisind, la sfarsitul secolului al II-lea: "Chipul

trupesc al lui Iisus ne este necunoscut"... Dintr-un indemn tainic al inimii mele, de mult caut Fata

Domnului. O caut pentru indeletnicirile mele de iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de

om simplu, de monah".

Prinsa in stransoarea timpului, marturia parintelui Sofian a capatat ceva din nobletea perlelor de

mare pret. Parintele ne-a lasat o comoara. Asa modesta, discreta si fara mare fast tipografic cum

este, cartea parintelui ar trebui asezata in fata catapetesmei, in strana citetilor glasuitori, alaturi de

alte carti de cantare si ison psaltic. Este mai mult decat un studiu academic. Este, de fapt,

testamentul unui mare duhovnic si pictor bisericesc, lasat ucenicilor si credinciosilor ce s-au

invrednicit sa-i stea in preajma. Este indemnul rostit cu vocea lui blanda si apasata, sa nu ne

multumim cu putin si sa cautam neobosit chipul Domnului Iisus Hristos. Sa-L invocam in orice

moment al vietii, in orice imprejurare. Sa-I redesenam mereu Sfantul Chip cu mintea, fara sa ne

temem de ezitari si pareri. Cea mai trainica si mai intensa culoare a adevarului trebuie sa fie

culoarea propriilor noastre intrebari.

Parul de culoarea vinului, ce, uneori, capata o nuanta de castane coapte

Pe Hristos il stim doar din icoana. Nu l-am vazut cu ochii nostri si nu i-am stat aproape nici o

clipa.

§

Icoane vechi, cu chipul Mantuitorului

Nu i-am putut asculta glasul si nici nu ne-am atins de straiele lui largi si cernite. A facut-o pentru

noi Lentelius, mare dregator roman, uimit sa descopere puterea unui iudeu tanar si mereu calator,

care vindeca bolnavii de orice slabiciune sau necaz si chiar inviaza mortii din morminte, de fata cu

toata lumea. La inceput curios, apoi din ce in ce mai uimit, Lentelius prinde a indragi infatisarea

Mantuitorului, care pare a se impune cu de la sine putere. "O figura serioasa si plina de virtute, asa

incat, la o prima vedere, o poti iubi si totodata respecta". Marele dregator roman observa si incepe

sa admire fiecare detaliu al infatisarii lui Iisus si, mai ales, parul lui "de culoarea vinului pana la

urechi, neted si fara luciu, dar de la urechi pana la umar, stralucind in bucle frumos ondulate. De la

umeri in jos, parul se desparte in doua, dupa obiceiul nazaritenilor.

§

Fruntea e curata si plina de armonie cu restul infatisarii. Fata poarta expresie nobila si delicata.

Nasul si gura sunt fara cusur. Barba e bogata si despartita usor in doua. Ochii sunt vinetii si foarte

stralucitori. Este plin de autoritate la mustrari si dezaprobari. Altcumva, cuvantul Lui este placut si

convingator, cand invata si incurajeaza pe ceilalti. Atrage atentia faptul ca fata lui are o deosebita

demnitate si se incheie mereu in ceva placut. Nimeni nu l-a vazut razand, dar uneori a fost surprins

plangand. La infatisare e zvelt. Are maini albe si lungi. Brate frumoase... Dupa infatisarea Sa, e cel

mai frumos om pe care l-am vazut vreodata".

Vrand parca sa-l confirme pe Lentelius, o epistola scrisa Cezarului de Publus Ventulus, guvernator

in Iudeea, observa si altceva la Hristos. Mai mult decat frumusetea si armonia fetei, Ventulus

constata un fapt aparent ciudat. Constata ca nimeni nu-L poate privi drept in ochi pe Iisus.

§

"Cand mustra pe cineva, inspira frica. Dar, indata ce a mustrat pe cineva, se intampla sa planga. Se

zice ca nimeni nu l-a vazut razand vreodata. Plangand, insa, a fost vazut de mai multe ori... Rar

apare in public, dar daca se prezinta undeva, se arata cu multa modestie si foarte retras. Are o

tinuta foarte frumoasa si majestuoasa. Este asemenea mamei lui, care este cea mai frumoasa

femeie din aceste parti". O frumusete desigur aparte, neobisnuita, poate nepamanteana - o

frumusete izvorata parca din armonia intregului si nu neaparat din parti si detalii, facand sa

straluceasca parul lui "de culoarea nucilor sau a castanelor coapte pana la urechi si, de acolo, pana

la umeri, de culoarea inului - o culoare deschisa, blonda si stralucitoare", pentru a trece la fruntea

lui "neteda, fara incretituri sau pete" si la barba de culoarea parului, usor ondulata, dar nu prea

lunga si impartita la mijloc de o carare, atat cat sa puna in lumina ochii si privirea "serioasa si

patrunzatoare", fierbinte ca sagetile incandescente ale razelor de soare. "Daca doresti sa-l vezi,

Cezare, precum mi-ai scris odata, atunci ma instiinteaza si eu ti-L voi trimite indata. Desi nu a

studiat niciodata, cu toate acestea cunoaste toate stiintele. Umbla descult si fara acoperamant pe

cap. Multi rad daca il vad in departare, dar indata ce vin in apropierea Lui tremura si totdeauna nu

mai scot nici un cuvant. Se zice ca in aceste parti nu s-a mai vazut niciodata un asemenea barbat".

"Ochii, asemenea a o mie de maini fara trup"

Rascolind cu fervoarea lui de tanar monah marturii, arhive si chiar texte aprocrife, parintele Sofian

a cautat chipul dumnezeirii, a ratacit un timp prin "cosmosul iconografic" al tamplelor bisericesti,

a crezut ca primeste raspuns in icoana de la manastirea Boiana din Bulgaria, pentru a sfarsi spre

batranete in adancul de intelepciune al unei revelatii simple si fundamentale. De ce sa ostenim

atata? Nimic nu ne opreste sa-L aflam pe Hristos. E langa noi si peste tot. E in constelatiile

indepartate ale Universului si in inima fiecaruia. Pe cer si pe pamant. Pe tron de heruvimi, inaripat

sau in Treime. Pelerin sau prigonit pe Cruce. Pe scaun de Judecata sau chiar dormind. Bland ca

jugul lui cel dulce sau sever si aspru cu cei pacatosi. Singur sau in alai. Aflat printre monahi sau

printre ingeri. Tanar si uneori copil. Tronand sau mergand pe cale. Pastor sau chiar ostas. Emanuel

sau Cel Atotputernic (Pantocrator). Imparatul slavei sau Painea vietii. Mielul sau Vita nemuririi.

§

Multe sunt felurile in care Il vedem pe Iisus. Pe crucea grea a Rastignirii sau in plutirea aerata a

Invierii. In haine de pastor sau in vesmant de mare preot. Pe tron, in picioare sau pe nouri. Cu rani

la maini, la picioare sau la coasta. Cu coroana de spini pe frunte sau triumfator ca un Imparat.

Infasurat in giulgiu sau inviat din morti. Hristos are nenumarate infatisari, dar oricum L-am vedea,

ramane acelasi - neschimbat si mereu altul. Imberb, ca in vremea catacombelor. Mai batran si

aspru, ca in ziua Judecatii. Cu barba sau fara. Sirian, bizantin, roman, britanic sau slav. Sever sau

senin. Omul durerii din naframa Veronicai ori chipul frumos de la Edessa.

Realist ca in portretele renascentiste sau redat naiv, cu mai multi ochi, ca in icoanele romanesti pe

sticla, chipul lui Hristos ne indeamna sa nu lenevim niciodata. Daca El e urcusul, noi trebuie sa

fim pasii Lui. Daca El e conturul, noi trebuie sa fim culorile si nuantele de lumina ce se adauga la

urma.

*

Chipul Mantuitorului e fara de sfarsit. Nu intamplator, fiecare neam si fiecare generatie a simtit

nevoia sa-I mai adauge cate ceva - un strai de-al locului, o emotie, un mic tresalt sufletesc. Nu

intamplator, un "zugrav de subtire" ca parintele Sofian se cutremura pe schele si nu indraznea

uneori nici macar sa-I atinga sfantul contur, darmite sa-I deseneze ochii, fara indelunga cugetare,

fara post si rugaciune. Stia si el ca, din tot portretul, ochii se picteaza doar la sfarsit. E ca suflul

creator abatut asupra desenului si a culorii. E gestul adamic al fiecarui pictor bisericesc. E intarirea

vorbelor lui Vasile cel Mare, vorbe de poet si de mare indragostit al pustiei: "Ochii sunt asemenea

a o mie de maini fara trup". Ochi cu irizari violete. Ochi dincolo de fire.

§

Icoana cea nefacuta de mana a Domnului Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in cetatea

Edesei

Nu e nici o trufie sau, Doamne fereste, ceva eretic sa ne intrebam si sa cautam adevarul ca niste

orfani care vor sa-si cunoasca parintii. Dimpotriva, trebuie sa ne deschidem ochii mintii si sa

cercetam chipul lui Iisus. Ce culoare aveau ochii lui? Dar parul? Dar pielea? Dar forma fetei? Era

inalt sau scund? Avea umerii drepti si mandri sau trupul lui se pierdea discret si firav in camasa de

in facuta dintr-o singura bucata? Nu e blasfemie sa meditezi si sa cauti, sa compari mai multe

infatisari de icoana si sa te intrebi, asemenea tanarului licentiat in teologie, Sofian Boghiu, care

din aceste icoane ar putea fi cea mai aproape de model, de Hristos Cuvantul, de Hristos cel viu si

intrupat.

Ridicat pe schelele bisericii din ceruri, parintele Sofian nu mai cauta de mult chipul Mantuitorului.

L-a gasit. Se roaga pentru noi sa facem acelasi lucru, incredintandu-ne sa credem ca icoana lui

Iisus nu are egal. Drept dovada - zice parintele, singura rugaciune din Molitvelnic inchinata

sfintirii icoanelor este doar una; cea pentru icoana lui Hristos. Drept dovada, in Bizant, alaturi de

tronul imparatului, se mai afla inca un tron gol, pe care odata bazileii puneau Evanghelia deschisa

sau, cel mai adesea, icoana Domnului, cea nefacuta de mana omeneasca, de la Edessa. "Sa ne

obisnuim cu aceasta prezenta a Domnului prin icoana" - ne indeamna parintele. Sa ne invatam a

cunoaste chipul Lui de aici, de pe pamant. Numai asa Il vom recunoaste dincolo si, mai ales, vom

fi recunoscuti de El, in ziua in care nu vom mai privi prin icoana, ci ne vom uita unii la altii,

firesc, fata catre fata.

Parintele Arsenie Boca in amintiri -

Marturiile Parintelui Ioan Sofonea

§

"Avea atata forta de convingere, incat schimba constiinta oamenilor"

Parintele Ioan Sofonea are astazi 83 de ani si traieste la Sibiu, alaturi de doamna preoteasa Aurelia

Sofonea. Nu o data ne-a mangaiat cu amintirile sale despre marele duhovnic de la Sambata, pe

care l-a cunoscut inca din copilarie. S-a nascut si a crescut la Dragus, localitatea fagarasana atat de

apreciata de etnografii si muzicologii din echipele de cercetare sociologica ale profesorului

Dimitrie Gusti. Contemporan cu oameni de valoare ai neamului romanesc, multi trecuti prin iadul

inchisorilor comuniste, Parintele Ioan a avut el insusi de facut fata unor incercari grele.

Darul lacrimilor

"Nu o data, ii curgeau lacrimile in timpul predicii"

In 1946, dupa ce a terminat Scoala de Cantareti "Dimitrie Cuntan" din Sibiu, unde fusese trimis si

sustinut financiar de Parintele Arsenie Boca, tanarul Ioan Sofonea a venit la Sambata pe postul de

cantaret bisericesc, cu gandul de a ramane definitiv acolo, ca monah.

"Aveam doar 17 ani si nu cunosteam prea multe despre viata calugareasca. Stiam ca este o viata

deosebita, de slujire a lui Hristos. Mama s-a bucurat de hotararea mea de a merge la manastire, nu

pentru ca n-ar fi avut cu ce ma intretine, ci mai ales pentru ca Parintele Arsenie, care era asa de

cautat si vestit, m-a luat sub ocrotirea sa. Tatal meu s-a suparat un pic. Voia sa raman urmasul lui,

acolo in sat. Totusi, daca a vazut ca nu oricine m-a chemat, ci Parintele Arsenie, care era un nume,

a acceptat".

La manastire era o viata de rugaciune si munca. Randuiala era aproape ca astazi, cu slujbele

obisnuite: Vecernie, Utrenie si Liturghie, zilnic. "Veneau multi credinciosi, multi mireni si

Parintele spunea: "Mai, ei nu pot sa se scoale la ora 12 noaptea". Asa ca slujbele se faceau

dimineata si seara. Peste zi, celor care ramaneau pe-acolo le dadea de lucru. Fie sapau in gradina,

fie coseau iarba, fie participau la alte lucrari gospodaresti. Ii integra si pe mireni intr-o randuiala".

§

Manastirea Sambata, in perioada parintelui Arsenie Boca

"La inceput, la manastire se manca foarte putin. Carne nu se manca deloc" - isi aminteste Parintele

Sofonea. "Parintele Arsenie tinea un post sever: paine si apa. Nu manca decat paine, seara. Dupa

un timp, a facut o cadere fizica si i-au spus doctorii: "Daca nu iti schimbi regimul alimentar, o sa

cazi la pat". A ascultat de medici si a revenit la un regim alimentar obisnuit.

Uneori, Parintele mergea pe valea Sambetei, luni dimineata, cu Biblia in mana, si ramanea toata

saptamana pe munte, in rugaciune, singur. Nu lua nici macar o paine. Si venea sambata de acolo.

Apoi slujea si predica. Cuvantul lui era patruns de multa simtire, incat nu o data ii curgeau

lacrimile in timpul predicii. Spunea: "Mai, voi ma rugati sa fac minuni! Eu nu fac minuni. Am

venit sa facem minunea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu si a le implini. Aceasta e cea mai

mare minune".

Cand predica Parintele Arsenie, toti erau atenti. Nici nu puteai sa fii cu gandul in alta parte. Te

capta, te desprindea de cele pamantesti, te inalta sufleteste, incat nu mai doreai sa te desparti de

Parintele si de Sfanta Manastire, ci sa devii si tu un bun credincios, marturisitor si slujitor al

Domnului Iisus Hristos. Atat erau de convingatoare cuvintele sale, incat te hotarai cu tot sufletul

sa-i urmezi sfaturile si invataturile, sa fii mai ravnitor pentru o viata in Hristos, modelul de urmat

pentru o viata curata si sfanta, dupa voia lui Dumnezeu. Avea atata forta de convingere incat

schimba constiintele oamenilor. Credea ceea ce spunea. El propovaduia iubirea lui Dumnezeu fata

de oameni. Le zicea: "Sa va spovediti si sa va impartasiti. Sa veniti sa-L luati pe Hristos cu inima

impacata cu Dumnezeu. Sa folositi clipa intalnirii cu Hristos ca pe o raza de soare care lumineaza,

ca Hristos este Calea, Adevarul si Viata. Sa nu plecati din fata lui Hristos ca tanarul bogat, care nu

a inteles cu Cine statea de vorba si a plecat intristat"".

Spovedania

"Cand te privea in fata, nu mai puteai ascunde nimic"

Parintele Arsenie avea o singura atitudine fata de toti cei care se inchinoviasera la Manastirea

Brancoveanu. Astepta de la ei sa fie corecti, sa fie disciplinati si sa-si faca fiecare datoria la locul

lui, sa slujeasca si sa lucreze ca pentru Dumnezeu.

Tanarul Ioan Sofonea a fost si el intre miile de oameni care si-au plecat genunchii sub epitrahilul

Parintelui Arsenie, pentru a-si marturisi pacatele si greselile, si a primi sfat duhovnicesc.

§

Lacul din preajma manastirii

"La spovedanie, Parintele Arsenie nu se grabea niciodata. Te lasa sa spui tot ceea ce aveai de spus,

si apoi te-ntreba el: "Asta de ce n-o spui, astalalta de ce nu o arati, ca si asta ai facut-o". Si atunci

iti dadeai seama ori ca le-ai uitat, ori ca n-ai vrut sa le spui. Prin aceasta se dovedea ca el este si un

cunoscator al gandurilor, ceea ce pe multi ii uimea. Cand te privea in fata, nu mai puteai ascunde

absolut nimic. Si nu mai indrazneau oamenii sa nu spuna tot ce aveau rau asupra lor, fie ca era

vorba de defecte, pacate sau patimi.

Pe oameni ii primea la spovedanie si la impartasanie numai dupa o pregatire. El socotea

marturisirea mai importanta pentru credincios - nu ca Taina, ci ca lucrare de cercetare a cugetului.

Spunea: "Impartasirea este actul prin care omul ajunge la desavarsire. Marturisirea este cea mai

indicata pentru a te curata. Daca nu faci aceasta marturisire din toata inima, sincer, nu te cureti. Si

de multe ori nu stii s-o faci".

De aceea, ii si tinea pe oameni la manastire mai multe zile si le vorbea despre spovedanie si le

arata pacatele: cum sa le cunoasca, cum sa le spuna. Privind la fata lor, isi dadea seama daca au

inteles. Avea acest dar al cunoasterii. Abia dupa aceasta scoala de cateheza ii primea la

spovedanie. Daca omul nu era pregatit, il mai lasa la "scoala". Si au fost unii care, mancand doar

paine si apa, stateau la Sambata si sapte saptamani. Nu mergeau acasa. Participau la slujbe si

ramaneau acolo, la "scoala". Si asta nu se intampla doar vara, ci si iarna, ca avea manastirea un

camin incalzit".

Pentru marea sa lucrare duhovniceasca, Parintele Arsenie era respectat de toti preotii, dar unele

idei mai indraznete, mai ales cele privind viata in familie, n-au fost aprobate de toti. "Ziceau unii

ca s-a gasit el sa spuna altceva decat in realitate. De fapt, Parintele voia sa-i atraga pe oameni la o

viata de familie mai curata, cat de cat dupa voia lui Dumnezeu, la o viata sfanta".

Vremuri vitrege

"Ca sa-l scoata din vizorul securitatii, mitropolitul Nicolae Balan l-a dus la Manastirea

Prislop"

"Mama mea, Ana", ne spune doamna preoteasa Aurelia Sofonea, "a fost la Manastirea

Brancoveanu pe 15 august 1944, la praznicul Adormirii Maicii Domnului.

§

Biserica manastirii, acum 50 de ani

Atunci Parintele Arsenie i-a indemnat pe credinciosi sa-L roage pe Dumnezeu sa se milostiveasca

de tara noastra, sa nu se intoarca dusmanul cu manie asupra poporului roman. Peste o saptamana,

a urmat actul de la 23 august. Ma gandesc ca rusii ar fi facut mult mai multe crime, fara acea

schimbare politica si militara din august 1944".

Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in Romania, prin violenta si minciuna, cu

sprijinul Uniunii Sovietice, s-a instaurat regimul ateu comunist. Sute de mii de oameni au fost

aruncati in inchisori. Parintele Arsenie a fost arestat si anchetat la Ramnicu-Valcea si Bucuresti in

1945, la Fagaras si Brasov, in 1948. Ca sa-l scoata din vizorul securitatii, pe 25 noiembrie 1948,

Mitropolitul Nicolae Balan l-a dus la Manastirea Prislop din Tara Hategului. Ctitorita in secolul

14, de Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Manastirea Prislop fusese preluata de greco-

catolici pe la 1760. In toamna lui 1948, calugarii greco-catolici o parasisera, dupa revenirea

unitilor la ortodoxie.

§

La Sambata, in zi de sarbatoare

"Mai erau doar doi calugari care se ocupau cu cazanul de rachiu, adica faceau rachiu pentru taranii

din imprejurimi. Parintele le-a zis ca pot ramane la manastire, cu conditia sa renunte la facut

rachiu, pentru ca nu e o indeletnicire calugareasca. Au ales sa ia cazanul si sa plece. Manastirea

Prislop a gasit-o in paragina. Se apropia iarna si, desi ii era foarte greu, a ramas. L-a luat cu el pe

fratele Nicolae Zaharie de la Sambata, viitorul ieromonah Nicodim, care are mormantul chiar

langa mormantul Parintelui Arsenie. Fratele Nicolae era si cantaret bisericesc, facuse scoala de

cantareti, si tamplar de meserie. Si s-au pus amandoi la lucru. Au reparat chiliile si biserica. Prin

pilda lui, Parintele stia sa mobilizeze si pe ceilalti la lucru. Si a facut din Manastirea Prislop o

gradina a Maicii Domnului, o gura de rai: flori si alei frumoase, lac si clopotnita, de toate. Pe unde

a fost Parintele, s-a cunoscut".

Ioan Sofonea a ramas in obstea de la Sambata, sub indrumarea Parintelui Serafim Popescu, si a

fost calugarit cu numele Ieronim, in Saptamana Luminata a anului 1950, la praznicul Izvorului

Tamaduirii.

"Odata, am plecat de la manastire la Fagaras, ca sa merg la dentist. Prin 1951. Pe drum a aparut o

motocicleta cu atas. "Hai, urca, si noi mergem la Fagaras." M-au dus la sediul Securitatii, unde am

fost anchetat in legatura cu luptatorii anticomunisti din munti. Credeau ca stiu ceva, pentru ca

eram ruda cu Remus Sofonea, care facea parte din grupul de partizani condus de Ion Gavrila

Ogoranu. Mi-au pus niste sarme electrice la degete, ca sa ma chinuie. Dar eu chiar nu stiam nimic

si nici n-am vazut pe vreunul dintre luptatori venind la manastire. In cele din urma s-au lamurit si

m-au eliberat".

§

Parintele Ioan Sofonea

Intre 1952 si 1954, a urmat cursurile Seminarului monahal de la Manastirea Neamt, unde a avut

profesori de cel mai inalt nivel, din elita tinerilor monahi, precum Sofian Boghiu, Felix Dubneac,

Benedict Ghius sau Andrei Scrima. Duhovnicul elevilor era Parintele Arsenie Papacioc.

In cei zece ani cat Parintele Arsenie Boca a fost la Prislop, credinciosii lui mergeau sa-l caute,

incat lumea zicea ca s-a mutat Sambata la Prislop. Acest lucru a alertat Securitatea, si Parintele a

fost retinut de doua ori, pe perioade mai lungi. De aceea, la Prislop, activitatea lui a fost mai

restransa. Era mult mai retras. Stia ca e mereu urmarit. Am fost si eu la Prislop si l-am cercetat, in

1956".

"La Sambata, veneau credinciosii si povesteau despre Parintele Arsenie. Asa isi mai alinau dorul

fata de Parintele lor drag", isi aminteste doamna preoteasa. Tin minte cum, in 1953, fiind la

manastire, am pornit intr-o plimbare pe urmele Parintelui Arsenie. Asa spuneau oamenii care il

cunoscusera: "Mergem pe unde pasea Parintele". Si am mers de la biserica la staretia veche.

Acolo, pe la jumatatea drumului, era un copac cu o radacina iesita, in forma de cruce. Si cei mai in

varsta ziceau ca le-a zis Parintele: "Sa va faceti cruce cand treceti pe-aici, ca Dumnezeu a facut

radacinile acestea in forma de cruce"".

Alungarea din manastire

"Te dezbraci de hainele calugaresti si nu mai ai ce cauta aici"

Paradoxal, chiar daca multe terenuri si cladiri ale manastirilor au fost confiscate, numarul

calugarilor a crescut in primul deceniu de oranduire comunista. In 1958, erau 224 de manastiri, cu

aproximativ 6.400 de monahi si monahii. Un motiv de reala ingrijorare pentru un regim politic

care isi propunea raspandirea ateismului. Masurile n-au intarziat sa apara. Pe 4 aprilie 1959, intra

in vigoare un nou regulament al manastirilor, elaborat de Departamentul Cultelor, prin care mai

multe categorii de vietuitori urmau a fi scosi din manastiri: minori, fara studii, "imorali", cu

atitudine dusmanoasa la adresa regimului, condamnati penal. La actiunea de strangere a

informatiilor despre traitorii din manastiri au participat inspectori si imputerniciti ai

Departamentului Cultelor, organele de militie si numerosi agenti ai Securitatii.

§

Alaturi de sotia sa, Aurelia Sofronea

In 1959, dupa Pasti, in Saptamana Luminata, de Praznicul Izvorului Tamaduirii, ierodiaconul

Ieronim Sofonea a slujit impreuna cu ceilalti preoti Sfanta Liturghie, la Manastirea Brancoveanu.

Imediat dupa slujba a venit imputernicitul politic al Mitropoliei Ardealului, reprezentantul puterii

comuniste, si i-a zis: "Dumneata te dezbraci de hainele calugaresti si din acest moment nu mai ai

ce cauta aici!".

"Fara nici un fel de hartie oficiala, doar verbal. Nici prin gand nu-mi trecuse vreodata ca voi pleca

de la manastire. Voiam sa stau acolo toata viata. Ei au hotarat altceva in locul meu. M-au urmarit

sa vada daca mai raman. Si mi-au zis securistii: "Nu mai sta! Pleaca!". A fost un ordin verbal, dar

categoric".

Parintele Serafim i-a dat atunci 600 de lei, ca sa-si cumpere un costum de haine, pentru ca i-au

interzis sa mai umble in reverenda.

Cu lacrimi in ochi, tanarul monah Ieronim a plecat la Sibiu. Numai cei care au trait 20 sau 30 de

ani intr-o manastire si au fost fortati sa plece pot intelege ce a fost in sufletul lui.

"La Institutul Teologic n-au primit nici un ordin in privinta mea si am putut sa-mi continui

studiile. Parintele Nicolae Mladin - viitorul Mitropolit al Ardealului, Parintele Milan Sesan si alti

profesori m-au incurajat ca in vara acelui an, 1959, sa termin facultatea. Eu am umblat mai departe

in reverenda si cu barba, pana cand intr-o zi am dat nas in nas cu imputernicitul politic de la

Mitropolie, Francu, care mi-a zis: "De ce nu te-ai dezbracat, vrei sa zbori si din facultate?!...".

Atunci mi-am cumparat haine civile, apoi m-am dus la frizerie si mi-am tuns parul si barba,

plangand.

Nici pana azi nu stiu de ce am fost scos din manastire. Sa fi contat legatura de rudenie cu Remus

Sofonea, care fusese prins, condamnat la moarte si executat?... Ori faptul ca eram un ucenic al

Parintelui Arsenie Boca?... Mai tarziu, am aflat ca in aceeasi zi a fost instiintat si Parintele Arsenie

ca trebuie sa plece de la Manastirea Prislop. Si timp de 30 de ani, cel mai inzestrat liturghisitor,

predicator si duhovnic romaPuterea rugaciunii"Descoperiti-l pe Dumnezeu inainte de a va trimite incercari"

Poate ca va scriu mult mai tarziu decat ar fi trebuit, dar chiar daca o fac cu intarziere, imi exprim

speranta ca aceasta va fi in folosul celor care sunt in necaz si isi pun speranta in ajutorul Sfantului

Ierarh Nectarie.

Viata mea a fost lipsita de griji, pana in urma cu 4 ani. Totul parea asa de bine randuit, incat aveam

impresia ca mie nu mi se poate intampla nimic rau, ca eu sunt cea care imi fac destinul. Nu eram

atenta la nevoile celor din jur, nu puneam pret pe lucrurile cu adevarat importante, ii dispretuiam

oarecum pe cei care nu erau "contemporani" cu schimbarile vremii, pe cei care mergeau prea des

la biserica, vazandu-i ca pe niste habotnici. Chiar daca stiam de existenta lui Dumnezeu, nu aveam

nevoie de el, nu il primeam nici in casa si nici in suflet, de altfel, nici eu nu prea mergeam in casa

Domnului, la biserica, decat foarte rar.

Inainte ca raul despre care povestesc sa se intample, am primit ceva semne, pe care insa nu le-am

inteles. Era vorba de boli relativ grave, dar nu incurabile, cu care fusesera diagnosticati mama si

sotul meu. Dar a fost abia inceputul. La scurta vreme, copilul meu, Andrei, s-a imbolnavit de

leucemie.

Nici atunci nu am inteles imediat morala acestei nenorociri, insa stiu ca primul lucru pe care l-am

facut dupa ce am aflat diagnosticul a fost sa cad in genunchi si sa ma rog cu disperare lui

Dumnezeu pentru vindecarea baiatului. Chiar daca nu am ignorat rolul doctorilor, in sufletul meu

eram convinsa ca doar de la Dumnezeu va veni vindecarea. Cu acea ocazie, am aflat si de Sfantul

Nectarie si de Sfantul Ioan Rusul, la care am inceput sa ma rog neincetat (pana a afla de existenta

acestor doi sfinti, ma rugam la Sfantul Pantelimon si la Sfantul Andrei, la ultimul rugandu-ma si

azi, zi de zi). Acelasi lucru il facea si sotul meu. De la un moment dat, dupa ce starea de sanatate a

copilului nostru s-a stabilizat, eu am continuat sa ma rog la Sfantul Nectarie, iar sotul meu la

Sfantul Ioan Rusul.

Atunci ne-am legat ca primul drum pe care il vom face cu copilul, dupa ce acesta va fi cat de cat in

stare sa stea pe picioarelui lui, o sa fie in Grecia, la moastele celor doi sfinti. Asa am si facut, chiar

daca, cu o zi inainte de plecare, am avut toti trei un accident de masina, in care am suferit leziuni

minore, si in pofida faptului ca baiatul nostru era bolnav si cu febra, slabit de citostatice. Dar la

sfatul duhovnicului nostru, am plecat. Pana sa ajungem in Grecia, s-au ivit si alte obstacole in cale,

insa cu credinta in Bunul Dumnezeu, le-am depasit. Cert e ca am ajuns la cei doi sfinti care ne-au

ajutat la nevoie si am simtit binecuvantarea lor revarsata asupra baietelului nostru. La intoarcerea

acasa, medicii, cat si duhovnicul nostru, ne-au confirmat cu mare emotie, minunea vindecarii

copilasului.

In urma cu putin timp, a mai venit o incercare din partea lui Dumnezeu. Sora mea, in urma unor

analize de rutina, a fost diagnosticata cu cancer. Insa rugaciunile pe care le-am facut catre Sfantul

Nectarie (atat noi, familia, cat si mai multi preoti) au ajutat in asa masura, incat diagnosticul nu s-a

mai confirmat. Iar acest lucru s-a datorat doar Sfantului Nectarie, care a oprit la timp evolutia

bolii, astfel incat nu a fost nevoie de chimioterapie sau radioterapie. Sfinte Nectarie, iti multumim

din tot sufletul.

Morala pe care eu am inteles-o in urma acestor intamplari este ca viata pe care o ducem pe pamant

trebuie sa fie mereu raportata la Dumnezeu, iar celor care cunosc legea lui Dumnezeu si nu o

respecta, Domnul le trimite incercari, tocmai ca sa nu repete greselile si sa inceapa o alta viata,

crestineasca, mai profunda si mai plina de satisfactii.

* * * * *

As vrea sa va impartasesc o minune pe care Sfantul Nectarie a facut-o in toamna anului 2009, in

Grecia. Cativa romani plecati la munca acolo, au dorit sa-si boteze copiii in tara unde lucrau, insa

doreau ca slujba sa se efectueze in limba romana. In acest sens, au mers la episcopul din zona, ca

sa ceara binecuvantarea pentru slujirea botezului in limba romana. Episcopul nu a fost de acord.

Atunci oamenii s-au dus la moastele Sfantului Nectarie, cerandu-i sa se roage pentru ei si sa

induplece inima episcopului. In urmatoarea duminica, un preot care vorbea romaneste a anuntat ca

toti romanii care vor sa-si boteze copiii in limba romana sa vina pe malul marii, iar el va oficia

aceasta taina. Evenimentul s-a si petrecut si fiecare copilas a primit un certificat de botez semnat

de preot. Ca urmare, grupul de romani s-a dus cu flori sa-i multumeasca episcopului, pentru ca le

daduse binecuvantarea ceruta. Surprins, episcopul le-a spus ca nu-si daduse acordul pentru botezul

in limba romana. Atunci oamenii i-au marturisit ca faptul se intamplase deja, ca au primit si

certificate de botez, pe care le-au aratat episcopului. Erau semnate "Nektarios". Totodata, i-au

aratat si poza acelui preot, care se afla pe un perete al incaperii. Era fotografia Sfantului Nectarie.

El in persoana venise pe malul marii si infaptuise minunea.

Oameni buni, descoperiti-L pe Dumnezeu si faceti-L tovaras de viata, inainte de a va trimite El

incercari. Cu El alaturi, nu exista decat speranta si biruinta. Va spun asta cu pretul vietii mele si va

indemn sa ma ascultati.

TEODORA-BECLEAN - Bistrita-Nasaud

n al secolului XX n-a mai avut voie sa slujeasca la altar".

Maica Veronica de la Vladimiresti

§

Maica Veronica inainte de surghiun

Sunt 7 ani de cand Maica Veronica s-a mutat la Domnul.

In 2005, cand si-a presimtit sfarsitul, le-a vestit pe maicute ca va muri. Ele erau in lacrimi langa

ea. Dar un lucrator de la gradina a intrebat, nelinistit:

- Si ce-o sa se intample aici, cu obstea? Cine o sa conduca manastirea dupa ce muriti?

Maica Veronica a raspuns:

- Cum cine? Eu o sa conduc manastirea! Eu o s-o conduc, de acolo de sub dudul de langa biserica.

Maica Veronica a fost inmormantata sub dud. Ea continua sa fie o prezenta intens resimtita la

manastirea Vladimiresti. Si calugaritele din obstea mare, si pelerinii resimt prezenta ei. Asa cum

tonica si vesela a promis la plecare, ea continua sa conduca, sa indrume, sa inspire sfat si sanatate,

de acolo, de sub dud.

Atingeri revelatorii

Vasilica Gurau-Barbu, viitoarea maica Veronica, s-a nascut intr-un sat langa Tecuci, in 1920. Sau

in 1922, dupa o indreptare adusa mai tarziu. A vadit de copil o sensibilitate particulara, o

inzestrare spre atingerea unui alt plan al realului. Socul initiatic, adica acea zguduire care te muta

din planul simturilor in planul duhului, Vasilica l-a primit la 9 ani, de la mama ei. Mama era pe

moarte (in 1929). Copila, plangand, a intrebat-o: "Toti spun ca ai sa mori. Ce-o sa ma fac

singura?".

Mama i-a raspuns: "Eu numai te-am adus pe lume; dar tu ai o alta mama, cea adevarata: Maica

Domnului. Ea iti va purta de grija. La Ea sa te rogi; si de la nimeni sa nu astepti mila, decat numai

de la Ea". Si i-a incredintat icoana Preacuratei, care se afla pe peretele casei. Copila a simtit

bucurie si protectie, a stiut ca are o Mama.

§

La 15 ani, cand a inceput sa ridice manastirea

De atunci, ea s-a aflat intr-o relatie speciala cu Maica Domnului: aceasta ii aparea la orice

rugaciune, sau chiar spontan. Ii aparea prin semne clare, prin inspiratie, prin coincidente. In

situatii grele, ea cerea: "Maica, da-mi lamurire! Ce sa fac?". Si primea raspunsul.

*

Primele descoperiri religioase i s-au facut in 1937. Lucra la camp si, deodata, in fata ei a vazut o

lumina care o umplea de fericire. Aceasta trezvie i s-a daruit dupa ce trecuse prin multe suferinte.

Intre 9 si 11 ani, orfana Vasilica a fost supusa unui regim de suprimare de catre o ruda haina, care

i-a spus in fata ca vrea s-o omoare; doua ierni a tinut-o intr-un grajd fara usa si a fost infometata.

Dar a supravietuit si a iesit intarita; a reusit sa fuga de la acea ruda haina si nu i-a purtat pic de

ranchiuna, n-a simtit nici razvratire sau ura. A perceput - uimitor de corect - ca persecutorul ei era,

el insusi, o victima a unei naturi ticaloase, cazatoare. De fiecare data cand a suferit prigoane (si au

fost multe!), maica Veronica nu-si acuza persecutorii, ci se ruga pentru indreptarea firii oamenilor.

A cerut si a primit blagoslovenie de la Sfantul Sinod si de la Episcopul zonal sa propovaduiasca

lumii primele ei descoperiri. Este semnificativ acest fapt: ea a cerut mereu supervizare teologica

pentru vedeniile sale si a cerut binecuvantare ierarhica pentru a le propovadui sau a le pune in

practica.

"Ispitele vin, dar zidurile cresc"

In august 1938, i se descopera ca este chemata sa faca o manastire de maici; i se arata ca se va

aduna obste mare, "sa tina dreapta firea omului". Smerita, zice ca se socoteste "vas subred". Dar i

s-a conferit de sus taria sa faptuiasca aceasta.

A cerut si a primit binecuvantare ierarhica sa faca manastire. A inceput sa adune fonduri, prin tara.

La 17 ani, este rasofora, purtatoare de vesmant calugaresc. La 15 august 1940, a primit "chip

ingeresc"; a facut legamantul calugariei, primind numele Veronica.

§

Crucea din porumbi, unde a avut prima viziune

La 8 septembrie 1940 sfinteste paraclisul de intemeiere a viitoarei manastiri. La 15 august 1943,

sfinteste biserica mare. Lucrarea buna se extinde. Se fac ateliere de lucru, se face bolnita. Se

produc convertiri, inaltari duhovnicesti. Intre altele, a convertit la crestinism o famile de evrei

sionisti, care i-au ramas atasati si recunoscatori mereu. Apoi familia crestinata a plecat in Israel.

Iar peste ani si ani, Maica Veronica primea de acolo, de departe, semne de gratitudine. Zicea:

"Viata lunga are floarea recunostintei".

Fericiti cei prigoniti

Harisma tinerei starete atrage multime de pelerini si produce multe fapte duhovnicesti.

In acest timp, incepe si prigonirea staretei. Rastalmaciri, acuzatii. "Invidii asupra harului" din

partea unora. Inversunare din dezinformare, din partea altora. Este chemata la Vladica din Galati si

la Patriarh, in 1945. Este acuzata de "invataturi straine" la manastirea ei, cum ar fi spovedania

colectiva si prea deasa impartasanie, practicate de duhovnicul manastirii, parintele Ioan Iovan. E

acuzata ca tolereaza "Oastea Domnului". Este acuzata ca nu percepea nici o taxa baneasca pentru

spovedit si alte servicii! Dar mai ales, Patriarhul o opreste sa raspandeasca vedeniile ei, prin

tiparituri noi, desi editia dintai, din 1940, beneficiase de aprobare teologala. La fel, se limiteaza

venirea masiva a pelerinilor la Vladimiresti, "ca sa nu nasca manifestatii".

Maica Veronica a aratat supunere. Dar n-a avut parte de pace.

Mistica si fapta

Mistica, "forma cea mai inalta a spiritualitatii", presupune mutatia de la lumesc la duh, stare

premergatoare intalnirii cu divinul.

Pentru Maica Veronica, trairile in duh devenisera stari continui, in lume si pentru lume. I se revela

ce interventii concrete sa aiba in viata comunitatii unde traia, apoi in viata obstii sale, a vremii.

Misticul in viata nu este avuat de Institutia ecleziasta. Ba adesea este privit cu mefienta, este

persecutat. Si Maica Veronica a avut parte de prigoana. Dar Patericul spune: "Unde nu-i obstacol,

nu-i biruinta".

Intre transa si extaz

Evident, mistica spontana naste suspiciune. Chiar duhovnicul Teresei din Avila (sec.17) nu

indraznea sa supervizeze extazele sfintei. Nu stia daca sunt extaze divine sau numai transe

pamantene. Caci e greu sa faci deosebirea intre transa si extaz. O asa-zisa viziune poate fi o

elaborare subiectiva, un produs al mintii. Numai un duhovnic poate sa confirme autenticitatea

viziunii. Dar de unde sa iei un duhovnic vazator in duh?

Maica Veronica a fost bine inspirata si-n aceasta privinta. A stiut ca trebuie sa caute pe cineva

"invatat", care sa-i spuna daca viziunile ei sunt autentice, daca vin dintr-o sursa divina. Mergea la

monahi vestiti, care au stat pe Athos. L-a cautat la timp pe Parintele Arsenie Boca, unul din cei

mai inzestrati la acea vreme. Intuitia Veronicai a lucrat excelent si ea a mers sa ceara sa-i indrume

experienta vazatoare.

§

Manastirea Vladimiresti - din cele 318 maici alungate in 1956, doar 160 s-au mai intors in 1990,

dar soborul a fost primenit cu surori tinere

Arsenie Boca rezida in acea vreme la Sibiu, locuia la profesorul Dumitru Staniloae. Veronica a

fost bine primita. Arsenie Boca si Dumitru Staniloae i-au pus intrebari teologice si filocalice si au

fost impresionati de raspunsurile pe care le dadea dansa, desi ea nu avea studii inalte.

Stareta Veronica l-a invitat pe Parintele Arsenie Boca sa vina la Vladimiresti, sa stea o perioada, sa

catehizeze, sa-i indrume elanurile vazatoare. Parintele Arsenie Boca a venit la Vladimiresti, a stat

aici o perioada, indrumand.

In alta etapa istorica, aici a poposit si Parintele Teofil Paraian, de la Sambata de Sus, atras de

valoarea poetei Zorica Latcu (maica Teodosia), nevoitoare si ea la Vladimiresti.

In inchisorile comuniste

Maica Veronica a fost tarata in tribunale si-n inchisori comuniste de catre un episcop. Este o

constatare trista, zguduitoare. Manastirile Vladimiresti si Sihastru-Adjud au fost tarate in doua

procese, unul civil, altul penal, de catre episcopul Buzaului, numit Antim. De ce? Din rautate, din

ispita lui Cain, din ignoranta, din aroganta, din rigiditate doctrinara? Daca era vorba doar de

"sfantul" conformism religios, conflictul putea fi judecat in Sinod si-n Consistoriu, nu in proces

penal. Episcopul Antim a jurat sa distruga Vladimirestii.

§

Manastirea Vladimiresti

In plin scandal, Petre Pandrea scria: "Daca prelatii inalti sunt cu adevarat ortodocsi, vor evita

tragedia!". Dar ei n-au evitat tragedia. "Cauza a fost data pe mana pro curaturii, a militiei, a

artileriei" (zice Pandrea), pe mana securitatii.

Petre Pandrea, scriitor si filosof, avocat de profesie, a fost angajat sa apere aceste manastiri la

proces. El a pledat stralucit. Dar stihia bolsevica a fost nimicitoare. Au urmat arestari, intemnitari.

De la Sihastru-Adjud au fost arestati 30 de calugari. De la Vladimiresti au fost arestate 40 de

calugarite, in frunte cu stareta Veronica. Era in 1954-1955. Ani grei de temnita. Maica Veronica a

fost condamnata la 15 ani de temnita grea, iar dupa un recurs, la 8 ani. Manastirile Vladimiresti si

Sihastru au fost desfiintate.

Maica Veronica avea sa-mi povesteasca, in intalnirile cu ea de dupa 1990, cum a supravietuit

"bucuroasa" in inchisori, invatand engleza de la o detinuta scolita, dar mai ales facand rugaciunea

mintii in inima. Si induhovnicindu-l pe unul dintre temnicerii ei.

Fisa de personalitate harismatica

In 1954, Petre Pandrea a notat in jurnalul sau, despre Maica Veronica: "Ea este un supraom rasarit

in penuria de oameni mari ai tarii mele. Dotata cu harul rar al contemplatiei, concomitent cu

geniul organizatoric. Este o Jeanne d'Arc a Valahiei, pornita dintr-un satuc tecucean, predicand

lumina, curatenia, curajul unor neo iobagi aflati in intunericul si-n mocirla unei vieti fara orizont

metafizic".

Dupa iesirea din inchisoare, fiindu-i interzisa calea monahiceasca, fara manastirea care era

garantul personalitatii sale, fara obstea de 318 maicute care-i dadeau sens existential si buna

investire a harului duhovnicesc, urmarita indeaproape de Securitate, singura, Maica Veronica se

intreaba care este noua ei misiune. Mereu senina, mereu "deasupra lumii", cuceritor de optimista.

Are rapiri in duh, spre un paradis pe care-l numeste "lumea nevazuta". Nu mai beneficiaza de o

canalizare teologica pentru vederile sale, nu are nici pe cineva care, cum zice Patericul, "s-o traga

de picioare in jos, cand o ia prea navalnic spre cer...". Atunci se casatoreste cu George Vasai, un

credincios al Vladimirestilor.

§

Toaca la Vladimiresti

Era in 1969 si George Vasai tocmai iesise din inchisoare. Fusese arestat in 1958, cu lotul "Rugul

Aprins"; condamnat la 8 ani de munca silnica. Trecuse prin cateva inchisori dure: Fortul 13 Jilava,

Stoienesti, Salcia, Gherla (unde compusese "Psalmii mortii temporare"). A fost eliberat prin

decretul de gratiere din 1964. Veronica avea 44 de ani, Vasai avea 29... La casatoria lor, in 1964,

au fost asistati de Antonie Plamadeala si alti cativa prieteni din timpul "Rugului Aprins".

Veronica avea, in continuare, rapiri in duh, in Raiul ei populat de persoane biblice. Iscodeste

ardent sa isi cunoasca ingerul pazitor, pare sa-l fi intrezarit in imaginea vie a Serafiei, cea care a

sters cu naframa chipul Mantuitorului.

I-a dictat lui Vasai cateva lucrari ample, cu extaze, poate si cu exaltari. Credem ca vedea mai

complex decat era in stare sa exprime. Se exprima uneori in coduri folclorice, sau afective. Trairile

sale erau mai vaste decat puterea ei de "calibrare" verbala a celor vazute. Limbajul ei imprumuta

imagini de spiritualitate folclorizata, atingerile ei metafizice au un limbaj care ni-i amintesc pe

tumultuosul Arhimandrit Nicodim Mandita, sau pe candidul parinte Argatu. Dar suita de reflectii

Casa tacerii (1982) a Veronicai Gurau are un limbaj pertinent, aforistic.

Nu stim daca G. Vasai era doar stenograf docil, sau ii potenta unele elanuri mitizante, prin aplauze

sau rezonari. (Vasai insusi, in inchisoare, se pasionase de un personaj fantast, un medium...).

Profesional, George Vasai a fost 8 ani arhitect titular al Arhiepiscopiei Bucurestilor (numit chiar de

Patriarhul Justinian); a restaurat 5-6 manastiri. Avea si comenzi civile, pentru constructii de stat; a

avut conflicte de munca. A obtinut azil politic in RFG, de unde a plecat dupa doi ani, tot dupa un

conflict de munca. Era iritabil si chinuit. In 1971, s-a simtit crunt vexat de pensionarea sa fortata,

pe motive psihice. Se zbuciuma; nici parintele Benedict Ghius, duhovnicul sau, nici Veronica nu-l

pot insenina. Nu stim cand s-a petrecut separarea ei oficiala de Vasai, probabil in anii '80. Oricum,

imediat dupa revolutia din 1989, Veronica a dat definitiv monahismul casei pe cel al manastirii.

Pastreaza pacea cat vei putea...

Dupa 1990, manastirea Vladimiresti reintra in drepturi. Maica Veronica redevine stareta mult

indragita, polarizand ca un magnet suflete spre sporire. Asa i s-a vestit mereu in intalnirile ei

vizionare cu Mantuitorul, cu Maica Domnului si cu cei trei barbati "placuti Fiului": Simion

Stalpnicul, model de viata ascetica aspra; Sfantul Pantelimon, pazitorul sanatatii; si Ioan

Evanghelistul, aparatorul castitatii.

§

Maica Veronica, stand de vorba cu florile, in curtea manastirii

Puternica personalitate a Maicii Veronica a facut ca autoritatile ecleziale actuale sa o "ingaduie".

Ceva diplomatie a dobandit si inaltul nostru cler, poate a dobandit si acea "sophrosyne", sau doar

un pic de prudenta fata de postumitate.

Maica Veronica si-a pastrat mereu acea "agalia", veselia duhovniceasca: ii privea cu uimire si drag

pe infantilii ei prigonitori lasati de Dumnezeu pe lumea asta cu flori si spini, toate avand rostul lor

la mantuire.

Cand trupul maicii Veronica era pus in mormant, sora Celestina, zugrava de icoane in manastire,

atat de atasata de stareta ei, a cazut in lesin.

Obstea de maicute inca nu poate gasi "bucuria intristarii", cum le zicea stareta, din Pateric.

De acolo, de sub dud, Maica Veronica le readuce in minte indemnul de foc, asa cum ea insasi il

primise: "Pastreaza pacea cat vei putea, caci spinii ii ard Eu".

Parintele Florin Botezan

§

"Bucuria Invierii depinde de cat de mult ne-am pregatit pentru ea"

Nascut in 1968 la Ludus (Mures), a visat la o cariera de economist si s-a inscris la ASE Bucuresti.

Dar parintele Constantin Galeriu i-a schimbat viata. Atras de extraordinarele sale predici de la

Biserica Silvestru, cu timpul i-a devenit ucenic marelui duhovnic. Sub influenta acestuia, s-a

hotarat sa urmeze Teologia, fara gand de preotie, ci doar dorind a se adanci in tainele credintei.

Pana la sfarsitul facultatii, se hotarase insa deja sa devina preot, simtind ca aceasta ii este

adevarata vocatie. A inceput studiile doctorale cu acelasi parinte Galeriu, dar, pentru ca batranul

profesor s-a imbolnavit grav, le-a finalizat la Sibiu, cu IPS Laurentiu Streza. Teza sa de doctorat

este si singura carte publicata pana acum: Sfanta Liturghie, cateheza desavarsita. In 1995, IPS

Andrei Andreicut, arhiepiscopul Albei, l-a chemat sa slujeasca in cetatea Unirii ca preot paroh al

bisericii memoriale "Mihai Viteazul", un sfant lacas care a fost de la inceput, si a ramas in buna

masura si astazi, o biserica de misiune pentru tineri. Desi acum are si o mica parohie, aici vin mai

ales tineri din intreg orasul, dar si din imprejurimi. Parintelui Florin Botezan i s-a dus vestea de

preot bun, smerit, plin de bucurie si har. Intr-o zi de primavara pripita, l-am intalnit in curtea

bisericii, mangaindu-si cativa enoriasi cu blandetea glasului sau. Am stat de vorba pe o banca, in

decorul pomilor inca neinfloriti, care isi intindeau lacomi bratele spre soarele neasteptat de

generos pentru o zi de martie. Despre puterea unui loc sfintit, ctitorit de un erou, Mihai Viteazul,

despre post si rugaciune, despre bucuria Invierii si despre datoria noastra de crestini de a ne

impartasi cu Hristos.

Biserica sub care se odihneste Mihai Viteazul

- Preacucernice parinte, credeti ca exista un inteles mai ascuns, o semnificatie mai aparte a

faptului ca ati fost chemat sa slujiti in acest loc, insemnat de biruinta lui Mihai Viteazul si de

jertfa lui Horea si Closca?

- Pot sa va spun doar ca, dupa mai multi ani de slujire in biserica aceasta, am aflat cu surprindere

ca ziua mea de nastere coincide cu ziua mortii lui Mihai Viteazul. Si m-am simtit mai legat de ea,

intelegand ca nimic nu e intamplator.

- De ce a fost dedicata aceasta biserica memoriei lui Mihai Viteazul?

- Pentru ca este pe locul vechii Catedrale Mitropolitane construite de Mihai Viteazul. In 1575,

sediul mitropolitului ortodox a fost stabilit la Alba Iulia, caci aici era capitala Principatului. Iar

Mihai Viteazul a hotarat, in 1597, cu prilejul unei vizite la principele maghiar al Transilvaniei, sa

ridice o catedrala ortodoxa. Nu se mai stie ce arhitectura avea, ci doar ca era din piatra. In cateva

luni, in vara lui 1597, a si fost cladita, iar dupa informatii ramase de la martori oculari, se spune ca

a avut loc o minune legata de construirea ei.

§

Biserica memoriala Mihai Viteazul

Dupa cum era si firesc, oficialitatile romano-catolice s-au opus inaltarii unei biserici ortodoxe in

coasta lor, si atunci ortodocsii au cerut asa-numita proba a agheasmei. Au sfintit agheasma atat

clericii ortodocsi, cat si cei romano-catolici, au inchis vasele cu apa sfintita timp de trei luni,

urmand ca aceea care va ramane nestricata sa arate cine are dreptate. Totul s-a facut asa, festiv, in

prezenta lui Mihai Viteazul, iar la desfacerea vaselor, apa "sfintita" de romano-catolici a umplut

biserica de un miros greu, iar agheasma sfintita de ortodocsi era ca la inceput, neschimbata. In fata

acestei evidente, oficialitatile maghiare si clericii romano-catolici au permis ridicarea bisericii,

foarte aproape de catedrala romano-catolica.

Mai este insa un motiv de cinstire a lui Mihai Viteazul. Se pare ca si osemintele voievodului se

afla ingropate aici. Exista doua cronici din secolul al XVII-lea care spun ca dupa ce Mihai

Viteazul a fost ucis la Campia Turzii, capul lui a fost luat de boierii Buzesti si dus la Manastirea

Dealul, la Targoviste, iar trupul i-a fost ingropat de secui pe locul asasinatului, "sa nu-l manance

cainii". Alte cronici, mai tarzii, spun, insa, ca dupa ce lucrurile s-au linistit, trupul voievodului a

fost adus la ctitoria sa de la Alba Iulia, adica in catedrala de aici.

- Din vechea catedrala se mai pastreaza vestigii?

- Aici, nu. Dar cu o parte din materialele obtinute in urma demolarii, in 1714, a catedralei, s-a

construit biserica "Maier 2", jos, in oras, in apropierea garii. Catedrala a fost daramata cu ocazia

lucrarilor de reamenajare a cetatii din Alba Iulia. Desi se afla in afara cetatii (romanii nu aveau

dreptul sa aiba cladiri in interiorul zidurilor, fiind o natiune tolerata, in vremea aceea, in

Transilvania), pare-se ca biserica ii deranja pe nobilii maghiari, care o vedeau pe fereastra.

- Arhiva catedralei s-a pastrat?

§

Poarta din lemn, cu cruce

- Nu s-a mai pastrat nimic. Cand a fost demolata, au fost distruse complet si toate cladirile anexe,

iar locul a ramas in parasire, din punct de vedere bisericesc, pana in 1988, cand s-a ridicat biserica

din lemn pe care o vedeti. A fost o intamplare de-a dreptul miraculoasa, pentru ca in anii aceia,

cand in Bucuresti se daramau biserici, episcopul Albei, PS Emilian Ghirdas, a obtinut autorizatie

pentru cladirea aici a unei biserici in stil maramuresan.

- Cand s-a sapat fundatia, s-au gasit oseminte?

- Da, foarte multe oseminte, pentru ca aici a fost un mare cimitir ortodox. Ramasitele pamantesti

au fost ingropate sub altar. Probabil ca printre ele sunt si cele ale lui Mihai Viteazul. Si, cu

siguranta, sunt si foarte multe moaste sfinte, caci pe acest loc s-au nevoit oameni cu viata sfanta,

sfinti adevarati.

Un loc sfintit de harul rugaciunilor

- Sfintia voastra locuiti in curtea bisericii, impreuna cu familia. Cum va simtiti stand pe un loc

plin de jertfa si de ramasite sfinte?

- Este un loc plin de har, si toata lumea care ajunge aici marturiseste ca simte ceva special, chiar

daca nu constientizeaza ce anume. Cred ca este harul rugaciunilor care s-au facut aici atata timp si

harul tuturor oamenilor cu viata sfanta care si-au gasit odihna in acest loc. Sfintenia inaintasilor

nostri isi lasa amprenta asupra locului si consider ca e o extraordinar de mare binecuvantare sa

slujesc si sa locuiesc aici. E o pace deosebita a locului, care te ajuta sa dobandesti si o pace a

inimii. Sigur, nu automat si in mod magic, ci in masura in care te straduiesti sa te deschizi lucrarii

harului dumnezeiesc.

§

Crucea taiata in poarta maramuresana

- Iar preacucernicia voastra incercati sa-i ajutati pe cei care vor sa dobandeasca pacea inimii.

Stiu ca sunteti foarte iubit de tineri...

- In afara programului obisnuit de slujbe, facem si alte activitati, cu copiii, cu tinerii si chiar cu

adultii. In incinta curtii bisericii functioneaza si un centru cultural catehetic, "Sfantul Ioan din

Kronstadt", in cadrul caruia pregatim programe cu cei mici pentru marile sarbatori, avem discutii

duhovnicesti, proiectii de filme crestine, cateheza... Dar toate acestea sunt doar mijloace de a

ajunge la scop: cunoasterea lui Hristos si impartasirea cu El. Punem un mare accent pe

participarea constienta la Sfanta Liturghie a tuturor, care sa culmineze cu impartasirea cu trupul si

sangele Domnului, pentru toti cei care se pregatesc asa cum se cuvine pentru acest moment al

intalnirii cu Hristos. Si pot sa marturisesc ca, de fapt, ceea ce-i schimba cu adevarat pe copii, pe

tineri, si ceea ce-i tine aproape de biserica, este tocmai Sfanta Impartasanie. Relatia personala cu

Hristos il schimba pe om. Omul care incepe sa descopere ca Biserica nu este o simpla institutie, ca

este viata adevarata, nu se mai dezlipeste de ea.

"Fiecare om atat posteste cat iubeste"

- Ne aflam in plin post al Pastelui, cea mai mare sarbatoare a crestinatatii. Vi se pare ca odata cu

natura ies din "hibernare" si credinciosii, devin mai entuziasti, mai dornici de

Dumnezeu?

§

Biserica memoriala Mihai Viteazul

- Am remarcat, intr-adevar, ca Postul Pastelui este o perioada de deosebit de intensa traire

duhovniceasca. Este o perioada binecuvantata, in care foarte multa lume se deschide mult mai

mult fata de Dumnezeu, decat in alt timp al anului. Este cel mai important post al Bisericii si cel

mai aspru post. In masura in care omul reuseste sa intre in ritmul liturgic al Bisericii, inevitabil el

se angajeaza mai mult in trairea vietii duhovnicesti. Sunt oameni care chiar daca nu reusesc sa

posteasca alimentar, incearca sa posteasca rupandu-se de bombardamentul informational, rupandu-

se de mass-media, rugandu-se mai mult, citind mai mult, participand mai mult la slujba; foarte

multi vin acum sa se spovedeasca...

- Creste puterea de rugaciune a celui care posteste mai aspru?

- Categoric! Postul este un act foarte complex. El nu se rezuma doar la oprirea de la anumite

alimente. Postul hranei este doar prima treapta. Parintii Bisericii au identificat opt patimi capitale,

din care se dezvolta apoi toate celelalte care il inrobesc pe om. Patimile capitale izvorasc din

egoismul omului - care are trei radacini: iubirea de placere trupeasca, iubirea de avere si iubirea de

slava. Din aceste iubiri apar cele opt patimi capitale: lacomia pantecelui, curvia, iubirea de arginti,

mania, tristetea, akedia, slava desarta si mandria.

§

Interiorul bisericii (se picteaza)

La baza tuturor sta lacomia pantecelui - care e maica curviei. In momentul in care esti stapanit de

asta, urmeaza curvia; ca sa iti poti implini patima, umbli dupa bani si daca nu poti s-o implinesti,

te manii; dupa manie urmeaza tristetea; dupa tristete vine akedia, adica starea aceea de lancezeala,

in care nu mai poti face nimic. Stiind acestea, in efortul de despatimire, incepem cu cauza: taiem

lacomia pantecelui, prin postire, ne infranam, ca apoi sa putem merge la esenta, la lupta cu

egoismul, cautand sa cultivam in noi iubirea. Nu intamplator Mantuitorul Hristos spune ca

porunca fundamentala este porunca iubirii: "Sa iubesti pe Dumnezeu din tot sufletul tau, din tot

cugetul, cu toata puterea ta. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Pentru ca toate patimile

cresc pe tulpina egoismului, care este opusul iubirii. Daca tai egoismul, pica tot copacul patimilor

si te eliberezi. Dar raman radacinile. Spun Sfintii Parinti ca sunt trei radacini din care cresc toate

astea: nestiinta, uitarea si nepasarea. Sa nu stii ce ne invata Dumnezeu, sa uiti sau sa nu-ti pese.

Daca radacinile astea raman, atunci imediat creste la loc tot copacul. Asadar, postul este o perioada

in care incepem cu infranarea de la mancare, dar tindem spre dobandirea iubirii. Fiecare om atat

posteste cat iubeste.

"Daca nu postesti de hrana, sa postesti de televiziune si internet"

- Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca exista si un post al celor care nu postesc. In sensul ca sunt

oameni care nu se abtin de la anumite alimente, dar se infraneaza la celelalte ale trupului, ale

mintii si ale inimii...

§

Pr. Florin Botezan in fata bisericii

- Parintii Bisericii vorbesc, intr-adevar, de complexitatea postului. Exista un post al gurii nu numai

in privinta mancarii, ci mai ales in ceea ce priveste vorbirea, adica sa nu spunem cuvinte grele,

jignitoare, sa nu lovim cu cuvantul, sa nu vorbim de rau s.a.m.d.; un post al urechilor, adica sa nu

mai plecam urechea spre barfe, judecati si rautati; un post al ochilor, in care sa incercam sa nu mai

scotocim, sa vedem slabiciunile, pacatele celorlalti si nimic din ceea ce ar putea starni patima in

noi, ci sa cautam sa ne vedem propriile noastre pacate; si toate inaintand spre postul mintii, in care

sa ne pastram mintea curata, astfel incat nici macar sa nu mai gandim pacatul. Acum, sigur ca

teoretic nu putem nega posibilitatea de a ajunge la acest post al gurii, al urechii, al ochilor si, in

cele din urma, al mintii, in absenta postului alimentar. Dar experienta de doua mii de ani a

Bisericii ne dovedeste ca lucrul asta este foarte greu, daca nu de-a dreptul imposibil, cand nu

exista macar o minima straduinta a unei infranari si pe partea alimentara. Oricum, eu cred ca

pentru omul zilelor noastre este extraordinar de important, poate chiar mai important decat postul

alimentar, un post de mass-media, postul in care sa incercam sa ne eliberam de bombardamentul

acesta informational la care suntem supusi si care nu face altceva decat sa cultive continuu

patimile in noi. Si i-am indemnat mereu pe credinciosii care vin aici, la biserica, si pe cei care mi-

au cerut sfatul, sa tina acest post informational.

- Si da roade?

- Extraordinare! Ganditi-va ca mediul in care noi traim astazi este radical diferit de cel al omului

traditional, al bunicilor nostri, sa zicem. Omul traia cea mai mare parte a zilei in liniste, avea timp

sa-si adune gandurile, iar munca pamantului il predispunea la rugaciune. Noi traim o viata extrem

de artificiala... Tot timpul in orase, stand intre betoane, in blocuri, si sub influenta dominanta a

televiziunii si a internetului, traim intr-o realitate virtuala. Nu mai avem constiinta realului. De

aceea, cred ca cel putin perioadele de post sunt extraordinar de importante, ca intervale in care sa

ne smulgem - macar atunci sa ne smulgem! - din toata lumea aceasta virtuala si sa incercam sa

traim mai adevarat. Vom descoperi, deodata, ca avem foarte mult timp pe care sa-l folosim pentru

cresterea noastra duhovniceasca si pentru relatiile personale, cu familia si cu prietenii. Lipsa de

timp de care ne plangem mereu si graba in care traim sunt artificiale, ne sunt induse de mijloacele

de informare.

- Parinte, dar omul care nu poate posti sau nu vrea, si poate ca are si alte neimpliniri in relatia lui

cu Dumnezeu, dar crede totusi, mai poate simti bucuria sarbatorii?

§

Alba Iulia vazuta de la biserica

- Orice pas, cat de mic, facut catre Dumnezeu, conteaza. Fiecare gest are un efect, fie si numai o

cruce tremurata in fata unei biserici, ori o rugaciune murmurata la culcare, sau participarea din

cand in cand la Sfanta Liturghie. Important este ca tot ce facem, cat de putin, sa fie cu sinceritate,

si nu doar in virtutea inertiei. Toata lumea se impartaseste de bucuria Invierii, dar masura in care

ne impartasim de aceasta bucurie depinde de cat ne-am pregatit. Este ca atunci cand soarele rasare

si ne patrunde lumina in casa; daca geamul e murdar, ea patrunde intr-o anumita masura; cu cat

geamul este mai curat, cu atata ea inunda mai mult si lumineaza camera. Tot asa este si sufletul

omului. Cu cat am reusit sa ne curatim mai mult sufletul, prin post, prin spovedanie, prin

rugaciune, cu atat mai mult patrunde in inima noastra lumina Invierii si ne copleseste sufletul de

bucurie. Cu cat suntem mai murdari, cu atat patrunde mai greu aceasta lumina. Intr-o anumita

masura, fiecare gusta ceva, se bucura un pic. Dar una este sa ai sufletul curat si sa-ti inunde

sufletul bucuria, si alta este sa ai sufletul murdar si cu anevoie sa se strecoare un mic firicel de

lumina in el. Cam asta este diferenta intre cel care se pregateste si cel care nu se pregateste pentru

Inviere.

Rugaciunea zilelor saptamanii

§

Ascultand slujba la care n-au incaput / Foto: Kosei Miya

* In Maramures, rugaciunile se mostenesc pe linie de familie. Nu stie nimeni cine le-a

izvodit, dar sunt nedespartite de oameni. Mai ales femeile le poarta zilnic cu ele, dar scump,

la sarbatori, la munca sau, ca acum, in postul Sfintelor Pasti. Rugaciuni minunate, pline de

credinta si intimitate, care-l coboara pe "Bunucu' de Dumnezau" pe pamant *

Rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, sfintei Luni

Incepatoarea saptamanii, daruirea postului

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau

Sa-si intoarca fata,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si videre (vedere) si putere,

Sanatate si iertare de pacate.

Rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma Doamne, sfintei Marti

Cadelnita lui Cristos,

Mie sa-mi fii de folos

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si videre si putere,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata,

Cu inima plecata

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum se roaga lumea toata.

O, rogu-ma, Doamne, sfintei Miercuri

Vesnica, puternica!

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata,

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata

Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, sfintei Joi

Sabornica ingereasca,

Rogu-ma la Maica sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata,

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum sa roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, sfintei Vineri

Stalpu' ceriului si-al pamantului!

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere,

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata

Cu inima plecata

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata

Cum sa roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, sfintei Sambata

Slujba ingerilor si zua mortilor,

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata,

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum sa roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, sfintei Duminici

Slujba-n ceri si hodina lu' Dumnezau,

Imparateasa lu' Cristos, mie sa-mi fii de folos.

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage.

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

Rogu-ma, Doamne, cum s-o rugat 99 de calugari

In 99 de manastiri,

Cu 99 de (E)Vanghelii deschise,

Cu 99 de lumini aprinse,

Cat is noptile, nu-si inchid Vangheliile,

Cat is zalele nu-si stang lumninile.

Doamne, vazutu-i-ai?

Doamne, auzitu-i-ai?

Primit-ai rugaciunile lor?

Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa.

Doamne, primeste-mi s-a mele rugaciunele

Aieste gresitele si putinele!

§

Maica Domnului (Icoana pe sticla din Transilvania)

O rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata

Cu inima plecata

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata

Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, cum s-o rugat

99 de calugarite,

In 99 de bisericute,

Cu 99 de lumini aprinse,

Cu 99 de Vanghelii deschise.

Cat is noptile, nu-nchid Vangheliile,

Cat is zilele, nu stang lumninile.

Doamne, vazutu-le-ai?

Doamne, auzitu-le-ai?

Doamne, primit-ai rugaciunile lor?

Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, primeste s-a mele rugaciunele,

Aieste gresitele si putinele!

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau,

Sa ne deie ce-om cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata,

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma, Doamne, cum s-o rugat cele patru fete batrane,

In patru cornuri (colturi) de lume,

Cu geruntii (genunchii) crunti (insangerati), cu

lacrimi fierbinti, cu inima topita, cu fata vestejita,

Cata (catre) Maica Sfanta din cer rugandu-se.

Maica Sfanta din Poarta ceriului,

Le-o vazut si le-o auzit,

Drept la ele-o coborat,

Cu Duhul Sfant peste ele-o suflat,

Si le-au binecuvantat!

Doamne, vazutu-le-ai?

Doamne, auzitu-le-ai?

Doamne, primit-ai rugaciunile lor?

Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, primeste s-a mele rugaciunele,

Aieste gresitele si putinele!

Rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa ne deie ce-am cere:

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate.

O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata,

Cu inima plecata,

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata,

Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma cum s-o rugat cei trei tineri in cuptioriu' cel de foc,

Cu geruntii crunti, cu lacrimi fierbinti,

Cu inima topita, cu fata vestejita,

Cata (catre) Maica Sfanta din cer rugandu-se.

Atata s-o rugat pana cuptioriu' de pa ei o ars.

Si tinerii au ramas

Maica Sfanta din Poarta ceriului

i-o vazut si i-o auzit,

Drept la ei o coborat,

Cu Duhul Sfant peste ei o suflat

Si i-au binecuvantat!

Tinerii s-au vindecat

Doamne, vazutu-i-ai?

Doamne, auzitu-i-ai?

Doamne, primit-ai rugaciunile lor?

Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, primeste s-a mele rugaciunele

Aieste gresitele si putinele!

O, rogu-ma la Maica Sfanta,

Maica Sfanta sa sa roage

Fiului Sau si Dumnezaului nostru,

Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata,

Sa ne deie ce-am cere!

Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate!

Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh,

acum si pururea si-n vecii vecilor amin.

(Inregistrare pe caseta, martie 2011, de la Ioana lu' Pretilus, de 74 de ani, fara nici o clasa, dar care

scrie, socoteste rapid si citeste expresiv. Nascuta in satul Harnicesti si venita de nora in Desesti,

unde locuieste de 46 de ani.)

"Stiu rugaciunea asta de la mama, Dumnezau s-o ierte si s-o hodineasca. Cand o zaci, o zaci toata,

ca nu-i as de lunga. Ca dupa ce zaci a zalelor, apoi is cei 99 de calugari, 99 de calugarite, cele

patru fete batrane, cei tri tineri in cuptioru' de foc si-i gata", spune Ioana. "Sa poata zace oricand,

in orice zi de peste an. Ii bine zasa in posturi, da' noi o zacem cand merm (mergeam) la fan, in

Poiana, vara. Pana acolo, is mai mult de zece kilometari. Poate doisprezace, trisprazece, de nu si

mai multi. Si urci tat alala-n (pieptis) sus. Noi am fost cinci fete si doi feciori. Noa, s-apoi noi

fetele merem cu mama. S-apoi margand pa carare, zace mama: "Fetelor, hai sa zacem Rugaciunea

zalelor saptamanii". Si o zaceam. Si nici nu samtem ca urcam in munte si batar (macar) ce greutate

avem in cos ori pa umar, nu era gre. Si numa' ne aflam acolo."

Scurta istorie a acestei rugaciuni

O inregistrasem in urma cu treizeci de ani, de la Ioana Cora din Barsana, insa cineva, din greseala,

a distrus caseta, asa incat o credeam pentru totdeauna pierduta, fiindca batrana Ioana s-a mutat la

Domnul nu dupa multa vreme si nimeni nu parea s-o mai stie! Rugaciunea a venit insa cu de la

sine putere, cand nici nu o mai asteptam si nici nu ma mai gandeam la ea, intr-o duminica dupa-

amiaza, stand la sfat, pe satra, cu Ioana lu' Pretilus. Suparata ca nu mai poate merge la biserica din

cauza durerilor de picioare, incepu sa-mi spuna rugaciune dupa rugaciune, pana ajunse si la cea a

zilelor saptamanii.

Ioana lu' Pretilus recita "Rugaciunea zilelor saptamanii", nu o spunea pur si simplu. Atat de

expresiv o zicea, incat ma treceau fiori. Apoi, intr-o seara, am inregistrat-o, uimindu-ma iarasi de

umilinta si sufletul pe care-l punea in fiecare cuvant. Pentru ca fiecare cuvant era viu.

§

Maica Indurerata (Icoana pe sticla din Transilvania)

Povestea Ioanei ar putea fi subiect de scenariu pentru un film, insa ar fi unul trist, cu deznodamant

revoltator. Ea insa nu se revolta. Plange si se roaga. Se roaga si plange.

Fiind ei sapte copii, doi parinti si un bunic, adica zece guri la fiecare masa, ea a fost data cand

avea cinci ani ca "prunc de suflet" unei matusi ce nu avea copii, Peste Deal, in Ferneziu. Matusa a

promis ca o va ingriji foarte bine si ca o va purta la scoala, ceea ce nu s-a intamplat. Nefiind

inscrisa la scoala in Ferneziu si nefiind localnica, nimeni n-o intreba de sanatate. In satul ei,

parintii spuneau ca umbla la scoala in Ferneziu. Ioana umbla insa la gaste, la pui, la miei si iezi. O

purtau imbracata in aceeasi rochita rosie, cu floricele albastre, si desculta. Parintii n-aveau timp sa

mearga s-o vada, fiind manati din urma de anotimpuri si in veci neterminate lucrari agricole.

Matusa le transmitea numai vesti bune, desi o batea din ce in ce mai des. Unchiul se purta la fel. In

cei opt ani cat a stat in Ferneziu, a fost vizitata de mama si tata doar o singura data. Pe la

treisprezece ani, a reusit sa-i induplece s-o lase pana acasa si nu s-a mai intors niciodata. Scoala

insa nu mai putea fi recuperata, de-acuma fiind o fetisoara numai buna de pus la tors, la tesut,

cusut, impletit, ca sa poata fi imbracata familia, fiindca toata imbracamintea se facea numai in

casa, incepand de la bobul de canepa si terminand cu camasa; apoi de la lana de pe oaie pana la

lecric (suman) si zadii (catrinte).

"Am umblat la scoala numa (i) doua-tri ceasuri, int-o duminica dupa-amiaza la... cum ii zace,

alfabetizare. O mai fost si altele care nu si-o stiut scrie nici numele. Da' io am stiut scrie orice, am

cetit s-o zas ca nu mai trebe sa zin altu'. Am invatat cu coconii mei. Cand o umblat la scoala, ei m-

o invatat din abecedar. Mi-o fost invatatori! Si am cetit acolo, la scoala, mai bine ca un cocon de-a

patra. Apoi, la matematica n-am habar. Stiu socoti si numara banii, ca i-as put numara si pa ceia de

la banca tarii, numa' sa mi-i deie pa mana. Cand o lucrat la magazin in Mara pruncii mei,

Parascuta si Ionuc, imi place sa numar banii. Ceia manantai (marunti) ii faceam fisicuri de cinci

bani, de zece, de cincizeci de bani, de leu; ii pocaluiem (impachetam) in hartie strans, infundam

hartia la capete si scriem cati is. Ceia de hartie, bancutele (bancnotele) iara ii asezam cu cap la

cap, pa categorii, si-i legam cu ata si punem hartiuta sa stim cati is. Ase pun io la orice si la

semintele de le pun in gradina. Scriu si de la cine am primit si cand, ca nu poti semana seminte

vechi; nu ies. S-apoi, de la cine nu-mi rasar, stiu ca mi-o dat in batjocura, cu gand rau, si altu' si

mai mult nu ieu. Orice dai, orice faci, trebe sa sie (fie) cu gand bun, ca bine ti sa intoarce."

Despre puterea rugaciunii - Cu parintele

staret IUSTIN MIRON de la Manastirea Oasa

§

"Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu"

- Ma fac, in fata sfintiei voastre, purtatorul de cuvant al cititorilor revistei "Formula AS", care ne

cer necontenit, prin scrisori, sfaturi legate de rugaciune. Cum sa ne rugam pentru ca dorintele

noastre sa fie implinite? Exista o stiinta a rugaciunii? O scara pe care sa ajungem la cer?

- Parintele Teofil de la Sambata avea un sfat cunoscut printre credinciosi: sa te rogi cum poti, ca sa

ajungi sa te rogi cum trebuie. Din experienta pe care o am, am invatat si eu ca dascalul cel mai bun

al rugaciunii este chiar rugaciunea. Iti spune ea cum sa te rogi. Tu numai roaga-te. Iti spune ea ce

sa faci, tu numai sa o asculti. Spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "Cum sa iti asculte Dumnezeu

rugaciunea, daca tu nu ti-o asculti?". Daca noi nu ne ascultam, atunci cand le rostim, propriile

rugaciuni, daca nu suntem prezenti in ele, daca le spunem formal si cine stie unde suntem cu

mintea si cu simtirea in clipele acelea, atunci cum sa asculte Dumnezeu ce-i ceri? Rugaciunea

impune prezenta. Traire integrala, trup si suflet. Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga

la Dumnezeu. Urcusul nostru spre Dumnezeu este prin noi insine. Drumul catre Dumnezeu este

launtric. Si rugaciunea, ca sa ajunga la Dumnezeu, trebuie sa mearga pe drumul acesta. Daca nu

ajunge la tine, nu ajunge nici la Dumnezeu.

- Presupunand ca ai taria aceasta, de a-ti asculta propria rugaciune, de a ti-o face stapana pe

minte, gonind gandurile care te bantuie necontenit, ce reguli ar trebui sa folosim mai departe, ca

sa fim siguri ca dorintele ne vor fi auzite si implinite? Exista o randuiala a rugaciunii?

- Rugaciunea este un mod de a fi. Ne raportam la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca in

paganism, unde preotul cerea de la zei sa aduca ploaia, comunicai cumva pe interese cu

divinitatea. Rugaciunea inseamna cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care il iei

partas la viata ta. Iti deschizi sufletul in fata lui. Te imprietenesti cu el si ti-l iei tovaras de drum.

Nu e potrivit ca de cum incepi sa spui rugaciunea, sa ceri. Sa soliciti ceva. In primul rand, trebuie

sa multumesti. Sa multumesti ca existi, ca ti-a mai daruit Dumnezeu o zi insorita, ca vezi lumina si

frumusetile lumii. Sunt atatea motive de multumire in viata ta, doar sa ti-o privesti de mic copil si

pana unde esti azi, si vei vedea cat de mult poti sa multumesti.

Si mai exista o randuiala a rugaciunii: recunoasterea vinovatiei. Rugaciunea nu poate sa se

implineasca daca nu-ti recunosti vina. Nu poti sa-l incarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu

nevoile tale, cu viata ta, daca nu ti-o asumi. Iar ca sa ti-o asumi, trebuie sa-ti recunosti greselile.

Zilnic ne incarcam cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot incarcam. Cand ne incarcam prea mult si

ne slabesc puterile si nu mai putem duce greul, sa luam povara asupra noastra si prin noi sa o

punem, prin rugaciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descarcarea asta

permanenta de toate grijile, pana ce ramai usor si curat. Prin faptul ca-l incarci pe Dumnezeu cu

poverile tale nu inseamna ca devii nepasator, ca nu-ti mai pasa, dimpotriva, te raportezi cu atat mai

esential si mai corect fata de el. Dumnezeu vrea sa rezolve toate problemele noastre.

- Ce rugaciuni trebuie spuse la inceput? Cele rostite cu cuvintele noastre, sau cele consacrate, din

carti?

- E foarte bine sa ne rugam cu cuvintele din cartile sfinte, dar e bine sa ne rugam si cu cuvintele

noastre. Rugaciunea prin cuvintele noastre e mai directa. Nu pot sa nu leg rugaciunea de concretul

vietii. "Faca-se voia ta, Doamne", dar in imediatul existentei mele. Cat priveste ordinea lor, mai

intai se spun rugaciunile consacrate, Crezul, Tatal Nostru, pe dinafara, cine le stie, cine nu, le

citeste din ceaslov sau din cartea de rugaciuni. Celelalte rugaciuni, exprimate prin cuvintele

noastre, le rostim la sfarsit. Bine ar fi sa citim si cate un acatist.

"Domnul Hristos e intrupat si in clipe"

- Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti,

mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji.

- Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara. De mine depinde sa-mi

organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este

artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a

calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp

suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele

de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un "Doamne

ajuta" si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii,

altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru

rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.

§

Manastirea Oasa

- Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei?

- Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se

roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa

te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns

doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe.

- O rugaciune intr-o clipa?

- Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai

mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru

Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin

pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa

cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa

cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la

cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc

timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp. Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, nu ne poate sta

nimic inainte. Asupra lui Iisus din mine, din tine, a lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre

pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa

incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este

dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi

catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In

toate trebuie sa-i fac loc lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu

Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa

vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la

munca, deci sa vorbim mereu cu el. Raportarea asta la el, mereu la el, e rugaciune. In felul acesta,

nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune.

"Rugaciunea coboara singura in inima"

- Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O

spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand

fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce?

- Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea.

Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept

cateodata: "M-a parasit!". Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el,

ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din

atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte

intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai

facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic

rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate.

Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand

prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui

Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat,

betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a

impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: "Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca

am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea".

§

Rugaciuni si cantari

L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune

rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede

ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste

anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti.

- Se vorbeste mult despre Rugaciunea inimii. Aveti vreun sfat despre cum se poate rosti cu folos?

Cum sa-i aprindem cuvintele, cum s-o facem sa arda cu adevarat?

- Rugaciunea coboara ea singura in inima. Tu trebuie doar s-o faci. Sa te rogi cu adevarat. Tu

lucrezi rugaciunea si rugaciunea te lucreaza pe tine. Ajungi sa fii locuit de rugaciune, isi face ea

viata ei, inlauntrul tau. Si-ti orienteaza si tie viata dupa ea. Ca pana la urma, viata rugaciunii e

viata lui Dumnezeu in tine. Prin rugaciune aduci cerul in tine, il aduci in tine pe Dumnezeu.

Dumnezeu locuieste si lucreaza in tine.

- Cand se implineste o rugaciune, cum stiu ca acolo-i Dumnezeu si nu intamplarea?

- Dumnezeu aduce pacea, bucuria si linistea. Intamplarea trece cum a venit. Nu aduce odihna aia

adanca, asezarea, ocrotirea, speranta... Nici nu poti defini pana la urma ce stare iti da Dumnezeu.

E mai presus de cuvinte. Doar sufletul poate sa vorbeasca deplin despre ea. Vorba batranilor, ca

nimic pe lume nu e intamplator, e adevarata. Asa este. Nimic, nimic nu-i intamplator...

"Pune-ti sufletul in fata oglinzii"

- Puterea rugaciunii e masurata, indeobste, prin implinirea dorintelor. Am cerut, mi s-a dat. Din

cate spuneti, ea pare insa cu mult mai mare. Infinita! Rugaciunea ne schimba viata. Ne ajuta sa-l

aflam pe Dumnezeu si in noi, dar si in lumea care ne inconjoara, sa-i recunoastem pecetea, dupa

cum spuneti, chiar si in iarba si-n flori...

- Rugaciunea te face alt om. Chiar se spune despre ea ca e oglinda vietii. Atunci cand te rogi, vezi

cine esti. In rugaciune, incerci sa privesti la Dumnezeu si te vezi pe tine. Prima data te intalnesti

cu tine, dupa aceea cu Dumnezeu. Iar cu Dumnezeu te intalnesti in tine, nu in afara ta. Oamenii

stau atata vreme in fata oglinzii, sunt asa de preocupati de infatisarea lor, se straduiesc sa arate

bine. Hai sa stam si cu sufletul in fata oglinzii, sa vedem cum ne-am trezit dimineata, cum aratam,

poate ne e sufletul cam botit si ar trebui sa il aranjam si pe el, sa ne aranjam caracterul, vointa, sa

ne facem frumosi la suflet, pentru ziua care incepe. Sa plec frumos la drum dimineata! Iti rezolvi

ziua, rezolvandu-ti starea. Iar ziua depinde de rugaciunea ta. Daca rugaciunea ta nu-i buna

dimineata, si-i fuserita, si ziua o sa-ti fie la fel. Daca vrei sa rezolvi o zi inainte sa inceapa, rezolva

rugaciunea, rezolva-te pe tine prin ea. Pune-ti sufletul in fata oglinzii. Ca sa va dau un exemplu, la

noi in manastire, slujba incepe dimineata la trei. Terminam pe la opt. Incepem ziua cu cinci ore de

rugaciune. Si mai sunt parinti care se trezesc si la 12, ca sa-si faca pravila personala. Dar nu ai

nevoie de timp de odihna. Te refaci si te odihnesti rugandu-te. Rugaciunea noastra e respiratia

noastra. Il respiram tot timpul pe Dumnezeu. Rugaciunea a fost si la poporul nostru lege. Prin

doua lucruri am mers inainte si am ramas in istorie: prin rugaciune si post. Astea sunt cele doua

aripi cu care s-a inaltat poporul nostru la cer.

- Suntem in plin postul Pastilor. Exista recomandari anume pentru a ne ruga?

- Postul Pastilor e o perioada cu totul si cu totul speciala. Rugaciunea liturgica e mult schimbata

fata de restul anului si ea te orienteaza si in rugaciunea personala. Pe langa liturghia obisnuita de

duminica, peste saptamana se face liturghia darurilor mai inainte sfintite, specifica doar postului

mare. Toate slujbele sunt schimbate, amplificate, dublate de minunate cantari. E foarte important

sa mergem mai des la biserica in postul Pastilor, ca sa ne integram si sa simtim mai mult. Cel putin

o data pe saptamana sa ajungi la biserica. La manastire, in postul mare, psaltirea se citeste de doua

ori. Nu mai vorbim de faptul ca se fac peste o suta de metanii intr-o zi. Este o perioada foarte

foarte intensa de viata duhovniceasca.

- Postul sporeste, si el, puterea rugaciunii?

- Cand postim mai mult, trebuie sa ne si rugam mai mult, altfel se creeaza un dezechilibru. In post,

si incercarile sunt mai mari. Spun parintii ca in postul mare diavolul iese la lupta cu cei

credinciosi, in frunte cu generalii, cu toate fortele pe care le are. Daca nu postesti, daca nu te rogi

mai mult, te vei intalni cu armata puternica a lui Satan. Multi oameni vad ca au mai multe ispite si

incercari in post. Si sa fim atenti, mai ales la prima saptamana din post. E perioada cea mai intensa

de infranare la mancare din tot anul. Ar trebui tinut post negru, de duminica pana miercuri.

- Si mirenii?

- Mirenii tin, si ei, postul cum pot. Dar macar trei zile ar trebui sa tina tot omul post negru. Si sunt

care tin. In prima saptamana din post, la noi, la Oasa, vin o multime de tineri, unii casatoriti, vin sa

tina prima saptamana din post cu noi. E plina biserica de ei. Nu mai putem face metanii, unii de

altii. Desi sunt tineri, ei nu fug de post. Dimpotriva! Fug catre el, catre post. Nu e usor, dar dupa

aceea simti ca zbori.

- Rugaciunea din biserica e mai puternica decat aceea de acasa?

- Cea mai puternica rugaciune e aceea in care esti tu mai prezent. Dar daca e sa alegem,

rugaciunea de la biserica este mai importanta. In biserica, in mod obligatoriu, e prezent Dumnezeu

cu toti sfintii si cu toate puterile ceresti. Dar si prezenta mea la biserica este obligatorie. Mersul

duminica la biserica nu-i facultativ. Noi facem prea multa democratie in biserica. Democratizam si

biserica, si familia. Nu-i corect. Biserica e teocratica, nu democratica. Acolo avem porunci. Cum

spunea si parintele Arsenie Boca: "Noi avem de multe ori mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc

sa se supuna fara discutie".

- Nu este oare un comandament prea sever? Dumnezeu pe care il chemam in rugaciunile noastre e

bland.

- Si rugaciunea e blanda. Rugaciunea trebuie sa fie o mangaiere foarte-foarte subtire a celorlalti.

Cum zice Dumnezeu prin prorocul Isaia: "Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu". Cand am citit

prima oara Biblia, n-am inteles: cum adica sa mangaiem poporul? Apoi am gasit o talcuire la

sfintii parinti, care spunea ca prin mangaiat, Dumnezeu intelege si ne cere rugaciunea. Prin

rugaciune, cand te rogi pentru cineva, il mangai. Cum am mai spus, noi, la Oasa, ne rugam

noaptea. Incepem slujba la trei. Este un sentiment extraordinar ca atunci cand aproape toata lumea

doarme, tu sa te duci sa-i mangai cu rugaciunea, pe toti. Ramai acolo in varful muntelui, in

biserica, dar totodata te duci si-l mangai pe fiecare, cu rugaciunea ta. Si poate ca unii dintre ei

chiar simt, se trezesc mangaiati si nu stiu de cine. E minunat sa mergi asa si sa mangai, fara sa stie

celalalt. Prin rugaciunea din biserica pleaca harul, pleaca duhul sfant, e ca un izvor de putere.

Tasneste harul si se duce in lume. Dumnezeu nu vrea sa mearga fara noi sa sfinteasca lumea, ci

numai prin noi, si atunci pleci si tu cu el, peste tot. Noi, la biserica, ne rugam pentru pacea lumii,

ne rugam pentru toti credinciosii, ii insotesti pe toti cei care calatoresc, te duci pe la toti cei care

sunt bolnavi, acoperi toata existenta lumii prin harul care vine din biserica. Te duci cu el! Este

extraordinar! Daca am simti efectiv ce se intampla acolo, n-am mai putea pleca din biserica. Asa

cum am patit cu multi tineri care vin in tabere studentesti la noi si nu mai vor sa plece. Nici acasa,

nici la scoala, nici nicaieri. Pur si simplu nu mai vor sa plece din manastire, dintre rugaciuni. Vor

sa plece cu harul, sa mearga in lume cu el, sa duca pacea si bucuria la toti. Va dati seama? Faci

lucrul lui Dumnezeu si devii ca Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea fara tine, nu vrea pamantul fara

tine, trebuie sa-l insotesti peste tot.

"Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori"

- E multa iubire in tot ce spuneti. Cu siguranta ca rugaciunea nu poate exista fara ea.

- Dintre toate virtutile, rugaciunea inmulteste cel mai mult iubirea. Asa cum faci cand te intalnesti

cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, caruia abia astepti sa-i spui totul, totul, ca sa te simti

dupa aceea eliberat, asa sa faci si cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu. Sa spui rugaciunea cu

dragoste. Dumnezeu ne iubeste cel mai mult. Sa avem o relatie de iubire in rugaciune, sa ne

apropiem de Dumnezeu ca de un prieten drag. Si mai presus de toate, sa nu avem o relatie

interesata cu el. Interesul distruge o relatie. Intre oameni, daca exista interes, ei nu pot construi o

relatie adevarata. Iar daca intre oameni nu se poate cu interes, nici cu Dumnezeu nu se poate.

Alege-l pe Dumnezeu, nu interesul.

Vedeti cate fete ale rugaciunii exista? Cate consecinte benefice pentru noi? Mai poti sa nu te rogi?

Toate astea le-au trait si stramosii nostri, de asta s-au lipit de Dumnezeu. Au inteles ca rugaciunea

iti deschide cerul. Prin rugaciune privesti in cer. Este extraordinar sa privesti in cer mereu.

§

Nelipsiti de la Oasa: studentii in costume populare

- Sa tragem concluzia ca rugaciunea este marele eveniment al vietii? Taina bucuriei si a linistii

sufletesti?

- Rugaciunea este o nastere continua. O inaltare continua. O iluminare continua. Asta e adevarata

schimbare de care avem nevoie, evenimentul pe care il asteptam. Asta-i noul care ne adauga zi de

zi, care ne face sa crestem. De fapt, noul e innoirea mea. Noul sunt eu, cel innoit. Eu maine trebuie

sa stralucesc mai mult decat azi. Asta e noul care apare, noua stralucire din viata mea. Intalnirea cu

cerul, intalnirea cu Dumnezeu. Un eveniment care valorifica toate evenimentele. Care umple de

lumina si de valoare toate intamplarile vietii de zi cu zi. Iti regleaza toata viata. Cu o conditie: sa

fii atent la starea ta de rugaciune. Rugaciunea este o stare. O stare pe care poti s-o ai mereu. Chiar

si cand nu faci rugaciuni poti sa fii in stare de rugaciune. O stare pe care trebuie s-o urmarim, s-o

atingem. Degeaba spui niste cuvinte, daca nu atingi starea de gratie, unirea, intrepatrunderea cu

Dumnezeu.

- Beatitudinea, apogeul sufletesc al vietii...

- Rugaciunea nu inseamna numai sa plangi, inseamna sa si zambesti, sa te bucuri. Cum spunea

parintele Teofil: "Draga, dar Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori". Cand iubesti pe cineva, poti sa

nu zambesti? Nu poti, pentru ca revarsarea asta launtrica iti produce zambetul, zambesti fara sa

vrei. Daca am relatia asta de bucurie cu Dumnezeu, e normal sa zambesc. Ma trezesc zambind

catre el, ma trezesc imbratisandu-ma cu el. Rasare bucuria in mine ca soarele.

Sandu Tudor - "Sa crezi, frate, tot ce se va

spune rau despre mine. Am fost un pacatos"

§

* 50 de ani de la moartea monahului-poet al "Rugului Aprins" *

Aventura si sfintenie

Rar gasesti un om care sa fi trait atat de intens viata, cu placerile si multele ei amagiri de tinerete.

Capabil de gesturi extreme, dar si de sfinte fulgerari de regret, Sandu Tudor refuza orice lauda sau

judecata pripita, ramanand pe mai departe o enigma, un caz greu si complicat. Cand vine vorba

despre marele monah de mai tarziu, e bine sa fii precaut. Observi si recunosti de departe trasaturile

lui expresive - trasaturi de actor care stie sa pozeze in fata aparatului de fotografiat. Admiri

privirea mandra si plina de incredere in sine, asa cum admiri calitatea impecabila a costumului de

tweed englezesc, fara a sti insa vreodata care era chipul lui cel adevarat - omul frumos, ambitios si

elegant din tinerete, sau batranul intelept, tragic si profund, cum il arata o fotografie facuta cu

putin timp inainte de arestarea si moartea lui de martir, in penitenciarul de maxima securitate de la

Aiud.

Asculti marturii uimitoare despre el. Ii citesti biografia plina de aventuri, de caderi si convertiri

miraculoase. Te minunezi si il admiri, dar pe cat incerci sa-l intelegi, pe atat te adancesti in mister

si nedumerire. Parintele si creatorul "Rugului Aprins" apare mereu incomod si surprinzator,

precum deciziile din viata lui - cea mai importanta fiind sa-si vanda intreaga avere si sa se

calugareasca, dupa ce, inainte de a se prabusi cu avionul lui personal, un inger l-a purtat pe palme,

lasandu-l usor pe pamant, fara nici cea mai mica zgarietura.

Poet, gazetar, pamfletist, teolog, calugar, preot, duhovnic, isihast si martir, Sandu Tudor a fost in

multe omul contrastelor extreme - omul slabiciunilor omenesti, dar si al sfinteniei duse pana la

sacrificiu, pana la jertfirea de sine. Cine pretinde ca l-a cunoscut si l-a inteles cu adevarat ori

minte, ori nu stie ce spune.

Minunea din temnita Aiudului

De-a lungul vietii a schimbat mai multe infatisari, mai multe stari sufletesti si mai multe nume:

Alexandru Teodorescu, fratele si rasoforul Agathon sau ieroschimonahul Daniil. Sandu Tudor e

pseudonimul lui de poet si ziarist temut, admirat si hulit deopotriva.

§

Sandu Tudor si Alex Mironescu

Om dedat placerilor si mondenitatilor bucurestene. Om bogat, cu multe proprietati si blocuri

situate chiar in centrul Capitalei. Om lumesc si barbat chipes, ca un actor hollywoodian, atragator

si trufas, trecut inca de tanar prin experienta a trei casatorii esuate.

Ieroschimonahul Daniil e opusul total al lui Sandu Tudor. E numele lui de preot si de mare

duhovnic; nume de staret la misterioasa manastire Rarau din Bucovina si, mai ales, nume de

martir - de om care nu a murit, ci, asemenea unui sfant, s-a lasat omorat, dupa ce a savarsit una din

marile minuni petrecute in puscariile comuniste, asa cum marturiseste parintele Augustin, de la

Manastirea Aiud. Parintele Daniil a fost bagat intr-o iarna la celula numita "Alba" sau "Frigiderul",

cum i se mai spunea, la temperatura de -20 Celsius. Era o celula fara geamuri, cu multe gunoaie,

umezeala si mucegai inghetat peste tot. Acolo erau bagati toti incomozii regimului, toti cei care

trebuiau sa moara. Parintele Daniil a fost aruncat in celula cu un medic, foarte bun prieten de-al

sau. Dupa ce gardienii au ferecat usile, pentru a se implini pedeapsa celor 8 zile de recluziune

totala, parintele Daniil a privit in jur, a cumpanit, s-a scufundat in tacerea adunata a unei rugaciuni,

dupa care, cu o liniste venita parca de pe alta lume, s-a asezat pe burta, cu mainile intinse in

semnul Sfintei Cruci, cu fata in toata mizeria de acolo, si i-a spus doctorului deopotriva bland si

poruncitor: "Pune-te pe mine!". Doctorul s-a asezat cu spatele pe spatele lui, in aceeasi pozitie de

Sfanta Cruce, iar parintele i-a spus asa: "Doctore, nu mai spui nimic altceva, decat numai atat:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul"".

§

Atras, inca de tanar, de mediul monahal

Doctorul a facut asa cum i-a cerut parintele, gandindu-se la minunatul sau gest de sacrificiu, prin

care il proteja, dar si la inutilitatea lui (era limpede ca aveau sa moara amandoi, in decursul acelor

opt zile de pedeapsa), cand, deodata, dimpreuna cu rugaciunea si numele lui Iisus rostit de buzele

lui invinetite de frig, s-a cutremurat parca pamantul si o lumina orbitor de stralucitoare a cuprins

toata celula. Insotita de o liniste si impacare aproape nepamanteana, lumina a inceput sa creasca in

intensitate si sa pulseze in nuante de armonie aproape sonora, de pace interioara si fericire, in timp

ce o caldura blanda si invaluitoare venea de peste tot. Nu a trecut mult timp (o ora, doua sau trei),

cand usile "Albei" s-au deschis si gardienii s-au grabit sa-i ridice de jos pe cei doi detinuti, cu

brutalitate. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, doctorul s-a supus ordinului si a revenit in

celula, unde, spre marea lui uimire, a aflat de la colegii de temnita ca nu statuse doar cateva ore la

"Alba", cum credea el, ci rezistase in "celula mortii" 8 zile intregi, mai mult de o saptamana - fara

apa, fara mancare, fara somn si fara nimic gros de imbracat, intr-o ghetarie de -20gr. Celsius.

Plangea el, plangeau si taranii bucovineni

Ca sa intelegi ceva din destinul ieroschimonahului Daniil, trebuie sa te imbraci o clipa cu straiele

lui ponosite si sa-ti potrivesti pasii tai cu pasii lui. Nu e suficient sa reiei anecdotic legamantul de a

se calugari, facut de tanarul Sandu Tudor sub cupola instelata a Athosului, sau sa pomenesti de

salvarea lui miraculoasa din accidentul de avion. Nu e suficient sa rasfoiesti ziarele vremii

(Gandirea sau Floarea de foc), in care a publicat sute de articole, nici sa-i citesti cartile de

memorii.

§

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

Ca sa ti-l apropii pe ieroschimonahul Daniil, mai bine e sa mergi la manastirea Antim, sa-l cauti si

sa intrebi de novicele Agathon care, in urma cu zeci de ani, in linistea si tihna turlei sau a

Bibliotecii sinodale se intalnea cu marii teologi si carturari ai "Rugului Aprins": Sofian, Ghius,

Vasile Voiculescu, Staniloae, Anania, Scrima, Petroniu, Braga, Anton Dumitriu, Alexandru

Mironescu sau Ioan Kulaghin. Sa stai si sa-i asculti pe oamenii care l-au cunoscut, trecuti, si ei,

intre drepti, cum a fost parintele Adrian Fageteanu, care isi amintea cum tanarul rasofor Agathon,

chiar in altar si in timpul slujbei fiind, tasnea uneori de la locul lui si, cu un creion pregatit din

vreme, scrijelea infrigurat pe o bucata de hartie ganduri sau capete de versuri ce ii treceau in acel

moment prin minte. Sau cum a fost Andrei Scrima (cel ce l-a numit pe prietenul Agathon "octava

adevarului") sau parintele Petroniu de la Muntele Athos, care, elev la Seminarul de la Cernica, il

asculta pe Sandu Tudor cum predica cele sfinte sub un nuc batran, asemenea "lautarului cu capul

plecat pe alauta, rapit de frumusetea cantarii, cu care voia sa atraga toata luarea aminte asupra

dumnezeirii si a rugaciunii celei de gand".

La atatia ani distanta de la disparitia sa, Sandu Tudor mai starneste si astazi amintiri, regrete si

evocari infrigurate de emotie, incat nu poti sa nu gandesti ce prezenta de foc trebuie sa fi fost. Ce

lumina vulcanica si stralucitoare aducea cu sine, de vreme ce fostul mitropolit al Ardealului,

Antonie Plamadeala, si-l aminteste ca pe "un continuu scandal al adevarului", un predicator care

"cand credeai ca a terminat de vorbit, abia atunci incepea", in timp ce "taranii bucovineni stateau

cat stateau, oboseau, se asezau in genunchi, ca sa se mai odihneasca, dupa aceea oboseau si

genunchii, si atunci se asezau pe sezut, asa, pur si simplu, mai ales femeile, in timp ce el nu

obosea niciodata. Continua sa predice, sa pomeneasca despre calea Mantuirii si sa evoce

stralucirea sfantului din ziua aceea, cand si incepea sa planga. El chiar traia evenimentul. Traia ca

nimeni altul. Traia si se ruga vorbind... Plangea el, plangeau si ei, taranii bucovineni, care il

sorbeau din priviri".

§

Fotografiile din dosarul de securitate

Intre cele doua imagini contrastante - imberbul polemist de la Gandirea si staretul muntelui Rarau

privind aparatul de fotografiat de parca si-ar fi privit drept in ochi sfarsitul, isi face loc o a treia;

imaginea insufletita de marturia unui coleg de celula, care isi amintea cum, inainte de a fi izbit cu

capul de treptele din spalatorul de la Aiud, parintele Daniil l-a apucat de mana si i-a zis soptit, la

ureche: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rau despre mine sa crezi, ca am

fost un mare pacatos!". Ce cuvinte si ce smerenie de sfant! Fie si numai pentru atat, ar trebui sa ne

inchinam la icoana suferintei lui Sandu Tudor-Daniil, ucis in 1962 la Aiud, fara nici o vina.

Apostolul muntelui Rarau

Nu trebuie sa avem nici o indoiala - parintele Daniil si-a cunoscut sfarsitul. A discutat indelung cu

clipa care il astepta. A cantarit-o si i-a verificat consistenta. A interogat-o usor si a incercat sa vada

cat de hotarata este, dar fara alt gand - fara sa ceara ceva sau sa se targuiasca vreun moment. Stia

prea bine ca va fi arestat, asa cum stia ca nu va mai iesi viu din inchisoare. Stia totul si, prin

urmare, a parasit muntele, coborand la Bucuresti, la Alexandru Mironescu - bunul sau prieten (si el

intelectual convertit), unde il vor gasi oamenii Securitatii. Simtea ca decizia era deja luata si nu

dorea sub nici un chip ca spatiul sacru de la Rarau sa fie pangarit de cizmele si brutalitatea

soldatilor. Pentru parintele Daniil, Raraul era centrul lumii; era al cincilea punct cardinal. El, ca

preot si duhovnic, se putea misca, atragand raul asupra lui - Raraul, nu. Ca "Apostol al

inaltimilor", cuviosul Daniil trebuia sa protejeze muntele, sa-l apere cum stia el mai bine. Trebuia

sa tina curat acest loc de rugaciune si intreaga lui comoara - cele 13 icoane facatoare de minuni, 6

icoane izvoratoare de mir si 7 cu lumina cereasca.

§

Manastirea Rarau

Asa era parintele Daniil - vazator cu duhul. A trebuit sa se intample tot ce s-a intamplat, ca cei ce

l-au cunoscut sa-si dea seama ca pentru el timpul era un geam. Vedea totul prin el. Vedea cum

obstea de la Rarau se va destrama dupa 1958, iar el va fi smuls din munte, pentru a fi aruncat in

adancurile pamantului, de unde nu se va mai intoarce decat in clipa in care obstea manastirii va fi

innoita si se va naste a doua oara. Atunci si numai atunci va reveni in "pacea si maretia muntelui

Rarau", aratandu-se tuturor celor care vor dori sa-l vada, asa cum s-a si intamplat, intr-un sfarsit de

martie 2002, cand staretul Ioan de la Rarau a trait aievea minunea. "In plina noapte, deasupra

manastirii Rarau, cerul a pornit dintr-o data sa arda mocnit. Era ca jarul in vatra. Era incandescent.

Stea langa stea si lumina langa lumina. Ghirlande si ciorchine. Candelabre si lumanari palpaitoare,

ca cele aprinse la pangar. Era aproape miezul noptii si, daca aruncai acul in iarba, il vedeai poate

mai bine ca ziua. Apoi, dintr-o data, un brau de lumina s-a apropiat din partea dreapta, peste curtea

si turla bisericii, catre hotarul de apus al manastirii. Un brau lat cam de jumatate de metru. Un

brau aruncat spre inaltul cerului, care s-a desprins intr-un tarziu in mii si mii de alte lumini.

Facandu-ne cruce si putin speriati, cu totii am vazut cum trec prin brau, de trei ori la rand, 7-8

lumini (sau ce-or fi fost), care s-au imprastiat si mergeau asa, parca jucandu-se pe cer. Intr-o

secunda era disparuta lumina, intr-o secunda trecea in partea cealalta si din toate partile tasneau

prin braul de lumina forme si dare minunate. Trei nopti la rand a tinut spectacolul acesta. Trei zile,

in chipul Sfintei Treimi. Multi au zis ca e un semn spre pocainta. Altii, ca ar fi Acoperamantul

Maicii Domnului, care, ca la Vlaherne, a acoperit lumea cu Sfantul ei Omofor... Eu insa zic

altceva. Pe cer, in noaptea aceea, s-a aratat "Apostolul Raraului", parintele Daniil. S-a aratat in

dragostea lui catre noi. O dragoste si un dor pe care nu-l pot cuprinde nici stelele in maretia lor

cosmica. Asa am simtit - era el. Era cum il stiam. Pasare de noapte. Noaptea era ziua lui. Cand te

duceai la el, vedeai mereu lampa aprinsa la geamul sau. Nici nu ajungeai la treptele chiliei, ca el si

deschidea usa. Noi mergeam prin iarba desculti, ca era vara, dar el auzea fosnetul si ne-o lua

inainte: "Ce-i fiule?". Stia in rugaciune cine vine si pentru ce. Era un monah desavarsit. Cand

facea o rugaciune, se si implinea. Iti punea mana pe cap, iti facea o dezlegare si gata. Dintr-o data,

totul era foarte bine. Totul disparea - si ganduri, si pofte, si dureri ale trupului. In urma lui nu

ramanea decat o dara de miere. Mila si dragostea lui Dumnezeu".

*

Cei care l-au cunoscut stiu: nimeni nu se compara cu staretul Raraului, parintele Daniil. Cu el,

totul parea simplu, fierbinte si direct, ca vorbele acelea pe care, uneori, foarte rar, se intampla sa le

rostesti cu toata convingerea, din chiar adancul inimii tale. In tot ce facea, parintele era o flacara si

un vartej colosal de energie. Degeaba incerci sa-l intelegi, sa te pui in locul lui. Nu ai cum. Nu ai

nici harul si nici arderea lui spirituala. Ca sa-l intalnesti si sa stai de vorba cu parintele Daniil, iti

ramane o singura cale - sa-i rostesti numele si sa astepti. Nu trebuie sa-l cauti nici la Aiud, nici la

Rarau. Daca ingaduie Domnul, vine el si te gaseste. Te cerceteaza de la distanta, poate iti incearca

uneori si rabdarea, pentru ca apoi sa te imbratiseze parinteste si sa-ti dea o ultima lectie de

smerenie, soptind ca in curtea inchisorii din Aiud: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Sa

crezi, frate, tot ce o sa auzi rau despre mine. Am fost un pacatos".

Pr. Sebastian Lican

§

Tanar preot in Transcarpatia (Maramuresul de peste Tisa)

"Trebuie sa razi la Dumnezeu. Sa te bucuri de viata pe care ti-a dat-o si atunci si el iti va

zambi"

- parintele romanilor din Siberia si Ucraina -

Preotul Sebastian Lican a plecat din Romania la chemarea inimii, pentru a sluji Biserica Ortodoxa

si pe romanii aflati departe de tara. Dupa absolvirea Seminarului Teologic de la Suceava, in 2001,

a slujit in comunitatile de romani din fostul Maramures istoric, de peste Tisa, din Ucraina. Timp de

opt ani a luptat cu nepasarea si abandonarea romanilor din Transcarpatia, a luptat pentru pastrarea

identitatii lor. Mai tarziu, s-a "autodeportat" pe meleagurile Orientului indepartat rusesc, tocmai in

Siberia necrutatoare. Acolo, cu speranta, cu dragoste si cu entuziasm, parintele Sebastian cladeste

o alta viata pentru romanii care au ajuns la mii de kilometri departare de casa. De cand locuieste in

Siberia, vocatia de preot a fost dublata de cea de iconar. Prin picturile sale realizate pe sticla,

parintele Sebastian ii cheama pe crestinii romani si rusi sa se bucure laolalta si sa se insenineze,

alungand mahnirea si insingurarea. Cu modestie si simplitate, din banii obtinuti din vanzarea

tablourilor organizeaza actiuni caritabile pentru copiii orfani, pentru cei bolnavi si neputinciosi.

Dialogul cu el este o invatatura despre romanism, despre misiunea fiecaruia dintre noi, despre

credinta si adevar.

"Pentru romanii din diaspora, Biserica este "acasa" lor"

- Parinte Sebastian, ce inseamna sa fii preot misionar in veacul al XXI-lea, cand totul se

deruleaza sub scenariul pragmatismului si al consumismului exagerat, cand omenirea se

indeparteaza de viata spirituala si de biserica?

- Fiecare preot in parohia sa este, de fapt, un misionar. Nu doar cel care este trimis in punctele cele

mai fierbinti ale lumii are o misiune, misionar este si cel care slujeste in inima Bucurestiului.

Pentru ca asta este misia: sa fii alaturi de cel aflat in nevoie. Trebuie sa te asezi langa el, sa ii

asculti durerile, sa te identifici cu suferintele lui si sa il readuci pe calea cea luminata, intru zidirea

vietii vesnice.

§

La botez

Iar viata vesnica trebuie zidita oriunde, si acasa, si in Transcarpatia, si in Siberia. Eu spun parinte,

nu preot. Un parinte trebuie sa iti fie si prieten, si frate, iar lui ii poti spune tot ce te impovareaza.

Oamenii au nevoie de iubire si de intelegere, pentru ca blandetea este rodul Duhului Sfant, spre

care tindem prin insasi alcatuirea sufletului nostru. Asta cred ca e misia mea, sa fiu alaturi de

romanii de aici, din Siberia sau din Transcarpatia, sa ii unesc intru credinta, sa le ostoiesc dorul de

familie. Parintele trebuie sa ii invete pe copiii sai duhovnicesti sa iubeasca si sa nu

deznadajduiasca. Crestinii romani de aici se afla in primejdie sa-si piarda increderea. Caci, uneori,

departarea de casa, de familie aduce instrainarea, dezradacinarea, pierderea apartenentei la ceva

care ii defineste si este numai al lor. Oamenii pleaca la mii de kilometri distanta in speranta ca vor

putea sa-si ajute mai lesne familia, iar aici descopera o lume dura, o lume aspra. Se poate intampla

ca frigul asta patrunzator sa le intre in suflet si se pot pierde pe ei insisi. Sarcina mea este sa nu ii

las sa ajunga coplesiti de starea asta apasatoare, caci deznadejdea este poate cel mai mare pacat al

omului. Daca lumea lui devine una intunecata de deznadejde, atunci nu mai zideste nimic.

- Este Biserica un refugiu pentru omul care a fost smuls din matca sa si aruncat de nevoi pe

meleaguri indepartate?

- Biserica este ca o mama care isi strange la piept toti copiii, fie ei fericiti si impliniti de viata pe

care o au, fie ei urgisiti si surghiuniti. Pentru romanii din diaspora, Biserica a fost si va ramane

mereu locul in care, cand pasesti, te simti despovarat, eliberat de haina grea a strainatatii. Biserica

este "acasa" lor. Sprijinindu-ne unii de ceilalti, ca in orice familie, cu Dumnezeu Tatal veghindu-

ne, ne incurajam, ne ajutam si mergem mai departe pe drumul ce ne-a fost oranduit. Mai glumim,

ne mai dojenim unii pe altii, dar inaintam impreuna.

- Cu tot efortul pe care-l depuneti, strabatand spatii uriase pentru a ajunge la credinciosii romani,

sunteti plin de entuziasm si de optimism. De unde vi se trage bucuria de a trai viata ca un copil?

§

Cu credinciosii romani din Siberia

- Mantuirea nu se face doar prin lacrimi si prin suferinta. Trebuie sa razi la Dumnezeu, sa te bucuri

de viata pe care ti-a dat-o, si atunci, El, la randu-i, iti va zambi. Iar darul acesta divin este preaplin,

daca stii sa il pretuiesti, este singurul lucru de care ai nevoie in viata, fie ca esti acasa si mai ales

daca esti departe. Noi toti, prin darul lui Dumnezeu si prin lucrarea faptelor bune, putem ajunge la

curatenia si inocenta pruncilor, mantuindu-ne, prin bucurie, catre imparatia cerurilor. Eu am primit

aceasta bucurie si vreau sa ii indrum si pe ceilalti sa o gaseasca in sufletul lor. Eu consider ca

uneori principiile si teoriile obligatorii indeparteaza de la adevarata viata crestina. Cand incepi sa

te ocupi cu studiul teologiei, cand privesti viata duhovniceasca dintr-o perspectiva pur teoretica,

atunci apare o ispita: incepi sa-ti pui prea multe intrebari. Din punctul meu de vedere, o singura

rugaciune iti aduce mult mai multa bucurie. Toata iscusinta noastra aparenta, de a gandi si a

talmaci cuvantul Domnului, vine doar de la Dumnezeu. Caci asa cum spune Biblia, "Slova ucide,

dar duhul da viata"! Asadar, trebuie sa spun ca bucuria mea de a trai o simt din copilarie si incerc

sa o pastrez curata pana voi muri.

- Cum au fost anii copilariei dvs. la Piatra Soimului, in judetul Neamt?

§

Dupa spovedanie

- Vai, copilaria a fost ca o imbratisare a lui Hristos! A fost ca pe vremea lui Creanga, plina de

veselie si galagie! Am crescut nu departe de biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului, din

Piatra Soimului. Ca toti copiii, alergam dintr-un capat al satului in celalalt, pe dealurile de la

poalele Carpatilor Rasariteni. Imi placea indeosebi sa ma joc de-a preotul. Ingropam gainile sau

orataniile care piereau, asa cum vazusem ca face preotul la biserica: cu prapuri din stergare, pe

care pictam cate o cruce, cu clopote din oale de metal. Iar la sfarsit, ne buluceam la praznic! Pe la

6 ani, am fugit de-acasa, peste dealuri si prin padure, numai eu stiu cum, pana la Manastirea

Nechit. Voiam sa ma calugaresc. Monahii au trimis vorba in sat si dupa vreo saptamana a venit

mama si m-a luat. Atunci tipete si vaiete! Tin minte ca de cate ori ma intreba cineva ce vreau sa

ma fac cand o sa fiu mare, spuneam ca "sfant". Se vede ca, pentru mine, a fi sfant era o profesie. Ii

iubeam si ii invidiam pe sfintii zugraviti pe peretii bisericii. Se odihneau in nori, mereu alaturi de

Iisus si de ingeri! Pentru mine, dorinta de a locui in biserica era echivalenta cu aceea de a trai ca in

povesti, unde totul se sfarseste cu bine. Inca mai cred in aceasta poveste frumoasa, povestea mea,

traita in Biserica, inconjurat de sfinti, imbratisat de Hristos!

Inca din copilarie am vrut sa cant "Iara si iara, cu pace Domnului sa ne rugam" si "antrenamentul"

duhovnicesc mi l-a facut bunica mea, Elena. Era o femeie cu credinta, cu ea mergeam la biserica,

la spovedanie si la impartasanie, cu ea am invatat rugaciunile de seara, in fata candelei mereu

aprinse la icoana Sfintilor Constantin si Elena. Imi amintesc cum de Pasti se aduna intreaga

familie in casuta ei. Veneau intai toate femeile sa coaca pasca si cozonacul si se umplea casa de

miresme de coptura imbalsamata cu vanilie, lamaie si nuci. Se umplea casa de vorba si hohote de

ras. Tin minte cum plecau seara tarziu, fiecare cu "zestrea" ei de copturi si de oua rosii in cos.

Filmul se desfasura identic, an de an. In Saptamana Patimilor, casa noastra se umplea de lume,

pentru ca numai noi aveam cuptor traditional cu lemne, facut de bunicul Costica! Vai Doamne,

pentru mine, cand se adunau asa toti, era cea mai mare sarbatoare! Acum, desi suntem departe de

acele zile pline de soare si de mireasma parinteasca, toti romanii de aici, din Siberia, ne intalnim in

fiecare an la marile sarbatori, ca o familie.

A fi roman in Ucraina inseamna tradare de stat!

- Tot o familie a devenit si comunitatea de romani din Transcarpatia, din Ucraina, unde ati fost

preot paroh. Cum ati ajuns acolo?

§

Biserica Sf. Nicolae din Apsa de Mijloc (1428)

- Despre aceste comunitati romanesti din regiunea ucraineana Transcarpatia, multi nici nu stiu ca

exista. Altii poate nu vor sa stie. Dar la numai cativa pasi de Maramuresul romanesc, la frontiera

de nord-vest a Romaniei, aflate azi pe teritoriul Ucrainei, stau insirate, cu incapatanare, sate

locuite aproape in exclusivitate de romani. Localitatile vechi, atestate din secolul al XIV-lea

(Maramuresul istoric), adapostesc peste 40 de mii de suflete maramuresene. Peste acesti oameni

au trecut, ca un tavalug, imperiile Regatului Maghiar, Habsburgic, Austro-Ungar si cel al Uniunii

Sovietice, incercand sa franga orice urma de romanism. Dar nu au reusit! Au mai ramas inca

manastirile si bisericile maramuresene din lemn, cimitirele vechi de sute de ani si cetatile dacice

milenare, care stau drept marturie, ca un ghimpe, in coasta ucrainenilor. Au mai ramas miile de

romani care sa le apere si sa le cinsteasca. Inca de cand eram elev la Seminarul Teologic de la

Suceava, am fost preocupat de soarta romanilor de peste Tisa, din Ucraina. M-au impresionat

oamenii aceia simpli, care isi aparau cu darzenie credinta stramoseasca si graiul romanesc. In

ultimii 20 de ani, autoritatile ucrainene au dus o lupta inversunata de asimilare a acestor romani,

prin presiuni si amenintari. Desi a fi roman in Ucraina inseamna aproape tradare de stat,

maramuresenii din Transcarpatia au luptat mereu, izolati de patria-mama, pentru traditiile lor. Este

impresionant sa vezi ca, la capataiul mortului, baba isi canta inca "versul". E nemaipomenit sa

vezi ca dacii astia liberi si-au pastrat obiceiurile nealterate de duhul rau al Imperiului Rosu. Erau

la un pas de Romania, dar nu o puteau vizita. Dimineata se auzeau de peste rau cocosii cantand

parca romaneste, ne salutam unii pe altii peste apele Tisei, fara a putea sa ne strangem mainile. Pe

noi, romani din stanga si din dreapta, ne despartea "doar" raul: de nepasare, de ignoranta, de

uitare. I-am vizitat pentru prima oara, mergand la ei, cu daruri care sa le lumineze viata amara,

carti romanesti cu grafie latina, manuale pentru copii, icoane. Imi crestea inima cand ii vedeam

cum se tin aproape de altarul nostru, de Biserica si limba romaneasca. Oamenii m-au indragit

repede, eram aproape un copil, energic, optimist, plin de entuziasm. Intr-o buna zi, in 1993, la

poarta seminarului din Suceava s-a infiintat o ceata de maramureseni. Venisera sa-mi ceara a

merge cu ei in Ucraina, ca sa le slujesc in biserica. Printre ei, imi amintesc perfect, erau parintele

Dorin din Slatina, mosu' Nicorici Gheorghe din Apsa de Mijloc, Domnul sa-l hodineasca, si

matusa Ileana. Toti venisera intr-un glas: "Asta-i popa al nost' si trebuie sa-l hirotonim si sa-l

sfintim la noi". Si asa a fost. Dorinta si credinta oamenilor mi-au dat curaj si putere sa-mi parasesc

tara si familia.

- Ati fost hirotonisit in Ucraina?

- A fost lucrarea lui Dumnezeu! Cand am ajuns acolo, in satul Apsa de Mijloc, din raionul Rahau,

nu exista preot. La biserica cantau batranii satului. Dar asa cantau, ca le-am spus, voi nu cantati,

voi strigati. Atata suflet puneau, ca nici ingerii nu aveau odihna si trebuiau sa le dea ascultare. In

bisericuta cea de lemn, care vegheaza de pe deal, veche de la 1428, am fost intai hirotonit diacon.

Dupa ce am absolvit Facultatea de Teologie din Muncaci (Mukacevo) din Transcarpatia, am fost

preotit. Trebuie sa recunosc ca ma ispiteste un sentiment necumpatat de bucurie personala, ca am

fost singurul preot care a primit, prin punerea mainilor si rugaciune, puterea de a propovadui

cuvantul lui Dumnezeu de la adormitul in Domnul Evfimii, marele arhiereu de Mukacevo si

Ujgorod. Apoi, credinciosii s-au adunat si mai multi "acasa", sub streasina bisericii. Impreuna am

inviat, am odraslit biserica si am marit familia noastra crestina din Maramuresul ucrainean. De la

ei am invatat multe, ei au facut din mine un misionar. Parohia il ridica si il transforma pe preot.

Marturisesc ca in Apsa oamenii m-au inaltat, m-au intarit si m-au educat.

- Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost in intregime reconditionata, practic ati

rezidit-o. Ati pictat icoanele pentru altar si ati facut schitele frescelor. Ati savarsit o adevarata

minune, cum spun apsanii.

- Trebuie spus ca Biserica este singura scoala de limba romana din Maramuresul de dincolo de

Tisa. Prin intermediul Bisericii se propovaduiesc credinta si nadejdea, datinile, cultura. Romanii

din Transcarpatia au nevoie de biserici ortodoxe ca de aer!

§

La Piatra Soimului, familia adunata laolalta. In dreapta jos - Sebastian, la 5 ani

Si ei simteau aceasta nevoie patrunzator, dureros. M-au intampinat cu bucurie, cu paine si sare, asa

cum numai romanii stiu, si m-au pus la lucru de indata. Constructia bisericii Adormirea Maicii

Domnului a inceput prin anii '30, apoi asupra romanilor din dreapta Tisei s-au abatut in sir

nenorocirile. Au venit comunistii si au transformat lacasul lor cel sfant intr-un spatiu de depozitare

pentru cerealele colhozului. Ce le pasa muncitorilor stahanovisti de biserici, de credinta, de

durerile bietelor suflete care se simteau ca aruncate intr-un hau?! In anul 1993, biserica ajunsese o

epava, iar rezidirea ei era o urgenta. Am gandit intregul proiect si impreuna am reconditionat-o, au

muncit toti, batrani si copii la un loc. Banii erau putini si trebuiau bine gospodariti, asa ca m-am

apucat sa pictez eu singur frescele de pe pereti si cupola. Nu a fost usor, dar fiecare sfant ce se ivea

din tencuiala rece a bisericii imi dadea aripi, putere de la Dumnezeu sa continui. Si asa, cu voia

Celui de Sus, am mantuit, am reusit sa ridicam ceea ce altii au daramat si au blasfemiat. La slujbe,

venea apoi tot satul, ba uneori chiar oameni din alte localitati. Alaturi de romani, veneau si

ucraineni, si unguri, si rusi. Mi-era drag cand vedeam cum se strang in jurul meu si asculta

cuvantul lui Dumnezeu cu ochii mari, cu sufletele deschise, de parca ar fi vrut sa cuprinda toate

intelesurile ceresti. Veneau si credinciosi ai altor culte, pentru ca eu nu faceam deosebire intre ei,

nu faceam nici politica, doar slujeam. Daca ii slujesti pe ai tai cum ei se asteapta, totul e ca in rai!

Am inceput sa ridic in localitatea Biserica Alba, tot din Transcarpatia, o alta biserica, si timpul a

trecut in defavoarea noastra, iar lucrarea nu a fost finalizata. Am avut atatea promisiuni pentru

fonduri, dar nimic nu s-a concretizat. Ce puteam sa fac cu o mana de oameni si bani putini?! Ma

supara tare sufletul pentru raspunderea asta, pe care mi-am luat-o in fata lui Dumnezeu.

- Pe langa preotie, v-ati gandit sa organizati si un festival de folclor, pentru reinsufletirea

traditiilor. Cum a inceput totul?

- Nici eu nu stiu cum! Se vede ca citeam in sufletele credinciosilor. Cand reusesti sa ii mobilizezi

pe oameni, ramai uimit de cate resurse descoperi inlauntrul lor. Totul a decurs de la sine. Caci

romanismul nu e un proces al educatiei, roman te nasti, cresti, traiesti, respiri, gandesti si adormi

in Domnul! Asta te face sa nu ai stare, iar noi, acolo, impreuna, am pus totul la cale. Acum, anual,

in luna mai, morosenii de peste Tisa organizeaza "Festivalul Creatiei Populare a Romanilor din

Transcarpatia", care, prin rotatie, se tine in fiecare localitate din zona. Am aflat de la ai mei, din

Apsa de Mijloc, ca in ultimii ani au inceput sa soseasca la festival chiar si romani din tarile

invecinate, din Ungaria si din Serbia. Mi se umple sufletul de voiosie cand ma gandesc la ei si, ca

romanul, cu un ochi rad si ma bucur, iar cu altul plang de dor!

In Siberia frigul ingheata raul iar binele face focul in vatra

- In anul 2001, ati ales sa plecati din comunitatea de romani din Maramuresul istoric si ati ajuns

in Siberia, pe acel taram inghetat, unde romanii au calcat fara voia lor, deportati sub regimul

cumplit al lui Stalin.

- In Siberia, satele sunt rasfirate la sute de kilometri unele de celelalte. Cele mai multe au fost

ridicate de deportati, prin munca fortata. E greu sa gasesti aici oameni ai locului, cei mai multi

"siberieni" sunt oameni dezradacinati. Dupa ce vremurile au devenit mai blande, oameni din mai

multe colturi ale Europei, printre ei si romani, au venit aici, sa-si caute norocul. Pe cand eram in

Transcarpatia, romanii plecati de acolo in Siberia, romani din stanga si din dreapta Tisei, ma rugau

sa merg printre ei. Se simteau singuri printre straini, abandonati, fara familie si fara Biserica. Si

atunci am zis, de ce nu, daca este nevoie de mine acolo, ma voi duce. Am fost de cateva ori in

vizita la ei si am aflat ca acolo traiesc sute de romani, imprastiati in intreaga regiune, sute de

suflete care au plecat in cautarea unui trai mai bun. M-au primit cu bucurie, cu speranta ca

impreuna vom putea forma o comunitate unita.

§

Biserica in iarna

Am simtit ca este de datoria mea sa raman aici si sa incerc a forma o familie mare, familia

romanilor din Siberia. Ajungand la Novosibirsk, am descoperit un oras imens, o capitala a culturii,

cu teatre, opera, balet si muzee uimitoare, un centru universitar fabulos. Ma simteam naucit, ma

asteptam sa gasesc un taram incremenit, arid, neprimitor. In schimb, am aflat ca dincolo de Ural,

frigul ingheata raul si binele face focul in vatra. De cativa ani voiam sa imi continui studiile, sa

urmez cursurile de doctorat, si aici mi s-a parut a fi locul cel mai potrivit. Pamantul acesta,

semanat cu trupurile si oasele celor care au murit in numele credintei si al adevarului, m-a inspirat.

Tema mea de doctorat se numeste "Despre estetica miresmei in viata bisericii crestine". Aici, in

lacasurile de cult, aerul este daruitor de mireasma. Se simte aerul "sfintilor" omorati, nenumiti, de

parca binele s-ar fi razvratit si ar fi adus, in sfarsit, dupa zeci de ani de negare inversunata, de

prigonire si oprimare, crestinismul inapoi acasa.

- Ce forta a dobandit credinta aici, dupa aproape un secol de comunism salbatic, dupa ce Stalin a

secerat toate bisericile de la Moscova si pana la granita cu Japonia? Vin romanii din Siberia la

biserica?

- Am constatat cu bucurie ca exista chiar o inflorire a Bisericii. Viata in Siberia este dura, aspra ca

gerurile, si de aceea oamenii aici sunt mai uniti, mai aproape unul de celalalt si de Biserica.

Siberienii nu sunt inca "patati", "virusati" de civilizatia occidentala, sunt mai aproape de natura,

duc o viata simpla si sanatoasa. Romanii de aici s-au lasat molipsiti de acest mod de trai, pleaca

cate 6-8 luni in regiuni indepartate, dincolo de Cercul polar, ca lucratori in mine sau in pustietatea

intinsa din taiga ca muncitori forestieri, numai ei si natura salbatica. Intorcandu-se acasa, in

Novosibirsk, isi aduna puterile in sanul familiei. Eu as spune ca sunt ca pasarile calatoare. Pleaca

toti odata si se intorc stoluri, stoluri. Tot asa vin si la cuibul lor, la biserica. Chiar daca slujba

propriu-zisa nu se tine intotdeauna dupa cum mi-as dori, dupa toate canoanele si randuiala

fireasca, chiar daca uneori suntem nevoiti sa purtam altarul din loc in loc, obligati de autoritati sa

ne preumblam ca niste negustori ambulanti, romanii vin la biserica. De multe ori, oficiez slujba

sub cerul liber, caci natura este tot creatia mainilor lui Dumnezeu. Mai tin slujbele si in salile de

curs de la Universitatea Ruso-Germana. Rectorul, fiind si el un pribeag, ne-a ingaduit acest lucru.

E greu cand nu ai biserica! Dar cu voia lui Dumnezeu si daca vom ramane tot ca fratii, vom ridica

si aici o bisericuta. Ma doare sufletul cand vad ca alte state, precum Germania, Polonia, chiar si

Bulgaria, ii ajuta foarte mult pe etnicii lor din Siberia. Noi, romanii, vorbim mult despre

patriotism, dar numai atunci cand traiesti in strainatate, realizezi ca statul roman, din indiferenta

sau reticenta, nu se implica mai deloc pentru a-si ajuta cetatenii pribegiti. Politicienii de la

Bucuresti isi amintesc de romanii din fosta Uniune Sovietica doar cand pot castiga capital politic,

pentru ca da bine in discursuri sa amintesti de romanii de peste granite. Iar aici, in Siberia, sunt

multi romani, nu exista o statistica, dar cred ca sunt sute. Ne adunam de cate ori avem ocazia, iar

de sarbatori, obligatoriu. Simtim cu totii nevoia de a ne auzi graiul matern, de a canta versuri

romanesti, de-a juca cate-o hora. Si ce mai hore incingem uneori! Eu, ca parinte, cred ca este de

datoria mea sa fac si asta, sa-i bucur pe oamenii acestia insingurati, sa-i alin. In Novosibirsk

incercam acum sa organizam o asociatie a romanilor, "Luceafarul". Dar, deocamdata, este in

stadiul de proiect, poate data viitoare va voi putea spune mai mult.

- In ultimii ani, ati inceput sa lucrati la un nou proiect: icoane pe sticla si tablouri care

infatiseaza heruvimi si ingeri. Cum v-ati descoperit acest dar?

- Darul meu de a picta vine de Sus, eu nu sunt decat un simplu instrument, o pensula in mana

Creatorului. Ma straduiesc sa fac ceva bun din asta. Banii obtinuti, practic, nu-mi apartin, de aceea

datoria mea este sa-i impart mai departe celor care au nevoie. Imi rade sufletul cand vad ca pot

ajuta copiii orfani, abandonati, suferinzi. Nu este meritul meu, este puterea lui Dumnezeu!

Dialoguri in pridvor - Pr. Marius Ciprian Pop§

"Pentru mine, cantecul e precum rugaciunea"

Sambata il gasesti pe scena, imbracat in frumosul costum popular al clujenilor, cantand doine si

hore, cu glas puternic. Duminica il vezi slujind in biserica, in vesminte preotesti. Luni te va

intampina in uniforma de politist. Nu e vorba despre un actor care trece abil dintr-un rol in altul, ci

de o persoana cu care Dumnezeu a fost generos in daruri.

Parintele Marius Ciprian Pop este preot misionar al Patriarhiei Romane, interpret de muzica

populara traditionala si director adjunct al Centrului Cultural al Ministerului de Interne. Nascut pe

1 septembrie 1976, la Cluj-Napoca, a crescut mai mult la bunicii materni, in satul Filea de Jos,

dincolo de padurea Faget de la marginea capitalei Ardealului, ceea ce il face sa se declare, cu

mandrie, taran. "In mine s-au intiparit toate mirosurile - de la cel al brazdei de pamant intoarsa de

plug si cel al iernii, pana la cel de fan cosit proaspat si de stergare noi, prinse la icoana - si toate

trairile profunde ale unui taran, cum e emotia nascuta de bataia unui clopot, care ii plange pe cei

morti sau ii cheama la rugaciune pe cei vii". I-a placut viata la tara si iubeste muncile campului

care sunt felul sau de a se regasi pe sine. "Ma intorc din tumultul Bucurestiului, pun mana pe o

coasa sau pe o sapa si, lucrand, simt cum mi se spala sufletul si capat putere". La Filea de Jos a

invatat sa se roage si sa cante, dar nu s-a imaginat nici preot, nici cantaret. Pentru el, rugaciunea si

cantecul erau doar moduri de a-si manifesta dragostea pentru Dumnezeu si pentru neamul

romanesc.

O lovitura de lumina si fericire

- Parinte, cum s-a hotarat sa devina preot un copil neastamparat, care s-a antrenat opt ani pentru

pentru a ajunge mare fotbalist?

§

In costum popular din Ardeal

- Intr-adevar, am facut fotbal de performanta si nu eram nici un elev stralucit. Insa, in vacanta

mare de dinaintea clasei a opta, pe cand adunam fan, parca i-a venit de Sus un gand bunicii mele,

care a zis catre mama: "Ei, ce frumos ar fi ca Ciprian sa fie preot". Cred ca a fost o realitate

dumnezeiasca. Am fost foarte marcat de cuvintele bunicii. Mergeam si pana atunci la biserica, ma

rugam, cat se roaga un copil, dar nu eram din cale afara de evlavios. Dar cand am auzit-o pe

bunica, am simtit ca se intampla ceva in viata mea. Dupa trei, patru saptamani, am mers in vacanta

cu parintii la manastirile din Nordul Moldovei. Prima la care am ajuns, dupa ce am trecut Pasul

Tihuta, a fost Moldovita. Era si prima manastire la care mergeam in viata mea. Ma emotioneaza si

acum aceasta amintire. Am vizitat manastirea, m-am rugat in biserica, iar cand am iesit, le-am zis

parintilor, cu o hotarare care i-a facut sa ma ia in serios: "Vreau sa ma fac preot".

- Dar ce anume v-a facut sa luati aceasta decizie?

- Dorinta mi-a izvorat din emotie, dintr-o stare sufleteasca aparte, care m-a umplut de bucurie, de

liniste, de multumire - o stare care nu poate fi exprimata in cuvinte. Sunt sigur ca l-am intalnit pe

Hristos. A fost ca o lovitura de lumina si de fericire. Si am vrut sa pastrez aceasta traire. M-am

gandit ca numai ca preot voi putea sa nu ma mai lipsesc de bucuria asta. Nu mi-a venit gandul sa

ma calugaresc, dar sa devin preot - da. Parintii mei au ramas socati. Tatal meu era militar de

cariera, iar intentia mea nu dadea deloc bine la dosar, in acele vremuri comuniste. Insa ne iubea

foarte mult pe noi, copiii, si a zis: "Cum va vrea Dumnezeu!". Era dispus sa renunte la cariera lui,

ca sa ma vada fericit. Pe atunci, nu se preda religia in scoala. Asa ca am inceput sa ma pregatesc

ca sa dau la seminar. M-a ajutat foarte mult parintele Mihai Mesesan, care mi-a devenit un fel de

tata spiritual. Am lasat fotbalul si nimic n-a mai contat in afara de teologie. Eram incantat de tot ce

aflam, si voiam sa spun si altora. Intr-o zi, eram deja dupa revolutie, m-a gasit diriginta in clasa,

vorbindu-le colegilor despre existenta ingerilor. In pauza, m-a luat la cancelarie si, cu mare

discretie, m-a intrebat de ce vorbesc despre lucrurile astea. I-am spus ca dau examen la seminar.

"Si cum, tu chiar crezi ca exista ingeri?" - m-a chestionat. "Da, sunt si acum de fata si ne aud ce

vorbim" - i-am raspuns. A doua zi, a chemat-o pe mama la scoala si a rugat-o sa-mi faca un control

psihiatric. (Rade cu pofta.) Parintii s-au conformat si m-au dus la un medic. Am stat de vorba

singur cu doctorul si cand am iesit de acolo, medicul le-a spus parintilor, de fata cu mine: "Nu stiu

cat de credinciosi sunteti dvs., dar va sfatuiesc sa nu treaca nici o zi fara sa-i multumiti lui

Dumnezeu pentru ce copil v-a dat!". Sigur ca mi-a crescut inima cat un bostan. Mi-a ajutat

Dumnezeu si am intrat la seminar, desi era concurenta mare. Mi-a prins foarte bine seminarul, care

m-a angajat intr-o lupta duhovniceasca apriga, cu ore de studiu, cu rugaciune dimineata, la pranz

si seara, cu program aproape ca la manastire. Pe urma a fost Facultatea de Teologie...

"Inaltul Bartolomeu Anania m-a binecuvantat sa cant folclor"

- V-ati indreptat pe un drum care nu avea nici o legatura cu pasiunea pentru cantec. Cand v-ati

descoperit vocatia de cantaret?

- In paralel, Dumnezeu a lucrat si altfel cu mine. Parintele Stanciu, profesor de muzica, si-a dat

seama ca am voce, dar nu aud bine si de aceea falsez. Betesugul l-am capatat in copilarie, in urma

unui tratament medical gresit pentru otita. Parintele profesor m-a trimis sa iau lectii de canto,

asigurandu-ma ca, facand vocalize si exercitii, o sa-si revina auzul. Voind sa fiu un preot bun,

cantaret bun la altar, m-am dus la Scoala Populara de Arta.

§

"Cantecul trebuie impartasit lumii"

M-a preluat d-l profesor Vasile Boldor, care, impresionat de vocea mea, a inceput sa lucreze cu

mine gratuit, in fiecare zi. Mi s-a dezvoltat foarte bine vocea si mi s-a rezolvat si problema de auz.

In 1996, Scoala a primit o invitatie la Festivalul de muzica traditionala "Cindrelul - Junii Sibiului".

D-l profesor Boldor era suparat ca nu are cine sa participe la festival, pentru ca la clasa de folclor

nu se inscrisese nimeni. M-am oferit sa particip. "Ciprian, e folclor, nu canto clasic" - a incercat

dansul sa ma potoleasca. "Pai, stiu sa cant si folclor, ca la mine in familie toata lumea canta si am

cantat pe la petreceri cu ai mei" - am zis. M-a trimis la concurs si am luat si un premiu. Am avut

sansa sa o intalnesc atunci pe d-na Marioara Murarescu; dansa m-a indemnat sa fac imprimari

audio si sa vin la televiziune. Eram in anul cinci de seminar si ma temeam ca o sa am probleme la

scoala daca ma vad profesorii cantand pe scena. I-am spus d-nei Murarescu. Insa dansa mi-a

explicat ca primii care au promovat valorile traditionale romanesti au fost preotii, ca nu gresesc cu

nimic si ca isi asuma toata responsabilitatea pentru aparitia mea la televiziune. M-a convins. Dupa

ce am intrat la Facultate, IPS Bartolomeu Anania, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a propus sa-i fiu

diacon. Eram incantat din cale afara, dar l-am intrebat daca nu intra in contradictie cantatul de

muzica populara cu preotia. Inaltul mi-a tinut o prelegere de vreo doua ceasuri despre identitatea si

spiritualitatea romaneasca si mi-a dat binecuvantare sa cant numai folclor romanesc. Ce mai, mi-a

dat aripi! Asa mi-am inceput cariera artistica.

- Totusi, v-ati urmarit si visul de a va preoti.

§

Pr. Ciprian cu fiica sa, Victoria

- Era bine pe partea artistica, aveam multe aparitii publice, imprimasem si un compact disc, dar

eram nemultumit sufleteste ca nu pot sluji la altar. IPS Bartolomeu nu m-a hirotonit diacon, pentru

ca mi-a spus ca pe urma n-o sa mai am timp pentru cantat si ca e musai sa-mi folosesc "talantul".

Dar pentru ca insistam sa ma preotesc, s-a gandit la un post de preot militar, care era vacant la Cluj

si care imi conferea mai multa libertate decat o parohie. Inaltul m-a sustinut, am facut demersuri,

m-am rugat, am facut metanii, si pana la urma a venit altcineva pe post, prin transfer. (Rade) Dupa

alte zbateri, am gasit un alt post in Ministerul de Interne, la Sectia de Asistenta Religioasa din

Bucuresti. Mi-am luat sotia si copila si am venit incoace. Am luat concursul, care n-a fost usor, iar

Preasfintitul Galaction, episcopul Alexandriei si Teleormanului, m-a hirotonit preot. Ceva mai

tarziu, am facut studii postuniversitare de Drept International, iar mai apoi, am fost activat ca

ofiter si am fost numit sef de birou in cadrul Centrului Cultural al MAI. Fiind ofiter, a trebuit sa

renunt la postul de preot in MAI, dar am ramas preot misionar. Nu mi-am dorit o pozitie de

conducere, dar Dumnezeu a randuit sa fiu numit director adjunct al Centrului, in jurul caruia

graviteaza vreo 10.000 de artisti politisti, jandarmi sau pompieri, care picteaza, scriu, danseaza,

canta... Imi dau seama ca pentru unii e foarte mare sminteala: "Domne, asta e si preot, canta pe

televizoare, ii mai trebuie si grade si functie in MAI?". Sper insa sa o combat prin fapte ziditoare.

"Comunicarea cu parintele Iustin e dincolo de cuvinte. Il vad, plang, si stiu ce am de facut"

- Cum va impartiti intre atatea activitati?

- Duminicile si sarbatorile merg la Academia de Politie, alaturi de un alt preot militar, parintele

Felix. Avem acolo o capela, care devine neincapatoare la slujba. Studentii de la Academie sunt

copii foarte buni, luminati si credinciosi. Avem si un cor care canta toata liturghia, iar de la el s-a

transpus cantarea la toata suflarea din biserica, asa cum si trebuie. E un spectacol extraordinar sa

vezi atatia politisti cantand si laudand pe Dumnezeu! Pentru activitatile culturale, am primit canon

de la duhovnicii mei, parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda si parintele Andrei de la

Nicula, la care alerg cand nu mai pot. Comunicarea cu parintele Iustin e dincolo de cuvinte, merg

si plang, imi da o binecuvantare si stiu ce am de facut.

§

Peretele cu icoane

- Ce relatie aveti cu colegii din Minister, se marturisesc si se impartasesc la sfintia voastra?

- Sunt unii, inclusiv generali mai tineri, oameni foarte credinciosi, care tin post nu numai

miercurea si vinerea, ci si lunea, au duhovnicii lor si merg impreuna in pelerinaje, la manastiri din

tara sau la Muntele Athos. Cu acestia am discutii teologice, dar nu si o relatie duhovniceasca

propriu-zisa, cum am cu studentii de la Academie. O alta parte sunt superstitiosi. Ma solicita la o

sfintire de casa sau de birou, la un parastas, cand dau de un necaz, ma cheama sa-i intaresc si sa le

explic. Nu se spovedesc si nu se impartasesc, n-am reusit sa-i determin... Pe cativa i-am indreptat

spre anumiti duhovnici, ca la mine nu voiau sa se spovedeasca, pentru ca sunt prea apropiat de ei,

si mai tanar. Totusi, eu nu pierd nici un prilej sa-l introduc pe Hristos in sufletele lor, prin gesturi

mici, de la daruitul unei iconite de calatorie, pana la un sfat si un cuvant de imbarbatare.

"Cantecul e precum rugaciunea"

- Vi s-a intamplat sa fiti tratat cu suspiciune ca preot, pentru ca sunteti si cantaret de muzica

populara?

§

- Ei, sigur ca se uita unii cu neincredere. Dar si eu am avut framantarile mele. Insa eu nu ma

consider artist. Pentru mine, cantecul e o conditie a trairii, precum rugaciunea. Nu te rogi pentru ca

esti preot, te rogi pentru ca esti om. Ca si respiratia, rugaciunea trebuie sa fie o realitate a trairii

tale. Iar cantecul nu il canti neaparat pentru ca esti artist, decat daca traiesti din asta, ci ca pe ceva

ce vine din interiorul tau si trebuie impartasit lumii. Sufletul taranului era atat de plin de

frumusete, incat trebuia sa se reverse. Si atunci, femeia a inceput sa-si puna sufletul pe camasile

populare, intr-o virtute pe care nimeni nu o mai are astazi, cea a rabdarii, iar barbatul, cand tinea

de coarnele plugului, a inceput sa cante: "Boii mei cand aud doina, ara tarina si moina, cand m-

aud boii doinind, merg pe brazda rumegand"... Taranul nu s-a gandit sa cante ca sa fie aplaudat.

Era felul lui de a trai, pe care eu, ca taran, cred ca am datoria sa-l duc mai departe.

- Au melodiile pe care le interpretati o substanta crestina?

- Nu toate. Incerc sa ma feresc de mesajele care pot sa sminteasca, pentru ca, sa fim sinceri, in

folclorul romanesc sunt si versuri obscene. Insa eu vad altfel misiunea de preot promotor al

folclorului, nu neaparat prin mesajul cantecelor.

Mi-am insusit aceasta perspectiva de la parintele duhovnic, care mi-a spus: "Te uiti pe un deal si

vezi o turma de mioare. Atunci cand turma e pe drumul cel bun, pastorul sta in spatele ei si

vegheaza. Cand turma a luat-o pe o directie gresita, pastorul trece in fata ei, ca sa-i arate calea. Asa

se intampla si in relatia dintre romani si preot. Daca vi s-a dat sfintiei voastre sa cantati muzica

traditionala, ca si altor preoti, este pentru ca Dumnezeu vrea sa aratati drumul bun. Daca ar fi

cantat 100.000 de cantareti, muzica aceasta ar fi fost o forma de divertisment. Cand a iesit un preot

in fata, inseamna ca traditia este in declin". Si cu adevarat, cand am inceput sa cant, traditia era in

mare suferinta la noi. Acum au aparut multi tineri talentati, care vin in costume romanesti foarte

frumoase si canta o muzica romaneasca autentica. S-ar putea ca, peste un timp, sa nu mai fie

nevoie de mine sau de alti preoti care sa dea tonul. Atunci, nu voi mai canta in public, ci numai

pentru mine, ca mosul meu odinioara.

Minunea Sfantului Gheorghe

- La inceputul dialogului nostru, ati povestit cum, printr-o "realitate dumnezeiasca", v-ati hotarat

sa deveniti preot. Ati avut vreodata o mai puternica senzatie ca traiti o minune?

- Odata am scapat, impreuna cu familia, dintr-un accident de masina in Grecia. Eram in vacanta pe

insula Tasos si, pentru ca m-a enervat unul in trafic, am apasat prea tare pe acceleratie, am pierdut

controlul volanului, am intrat intr-o cabina telefonica, am rupt un stalp de electricitate si am scos

un pom din radacina, oprindu-ma cu masina pe scarile unei biserici. N-am avut nici o zgarietura,

nici eu, nici sotia, nici fiica mea, desi masina, care era una obisnuita, s-a facut praf.

§

Dupa zece minute, a iesit din biserica un calugar mic de statura si l-a rugat pe politistul care

cerceta accidentul sa ne spuna sa intram in biserica si sa-i multumim Sfantului Gheorghe, ca el ne-

a salvat. Calugarul era la rugaciune si i s-a aratat Sf. Gheorghe, care i-a spus ca va fi un accident

aici si ca o sa ne salveze. Am intrat, am multumit, iar cand ne-am intors la masina, sa ne luam

bagajele, in spatele scaunului meu am gasit o icoana a Sf. Gheorghe. O cumparase fetita mea,

Antonia, cu trei zile inainte, dintr-o manastire de acolo. Se inchinase la ea si o pusese in buzunarul

scaunului.

- Aveati evlavie la Sf. Gheorghe?

- Imi placea Sf. Gheorghe, mai ales pentru reprezentarea lui pe cal, omorand balaurul, dar nu-i

citeam acatistul, nu ma rugam la el in mod special. Imi explic insa altfel relatia aceasta. La un

moment dat, din saracia mea, voiam sa fac un cadou cuiva si am luat o icoana de la un magazin

bisericesc, din ultimii mei bani. Era o litografie in care Sf. Gheorghe este reprezentat cu o tava in

maini pe care se afla capul sau, ca semn al muceniciei. Dar eu nu stiam ca este Sf. Gheorghe. Am

luat-o pentru ca mi-a placut si costa exact cati bani mai aveam in buzunar. Nu m-am mai intalnit

insa cu persoana careia voiam sa o daruiesc si am pus icoana pe perete, la mine in casa. Desi mai

tarziu mi-am cumparat icoane pe lemn si sticla, mai frumoase si facute dupa toate canoanele, n-am

inlaturat de pe perete iconita asta. Insa, abia dupa accident, parca mi s-au deschis ochii, m-am uitat

mai bine la icoana, am descifrat ce scria pe ea si am vazut ca era Sf. Gheorghe. De atunci, am

mare evlavie la el.

Parintele ILIE VASILE - "Aici, mai mult

decat oriunde, simtim ca Dumnezeu este

roman"

§

- preot in Targul Secuiesc -

* Superba biserica ortodoxa din Targul Secuiesc, veche de trei sute de ani, este locul in care

cele cateva familii de romani ramase in oras se intalnesc pentru a se ruga cu bucurie sau

tristete. Comunitate restransa, aflata in minoritate fata de cea a maghiarilor, isi gaseste

alinarea in jurul crucii. Parintele paroh Ilie Vasile le cunoaste lacrimile si a acceptat sa ne

vorbeasca despre umilinta de a fi minoritar in propria tara si despre importanta credintei, acolo

unde alta speranta nu mai exista *

"Colinde? Nu se poate!"

- Sunteti preot intr-una dintre cele doua parohii ale orasului Targul Secuiesc si cunoasteti

indeaproape viata minoritatii romanesti de aici. Cum este sa fii roman ortodox, intr-o comunitate

majoritar maghiara?

- Sunt in Targul Secuiesc din 2003, cand, cu binecuvantarea Episcopului Ioan, s-a facut aici o a

doua parohie. Ca preot, am avut liniste, pentru ca am incercat sa cumpanesc lucrurile si sa caut

intelegerea intre oameni. In parohia mea sunt 80 de familii, in majoritate moldoveni veniti de

peste munti in Ardeal, si trebuie sa recunosc ca traiul nostru nu e la fel de usor ca in alte parti ale

tarii. Din pacate, faptul ca suntem minoritari, alaturi de majoritatea maghiara, face cateodata ca

viata enoriasilor mei sa fie grea. Pe plan local, primaria nu ne ajuta cu mare lucru. Dar am putea

avea mai mult sprijin la Bucuresti, din fondurile pentru culte, de exemplu, momentan impartite

inechitabil. Nu s-au facut presiuni asupra noastra, dar comunitatea sufera. Pana de curand, noi nu

am avut nici macar un loc al nostru, unde sa ne manifestam, sa ne intalnim. Doream cateodata si

noi un concert de colinde de sarbatori, sa ne putem bucura impreuna. Mereu am primit acelasi

raspuns din partea autoritatilor locale, in totalitate maghiare: "Nu se poate". Nu vreau sa discut

politica, dar simtim permanent nevoia unui ajutor, nu putem sa ne descurcam fara strictul necesar.

Va spun, spre exemplu, ca se intampla cateodata sa nu avem nici macar lemne de foc pentru sfanta

biserica. Apoi, ca roman, este foarte greu sa iti gasesti un loc de munca. Esti refuzat, nu cu

brutalitate, ci elegant. Dar chiar si asa, ne fac sa ne simtim marginalizati, mai putin importanti

decat conationalii nostri maghiari. Pentru un serviciu, primul lucru la angajare te intreaba daca

vorbesti maghiara. Cumva e de inteles, ca majoritatea sunt maghiari aici, dar pentru noi este greu.

Si cand ai o familie de intretinut si grija zilei de maine te apasa, ajungi sa te intrebi daca e normal

sa existe astfel de conditii in propria ta tara.

"In jurul crucii e singurul loc in care ne simtim liberi"

- Sa inteleg ca nu exista nici o autoritate a statului roman care sa sprijine comunitatea

dumneavoastra, sa vegheze la egalitatea de sanse fara discriminari etnice?

- Probabil ca pentru cei de la Bucuresti sau de la judet, doua sute de familii de romani nu inseamna

mare lucru, in calculul politic. Patru sute, cinci sute de voturi sunt nimic, cand calculezi cinic si

pragmatic. Isi amintesc de noi politicienii strict o data la patru ani, in campania electorala. In casa

mea, la aceasta masa, s-au perindat toate partidele politice. O data la patru ani vin aici cu aceeasi

rugaminte: sa predic in biserica o anume sustinere politica, desi ei nu fac absolut nimic pentru noi.

Si mereu le-am dat acelasi raspuns: "Cine sunteti? Nu va cunosc! Eu nu propovaduiesc partide in

biserica!". Singurul nostru sprijin real este Preasfintitul Episcop Ioan Salajan. Si Dumnezeu.

Pentru ca aici, poate mai mult decat oriunde, simtim ca Dumnezeu este roman.

- Poate ar trebui sa nu mai asteptati ajutor nici de la autoritatile locale si nici de la politicieni. Ati

incercat sa faceti ceva in comunitate ca sa va fie mai bine?

§

Parintele Ilie Vasile si cativa enoriasi, imbracati in costume populare

- Din pacate, la aceasta concluzie am ajuns si noi. Am incetat sa mai strigam suferinta noastra si

am inceput sa facem ceea ce putem. Am vrut, de exemplu, sa ridicam o troita pentru neamul

romanesc si pentru cei ce, din dragoste fata de acest popor, s-au jertfit. Decat sa mergem si sa ne

rugam la primarie, pentru o palma de pamant pe care sa o punem, am decis sa o ridicam chiar in

curtea bisericii. Ceea ce am si facut. Si pentru ca romanii nu aveau un loc de intalnire, de cativa

ani, de cand troita a fost ridicata, aici a devenit punctul de intalnire si de sarbatoare al romanilor

din Targul Secuiesc. Anul asta de ziua nationala a Romaniei au fost aproape trei sute de persoane.

Copiii au recitat poezii, am depus flori pentru eroii nostri, am facut o masa mare si ne-am bucurat

impreuna. Ne-am putut bucura ca suntem nu doar crestini, dar si romani. Ne-am adunat fara

teama. Si asta, pentru ca aici au fost evenimente triste, care au lasat urme. La revolutie, protopopul

a trebuit sa fuga, ca sa nu fie omorat. L-au cautat si sub Sfanta Masa si, pana la urma, tot un

maghiar l-a salvat. A fost omorat un politist, chiar in centrul orasului. Asa ca teama unor romani

este cumva justificata, sunt rani inca proaspete in sufletul lor. De aceea, in jurul crucii e singurul

loc unde ne putem simti liberi cu adevarat. Mai exista cativa romani care inteleg ce se intampla

aici, si cu ei ne adunam la sarbatori, in curtea bisericii: bucuresteni, buzoieni, moldoveni, tineri de

la ASCOR sau calugari. Nu e canonic, dar ne simtim romani si plangem de bucurie ca au venit

fratii nostri sa ne colinde sau sa stea cu noi la masa, in zi de sarbatoare. Mai stim inca sa plangem

si sa ne rugam pe acest pamant, sub streasina bisericii.

"Mai mult decat sa imi indoi genunchii si sa ridic mainile spre cer, ce pot face?"

- Sunteti preot si duhovnic pentru romanii de aici, o misiune grea. Cum reusiti sa le vorbiti

oamenilor despre iubirea si bunatatea lui Dumnezeu, cand viata lor de zi cu zi este apasatoare?

Ce le spuneti celor ce vin la dumneavoastra cu deznadejdea celui uitat, marginalizat sau

dispretuit pe nedrept?

- Este greu, dar oare pentru Iisus n-a fost greu sa se ridice pe cruce pentru noi si sa indure

batjocura? Le spun mereu acelasi lucru: cautati pacea. Si pacea nu o poti gasi decat prin iubire.

Indiferent de limba vorbita, iubirea de semeni este cea mai importanta. De-asta s-a facut

Dumnezeu Om: ca sa nu raspundem raului cu rau. Daca nu facem asta, inseamna ca nu am inteles

nici misiunea preotiei, nici a credinciosilor. Oamenii prin oameni se schimba, si in rau, si in bine.

Cand suntem jigniti, plecam capul. Ce putem sa facem noi, mai mult decat sa ne bucuram de

traditiile noastre, de limba noastra, de faptul ca am fost crestinati de Sfantul Andrei? Atata vreme

cat cei de sus tolereaza situatia aceasta asa de grava, stand de 20 de ani cu spatele catre noi, ce

putem sa facem, decat sa ne rugam ca cei care ne conduc sa se mai aplece si asupra noastra? Cat

timp ne putem ruga in limba noastra, aici, in inima tarii, spunem "Multumesc, Doamne!". Mai

mult decat sa imi indoi genunchii si sa ridic mainile spre cer, spunand: "Doamne, da-ne pace!", ce

pot face? Cred ca de-asta m-a lasat Dumnezeu sa ajung aici, sa ii ajut pe oameni sa isi gaseasca in

sufletele lor pacea. Daca nu aduc pacea in comunitatea mea, inseamna ca nu am inteles de ce s-a

intrupat Dumnezeu. Menirea mea ca preot e sa incerc sa ii mangai cum pot. Dar oamenii stiu, vad,

citesc ce se intampla. Pleaca de multe ori capul, de multe ori plangand, pentru ca nu suntem auziti.

Conducatorii nostri nu ne aud ca strigam in romaneste, ce sperante sa avem de la cei ce asculta

doar ungureste? Speranta noastra este sa ne auda Dumnezeu. Mai degraba ma va auzi Dumnezeu,

cand ii voi cere pacea, intelegerea si linistea intre oameni. Dumnezeu face in asa fel, incat si pe

ungur, daca e tulburat, sa il linisteasca. Sa ma lase sa imi traiesc si eu viata mea, pe care mi-a

lasat-o Dumnezeu, cu limba mea si traditiile mele, in tara mea.

"Eu am copilarit printre maghiari si i-am cunoscut. Sunt oameni minunati!"

- De multe ori am auzit afirmatia aceasta, ca in problema romanilor din Harghita si din Covasna

politica face marele rau, si ca oamenii de rand se inteleg foarte bine... cand nu sunt atatati.

§

Biserica din Targul Secuiesc

- Vecinii mei sunt unguri. Toata strada asta, cat vedeti, sunt doar maghiari. Ma inteleg extraordinar

de bine cu ei. Cand plec de-acasa, ii las cheia vecinului si el cand pleaca mi-o lasa mie. Oamenii

se inteleg extraordinar la acest nivel, trebuie sa spun asta. Problemele apar cand intervine politicul,

cand intervine puterea, indiferent ca este cea locala sau cea de la Bucuresti. Eu am copilarit printre

maghiari si i-am cunoscut, vorbesc si limba maghiara. Sunt oameni minunati. Oamenii obisnuiti

nu vor decat sa manance aceeasi pita, sa o aiba pe masa, indiferent ca sunt maghiari sau romani.

Marko Bela este chiar de aici si tocmai el a venit si a spus ca noi, romanii, mancam pita secuiasca,

desi el nu a facut nimic concret, nici macar pentru maghiarii din zona, care nu ar fi indraznit sa

spuna asa ceva unui roman. Puterea, indiferent ca este financiara sau politica, ii orbeste pe oameni.

Fiecare primarie din aceasta zona face ce vrea ea, pentru ca toti consilierii sunt maghiari. Suntem

la bunavointa lor, si bine ar fi daca si ei ne-ar trata la nivel local, asa cum ii tratam noi pe ei ca

minoritate, la nivel national. Dar nu se intampla asta. Biserica are mult pamant de recuperat si nu

vor sa il dea inapoi. Avem acte, suntem indreptatiti, si uite ca nu vor sa il dea inapoi. Sigur ca ne

putem judeca. Intrebarea este, avem timp si bani? In fata sistemului, simtim ca suntem minoritari,

dar cu oamenii de rand nu e bai. Dar cate zile ne-o da Dumnezeu, limba nu ne-o poate lua nimeni.

De multe ori sistemul, administratia te fac sa te simti mic si strivit. Norocul este ca Dumnezeu

lucreaza prin oameni, indiferent daca sunt maghiari sau romani.

- Pe enoriasi ii imbarbatati dumneavoastra. Dar dumneavoastra de unde va luati puterea de a

merge mai departe alaturi de ei?

- Speranta vine mereu din rugaciune. Caut pacea si am credinta ca pe cei rai Dumnezeu ii va face

buni, si pe cei puternici Dumnezeu ii va lumina sa se aplece si spre cei slabi si in suferinta.

Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale

Bucurestiului

§

Poarta Manastirii Plumbuita

"Secretul dainuirii noastre e ca acest pamant romanesc isi are pentru noi ultima temelie in

cer, ca el e strabatut de bogatia negraita a cerului, ca nicaieri nu putem avea plinatatea

spirituala ca aici."

Preot Prof. Dumitru Staniloae

Trebuie sa te apropii de ele intr-un fel anume - duios si cu rabdare. Altcumva, se poate intampla sa

treci fara sa le observi. Timide, mici si firave, bisericutele istorice ale Bucurestiului se ascund.

Stau ca parintii pustiei in crapaturi si scorburi, in intersectii si strazi demult desfiintate. Stau

acoperite de umbra grea si urata a Casei Poporului, asteptand resemnate vremuri poate mai bune,

mai drepte, mai luminoase.

Asezate strategic in apropierea unor case salvate miraculos de la demolare, vechile bisericute din

Uranus sau Izvor nu cer si nu se plang de nimic. Isi vad doar de pravila zilnica si de rostul pentru

care au fost ridicate. Isi vad de Liturghie si rugaciune, de sarbatori si Sfinte Masluri, tresarind usor

doar atunci cand clopotul din turla cinsteste prelung hramul si numele bisericii. Nume frumoase si

usor colbuite. Nume vechi, cu sonoritati vetuste si vag cosmopolite, desprinse parca din batrane

cronici muntenesti: Schitul Maicilor, Darvari, Antim, Stavropoleos, Sapientei, Bucur Ciobanu,

Curtea Veche sau Fundenii Doamnei.

Cand Sfintii lasa vopseaua pe ziduri si coboara printre oameni

Ridicat direct in mijlocul campiei romane si expus din toate partile oricarui atac, Bucurestiul

trebuia sa se apere singur, inconjurat inca din vechimea anului 1700 cu trei randuri de zidiri, trei

cercuri concentrice de lavre monahale si lacasuri de cult. La intrare, in marginea mai intarita si

mai pietroasa a Dambovitei, vegheau portile inalte si greu de trecut ale manastirilor intarite cu

piatra si creneluri: Cernica, Plataresti, Pasarea, Plumbuita, Caldarusani, Sitaru, Vacaresti. Urmau

apoi schiturile mai mici, de incinta (Schitul Maicilor, Schitul Magureanu, Mihai Voda, Antim,

Darvari, Stavropoleos, Radu Voda, Coltea, Cotroceni) si, intru final, bisericile de parohie sau de

cartier.

§

Manastirea Plumbuita

Multe si felurite, mai bogate sau mai sarace, bisericile pareau hotarate toate sa pazeasca jur

imprejur altarul asezat in varful Mitropoliei, dimpreuna cu urcusul strazii Uranus - adevarata

Golgota a ortodoxiei romane, dealul pe care se vor savarsi mai apoi, in zilele noastre, cele mai

mari demolari si crime culturale. Din locul lor sufocat de firme sau alte lacomii imobiliare, cele

cateva bisericute istorice ofteaza si tac. Ofteaza asemenea bisericii Stavropoleos, despre care

Arghezi spunea ca e "o lebada adormita pe un musuroi de asfalt si galagie urbana". Ofteaza

precum biserica Sapientei, la intrarea careia marele duhovnic parintele Constantin Sarbu a scris,

dupa eliberarea lui din temnitele comuniste, doua propozitii si un indemn ca de Evanghelie: "In

aceasta biserica nu se vorbeste. E o biserica a tacerii".

§

Manastirea Radu Voda

Dincolo de caramida aparenta, cu mici ornamente brancovenesti, cu brau in torsada si frunze de

acant, tencuiala fiecarei biserici mai pastreaza inca rasuflarea fierbinte a unui mare duhovnic - fie

ca e parintele Sofian de la Antim, fie parintele Vornicescu de la Sapientei sau parintele Daniel de

la Bucur Ciobanu. In pofida sutelor de ani pe care ii poarta pe umeri, zidurile acestor biserici sunt

inca vii. Respira, tresar, se roaga si nu raman vreodata singure, cu atat mai putin in momentul

liturgic cel mai tainuit - momentul epiclezei. Momentul jertfei fara de sange. Momentul in care,

spunea candva batranul parinte Sarbu: "Firea incremeneste de uimire, ingerii coboara cu totii din

cer, iar Sfintii se alatura cuminte langa credinciosi, lasand pe pereti doar vopseaua si conturul

infatisarii lor omenesti".

Bisericile de sub pamant

Ca niste batranei senini si cumsecade, bisericutele istorice nu mai pot trai fara sprijinul si

afectiunea noastra. Se vede cu ochiul liber ca pe an ce trece sunt tot mai mici, mai plapande si

vulnerabile. Abia mai lumineaza ca o lumanare spre sfarsit, in stramtoarea unor blocuri cenusii si

inestetice, incat s-ar cuveni, poate, sa le admiram de la distanta, fara a le tulbura cu ceva. Sa pasim

in varful picioarelor, atunci cand trecem prin fata lor. Sa ne purtam cu grija si sa le pastram exact

asa cum sunt, fara nici cea mai mica modificare, ocrotindu-le atent de toate relele pamantului - de

gresie, de marmura, de termopane, de tabla argintata, de navalirea altor constructii peste ele.

§

Poarta Manastirii Radu Voda

Uneori, poate ca par bogate si pline de stralucire voievodala, asemenea manastirii Antim,

Cotroceni sau Radu Voda. Privite mai de aproape, incepi sa le descoperi crapaturile si mucegaiul

din ziduri, acoperisul ros de ploi si curtea incredibil de stramta - atat cat sa incapa un zarzar, un

mormant si o carare subtire, pregatita parca anume pentru cei putini si alesi. Cu cat zabovesti mai

mult in fata lor, cu atat incepi sa le deslusesti secretul. Maretia bisericutelor istorice este chiar

smerenia. Inaltata la capatul a 33 de trepte abrupte, pe culmea unui deal incovoiat, biserica Bucur

Ciobanu este o spinare de calugar in rugaciune, cu pridvor taranesc in fata si potop de trandafiri

jur imprejur.

Frumusetea acestor biserici sta in detalii si in putinul ornamentelor. Sta in simplitatea miraculoasa

a translarii lor, imbratisate ca doua bune si nedespartite surori (Schitul Maicilor cu Antim;

Sapientei cu Mihai Voda), avand ca sprijin doar mila Domnului si geniul unui inginer prea repede

uitat si dat deoparte (Eugeniu Iordanescu), cel care a reusit sa duca la bun sfarsit cea mai ciudata,

crancena si totusi salvatoare calatorie a patrimoniului romanesc. Ce odisee, ce spectacol magnific

si terifiant deopotriva trebuie sa fi fost in acele zile! Pana si mintea refuza sa-si imagineze cum,

cale de zeci si sute de metri, coborau pe strazile ce duceau spre Izvor sau Unirii nu mai putin de 23

de biserici - grele, corpolente, speriate si prinse in chingi de otel, trosnind din toate incheieturile,

pe punctul de a se narui cu totul. Un convoi intreg de ziduri si turle umblatoare; un sobor imens de

biserici smulse din locul lor si pornite intr-o procesiune ciudata, pe drumul salvator al bejeniei:

Schitul Maicilor, Mihai Voda, Palatul Sinodal, Sf. Ilie Rahova, Sf. Gheorghe Capra, Sf. Ioan Piata.

§

Manastirea Antim

Fara voie, comunismul a facut din dealul Uranus o imensa cripta, un osuar de sfinte relicve. A

facut exact ce nu ar fi voit sa faca vreodata. A canonizat pietrele si mortarul strabunilor. A

martirizat o buna parte a Bucurestiului vechi. L-a pus in icoana laolalta cu sfintii, scriindu-l direct

in Cartea Vietii. Ar trebui sa pasim usor, cu luare aminte, pe vechiul drum al Uranusului. Sa

spunem mereu in gand rugaciunea lui Iisus si sa ne cerem iertare, inchinandu-ne la fiecare

intersectie, la fiecare colt de strada disparuta. Uranus si toata zona domneasca a Bucurestiului e

plina si acum de biserici. Bisericile de sub pamant: Spirea Veche, Postavari, Izvor sau Tamaduirii.

Biserici disparute, la care nu mai arde astazi decat o singura candela - cea a iertarii si a cuvintelor

rostite de avva Selafil; cuvinte simple si rascolitoare ca o denie cantata in Postul Pastelui: "Lumea

asta e bolnava si are nevoie de iubire... De foarte multa iubire".

Bogatia e chiar langa noi, la doar cateva statii de tramvai

§

Imagini preluate de la Editura Idaco (Dar din Har)

Nu stiu cum se face, dar din toate bisericile si manastirile distruse de Ceausescu, cel mai mult a ars

sufletul credinciosilor demolarea Sfintei Vineri si a lavrei Vacaresti - bijuteria artei brancovene si

cea mai armonioasa constructie monahala din toata Europa ortodoxa. Si acum te infioara imaginile

bisericii devastate si pangarite - imagini marturie, imagini facute pe ascuns, imagini de ziduri

sparte si naruite, din care mai razbate ici si colo un chip de sfant fara nume, o sabie de heruvim

sau o mana delicata de inger. Si acum te cutremura graba oamenilor de a salva o caramida macar

din lavra Vacarestiului, facand si mai mult sa straluceasca amintirea ultimului sau preot, parintele

Dumitru Argint - un om cu suflet de serafim, pierdut cu totul in multimea care statea pe margine si

plangea neputincioasa, cu lumanari aprinse ca la mort, in timp ce buldozerele desavarseau sfarsitul

si ocara.

Nu stiu cum se explica, dar invatam prea putin din erorile si pacatele trecutului. Ridicam biserici

mari si faloase. Cu eforturi uriase, greu de imaginat intr-o perioada de criza si stramtoare, inaltam

nu biserici, ci adevarate catedrale judetene, ansambluri ecleziastice impozante, mari si incapatoare

cat un aeroport international, in vreme ce bisericutele istorice, mici si smerite, se prabusesc sub

indiferenta noastra, grea si vinovata. De ce cautam comori si locuri sfinte tocmai la capatul

pamantului, in Athos, Ierusalim sau Meteore, cand bogatia e chiar langa noi, la cateva statii de

tramvai. Degeaba asteptam raspuns. In lume, unii cheltuiesc bani sa cumpere biserici si

monumente, statui si ziduri de incinta. Isi cumpara propria lor istorie, in timp ce noi - bogati saraci

cum suntem - risipim avutul mostenit de la parinti, cu zambetul pe buze. Prin tot ce facem, aratam

ca nu ne pasa si lasam totul la voia intamplarii, acceptand senini gigantice planuiri de catedrale,

fara ca cineva sa observe si sa protesteze ca, pe vechiul loc al manastirii Vacaresti, s-a ridicat deja

un Mall imens si stralucitor, ca un sfidator templu pagan inchinat lacomiei, muschiuletului de vita

si tigailor la promotie.

*

§

O oaza in mijlocul desertului: Schitul Darvari

Nu departe de Piata Sudului, la cateva statii de metrou, in pustiul cenusiu si betonat al Centrului

Civic, vechile bisericute istorice isi vad de pravila zilnica, de rostul pentru care au fost ridicate. Isi

vad de Liturghie si rugaciune, de sarbatori si Sfinte Masluri, asteptand cu sfiala vremuri mai bune.

Timide, mici si firave, bisericutele Bucurestiului stau la o margine de drum. Stau ca parintii pustiei

in crapaturi si scorburi, in intersectii si strazi de mult desfiintate. Stau acoperite de umbra grea si

urata a Casei Poporului, in timp ce tu te apropii, admiri vesmantul alb-stralucitor al varului ce se

intretaie cu rosul molcomit al braului de caramizi lacuite si micile sincope vizuale ale ocnitelor de

la intrare, pentru a te opri apoi in prag si a constata, cu un frison de gheata ca, la ora vecerniei,

biserica e aproape goala. E lipsita de credinciosi, cum se mai intampla uneori in cartierele nou

aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp liber

si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la

chemarea clopotului de slujire de sub fereastra casei lor.

Puterea rugaciunii

§

Trei sfinti

"Sa nu treaca o zi fara sa vorbim prin rugaciune cu Dumnezeu"

Ma numesc Mihaela Neacsu, locuiesc in comuna Dobroesti-Ilfov si vreau sa va vorbesc despre

puterea rugaciunii in familia mea. Suntem constienti ca traim intr-o lume plina de nedreptate si

rautate. Dumnezeu insa are un scop cu noi, vrea ca noi sa comunicam cu El in orice problema am

avea.

In familia mea am avut nenumarate experiente in ce priveste puterea rugaciunii. Fiul meu a fost

diagnosticat cu epidermoliza buloasa, inca de la nastere. O maladie grava. La inceput, cautam un

raspuns si ziceam: "De ce, Doamne, eu?". Am mers la mai multi medici, dar nu primeam un

raspuns concret. Atunci mi-am zis ca ce nu este cu putinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu.

Mi-am pus nadejdea in El si am inceput sa ma rog mai mult. Impreuna cu intreaga familie,

participam la diferite rugaciuni: la slujbele de sfanta Liturghie, sarbatori, la Sfantul Maslu, la

sfintirea bisericilor sau punerea pietrei de temelie, cat si la citirea celor 40 de paraclise, rugaciuni

ajutatoare si de trebuinta fiecarei persoane. Este mare bucurie pentru noi sa mergem la citirea lor,

unde o simtim pe Maica Domnului in mijlocul nostru, ii simtim ajutorul concret pentru fiecare

dintre noi si purtand rugaciunile fiecaruia catre tronul lui Dumnezeu. Privind din exterior lucrurile,

mi-am dat seama ca noi, crestinii, folosim rugaciunea mai ales pentru a cere, a cere si mereu a

cere. Parca uitam esenta rugaciunii, puterea si importanta ei. Spun asta pentru ca vad in viata mea

ce face rugaciunea si ce se intampla cand ea lipseste.

Asa cum nu putem trai o zi fara sa vorbim cu cineva, asa ar trebui sa fie si cu rugaciunea, sa nu

putem sa stam o zi fara sa vorbim cu Dumnezeu prin ea.

Rugaciunea este esentiala in relatia personala cu Dumnezeu. Asa cum, atunci cand nu mai vorbim

o perioada cu cineva, ne indepartam de acel cineva, la fel este si atunci cand uitam sa ne rugam: ne

indepartam de Dumnezeu.

Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumati de furtuna, un ajutor impotriva bolilor si ocrotirea

pentru sanatate. Este esenta cea mai tare, visteria care niciodata nu se goleste, bogatia nesecata si

mama tuturor bunatatilor.

Participand la Taina Sfantului Maslu, ne intarim credinta in Dumnezeu si in nadejdea mantuirii, ni

se coboara pacea si smerenia in inima. Prin Sfantul Maslu ni se impartaseste harul Duhului Sfant

pentru vindecarea bolilor trupesti si sufletesti, in fata incercarilor pe pamant.

§

Sfanta Treime

Starea de sanatate a fiului meu s-a imbunatatit radical si nu va pot descrie in cuvinte bucuria pe

care o avem noi, parintii. Ii multumim lui Dumnezeu.

Chiar acum, cand am terminat de scris acest articol, ne pregatim sa mergem la slujba celor 40 de

Paraclise. Doamne ajuta!

MIHAELA NEACSU - com. Dobroesti, str. Dobroesti-Fundeni, nr. 12, jud. Ilfov, tel. 0745/37.52.32

"Dumnezeu exista si ne ajuta"

E adevarat! Va spun cu mana pe inima ca da, Dumnezeu exista si ne ajuta de fiecare data cand

avem nevoie de El. Nici eu nu credeam in ceea ce spun acum, dar am vazut ca m-a ajutat, si de

aceea va scriu. Nu disperati, rugati-va si va va ajuta. M-am rugat mult si la Sfantul Nectarie. E

adevarat ca ne ajuta, daca ii citim acatistul de cate ori avem nevoie. O mare rugaciune este si aceea

a Maicii Domnului de la Nicula. Va spun drept, cum s-au implinit cele 10 zile, ruga mea a fost

ascultata. Toate au mers ca pe apa, pentru mine e o mare implinire, pentru ca aveam probleme

mari si nu credeam ca se vor rezolva, indiferent cui ma voi ruga. Dar Maica Domnului si Sfantul

Nectarie mi-au aratat mie, pacatoasei, ca gresesc. Astazi le multumesc din suflet. Minunile exista

si se intampla. Rugati-va la Maica Domnului si la Sfantul Nectarie si veti vedea semnele. Dvs.,

"Formula AS", va multumesc ca existati si sa dea Dumnezeu sa aveti viata cea mai lunga.

CATALINA

(Reproduceri dupa icoane pictate de pr. Vasile Trif)

Pr. EMIL POP - parohul bisericii "Sfintii

Apostoli Petru, Pavel si Andrei" din

Miercurea Ciuc

§

"Nu ma las influentat de diferentele etnice si religioase, ci ies in fata lumii cu slujirea mea

ortodoxa"

Pare rupt din icoana. Ochi blanzi, barba alba, gesturi calme, voce domoala, zambet larg. Parintele

Emil Pop, parohul bisericii "Sf. Ap. Petru, Pavel si Andrei" din Miercurea Ciuc, este pentru

romanii de acolo omul care le pune balsam pe suflet, cel care le indulceste "exilul" si ii

imbarbateaza pentru a merge cu nadejde pe calea mantuirii. Desi ar fi avut temeiuri s-o faca, in

vorbele parintelui Emil nu am gasit nici o patima nationalista, dar sfintia sa respira dragoste de

neam si de Biserica, prin toti porii. Modelul sau duhovnicesc este parintele Arsenie Boca, pe care

l-a cunoscut pe cand era student, si sub inraurirea caruia spune ca este si azi. "Duhul lui

Dumnezeu lucreaza prin oamenii sai, iar eu am simtit ajutorul parintelui Arsenie in Duh, si in anii

'70, cand am avut mai multe intalniri cu el, si dupa moartea sa", marturiseste cu lacrimi in ochi.

Parintele Emil este preot in inima secuimii, din 1983. Tot de atunci s-a atasat de biserica unde

slujeste azi si care, la acea vreme, era o ruina. Construit in 1936, sfantul lacas fusese lasat in

paragina in mod deliberat, de autoritatile bisericesti si laice, dupa moartea preotului ctitor al ei,

Isidor Vlad, in 1965. "Chiar delegatul mitropoliei de la Sibiu a spus ca suntem putini romani si nu

avem nevoie de biserica. Eu am venit initial preot pentru aceasta biserica, dar nu s-a acordat buget

pentru parohie si atunci am fost numit preot la catedrala, unde am slujit pana in 1990. Dar am vrut

cu tot dinadinsul sa facem biserica, am adunat credinciosi langa mine, o curatam, puneam lacat,

dar in cateva ceasuri era iarasi profanata, desi e in plin centrul orasului. Era clar o actiune

premeditata. In loc sa ii caute pe raufacatori, autoritatile m-au luat la rost pe mine", spune

parintele Emil. Abia dupa revolutie a inceput refacerea bisericii si, pas cu pas, cu rugaciune

ridicata intre zidurile ei in fiecare zi, minunea s-a infaptuit. Episcopia l-a numit paroh, iar parintele

a construit o comunitate de credinciosi solidara si harnica. Cu tinerii din parohie a organizat un

minunat cor, ateliere de sculptura si pictura, a pus in scena piese de teatru crestin si a facut

pelerinaje in toata tara. In urma cu cateva saptamani, pentru ca s-a incheiat si pictarea bisericii,

sfantul lacas a fost sfintit. Este prima biserica de mir sfintita in Harghita, in ultimii 70 de ani.

"Indiferent de etnie si confesiune, toti vrem acelasi lucru: pace sufleteasca"

- Preacucernice parinte, sunteti nascut la Subcetate, in Harghita, un sat numai de romani. Ati fost

vreme indelungata paroh intr-un alt sat exclusiv romanesc, la Sarmasel, in Mures, iar de aproape

30 de ani, sunteti preot intr-un oras unde romanii sunt minoritari. Este vreo diferenta in relatia

sfintiei voastre cu credinciosii dintr-un oras dominat de maghiari reformati si romano-catolici?

Vin ei cu alte asteptari spre biserica?

- Cand vii dintr-un orizont spiritual si cultural in altul, desigur ca iti trebuie o perioada de

acomodare. Dar perceptia ta asupra noului mediu depinde foarte mult de varsta, experienta de

viata si mai ales de gradul de induhovnicire. In esenta, avem aceleasi sapte sfinte taine si aici, ca si

la Sarmasel... Problema este daca pui accentul pe diferentele care ii despart pe oameni sau pe

asemanari. De asemenea, e foarte important daca ai un nivel de viata duhovniceasca prin care sa

poti comunica cu cei care au ce sa comunice din punct de vedere al credintei, indiferent de

confesiune.

Cand am venit aici, eu eram pregatit. Intelesesem, deja, ca pot tamadui ceva din ranile omului,

daca vine cu credinta la mine si daca urmeaza poruncile lui Dumnezeu. Caci eu sunt numai un

mijlocitor, il pot invata, atat. Dumnezeu il vindeca. Si m-am deschis catre toti, indiferent de

confesiune sau etnie, dornic sa-i ajut. Toata credinta noastra este una care te vindeca de diferite

boli, intai de cele sufletesti, apoi si de cele trupesti. In ultimii ani, s-a demonstrat stiintific ca

majoritatea bolilor pornesc de la suflet, dupa cum noi stiam din traditia ortodoxa bimilenara.

§

Biserica in haine noi

Revenind la intrebarea dvs, nu ma las influentat nici de mediul cultural, nici de diferentele etnice

si religioase, ci ies in fata lumii cu ceea ce pot, cu slujirea mea ortodoxa. Pentru ca toti oamenii au

suferinte si cauta alinare, cauta pacea sufletului. Iar eu sunt in masura sa le arat calea si sa ii invat

mijloacele. Calea e numai una, iar mijloacele prin care sa o realizezi sunt unice. Pacea omului este

strans conditionata de relatia lui cu Dumnezeu. L-a gasit, il cauta, vrea sa creasca duhovniceste?

- Inteleg ca pentru sfintia voastra conteaza mai mult apropierea de oameni, pe care o realizati in

duh ortodox. Si daca cineva va cere ajutorul duhovnicesc, i-l dati.

- Asta este hotarator in viata omului crestin. In calitate de credinciosi, trebuie sa ne castigam

puterea de a fi deasupra diferentelor dintre noi, oricare ar fi ele. Pe masura ce ne apropiem de

varful piramidei, acolo locuieste Dumnezeu si acolo este puritatea. Ai ajuns acolo, esti credincios,

n-ai ajuns, nu esti. Si cum iti dovedesti credinta, decat ajutandu-ti semenii?

"Daca raspunzi cu rau la rau iti atragi si mai mult rau"

- Sunteti cautat si de oameni de alte religii?

- Da, vin la mine si reformati, si catolici. Omul, cand are o durere, mai ales daca persista, cauta

ajutor. Si, probabil, in cultul ortodox exista o aplecare mai adanca a preotului asupra

credinciosului. Prin prisma invataturii noastre, suntem capabili de o mai mare afectiune,

cunoastem si psihologie, si pedagogie, dar si cum sa ne revarsam dragostea. Daca lucrezi

cumsecade virtutea si daca ai si o oarecare capacitate de jertfa, il privesti pe fiecare semen prin ce

are el nevoie.

§

Biserica "Sfintii Apostoli Petru, Pavel si Andrei" din Miercurea Ciuc

Cand ii e bine, el nu stie cine il tine, cand ii este rau, stie ca are nevoie de Dumnezeu. Si vine la

tine. Eu il indrum si, daca ma asculta, incepe sa se regaseasca, prin rugaciune, prin citire biblica,

prin schimbarea modului de a gandi... Daca cere sa-i moara dusmanul, nu-l pot ajuta. Eu le arat

tuturor ca rautatea facuta altuia se intoarce asupra celui care a facut-o. Daca raspunzi cu rau la rau

iti atragi si mai mult rau.

- Strainii de ortodoxie vin doar sa va ceara un sfat, un cuvant de folos, sau si pentru slujbe?

- Participa si la diverse slujbe, mai ales la Sfantul Maslu, caci vor sa scape de boli si durere, dar la

Sfanta Liturghie vin mai rar. Ortodoxia si-a pastrat mostenirea nealterata si are mijloace mai multe

de a-i ajuta. Reformatii au renuntat la mai toate tainele, iar catolicii la o parte a traditiei, ceea ce ii

face mai reci si mai seci. Cel putin asa imi spun credinciosii lor care vin la mine.

- Exista reformati si catolici care se convertesc la ortodoxie in secuime?

- Da, dar mai rar. Eu nu presez asupra lor, ii ajut sa se impartaseasca de frumusetea ortodoxiei, de

binefacerile ei si, atunci cand ajung sa simta toate acestea cu adevarat, nu vor mai vrea sa se

lipseasca de ele.

"Daca romanii nostri au credinta, se vor intampla minuni"

- Parinte, stim ca situatia romanilor din Harghita si Covasna nu este una fericita. Sentimentul

nostru este ca ne aflam intr-un tinut sub ocupatie. In aceste conditii, sfintia voastra cum rezistati?

- De cand am venit in Miercurea Ciuc, m-am straduit sa nu ma gandesc in acesti termeni, sa nu iau

in seama ce mi se intampla rau. Nu las raul sa-si faca culcus in inima mea. Nu vreau sa ma

gandesc la lucrurile care nu-mi plac, nu-mi cad bine, nu sunt drepte, am un singur obiectiv: sa urc,

sa urc, sa urc pe calea mantuirii, luand cu mine cat mai multi crestini. Nu trebuie sa te lasi atras in

aceste probleme, ci sa lupti pentru puritatea sufletului tau. Cum spune si in Evanghelie: "Fericiti

cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!" Acolo trebuie sa ajungem. Spre asta trebuie

sa tindem. Si nu poti, daca te lasi purtat de toate umorile.

§

- Personal, reusiti sa va gasiti pacea intr-o izolare pe calea credintei. Faceti abstractie de

rautatile din jur si va indepliniti misiunea sfanta. Dar cand slujiti Sfanta Liturghie si iesiti cu

Sfintele Daruri inaintea credinciosilor, nu le simtiti durerea, ca sunt tratati rau ca romani si ca

ortodocsi?

- Sigur ca vad si simt. Sunt solidar cu ei si ma rog pentru indepartarea acestor rele si dureri. Insa

nu pot face mai mult. Singurul care poate sa ne scoata din aceasta situatie este numai bunul

Dumnezeu. Eu sunt numai o unealta a Domnului. Lucrarea este numai a lui Dumnezeu si reusita

este si in functie de credinta noastra. Daca romanii nostri au credinta, se vor intampla minuni. De

fapt, spun "minuni" folosind intelesul comun. Dar noi, crestinii, stim ca ce trece drept minune

pentru omul modern este, in realitate, un fapt firesc, la nivelul dumnezeiesc la care suntem

chemati noi, oamenii, sa traim. Potentialul acesta este pus in om de la crearea sa si ar trebui sa fie

vizibil permanent in viata noastra. Numai pacatele noastre ne indeparteaza de aceasta stare

dumnezeiasca si, cand reusim, fie si pentru o clipa, sa ne apropiem de ea, atunci traim ceea ce

numim o minune.

§

Casa din inima bisericii

Ne framantam degeaba pentru lucruri marunte: ca imi incalca un drept, ma jigneste... Nu trebuie

sa ne concentram pe asta, ci pe viata noastra sufleteasca si de acolo ne va veni puterea.

Mantuitorul ne-a spus: "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor da

voua". Daca eu ma supar, ma framant, incerc sa ma razbun, e pacat de mine, ca viata e scurta si

traiesc la un nivel atat de scazut. Sunt oameni care au ramas fara maini si au invatat sa picteze cu

picioarele, care au stat ani de zile paralizati la pat si totusi nu si-au pierdut nadejdea, ci le-a crescut

credinta. De ce sa disperam noi? Am avut o credincioasa care era tintuita la pat de multi ani si era

si oarba. Se ruga pentru fiecare in parte, pentru familie, pentru prieteni si necunoscuti, pentru ea

insasi, cu o ardoare extraordinara. O spovedeam si impartaseam si cand ieseam de la ea, ma

simteam mai intarit in credinta, de parca as fi fost la o sfanta. Asta e puterea credintei! Un

credincios isi depaseste neputintele fizice, daramite nemultumirile pricinuite de altii?!

"Din pacate, nu exista o strategie unitara a Bisericii Ortodoxe Romane, pentru pastrarea si

afirmarea identitatii nationale"

- Incercati sa faceti abstractie de apartenenta etnica, dar credeti ca pentru romanii din parohia

sfintiei voastre era totuna daca erati maghiar?

- Lucrurile nu pot fi simplificate asa. Daca cineva se dezbraca de hainele sale si afara e frig,

raceste. Daca renunti la "haina" ta de roman, mai e un pas sa renunti si la cea de crestin-ortodox...

Unii se dezbraca foarte usor si se imbolnavesc, dau in stres, depresie si alte boli psihice, fara sa

stie nici de ce, nici cum se pot vindeca. Cand renunti la identitatea ta integral sau in parte, se

produce in sufletul tau o fisura si te imbolnavesti.

- Asadar, Biserica are si rolul de a intretine identitatea nationala?

- Sigur. Biserica este totul. Chiar si pentru noi, credinciosii, este greu sa constientizam asta. In

Biserica este si diversitate si unitate totodata. Biserica este ca organismul omului: fiecare celula

are rostul ei, dar toate fac corp comun si nu pot unele fara altele. Daca Biserica e totul, este si

identitate nationala. Din pacate, nu exista o strategie unitara a Bisericii Ortodoxe Romane pentru

pastrarea si afirmarea identitatii nationale. Si sa stiti ca si aici se manifesta indepartarea de

Dumnezeu. Cu cat se indeparteaza omul de Dumnezeu, cu atat se rataceste mai mult, inclusiv fata

de el insusi, adica isi pierde identitatea.

- Dar nici sfintia voastra nu puneti accent pe identitatea nationala...

- O vad subordonata in destinatia noastra finala: sfintenia. Daca nu mergem spre asta, ne risipim.

Daca eu il gasesc vinovat pe cel care nu ma lasa sa vorbesc romaneste, pe cel care nu-mi da un

drept pentru ca sunt roman, pe conducatorul meu care nu-mi pune la dispozitie ce am nevoie, la ce

ar folosi? Eu unul am depasit stadiul asta. Atunci cand am fost in cea mai crunta cumpana din

viata mea, ma intrebam: "Doamne, oare cu ce am gresit eu, familia sau neamul meu, de trebuie sa

patimesc asa?". Si o voce din inaltul cerului mi-a spus asa: "Daca Dumnezeu ingaduie o greutate

omului, o face numai pentru ca el sa devina mai puternic. Ramai intru bucuria Mea". A disparut

vocea, iar eu m-am cutremurat si de atunci n-am mai vrut sa ma mai gandesc la patimile mele, ci

numai la ale lui Hristos, care m-a rascumparat si mi-a deschis calea spre Bucuria vesnica.

- Dupa ce ati auzit acea voce, cum s-a schimbat viata sfintiei voastre?

§

Racla cu particele din sfintele moaste ale martirilor Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel

- Cand mai apareau necazuri, nu ma mai afectau. Ele existau, dar nu ma tulburau, pentru ca am in

mine o pace care nu mai poate fi deranjata de om. Omul ucide prin gand rau, prin injuratura, il

ucide si pe Dumnezeu prin injuraturi si nu-si da seama ca se ucide in acelasi timp si pe sine. Am

constientizat ca trebuie sa alungam orice gand rau de la noi si orice tentatie de a ne plange, pentru

ca Dumnezeu nu ne vrea decat binele. Trebuie doar sa ne straduim si noi putin. Pentru ca nu vom

fi judecati dupa meritele noastre, care, oricat de mari, in fata lui Dumnezeu sunt ca o carpa

lepadata, ci dupa eforturile noastre. Cel care se sileste foarte putin, dar cu toata puterea lui, chiar

daca a fost foarte mica, va primi ajutorul lui Dumnezeu, care il va conduce cum nu poate sa-l

conduca nici un om si il va bucura cum nimic din cele omenesti nu-l poate bucura. Eu am gustat

aceasta bucurie, ii simt realitatea si puterea si vreau sa ma tin de ea.

Maica Tereza * Despre mila si dragoste

§

Mediafax / Reuters (3)

Sfanta din Calcutta

Ma aflam la Calcutta, in Sambata Mare, pe 25 aprilie 1992. Eram intr-o scurta vacanta dupa prima

etapa a masteratului in Filosofie, si am ales sa petrec cateva zile in Bengal. Asadar, era Sambata

Mare si cautam un lacas sfant, o biserica, unde sa petrec sarbatoarea Invierii.

Calcutta, la prima vedere, este un oras ingrozitor, zgomotos si greu de stapanit. Oras atipic Indiei,

o combinatie de americanesc si oriental, de masinism si jungla. La Calcutta, India se schimba in

altceva, se schimba intr-un Babilon marcat de pragmatism si poluare, obsedat de bani si inhatare,

contrastand cu spiritul atemporal al Indiei initiatice. Vreo sapte insi trageau de mine si ma intrebau

daca am dolari de schimbat: dolarul e aici mai coltos decat oriunde. Nu, nu aveam dolari de

schimbat. Dar ma simteam excelent, in ciuda haosului; simteam ca orasele mari au si ele un

"suflet", un "genius loci" (duhul locului), o zare de mantuire... Ma intrebam de unde sa incep

descoperirea acelei lumi. Povestea de dragoste intre Mircea Eliade si Maitreyi, petrecuta aici,

dadea o nota de inrudire intre mine si zgomotosul oras. Faceam planuri rapide, posibile. S-o

vizitez pe sora lui Maitreyi, singura care a supravietuit tuturor personajelor din roman! Planuiam

vag sa vizitez Memorialul Victoria, biserica Sf. Pavel, catedrala Sf. Iacob. Cel mai tare as fi vrut

insa sa o intalnesc pe Maica Tereza. Cand ajung intr-un loc nou, vreau sa-l intalnesc pe inteleptul

locului, pe sfantul locului! Dar n-aveam nici un reper unde sa o gasesc, intr-un oras imens si

haotic. Nu vedeam realizabil acest proiect, in scurtele mele zile bengaleze.

Dar deodata apare in fata mea un om si ma intreaba direct:

- Vreti sa va calauzesc la Maica Tereza?

- Da, zic, chiar asta doream!

- Bine, zice. Sa mergem.

Mi s-a parut miraculoasa aparitia lui si, in timp ce strabateam cu ricsa strazi si stradute, l-am

intrebat cine este si ce lucreaza, ca sa apreciez daca este totusi o fiinta in trup. Da, se pare ca-i

fiinta in trup! Il cheama Rodriguez, este indian din Goa, din cei crestinati de portughezi. Este

invatator de profesie. Este somer si a venit la Calcutta sa caute slujba. Nu gaseste slujba, asa ca va

pleca inapoi in Goa.

Dupa o ora de mers, am ajuns la sediul Maicii Tereza. Este pe Calea Acharya Jagdesh. Poarta

stabilimentului este impunatoare, ca o poarta de manastire. Am tras de un lantuc, a sunat un

clopot, mi s-a deschis imediat. Am intors capul sa-i multumesc celui care m-a condus, dar nu am

vazut nici urma de om. Strada - goala! Si iarasi m-am intrebat cine era, in realitate, acel invatator...

Un mit in picioarele goale

La sediul ordinului "Misionarele milei" (Missionaries of Charity) sunt anuntat la stareta. Urc la

primul etaj, merg pe un gang. Apare in fata mea Maica Tereza: cu simplitate si cu o expresie de

bunatate rustica. A aparut fara fast si fara protocol. Este desculta. Scunda, fragila si desculta. M-a

frapat sa vad picioarele acelea mult umblate, taranesti. Ochii foarte vii, dand o mare lumina fetei

sale.

§

Tanara, in costum aromanesc

Ma conduce spre curtea interioara. Aici, vreo zece maicute mai tinere triau un morman de haine,

colectate de nu stiu unde, sosite cu un camion, donatii modeste, care se vor indrepta spre saracii

lumii. Ele triau de zor. Maica Tereza zice: "Asta facem noi aici, lucram si ne rugam".

Am intrebat-o despre viata ei minunata si despre taina misiunii sale. Mi-a raspuns cu multa

simplitate ca viata ei este obisnuita, iar taina ei este mila si dragostea. Intreb ce-a insemnat pentru

dansa si pentru misiune recunoasterea mondiala, prin premiul Nobel, in 1979. Raspunde: "Nu sunt

vrednica de atata cinste". Crede ca este doar un instrument al vointei lui Dumnezeu.

In 1992, cand am vizitat-o, ea avea 82 de ani. Roadele se impleteau cu incercarile, cu "ispitele". A

supravietuit miraculos unui accident aviatic in care au murit multi. A vrut sa se retraga din

misiune, dar puterea i-a revenit iarasi.

"Am fost la Bucuresti, stiti?", ma intreba.

"Da, stiu. Dar nu eram acolo cand ati fost. Si oricum, la Bucuresti v-as fi vazut numai de la

distanta: as fi vazut numai mitul, nu si omul. Aici vad si omul".

Rade, ii place cum am rezumat eu distanta intre om si legenda, om si masca, om si ecou. Apoi

zice: "Avem aici si maicute din Romania. Sora Prema o sa vi le prezinte".

Prema in sanscrita inseamna dragoste. Inseamna "agapis". "Filocalia" a fost tradusa in hindi cu

titlul: "Prema atma", adica "dragoste de duhovnicie". Apoi ma invita sa vin diseara la rugaciune,

cu obstea sa. Este o zi aparte. La ortodocsi, este Sambata Mare, ajunul Pastelui. Il voi sarbatori

rugandu-ma cu Maica Tereza. Este semnificativ ca voi astepta aici Invierea. In India, toti crestinii,

si catolicii, si ortodocsii, au Pastele in aceeasi Duminica (au reusit ei acest acord!) si e cu o

saptamana inaintea noastra. Am convenit, asadar, sa revin. I-am zis Maicii Tereza, in aromana,

"Sa-ni banedzi" si am facut plecaciunea de ramas bun. Sora Prema ma conduce. La toate

calugaritele - majoritatea indience - vad acest vesmant specific: ceva intre sari-ul indian si haina

monahala crestina si broboada alba cu bordura albastra, si crucea in dreptul umarului.

Intre cei mai saraci dintre saraci

Seara, am venit iarasi la resedinta Maicii Tereza. Am fost condus in naos, pentru rugaciune.

Calugaritele erau in genunchi, si au ramas tot timpul in genunchi. Atunci mi-am amintit ca intr-o

perioada istorica, in crestinismul timpuriu, rugaciunea chiar se numea "goniklysia" (termen grec,

insemnand "ingenunchere"). Sau "klysis gonaton" (plecarea genunchilor). Asta era rugaciunea

insasi! In latina: genuflexis.

§

Mult pretuita de Papa Ioan Paul al II-lea

Maica Tereza a stat si dansa ingenuncheata in spatele naosului, in ultimul rand de rugatori. Am stat

in preajma sa. Mai erau si alti pelerini, indieni si europeni. Maica Tereza se ruga fara sa iasa in

relief. Doar la urma, dupa terminarea rugaciunii, ea s-a ridicat si a mers sa inchida simbolul din

sfanta cruce intr-un cilindru special. Rugaciunea a avut doua parti distincte. Una, cu voce tare, si

alta, silentioasa. Rugaciunea silentioasa este individuala si fiecare isi alege textul sau forma care ii

aduce mai multa sporire. In ce ma priveste, eu am zis in gand rugaciunea lui Iisus, stihul isihast.

Am aflat ca unele din calugarite repetau simplu numele "Iisus". Altele ziceau rugaciunea Maicii

Tereza, care suna astfel: "Marie, Maica a lui Iisus, da-mi inima ta, atat de curata, atat de

neprihanita, atat de plina de iubire si smerenie, ca sa fiu vrednic(a) sa-L primesc pe Iisus, Painea

Vietii, sa-L iubesc asa cum L-ai iubit tu si sa-L slujesc in mijlocul mizeriei celor mai saraci dintre

saraci. Amin".

Dupa rugaciuni, vorbesc cu Maica Tereza si cu sora Prema, despre minunile lor "cotidiene". Apoi

sister Prema imi propune sa vad si Casa de copii orfani, numita "Shishu Bhavan", situata pe

aceeasi artera. Pe strada vad masini de toate tonajele, dar vad si ricsa trasa de oameni. Ma

cuprinde o mila imensa, vazand omul inhamat la ricsa, carand, pentru 10 rupii, pe "semenul" sau.

Porunca divina

Viata de exceptie a Maicii Tereza a inceput cu o porunca divina. Altfel nu se poate. Nici ambitie,

nici vointa, nici trudire nu pot face sa explodeze in om marea energie harica. Viziunea care

schimba viata vine lent, dupa ani de purificare si meditatie, de slujire si despatimire. Lent, foarte

tarziu, cand terenul sufletesc este pregatit. Sau, in alte cazuri, mutatia poate veni rapid, naucitor:

mai ales dupa o trauma afectiva sau in preajma mortii. Am cunoscut oameni din ambele categorii,

in Romania, in Grecia, in India. Maica Tereza a primit porunca divina (viziunea) dupa ani si ani de

purificare si de slujire.

S-a nascut la 27 august 1910, in Skopje, din parinti aromani, care pastorisera pe plaiuri albaneze.

Numele ei de familie era Boiangiu. A devenit calugarita la 18 ani. La 19 ani a venit la Calcutta, a

facut cursuri de catehism si a stat sub ascultare monahala. In viata ei inca nu se aratase nimic de

exceptie. Abia dupa ani multi de calugarie, in 1946, cand avea 36 de ani, slujirea ei a dat rod

vizionar: intr-o noapte a avut chemarea, semnul ceresc ca este aleasa: L-a vazut si a auzit glasul lui

Hristos, care i-a poruncit: "Sa-i hranesti pe cei flamanzi, sa-i imbraci pe cei goi, sa-i adapostesti pe

cei fara adapost, sa-i vindeci pe cei bolnavi, sa-i alini pe cei alungati". Ea a spus: "Doamne, dar

da-mi si puterea sa fac aceasta!". Si i s-a raspuns: "Vei avea puterea".

Dupa aceasta viziune, faptele ei sunt mari si curgatoare ca si de la sine. Chiar in anul viziunii, a

fondat o scoala pentru saracii din Calcutta. Iar in anul 1949, a fondat Congregatia (Ordinul)

"Misionarele Milei". Aceasta s-a extins mereu si a focalizat toate energiile pozitive ale vremii.

"Cei drepti se vor aduna in jurul meu..." zice Psalmul. Astazi, acest ordin misionar are filiale in

115 tari, printre care si Romania. In India, el hraneste si da asistenta medicala si spirituala la

500.000 de persoane: copii abandonati, saraci, infirmi, leprosi, handicapati mintal, paria. In

scolile, in spitalele, in casele Misiunii, napastuitii pamantului gasesc nu numai paine si asistenta

medicala, dar si ceva mai mult: gasesc demnitatea de a apartine omenirii induhovnicite. Ei capata

un rang. Am constatat in India ca oamenii percep ca religia este un rang, o noblete.

Dosarul de canonizare

§

Alaturi de celelalte maici

Dupa ce Maica Tereza din Calcutta s-a mutat la Domnul, s-a propus canonizarea sa. Pentru aceasta

s-a intocmit un... dosar cu miracole. Unii surad cu candoare cand aud aceasta. La Vatican, o

comisie anume, Congregatia Riturilor, examineaza viata personalitatii harice si repertoriaza semne

si minuni...

Exista miracole discrete, nevazute. Si altele rasunatoare. Lumea le percepe mai ales pe cele

vazute!

In Romania au existat ambele tipuri de oameni cu viata sporita. Parintele Arsenie Boca avea daruri

izbitor de vizibile, citea in om caracterul si destinul. Altii au tamaduit tainic sau in vis. Parintele

Calinic Caravan avea puterea discreta, nevazuta, simtita doar de cei rabdatori, miracolul lui era

tacut, tainuit.

Miracolul milei

Ce minuni a savarsit Maica Tereza? Ea s-a aparat toata viata de cuvinte mari si de consumatorii de

mituri contemporane. La evaluarile de canonizare, trebuia sa se ateste si efecte precum: vindecarea

de catre Maica Tereza a celor care o invocau sau faceau pelerinaje la ramasitele ei pamantene. Dar

minunea vietii ei a fost puterea de a polariza binele. Traind in privatiune, la ea convergeau bogatii

de peste tot, donatii din India si din Occident, bani, produse, prestatii. Cand nu avea lucruri noi,

stia sa recicleze, sa revalorifice. Acesta este un har: sa nu posezi nici o avere, dar sa hranesti sute

de mii de oameni! Acesta este semnul de exceptie: mila eficienta. Miracolul este un factor de

intensitate a vietii. "Sunt un om obisnuit", repeta ea mereu, convinsa. Da, un om obisnuit, cu o

credinta neobisnuita, cu mare putere de convingere, cu har. A fost numita Maica Tereza a Milei.

Tot un miracol este si darul ei de a sadi speranta. De a face din speranta o energie a mantuirii, a

rascumpararii.

Puterea rugaciunii

§

Maica Domnului - Tristete fara margini (sec. XIX)

Un vis implinit

Eu si sotul meu eram casatoriti de 13 ani. Formam un cuplu frumos si aveam o viata linistita. Cu

toate acestea, exista "ceva" care ne lipsea si care ar fi desavarsit relatia dintre noi doi. Acel "ceva"

era un copil, care ne-ar fi implinit pe deplin si ar fi dat un nou sens vietii noastre. Facusem

nenumarate investigatii medicale, dar peste tot primeam aceeasi "ridicare din umeri", aceeasi

replica: "Clinic, sunteti sanatosi; consolati-va, mai sunt si alte cupluri care nu au copii".

Am fost peste tot in tara, la manastiri, schituri, biserici, oriunde aflam de icoane facatoare de

minuni, gandindu-ne ca numai Dumnezeu este Cel care hotaraste pentru noi si ca numai El este

singurul care poate sa ne ajute.

De la niste prieteni apropiati, am aflat de Sfantul Nectarie si de minunile sale. Am inceput sa

mergem la Manastirea "Radu Voda" din Bucuresti, unde se afla o particica din moastele Sfantului,

dupa care am plecat in Grecia, pe insula Eghina, intr-un pelerinaj organizat chiar de ziua Sfantului

Nectarie, in data de 9 noiembrie 2008. Am ajuns pe insula care era in sarbatoare si am mers la

mormantul Sfantului, unde era o mare de lume care se ruga si se inchina, intr-o liniste deplina; m-

am apropiat cu smerenie si am ingenuncheat langa piatra mormantului; mi-am lipit capul de ea,

am inceput sa ma rog si l-am intrebat in gand pe Sfantul Nectarie daca eu si sotul meu vom avea

vreodata copii (intrebare pe care, de altfel, o rostisem obsesiv, in sinea mea, de-a lungul drumului

cu vaporul, pana sa ajungem pe insula); instantaneu, am auzit doua batai, ca doua scrijelituri

usoare. M-am uitat nedumerita in jurul meu, sa vad cine este persoana care produsese acel zgomot,

dar nu avea cine sa faca asa ceva, toata lumea se ruga, se reculegea, era o liniste mormantala.

Atunci mi-am dat seama ca Sfantul Nectarie auzise rugaciunile noastre si acel "zgomot" fusese, de

fapt, un raspuns afirmativ la intrebarea mea. Plina de bucurie si speranta, m-am indreptat catre

sotul meu si i-am relatat ceea ce se intamplase. Impreuna, ne-am indreptat spre chilia unde-si

traise Sfantul Nectarie ultimii ani pamantesti, si in momentul cand am patruns in camera unde

totul era de un alb imaculat, am fost coplesiti de o emotie imensa; aveam impresia ca Sfantul

Nectarie este cu noi si ne conduce discret peste tot. A fost ceva inimaginabil si greu de exprimat in

cuvinte, o experienta unica in viata.

Am plecat de pe insula increzatori si impacati sufleteste. Ne-am intors in tara, si dupa aproximativ

o luna am aflat, in urma unei ecografii, ca sunt insarcinata, iar in data de 10 august 2009, a venit

pe lume minunea noastra, Nectaria-Maria, copilul mult dorit.

Il slavim pe Dumnezeu si il purtam in sufletele noastre pe Sfantul Nectarie, ocrotitorul fetitei

noastre, acum si pentru totdeauna, cat vom fi pe acest pamant!

Rugati-va Sfantului Nectarie si veti primi raspuns!

IOFCEA LAURA - e-mail: laura.iofcea@yahoo.com§

"Indreptarea" Sfintei Paraschiva

Stimata redactie,

Pentru noi, cei din Iasi, Sfanta Paraschiva face parte din familie. Vorbim despre ea (poate prea

usor) ca despre o persoana apropiata, o ruda si o prietena la care apelam, careia ne confesam si

care ne ajuta de fiecare data. Cred ca ii ajuta pe toti cei care apeleaza la ea, fie ei din Iasi sau nu,

dar am vazut ca de putine ori ne aratam, in scris, recunostinta fata de aceasta Sfanta. Pentru noi,

usa "casei" ei, Catedrala Mitropolitana, este mereu deschisa, iar pentru "urgente", nici macar nu-i

nevoie de telefon. Auzi mereu printre cunoscuti replici de genul: "Am trecut pe la Sfanta", "M-am

inchinat la Sfanta" sau "N-am mai fost de mult pe la Sfanta". Oamenii care trec pe langa

Mitropolie, chiar si in timpul saptamanii, se inchina cu evlavie sau chiar intra cateva minute

pentru "a-i da binete" Sfintei si a-i vorbi despre necazurile sau dorintele sau bucuriile lor. Sfanta ii

asculta si ii ajuta pe fiecare dintre ei, dupa cum are nevoie sau nu de lucrul pe care il cer.

Asa mi s-a intamplat si mie, ca tuturor celor care o cunosc pe Sfanta Paraschiva. Si eu, ca si ei,

alerg la racla cu sfintele moaste atunci cand am o problema sau cand sufletul mi-e plin de bucurie.

Catre ea m-au purtat pasii atunci cand, insarcinata fiind in luna a patra, o analiza mi-a iesit prost si

o doctorita lipsita de tact mi-a spus ca, in mod sigur, copilul va avea sindromul Down. Am iesit

ametita si foarte tulburata din cabinetul ei. Am inceput sa plang si o spaima cumplita mi-a cuprins

inima. Pasii m-au purtat aproape automat spre Mitropolie. M-am asezat la rand si m-am rugat

Sfintei din toata inima mea: "Te rog, Sfanta Paraschiva, ajuta-mi copilul sa se nasca si sa fie

sanatos!". I-am promis atunci ca imi voi arata recunostinta facand cunoscut ajutorul ei. Dupa ce

am atins racla, o liniste deplina s-a facut in sufletul meu si am simtit ca va fi bine. Si asa a fost. M-

am spovedit, iar Parintele meu duhovnic mi-a spus ca va fi bine. Am schimbat medicul si am dat

peste un om inimos, care m-a linistit spunandu-mi ca totul e in regula. Intr-adevar, copilul (o fetita

pe nume Maria) este sanatos si are acum cinci luni.

Multumesc Sfintei Paraschiva si Maicii Domnului pentru ca m-au ajutat si de data aceasta, si le

rog sa ne ocroteasca in continuare. Mare este Dumnezeu, intre Sfintii sai! Pe cei care sunt disperati

sau speriati sau in necaz ii sfatuiesc din toata inima sa apeleze la ajutorul sfintilor si la puterea

rugaciunii sincere.

IRINA H. - Iasi

O minune cu acte

Ultimii trei ani din viata mea au fost ingrozitori. O cascada de nenorociri au curs parca fara sfarsit

peste sufletul si trupul meu si nici azi nu cred ca s-au oprit.

Sunt sigura ca am gresit in aceasta viata, dar fara voie si fara stiinta, dar acum platesc scump,

foarte scump.

§

Maica Domnului a maracinisului arzand (Sec. XIX)

Mama mea draga si unica a facut o boala groaznica, o boala care iti rataceste mintea, iti

imbolnaveste trupul. Boala ei a fost devastatoare pentru ea, dar si pentru mine. Din mandretea de

femeie care a fost, a ramas o mana de oase fara putere, niste ochi goi si o minte ratacita. M-am

zbatut sa fac pentru ea tot ce se putea (medici, medicamente, supraveghere 24 de ore, rugaciuni

catre Dumnezeu), tot ce am putut. Am spalat-o, i-am dat mancare si apa in gura. Nu m-am indurat

sa o duc la un centru de ingrijire, nu am putut psihic, nu as fi avut liniste si pace sufleteasca. Nici

mama nu m-a lasat cand mi-a fost greu in viata si a facut pentru mine si copilul meu tot ce a putut.

Sotul meu i-a fost recunoscator pentru asta, m-a ajutat enorm si pe mine, si a avut multa rabdare,

bunatate si dragoste si fata de soacra lui.

In acest an, mama a trecut in lumea dreptilor insotita de durerea din sufletul meu si un dor imens.

Dar greul abia incepea: sotul meu a avut probleme grave cu locul de munca. In acest context foarte

greu, unica noastra fiica a fugit de acasa si s-a maritat in taina. De atunci ne uraste si nici nu mai

vrea sa stie ca are parinti. Toate acestea, viata grea si aparent nedreapta de zi cu zi, m-au dus in

pragul disperarii. Mi-am rugat adeseori moartea, cu lacrimi in ochi si durere in suflet. Gandul

sinuciderii nu mi-a dat pace si nu m-a parasit nici azi, dar gandul ca mama mea cea iubita ma vede

si ma dojeneste din cer m-a facut sa-mi aman gandul cel rau. Am avut puterea sa merg la medic

dupa ajutor si sa ma straduiesc sa fac un tratament antidepresiv. Partial, m-am echilibrat putin, dar

o nenorocire nu vine singura. In luna iunie, am fost la doctor si diagnosticul a fost crunt: sarcom.

Am pierdut orice speranta in viata si m-am intors, tarziu, ce-i drept, dar cu hotarare si ardoare,

catre Maica Domnului, Sfantul Nectarie, Sfantul Mina si Sfantul Ciprian. Si m-am rugat sa faca

Domnul ce doreste cu mine. Dupa patru luni, inainte de ziua in care eram programata la operatia

care avea sa ma mutileze, am simtit nevoia sa mai fac un control amanuntit, dar fara recomandarea

medicului. Asa am simtit ca trebuie sa fac. Si asa a aparut minunea. Formatiunea tumorala

disparuse. Stiu ca e greu de crezut, ca se vorbeste prea usor de minuni, dar pentru minunea mea,

eu am acte medicale. Am scris aceasta scrisoare pentru a multumi bunului Dumnezeu, Sfantului

Nectarie si celorlalti sfinti la care m-am rugat cu tot sufletul.

MINA - Bucuresti

Reproduceri dupa icoane vechi basarabene

Manastirea Calugara

§

Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului

* In urma cu vreo doua sute de ani, in Cheile Nerei, pe un varf din Muntii Aninei, s-au auzit

cantari ingeresti. Un semn divin, prin care Dumnezeu i-a chemat pe oameni sa ridice un

sfant lacas. Inaltat pe muntele Rol, nu departe de Oravita, el mai dainuie si astazi, marturie

peste vremuri a unor intamplari miraculoase *

Ca sa ajungi la Manastirea Calugara, o iei de la Ciclova Montana in sus, catre munte. Drum furisat

printre stanci potopite de arbori batrani. Un tunel sapat prin paduri neatinse, pana azi, de secure.

Codru, cat vezi cu ochii, adancit in apele unei taceri profunde, cu margini de necuprins. Nici

timpul nu pare sa curga aici. Daca nu ar fi limba neagra a asfaltului ai crede ca prin partile astea nu

a calcat niciodata picior de om, ca te afli la inceputul lumii, in ziua cand Dumnezeu a ales

pamantul de ape si l-a invelit cu paduri. Frumusete, singuratate si pace. Rai pentru pustnici si

rugaciuni.

Cantecul din stanca

S-a intamplat in dimineata zilei de 8 iunie 1830. Iancu Carsovanul, un taran din Ciclova Montana,

isi scosese caprele la pascut si urcase cu ele pana in fundul Vaii Calugarului, langa stanca Rolului.

Abia apucase sa se intinda pe iarba, ostenit de drumul abrupt, cand, dintr-o data, a auzit o cantare.

Un glas omenesc, ce parea sa iasa chiar din adancul pietrei. Pastor incercat, Iancu nu s-a pierdut cu

firea, a dat ocol locului, dar nu a vazut tipenie de om. Apoi cantecul s-a mai auzit inca o data.

Tulburat de intamplare, a coborat fara sa stea pe ganduri in sat si le-a spus oamenilor ce a patit.

Curiosi, satenii au urcat muntele, impreuna cu Iancu, dar cantarea nu s-a mai auzit. Intamplarea a

starnit insa valva in sat si, incet-incet, batranii si-au amintit povesti ingropate in timpuri stravechi.

Pe muntele Rol traisera, candva, cu multi ani in urma, calugari. Veneau din alta parte, de la

Manastirea Ciobanu, ca sa ii cerceteze sufleteste pe cicloveni, inainte de Sfintele Pasti, randuindu-

le sufletul prin spovedanie si cuminecare, si apoi plecau. Intr-un an, unul dintre monahi nu a mai

plecat. Si-a durat chilie in Stanca Rolului si a ramas in ea, pana la moarte.

§

Biserica ridicata de Alexie Nedici

Alti batrani spuneau o alta istorie. Cum ca pe vale fusese chiar un schit, durat de monahii de la

Mracunea, o manastire ce strajuia Cazanele Dunarii, inca de pe vremea imparatilor de la Tarigrad.

Dupa ce marea cetate cazuse prada turcilor si necredinciosii s-au apropiat de Dunare, parintii s-ar

fi refugiat de frica lor la Orastie, de unde au fost insa alungati de banul Severinului. Asa ca o parte

au ajuns la Oravita si de aici la Ciclova Montana. Intre ei, unul era mai deosebit, caci se nevoise

mai inainte in Sfantul Munte, de unde adusese o icoana a Preacuratei, facatoare de minuni.

Oamenii nu l-au uitat, ca avea viata sfanta si nevointa aspra pentru Domnul. Statea mai mult in

pustietati si prin pesteri, decat prin schitul ce si-l durase, ba chiar se zvonise ca putea, prin

rugaciunile lui, sa tamaduiasca boli si alte neputinte omenesti. Asa ca, atunci cand a murit, i-au

spus locului "Valea Calugarului", sa-i fie de pomenire si lui, si schitului pe care-l ridicase

impreuna cu ceilalti calugari de la Mracunea. Din pacate, monahii nu au adastat prea mult pe acea

vale. Turcii au ajuns si prin Muntii Aninei si, intr-una din navalirile lor, au dat foc bisericii si

chiliilor. Apoi, parintii s-au risipit si totul a cazut in uitare. Dar povestile batranesti n-au facut

uitata intamplarea pastorului. Minunea cantarilor izvodite din stanca insufletise tot satul si ii

trezise dorul de Dumnezeu. Credinciosii au inceput sa urce coasta mai des si sa adaste in linistea

codrului. Au aninat icoane si candele aprinse prin copaci, sa fie de pomenire minunii. Apoi i-au

adus cu ei si pe preotii satului, care aveau sa savarseasca aici slujbe la marile praznice. Si

straduinta lor a dat rod. Tot mai multi sateni au inceput sa auda cantarea cea minunata. Unii au

povestit ca vocile veneau de pretutindeni, in vreme ce altii ar fi jurat ca rasunau direct din stanca.

Calugarul impietrit

Misterul avea sa fie dezlegat mult mai tarziu. Trecusera exact 28 de ani si o luna de cand minunea

cantarii dumnezeiesti trezise spiritual tot satul. Acum, locul era tinut drept sfant. Tanarul Alexie

Nedici, fiul preotului din Ciclova Montana, teolog si om cu multa evlavie, tocmai urcase coasta,

pana in dreptul Stancii Rolului, impreuna cu alti preoti si un grup de credinciosi, cand miracolul s-

a repetat. Era intocmai dupa cum povestise Iancu Carsovanul! Din piatra stancii razbateau voci

care intonau o cantare dumnezeiasca. Glasurile erau atat de limpezi, iar melodia atat de frumoasa,

venita parca din cealalta lume, incat au cazut cu totii in genunchi si au ascultat-o vreme

indelungata. Starnit si nelinistit de intamplare, Alexie le-a cerut ajutorul unor prieteni de la

Oravita. Doi dintre ei, Mihai Nafir si Ilie Strambei, s-au hotarat sa cerceteze in amanuntime Stanca

Rolului.

§

Crucea purtata la piept intreaga viata de pustnicul sfant

In Duminica Floriilor din anul 1859, ei au largit o fisura stramta, prin care susura un izvor. Asa au

descoperit ca, pe dinauntru, piatra era goala. In ea fusese sapata o mica grota, care se astupase cu

timpul. In adancul ei, oamenii au gasit urme de salas pustnicesc: un altar de stanca, doua cruci de

metal, o icoana veche a Maicii Domnului si, mai pretioase decat toate, moastele pietrificate ale

monahului de care isi aminteau mosii satului... Sihastrul isi daduse duhul nestiut, probabil, de

nimeni, in racoarea pesterii in care se nevoise. Anii au trecut peste el, carnea i s-a mistuit impreuna

cu vesmintele, iar apa calcaroasa care susura printre pietre i-a acoperit osemintele si le-a ferecat in

stanca, pietrificandu-le. Calugarul necunoscut s-a nemurit in tainita din munte, facandu-se una cu

el. Cand l-au gasit, ciclovenii au fost nevoiti sa sparga piatra, ca sa poata elibera oasele. Pe unele

nu le-au putut desprinde complet din stransura stancii si le-au lasat acolo, in mormantul de piatra.

§Coliba sihastrului Anastasie

Descoperirea i-a tulburat pe cicloveni, mai cu seama ca a fost urmata de semne ciudate. Cand au

luat, de pilda, din pestera, icoana Maicii Domnului, gandindu-se ca ii va sta mai bine in biserica

din Oravita, ea a disparut... Au cautat-o zile intregi, gandind ca un suflet rau o furase, dar au

descoperit-o acolo unde se asteptau mai putin: in pestera din Valea Calugarului. Maica Domnului

se intorsese acasa. Si acolo avea sa ramana, in locul sfintit de rugaciunile aprinse ale monahului.

Minunile i-au cutremurat pe cicloveni, dar mai cu seama pe tanarul preot Alexie Nedici. Cu un an

in urma, ascultase cantarea ingerilor din Stanca Rolului, acum vedea ca Maica Domnului nu poate

fi mutata din grota. S-a gandit ca Maica lui Dumnezeu ii transmite un mesaj: dorea pe varful

muntelui un salas de calugari, aidoma celui care fusese distrus de turci. Primul monah a fost chiar

Alexie. Baiatul preotului din sat, teolog cu studii in strainatate, avea sa devina monahul Alexie,

primul staret al Schitului Calugara.

Manastirea cea noua si jertfa ei

Asa s-a transformat pestera cea modesta in manastire. Mai intai a fost largita cu ajutorul unor

mineri, iar un lemnar i-a asezat deasupra o sfanta cruce, semn al biruintei vietii asupra mortii.

Apoi pictorii Mihail Popoviciu si Dimitrie Turcu din Oravita au zugravit icoanele pentru altar.

§Una din cele doua cruci ale sihastrului anonim

Dupa doar cateva luni, in noaptea de 10-11 iunie 1859, o multime de credinciosi din Ciclova au

urcat la Stanca Rolului impreuna cu cei doi Alexie Nedici, tata si fiu. Au savarsit acolo slujba

privegherii urmata de sfintirea salasului pustnicesc. In linistea si racoarea muntelui si in sunetul

cantarilor psaltice va fi luat poate tanarul Alexie hotararea de-a se zidi chiar pe sine in temelia noii

manastiri. A parasit lumea si a intrat in cinul monahal. Un an mai tarziu, era hirotonit ierodiacon

si, cu voia episcopului sau, a purces la strangerea de fonduri. Erau vremuri grele. Pe atunci,

romanii din Caras-Severin erau sub stapanirea Imperiului Habsburgic. Nu aveau nici macar un

vladica de acelasi neam cu ei, fiind pastoriti de episcopul sarb de la Varset. Dar Alexie Nedici nu a

luat seama la greutati. Pe 16 februarie 1860, a inceput sa stranga danii si, peste doar trei luni, in

ziua de 16 mai, punea deja piatra de temelie a sfantului lacas. Nu avea suficienti bani, caci romanii

de pe Valea Carasului erau tare saraci. In trei luni stransese doar 701 florini si 43 de creitari. Va

pleca, insa, pana la Viena, incercand sa induplece sufletele unor compatrioti avuti. N-a reusit.

§Manastirea Calugara

Tot oamenii umili si sarmani au alergat sa dea o mana de ajutor, punand umarul la zidirea sfintei

biserici. De buna seama ca minunea cantarilor iesite din piatra lucrase in sufletul lor si doreau ca

prin munca sa-i aduca o jertfa Domnului. A fost munca de robi, dar facuta cu daruire si drag. Ca sa

ajunga la Stanca Rolului, urcau pe Valea Calugarului, napadita de un parau repede. Nu exista

drum, iar materialele de constructie trebuiau carate in spate. Sfantul lacas l-au zidit din piatra luata

direct din munte. Altarul l-au asezat chiar peste pestera, in locul in care fusese si altarul

pustnicesc. In naos au lasat sa susure izvorasul care pietrificase osemintele sihastrului, pentru ca

dobandise, de la rugaciunile acestuia, darul facerii de minuni. Cu toate greutatile, biserica a fost

terminata in doar un an si patru luni. Pe 1 octombrie 1861, Emilian Kengeleat, Episcopul Sarb al

Caransebesului si Varsetului, va sfinti, de fata cu tanarul ctitor, biserica noii manastiri Calugara.

Dar inimosul Alexie Nedici, primul staret si primul vietuitor al noului asezamant monahal, nu va

trai sa-l vada inflorind. Misiunea lui pe pamant se incheiase. A trecut in imparatiile luminii, la un

an dupa sfintire, pe 23 iulie 1862. Petrecuse pe pamant doar 26 de primaveri.

Vremuri de restriste

Dupa Alexie Nedici nu s-a mai gasit nici un calugar care sa aiba insufletirea de a-i duce mai

departe misiunea. Rand pe rand, s-au perindat pe la altarul din munte preoti de mir din Ciclova

Montana sau cate un ieromonah care venea aici, dar nu prindea radacini. Poate ca nu ii chema

Domnul si de aceea nici nu puteau implini lucrarea pornita cu indemn ingeresc.

§Parintele Arsenie

Abia in 1913 avea sa poposeasca un calugar vrednic, Bartolomeu Durain, care a incercat sa aseze

o obste in munte si chiar sa restaureze icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Atunci, Prea

Sfanta a savarsit o noua minune. Se spune ca restauratorii au incercat sa aplice pe lemnul vechi,

acolo unde culorile erau sterse, un nou strat de pictura. Dar ceea ce aplicau peste zi, cadea in

timpul noptii, de parca o mana nevazuta stergea tot ceea ce pictorii adaugau. Asa ca au hotarat sa

lase vechiul chip neschimbat.

Dar peste tara si schit au venit vremuri grele. In 1959, comunistii au hotarat sa stearga de pe harta

Romaniei majoritatea lacaselor monahale. Au izgonit aproape toti vietuitorii, iar pe cei care s-au

opus, i-au trimis in temnite. Martiriul s-a extins si peste schitul Calugara, care si-a recapatat un

staret abia in anul 1973, in persoana ieromonahului Eftimie Bilan, care a pastorit vreme

indelungata, timp de aproape 27 de ani.

§Parintele Anastasie Schipor

Odata cu el a venit aici si un pustnic, parintele Anastasie Schipor. Si-a zidit o coliba nu departe de

schit si petrecea acolo, in liniste si rugaciune. Salasul mai este in picioare si astazi. Doi vietuitori,

monahul Arsenie si fratele Lazlo, m-au dus sa il vad. Chilia este de o simplitate desavarsita. Nu

are decat trei pereti ridicati din stanci goale, nelegate cu mortar, si un acoperis din barne de brad.

Asa umila, e de o salbatica frumusete. Un pat tare, din scanduri, este unicul loc de odihna. Pe el,

parintii au asternut un maldar de fan. Stau si privesc poiana insorita, ce se deschide in fata chiliei

de piatra. Traiul parintelui Anastasie nu va fi fost foarte diferit, de cel al sihastrului pietrificat, ale

carui moaste sunt acum in biserica. Si nici nu trebuia sa fie. Pentru ca stradania omului spre unirea

cu Domnul nu se schimba cu trecerea anilor. Hristos e acelasi, ieri, astazi si in veci, le spunea

evreilo

§Moastele pietrificate ale sihastrului anonim

r Sfantul Apostol Pavel. Si ca el suntem si noi.

Parintii mi-au aratat si mormantul vrednicului Anastasie. E simplu si curat, strajuit de copacii care

si-au infipt radacinile in el. De pe cruce ma priveste un chip senin, umbrit de sprancene groase si

incadrat de o barba stufoasa. O fata incercata in lupta cu patimile si in dobandirea Duhului sfant. A

trecut la Domnul la sfarsitul anului 1998, nevazut si necunoscut de vietuitorii manastirii de azi.

Dar ei nu inceteaza sa vina la el. Ii cerceteaza coliba, ii spun necazurile. Astazi, manastirea e

innoita. A venit un nou staret, parintele Casian, urmat de sapte vietuitori. Doi dintre ei, monahul

Arsenie si fratele Lazlo, un batran si un novice, mi-au descalcit itele acestui caier, din care timpul

a tors deja aproape un veac si jumatate.

Convertirea

Fratele Lazlo nu e de prin partile acestea. E venit din Covasna. Ca mai toti maghiarii, s-a nascut in

credinta catolica. In timp, ceva l-a atras insa catre ortodoxie. "In timpul liturghiei, am vazut ca ma

simt altfel, ca aveam mai multa dragoste, mai multa mila, mai multa rabdare. Nu faceam nimic

altceva. Nu citeam carti, nu vorbeam cu preoti. Doar intram intr-o biserica ortodoxa, stateam la

liturghie si ieseam alt om".

§Fratele Lazlo

Vorbeste putin, cautand sa aseze fiecare cuvant in inima. Din cand in cand, parca si privirea ii

coboara inlauntru. E bucuros de trecutul manastirii, ca un copil. Loc sfant, caruia i se simte

puterea. Imi arata izvorul tamaduitor, coliba parintelui Anastasie Schipor si racla din biserica in

care sunt pastrate moastele sihastrului impietrit. Asezate langa oseminte se afla cele doua cruci

descoperite in pestera, in urma cu 150 de ani. Una dintre ele e roasa de atata purtare. Probabil ca

aceasta e crucea de calugarie, pe care pustnicul sfant a purtat-o pe piept intreaga viata. In timp,

metalul s-a tocit, pentru ca un monah nu se desparte de aceasta cruce nici o clipa. E semnul care il

leaga de Patima si Invierea Domnului. Fratele Lazlo o saruta cu evlavie. In ortodoxie, exista

credinta ca obiectele purtate de un sfant pot transmite, la randu-le, harul. Asta l-a atras la Calugara

pe proaspatul convertit - unda invizibila care iradiaza din racla cu sfintele moaste si care-i

conecteaza pe vietuitorii de astazi, la duhul sihastrului de odinioara.

§

Asa s-a apropiat de locul acesta si parintele Arsenie, un batran cu ochi adanci, de un albastru

verzui, in care cerul se intalneste cu padurea. E trecut de 70 de ani. A venit la manastire dupa o

viata implinita, lasand in urma patru copii si patru nepoti, carora le-a asezat un rost in viata. "Cand

aveam doar cativa anisori si mergeam cu oile, s-o ridicat langa noi manastirea de la Bogaltin. Si io

ma vorbeam cu un verisor: "No, hai sa lasam oile si sa fugim sa ne facem calugari". Am ramas cu

gandul asta... Si daca mi-o murit acum sotaia, le-am spus la copii ca eu vreau sa merg la manastire.

S-apai, ei nu m-or oprit. Si asa am ajuns aici... Sa stiti ca batranetea il schimba pe om, il face sa se

gandeasca mai mult la vesnicie. Poate de asta tinerii vin in manastiri, da' pleaca repede. Se

gandesc prea mult la lume. Da' la varsta mea iti sta mai mult mintea la mantuire. La mantuire si la

rugaciune. Te rogi pentru tine, da' si pentru neamuri, pentru obste, pentru toata lumea". Parintele

zambeste cand ii spun ca si eu am venit si-o sa plec, dar zice ca asta nu conteaza. Cine vine o data

la CalugaraSchitul Morometilor din Silistea-

Gumesti

§Biserica de lemn a manastirii

Minunile Sfantului Fanurie si alte intamplari de campie

Inca se mai lucra la gardul unitatii de aviatie din marginea satului Silistea-Gumesti, cand un batran

a trecut prin dreptul portii de la intrare si, curios, a intrebat pe unul din oamenii ce trebaluiau pe

acolo: "Ce construiti aici, taica?". Glumet si hatru, cum sunt oamenii din zona, muncitorul a lasat

mistria din mana si, intorcandu-se, i-a raspuns batranului in raspar, spre veselia celor din jur:

"Iaca, ridicam si noi o manastire". Batranul nu s-a suparat de gluma si nici nu l-a certat pe zidar. A

cazut doar putin pe ganduri, a cumpanit in sinea lui cuvintele, dupa care a spus limpede si apasat,

ca o profetie: "Daca zici ca-i manastire, atunci manastire sa fie". Razand si pusi pe glume, oamenii

nu au dat importanta nici la cele spuse, nici la faptul ca batranul a disparut la fel de brusc si

misterios dupa cum aparuse. Au reluat lucrul, au continuat sa glumeasca intre ei si intamplarea a

fost repede uitata. Nimeni, dar absolut nimeni nu a crezut vreo clipa ca 50 de ani mai tarziu, dupa

1999, in Silistea lui Marin Preda se va sfinti o manastire, chiar pe locul acelei cazarme austere, si

ca vorbele batranului se vor implini intocmai, dovedind ca nimic nu e intamplator si fara voia

Domnului. Nici locul predestinat dintru inceput zborului si inaltarii spre cer; nici faptul ca singurul

schit din tara inchinat Sfantului Fanurie are ca staret un militar, pe parintele Benedict Mihalcea,

multi ani inginer-colonel la Fabrica de Armament Mizil.

Refugiati in niste cladiri abandonate si triste, fara apa si uneori fara curent electric, cei trei calugari

ai schitului "Sfantului Fanurie" traiesc asprimea vietii de ostas, intr-un razboi nevazut cu lipsurile,

cu indiferenta celor din jur, cu multele slabiciuni ale firii.

Icoana alungata de bolsevici

La Silistea Gumesti, dincolo de gardul fostei unitati militare de aviatie, esti ca intr-un film SF.

Fara turle, clopotnita sau alte repere vizuale, curtea manastirii arata asemenea unui spatiu selenar,

lasat in voia vanturilor solare, un interval creat, ca din intamplare, intre cladiri parasite si pline de

mucegai, platforme de fier ruginit si cateva alei betonate, ce se ivesc de nu se stie unde, pentru a se

indrepta spre nicaieri.

§Parintele staret Benedict Mihalcea

Din aerodromul de altadata nu au mai ramas decat o pista de aterizare, cateva magazii fara

acoperis, un hangar imens si o fosta sala de sedinte, careia staretul Benedict viseaza sa-i dea viata.

Viseaza sa o crestineze si sa o transforme in biserica, multumind lui Dumnezeu ca incaperea e

mare, inalta, cu zidarie solida si, mai ales, orientata spre Rasarit, in asa fel incat sa permita

adaugarea catapetesmei, a unui pronaos sub forma de cruce si a unei cupole in stil bizantin.

Nu e chiar asa simplu sa traiesti printre mormane de moloz si ruine, pazind doar vantul si

singuratatea golasa a campiei, dar, in cei zece ani de cand a venit la Silistea, parintele Benedict s-a

obisnuit. Deja nu mai observa decorul dezolant din jur. Privirea lui se opreste indaratnic pe lucruri

si detalii placute: mica livada de pruni si gutui, pe care a sadit-o cu mana lui, bisericuta de lemn,

ce sta intr-o margine de drum si asteapta, sfioasa, vremuri mai bune, un ochi de apa si o mica

gradina in jur, chilii reunite sub forma unui patrulater si, in mijloc, o alta biserica, suficient de

larga si de primitoare cu toti pelerinii care vin aici de la mari distante. Fara sa fie vreo clipa mistic

sau vizionar, parintele tine sa ne descrie manastirea, asa cum o vede el ca va fi peste niste ani.

Viseaza cu ochii deschisi, nu fara a ignora trecutul si maruntele sacrificii ale inceputului - prima

iarna, petrecuta intr-o magazie cu acoperisul spart, si primele slujbe de noapte, la care asistau doar

sfintii din catapeteasma si stele otelite de pe cer.

Corabia salvatoare

La Silistea Gumesti, parca mai mult decat in alte parti, fiecare lucru sau ungher locuibil de

incapere e in sine o izbanda. De regula, parintelui Benedict nu-i place sa vorbeasca despre sine si,

cu atat mai putin, sa se planga. Realist din fire, fuge de vorbe intortocheate si formule

ceremonioase. De fapt, nici nu are timp de asa ceva. Oricat de obosit ar fi, nu sta o clipa. Munceste

toata ziua. Alearga la Rosiori dupa aprobari si acte cadastrale. Se lupta sa achite factura la curent.

Se pregateste de iarna, cumparand lemne si carbuni.

§Sfantul Fanurie

Tine cu sfintenie toata randuiala slujbelor, tine, de asemenea, obiceiul "phanuropitei" de ziua

Sfantului si, nu in ultimul rand, cauta sa-si arate dragostea oricarui om care ii paseste pragul,

obisnuind sa primeasca personal oaspetii ce vin la manastire cu o urare crestineasca si o iconita a

Sfantului Fanurie in dar. Nu face parada de nimic - nici de varsta, nici de experienta lui

inginereasca. Ca orice fost militar, prefera lupta in camp deschis si cauta sa paraseasca cat mai

repede moleseala calduta a chiliei. Cauta sa iasa pe teren, la aer curat si largime, pentru ca apoi,

traversand curtea brazdata de gropi si santuri, ca un poligon de instructie, sa ne prezinte incinta

manastirii si troita monumental cioplita dintr-un singur trunchi de tei. Sa ne arate, mai ales,

bisericuta de lemn, inceputa de mesteri moldoveni si terminata de altii, din Maramures, asa cum

apare din suprapunerea (unica in tara) a celor doua forme canonic consacrate: si de cruce, si de

corabie salvatoare.

E cu adevarat frumoasa biserica. E frumoasa, oricum ai privi-o. Si de departe, din drumul ce duce

la Rosiori, si de aproape, de la Troita. E monumentala si deopotriva calda, intima si primitoare, ca

o casa de gospodar. E curata si simpla, cum trebuie sa fie locul de rugaciune dintr-un schit.

Parintele nu se mai satura sa o priveasca. Cu greu se rupe din contemplatie si urca treptele abrupte

ale pridvorului. Ca la o intalnire importanta, isi aranjeaza grabit rasa si culionul in fata usii de

lemn sculptat cu ornamente stelare si aripi de arhangheli, pentru a se inchina la odorul cel mai de

pret al manastirii - icoana Sfantului Fanurie. Icoana praznicara. Icoana de intemeiere. Icoana de

care se leaga cele mai grele momente ale manastirii si o anume intamplare, care il face si acum pe

parintele Benedict sa-si aminteasca ziua cand cineva din Rosiori (domnul Vladescu) i-a batut la

usa chiliei, sa-i povesteasca cum parintii lui au fost alungati de bolsevici din Basarabia, cum au

trecut noaptea peste Prut si cum au ascuns, intre fete curate de perna, chipul Sfantului Fanurie, atat

cat sa incapa intr-o singura desaga.

§Cei trei vietuitori ai manastirii

Cu o mana a daruit manastirii icoana Sfantului si cu alta a scos din buzunarul de la piept dovada

de adevar a povestii - o fotografie, o imagine veche si usor voalata, ce infatisa doi tineri. Erau

parintii lui, abia sositi din Basarabia. Plini de speranta si surazatori, priveau undeva, spre zare, de

pe chiar locul viitoarei bisericute de lemn. Nu era nici o indoiala ca acela era locul. La stanga se

profila liziera de salcami, in dreapta era pista de aterizare, iar spre orizont, aparea dunga verde a

padurii Cotigioaia, impreuna cu primele case ale satului Silistea-Gumesti, semn ca icoana fusese

menita dintru inceput sa ajunga aici, in inima Campiei Burnasului. Fuga si exilul luasera sfarsit.

Prin voia Sfantului, icoana alungata de rusi isi gasise, in sfarsit, odihna. Dupa aproape 50 de ani,

Cuviosul Fanurie revenise la casa lui, in singura manastire din tara care acum ii poarta numele si-l

cinsteste ca pe un Sfant cu mari puteri.

Phanuropita si vindecarile miraculoase ale Sfantului

De fiecare data, pe 27 august, de ziua Sfantului, cerurile se deschid la Silistea, iar cei

trei calugari ai schitului savarsesc ritualul special si unic al phanuropitei - acea placinta coapta cu

lacrimi si rugaciuni, lasata drept porunca de Cuviosul Fanurie, spre mantuirea mamei sale, pe care

o crede neprihanita, desi nu era, drept pentru care placinta se imparte la credinciosi, impreuna cu

lumina unei lumanari aprinse si o urare spusa cat mai apasat: "Sa fie spre iertarea pacatelor mamei

lui Fanurie, care a murit pacatoasa".§

Grabnic ajutator in sanatate si in paguba, asemenea Sfantului Mina, Cuviosul Fanurie nu vrea

zarva sau publicitate. Sta cuminte si rabdator in iconita lui argintata de la Silistea, pazind pe toti

cei care vin sa se inchine la el. E mare Fanurie, si tot asa isi arata puterea. Niciodata insa nu da

voie sa se trambiteze ajutorul dat. Minunile savarsite de el raman in sufletul fiecaruia, pe masura

credintei si sperantelor puse la rugaciune. Minuni nenumarate. Minuni uimitoare, savarsite in taina

sau, de-a dreptul, in vazul tuturor. De zece ani de cand slujeste la schitul Sfantului, parintele

Benedict a fost martor la multe asemenea intamplari. Pe o tanara din Bucuresti a gasit-o plangand

la icoana. La 27 de ani, avea cancer la san si, pentru ca medicii ii cereau sa se opereze de urgenta,

nu stia ce este mai bine sa faca. Sfantul s-a milostivit de tineretea ei si nu numai ca a indemnat-o

sa refuze interventia, dar, in mod cu totul inexplicabil, tumora s-a micsorat si a disparut in scurt

timp. Un alt credincios, inginer din Pitesti, a venit cu totul prabusit la Sfantul, convins ca mai are

doar cateva saptamani de viata, cum ii spusesera medicii. Omul traieste si acum, nelipsind

niciodata, de sase ani incoace, de la hramul manastirii si de la marile sarbatori de peste an.

Parintele Benedict nu vorbeste din auzite sau din susoteli prinse din zbor la pangar. Vorbeste

despre cazuri vazute cu ochii lui. Cazuri grele si fara speranta. Cazuri vindecate numai prin

credinta si prin lucrarea speciala a Sfantului Fanurie. Ar putea sa umple o intreaga carte cu numele

celor vindecati si cu povestile lor dramatice de viata. Ar putea, in primul rand, sa se dea pe sine de

exemplu - el care, in urma cu cateva luni, avea ficatul sfasiat si patru coaste rupte de un taur, de se

mirau doctorii de la Rosiori si Alexandria ca mai este in viata, dupa ce pierduse trei litri de sange

si asteptase, aruncat intr-un sant, mai bine de o ora venirea Salvarii. Acum, nu numai ca traieste,

dar peste osteneala slujbelor de zi si de noapte, parintele munceste in curte, la santierul bisericii de

caramida, pune umarul, ridica saci de ciment si coseste iarba la nevoie, ca si cum nimic nu i s-ar fi

intamplat. Ar putea sa se laude cu puterea Sfantului, care l-a ajutat sa se ridice din pat dupa numai

cateva saptamani. Ar putea sa descrie lungile momente in care se zbatea intre viata si moarte,

stapanit fiind de o ciudata stare de liniste, vecina cu extazul, cu pacea rugaciunii si a duhului

coborat din cer.

§"Muntele vrajit" din mijlocul campiei

Nu o face, gandindu-se la o intamplare cu mult mai impresionanta si poate mai dramatica din viata

lui de staret si duhovnic; gandindu-se la ziua in care i-a batut la usa chiliei o tanara, care ii cerea,

nici mai mult nici mai putin, decat sa-i dea binecuvantarea sa avorteze, pentru ca doctorii

stabilisera un verdict cumplit. Fatul din burta ei avea sindromul Down si, medical vorbind, nu se

mai putea face nimic. Tulburat peste poate, parintele nu i-a dat voie sa faca avortul. A mangaiat-o

doar, vorbindu-i indelung despre mantuire si sacrificiul lui Hristos, despre povara crucii si

mucenicia maternitatii (inclusiv mucenicia mortii la nastere), dupa care s-au prabusit amandoi in

genunchi, la icoana, si s-au rugat impreuna, rugaciune fierbinte, clocotitoare, cu multe lacrimi

siroind pe obraz. Cateva luni mai tarziu, tanara aducea pe lume o fata frumoasa si sanatoasa, fara

nici un sindrom, fara nici o boala. E o minunatie, o zgatie de copil, cum zice parintele. E o

incantare sa o vezi alergand prin curtea manastirii, spre bucuria parintilor si uimirea medicilor,

care nu-i mai dadeau nici o sansa. De cate ori vine la schit, fetita (Ingrid Maria) fuge sa sarute

chipul Sfantului, fuge sa se joace in aer liber, intrand curioasa in chilii, in magazia de lemne, in

curtea ingradita a animalelor mici (iepuri, gaini sau porumbei). Se poarta firesc, fara nici o

retinere, ca la ea acasa, in timp ce calugarii se topesc de dragul ei si nu stiu cum sa-i intre mai bine

in voie si sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru darul facut. Darul voiosiei pure si inocente.

Din icoana lui mica, veche si prinsa usor de patina timpului, Sfantul priveste binecuvantand cu

blandete toata suflarea schitului. Se bucura cand vin autocarele cu pelerini si credinciosi din toata

tara. Se bucura cand oamenii se intorc sa-i multumeasca pentru ajutor si alinare. Nu vrea nimic

special de la ei. Ii este suficient un gand, o floare, un suras nevinovat de copil. Surasul unei fete

zglobii si sanatoase, cum este Ingrid Maria.

Un munte vrajit in mijlocul campiei

Iarna nu e cel mai frumos anotimp al campiei; mai ales o iarna ca aceasta - saraca, zgribulita,

meschina si fara zapada. Jur-imprejur, monotonia palid cenusie a campiei teleormanene ecraneaza

intreg orizontul, de la pista de aterizare si fostul turn de control al zborurilor de noapte, pana

departe, dincolo de Rosiori, anuntand ploi indesite si reci, amestecate cu moina. Din chilia lui

mica si austera ca o ghereta de soldat, parintele Benedict vede altceva. Fara sa fie neaparat o

natura poetic visatoare, a inceput sa indrageasca iernile silistene. La Silistea-Gumesti, in inima

Campiei Burnasului, iarna esti uneori ca in pustia parintilor filocalici. E locul unde poti sa te

impaci cu singuratatea si orele de veghe din noapte, cu propriile ganduri si nelinisti sacaitoare.

Renuntand la orice lucru sau placere, brusc incepi sa le ai pe toate. Incepi sa descoperi dulceata

tacerii si mierea rugaciunii meditative.

Campia e tematoare si chiar mai sperioasa decat animalele ce isi gasesc cuibar in spini, in haturi,

in crapaturile ascunse ale pamantului. Campia e vie si plina de evenimente, mai ales iarna, cand

manastirea si anexele ei devin loc de refugiu pentru iepuri si caprioare, iar fazanii isi impart puii

cu fazanitele, intr-o larma casnica de nedescris. Cu nostalgia inaltimilor montane in suflet,

parintele Benedict a invatat sa respecte si sa iubeasca imensitatea plana a campiei. A invatat sa o

inteleaga si sa se apropie de ea cu multa rabdare, descoperind singur si mereu uimit cum sa

indrageasca toate fapturile marunte ale lui Dumnezeu si sa se preumble prin salbaticia din jur, fara

sa sperie serpii cei blanzi de casa sau bufnita alba, ce zbura deasupra parintelui, suparata ca el si

monahii lui ii ocupasera teritoriul.

Uneori, in noptile lungi de iarna, parintele se simte ca pe un varf de munte, vertical si inaccesibil.

Cu putina imaginatie, se simte ca la manastirea Crasna, acolo unde ar fi vrut sa fie tuns in

monahism si sa ramana pentru tot restul vietii. Neavand parte de el, si-a facut muntele lui vrajit in

mijlocul campiei. Cu buna stiinta s-a abatut de la poteca si s-a ascuns, s-a refugiat in spatele pistei

de decolare, fara sa dea de veste nimanui, fara sa puna nici un inscris, nici o tablita indicatoare din

drum. Asa se face ca la Sfantul Fanurie ajungi numai daca vrei si iti propui special acest lucru. La

Sfantul ajungi - cum frumos si inspirat spune parintele: "Numai si numai daca te trimite

Dumnezeu".

Pentru cei ce doresc sa ajute sfantul asezamant, iata datele de contact: com. Silistea-Gumesti,

jud. Teleorman, cod 147350, telefon 0724/96.36.83

BRD - Unitatea Rosiori de Vede, judetul Teleorman, cont: RO 52 BRDE 350SV 283 6750 3500

CIF 24234734

Poetul temnitelor comuniste - Demostene

Andronescu

§

"Daca n-as fi reusit sa fac poezie in inchisoare, as fi murit"

Nascut la 3 decembrie 1927, la Cimpuri, judetul Vrancea, la granita dintre spiritul contemplativ

moldovenesc si neastamparul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet si

luptator, de visator liric si om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a oprit sa fie "cuminte" in

fata tavalugului comunist si totodata l-a salvat de la pieire in temnitele prin care a suferit vreme de

12 ani. Fost copil de trupa, si-a facut studiile medii si superioare in Bucuresti. In 1952 a absolvit

Facultatea de Istorie, dar numai in 1969 i s-a permis sa-si sustina licenta. Ani in sir a fost nevoit sa

faca munca necalificata, abia in 1972 primind un serviciu potrivit cu pregatirea sa. Intre 1952 si

1964, cu o intrerupere de cateva luni, a fost detinut politic, trecand pe la Jilava, Gherla si Aiud.

Dupa eliberare, Securitatea a continuat sa-l hartuiasca, pana in decembrie 1989. In 1995, si-a vazut

publicate versurile din inchisoare (Peisaj launtric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar in anii din

urma, i-au aparut volumul de memorii din temnita, Reeducarea de la Aiud, si cel de publicistica,

De veghe la cumpana veacurilor (Ed. Christiana, Bucuresti). Este considerat cel mai de seama

poet al inchisorilor comuniste in viata.

"In urma lor, pe gloaba mea"

- Domnule Demostene Andronescu, astazi stim ca in temnitele din Romania comunista s-a

dezvoltat un fenomen unic si uimitor: cel al poeziei din inchisori. In conditii de tortura fizica si

psihica permanenta, oamenii si-au gasit libertatea, alinarea si speranta intr-un vers. Cum a fost

posibil?

- In detentie, omul moare intai sufleteste. Nemaiavand nici un licar de viata spirituala, se

prabuseste in depresie, disperare, ura, apoi cedeaza si fizic. Ca sa se salveze, multi s-au indreptat,

mai degraba instinctiv, spre tot felul de activitati spirituale. S-au salvat mai intai cei care au avut

vocatia rugaciunii, dar nu toti putem trai rugaciunea ca pe o flacara interioara, care sa le dea

puterea de a merge mai departe. Si atunci, cei mai slabi rugatori am coborat cu o treapta mai jos,

de la etic la estetic, de la rugaciune la poezie. Poezia fiind mai usor de pastrat in minte, a devenit,

alaturi de rugaciune, una din formele de viata spirituala a detinutilor.

§Rasplatit pentru suferinta, cu har poetic si stima celor din jur

- Era doar o forma de rezistenta particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii,

va intareau?

- Mai intai era o forma de rezistenta personala. Cel putin eu, daca n-as fi reusit sa gasesc acest

mod de a ma exprima, n-as fi supravietuit. Sigur ca impartasirea unor versuri crea o anumita

relatie intre oameni si ii vedeai pe unii cum se lumineaza la fata, cum traiesc poezia, cum sunt

imbarbatati de ea. Apoi, cei cu memorie buna se simteau utili daca invatau versurile si le

transmiteau prin codul Morse celorlalti detinuti. In felul acesta, poezia a ajuns sa ne dea tuturor,

alaturi de rugaciune, o intensa energie spirituala. Stiam pe dinafara cateva poezii de Radu Gyr si

Lucian Blaga, care imi redau moralul si increderea. Cand eram dezolat si dezarmat, cel mai adesea

spuneam poezia "Cavalcada", a lui Gyr, si imediat imi recapatam puterile.

"In freamat lung de mare treapat/ pe armasari de-arama grea,/ gonind s-ajunga pan la capat,/ inalti,

cu pumnul pe plasea,/ atatia trec si rad cum schioapat/ in urma lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe

gloaba mea!// Galopul lor inghite poste,/ potcoava sfarma cremenea,/ sau scoala smarcuri sa ma-

mproste/ cu smoala-i putreda si rea,/ caci m-au lasat la zeci de poste/ in urma lor, pe gloaba mea./

In urma lor pe gloaba mea!// Nu-i poticneste-n drum nici sete,/ nici rani nu-si spala la cismea,/ nici

muntii nu le stau perete./ Eu cad in fiece valcea,/ las zdrente-n fiece scaete,/ julit ma urc pe gloaba

mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si cum merg cetele buimace/ spre nicaieri, spre nimenea,/ se-

afunda goana in baltoace/ si cade primul frant din sa./ Pe langa santu-n care zace/ eu trec la pas cu

gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si rand pe rand incep sa cada,/ le suna zaua a tinichea,/

eu n-am nici zale, n-am nici spada,/ dar cred intr-un crampei de stea;/ si-n timp ce corbii vin sa-i

roada/ taras ma urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!".

Aceasta poezie era pentru mine "dovada" si suprema incurajare ca voi depasi toate greutatile,

mergand tenace pe drumul meu, asa cum pot, dar urmarind un crez. Imi dadea o putere de

nedescris, ma scotea din impas. La fel simteam si cand compuneam poezii.

"Poeziile se transmiteau prin Morse, prin batai in tevile caloriferelor"

- Cum circulau poeziile in inchisoare?

- Intai, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generala, pentru ca exista o nevoie

presanta de informatii. Voiam sa aflam ce se intampla, cine a mai fost adus, cine a murit, cine si

cum a fost pedepsit, daca au venit vesti de afara prin cineva. Era foarte greu sa vorbim cu cei din

alte celule in mod direct. Asa incat 95% dintre detinuti stiau codul Morse. Chiar daca nu toti eram

la fel de priceputi, puteam comunica. Exceptie faceau cei batrani si bolnavi, care nici nu mai

puteau si nici nu mai aveau chef sa invete. Dar sa nu stii Morse era un handicap major. Mai ales

seara, cand gardienii erau ocupati cu altele, se transmiteau prin Morse, batut in tevile de calorifer,

"buletine de stiri" si se tineau adevarate conferinte pe anumite teme. Tot asa au inceput sa circule

si poeziile. Tonul l-au dat Nichifor Crainic si Radu Gyr, cei mai mari poeti ai inchisorilor, urmati

de altii, foarte valorosi si ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane Vladoianu, care isi

transmiteau poeziile.

§Dar au fost si cativa eminenti oameni de cultura care stiau pe dinafara volume intregi de versuri

de-ale poetilor nostri clasici si interbelici, precum si din poeti straini, si le transmiteau prin Morse.

Bunaoara, Ovidiu Cotrus, discipolul lui Blaga si preparator la catedra de estetica a acestuia. Apoi

s-au contaminat toti de aceasta pasiune a poeziei. Odata ce era transmisa prin Morse, unii, cu

memorie foarte buna, retineau poezia, altii o scriau cu o aschie pe o bucata de sapun sau cu un cui

pe muchia de lemn a patului si apoi o invatau, pentru a o spune mai departe.

Dupa cum se stie, in inchisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hartie. Daca

eram prinsi cu asa ceva, eram aspru pedepsiti si, oricum, nu puteam sa le procuram. Asa ca

circulau oral, aproape in editie completa, Blaga, Arghezi, Bacovia si altii. Cei care nu stiau o strofa

cand au intrat in penitenciar au iesit de acolo cu zeci de poezii in memorie.

- Gardienii nu incercau sa va opreasca aceasta comunicare?

- Ba da. La inceput au crezut ca avem carti la noi de stim atatea, ca li se raporta. Si faceau

perchezitii degeaba. Pe urma au chemat specialisti care sa verifice daca se poate comunica in

codul Morse, prin batai in zid sau in tevile caloriferelor. Au ajuns la concluzia ca e imposibil. Dar

nu luau in calcul ca detinutul nu avea altceva de facut si putea exersa, pana cand ajungea la

performante incredibile. Transmiteam prin prescurtari, intelegeam un cuvant doar dupa inceput si

comunicam printr-un singur semn ca am inteles, astfel incat devenisem foarte rapizi. Erau cativa

care ne uimeau si pe noi. Odata, eram in celula cu unul dintre cei mai buni transmisionisti si

receptionisti Morse, ne plimbam si vorbeam. Deodata, el zice: "Ia auzi, a venit un lot de la Jilava

cu cutare, cutare". Zic: "Dar de unde stii?". "Pai n-auzi ca se bate Morse?". El avea urechea asa de

exersata, incat prindea totul, chiar daca in acelasi timp vorbea si cu mine.

"De atunci fara-ncetare luminez intruna/

Nu falos ca sfantul soare,/ ci sfios ca luna"

- Scriati poezii si inainte de inchisoare sau v-ati descoperit aceasta vocatie in celula?

- Am mai scris si eu poezie, ca fiecare roman - ca nu degeaba se zice ca romanul s-a nascut poet

(rade) - in adolescenta. Mai bine zis, am incropit niste versuri, dar m-am luat apoi cu altele si am

abandonat poezia. Pana cand, prin 1954, fiind in inchisoare, am fost bagat la izolare cu unul dintre

bunii mei prieteni, Traian Anderca. In sarbatorile comuniste, ca si de Craciun si de Paste, ne

scoteau din celule pe cei mai recalcitranti si ne izolau, pentru a nu avea surprize neplacute cu noi.

Asa s-a intamplat si atunci.

§De data asta eram doi in celula, cu lanturi la picioare - iar peste cateva zile, ne-au pus si catuse la

maini, dar asta e alta poveste. Nu ne mai vazusem de cativa ani si ne-am pus la curent cu ce ni s-a

mai intamplat, apoi am inceput sa vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor pasionat de

poezie, iar pe mine ma framanta de mult un poem al lui Blaga, "Ioan se sfasie in pustie". Ii tineam

minte numai inceputul, care ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, in momentele cand aveam

sufletul greu. As fi vrut sa-mi reaminteasca cineva restul poeziei si nu gaseam pe nimeni care sa o

stie. Nici Traian n-a stiut-o. Abia dupa cativa ani am invatat-o, de la cineva, si am scapat de

obsesia lui Elohim. (rade) "Unde esti, Elohim?/ Lumea din manile tale-a zburat/ ca porumbul lui

Noe./ Tu poate si astazi o mai astepti./ Unde esti, Elohim?/ Umblam tulburati si fara de voie,/

printre stihiile noptii te iscodim,/ sarutam in pulbere steaua de sub calcaie/ si-ntrebam de tine -

Elohim!/ Vantul fara de somn il oprim/ si te-ncercam cu narile,/ Elohim!/ Animale straine prin

spatii oprim/ si le-ntrebam de tine, Elohim!/ Pana in cele din urma margini privim,/ noi sfintii, noi

apele,/ noi talharii, noi pietrele,/ drumul intoarcerii nu-l mai stim,/ Elohim, Elohim!". (Elohim este

un nume folosit in Vechiul Testament pentru Dumnezeu - n. red.)

Ei, in una din noptile alea, cand le ceream tuturor prin codul Morse sa-mi spuna despre Elohim,

Traian zice: "Ce tot bati pe la usi straine, de ce nu te apuci tu sa scrii, ca stiu ca aveai nitel talent".

Si atunci am facut prima poezie in inchisoare, intitulata "Prefacere", pe care i-am recitat-o,

victorios, a doua zi dimineata: "Am cersit un timp lumina/ Pe la usi straine,/ Nestiind ca luna

plina/ Prinsa-i toata-n mine.// La raspantiile vietii/ Stam cu mana-ntinsa/ Si ma miluiau drumetii/

Cu lumina stinsa.// Cand si cand, cate-o scanteie/ De-un nebun zvarlita,/ Imi parea cale lactee,/

Mie daruita.// Si treceam asa prin viata,/ Miluit de lume,/ Ca si ea catand prin ceata,/ Nu stiu ce

anume.// Dar odata, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am gasit la lume toate/ Portile inchise.// Si ramas

in noapte-afara/ Fara lumanare,/ Am privit asa-ntr-o doara-n/ Mine ca in zare.// Si am tresarit

deodata/ Caci vazui ca-n mine/ Bezna-i ciuruita toata// Si mijesc lumine.// Am dat zgura la o parte/

Cu infrigurare/ Si-n strafundurile-mi moarte/ S-a iscat cantare.// Iar prin rana-mi sangeranda,/ Ca

printr-o spartura,/ A tasnit o raza blanda/ De lumina pura,// Ce-nveselindu-ma in toate,/ Matasoasa,

moale,/ A dat vietii mele plate/ Sensuri verticale.// De atunci fara-ncetare/ Luminez intruna,/ Nu

falos ca mandrul soare,/ Ci sfios ca luna.// Iar cand malul se aduna/ Si-mi astupa vrana,/ Ma

sleiesc ca pe-o fantana/ Adancindu-mi rana."

- Puscariile comuniste erau locuri de exterminare. Erati chinuiti permanent de foame, de frig, de

lipsa odihnei, de mizerie si batuti des. Cum va mai gaseati tihna si resurse pentru inspiratii

poetice?

§D. Andronescu, alaturi de doi mari duhovnici, Pr. Iustin Parvu si Pr. Gh. Calciu

- Tineretea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel putin la inceput, speranta ca nu vom

ramane mult timp inchisi, gaseam mereu rezerve de entuziasm in noi. Si-apoi, repet, poezia era

pentru noi precum rugaciunea sau cum e pentru un sportiv de performanta antrenamentul - da, era

un antrenament al mintii si al sufletului, fara de care am fi innebunit sau am fi murit. Pentru mine,

unul, poezia a suplinit adesea rugaciunea. Acum am certitudinea ca mi se sopteau aceste poezii de

catre Cineva. Pentru ca nu-mi explic altfel cum mi-au venit unele versuri destul de reusite - dupa

parerea unor cunoscatori. De exemplu, eram odata la o izolare pentru sapte zile. Si dupa ce a

inchis gardianul usa dupa mine am inceput sa socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac 168 de ore, de

inmultit cu 60 de minute, fac 10.080 de minute... Dar iata, mi-am spus, ca de cand am intrat aici a

si trecut o jumatate de ora. Atunci mi-a venit poezia "Zadarnicie": "Rod din timp, ma roade

timpul,/ Cerc un gand sa surp Olimpul,/ Cu nesat un gand ma-ncearca/ Si launtric coace parca. //

Junghi o taina, surp un inger,/ Clocotesc, ma zbat, ma sanger,/ Sufletul mi se indoaie/ Ca o creanga

grea de ploaie..." si asa mai departe. E o poezie lunga...

- Inlocuiati rugaciunea cu poezia, pentru ca va era mai la indemana sau pentru ca simteati ca are

ceva transcendent si mistic in ea, care tot rugaciune era?

- Prin poezie parca intram in legatura cu Dumnezeu mai usor. Puteam sa-mi exprim momentele de

revolta, de incantare, de indoiala... Prin rugaciune, traiam evlavie si credinta. Dar aveam mult mai

multe momente in care eram rascolit de revolta si deznadejde, decat de umilinta si impacare. Intr-

un astfel de moment, s-a nascut poezia "Indoiala", dupa o intalnire cu scriitorul Vasile Voiculescu.

Fusesem mutat intr-o alta camera si am cautat sa vad cu cine ma invecinez, intreband prin Morse

in stanga si-n dreapta. In celula de deasupra mi-a raspuns cineva, care mi-a spus ca printre ei se

afla si Vasile Voiculescu. L-am rugat sa-i transmita scriitorului salutarile mele. Atunci, Voiculescu

a tinut sa vorbeasca cu mine, dar nu stia codul Morse.

§Parintele Gh. Calciu si Demostene Andronescu

Am folosit o alta metoda. Am pus o cana de tabla pe teava de calorifer si vorbeam pe rand, iar

cand unul vorbea, celalalt punea urechea pe cana lui si ne intelegeam aproape ca si cum am fi

vorbit la telefon. M-a intrebat de unde il cunosc. I-am spus ca numai din scrierile sale si i-am facut

cateva complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav - de altfel, peste cateva zile a si fost

dus la infirmerie - si mi s-a parut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinta,

avea totusi o indoiala. Si atunci am conceput poezia "Indoiala": "Mai este, Doamne, pana-n Cer?

Mai este/ Pan-sa ma faci partas luminii Tale?/ Sau poate tot n-a fost decat poveste/ Si-am colbait

degeaba-atata cale. // De-atata vreme urc taras, pe coate/ Si-am smuls in catarare-atati luceferi/ Ca

de-o mai tine mult urcusul, poate/ Doar cei prea-nalti sa mai ramana teferi.// Si-am risipit atata

suflet, Tata,/ In ravna mea neasemuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung in cer vreodata/ N-o sa mai

am ce-ti pune la picioare.// L-am dat tribut la fiecare vama,/ L-am asternut pe fiecare treapta,/ Si-l

risipesc-ntruna, dar mi-e teama/ Ca la sosire nimeni nu m-asteapta.// Taras, pe branci, cu sufletul la

gura,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sunt o picatura./ Mai este,

Doamne, pana-n pisc, mai este?!".

"Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata"

- Cum reuseati sa tineti minte atatea versuri, unele scrise de altii, altele proprii?

- Era, intr-adevar, o problema. Si de aceea, le transmiteam altora, pentru ca, mai devreme sau mai

tarziu, se intorceau poeziile la autorii lor. Eu am retinut cam o suta de poezii din cele peste doua

sute cate am facut. Sunt cele care au aparut in volumul Peisaj launtric. La un moment dat, cand

deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am gasit intr-o celula alaturata un elev de liceu, cu o

memorie foarte buna, care s-a oferit sa-mi memoreze toate poeziile. Si numai gandul ca ele se afla

in mintea altcuiva la adapost mi-a usurat munca pentru alte poezii. Din pacate, acel elev a murit in

inchisoare. Oricum, cand scriam, eram sub inspiratie si aveam o traire care ma facea sa fac

abstractie de celelalte poezii.

- Existau momente anume care declansau poezia?

§Demostene Andronescu, impreuna cu prietenul sau de o viata Marcel Petrisor

- Da, asa cum s-a intamplat si intr-o noapte naprasnica de iarna, la Aiud, cand s-a petrecut un abuz

asupra scriitorului Constantin Gane, cel cu "Trecute vieti de doamne si domnite". Eram la izolare,

in celule de beton neincalzite, cu geamurile deschise larg, fara pat, fara nimic pe care sa te asezi.

Un ger cumplit. Daca te-ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Asa ca trebuia sa ne plimbam continuu prin

celula. Iar la ora stingerii, cand ni se baga un petec de patura rara in celula, luam acea carpa si o

puneam intre umar si zid, pentru a ne mai odihni putin, in picioare. Invatasem sa dormim in

picioare, precum caii. Eu m-am obisnuit sa dorm si mergand, inca din anchetele de la Securitate,

unde nu eram lasati sa dormim zile si nopti la rand. Faceam trei pasi pana la usa, ma intorceam

automat si faceam alti trei pasi spre perete si tot asa, timp in care dormeam. Dar sa revin la mos

Gane. In timpul acela, eu ma rugam. Cand i-a dat gardianul fleandura aceea de patura, scriitorul s-

a rugat sa fie scos, ca altfel va muri. La care gardianul i-a raspuns: "Mori in pastele ma-tii, ca de

aia te-am adus aici, sa mori!". Si a inchis usa. Am inceput sa batem toti cu pumnii in usile metalice

si sa cerem sa fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. In 20 de minute, au venit mai multi

caralii, in frunte cu ofiterul politic si colonelul Gheorghe Craciun, comandantul penitenciarului.

Noi le-am cerut sa vina procurorul sa vada cum suntem tratati si sa-l scoata de acolo pe mos Gane.

Colonelul Craciun a stat putin in cumpana, s-o fi sfatuit cu ceilalti, si pana la urma a dat ordin sa

fie dus Constantin Gane la infirmerie. Apoi au plecat cu totii si s-a facut iarasi liniste. Dupa vreo

jumatate de ora, am incercat sa-mi continui rugaciunea, dar am simtit ca nu ma mai pot ruga, si m-

am pomenit zicand: "In seara asta, Doamne, Te vei culca flamand". N-am dormit toata noaptea,

dar am scris poezia "In loc de rugaciune". Suferinta batranului Constantin Gane ma impresionase

profund.

- Ati scris si poezii de dragoste in inchisoare?

- Doar cateva, caci am fost arestat inainte sa cunosc cu adevarat dragostea.

§Doi vechi luptatori, ieri in temnita, azi pe frontul presei national-crestine: Gabriel Constantinescu

si Demostene Andronescu

N-aveam experienta. (Zambeste amar.) Aveam o fata cu care vorbeam, dar dupa ce m-au

condamnat la 20 de ani de temnita, mi-am dat seama ca nu o voi putea revedea si am incercat s-o

uit. Si apoi erau alte trairi care ma inundau in acel mediu. Totusi, in poezia "Regrete", arat cam ce

simteam fata de dragostele mele netraite. "Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi

ochi de fata/ Cu pleoape moi si tremurari in gene/ Sub cari se tolanesc priviri viclene;/ Si-atat de

obosit sunt de-asteptari,/ Mi-e buza arsa de nesarutari,/ Ma dor dorinti ce-n mine-au putrezit,/ De

nevibrari mi-e sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de doruri ne-mplinite/ Si de pacate nepacatuite,/ De

pofte moi care mustesc in mine/ Si ma framanta ca pe orisicine/ Dar nu-si gasesc izvorul sa se-

adape./ Ma dor priviri si-amintiri ma dor,/ De ochii tai adanci si mari mi-e dor,/ M-aplec si plang

peste trecutul meu/ Cu lacrami ce se varsa-n Dumnezeu".

- Care poezie va este mai draga din toate cele pe care le-ati scris?

- Toate imi sunt dragi, pentru ca sunt izvorate din preaplinul de emotii traite atunci. Dar cred ca le

simt mai aproape pe cele de revolta, caci aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tanar

nevinovat, care patimea ingrozitor, si nu puteam intelege de ce si cum ingaduie Dumnezeu asa

ceva. Eram revoltat si pe lumea romaneasca, pentru ca era inerta si nu se impotrivea unui regim

ateu si criminal.

Povestea unui miracol

§Chipul unui miracol Nectaria

Doamna Maria Oprea este asistent universitar la Sibiu, cu doua doctorate, unul in filologie,

iar celalalt in teologie.

In urma cu cativa ani, s-a confruntat cu o intamplare miraculoasa, pe care se simte datoare s-o

impartaseasca si altora, pentru a-i intari pe oameni in rugaciune si in credinta in Dumnezeu. Sotie

de preot si mama a doi copii, cand astepta venirea pe lume a celui de-al treilea prunc, doamna

Maria Oprea a aflat ca are o sarcina extrauterina. Medicina are pentru astfel de cazuri un singur

"leac" - sacrificarea copilului. Dar desi propria-i viata era pusa in pericol, ea a refuzat operatia,

alegand un alt drum: ruga fierbinte catre unul din cei mai puternici sfinti ai timpului in care traim,

Sfantul Nectarie, marele facator de minuni din insula Eghina. O decizie aflata permanent sub

umbra mortii, dar care s-a transformat in victorie. Victoria credintei in Dumnezeu.

Pruncul nedorit

- Doamna Maria Oprea, ati trecut, in urma cu cativa ani, printr-o experienta la limita. Eu as vrea

sa dam putin firul timpului inapoi si sa incepem cu imprejurarile care au determinat, de fapt, tot

ceea ce a urmat.

- Cand am ramas insarcinata cu cea de a treia fetita, am avut niste incercari cumplite. Stiti cum e...

La primul copil, toata lumea este bucuroasa: tatii, socrii, rudele... La al doilea, se mai stramba

putin din nas. La al treilea, deja intervin toti: "Ai grija ce faci, ai luat-o razna!" sau: "Mai opreste-

te!". Mie nu mi-a fost teama de reactia celor din jur. Am fost insa foarte surprinsa de reactia mea.

Am o profesie care necesita multa munca si, intrand intr-o cariera universitara, inainte de a ma

casatori, voiam sa-mi finalizez macar studiile doctorale. Cand a aparut al treilea copil, eu nu

aveam nici un ajutor. Sotul meu e preot, parintii mei lucreaza amandoi, iar socrii sunt decedati.

Am doua surori, dar nu ma puteau ajuta, pentru ca sunt maicute in manastire. In plus, eram intr-o

parohie de tara si aveam multa treaba pe langa casa.

§Maria Oprea

Cand am aflat ca sunt insarcinata a treia oara, la doi ani dupa ce nascusem al doilea copil, s-a

nascut in sufletul meu o stare pe care o regret si acum: ganduri de intristare, deprimare... Ma

gandeam: ce voi face? Cand voi mai finaliza doctoratul? Eram convinsa ca voi plati penalizari.

Asa a si fost pana la urma, am platit penalizari de prelungire. M-am convins atunci ca gandul pe

care-l ai in momentul zamislirii unui copil poate influenta sarcina in mod negativ. Daca nu ti-l

doresti, daca nu esti dispusa cu toata inima sa primesti viata pe care o trimite Dumnezeu in

pantecele tau, vei avea probleme.

Un verdict sumbru

Pe langa tulburarea sufleteasca, mie imi era insa si foarte rau, un rau general - nu mai puteam

manca aproape nimic. Imi era atat de rau, incat m-am alarmat. Am venit in Sibiu, la un doctor de

la Policlinica Esculap. De cum am intrat si mi-a facut un consult, el mi-a spus: "Ceva nu este in

regula. Haideti sa va vad si la ecograf!". S-a uitat, s-a uitat, o jumatate de ora a tot insistat, ca sa

vada ceva. Nimic! Nici o urma de viata in uter! Sarcina era extrauterina, fixata pe una dintre

trompe. Cand a fost convins de diagnostic, doctorul l-a chemat pe sotul meu si a spus: "Sa stiti ca

nu este de gluma! Doamna este la capatul a doua luni de sarcina extrauterina. Una din trompe risca

sa explodeze, iar dansa sa ajunga in stare de soc la spital si chiar sa moara. Alegeti dumneavoastra

ce este de facut. Eu sunt dispus s-o operez chiar maine dimineata, cu mainile mele. Uite, va fac o

programare la ora 8".

Eu stiam ce inseamna un avort. Fiind si doctoranda la teologie morala, participand la tot felul de

seminarii de bioetica, stiam, totusi, ca este si un chiuretaj scuzabil, cumva, de care mama n-ar fi

extrem de vinovata. Inca nu ma lamurisem cam ce reactie ar trebui sa am: sa merg pana in panzele

albe si sa spun: "Nu, duc sarcina mai departe, orice s-ar intampla", sau sa accept interventia

chirurgicala, sub pretextul ca "Doamne, n-am avut incotro!". Medicul m-a luat prea repede, prea

pe nepregatite. Invatam teorie foarte bine la facultate, dar in momentul acela, efectiv am simtit ca

clachez. Si mi-a trebuit timp de gandire. N-am putut sa-i spun doctorului nici da, nici nu, asa ca nu

am ramas la spital cum ne-a recomandat el, ci ne-am intors acasa.

- Dar dincolo de argumente teologice, dumneavoastra ce va spunea inima?

- A fost o lupta in sufletul meu. Ma gandeam: "Aici, Dumnezeu imi pune credinta la incercare.

Trebuie sa fac ceva, efectiv, sa ma pocaiesc de gandurile negre pe care le-am avut, la inceput, cand

am aflat ca sunt iarasi insarcinata, sa-mi para rau de ele, sa merg pana la capat". M-am gandit si ca

daca Dumnezeu va ingadui sa mor, atunci asa sa fie! Stiam si faptul ca daca mori, dandu-ti viata

pentru o alta viata, practic, asta este mucenicie. Desi lumea o considera pe mama care face acest

lucru o nebuna sau o inconstienta: cum sa-si lase alti copii orfani si sa moara pentru un copil care

n-are nici o sansa sa supravietuiasca?

- Nu va gandeati ca n-aveati nici o sansa, ca veti muri daca nu avortati?

- M-am gandit, am mai avut incercari in gand, dar credinta surorilor mele, care sunt calugarite, a

parintilor mei, a duhovnicilor, a celor din jur, si mica mea credinta m-au sustinut sa merg pana la

capat.

§D-na Maria Oprea impreuna cu familia

A contribuit mult si sfatul pe care mi-l daduse mai demult duhovnicul meu, parintele Lavrentie de

la Frasinei, inainte de a pleca din lumea aceasta. Pur si simplu, fara nici o legatura cu ceea ce-i

spuneam, ma apuca asa, dintr-o data, de mana, si-mi zicea: "Marie, draga, ai grija, sa nu faci

niciodata avort! Ai inteles? Mai, tata, mai, ai inteles? Niciodata sa nu faci avort!". Era de neinteles

de ce facea asta si ii spuneam: "Parinte, dar eu stiu lucrurile astea. Eu stiu ca nu este bine si n-am

sa fac niciodata avort. Douazeci de copii de-oi avea, nu o sa fac avort". "Mai, tata, tine minte ce-ti

spun eu: ai grija, sa nu faci!". La urmatoarea intalnire repeta din nou. Eram foarte mirata de acest

sfat al parintelui, pe care mi l-a dat pana la ultima spovedanie, pana la internarea dansului la

Bucuresti, in stare critica. Eu cred ca el a avut un dar de la Dumnezeu si a prevazut ce-o sa mi se

intample. Atat de bine mi s-a imprimat sfatul lui, incat in momentul in care a trebuit sa aleg, am

ales sarcina. Nu teoria pe care am acumulat-o la seminariile de morala m-a influentat, nu ea mi-a

rasunat in cap, ci sfatul parintelui: "Ai grija, sa nu faci avort!". Si poate imi va mai rasuna in

minte. Nu se stie pentru ce momente care ma asteapta in viitor mi-au fost adresate acele

indemnuri.

Minunea

- Cand ati luat decizia sa mergeti pana la capat?

- Imediat dupa ce am citit Acatistul Sfantului Nectarie. Trebuie sa va spun ca in momentul in care

eu treceam prin toate aceste intamplari, sora mea cea mica se pregatea sa fie calugarita. Ea a fost

linistita cand a auzit ca am o sarcina extrauterina si imi spunea mereu sa fiu pe pace, ca acel copil

se va naste cu bine prin rugaciunile Sfantului Nectarie.

§

Ea stia ce putere are acest sfant si in momentul calugaririi si-a pus in suflet o singura dorinta - ca

pruncul meu sa traiasca si sa se nasca normal. Si se spune ca in acele clipe, orice iti doresti se

implineste... Ajunsa acasa dupa ce aflasem diagnosticul, am inceput sa citesc cu lacrimi Acatistul

Sfantului Nectarie. El ma mai ajutase o data, la cea de a doua nastere, si nadajduiam sa o faca si

acum. Nu am avut trairi mistice, cum povestesc unii, sau aratari cum au pelerinii de la Maglavit

sau Fatima. Nu! Am simtit doar o pace, o linistire a gandurilor, o impacare cu Dumnezeu si chiar o

bucurie, o bucurie foarte mare si o asteptare luminoasa, nu cu ganduri de spaima: "Vai de mine, ce

voi face daca va fi handicapat?", sau: "Sa vezi ca o sa moara, n-o sa tin sarcina!". Apoi a venit

minunea. Intr-o zi, am simtit exact cum simte o mama prima miscare in pantec a copilului ei. Am

simtit un fel de lovitura usoara si lina, un fel de zvacnet, de saritura lina. O senzatie extraordinara.

Nu am de unde sa stiu exact, dar e clar ca atunci pruncul a revenit acolo unde ii era locul, de pe

trompa in uter.

§

Avand experienta de la celelalte doua sarcini, si stiind cum misca un copil, m-am mirat

ca acesta a miscat la doar doua luni. Practic, prima miscare n-a fost la trei luni jumate, ci la doua,

atunci, in timpul citirii acatistului. Din punct de vedere medical, e imposibil. Dar din punct de

vedere crestinesc, ce sa zic? Totul e posibil!

Dupa ce m-am rugat si m-am linistit, am ales sa merg la un doctor reputat. Eu eram cu inima in

dinti! Imi batea mai tare ca niciodata. Doctorul a inceput sa ma examineze atent si, de la ecograf,

ii dicta asistentei: "Sarcina absolut normala, copilul este la locul lui, nu este nici un pericol". Pot

sa spun ca pana in momentul de fata nu am mai avut asemenea momente de bucurie, in intreaga

mea viata. A fost chiar mai mare decat in momentul nasterii. Dupa aceea, sarcina a decurs mai

bine. M-am rugat zilnic. Imi amintesc, ca acum, ca atunci cand citeam acatistul, la fiecare

"Bucura-te, Sfinte Nectarie", copilasul dadea ori din manuta, ori din piciorus, efectiv, lovea usurel

in burta, la fiecare "Bucura-te"! Mi-am dat atunci seama ca nu am de ce sa ma tem. Chiar daca se

va naste cu probleme de sanatate, Sfantul Nectarie il va avea in ocrotirea lui.

Nectaria

La ora 10 dimineata, cand m-au apucat durerile foarte mari pe care simteam ca nu le mai pot

suporta, mi-am sunat din nou surorile din manastire si le-am zis: "Acuma incepeti Acatistul

Sfantului Nectarie, ca nu mai pot! Cand terminati acatistul, sa-mi dati un bip!". Aveam telefonul in

halatul cu care am nascut, si la 10.30, in momentul in care Nectaria a iesit, atunci a vibrat mobilul

in buzunarul halatului.

§

Nectaria, Daria si Anastasia

Efectiv, cat s-au rugat ele, o jumatate de ora, atat a durat si nasterea. M-am simtit atunci o

privilegiata a cerului. Nasterea a decurs extraordinar, desi doctorul mi-a spus ca o sa dureze cam

8-10 ore, pentru ca nu eram absolut deloc pregatita, colul era inchis, membranele nu erau rupte, nu

am avut semne ca as naste. Chemat de urgenta, doctorul nici n-a apucat sa stea efectiv la nastere, a

ajuns doar cand m-a cusut, spre sfarsit.

- Si cum e acum fetita?

- Cum sa fie? Mai dulce decat nectarul. Este frumoasa, cuminte, sensibila. Parca ii seamana

Sfantului Nectarie. L-a indragit de mica. Primul cuvant pe care l-a spus n-a fost "mama", ci "tata",

batand asa, des, cu degetelul pe icoana Sfantului Nectarie, pe care o avea la patut. In fiecare

dimineata, atunci cand apare soarele si Dumnezeu ne daruieste o noua zi, imi dau seama ca acest

copil exista numai din dragostea lui Dumnezeu si din mila sfintilor. Fiecare zi din viata ei este o

minune pentru care Ii multumesc din toata inima!

Puterea rugaciunii

§Iisus Hristos

"Sfantul sufletului meu"

Mie imi place sa cred ca Sfantul Nectarie m-a gasit el pe mine si nu eu pe el. Ma aflam intr-o

perioada urata a vietii mele, eram disperata, nu stiam incotro sa ma indrept, ce sa fac. Eram

terminata psihic, facusem o depresie grava, slabisem vreo 10 kilograme, nu ma mai puteam

concentra pe absolut nimic, numai la suferinta mea ma gandeam. Nu gaseam absolut nici o

rezolvare, plangeam incontinuu, ce mai, eram o epava. Si, intr-o zi, nu stiu de unde mi-am amintit

ca mama imi vorbise candva de un anume Sfant. Si apoi mi-am amintit ca avea si un acatist al

acestui Sfant si ca el era grabnic ajutator si ca nu te trece cu vederea, oricine ai fi. Apoi, mi-am dat

seama ca este vorba despre acelasi Sfant despre care citesc destul de des in ziarul meu de suflet,

"Formula AS". Era, desigur, vorba despre Sfantul Nectarie. Mi-am zis ca trebuie neaparat sa fac

rost de Acatistul sau, insa mi-a luat destul de mult timp. Am tot amanat, pana cand, intr-o zi, la

Mitropolie fiind, l-am cumparat, stiind ca a doua zi voi pleca din oras si ca voi avea timp sa-l

citesc in liniste. Ce sa va zic, mi-a schimbat viata! Inca din prima zi de cand am inceput sa-l citesc,

m-a linistit, m-am simtit mai calma si mi-am recapatat puterea de concentrare. Nu-mi venea sa

cred, de fapt nu realizam de ce sunt asa de calma. Am citit Acatistul si il citesc si acum in fiecare

zi, desi a trecut o luna si ceva. M-a ajutat enorm de mult acest Sfant. Am cumparat si Paraclisul,

pe care il citesc impreuna cu Acatistul, in fiecare zi, mi-am cumparat si Acatistul Sfintei Maici

Grabnica ajutatoare. Sfantul Nectarie a reusit sa ma scoata incet-incet din prapastie si, desi inca

ma lupt cu depresia, cred ca voi reusi in cele din urma sa o birui. Am momente cand ma gandesc

ca poate rugaciunea mea este insignifianta, dar Sfantul imi arata ca nu este asa. Intr-o seara, de

pilda, ma gandeam ca tare mi-as dori sa ajung si eu la moastele lui, si regretam ca nu se gasesc si

in Iasi, orasul in care traiesc. Imediat dupa ce m-am gandit la asta, am intrat pe o pagina de

internet, unde chiar asta scria: ca moastele Sfantului Nectarie se gasesc si in Iasi la biserica din

cartierul Alexandru. M-am dus acolo in urmatoarele zile si de atunci ma duc cand pot, nu conteaza

in ce zi, si ma rog. Imi dau lacrimile de fiecare data cand ma rog la Sfant. Pur si simplu ma

emotioneaza atat de tare, incat plang fara sa vreau si apoi ma cuprinde o stare de liniste. Sfantul

Nectarie m-a ajutat si ma ajuta in continuare. Este Sfantul meu de suflet si are grija de mine. Ii

multumesc extraordinar de mult. Cautati-l si voi si o sa va ajute. Slava Domnului,

SfantuluiNectarie si Maicii Domnului!

MIHAELA SAMSON

Mi-am botezat copilul cu numele lui"

Dragi cititori ai revistei "Formula AS", a sosit, in sfarsit, momentul mult asteptat, cand le pot

relata si altora despre inca o minune savarsita de Sfantul Nectarie din Eghina in viata unui

neinsemnat crestin, cum sunt eu.

Dupa nasterea primului copil (pentru a carui sanatate m-am rugat tot Sfantului Nectarie), mi-am

dorit nespus de mult sa mai pot aduce pe lume un prunc sanatos. A urmat o sarcina care a esuat,

dar la scurt timp, am aflat ca am ramas din nou insarcinata. Inca de la inceput, am avut o apasare

in suflet, spaima surda ca as putea pierde din nou copilul. Primele trei luni au trecut cu bine. La

finalul celei de a treia, a venit insa o lovitura grea. Am suferit o hemoragie foarte puternica,

doctorii anuntandu-ma ca am un hematom extrem de mare, langa placenta, iar sansele de a pastra

copilasul sunt rezervate. Va dati seama ce a urmat in sufletul meu si al sotului meu. Cand vezi la

ecograf un copilas in miniatura, cu toate organele formate, cum te poti, oare, resemna cu gandul ca

ar putea muri, ca ar inceta sa mai existe in viata ta? Au urmat zile, saptamani de cosmar sufletesc.

Bineinteles, primul lucru a fost sa incep a ma ruga intens Sfantului Nectarie, care stiam ca e

vindecator minunat de boli, dar si ca ajuta femeile insarcinate. M-am rugat, desigur, si Maicutei

Domnului si Bunului Dumnezeu sa ma ajute sa duc sarcina pana la capat, dar foarte mult mi-am

indreptat ruga catre Sfantul Nectarie. Pe parcursul sarcinii, au mai fost cateva episoade, cand am

fost suspecta de infectii virale extrem de periculoase pentru copilul nenascut. De fiecare data, nu

am incetat sa citesc Acatistul Sfantului Nectarie, desi nu erau semne ca situatia mea s-ar fi

indreptat. Eu, pacatoasa, asteptam sa vad petrecandu-se minunea peste noapte, asa cum citisem ca

poate face Sfantul, cand este rugat. Credinta mea cand slabea, cand revenea, dar nu incetam sa ma

rog. Si n-a fost in zadar! La inceputul celui de al treilea trimestru de sarcina, am primit vestea ca

hematomul nu mai este vizibil la ecograf. Pur si simplu nu mai exista! Nu se micsorase si nici nu

se eliminase, asa cum ar fi fost de asteptat, ci deodata, a disparut. Bucuria si recunostinta mea au

fost teribile, si am avut imboldul sa va scriu atunci, imediat, dar, din superstitie, am asteptat ca

Binele sa se intample si abia apoi sa scriu despre el, sa astern in scris povestea mea si a micutului

Nectarie, dupa ce se va fi nascut sanatos. Slava Domnului, minunea s-a intamplat! Acum pruncul

meu are doua saptamani de viata si nu incetez a ma minuna, privindu-l langa mine. Doctorii mi-au

spus ca voi avea nevoie de foarte mult noroc, ca sa duc sarcina la bun sfarsit. Eu voi spune oricui

ca nu de noroc am avut nevoie, ci de ajutorul unui Sfant deosebit, care nu a lasat sa se stinga viata

unui prunc nevinovat, ci l-a salvat in mod uimitor, in ciuda pacatelor mele.

Si inca o fapta minunata, prin care Sfantul Nectarie si-a aratat puterea. Nasterea primului copil a

fost de-a dreptul traumatizanta, cu o durata foarte mare si cu dureri cumplite. De data aceasta,

stiind ca Sfantul are darul de a usura durerile nasterii cand mamele il cheama in ajutor, m-am rugat

din suflet sa nu ma lase sa mai trec printr-o nastere asa de grea ca prima. Ei bine, cea de a doua

nastere a fost mult mai usoara. Dupa 3-4 ore de travaliu, cu mult mai suportabil si incomparabil

mai scurt decat primul, am nascut minunea de copil pe care l-am botezat Nectarie. Nu se putea

altfel! Copilul poarta numele Sfantului care l-a ocrotit si care, sunt sigura, il va ocroti si de acum

inainte.

Cu drag si recunostinta,

TEODORA din Germania

"Dumnezeu exista!"

§Arhanghelul Mihail

Desi ma rugam in fiecare seara si mai mergeam cateodata la biserica, am descoperit puterea

rugaciunii prin intermediul revistei dvs., la care era abonata mama mea. Nu stiam de existenta

acatistelor si de puterea lor nemarginita, pana cand nu am citit marturii ale cititorilor de la rubrica

"Spiritualitate". Eram foarte emotionata cand citeam povestile celor implicati si parca traiam

alaturi de ei bucuria implinirii acelor minuni. Primul acatist pe care l-am citit a fost Acatistul

Maicii Domnului, Bucuria tuturor celor necajiti. Nici nu terminasem de citit de 40 de ori, ca

minunea pe care o asteptam s-a si implinit. Apoi am inceput sa citesc si alte acatiste: Acatistul

Sfantului Mina, Acatistul Sfantului Nectarie, Acatistul Sfintei Xenia, Acatistul Maicii Domnului

Grabnica Ajutatoare si Acatistul Maicii Domnului Bucurie Neasteptata. Toate acestea m-au ajutat

enorm! Sfantul Nectarie l-a ajutat pe sotul meu sa isi gaseasca un serviciu foarte bun, pentru care a

dat examen chiar in ziua cand s-a nascut baietelul nostru. De asemenea, cand am avut probleme de

sanatate, m-a ajutat sa iau un examen foarte important. Prezenta Maicii Domnului am simtit-o

mereu in viata mea, ori de cate ori i-am cerut sprijinul. Mesajul pe care vreau sa il transmit

cititorilor este ca Dumnezeu ne ajuta de fiecare data cand avem nevoie. Pot spune cu mana pe

inima ca Dumnezeu exista, iar acatistele si rugaciunile reprezinta o punte de legatura intre om si

divinitate. Ii multumesc din suflet Bunului Dumnezeu pentru tot si sper ca ii voi putea multumi

toata viata. Va multumesc si dvs. ca existati si va doresc sa aveti parte de tot ce este mai bun.

CRISTINA VATAVU

Reproduceri dupa icoane de la Schitul Ghelari

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - Cartile si

icoanele sfintilor

§

- De la Bucuresti la Bixadul Oltului -

"E frumos sa mori pentru o idee, dar e greu sa traiesti pentru ea. Eroismul adevarat, desi

despodobit de destinul tragic, e acesta din urma"

Nichifor Crainic

Dupa absolvirea Liceului National Ortodox "Avram Iancu" din Brad si alti patru ani de studii

temeinice la Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu, la recomandarea profesorului Nicolae

Popovici, care avea sa devina Episcop de Oradea, tanarul Zian Boca, viitorul ieromonah Arsenie,

este trimis la Academia de Belle-Arte din Bucuresti, cu o bursa acordata de Mitropolitul

Ardealului, Nicolae Balan. In Capitala tarii, rezista oricarei tentatii de a se implica in vreo miscare

studenteasca sau grupare politica. Urmareste cu tenacitate perfectionarea sa in domeniul picturii,

petrecand cele mai multe ore in atelierele si salile de curs de pe Calea Grivitei, la sediul Academiei

de Arte Frumoase. Cunostintele sale duhovnicesti se largesc si se adancesc, gratie cursului de

teologie mistica, predat de poetul si ganditorul crestin Nichifor Crainic, la Facultatea de Teologie,

pe care Zian il frecventeaza in 1935-1936.

Un deschizator de drum

In 1941, in discursul pe care l-a rostit sub cupola Academiei, cu ocazia primirii lui Nichifor

Crainic in cel mai inalt forum stiintific al tarii, Lucian Blaga, facand vechiului sau prieten si

colaborator un frumos portret, spunea inspirat: "Crainic nu vine singur, odata cu el intrand in

Academia Romana Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin".

Astazi, aproape toate scrierile importante ale Sfintilor Parinti ai Bisericii au fost traduse si

publicate in limba romana, incat orice credincios poate aprofunda invatatura si spiritualitatea

ortodoxa. Rugaciunea lui Iisus nu mai e doar indeletnicirea pustnicilor sau a calugarilor din

manastiri, ci a coborat din munti si paduri in mijlocul oraselor, unde sunt mireni care incearca s-o

rosteasca si s-o dobandeasca.

La inceputul anilor '30 ai veacului trecut, paradoxal, mistica lipsea din teologia academica

ortodoxa, chiar daca "stiinta indumnezeirii omului", cum a numit-o Nichifor Crainic, a fost

preocuparea de capatai a Rasaritului crestin, din epoca patristica si pana la Sfantul Paisie

Velicikovski sau Sfantul Ioan de Kronstadt. Prin cursul sau de ascetica si mistica, scriitorul-teolog

ii familiariza pe tinerii auditori cu operele marilor scriitori bisericesti: de la Clement Alexandrinul,

Macarie Egipteanul, Marcu Ascetul sau Ioan Scararul, la Sfantul Simeon Noul Teolog, Grigorie

Palama sau Nicolae Cabasila. Pe vremea aceea, aceste scrieri ajungeau la noi mai ales pe filiera

occidentala, cel mai adesea in limba franceza.

Scara Sfantului Ioan

Despre cum isi petrecea vremea ca student in Bucuresti, Parintele Arsenie Boca va scrie peste

cativa ani, in autobiografia ce i s-a cerut in iulie 1945, cand a fost retinut la sediul Sigurantei din

Ramnicu-Valcea: "Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai ramanea liber acasa il foloseam citind si

discutand teologie, cu inca un coleg de-al meu, care studia Conservatorul. Asa s-a intamplat ca

odata, placandu-mi foarte mult scrierea mistica a Sfantului Ioan Scararul, am tradus-o in

romaneste, in vreme de 5 luni".

§

Zian Boca in ziua hirotonirii ca diacon, incadrat de preotii Octavian Flucus (st.) si Ioan Comsa

(dr.)

Scara Sfantului Ioan este o scriere fundamentala pentru orice monah sau aspirant la calugarie.

Avva Ioan, egumenul Sfintei Manastiri a Sinaiului, "apostol al monahilor", prezinta urcusul

duhovnicesc pe care poate sa-l implineasca acela care s-a lepadat de lume si si-a inchinat viata lui

Dumnezeu.

"Monah inseamna randuiala si stare a celor fara de trupuri, care in trup materialnic si intinat sa

savarsaste. Monah iaste acela ce numai de hotararile si cuvintele lui Dumnezeu sa tine in toata

vremea, si locul, si lucrul. Monah este sila a firii necontenita, si pazire a simtirilor nelipsita.

Monah iaste trup neintinat si gura curatita si minte luminata. Monah iaste suflet dureros, care intru

necontenita pomenire a mortii se indeletniceste, si dormind, si priveghind" - scrie Sfantul Ioan

Sinaitul in Scara sa, cuvinte pe care le-am redat, pentru frumusetea limbii romanesti vechi, in

talmacirea de la 1814 a Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache.

Gandul unei vieti in curatie trupeasca si sufleteasca, al lepadarii de lume, adica de pacat, il avea

Zian Boca inca din primul an de studii teologice la Sibiu. Celebra lucrare a monahului originar din

Palestina, care a pustnicit in Muntele Sinai, "la un loc de liniste", timp de 40 de ani, i-a intarit

hotararea pentru "o logodna cu modul mai presus de veac al vietuirii ingeresti": "M-a ajutat foarte

mult la incheierea convingerii mele de-a intra in calugarie".

Diaconia

Parintele Nicolae Streza, ani buni parohul Bisericii de piatra din Targu-Mures, traieste astazi la

Sibiu, impreuna cu familia fiicei sale, Tatiana Elena Morar. Pentru a afla date cat mai exacte

despre Parintele Arsenie, duhovnicul sau, a cercetat arhivele de la Arhiepiscopia Sibiului si a gasit

o scrisoare trimisa in 1936, din Bucuresti, de catre Zian Boca, Mitropolitului Nicolae Balan, in

care e formulata urmatoarea cerere, pe care o reproducem intocmai:

Inalt Prea Sfintite Stapane

Prea Venerat Consiliu Arhiepiscopesc

Subsemnatul absolvent al Academiei Teologice din Sibiu si student al Academiei de Arte

Frumoase din Bucuresti, cu adanca smerenie Va rog sa binevoiti a ma primi la Taina sfintei

hirotonii, in treapta I, a diaconiei, - hotarandu-mi-se o data din Septemvrie c. care se va afla mai

nimerita.

In credinta rezolvarii favorabile, astept anuntarea datei hotarate. Cu fiasca supunere

Zian Boca

Str. Justitiei 14, Buc. 6

Bucuresti, la 17.VIII. 1936

Pe 28 august 1936, ca raspuns, Zian Boca primeste o instiintare prin care este invitat sa se prezinte

"la sfintire pe data de 1 Septembrie a.c. ora 8 dimineata, aducand Liturghier, Sfanta Scriptura si

reverenzi. Vei sta aci 2 saptamani". Comunicatul trimis de Arhiepiscopia Sibiului se adreseaza si

altor doi candidati la preotie: Octavian Flucus din Sacel, comuna Saliste, judetul Sibiu, si Ioan

Comsa din Galati, Fagaras. Sunt cei doi clerici tineri care il incadreaza pe Zian Boca in fotografia

realizata in ziua cand viitorul duhovnic de la Sambata a fost hirotonit intru diacon, la 11

septembrie 1936.

Pentru mine, descoperirea acestei fotografii, pe care am primit-o de la doamna Veronica Patru din

Fagaras, a fost o intreita bucurie. Mai intai, o noua poza de tinerete a Parintelui Arsenie! Apoi, cu

surprindere, l-am recunoscut pe preotul Octavian Flucus, parintele care m-a botezat la Saliste, in

Marginimea Sibiului, unde a fost paroh timp de mai bine de 40 de ani. Totodata, am aflat ca Ioan

Comsa, care a devenit preot chiar in satul sau, Galati, astazi un cartier al Fagarasului, a lasat o

importanta marturie despre zilele anului 1948, cand a fost retinut la Siguranta din Brasov, unde l-a

avut coleg de suferinta pe Parintele Arsenie.

In 1935, ca absolvent al "Teologiei" din Sibiu, Zian Boca a fost facut citet si ipodiacon, calitati

care se acorda numai printr-o rugaciune a ierarhului. Pe 10 septembrie 1936, pentru a fi hirotonit

diacon, s-a spovedit si a primit o Dovada de marturisire de la preotul Mihail Neagu. Pe 11

septembrie, in ziua hirotoniei ca diacon, Zian Boca a citit o Declaratiune, semnata de preotii

Dumitru Staniloae si Mihail Neagu, care, cu siguranta, au slujit la Sfanta Liturghie a hirotoniei.

§Catapeteasma bisericii din Bixad

A devenit astfel diacon-celib, pe seama Catedralei mitropolitane din Sibiu. Potrivit canoanelor

Bisericii Ortodoxe, daca un tanar este hirotonit diacon, fara a fi casatorit, inseamna ca a ales

celibatul si nu mai poate opta pentru casatorie, dar poate alege calugaria. Asadar, din acel moment

al anului 1936, optiunea lui Zian Boca pentru monahism era cu adevarat definitiva. Peste cativa

ani, va scrie in Cararea Imparatiei:

"Porunca desavarsirii s-a dat inca prin Legea veche, evreilor, dar cu deosebire s-a dat prin Legea

noua, crestinilor. Desavarsirea si sfintenia sunt cele ce masoara apropierea sau departarea noastra

de Dumnezeu. De aceea, in trei cete se randuiesc ostasii razboiului duhovnicesc: in chemati, alesi

si credinciosi - sau cu alta numire: incepatori, sporiti si desavarsiti.

Dar s-a ales o ceata de crestini care gasesc inlauntrul lor chemarea numai spre viata

duhovniceasca, ca singurul rost vrednic al vietii. Acestia sunt calugarii.

Precum cand merg la oaste, oamenii lumii lasa toata grija de acasa, ca sa nu-i incalceasca in

vremea ostasiei, asa si nevoitorii mantuirii lasa toata grija lumii pentru Imparatul cerurilor".

Ortodoxia la Bixad

"Am terminat "Belleartele" cu bine, in 1938. Am facut anul de practica la o biserica din Bixadul

Oltului, judetul Ciuc, zugravita in fresca, impreuna cu profesorul meu, Costin Petrescu", aminteste

Parintele Arsenie in autobiografia sa.

Situata la aproximativ 80 de kilometri de izvorul Oltului, localitatea Bixad este astazi cea mai

nordica asezare rurala din judetul Covasna, pe drumul dintre Sfantu-Gheorghe si Tusnad. In

vecinatatea sa este lacul vulcanic Sfanta Ana. Ca si acum, satul era locuit dupa primul razboi

mondial mai ales de secui. Comunitatea romaneasca avea o biserica ortodoxa cu hramul "Sfantul

Gheorghe", construita in 1845.

§

Am pornit spre Bixad intr-o frumoasa duminica de toamna, impreuna cu regizorul Nicolae

Margineanu, dupa ce participasem la Sfanta Liturghie slujita la Biserica "Sfanta Treime" din satul

Chichis, tot in judetul Covasna, unde se afla o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul pictata de

Parintele Arsenie Boca. La Bixad, ne-a primit cu inima deschisa si ne-a fost ghid Arpad Dobrita.

Tatal sau, roman din partile Fagarasului, s-a casatorit cu o secuianca si a ramas la Bixad. A fost

multi ani cantorul bisericii ortodoxe. Arpad a mostenit de la tatal sau o voce frumoasa si astazi ii

continua slujirea de cantaret bisericesc. E botezat ortodox, dar are un prenume unguresc!... Ne-a

spus cu tristete ca acum 30 de ani a vrut sa se inscrie si sa studieze la Seminarul Teologic de la

Cluj, dar a fost respins pentru ca il cheama Arpad. "Avea multa dreptate cineva cand spunea: ca

sa-ti faci ideea infinitului, gandeste-te la prostia omeneasca - nu mai are margini", sunt cuvinte

notate candva de Parintele Arsenie, gasite de Preasfintitul Daniil Sotenescu, intre insemnarile

pastrate la Sinaia, publicate in cartea Parintele Arsenie - "Omul imbracat in haina de in" si

"Ingerul cu cadelnita de aur".

Am aflat ca acum 80 de ani, la marginea satului Bixad, se afla o cariera de piatra, patronata de

inginerul Dumitru Bogdan. Intrucat pentru exploatarea carierei era folosit si un teren al parohiei

ortodoxe, preotul romanilor, Dumitru Trifan, i-a cerut omului de afaceri sa-l ajute la restaurarea

bisericii, care avea nevoie de reparatii capitale. Dumitru Bogdan a ales sa construiasca pe

cheltuiala sa o biserica noua, din piatra si caramida, cu forma treflata, avand trei abside

semicirculare. Pentru pictura, l-a angajat pe cel mai en vogue artist plastic al momentului, autorul

monumentalei fresce de la Ateneul Roman: Costin Petrescu. L-a insotit diaconul Zian Boca, unul

dintre studentii sai favoriti.

Asa a luat nastere o fresca frumoasa, intr-un locas ortodox care a primit hramul "Sfantul Dumitru",

in amintirea ctitorului si a preotului paroh. Pe cupola este pictat Domnul Iisus Hristos, iar pe

interiorul tamburului cei 12 Apostoli. Pe cele patru pandantive de sustinere, cei patru evanghelisti:

Matei, Marcu, Luca si Ioan. In pronaos, la intrare, in dreapta este pictat Mitropolitul Andrei

Saguna - canonizat in ceata sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane anul

acesta - si in stanga, Mitropolitul Nicolae Balan, inginerul Dumitru Bogdan si sotia sa, Elena.

§Icoanele pictate de Arsenie Boca la Biserica Sfantul Dumitru Bixad, jud. Covasna

Icoanele de pe catapeteasma, mai ales cea a Mantuitorului, amintesc de stilul caracteristic

Parintelui Arsenie, asa cum s-a cristalizat mai tarziu, in icoanele de la Draganescu si Prislop.

Pictura a fost finalizata doar in partea superioara a bisericii, intrucat in martie 1939, Zian Boca a

plecat la Muntele Athos, si in 1940, o buna parte a Ardealului a fost cedata Ungariei, in urma

dictatului de la Viena.

Din toamna infierbantata a anului 1940 dateaza, probabil, si zgarieturile cu care au fost mutilate

chipurile Mitropolitilor Andrei Saguna si Nicolae Balan, doi mari luptatori pentru afirmarea

sufletului romanesc, intr-o parte de tara unde au fost descoperite multe necropole si asezari dacice,

si monede imperiale romane.

Dupa 10 ani, de data aceasta ca preot si duhovnic incercat si calit, Parintele Arsenie va reveni la

Bixadul Oltului si va predica in biserica ale carei ziduri le-a mangaiat cu pensula si cu sufletul in

zilele formarii sale duhovnicesti, rostind pe 8 noiembrie 1949, la praznicul Sfintilor Arhangheli

Mihail si Gavriil, cuvinte adanci si de mare curaj, in vremurile in care "cozile de topor" incercau

sa impuna ura si necredinta:

"O mie de ani de-ar trai ateul, tot "pe neasteptate" e tras de Dumnezeu la raspundere, - ca unul ce

nu se mai astepta sa existe Dumnezeu, ba sa mai si traga la raspundere.

§Pe primejdioasa panta, inclinata spre neant, a antrenat rationalismul pe oameni. Toti oamenii

recunosc suprematia adevarului - numai ca putini mai stiu exact ce mai este adevarul. Una dintre

definitiile sale, de mari ravagii, e si echivalenta ratiunii cu realul. De aci pana la a spune ca

realitatea e numai ceea ce imi spune mie mintea ca e realitate, si ceea imi spune ca nu e, nu exista,

nu e decat un pas. Afirmatia aceasta mai cuprindea in sine un sambure stricat: eul. Eul e bun la

locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevarului.

Numai gandirea lui Dumnezeu echivaleaza creatia. Omul e creator in fantezie, in iluzie. Cea mai

fantastica creatie a unor oameni e negativa: ca nu exista Dumnezeu. Iata o interpretare gresita a

demnitatii omenesti.

- Oameni pe care-i asteapta cea mai mare deziluzie!..."

PUTEREA RUGACIUNII

§Un mare pazitor al cumpenelor vietii: Sfantul Nectarie

Locuiesc in Canada de aproximativ 22 de ani, dar nu am pierdut legatura cu tara din care am

plecat. Printre alte publicatii, am primit in permanenta revista "Formula AS", o revista de mare

tinuta, in care am gasit sfaturi si indrumari spirituale, relatari legate de miracole ce s-au infaptuit

datorita credintei, a rugaciunilor, a sfintelor moaste, care se gasesc in multe biserici din Romania.

Astfel am aflat si despre puterea de vindecare a Sfantului Nectarie, de care mi-am dorit sa ma

apropii si eu. Am reusit sa obtin cartea cu acatistul Sfantului Nectarie si o sticluta cu mir de la

biserica "Radu Voda" din Bucuresti, pe care o pastrez cu sfintenie si la care apelez pentru ajutor, in

momente de grea cumpana. Si el nu intarzie sa vina. Sfantul Nectarie ne-a ajutat totdeauna cand

am fost in momente grele. Fiica mea era sa moara la nasterea fetitei, dar am mers la spital si am

uns-o cu mir, s-a rugat si ea cu ardoare sfantului Nectarie - si ajutorul Lui nu a intarziat. Si ea, si

fetita, au depasit faza critica - cu ajutorul acestui mare si minunat sfant.

In urma cu cateva luni, a fost randul meu sa fiu incercata. Chemata la spitalul din orasul unde

locuiesc, ca sa mi se ia probe de piele pentru biopsie - s-a dovedit ca sunt suspecta de cancer de

piele. M-am rugat cu disperare Sfantului Nectarie pentru ajutor, si El mi-a auzit din nou glasul si

nu m-a lasat. Rezultatul ultimelor analize a fost "negativ". Am inteles ca Sfantul Nectarie nu lasa

pe nimeni fara ajutorul Lui.

Va multumesc pentru aceasta revista, pe care va straduiti sa o realizati in folosul nostru, al celor ce

o citim, ajutandu-ne, uneori, sa biruim cumpene mari ale vietii.

De departe, cu dragoste,

L. L.

"Toti cei aflati in necazuri apelati la mila lui Dumnezeu"

§

Buna ziua! Ma numesc Cristina, am 30 de ani si incep prin a va spune ca sunt recunoscatoare

divinitatii pentru ca existati. "Formula AS" este singura revista serioasa care a mai ramas pe piata

romaneasca. Datorita articolelor publicate de dvs., am invatat cum sa ma rog Bunului Dumnezeu,

pentru a primi ajutor. Si am primit mereu, citind acatistele indicate de cititorii revistei. V-am

descoperit in urma cu 10 ani, si, de atunci, va citesc saptamanal. Primul acatist pe care l-am citit a

fost Acatistul Maicii Domnului Grabnica Ajutatoare, pe care nici nu apucasem sa-l termin si

rugamintea mea s-a indeplinit. Am descoperit apoi alte acatiste care, citindu-le, imi aduceau liniste

si imi implineau rugaciunile. In urma cu vreo trei ani, mi se facuse o rana urata la picior, care se

infectase si pe care am incercat sa o tratez acasa, dar mai rau i-am facut. Dupa o luna de

improvizatii, am decis sa citesc Acatistul Sfantului Nectarie si a doua zi am avut taria de a merge

la doctor, care mi-a prescris niste unguente, iar rana mea s-a vindecat intr-o saptamana. Ramas

fara serviciu, sotul meu tot cu ajutorul Sfantului Nectarie si-a gasit un nou loc de munca.

Multumesc bunului Dumnezeu pentru tot si ii sfatuiesc pe toti cei aflati in necazuri sa apeleze la

mila Lui.

CRISTINA

Pictorul MARIN GHERASIM - "Prin

Craciun ne pastram identitatea crestina"

§Fecioara cu Pruncul (Icoana din Laz, Valea Sebesului)

* Orice intalnire cu maestrul Marin Gherasim iti lasa o impresie intensa, la fel ca si pictura

sa. De ani buni, impins de o delicata fervoare a credintei, el picteaza o lume esentializata,

coborata parca din Scripturi si din icoane. O lume din care respira smerenia si renuntarea

de sine a vechilor zugravi de biserici *

"Sa traim in lumina"

- Revista "Formula AS" se incapataneaza de ani de zile sa salveze memoria Craciunului de

altadata, pe cand el era praznuit ca o mare sarbatoare crestina: nasterea lui Hristos. Acum

semnificatia lui s-a pierdut, inlocuita de un Craciun al cadourilor si al meselor imbelsugate. E

bine ce facem? De ce trebuie pastrat spiritul originar al Craciunului?

- Eu cred ca semnificatia curata si straveche a Craciunului nu s-a pierdut la romani! Si taranii, si

orasenii tin inca aceasta sarbatoare cu pietate, cu religiozitate, iar bisericile sunt pline, si peste an,

si la marile sarbatori crestine. Eu nu vad un pericol de abandonare, de disparitie a trairii noastre

religioase. Daca ea s-a mai diminuat, asta se intampla mai mult la oras, si acolo, mai ales in

mediul snobismului intelectual, care, din dorinta de a primi un certificat de buna purtare din partea

Occidentului, este dispus sa dispretuiasca obiceiurile si sa intre in corul denigratorilor traditiei

crestine. Sigur, exista si printre intelectualii nostri multi credinciosi, dar sunt si foarte multi care

au trait prin strainatati, si in loc sa duca acolo ceea ce este autentic si profund in spiritualitatea

poporului lor, au invatat lectia negatiei, in spiritul Europei atee, pe care incearca s-o aplice si in

Romania. Sa nu uitam ca in Constitutia europeana nu s-a acceptat sa se spuna ca Europa are

origini crestine. Demersul de ani de zile al revistei dvs. capata, in acest context, o mai mare

greutate. De ce avem nevoie de spiritul originar al Craciunului? Pentru ca prin Craciun ne pastram

identitatea noastra crestina.

§Ca si prin toate traditiile noastre. Ne pastram spiritualitatea ortodoxa, ca ax moral si spiritual de

popor in istorie. Caci noi suntem un popor care a primit invatatura crestina inca din inceputuri,

ceea ce si explica vocatia romanilor pentru viata spirituala. Crestinismul a fost temelia formarii

noastre. De aceea, poporul roman este si azi un popor bine credincios, si asta se simte mai ales la

tara, acolo unde credinta si traditiile legate de Paste si de Craciun sunt foarte puternice. Acolo nu

exista o degradare a puritatii celei vechi, a Craciunului. Aceasta curatie trebuie sa o pazim

neincetat, ca sa nu ne pierdem si noi odata cu ea.

- Cum sa ne pregatim sufleteste pentru cea mai luminoasa sarbatoare de peste an? Exista trepte

ale initierii?

- Intai de toate, trebuie sa nu ne indoim de minunea Nasterii Domnului. De minunea intruparii lui

Dumnezeu. Trebuie sa ne patrundem de miezul tainic al intruparii lui Dumnezeu. Dumnezeu a

coborat pe Pamant pentru mantuirea noastra si s-a jertfit pentru noi. Iar noi trebuie sa traim cu

adevarat acest miracol, sa-l traim cu fiecare fibra a fiintei noastre. Sa laudam, sa cantam, sa ne

bucuram de aceasta minune. Sa traim in lumina! Sa traim cu necesitatea luminii spirituale. Acestea

sunt, cred eu, treptele initierii. Altfel, exista riscul ca miracolul Craciunului sa devina o simpla

obisnuinta. Si sa se banalizeze. Sa fie o sarbatoare care vine si trece, fara sa lase urme in noi. O

rutina a petrecerilor copioase.

- Intr-o lume pragmatica, dominata de televizor si de internet, miracolul despre care vorbiti, din

pacate, este greu de intretinut, iar ritualul Craciunului pare anacronic si depasit. Colindatorii,

atat de numerosi altadata, au disparut cu totul din Bucuresti...

- Credinta nu poate sa dispara din om, pentru ca ea a fost sadita in noi de cand e omenirea pe

Pamantul acesta. Este asa cum spunea Mircea Eliade: "Omul se naste cu nevoia divinitatii in el.

Dumnezeu nu este un moment, nu e o etapa din istoria omenirii, ci face parte din fiinta omului".

De aceea, tehnologia nu poate sterge nevoia de miracol din om, nevoia credintei. Tehnologia nu

poate sterge nevoia unei forte superioare noua, careia sa ne adresam si careia sa-i cerem cu

incredere dragoste si ajutor. Asa ca vremea colindelor nu a trecut si nici nu va trece vreodata. Din

contra, poate ca omul simte azi mai acut nevoia lor, puterea lor innoitoare. Bucurestiul nu

inseamna Romania. Cat despre toata aceasta propaganda si cadere in derizoriu, pe care o fac presa,

televizorul si internetul, acestea sunt incercari la care este supus omul. Sunt incercari mari. Numai

ca si raul a fost dat ca omul sa aleaga. Iar puterea de a alege ne-a fost data, si ea.

§Icoane pe sticla din Tara Fagarasului

Toate astea sunt ispite. Ele il forteaza pe om sa se defineasca, sa se decida de partea cui

este. Sansa noastra este ca totdeauna exista o reactie de aparare in fata raului. Cei care promoveaza

ideile acestea de destructie morala si fizica aproape ca nu au in vedere ca exista o reactie de

aparare, care in timp va duce la anihilarea acestor provocari ale raului. Iar sarbatorile crestine, cum

este si Craciunul, fac parte din armatura noastra de aparare impotriva raului.

§

- Chiar si minunile se laicizeaza de la un timp. Recent, un savant rus a marturisit ca a incercat sa

demonstreze matematic cum a mers Iisus pe apa. Poate fi explicat stiintific misterul?

- Sa nu uitam ca exista oameni de stiinta profund religiosi. Unul dintre ei era Einstein. Iar

cercetarea stiintifica nu este opusa credintei. Hegel spunea ca incearca prin argumente logice sa

demonstreze existenta lui Dumnezeu. Omul de stiinta face la fel. Nu face decat sa descopere, a

cata oara!, minunea creatiei. Mergand in profunzime prin analiza, savantul nu-L anihileaza pe

Creator, ci Il reveleaza si mai mult. Spiritul stiintific adevarat si profund, iar nu tezismul ideologic,

nu e in contradictie cu spiritul religios si cu revelatia crestina. Dimpotriva, stiinta aduce argumente

suplimentare intemeierii credintei. Cu forta argumentului stiintific, omul se intoarce, pe caile

revelatiei si credintei, si mai inarmat, mai puternic credincios. Eu nu vad o contradictie intre stiinta

si credinta.

Un cer albastru si instelat

- Daca ar fi sa va pictati Craciunul copilariei, ce ar figura in tablou?

- Daca ne pastram copilaria si fragezimea inimii, imaginile inchipuite de noi ca artisti vor fi

asemanatoare cu ale copilariei. Brancusi ne aminteste acest adevar mare: "Cand nu mai suntem

copii, am murit demult!". Daca miracolul copilariei se pastreaza, orice imagine a mea va fi atinsa

de acest miracol. Toate imaginile! Vedeti, eu am pictat "Ingeri", "Aripi albastre", "Tronuri",

"Abside" transfigurate de lumina, "Porti de initiere", "Cartea Cartilor", "Potirul". Ele sunt imagini

care mi-au populat fabulos copilaria, pentru ca tatal meu era preot si eu il vedeam mereu in

mijlocul acestor simboluri liturgice si hristice. Iar daca ma gandesc la Nasterea Domnului, pentru

mine imaginea Craciunului este un cer imens, albastru si instelat. Cerul care ne inconjura pe cand

mergeam sa colindam. Aceasta este imaginea Craciunului copilariei mele. In Bucovina nasterii

mele, cerul are iernile o adancime greu de inchipuit si, in plus, este plin de stele extraordinar de

stralucitoare, care vibreaza. De cate ori ma gandesc la colindele copilariei mele, imi amintesc

cerul inundat de stele vii. De aceea am pictat si mai pictez si acum aripi albastre de ingeri, sau

porti mari, de un albastru intens.

§Inchinarea pastorilor (Icoana basarabeana - 1830)

Dar am si amintiri mai putin luminoase din anii copilariei. Imi amintesc, de pilda, cum, prin anii

'50, in plina teroare a comunismului ateu, atunci cand aveau loc descinderi si arestari, facute cu

salbaticie si cinism, la noi, in Radauti, se pastrau cu sfintenie toate obiceiurile crestine. Aceasta era

si o forma de rezistenta neostentativa in fata urgiei. In acei ani, noi, copiii, impreuna cu parintii

mei si prietenii lor, mergeam la colindat, din casa in casa. Si nu ocoleam nici casele din care

oamenii tocmai fusesera ridicati miseleste. Nu ne era teama, chiar daca stiam ca suntem urmariti.

Ii colindam pe cei loviti de napasta, parca mai cu foc. Era un act de solidaritate. Si tin minte ca

eram primiti in casa, dupa ce cantam la ferestre, cu o bucurie neasteptata, de acele familii lovite de

soarta. Aceasta este o imagine care m-a marcat si pe care o pastrez in suflet. Dar mi-a mai ramas si

imaginea mea si a fratelui meu, mergand si colindand pe la rude. Eram atunci posesorul unui

arsenal foarte mare de colinde. Colindam amandoi cate un sfert de ora. Eram cunoscuti in Radauti,

pentru ca noi cantam frumos si asezat, cantam linistit si indelung. Pe cand aici, in Bucuresti,

aproape ca s-a instituit un comert al colindelor. La Radauti era altfel. Pentru ca eram niste copii

educati si aveam o anumita curatie interioara, scopul nostru era sa transmitem aceasta mare veste,

de care noi eram foarte patrunsi. Si ce poate fi mai pur si mai curat decat un copil care sa iti

vesteasca Nasterea lui Hristos?

- Cum era sarbatoarea Craciunului la dvs. in familie?

- Ne adunam mai multe rude la noi acasa. Tatal meu, Oreste Gherasim, era un preot de vocatie, de

chemare autentica. Cand venea de la biserica, ne ridicam in picioare. Se aseza in capul mesei,

spuneam toti rugaciunea, era o masa ritualica. Tata avea calmul si certitudinea omului profund

credincios. Se simtea asta in tot comportamentul lui. Craciunul era o sarbatoare adevarata in

familia noastra, care ne unea. Cantam colinde cu totii, tata avea o voce extraordinar de placuta.

Lucrul acesta, mediul in care traiesti in copilarie, in care te formezi, oamenii pe care-i ai in

preajma ta sunt niste repere pentru o viata intreaga. Si eu stau si ma gandesc acuma, cum ar fi fost

pictura mea, arta mea, daca nu ma formam in acel mediu. Un mediu adanc spiritual, imbibat de

credinta, dar si de cultura, pentru ca tatal meu era si scriitor. A scris foarte mult despre istoria

Bucovinei, despre mai multe monumente de acolo, dar a scris si studii teologice. Si la noi in casa

s-a facut si muzica. Fratele meu a facut vioara, eu am facut pianul. Se asculta muzica simfonica.

Toate acestea simt acum ca lucreaza in mine. Un artist trebuie sa aiba motivatia si energia de a

produce arta, imagine, trebuie sa aiba justificarea de a o face. Eu am aceasta justificare, care vine

foarte de departe, din copilaria mea. Si sunt indatorat si recunoscator acelui mediu de familie in

care am copilarit. Iar daca esti crescut in cultura si credinta, le vei transmite la randul tau si in

familia ta, dar si acolo unde lucrezi. Eu, profesor fiind la Institutul de Arte plastice, cream

momente de reculegere in postul Craciunului, impreuna cu studentii mei. O faceam fara nici un fel

de ostentatie. Nu i-am obligat vreodata pe studenti sa picteze imagini religioase sau sa imi

continue drumul. Dar o anume traire in duh crestin exista la clasa mea.

- Domnule Marin Gherasim, oare bucuria se poate picta? Bucuria Craciunului, de exemplu? Cum

se transpune un asemenea sentiment in culori?

- Bucuria Craciunului trebuie pictata cu inima plina de incantare, ca o ofranda! Fara ambitii, fara

orgolii de maestru, cu dragoste pentru ceilalti. Cu suflet senin, deschis, pentru a primi minunea. In

ultimii ani, paleta mea s-a luminat. Culorile mele au devenit mai pure. Imaginea mai simpla, mai

calma, mai asezata. E poate un proces firesc. Odata cu varsta, cauti repere certe, stabile. Imaginile

se spiritualizeaza, ca si intreaga ta fiinta. Pot sa-l dau ca exemplu pe agitatul, tensionatul muzician

care a fost Franz Liszt. El incepuse sa-i cerceteze la batranete pe Palestrina, pe Monteverdi, pe

Vivaldi, pe autorii de madrigale. Avea nevoie de spiritualitatea lor luminoasa, transfigurata prin

credinta, de elanul lor pur, spre Dumnezeu. Si pentru un romantic involburat ca el, oratoriile pe

care le-a compus spre sfarsitul vietii au o spiritualitate intensa si transfigurata. Este altceva decat

ce facuse pana atunci. Si eu, la randul meu, privesc cu mai multa intelegere spre "primitivii

italieni", spre Cimabue, spre Fra Angelico. Nu pentru a-i imita. Ci pentru a intelege puterea lor de

a transcende efemerul, de a cauta absolutul, sensurile inalte ale vietii si artei. De a-l cauta pe

Dumnezeu. Caci daca iti pastrezi credinta si copilaria intacte, orice pictura ai realiza, ea e facuta

cu bucurie sarbatoreasca. De parca ai trai un Craciun permanent.

"Omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti"

- Craciunul este si o sarbatoare a ingerilor, care au vegheat nasterea lui Iisus. Dvs. v-ati intalnit

vreodata cu un inger?

- Mai intai, tin sa va marturisesc ca eu am simtit toata viata mea ca sunt aparat si indrumat de un

inger. Si viata mea a fost una plina de incercari. Iar daca e sa va raspund daca am intalnit cu

adevarat vreodata un inger, va voi spune ca da. Tatal meu era pentru mine, in usa altarului bisericii

Sfantul Nicolae Bogdana din Radauti, un inger. Atunci, in clipele acelea, el era un preot

transfigurat de har, nu semana cu cel de acasa, cel "de toate zilele". Si eu cred ca era un inger si

pentru ca, la fel ca si ingerii, el facea legatura intre oameni si Dumnezeu. Mijlocea aceasta

legatura cu o mare chemare, cu o vocatie profunda.

§"Camasa"

Tata a fost, cat a trait, dar si dupa aceea, ingerul meu pazitor, ingerul meu bun, care m-a calauzit si

care ma calauzeste mereu, ma apara de rau, ma inalta. Dar el nu a fost singurul inger din viata

mea! Intalnirea cu copiii, cu lumea lor, cu privirea lor pura este, de asemenea, o inlantuire cu

lumea ingerilor. Renasterea a figurat ingerii dandu-le chip de copii. Astazi, cand ma priveste senin

nepotica mea, Rebeca-Ana, in varsta de sapte ani, ma simt in preajma unui inger de lumina. Si asta

mi se intampla inca de cand era mica si o tineam in brate, iar ea ma privea direct in ochi, asa cum

numai un copil face. Oamenii maturi privesc mai in laturi, cum se spune la noi in Bucovina,

"priveste sub laita". Dar ea ma priveste direct in ochi si am senzatia ca sunt in fata unui inger.

- De la o vreme, ingerii sunt foarte prezenti pe pamant. Pretutindeni, in lume, tot mai multi

oameni marturisesc ca se intalnesc, aievea, cu ei. Oare necazurile si fricile noastre ii cheama?

Omenirea, aflata in deriva, are nevoie de paznici ceresti?

- Intr-o lume meschina, fara orizont spiritual, sufocata de interese meschine, pragmatice, intr-o

lume falsa, ipocrita, egoista, fara grija de celalalt, fara iubirea aproapelui, omul simte nevoia unei

lumi mai pure, mai drepte, a unei lumi calauzite de cinste. A unei lumi a valorilor stabile, eterne. A

unei lumi calauzite de spiritualitate. Aceasta este lumea ingerilor! Care proslavesc Creatia, Il

proslavesc pe Dumnezeu, Il doxologesc fara incetare. Cu adevarat, omenirea aflata in deriva are

nevoie de paznici ceresti! De paznici care sa aduca legea cea buna a lui Dumnezeu, nu legea cea

stramba a oamenilor, legea care sa aduca dreptatea absoluta. Brancusi spunea in aforismele lui:

"Frumusetea este echitatea absoluta". Omul are nevoie de pace, si in suflet, si pe pamant.

Frumusetea aduce pace, aduce bucurie. In lumea culturii, a artei, oamenii sunt obositi de prea

multe distorsiuni, de parodie, de cultivarea si venerarea grotescului, de disimulari de tot soiul. De

lumea lui "ca si cum", nu lumea adevarului. Si atunci, unii cauta refugiu in orizontul de puritate al

ingerilor. Unii, nu toti. Altii raman fascinati de Lucifer.

Dumnezeu cel mititel

- Lumea din preajma noastra e plina de nesiguranta si griji. Cum reusiti sa intrati in atmosfera

celesta a Craciunului?

- Pentru mine e o perioada de "asezare in sine", de parasire a vietii abrazive de fiecare zi, de

intoarcere in lumea sarbatorii, a ritualului, a trairii ritualice, transfigurate. Este o perioada a linistii,

de incetinire a ritmurilor vietii trepidante. O perioada de staza si de extaza, prin rugaciune.

§"Cartea Cartilor" - Picturi de Marin Gherasim (2)

E o vreme de curatie, de primenire interioara, cand "omul cel vechi" ramane in urma si se naste

"omul cel nou din noi", cand suntem apti sa-L primim in noi pe Cel fara de inceput, pe Cristos

Mantuitorul. Cand suntem apti sa ne nastem si noi din nou. Pentru ca asta este Craciunul pentru

noi: o nastere si o renastere permanenta in Duh.

- Le puteti dedica cititorilor nostri o colinda pe care o cantati in anii copilariei? Sau poate o

rugaciune...

- Da. Le dedic cu drag si din suflet versurile pline de fragezime ale unui Vicleim, pe care l-am

auzit in Bucovina copilariei mele:

"Ia-n sculati, boieri, sculati,

Domn, Domn in cer,

Ia-n sculati si va spalati,

Domn, Domn in cer,

Ca va vin colindatori

Noaptea pe la cantatori

Si nu va fac nici un rau

Si v-aduc pe Dumnezeu,

Dumnezeu cel mititel,

Mititel si-nfasetel.

Fasa alba de matasa

Sa-i fie moale la oasa.

Cu scutecul de fuior,

Moale pentru trupusor.

Cu chitia de bumbac

Sa-i fie moale la cap."

Dumnezeu devenit un copil delicat si fragil. Iata o imagine si un adevar extraordinare. Dumnezeu

care trebuie aparat si ocrotit de om, de noi toti... Cu acest ultim gand, va doresc tuturor Sarbatori

fericite!Sveti Vlaho - Sfantul vlahilor din Croatia

§

Sfantul Vlasie si Sfantul Paul (1500)

Urme romanesti in Croatia

* Este patronul spiritual al Dubrovnikului, frumoasa asezare de pe malul Marii Adriatice.

Revendicat de catre croati, si numele sau, si legenda, dovedesc mai degraba ca este vorba de un

sfant roman, adorat de pastorii vlahi din Balcani *

Legenda

Statea pe malul marii, rugandu-se, ca de obicei. Intinderile albastre ale Marii Adriatice ii purtau

mai usor gandurile spre cer. Vantul matura tarmul, iar parintele Stojko il infrunta cu vesmintele

fluturandu-i ca panzele unei corabii in furtuna si cu privirea pierduta spre orizont. Undeva, in

departare, spre vest, in locul unde marea incepea sa inghita soarele ce cobora catre asfintit, se afla

bogata si razboinica cetate a Venetiei. Preot slujitor in marea catedrala a Ragusei, parintele Stojko

se rugase mai intai in biserica, pornind apoi catre malul marii, pentru a scruta orizontul, de unde

puteau oricand rasari corabiile dusmane ale Venetiei, care visa sa-si intinda stapanirea peste

Ragusa. In amurgul tarziu nu se auzea decat zgomotul marii furioase. Dar pe cand voia sa se

intoarca din nou in biserica, ii aparu dinainte, de nicaieri, un calugar batran, din care parca izvora

lumina. "Pregatiti-va de razboi, caci venetienii va vor ataca in curand. Barcile lor, incarcate cu

soldati, sunt ancorate aproape, in Gruz si langa Lokrum. Spune-le raguzenilor ca i-a avertizat

Vlasie, episcopul martir al Sevastiei", rosti arhiereul si se facut nevazut. O clipa, parintele Stojko

s-a temut ca are vedenii, dar apoi a inteles ca ii vorbise un sfant si a convocat Senatul Ragusei,

pentru a transmite mesajul primit. Avertizati din vreme prin acel semn ceresc, raguzenii i-au

asteptat pregatiti pe venetieni si i-au infrant. Asa a scapat de la nimicire, in anul Domnului 972,

Ragusa, Dubrovnikul de azi, perla Croatiei.

De atunci, Sveti Vlaho este cinstit ca protector al orasului. Chipul sau, asa cum a fost descris de

preotul Stojko, cu barba lunga pe piept si mitra bogata, a ramas ca efigie pe sigiliul de stat al

Ragusei (republica intre 1272-1808) si pe monedele emise de ea, pana cand Napoleon a cucerit si

desfiintat micul stat-oras de la Adriatica.

O camera captusita cu sfinte moaste

In septembrie, la Dubrovnik este inca vara torida. Strazile orasului se grabesc spre mare, serpuind

printre cladiri medievale acoperite cu tigla. Odata cu strazile, aluneca inspre batrana cetate a

Ragusei si puhoaiele de turisti. Se aduna in piata de la intrare si acopera cu zarva lor respiratia

orasului. Se apleaca peste o margine de tarm intarita de ziduri, ca sa vada Adriatica, se mira cu

glas tare, sporovaiesc si isi insotesc fiecare vorba cu un clic al aparatului de fotografiat, pentru ca

apoi sa dea navala spre poarta vechiului oras. Si trec pe sub ea, primind, fara s-o ceara,

binecuvantarea Sfantului Vlaho, turnat in piatra, chiar deasupra intrarii.

§

Ne lasam purtati de multime pe pavelele de piatra, pe langa case, cafenele si magazine din piatra

alba, pana in centru, in fata bisericii Sveti Vlaho, construita la inceputul veacului al XVIII-lea, in

stil venetian. Cea mai iubita biserica din Dubrovnik. De inteles, de vreme ce ii este inchinata celui

care pastoreste spiritual orasul. De altfel, intreg Dubrovnikul e impanzit cu statuetele sfantului

protector. Dar sfintele moaste ale episcopului martir nu sunt adapostite in catedrala ce-i poarta

numele, ci in biserica de alaturi (cu hramul "Adormirea Maicii Domnului"), bizantina la origine,

astazi catolica. In relicvariul catedralei se afla capul sfantului, mainile si piciorul sau drept, de la

genunchi in jos, imbracate in somptuoase broderii din aur. De aici sunt scoase in procesiune in

fiecare an, pe 3 februarie, cand croatii il sarbatoresc pe Sf. Vlasie. O mare de oameni, veniti din

toata tara si de mai departe, insotesc sfintele moaste intr-o procesiune desfasurata in jurul orasului,

cantand imnuri religioase. O procesiune urmata de o mare sarbatoare populara, la care coboara si

locuitorii din munti, imbracati in costume populare, izbitor de asemanatoare cu cele de pe la noi.

La fel de impresionanta este si camera sfintelor relicve din catedrala Dubrovnikului. N-am mai

vazut niciodata un asemenea loc: pereti intregi ascoperiti de rafturi, pe care odihnesc particele din

trupurile unor sfinti, prinse in aur si argint; sute de sfinte moaste ale unor purtatori de Dumnezeu,

care si-au dat viata pentru Hristos, cu sute de ani in urma, in vremea cand Biserica Crestina era

nedespartita.

Sveti Vlaho, un sfant martir

Viata sfantului Vlaho, caruia latinii ii ziceau Blasius, francezii Blaise, italienii Biaggio, croatii

Vlaho, iar romanii Vlasie, este cunoscuta atat de catolici, cat si de ortodocsi, care il praznuiesc pe

11 februarie, data la care a fost ucis, in anul 316.

Nascut intr-o familie avuta, Sf. Vlasie a ales sa-si inchine toata viata lui Hristos si a ajuns episcop

in Sevastia, pe vremea aceea o localitate aflata in Armenia, iar astazi in Turcia (Sivas). In timpul

persecutiilor asupra crestinilor, ordonate de imparatul Diocletian, sfantul s-a retras intr-o pestera,

in muntele Argheos.

§Dubrovnikul vazut de pe Muntele Srd

Acolo, ducand viata pustniceasca, se ruga neincetat, vindecand, cu o simpla binecuvantare,

oamenii care il cautau, dar si fiarele padurii. Prins de romani, in timpul domniei lui Liciniu, a fost

intemnitat si schingiuit, cerandu-i-se sa se lepede de Hristos. Refuzand tradarea, sfantul a fost dat

mortii, fiind aruncat intr-un lac. Dar, prin voia lui Dumnezeu, Vlasie a mers pe apa ca pe uscat,

indemnandu-i pe slujitorii romanilor, care se inchinau la idoli, sa faca la fel, daca ei cred ca zeii lor

ii vor ajuta. 68 de pagani s-au inecat, incercand sa se apropie de sfant pe apa. Deodata, Vlasie a

auzit o voce din inaltul cerului care-i spunea: "Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeste

cununa cea gatita tie", si a inteles ca trebuie sa accepte mucenicia, caci invierea sa in Imparatia

vesnica era aproape. Prins de romani, sfantului Vlasie i s-a smuls carnea de pe trup cu piepteni de

fier pentru scarmanat lana, si i s-a taiat capul cu sabia. De aceea, emblema sa iconografica sunt

pieptenii de lana, iar pastorii si l-au luat drept sfant protector. Moastele sale au fost aduse, in anul

855, in Imperiul Roman de Apus si asezate in manastirea care a dat ulterior numele orasului, Sankt

Blasien, din Baden-Wurttemberg (Germania), iar o parte din ele au fost luate de catre Ragusa,

dupa ce sfantul i-a salvat pe raguzeni, in chip miraculos, in anul 972.

Sveti Vlaho - un sfant roman?

§Sf. Vlaho protejeaza intrarea in cetatea veche

Nonagenarul cercetator si luptator pentru drepturile romanilor din Sudul Dunarii, Cristea Sandu-

Timoc, sustine ca, dupa unii autori sarbi, inainte de a ajunge in cetatea Ragusei, moastele Sf.

Vlasie au fost purtate prin toate asezarile unde traiau vlahi, din Asia Mica si pana in teritoriile de

azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei, Macedoniei, oprindu-se pentru cativa ani la Cetinje, in

Muntenegru. Pe atunci, la Cetinje domnea Radule Vlah, un principe roman. Dovada originii

romanesti a Sfantului Vlasie si a acestor peregrinari ale sfintelor sale moaste ar fi ca, in

majoritatea asezarilor locuite de vlahi in Balcani, exista cate o biserica inchinata Sf. Vlasie: in

orasul albanez Durres, la Cetinje, in Muntenegru, iar o localitate bulgareasca de la Marea Neagra

poarta numele de "Sveti Vlas". Cristea Sandu-Timoc este convins ca vlahii recunosteau in Sf.

Vlasie pe unul de-al lor. Poate ca nici numele sfantului nu e intamplator. Slavii ii numesc pe vlahi

- vlaski si vlasi. Iar Vlas e usor de transformat in Vlasie. Asa se face ca in croata ii spun Vlaho,

care nu poate veni decat de la vlahi.

Dar ce sa caute un vlah in Armenia?

In volumul "Cinci conferinte despre Venetia" (1926), N. Iorga noteaza ca vlahii erau asa de buni

luptatori, incat formau trupele de elita ale Imperiului Bizantin si au ajuns pana in Asia Mica,

pentru apararea teritoriului in fata navalirilor turcesti.

§Alaiuri de copii si de tineri in costume populare

E posibil, deci, ca parintii sau stramosii Sf. Vlasie sa fi fost romani. De altfel, Bizantul e plin de

toponime legate de vlahi, ceea ce arata ca ei au fost numerosi si au locuit pe intinderi mari din

imperiu. Intr-o fireasca urmare logica, Cristea Sandu-Timoc afirma ca insasi aparitia Sf. Vlasie la

Ragusa a avut ca temei salvarea unui oras cu o populatie majoritar vlaheasca, adica romaneasca,

de la care se revendica si el.

§

Ragusa era, intr-adevar, in acel ev, o cetate a vlahilor. Dalmatia intreaga, componenta a Imperiului

Bizantin, era un punct de intalnire a romanitatii rasaritene, a vlahilor bastinasi, cu cea apuseana,

italienii, veniti aici cu timpul - asa cum arata etnologul si folcloristul Teodor T. Burada (in cartea

"Puncte extreme ale spatiului etnic romanesc"), citand cronica presbiterului Diocleate (1874).

In vremea aceea, Ragusa era locuita de populatia de origine romanica (stra-romanii), in vreme ce

slavii locuiau in Dubrava, la cativa kilometri distanta. Abia din secolul al XIV-lea, vlahii si slavii

au inceput sa se amestece, iar odata cu cucerirea si desfiintarea statului raguzan de catre Napoleon

(1808), asimilarea vlahilor de catre croati se desavarseste, mai ales prin intermediul Bisericii

Catolice, la care romanii au trecut pentru avantaje politice si economice. Pana atunci, vlahii erau

toti ortodocsi si isi pastrasera limba, dupa cum mentioneaza diferite hrisoave medievale, citate de

Burada.

In "Cinci conferinte despre Venetia" (1926), N. Iorga noteaza ca pana spre finele secolului al

XVII-lea, zona Ragusei era plina de vlahi, care vorbeau o limba romaneasca foarte veche, dar ca

in zilele cand a vizitat el orasul, vlahii fusesera deja slavizati.

§Marea sarbatoare populara dedicata Sfantului Vlaho

Si Burada, si Iorga, afirma ca romanii din Dalmatia se ocupau mai ales cu cresterea oilor - fiind

foarte apreciati pentru branza lor, "Caseus vlachicus" (casul romanesc), care, intr-o vreme, a fost

folosit ca mijloc de plata pe langa moneda -, si cu carausia - duceau caravane comerciale, trase de

cai, spre si dinspre Ragusa, in alte tari. Pe de alta parte, daca Ragusa i-a tinut departe de zidurile ei

pe slavi, secole intregi, n-a acceptat niciodata, nici dominatia venetienilor - desi a fost, pentru o

scurta perioada, sub suzeranitatea Serenissimei Republici -, pentru ca s-a considerat un oras de

latinitate orientala, atat prin originea etnica, cat si prin credinta. Un oras vlahesc. De altfel, Ragusa

a avut stranse legaturi cu Tara Romaneasca, despre care se face vorbire in "Cronicile Ragusei". In

aceste documente este consemnata si prezenta in oras, in anumite momente, a printului Petru

Cercel precum si a printului Ioan, nepotul lui Mircea cel Batran, care a avut si posesiuni in

Dalmatia. De asemenea, la 1397, Republica Ragusa incheia o alianta cu Tara Romaneasca.

Minunile Sfantului Vlasie

§

Mana Sf. Vlasie - relicva sec. 12

Maica Emilia, o femeie intre doua varste, blajina dar riguroasa, in cel mai pur stil catolic, este

adevarata stapana a bisericii Sveti Vlaho, cand parintele Toma Lucic lipseste. Ii intampina, fara

exceptie, pe toti cei care calca pragul lacasului de cult. Iscoditoare cu turistii, despre care spune ca

adesea strica randuiala locului si nu ii lasa pe credinciosi sa se roage in buna pace, maica Emilia e

ca o sora mai mare pentru enoriasii obisnuiti ai bisericii din centrul vechi al Dubrovnikului.

Slujeste de numai trei ani aici, dar le stie credinta si necazurile, bucuriile si incercarile.

Ne povesteste despre veneratia deosebita a oamenilor din zona, pentru Sveti Vlaho, despre

procesiunile luminoase care se tin an de an. Cu prilejul uneia dintre ele, a asistat, ea insasi, la o

mica minune. Ploua cu galeata, inaintea slujbei, care se face, conform traditiei, in fata catedralei.

Ca de fiecare data, sute de inalti prelati erau prezenti la sarbatoare, plus zeci de mii de credinciosi

din toate colturile lumii.

§Capul Sf. Vlasie, intr-o caseta lucrata de bijutieri locali, este pastrat in trezoreria Catedralei din

Dubrovnik

Potopul ameninta ceremonia. Numai ca taman inainte de inceperea ei, norii s-au indepartat, iar

procesiunea s-a desfasurat fara probleme. Nu s-a terminat bine slujba, ca norii au potopit apoi, din

nou, peste Dubrovnik.

Maica Emilia crede ca Sveti Vlaho ii ajuta foarte mult pe copii. Pe o fetita grav bolnava, parintii o

aduceau mereu la slujbe, iar cand micuta nu putea sa ajunga la biserica, veneau ei si se rugau

pentru ea. "Dar Sveti Vlaho ii ajuta nu doar pe copiii bolnavi, ci si pe cei care vor sa aiba succes la

scoala. Inainte de examene, nu ai loc de tineri in biserica", ne incredinteaza maica Emilia. Ne luam

ramas bun si, dincolo de usa bisericii Sveti Vlaho, pasim in alt oras decat cel lasat cand am intrat.

Strazile s-au golit de turisti, care prefera pentru seara si noapte cluburile si restaurantele din orasul

nou. Abia acum se poate auzi si marea. O briza usoara mangaie zidurile Ragusei, pastratoare ale

atator taine.

Mari duhovnici: Teofil Badoi§

- Staretul Manastirii Slanic, jud. Arges -

Un brat de lemne, pe foc

Stateam de ceva vreme in manastire, urmarindu-l cum se invartea printre ucenici. Avea iutimea

unui prasnel si nesiguranta mersului de copil. O rasa neagra, larga, ii ascundea umerii mici si

trupul plapand. Doi ochi negri, cand gravi, cand iuti si veseli, scrutand intrebator catre tine, ii

inviorau obrazul alb si senin. Intreaga faptura a parintelui emana un amestec ciudat de fragilitate si

forta, de smerenie duioasa si fermitate launtrica, pecetluite toate de un zambet bun si deschis, care

facea lumina in jurul sau. Un om de o nevinovatie nepamanteana, care te cucerea instantaneu,

fortandu-te sa-l indragesti din prima clipa. Nu puteai altfel! Nu aveai cum!

Asa l-am cunoscut, cu ani in urma, pe parintele Teofil Badoi, staretul Manastirii Slanic din judetul

Arges, unul dintre cei mai mari si mai nestiuti duhovnici ai acestui pamant. O inima de prunc, prin

care a curs sangele unui leu, un suflet zidit intr-o smerenie desavarsita.

Ultima noastra intalnire s-a petrecut in ceas de iarna, atunci cand intunericul musca deja din

lumina zilei, iar nametii sterg cu albeata lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit in chiliuta

lui sa stam de vorba. O incapere liliputana, potopita de carti si icoane, nadusita de caldura

aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flacari mari. Parintele chicoteste fericit

si, cu zambetul acela imbietor care i se revarsa peste toata fiinta, imi face semn sa ma asez. Peste

batranul staret au trecut anii. De cand il stiu, are parul si barba ninse, dar parca acum i s-a albit si

trupul, din care pare ca o lumina nestiuta iradiaza discret in penumbra chiliei. E ceasul de taina al

rugaciunii si confesiunii, ceasul in care orice om iti e parca mai aproape si orice cuvant ramane

suspendat intre lumi, apropiind cerul de pamant. Afara, zapada groasa vatuieste pasii si soarbe

zgomotele manastirii. Parintele isi deapana firul vietii biciuite de intamplari naprasnice, de clipe

de cumpana, care s-au vadit mai apoi incercari grijite sau randuite de Sus. Iubirea Domnului e,

uneori, greu de patruns pentru noi, cei din lume.

O copilarie rastignita

Parintele Teofil s-a nascut in anul 1925, in ziua de 11 septembrie, in satul Vladesti din Arges. Fire

sensibila, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult

impreuna. La doar 42 de ani, dupa ce daduse nastere la patru copii, ea va pleca la cer. Aceasta

disparitie avea sa ii incerce lui Titu (numele de botez al parintelui) sufletul si credinta. In lipsa

mamei, cei patru copii s-au imprastiat, cautand fiecare un rost prin lume. Tatal, chinuit de patima

betiei, nu a fost in stare sa le ofere nimic.

§

Asa a intrat parintele Teofil in adolescenta. La varsta la care altii ridica palate ale visului si

indraznesc sa spere ca vor cuceri luna de pe cer, el lucra deja ca sluga. Avea sa povesteasca despre

"stapanul" sau ca a fost "un om rau si fara de Dumnezeu". Atat. Dar suferinta nu a fost fara de rost.

Adesea, Dumnezeu intoarce raul in bine si se foloseste de necazurile vietii ca sa-i intareasca pe cei

credinciosi. Parintele Teofil a fost unul dintre ei.

La un moment dat, un batran intelept i-a dat un sfat care avea sa-i schimbe viata. Era la o raspantie

de drumuri si nu stia incotro sa o apuce. Mos Ionica i-a vorbit de Sfantul Nicolae si i-a daruit si o

carticica, in care erau viata si acatistul marelui ierarh. L-a povatuit sa se scoale in miezul noptii,

"atunci cand canta cocosii", sa citeasca in liniste rugaciunile si la sfarsit sa adauge: "Sfinte Ierarhe

Nicolae, roaga-te la Dumnezeu, sa ma aduca pe calea cea mai buna!". Titu a facut intocmai.

Sufletul sau curat, primenit de necazurile pe care le rabda fara sa se revolte, i-a deschis cerurile.

Adesea, la astfel de oameni, o simpla pravila de rugaciune e de ajuns sa le lumineze calea. Un

credincios obisnuit are nevoie de ani buni langa un mare duhovnic, pentru a se dumiri. Pentru Titu

a fost nevoie doar de o carticica de rugaciuni si de un mosneag intelept.

§In chilia plina de icoane si rugaciuni

Sfatul decisiv avea sa vina de la un unchi al sau, care i-a aruncat intr-o zi o vorba: "Auzi Titule, de

ce nu te faci tu calugar ca sa te rogi linistit?". "Da' ce sunt aia calugari?". "Niste oameni care

traiesc in manastiri!". "Si ce fac acolo?". "Stau in biserica si se roaga mereu". Desi nu auzise pana

atunci de manastiri si monahi, in sufletul baiatului, unde dorul pentru cer palpaia ca o candela, s-a

nascut dorinta apriga de a-si darui, si el, viata lui Dumnezeu. Pentru noi, oamenii obisnuiti, astfel

de iluminari subite sunt greu de inteles. La noi, Dumnezeu patrunde anevoie prin perdeaua

patimilor si licareste in inima abia simtit. Dar la cei care s-au dezlipit, intr-un fel sau altul, de

lume, harul navaleste nezagazuit de nimic. In astfel de clipe omul se poate schimba din temelii,

deprinzandu-se indata cu zborul launtric. Ani mai tarziu parintele Teofil Badoi avea sa spuna ca,

din momentul in care a auzit de viata calugareasca, in inima i s-a aprins o dragoste greu de inteles.

"Simteam ca arde ceva in mine. Ca atunci cand pe un foc plapand arunci un brat de lemne uscate.

Din clipa aceea nu am mai avut liniste. Doream sa plec sa vad cum e calugaria". Si a plecat...

Sfaturi scrise pe inima

Aproape de comuna Domnesti din Arges, aninat pe o culme de deal, umbrit de paduri batrane de

fag, Schitul Slanic e o marturie istorica a credintei romanilor. Ctitorul sau a fost chiar Vlad Tepes.

Veacurile au risipit insa biserica si chiliile, din care in secolul al XVIII-lea nu mai ramasesera

decat urme de ziduri si o cruce de piatra. Abia in 1922, satenii din apropiere au hotarat sa refaca

biserica, pentru care au carat piatra cu spatele pe panta abrupta a dealului, asezand-o drept temelie,

impreuna cu sudoarea fruntii si dragostea lor pentru cer. Domnul le-a intors darul si le-a trimis un

povatuitor incercat in rugaciune si post - parintele Vitimion Netoiu. Acesta a intemeiat o mica

obste de calugari si a introdus randuieli aspre, la fel ca in Sfantul Munte. Se ruga neincetat, cat e

ziua de lunga, iar Sfanta Liturghie o savarsea in fiecare noapte. In afara de asta, el nu a mai

ingaduit nimanui sa manance carne, pentru ca, spun parintii, fara post, sufletul calugarului e ca o

pasare care incearca sa zboare cu o singura aripa.

§Biserica mare a manastirii

In aceasta atmosfera si-a inceput Titu Badoi viata monahala. L-a indragit pe staretul Vitimion inca

din prima clipa - "Era un rugator fierbinte, iar invataturile sale erau puternice, pentru ca veneau de

la Duhul Sfant. Eu incerc si acum sa merg pe urmele lui, dar ar trebui sa fug foarte repede ca sa il

ajung". Parintele isi aminteste de povatuitorul sau cu duiosie. De cand acesta a plecat la Domnul a

ramas singur. Il intreb daca l-a iubit si-mi raspunde scurt si sincer - "Da. Foarte mult. Ca un copil

pe parintele lui". Orfanul de mama, chinuit de feluriti stapani fara inima, isi gasise la smeritul schit

de la Slanic nu numai un povatuitor, ci si un tata. Poate ca de aceea sfaturile avvei i-au ramas, asa

cum spune astazi, "scrise pe inima". Batranul Vitimion l-a invatat ca in zilele noastre duhovnici

incercati sunt putini, si de aceea calugarul se cuvine sa se aplece asupra sfintelor carti. Cuvintele

lor strabat secolele ca un rau de foc al harului si ii pot aprinde de dorul ceresc chiar si pe cei mai

neputinciosi monahi.

Asa a inceput tanarul Titu sa citeasca din scrierile pustnicilor desertului egiptean. Aforismele lor,

desi asternute pe papirusuri in urma cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete si vii. In fond,

sufletul omului este acelasi. La calugarie a primit numele de Teofil, care se talcuieste "iubitor de

Dumnezeu" si, dupa ce a fost hirotonit diacon, a inceput sa le vorbeasca crestinilor ce urcau dealul

Zlatinei. "Aveam mare dragoste. Eram in stare sa aduc tot tineretul si sa-l bag in manastire".

Parintele a iubit mult anii aceia. Imi vorbeste despre ei pierdut in amintiri. Chilia stramta e

cuprinsa deja de intuneric si din soba se strecoara limbi rosietice, muscand din bezna catifelata.

Afara, obstea pare ca a adormit in asteptarea rugaciunii de la miezul noptii. Povestea vietii

parintelui se apropie de negura din vremea dictaturii. Atunci, fervoarea predicilor tanarului Teofil

a atras nu numai tinere inimi spre Hristos, ci si iscoadele Securitatii. Peste tara noastra se lasa

inghetul.

Rascoala din Corbi

"Tovarasii" au venit noaptea. Asa cum vin toti talharii. Ii conducea Barbulescu, inspectorul

cultelor pe Arges. "Era cel mai rau om pe care l-am cunoscut in tara asta. Venise si mai inainte si

m-a prevenit: "Am venit pana la tine ca sa te cunosc. Sa te cunosc si sa iti spun sa pleci". Si asa a

fost. Ca el".

Securistii nu l-au arestat pe parintele Teofil, dar l-au dat afara din manastire si l-au silit sa semneze

o declaratie stranie. Prin ea, el le "cerea" autoritatilor ca, daca va mai fi gasit la schitul Slanic, sa

fie impuscat! Politrucii nu i-au facut nimic parintelui staret Vitimion Netoiu. Era prea batran.

§

Manastirea Slanic, vedere de ansamblu

A ramas singur, sa grijeasca schitul gol, pustiit de vietuitori. Ucenicul sau a mers la Corbii de

piatra, un sat intemeiat de cativa ciobani sositi din Ardeal, in vremea prigoanei catolice. Acolo i s-

a stabilit domiciliu fortat si tot acolo avea sa fie anchetat in repetate randuri.

Comunistilor nu le ajungea faptul ca il izgonisera din schit. Doreau cu orice pret sa il compromita,

fortandu-l sa-si lepede voturile monahale si sa se casatoreasca. Nu se multumeau cu amenintari, ci

recurgeau deseori la batai salbatice: "Cand plecam de acolo, beat sa fi fost, si tot as fi mers mai

bine. Ajunsesem piele si os. Atunci am inteles ca lupta cu comunistii e mai grea decat cea cu

diavolii. Dracii fugeau de rugaciune, pe cand comunistii nu".

Prigoanei din afara i se adauga lupta launtrica. Parintele fusese cu desavarsire cufundat in calea sa

monahala. O iubise cu nesat, robit de frumusetea si linistea slujbelor de noapte, de prezenta

luminoasa a parintelui Vitimion, de dragostea calda a celorlalti frati. Acum, izgonit inapoi in lume,

lipsit de dogoarea duhovniceasca in care se formase, traia ca intr-o inchisoare. Se ruga fierbinte

pentru ca Domnul sa ii mijloceasca intoarcerea, dar dorinta nu i se implinea. Cerul parea surd la

rugaciunile sale necontenite. Nopti nenumarate au trecut in priveghere si suferinta. Ore intregi in

care plangea, cerand indurare pentru pacatele sale. Cei care l-au cunoscut in acea perioada

povestesc ca durerea sa interioara era atat de intensa, incat lesina de multe ori in timpul rugaciunii.

Il gaseau prabusit in fata icoanelor, intr-o balta de lacrimi, topit de rugaciune si plans. Singura

mangaiere erau intalnirile sale tainuite cu parintele Vitimion Netoiu. Cand nu mai putea rabda

dorul dupa manastire, lua calea Slanicului.

§

Avva Vitimion Netoiu, duhovnicul parintelui Teofil

Mergea noaptea prin paduri, ca un fur, sub amenintarea temnitei si a mortii. Staretul il primea cu

bucurie, il spovedea si il impartasea, slobozindu-l apoi intarit.

La un moment dat, rabdarea securistilor a ajuns la sfarsit. Satenii din Corbi facusera zid in jurul

parintelui iubindu-l nespus, pentru credinta si bunatatea lui. Comunistii l-au arestat, amenintandu-l

ca daca nu se leapada de calugarie va putrezi pe veci intre zidurile celulei. "Parea ca nu mai am

scapare... Racneau mereu la mine: "Banditule, de ce nu te insori?". Atunci i-am spus si eu

ofiterului: "Daca dumneata ai fi amenintat cu moartea, ai fi dispus sa-ti calci juramantul depus ca

militar?". Mi-a raspuns ca nu. Atunci i-am spus ca juramantul meu ca si calugar e mai important

decat cel depus de el ca militar si ca nu mi-l voi incalca nici mort! Mai repede ma gandeam la

moarte. Si la puscarie. Pentru mine era totuna. Temnitele comuniste erau tot un fel de mormant".

Soarta parintelui parea pecetluita. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan... Vestea arestarii sale a facut

inconjurul satului si aprigii ciobani din Corbi s-au rasculat, repede si fara veste. Au luat cu asalt

Militia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Pitesti, dar pe parintele Teofil au fost

nevoiti sa il lase sa plece. Revolutia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugaciunilor

ascultate. O revolta nebuneasca si neasteptata, unica in felul ei. Un sat care apara un calugar in

plin comunism! La scurta vreme dupa rascoala din Corbi, parintele Teofil avea sa se aciueze din

nou intr-o manastire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obstea de maici de la ctitoria valceana a lui

Preda Brancoveanu si a domnitorului Matei Basarab, Manastirea "Dintr-un lemn". Desi era cleric,

a vietuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodarie. Chiar daca nu putea

sa slujeasca, pentru ca era inca un prigonit, se bucura in adancul sufletului ca putea trai din nou

intr-o obste monahala si chiar sa stea in biserica, in timpul slujbelor. Din aceasta ascultare smerita

avea sa primeasca vestea redeschiderii manastirilor din Romania. A auzit-o chiar de la Patriarhul

Iustinian, venit in vizita la manastire. De bucurie, parintele a cules un brat de flori si i le-a daruit.

"Erau cele mai frumoase din manastire, iar eu nu mai puteam de bucurie!".

Reintoarcerea

Dupa sapte ani de pribegie, Teofil Badoi, monahul care inflacarase sufletele ciobanilor din Corbi

cu rugaciunile sale, s-a intors acasa. Parintele Vitimion l-a intampinat cu bratele deschise, la fel ca

atunci cand intrase pentru prima data pe portile schitului, la nici 19 ani.

§

Cruce din vremea lui Tepes

Acum avea 43, dar trecuse prin incercari ca pentru 100 de ani. Imi vorbeste despre ele cu un fel de

evlavie biblica. "Sa fi invatat eu la cele mai inalte scoli din lumea aceasta si nu mi-ar fi fost de

folos pe cat mi-a fost scoala suferintei!". Anii in care rugaciunile sale staruitoare pareau fara

raspuns erau deja in urma. Poate ca Domnul ii incercase inima, ingaduind celor fara de lege sa il

asupreasca, dar din aceasta inclestare teribila iesise un alt om, un adevarat barbat al lui Hristos. El

va fi in stare de acum incolo sa poarte in suflet nu numai linistea senina a vietii monahale, ci si

viforul naprasnic al ispitelor. Incet, prin rabdare, se cladise o inima de parinte.

Durerea acelor ani a fost stearsa intr-o clipa de fericirea revenirii in obste. "Domnul ma certase,

dar nu ma daduse mortii. Nu stiam eu, in anii de pribegie, ca atata suferinta imi va aduce atat de

multa bucurie. Dar nu o bucurie obisnuita, ci una fara margini, care vine de la Dumnezeu si pe

care mintea nu o poate cuprinde". Sa te trezesti noaptea, sa te cufunzi in ruga, sa robotesti apoi

intreaga zi si apoi sa o iei de la capat. Pentru ritmul acesta, care pare amenintator de monoton,

parintele Teofil a plans cu lacrimi timp de sapte ani! E aici un dor ascuns, o patima mistuitoare

pentru Cel Nevazut. Pentru ca nu de reintoarcerea la schit se bucura dansul, ci de reintalnirea cu

Domnul, prin rugaciunea tihnita si pravila cuminte. Anii care au urmat au fost tot atatea trepte spre

adancul dumnezeirii.

Iertarea pacatosului

Incet, ca un ostean zdrobit de lupte, dar cu sufletul imbarbatat de frumusetea biruintei, batranul

staret Vitimion slabea pe zi ce trece. Desi duhul ii era acum mai treaz ca oricand, lutul i se farama

incet, ca al oricarui muritor. In anul 1978, i-a trecut staretia ucenicului sau iubit. Parintele Teofil a

primit slujirea cu bucurie. Acum putea sa isi urmeze visul care il aruncase in bratele Securitatii - sa

umple manastirea de tineri.

A inceput pe nesimtite. Vorba sa jucausa, firea senina si rabdarea nemarginita din anii de inclestari

ii atrageau pe credinciosi ca un magnet. Printre ei, unii doreau sa ia calea manastirii. Parintele nu

punea conditii. Ii imbratisa cu inima si le asternea la picioare viata si rugaciunile sale. In scurt

timp, obstea a inceput sa sporeasca. Dar nu numai cea de la Slanic, pentru ca parintele a povatuit

si sute de fete tinere spre monahism. Inainte sa isi aleaga o obste, el le lua cu masina si le purta

intr-un pelerinaj prin tot Argesul. Vedeau pe rand lavre mari si mici, schituri aruncate in munti,

obsti numeroase sau vietuitoare singuratice. La sfarsit, ucenica alegea singura locul in care dorea

sa ramana. Delicatetea inimii parintelui ii cerea sa nu intervina. Dar castiga inima tinerei, tocmai

prin aceasta nespusa libertate pe care o risipea cu marinimia unei iubiri statornice si dezinteresate.

Asa se face ca astazi parintele are sute de calugari si calugarite care, desi presarati prin toata

episcopia Argesului, se socot fiii sai duhovnicesti.

Dar in tot acest timp, in care obstea de la Slanic sporea si se intarea in Hristos, securitatea ii statea

pe urme parintelui. Pentru ca oamenii si calugarii nu mai aveau loc sa se roage in biserica,

parintele Teofil s-a hotarat sa ridice un locas mai incapator. Cum de aprobare oficiala nici nu putea

fi vorba, parintele s-a decis sa o construiasca pe ascuns. In acele vremuri, un astfel de gest te putea

trimite direct in inchisoare. Incercat deja in luptele cu politrucii, parintele a inceput, totusi,

lucrarile. Invidios, un preot mirean dintr-un sat vecin l-a turnat si, imediat, au venit inspectorii de

la culte.

§

Putin inainte de moarte

"M-au luat la rost. "Ce faci tu aici? Biserica fara aprobarea partidului?". Le-am raspuns ca nu e o

biserica, ci un adapost in care sa ne mai strangem iarna. "Adapost?! O sa vezi tu adapost! Dupa ce

termini ti-o vom darama!"" Batranul zambeste ghidus si apoi inchide abrupt episodul cu

Securitatea: "Dupa ce am terminat de construit, au venit, au vazut si-au plecat, dar Teofil si

biserica au ramas... Pana astazi". Ani mai tarziu, preotul tradator avea sa vina si sa i se

spovedeasca, spunandu-i cum l-a denuntat. Dar in sufletul parintelui nu era loc decat pentru

iertare. Imi povesteste linistit cum l-a luat in brate si i-a sarutat apoi mana, ca oricarui preot.

"Frate, eu iti multumesc din inima pentru ce ai facut. Ca, daca nu ma denuntai tu, eu ma perpeleam

de frica Securitatii, pana terminam de construit biserica. Asa, au venit, i-am infruntat si apoi m-am

linistit, vazandu-mi mai departe de treaba!".

Cei doi s-au despartit apoi cu pace. Atitudinea parintelui Teofil Badoi i-a vindecat pe amandoi. O

atitudine in masura sa stinga si lupta surda dinlauntru neamului nostru. Iertarea deplina, iertarea

insotita de uitare, poate vindeca atat rana victimei cat si pe cea a calaului. Intr-o astfel de

imbratisare muta, ei se pot regasi apoi pe celalalt mal al existentei, luminati de harul lui

Dumnezeu. Este, de fapt, singura iesire din iadul comunist, un iad care ne mai bantuie si acum.

Spre taramul luminii

La 12 ani dupa ce parintele Teofil Badoi preluase conducerea manastirii, a plecat la Domnul

batranul staret Vitimion Netoiu. S-a stins asa cum a trait. Incatusat in rugaciune, vesnic treaz. Nu a

murit ca un om obisnuit. Stia dinainte, prin vestire dumnezeiasca, ziua si clipa marii treceri. Se

pregatise pentru ea intreaga viata. Pentru un calugar desavarsit, ea este ca o nunta, asemenea unei

mari sarbatori, cand te reintalnesti cu toti cei dragi. Parintele Teofil l-a tinut in brate, pana in

ultimele clipe.

Se intampla in 1990, de Bunavestire. Pamantul era reavan inca si, pe alocuri, umbrit de zapada. In

chilia sa, batranul Vitimion suferea rabdator de mai bine de zece zile. Stia taina despartirii

sufletului de trup, care nu se face fara zdroaba si durere. Cand s-a apropiat clipa, a cerut sa i se

citeasca o rugaciune speciala, Canonul pentru iesirea sufletului. Cand preotul l-a terminat, s-a

intins pe pat linistit, a intins mainile catre cer, soptind: "Maica Domnului, primeste-ma!", si a

murit. Sfarsit de om sfant. Parintele Teofil a asistat cutremurat la intreaga scena. Imi spune ca asa

ar vrea sa treaca si el la Domnul. Constient pana in ultima clipa, scaldat in rugaciunile preotului,

imbarbatat de prezenta sfintilor.

In chilia micuta, intunericul e acum deplin. De abia ne mai vedem fetele. Pe parintele il simt insa

foarte aproape, ca si cum s-ar fi ridicat nestiut de pe scaun si s-ar fi asezat, tiptil, inlauntrul meu. E

cald. Cald si luminos. Asa cum cred eu ca este Domnul, cu fiecare dintre noi. Am inchis aparatul

de inregistrat asteptand in tacere. In bezna molcoma, faptura lui iradiaza o afectiune fara margini.

Avea sa fie ultima noastra intalnire. In ultimii ani ai vietii sale, nu am mai avut ragazul sa urc la

manastire. De la Slanic imi veneau, din cand in cand, vesti printr-un prieten. Parintele era bine,

sanatos, desi anii se asezau peste el linistiti, la fel ca zapezile in miezul iernii. Aveam un sentiment

ciudat, pe care l-am incercat la mai toti marii nostri duhovnici. Anume, ca batranetea nu ii ajunge

ca pe toti muritorii. Ca undeva, intr-un tainic colt al fiintei lor, sta ascunsa o farama de vesnicie.

Si, treptat, ea le va mistui intreaga faptura, nemurindu-i. Fara argumente, in pofida firii, speram ca

moartea nu se va atinge de ei si vor ramane cu noi de-a pururi, asa, cu pletele lor dalbe, dar voinici

si proaspeti, revarsand mereu acea bucurie voioasa care i-a facut atat de iubiti.

§

Padurea de fagi prin care venea noaptea, din Corbi la Zlatina, Parintele Teofil

In preajma lor simteam ca tineretea este, in primul rand, o stare a inimii. Si, ca orice stare a inimii,

nu tine seama de lut, ci de Duh.

Dar nu s-a intamplat asa. Parintele Teofil Badoi s-a stins asa cum se sting toti oamenii. A trecut

dincolo discret, la fel cum a si trait. S-a intamplat anul trecut, in prag de vara, pe 17 iulie, iar

parintii l-au inmormantat chiar de praznicul Sfantului Prooroc Ilie. L-au invelit in psalmi si

cantari, faurindu-i un cocon de ruga, pentru calatoria spre taramul luminii, sufletul parintelui n-a

plecat cu totul de pe pamant. Poate ca nu a vrut sa plece de tot din manastire. Cu inima sa de copil,

parintele Teofil o fi reusit sa-l induplece pe Domnul sa-l lase aninat intre lumi, desertandu-si harul

peste noi. Daca mergeti la Slanic in serile sticloase de iarna, cand zapada vatuieste toti pasii si

parintii sunt adunati la rugaciune, ascultati linistea. Undeva, ca un murmur, ca o adiere de vant,

veti simti rugaciunea plina de o lumina voioasa a parintelui Teofil. Lasati-va purtati de ea si veti

vedea cum trezeste nadejdea. E primul pas spre imparatiile luminii.

Sihastria Putnei - Portret de monah in prag

de iarna§

Un "Cine" numit Hristos

Te opresti in fata manastirii si privesti indelung. Oricat ai cauta, nici o comparatie nu i se

potriveste. Dureaza, pana sa intelegi ca, de fapt, Sihastria Putnei nu este un loc anume. E mai

degraba un sentiment, o nostalgie din care mai razbate, ca un ecou, cate ceva din troparul

anahoretilor batrani si rugaciunile diminetii. In preajma icoanelor facatoare de minuni ale

manastirii si a Sfintilor putneni canonizati de curand (Sila, Natan si Paisie) cuvintele sunt de

prisos. Locul vorbeste de la sine si, deloc intamplator, daca il cauti si il rogi pe staretul Nectarie sa

spuna ceva despre Sihastria Putnei, parintele tresare usor incurcat, se scuza cu multele treburi

gospodaresti pe care le are de implinit si apoi te imbie sa privesti cu ochii tai. Pe usa ce da in

pridvorul bisericii, sta inramat istoricul manastirii. 600 de ani povestiti deodata, ca o suflare,

vorbind despre Marele Stefan si despre Daniil Sihastru, al carui deget se afla si astazi, ferecat cu

argint si margaritare, intr-un sipet tainuit la Putna.

Degeaba insisti, intreband curios de ce simt oamenii nevoia sa vina la manastire. Parintele

Nectarie ofteaza, isi cumpaneste vorbele si, intru tarziu, recunoaste ca e greu de spus. "Nimeni nu

cunoaste raspunsul cu precizie... Stim cum este o manastire. Stim unde sa o gasim.

§

"Daca vrei sa cauti in lumea aceasta un om fericit, nu ai unde sa-l cauti mai sigur decat intre

calugari" (Par. Teofil Paraian)

Aflam din cand in cand de ce este nevoie de o manastire, dar esenta acestui loc sacru, tocmai asta

ne scapa. Ne scapa, deoarece oamenii care nu sunt din manastire se multumesc doar sa caute

drumul pana la ea, sa se minuneze in fata zidurilor manastirii, dar nu au aplecare si timp sa

patrunda in taina vietii ei. Nu au timp, pentru ca sunt grabiti. Pentru ca mai au si alte manastiri de

vizitat... Nu gresesc daca spun ca la poarta oricarei manastiri stau doua lumi, doua lumi, dintre

care una stie, si cealalta e doar curioasa... Ar trebui ca oamenii care ne bat la poarta sa afle ca

manastirea nu este un lucru anume, un "Ce", un "Ceva". Manastirea este un "Cine" numit Hristos.

Este un trup, un suflet, o fiinta, in fata careia inima tresare cu bucurie, asa cum tresare in fata lui

Dumnezeu. Manastirea nu trebuie gandita nicicum ca o prelungire a pamantului. Pamant e destul...

Cand eram eu copil, ma intrebam de multe ori ce-i intre cer si pamant. Mai tarziu aveam sa aflu ca

intre cer si pamant este manastirea. Tot asa trebuie sa traim si noi, calugarii - cu picioarele pe

pamant si ochii spre cer".

Crucea stralucitoare

La Sihastria Putnei, monahii sunt grabiti si cu treaba in orice moment al zilei. Nu prea ai cu cine

vorbi. Parintele Nicodim trebaluieste la arhondaric, parintele Damaschin nu pridideste sa mai

spovedeasca pelerini veniti din toata tara, in timp ce parintele Gavril imbie pe credinciosi sa intre

in trapeza, sa guste din vinul negru si vartos al manastirii, deopotriva cu bucatele pregatite numai

cu legume calugaresti, crescute in gradina, prin vrerea lui Dumnezeu, fara pic de adaosuri sau alte

chimicale. Doar parintele Serghie, monahul de la pangar, "bibliotecarul" raspunzator cu albumele

si cartile religioase, pare ceva mai liber si dispus sa te asculte.

§

Slujba spalarii picioarelor, din Postul Mare

Imbracat dupa cuviinta, in hainele cernite ale rasoforului, sta aplecat cu totul asupra Psaltirii si

citeste usor leganat, in ritmul respiratiei, pentru ca apoi sa-si ridice privirea si sa se lamureasca,

inclinand usor din cap - da, a auzit si a citit "Formula AS", insa el nu poate spune prea multe

despre manastire. Nu are multi ani de cand a venit la Sihastria si, ca filosoful din vechime, stie ca

nu stie nimic. Ceea ce poate el sa zica este ca "viata de calugar e fara egal". Atat si nimic mai

mult. O spune un om candva boem si libertin, care a fost profesor de muzica, profesor de franceza,

inginer si chiar autor al unor importante brevete de inventie. Un om care a trait din plin

experientele tineretii, fara a-si refuza curiozitatea de a trece prin cele mai ciudate experiente

ezoterice - de la budism, pana la reyki si tantra yoga.

Pe Hristos l-a descoperit tarziu, dupa ce a absolvit Politehnica din Brasov si a devenit autorul unei

inventii ce se anunta revolutionara in domeniu (turbina cu ax orizontal). "In acea perioada, ma

simteam un geniu neinteles", isi aminteste parintele Serghie. "Voiam bani si glorie, dar momentul

intarzia sa apara, asa ca am inceput sa ma tulbur, sa cad in deznadejde. Cand l-am cunoscut pe

parintele Nectarie eram pe marginea prapastiei, iar el a simtit deznadejdea mea si m-a poftit sa-l

insotesc, sa-mi iau un ragaz de odihna. Asa am ajuns intr-o chilie de la Sihastria Putnei unde,

inspirat de viata tihnita din jur, am inceput sa ma rog, cum nu ma rugasem niciodata in viata mea,

cerandu-I lui Dumnezeu sa-mi vorbeasca. Sa-mi spuna clar ce-i cu mine si ce am de facut in

viata... Am venit pentru cateva zile si n-am mai plecat niciodata. Dumnezeu m-a intors din drum.

Mi-a dat semn imediat. Mi-a scos in fata ochilor o cruce mare si plina de stralucire, tocmai cand

citeam Acatistul Mantuitorului. Asta m-a tulburat putin, neintelegand semnificatia crucii (eu

voiam bani, nu cruce). Apoi m-am asezat pe pat, m-am recules in voia Domnului si, intru tarziu,

simtind linistea blanda si alba care ma coplesea, mi-am dat seama ca Dumnezeu imi vorbise deja,

ca locul meu era in manastire si drumul meu trebuia sa inceapa chiar din chilia in care ma aflam".

Psaltirea arsa

In timp ce vorbeste, parintele Serghie tine in maini o carte de care nu se desparte niciodata. E o

Psaltire veche, cu o urma carbonizata pe coperta, ca o rana veche si inca necicatrizata. Daca il

intrebi ce s-a intamplat si de ce tine atat de mult la acea carte, parintele se lumineaza la fata si isi

aminteste cu multa bucurie.

§

Dangatul clopotelor este ca si glasul arhanghelilor

E marturia unei minuni - minunea Maicii Domnului, care l-a pazit in timpul somnului sa nu ia foc,

si a facut ca o lumanare aprinsa sa cada peste Psaltire, fara ca flacara sa atinga textul rugaciunilor.

"Nu stiu de ce, atunci cand ating cu degetele urma de scrum lasata pe coperta, ma simt ca Toma

atingand rana din coasta Mantuitorului. Ori de cate ori ma incerca vreo ispita, un necaz sau gand

de trufie, mangai si strang la piept Psaltirea. Urma carbonizata a lumanarii ma readuce cu

picioarele pe pamant. Imi reda credinta".

Parintele Serghie se opreste brusc, cu un suras de om vinovat. Priveste in jur, lasandu-se certat de

tacerea icoanelor si a cartilor duhovnicesti randuite in vitrina. Stie si el ca a vorbit prea mult, ca

monahul trebuie sa tina paza mintii, ca mai are mult pana sa ajunga la rugaciunea deplina si la

intelepciunea vorbirii in putin. Stie, vrea sa ne despartim si isi cere iertare cu o privire frumoasa,

de om care nu doreste sa-si supere aproapele, pentru ca la sfarsit, inainte de a se intoarce la pravila

si la gandurile lui, sa ne ofere in dar o amintire a intalnirii noastre - un sobru si elegant album de

fotografii surprinse la Sihastria Putnei de un tanar artist, Dragos Lumpan.

Un pui de inger

Nu stie parintele Serghie ce bucurie mare ne-a facut! Cartea pe care mi-o da e-o minune. Un

album simplu, curat si frumos ca o rugaciune.

§

Monahul este cel care, despartindu-se de toti, este in unire cu toti

O carte a vietii de monah, surprinsa in mici naratiuni fotografice, in gesturi spontane, in gesturi

firesti si deopotriva metaforice, cum este chiar imaginea de pe coperta - doua palme de prescurar

ce tin in causul adunat al degetelor painea harica, painea Invierii, intr-o expresie de infinita

dragoste, mila si protectie, de parca degetele curate si sfintite ale prescurarului ar fi sprijinit nu

aluatul dospit, ci un pui de inger, cu aripile abia crescute.

Nu l-am cunoscut niciodata pe Dragos Lumpan, dar mi-l pot imagina cu usurinta dupa fotografiile

lui. Il vad la strana, repetand cu rasoforii canturile unduite ale miezonopticii. Il vad sculandu-se in

geana noptii, odata cu monahii cei batrani. Il vad pasind dimpreuna cu fratii, mergand la altar, apoi

la trapeza, innoind uleiul din candela sau framantand aluatul prescurilor sfintite. Il vad cu aparatul

pregatit, asteptand ingenuncheat momentul sa surprinda in obiectiv lumina - clipa aceea unica de

adevar.

Abia cand parcurgi paginile albumului, incepi sa intelegi cat de bogata, de plina si de

surprinzatoare poate fi viata de calugar. Unii alearga ca intr-un zbor de noapte, grabindu-se spre

biserica sa nu piarda nimic din slujba Utreniei. Altii se reculeg cu fruntea lipita de zid. Pe unii,

citeti la strana, pogoara din fereastra de sus lumina laptoasa a diminetii. La altii, lumina pare sa

urce din interior, intr-o cromatica de mare expresivitate si tresalt poetic.

E o lume intreaga in albumul lui Dragos Lumpan. Calugari tineri si batrani. Figuri mai aspre si

figuri mai copilaresti. Figuri grav adancite in preajma Sfantului Pocal. Figuri senine si inveselite

de praznicul unei sarbatori. Un monah sta in genunchi cutremurat, ca la Judecata de Apoi. Un altul

se pierde in lumina usii deschise, sugerand prin pliurile miscatoare ale straielor o disparitie tainica,

plina de mister. E multa poezie si mult clocot afectiv in fotografiile lui Dragos Lumpan. Un intreg

poem al contrastelor. Negru si alb. Lumina solara si straie cernit monahale. Miscare si

meditatie...

§

Sarguieste-te intotdeauna in asemanarea cu Dumnezeu

Cred ca Dragos Lumpan e unul din putinii artisti care te pot face sa intelegi elanul si miscarea. De

multe ori, in fotografiile lui, calugarii par ca stau pe loc. Doar vesmintele si panza neagra a

culionului sugereaza freamatul vantului, pasul, nerabdarea. Uneori, la manastire poti sa mergi fara

sa umbli. Tu stai si Dumnezeu te poarta.

*

E limpede ca parintele Serghie nu stie ce bucurie mi-a facut cu darul sau. Si acum, din cand in

cand, mai rasfoiesc albumul primit la Sihastria Putnei, amintindu-mi de spusele lui si ale tanarului

staret: "Lumea si manastirea nu se resping. Sunt ca ipostazele vietii - doua realitati

complementare, dintre care una stie si cealalta e doar curioasa". Rasfoiesc, cuget si admir. In una

din poze, il descopar chiar pe el - parintele Serghie in spatele unui geam, privind intr-o expresie

meditativ uimita spre cer. Monahul si turla abia reflectata a bisericii - calm, inteligent si sensibil.

Discret, profund si temator de slava desarta, asa cum l-am cunoscut candva, in pangarul Sihastriei

de la Putna. Cateva fire albite din barba il dau insa de gol. Dinspre padurea ce da spre dealul

Radautiului a inceput deja sa bata un vant ascutit si rece. Un vant grabit si aducator de iarna.

Puterea rugaciunii

§

"Rugaciunile m-au ajutat sa ies din pacat"

As vrea sa va povestesc, pe scurt, ultimele luni din viata mea, pentru ca si voi sa vedeti cum am

vazut eu cat de mare este puterea si iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Sunt o fata pacatoasa, in

varsta de 23 de ani. Am facut multe, multe rele, de la faptul ca am stricat casa unui barbat insurat,

indragostindu-ma de el, pana la faptul ca m-am folosit de trupul meu pentru a castiga bani. Din

fericire, m-am trezit, iar Dumnezeu mi-a luminat mintea, dandu-mi putere sa nu mai privesc

inapoi. In luna martie m-am hotarat pentru a nu stiu cata oara sa termin cu toate prostiile, m-am

despartit, am plecat din oras si am cautat sa gasesc un serviciu cinstit. Nu a fost usor deloc, pentru

ca dupa multi ani in care m-am obisnuit cu o viata usoara, plina de distractii, m-am trezit singura,

intr-o tara straina, fara nici un ban, cu un serviciu platit foarte prost. Salariul primit nu imi ajungea

nici de mancare. Apoi, eram absolut singura, nu exista nici macar un om cu care sa vorbesc,

simteam cum totul se ruineaza. Familia era departe, imi era rusine de ei, nu le puteam spune cum

ma simt; ei nu au stiut niciodata ce fel de om eram eu de fapt, nu am vrut sa ii ranesc. Parintii mei

sunt oameni cu o pozitie sociala cat de cat buna si cu frica de Dumnezeu, mi-au oferit mereu tot ce

au avut, dar pentru mine nu a fost suficient, din pacate, si am luat-o pe cai gresite... Dupa doua

luni, stand intr-un sat izolat, la familia la care lucram ca menajera, am intrat intr-o stare de

depresie, in care plangeam intruna si nu vedeam nici o iesire din starea aceea de durere si dor,

voiam sa am bucuria vietii cinstite, sa ma bucur de viata fara sa mai pacatuiesc. Iar acolo, in

Anglia, era numai singuratate, saracie, tristete, dor de familie. Pana in ziua cand l-am descoperit

pe internet pe Sfantul Nectarie. Nu imi venea sa cred cate minuni, cata bucurie a adus in viata altor

oameni. Le citeam de nenumarate ori, pentru ca in viata mea trista bucuria lor ma lumina si ma

bucura. Cu nadejde si cu tarie ca Bunul Dumnezeu ma va ajuta si prin rugaciunile Sfantului

Nectarie, ca voi reusi sa gasesc un serviciu bine platit, ca imi voi gasi noi prieteni buni si

credinciosi, ca ma voi muta intr-un oras si voi gasi chirie la oameni cumsecade, am inceput sa ii

citesc al doilea acatist, timp de mai bine de 40 de zile; in acest timp, din fericire, i-am descoperit si

pe Sfantul Ioan Rusul, Sfantul Efrem cel Nou, Sfanta Parascheva si Sfanta Maria Egipteanca,

careia m-am rugat sa ma ajute sa sting dorul si ispitele care ma intristau si imi faceau atat de mult

rau. Am citit si Paraclisele si Acatistele Maicii Domnului (timp de 40 de zile). Imi vine sa plang,

acum, pentru ca nu pot sa cred ca ieri am primit primul salariu, dupa o saptamana la noul meu loc

de munca, platit foarte bine. Da, am reusit sa imi gasesc un loc de munca, exact cum visam; Sfintii

acestia bineplacuti lui Dumnezeu m-au ajutat pe mine, o pacatoasa, sa imi gasesc un serviciu bun.

Am gasit o casa cu chirie, exact cu o zi inainte de data in care familia unde eram imi spusese sa

parasesc casa.

§

Am prieteni noi acum, am serviciu, nu mai stau izolata, zambesc si ma bucur de noua mea viata;

toate acestea nu sunt decat ajutorul lui Dumnezeu. Le-am promis Sfantului Nectarie, Sfantului

Ioan Rusul si Sfantului Efrem cel Nou ca voi marturisi minunile pe care le-au savarsit cu mine. Nu

am cuvinte sa va spun cat de mult le multumesc si cat incerc, acum, sa ma feresc de ispite si sa nu

mai cad in pacat. Nimic nu se compara cu bucuria pe care o ai dupa ce castigi bani munciti cinstit.

Sa nu va lasati inselati de bucuriile trecatoare ale unei vieti pacatoase si murdare. E atat de bine sa

te simti implinit si sa privesti cu incredere viitorul. Dumnezeu le randuieste pe toate cum e mai

bine. Sa nu deznadajduiti, sa va intariti prin rugaciune; daca o pacatoasa ca mine a fost ajutata, e

dovada cea mai vie pentru mine ca Dumnezeu asculta chiar si rugaciunile celor netrebnici.

Le multumesc pentru tot ajutorul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, Sfantului Nectarie,

Sfantului Ioan Rusul, Sfantului Efrem cel Nou, Sfintei Parascheva si Sfintei Maria Egipteanca,

Sfantului Nicolae, Sfantului Gheorghe si tuturor sfintilor!

A. ELENA

"Am avut un singur gand: sa ating moastele"

Deschid ochii, imi indrept privirea spre fereastra si simt o bucurie imensa cand vad ca se

lumineaza de zi... Inainte nu stiam sa ma bucur de lucrurile marunte, intr-o lume condusa de

lucrurile materiale, de concurente absurde sau de suparari nefondate.

Eram o adolescenta ca oricare alta, preocupata de multe lucruri importante sau nu, care imi

umpleau zilele si pe care ma simteam indreptatita sa le traiesc, indiferent din ce erau compuse. O

viata banala, fara semnificatii, o viata la intamplare, dar care avea sa se transforme total intr-o zi...

Tin minte ca era primavara cand m-am dus la un doctor sa-mi excizez o ulceratie de pe zona

sublinguala. Trimisa la un laborator histopatologic, rezultatul a fost cumplit... Celulele erau

canceroase. Am avut un moment in care m-am gandit ca e imposibil, ca sunt prea tanara, dar apoi,

cand am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea, adica dupa o jumatate de ora, am simtit o usurare de

nedescris. Poate frica ma facuse asa. Amenintarea voalata a mortii. Cert este ca niciodata nu ma

simtisem asa de independenta, asa de libera de orice obligatii si apasari. Acum ma puteam dedica

rugaciunii. Eram energica, vesela si primul imbold pe care l-am simtit in starea aceea a fost sa

merg sa ating Sfintele Moaste ale Sfantului Nectarie. In clipa cand am pus mana pe racla, am

simtit cu adevarat binecuvantarea lui Dumnezeu. Eram in biserica si ma rugam impreuna cu

ceilalti credinciosi ce asteptau sa ajunga la moaste si tot ce puteam spune era "Sfinte Nectarie, iti

multumesc ca m-ai ajutat!", o rugaciune de implinire, iar nu de solicitare, asa cum s-ar fi cuvenit.

Nu puteam cere ajutor. Deloc! Simteam ca-l primisem deja. Stiam ca Dumnezeu e cu mine. Il

simteam peste tot. In afara de Sfantul Nectarie, ii pomeneam in rugaciuni si pe Sfantul Ioan Rusul,

pe Sfanta Parascheva si pe Sfantul Arsenie Boca, toti trei sfinti degraba ajutatori. Implinirea

rugaciunilor mele a venit odata cu diagnosticul. Noile analize dovedeau ca nu mai existau urme de

celule canceroase si ca nu am nevoie de nici un tratament. Momentan monitorizez limfo-nodulii,

monitorizare care va trebui efectuata o perioada, pentru siguranta ca nu vor fi afectati. Dar simt si

acum faptul ca sunt pe deplin sanatoasa, ca Sfantul Nectarie cel bun si indurator imi vegheaza

viata.

§

Dupa experientele mele, spun cu mana pe suflet ca Dumnezeu ne iubeste neconditionat si ne

implineste toate dorintele, iar cand ne trimite cate-un necaz e pentru ca vrea sa ne aduca aproape

de el, caci asa e firea omului, in necaz suntem cel mai aproape de Dumnezeu! As vrea sa mai

adaug faptul ca trebuie sa fim constienti ca toti avem sansa aceasta, sa ne vindecam; trebuie sa

solicitam binecuvantarea si sa ne rugam din tot sufletul. In perioada aceasta, am ajuns si la

mormantul Sfantului Arsenie Boca de la Prislop si la Manastirea Radu Voda din Bucuresti, si pot

spune ca m-a ajutat enorm. Sufletul meu e mai aproape de Dumnezeu, implinirea este foarte mare.

Tin sa multumesc atotputernicului stapan ceresc si bunului Sfant Nectarie pentru viata mea salvata

de la moarte si pentru binecuvantarea primita. Multumesc, desigur, si Maicutei lui Dumnezeu,

purtatoarea spre cer a rugaciunilor noastre, precum si tuturor sfintilor care m-au ajutat. De

asemenea, aduc multumiri oamenilor pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale si care mi-au batatorit

drumul spre vindecare. Doamne ajuta!

OANA, 21 de ani

Pr. Radu Totelecan - "Dumnezeu nu cunoaste

criza. E bogat si milostiv"

§

- Parohia Ortodoxa Romana din Nisa, Franta -

L-am intalnit pe parintele Radu Totelecan in biserica parohiala a satului Sirnea, din judetul Brasov,

unde a savarsit Sfanta Liturghie, intr-o duminica aurie a acestei toamne, impreuna cu preotul

paroh Lucian Aghinitei, fost coleg de facultate. Am ramas impresionata de sarutul fratesc cu care

s-a incheiat slujba, de vorbele pline de har care s-au legat spontan intre cei prezenti, precum si de

bucuria calda cu care l-au primit satenii pe oaspetele francez, pe care il vedeau pentru intaia oara.

Am povestit, apoi, cu parintele Totelecan, care este preot misionar, paroh al Bisericii Ortodoxe

Romane din Nisa, despre rolul prieteniei si al iubirii crestine in aceasta perioada, in care lumea

intreaga este incercata de atatea probleme economice, financiare si este amenintata de

secularizare. Dincolo de indoiala si ingrijorare, mesajul parintelui este unul al sperantei si al

increderii.

- Parinte Totelecan, traim vremuri agitate, amenintate de criza, suntem mereu bombardati de stiri

negative, de vesti deprimante. Cum sa le depasim, ca sa pastram un echilibru in tot ceea ce

facem?

- Vremuri grele au fost si altadata, poate chiar mai grele decat acum, dar au fost depasite, in primul

rand cu iubire fata de aproapele nostru, de cei alaturi de care traim. Traversam astazi zile dificile,

auzim vorbindu-se des de criza financiara, recesiune, blocaje economice, greve si asa mai departe.

Si nu stim ce sa facem pentru a depasi aceasta nenorocire, care loveste omul modern acolo unde-l

doare cel mai tare, la buzunar. "Purtati-va sarcinile unii altora..." invatam din scrierile sfinte si ar

trebui sa tinem minte acest indemn. Cred ca e bine sa nu uitam ca Dumnezeu nu cunoaste criza! E

bogat, e milostiv! Si, inainte de toate, Dumnezeu este iubire. Oare pe cine iubim mai mult, pe

Dumnezeu sau pe mamona? In limba ebraica, "mamona" inseamna bogatie, respectiv satana. Cred

ca sunt vremuri tulburi in care trebuie sa invatam sa daruim. Preot sau mirean. Sa intelegem ca

ceea ce posedam nu ne apartine noua, ci toate sunt daruri de la Dumnezeu, iar noi suntem doar

chivernisitorii acestora! De fapt, ar trebui sa intelegem ca adevarata bogatie o dobandesti atunci

cand te multumesti cu putin.

§

Cu parintele Lucian Aghinitei, in curtea bisericii din Sirnea

Ne pierdem tineretea, familia, sanatatea, pentru a avea o bunastare materiala, iar mai pe urma,

cand o dobandim, suntem in stare sa ne cheltuim averile dobandite, pentru a recapata sanatatea,

sau ajungem sa gandim ca am da oricat, ca sa fim mai tineri sau sa avem o familie unita.Vedeti,

solutia o gasim la Domnul nostru Iisus Hristos. Se daruieste pe sine pentru viata noastra! Sa

invatam, asadar, cu atat mai mult in aceste vremuri nesigure, sa fim milostivi si, implicit, slujitori.

"Cel care doreste sa fie mai mare intre voi sa fie slujitorul tuturor!" Tata si mama sunt mari in

familie si fac toate cele necesare binelui copiilor, daca ei sunt ascultatori. Daca ascultam si noi de

Dumnezeu, si El ne da tot ceea ce ne trebuieste. Si nu da cu masura, ca altfel n-ar mai fi

Dumnezeu, ci da cu prisos. Din prisos suntem datori sa daruim si noi mai departe. Sa ne facem si

noi asemenea Daruitorului.

- Are Biserica solutii pentru framantarile omului modern?

- Acum, mai mult ca oricand, trebuie sa existe si in Biserica fratietate, iubire, intre preoti, intre

enoriasi, si intre preoti si enoriasi. Relatiile acestea trebuie sa se formeze pe baze bune, de

incredere, de deschidere, de comunicare, ca in familie. Biserica strange preotii si credinciosii in

jurul ei, precum o closca puii. Ii iubeste pe toti, fara exceptie, si nu considera pe unul mai mare

sau mai interesant decat pe celalalt. Asa ca si noi, la randul nostru, trebuie sa fim frati buni, sa ne

iertam si sa ne iubim unii pe altii, sa ne ajutam si sa nu ne lasam ispititi de vrajbe, invidie,

conflicte materiale sau orgolii. Suntem oameni, cu defecte, dar tindem spre sfintenie, asa ca,

tocmai in aceste crize de tot felul, materiale si spirituale, trebuie sa ramanem uniti, sa ne sprijinim,

cu rabdare si intelegere, ca in familie.

"Tanjesc sa fiu preot in tara"

- Sunteti preot misionar in Franta. Este mai grea misiunea dvs. fata de aceea a unui preot dintr-un

sat de munte, cum este Sirnea, de exemplu, cu doar cativa enoriasi? Este responsabilitatea unui

preot misionar in strainatate mai mare decat aceea a unui preot de la o parohie din tara?

- Nu stiu ce inseamna sa fii preot in Romania. Dar stiu ca, departe de tara fiind, tanjesc sa fiu preot

in tara. Ce bine este sa fii la tine acasa! Ce dulce si draga este limba noastra invatata acasa. Ma

aflu pentru prima data in satul acesta, Sirnea, si sunt incantat de frumusetea locului si de dragostea

oamenilor fata de Sfanta Biserica. Au trecut noua ani de cand nu l-am vazut pe Parintele Lucian si

acum gasesc in el un foarte bun slujitor al Sfantului Altar. Si vad ca este si foarte iubit de catre

credinciosi. Impreuna au realizat lucruri minunate in aceasta parohie.

Responsabilitatea unui preot misionar este mare, dar si a unui preot de la o parohie din tara este

mare. Desigur, este foarte greu sa fii preot misionar in strainatate, sa n-ai biserica ta. Sa slujesti in

locasuri de cult inchiriate si improvizate, sa ai Altarul pe roti, sa faci de fiecare data cerere scrisa,

pentru a ti se permite sa slujesti, de exemplu, luna viitoare, sa ai bani sa platesti chiria, sa fii

minoritar. Iar pe de alta parte, pentru cel de acasa, e la fel de greu sa lupte cu secularizarea,

desacralizarea, cu crasmarul care poate se lauda ca are mai multi clienti decat "Parintele",

duminica, la slujba, sa vada tineri lipsind de la slujbe si vlaguiti de alte tentatii! Doamne miluieste!

§

Preotul Radu Totelecan, la deschiderea expozitiei de icoane romanesti din Nisa

Eu am ajuns peste hotare in 2002, cand sotia mea a fost angajata, in urma unei auditii, la Opera din

Strasbourg. A fost foarte greu la inceput, am locuit un an la Colmar, un oras frumos din Alsacia,

unde nu cunosteam pe nimeni. In perioada aceea am fost hirotonit preot pentru o parohie care nici

macar nu exista, urma sa o formam, la Mulhouse, aproximativ la 35 km de Colmar si, in acelasi

timp, mi-am continuat studiile superioare la Strasbourg. Am trecut prin toate fazele binecunoscute,

in general, pentru a forma o parohie ortodoxa romana noua. Nu e usor sa incepi o biserica de la

zero. Am trait o vreme din banii sotiei mele si o parte din salariul ei il foloseam si pentru

organizarea noii parohii. Am cautat apoi si am intalnit si oameni minunati, pe care nu-i voi uita

niciodata, cu care am format comunitatea de enoriasi. Sunt multe de spus si imi amintesc cu

bucurie de dragostea de Dumnezeu sadita acolo, cu Binecuvantarea Mitropolitului meu, IPS Iosif.

- Cum arata viata unei parohii romanesti din strainatate? Ce fel de actiuni desfasurati pentru

romanii din Franta?

- In acest moment, suntem in asteptarea unui permis de construire, din partea autoritatilor

franceze, care sa ne ajute sa ridicam o biserica romaneasca, mult dorita de catre comunitate, pe un

teren pe care l-am cumparat deja, tot cu ajutorul enoriasilor si al oamenilor apropiati de Biserica.

Nadajduim cu ajutorul Domnului sa-l obtinem! Din suflet, multumim tuturor binefacatorilor

nostri, care s-au implicat in acest proiect indraznet, de a ridica o biserica departe de tara. Avem o

scoala parohiala, in care se desfasoara multe activitati: cateheza pentru copii si adulti, studiu

biblic, atelier de pictat icoane pe sticla, discutii duhovnicesti, activitati sportive, expozitii,

pelerinaje, conferinte, cursuri de limba franceza, engleza, muzica, biblioteca, dansuri populare,

piese de teatru si poezie si, bineinteles, asistenta sociala. E un efort financiar destul de mare, pe

care-l facem ca sa platim o chirie in plus, insa consider ca este necesar pentru a veni in

intampinarea romanilor, a enoriasilor care ne cauta. In ce priveste viitorul, ne dorim sa ne ocupam

mai mult de cele ale "Mariei" si sa nu ne lasam prea mult pe seama "Martei" . Ne-am dori sa

savarsim de mai multe ori pe saptamana Sfanta Liturghie, acum slujim doar in fiecare Duminica si

in zilele de sarbatoare.

- In Occident, multe biserici si catedrale au ramas goale. Sunt mai degraba locuri de pelerinaj in

loc sa fie locuri de intalnire cu Dumnezeu. Situatia bisericilor romanesti din diaspora e mai

buna?

§

Cu printul Albert de Monaco, la aceeasi expozitie

- Bisericile romanesti din diaspora sunt pline ochi de enoriasi. Vin la slujbele noastre atat romanii

din zona, cat si oameni ai locului, convertiti la ortodoxie. La slujbe, avem ca participanti si multi

copii si tineri, care sunt trup si suflet credinciosi si activi in Biserica Ortodoxa. Traitori! Dupa

binecuvantarea si purtarea de grija a IPS Iosif, parohiile romanesti din Mitropolia Europei

Occidentale si Meridionale sunt, an de an, in continua crestere, la fel ca si numarul clericilor. Cred

ca este foarte important ca si politicienii romani sa se ocupe in mod special de generatia tanara de

copii romani nascuti in strainatate, pentru a putea mentine legatura lor cu tara mama, tinand cont

ca liantul care-i uneste este Biserica! Existenta bisericilor romanesti peste hotare este singura cale

care poate sa faca ca neamul romanesc de aici sa nu se piarda pe parcursul anilor, pentru ca o

parohie dainuieste pastrand, odata cu limba romana, cultul si cultura noastra nationala. Mi se pare

un lucru esential pentru generatiile viitoare sa nu-si piarda identitatea, radacinile.

- Sunt romanii din diaspora mai credinciosi decat alte natii?

- Romanii din diaspora sunt credinciosi prin excelenta! Daca ma gandesc la alte neamuri ortodoxe

de peste hotare, dupa parerea mea, romanii sunt pe primul loc, in ceea ce priveste credinta. De

multe ori am auzit preotii greci, rusi sau de alte neamuri marturisind acelasi lucru si laudand

credinta romanilor! Bine ar fi sa fim si uniti la fel.

- Cei mai multi dintre romanii plecati din tara se gandesc doar cum sa castige mai repede bani.

Mai au ei ragaz pentru intalnirea cu cele sfinte? Cum ii aduceti spre Biserica?

- Romanii pleaca in lume cu Biserica dupa ei. Romanii, tinerii, cauta Biserica imediat ce au ajuns

in strainatate. Unii dintre ei isi amintesc insa de ea doar daca trec prin incercari grele. Din

nefericire, aceste incercari vin mai devreme sau mai tarziu, atat acasa, in tara, si cu atat mai mult

departe de casa, de familie si de prieteni! De aceea, Biserica trebuie sa fie langa oameni, pentru a-i

insoti in toate momentele vietii lor.

Noi, dupa sfatul si pilda Mitropolitului Iosif, incercam sa fim cat mai mult alaturi de enoriasii

nostri. Adresam invitatii permanente tinerilor de a face mici excursii, pelerinaje, lectura,

conferinte, agape, impreuna, in timpul liber. De asemenea, ii incurajam pe parinti sa-si trimita

copiii in fiecare vara in taberele organizate de Mitropolie, in Romania. Sunt tabere duhovnicesti,

extrem de reusite si de apreciate de catre toti copiii si tinerii care participa la ele. Savarsim

cateheze inainte de oficierea unui Botez sau a unei Cununii, invitand sa participe la acestea pe cei

direct implicati. Iar studiul biblic este incadrat, de o maniera permanenta, dupa anumite slujbe.

Astfel, putem sa ne provocam la discutii duhovnicesti, fiind cat mai mult timp impreuna, sa ne

cunoastem, sa ne intelegem si sa ne ajutam la nevoie.

§

Enoriasi romani prezentand actul de proprietate a terenului viitoarei biserici ortodoxe din Nisa

Oriunde am merge in lumea in care traim, este nevoie de mangaiere duhovniceasca. Sa va dau un

exemplu: am fost invitat ca aumonier (preot-capelan care ii asista pe cei din inchisori, spitale,

armata etc.) ortodox in inchisoarea de la Nisa, de catre directorul acesteia, la cererea detinutilor

ortodocsi, si am fost validat de catre autoritatile locale. De aproape un an, oficiez acolo in mod

permanent cateheze si Sfanta Liturghie. Cunosc multi oameni inchisi, singuri, batuti de soarta,

abandonati de familiile lor. Ma asteapta de fiecare data. Ne rugam impreuna, discutam, cercetam

cartile sfinte si vorbim un pic despre starea lor, despre lumea de astazi, despre viitor. O buna parte

dintre cartile personale le-am daruit lor. Multi nu cunosc limba franceza si sunt de diferite

nationalitati. Nu este deloc usor pentru cineva sa fie privat de libertate, intre straini. M-am

apropiat de ei si ma bucur daca le pot fi sprijin. Deunazi, imi spunea unul dintre ei: "Parinte, ma

bucur ca v-am cunoscut aici, m-am apropiat de Dumnezeu, daca eram afara, sunt sigur ca ma

desparteam de sotie si de copii". Inchisoarea este un loc inter-religios prin excelenta! Acolo sunt

oameni de religii diferite, care sunt siliti sa convietuiasca, sa se accepte fiecare cu religia si traditia

specifica. Fiind privati de libertate, se apropie mai mult de Dumnezeu. Incep sa-l caute, sa-si puna

intrebari, sa se roage si sa-si revizuiasca comportamentul, multi se insanatosesc spiritual acolo, in

inchisoare, se trezesc si se intorc la o viata cumpatata.

- Ce ii cereti cel mai des Lui Dumnezeu in rugaciunile dvs.?

- Ma rog deseori Domnului sa fiu dupa voia Lui ! Domnul sa ne ajute!

Fotografii din arhiva Parohiei romanesti din Nisa

Vasile Lechintan - "Dezmembrarea Arhivelor

Nationale este un fapt periculos pentru

siguranta Romaniei"

§

- Istoric din Cluj-Napoca -

Pe neobservate, zilele trecute, deputatii coalitiei majoritare din Camera Deputatilor au pus pe tava

partidelor maghiare, in frunte cu UDMR, o lege scandaloasa, pe care unii o numesc "de tradare

nationala": Legea de modificare a Legii Arhivelor. Mai corect spus: Legea retrocedarii arhivelor la

emitent! Vorbind de neghiobia politicienilor romani care au fost capabili sa voteze aceasta lege,

marele istoric Dinu C. Giurescu spune: "Potrivit acestei legi, arhivele se vor intoarce la emitent!

Dar emitentul a fost, pana in 1918, Ungaria sau Austria. Acolo le intorc? Eu cred ca nu-si dau

seama deputatii puterii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei". Intr-adevar, de dragul

ramanerii la putere, PDL si UNPR fac cele mai aberante concesii "partenerilor" udemeristi,

santajisti de cariera, pentru care slabiciunea partidelor romanesti din ultimii 20 de ani a insemnat o

mana cereasca si o sansa istorica de a anula, de facto, Marea Unire de la 1918, ghimpele etern din

pieptul iredentismului maghiar. Pana acolo merge "orbirea" PDL, in materie de ingaduinta fata de

extremismul colegilor de coalitie, incat nici macar o sfidare inadmisibila, precum montarea Stemei

Ungariei Mari pe fatada Liceului din Gheorghieni nu-i mai ingrijoreaza pe liderii acestui partid

condus, ironia sortii, de un ardelean. In primitiva lor obsesie de a crea o Ungarie Mica in centrul

Romaniei, liderii partidelor maghiare isi calculeaza fiecare pas. In acest scenariu diabolic,

politicienii romani, posedati de boala puterii, sunt descoperiti. Vorbim despre toate acestea cu

istoricul clujean Vasile Lechintan.

"Recentele amendamente maghiare la Legea Arhivelor sunt o batjocura pe obrazul natiunii

romane, fiind profund anticonstitutionale si jignitoare pentru majoritatea populatiei"

- Liderii UDMR par terorizati de obsesii istorice. Recent au cerut modificarea Legii Arhivelor,

aprobata de parlament. Ce se urmareste, de fapt, prin aceasta actiune?

- Maghiarii din Romania tanjesc dupa privilegiile medievale pe criterii etnice. Ofensiva repetata

cu retrocedarea arhivelor confesionale urmareste, practic, destramarea unei nobile institutii de

baza a statului roman - Arhivele Nationale - care a slujit cu promptitudine, solicitudine si

competenta pe toti locuitorii din Romania, dar si pe cercetatorii din tara si strainatate. Daca a fost

vreo institutie, in toti acesti ani tulburi de dupa 1989, care sa fie fidela interesului cetateanului si

stiintei istorice, aceasta a fost institutia Arhivelor Nationale.

- Ce prevede noua lege a arhivelor si ce consecinte practice are votarea ei?

- Printre altele, prevede retrocedarea arhivelor confesionale, bisericesti, catre institutiile care le-au

emis. Initiatorul maghiar al amendamentelor la Legea Arhivelor Nationale n-a acceptat sa fie

retrocedate copii ale documentelor respective, ci numai originalele, statul fiind cel care va ramane

cu copiile. Este o batjocura pe obrazul natiunii romane, legea fiind profund anticonstitutionala si

jignitoare pentru majoritatea populatiei Romaniei. Dezmembrarea institutiei Arhivelor Nationale

este un fapt periculos pentru siguranta Romaniei, deoarece se deschide Cutia Pandorei, pentru o

perpetua instabilitate a statului roman. De ce, in comisiile pentru cultura, arta si pentru culte, nu se

prevad asociati si consultanti cu drept de veto, alesi dintre adevaratii oameni de cultura ai

Romaniei? Macar sa stim ca, in caz de tradare nationala, ne tradeaza - Doamne fereste - un Plesu,

un Simion, un Liiceanu, si nu un Turcanescu, un Ciobanescu si alti anonimi. E jalnica si extrem de

umilitoare o asemenea tradare.

- A fost consultata conducerea Arhivelor Nationale? Dar Biserica Ortodoxa si Biserica Greco-

Catolica?

- Am aflat ca, la dezbaterea din 12 octombrie 2011, de la Comisia de Cultura a Camerei

Deputatilor, a fost de fata directorul general al Arhivelor Nationale, Dorin Dobrincu, un istoric

respectat. Din pacate, domnul director nu a anuntat tot corpul de slujbasi ai Arhivelor Nationale,

astfel ca n-am avut timp sa dezbatem public aceasta problema de interes national. Ca lucrurile sa

fie si mai incurcate, initiatorul amendamentelor, deputatul Marton arpad Francisc, nu a informat

nici Bisericile Ortodoxa si Greco-catolica despre intentia sa. Totusi, pentru a-si atinge scopurile, a

bagat la inaintare necesitatea retrocedarii arhivelor catre toate Bisericile, inclusiv cele romanesti,

desi n-au fost consultate, si nimeni din partea acestor culte nu si-a exprimat vreodata dorinta de a

avea arhivele. In primul rand, pentru ca nu au spatiu de depozitare, iar in al doilea rand, pentru ca

poarta respectul cuvenit unei institutii fondate de Alexandru Ioan Cuza si consolidate de regii

luminati Carol I si Ferdinand.

- Arhivele vor fi, in consecinta, imprastiate pe intreg cuprinsul tarii. Cine va avea de suferit cel

mai mult?

- Va avea de suferit, in primul rand, cetateanul roman, caruia i se ia dreptul fundamental la trecut.

Si aici este vorba si de cetatenii de etnie maghiara. De exemplu, in comuna mea natala, Silivasu de

Campie, judetul Bistrita-Nasaud, s-au aciuat, in secolul al XIX-lea, cateva familii sarmane de

secui, lucrand ca vizitii, paznici de vie si de hotar, gradinari, pe la curtea baronilor. Nefiind

biserica reformata in acest sat romanesc, secuii apelau la preotul roman sa le boteze copiii sau sa

le inmormanteze mortii, si apar astfel in registrele de stare civila romanesti si unele cazuri despre

minoritari, cum apar, de exemplu, si romani si sasi in registre parohiale "maghiare" de stare civila

din secolul al XVIII-lea de la Cluj, cand nu era permisa inca ridicarea de biserici romanesti in

oras. Daca aceste registre se risipesc cu nemiluita si nu sunt pastrate de profesionisti, mai stie

cineva ca in acest patrimoniu exista date care ne privesc in comun, referitoare la destinul tuturor

etniilor si confesiunilor din tara?

- Exista vreo alta tara postcomunista care sa-si fi dezmembrat institutia Arhivelor?

- Nu am auzit, nu cred ca exista. Daca vorbim despre vecina noastra, Ungaria, stim bine ca, desi

este obligata de tratate internationale, nu vrea sa retrocedeze Romaniei Arhivele Transilvaniei.

Primele incercari nereusite s-au facut in perioada interbelica, iar de atunci, lucrurile s-au

tergiversat, pana cand politicienii romani au uitat.

- Chestiunea arhivelor confesionale se discuta intr-un context mai larg de cedari romanesti pline

de lasitate. Va rog sa citati cateva exemple.

- Adeptii de astazi ai renasterii privilegiilor medievale pe criteriul etnic maghiar alunga elevii

romani din scoli, inclusiv in judetele Harghita si Covasna, scoli care nu sunt construite nicidecum

numai de maghiari; in realitate, romanii majoritari au sustinut mai mult, prin impozite si dijme,

aceste institutii istorice decat maghiarii, inclusiv in secuime. In localul fostului liceu iezuit,

respectiv piarist din Cluj-Napoca, unde au invatat cele mai mari personalitati ale trecutului

romanesc transilvan, de la Sincai si Maior la Iancu si Papiu Ilarian, azi nu mai intra nici un elev

roman. Liceul este sechestrat de adeptii sovini maghiari ai privilegiilor medievale antiromanesti.

Si nici o comisie a Parlamentului Romaniei nu se sesizeaza. Aceasta comisie nici nu ar trebui sa

cerceteze arhivele, deoarece scrie chiar pe fronton ca aceasta cladire este ridicata din Fondul de

Studii, un fond public, constituit de statul austriac si nu "exclusiv de maghiari". Tribunale cu

judecatori ignoranti din Romania au improprietarit, practic, episcopii si biserici maghiare din

Ardeal (ca de retrocedare nu poate fi vorba), cu numeroase imobile din centrele oraselor

transilvane.

"Promovand aceasta lege, initiatorul nu mai recunoaste practic suveranitatea statului roman

asupra patrimoniului sau material, administrativ-teritorial, spiritual si cultural"

- De ce este atat de grav ca noua lege trimite originalele bisericilor, lasand Arhivelor doar

copiile?

- Faptul este de o gravitate fara precedent. Noi nu trebuie sa privim, cum se zice, numai in lungul

nasului. Noi trebuie sa ne gandim la viitor, cum s-au gandit si fondatorii institutiei Arhivelor. Cea

mai sigura forma de pastrare e cea pe suport de hartie, cele electronice au o durata de viata scurta.

Sa le trimitem, acum, pe cele originale si unicate in spatii precare (ceea ce nu face nici un stat care

se numeste civilizat in Europa), supuse furtului si distrugerii, este cea mai crunta si mai

periculoasa dovada de barbarie. Celor ce doresc din tot sufletul sa scoata aceste unicate de la statul

roman si sa ne intoarcem la Evul Mediu ar trebui sa le platim niste excursii, sa viziteze putin

Europa, chiar daca merg pe bani publici.

- De ce credeti ca o astfel de lege este antistatala? In ce masura se inscrie ea in planurile

autonomiste maghiare?

- In orice tara civilizata, statul isi aroga, prin Constitutie, niste drepturi in raport cu cetatenii si face

ca nimeni sa nu fie mai presus de lege. Legea Arhivelor din 1925 prevedea ca pana si actele de

stare civila ale Familiei Regale sa ajunga in depozitele Arhivelor Generale ale Statului. Si,

bineinteles, nu sub forma de copii. Iata ca nimeni nu era mai presus de lege, tocmai ca sa se

respecte interesul public. Astazi, cei care vor cu orice pret sa sfideze statul, sa nu mai recunoasca

statul roman si sa aiba cat mai putine raporturi cu acesta, se inroleaza in actiuni antistatale si nu

dau doi bani pe interesul public. Sa zicem ca o minoritate, intr-un stat, lupta pentru autonomie pe

criterii etnice. Acea minoritate scoate de sub obladuirea statului, treptat, toate prerogativele asupra

unui domeniu sau altul, pana te trezesti ca statul nu mai reprezinta nimic pentru acesti cetateni,

care au devenit deja mai egali decat egalii, ca-n George Orwell. Promovand amendamentele la

aceasta lege, initiatorul nu mai recunoaste, practic, suveranitatea statului roman asupra

patrimoniului sau material, administrativ-teritorial, spiritual si cultural. O autonomie de-a gata,

care nu mai trebuie aprobata in parlament si senat.

- Ce propuneti pentru utilizarea mai intensa a Arhivelor Nationale in scop cultural?

- Crearea de urgenta, printr-un mare efort stiintific colectiv si prin folosirea fondului arhivistic

national, a Enciclopediei Romaniei. Suntem printre ultimele, daca nu chiar ultima tara din Europa,

care nu are o enciclopedie, si enciclopedia unei tari da masura civilizatiei si consolidarii nationale

a statului respectiv. Consolidarea noastra spirituala si nationala din acest punct de vedere este inca

aproape de zero.

- Se spune ceva in lege despre costurile imense presupuse de dezmembrarea arhivelor?

- Nu se spune nici un cuvant. Guvernul taie de peste tot, bugetul nu are bani, tara si Europa sunt in

criza, dar cei ce doresc destramarea arhivelor statului roman ordona ca transferul documentelor sa

se faca intr-un an! Este culmea cinismului, deoarece arhivele au un volum impresionant si

valoreaza miliarde de euro! Ca sa nu mai vorbesc de operatiunile presupuse de acest transfer, care

costa alte miliarde. Numai la Oradea avem un kilometru liniar de dosare! La Cluj-Napoca, 500 de

metri s.a.m.d. De unde bani, logistica si oameni, ca sa microfilmezi, in 365 de zile, zeci de

kilometri liniari din toata tara, tone de arhiva? E o dovada de inconstienta crasa, ca sa crezi ca se

poate face o astfel de munca de Sisif intr-un an, fixat cu atata "generozitate" de deputatul Marton

arpad. El are cinismul sa propuna acest lucru, intr-un moment cand institutia Arhivelor se zbate in

lipsuri ingrozitoare, cu personal concediat, trebuind, totusi, sa serveasca si populatia reala - cea

fara vise medievale de reconstituire a privilegiilor antiromanesti.

Sfintii de langa noi - Arhimandrit

GHERASIM ISCU

§

- Un mucenic al inchisorilor comuniste -

Inca mai avem sfinti pe care nu-i cunoastem. Inca mai calcam pe urmele lor adancite de pasi, de

lacrimi si de genunchi plecati in rugaciune, de suferinte si torturi inimaginabile. Sunt Sfintii

inchisorilor comuniste - mucenici rabdatori, smeriti si fara cruce la mormant. Nu le stim nici

numele si nici numarul. Sunt multi si, adesea, stau nevazut langa noi - cete intregi, preoti sau

mireni, calugari sau tarani blajini. Ne privesc si nu vor nimic. Asteapta doar sa-i descoperim.

Asteapta sa le vina vremea, asemenea arhimandritului Gherasim Iscu, staretul manastirii Tismana,

care a murit la Peniteciarul Targu Ocna, alinand durerile tortionarului sau - un anchetator de

Securitate, ajuns, printr-o ironie a sortii, coleg de celula cu parintele.

"Ai un sfant in familia ta!... Cauta si o sa afli"

Sfintii nu se grabesc niciodata. Au timpul si lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor

tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi, pentru a iesi apoi la lumina, printr-o simpla

rugaciune sau joaca de copil, cum s-a intamplat cu sfintii dobrogeni de la Niculitel. Altii dau semn

si vorbesc la momentul potrivit. Apar in visul cuiva de trei ori sau pun stol de pasarele sa atraga

atentia, sa arate locul, asemenea porumbeilor de la pestera Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.

Cu arhimandritul Gherasim Iscu s-a intamplat cumva altfel, parintele intrand discret in viata

nepotului sau, avocatul Ion Iscu. L-a vegheat si l-a pazit de multe cumpene, iar dupa caderea

comunismului, l-a indemnat sa-si schimbe viata - sa-l caute pe Dumnezeu si sa urmeze teologia,

trimitandu-i vorba printr-un calugar batran si ratacitor, care l-a oprit pe strada, undeva in dreptul

Patriarhiei, pentru a-i transmite, clar si apasat, porunca parintelui: "Ai un sfant in familia ta!...

Cauta si o sa afli".

Inalt, umeros, cu trasaturi leonine ce contrasteaza vadit cu sfiala nemarturisita a gesturilor, Ion

Iscu sta pe o dunga de scaun si se tulbura, amintindu-si cuvintele acelui calugar navalnic si cu

haine ponosite, ca un "nebun intru Hristos". Tine emotionat in brate un dosar cu cateva declaratii

si poze de familie. Un dosar subtire, dar important. O culegere de citate luate din cartile si din

povestirile celor care l-au cunoscut candva pe unchiul sau. O relatare sobra si punctuala, ca un

jurnal de front, cu vorbe putine, dar de mare pret, in care nimeni nu tine prelegeri si evocari.

Nimeni nu incearca sa elogieze sau sa ridice statuie cuiva, ci cauta faptele si adevarul, lasand

imaginea parintelui Gherasim sa apara abia filigranat, in camara stramta a unei cugetari sau a unui

suspin de durere.

§

Tatal lui Gherasim Iscu

Intrebat, intr-un interviu din 1991, despre pasivitatea slujitorilor Bisericii fata de abuzurile

criminale ale comunismului, Valeriu Anania raspundea, intreband, la randul lui, dezamagit si cu

repros: "De preotul Gherasim Iscu n-ati auzit?... Numele asta nu va spune nimic?". Inca nu

indraznea nici el sa spuna ca arhimandritul Gherasim a murit in temnitele comuniste, ca un martir.

L-a lasat pe Inalt Preasfintitul Teofan sa-i recunoasca sfintenia si sa marturiseasca, pe cand vizita

manastirea Tismana, ca e fericit sa calce pe urmele "ultimului sfant roman" (staretul Gherasim

Iscu). L-a lasat pe Patriarhul Teoctist sa ofteze si sa recunoasca, fara ocol, ca fratele Gherasim era,

ca traire, deasupra celor mai vestiti teologi, iar lui Grigore Babus (coleg de seminar cu parintele),

i-a oferit prilejul de a rosti o propozitie memorabila, prin adevarul si simplitatea ei de Pateric:

"Staretul Gherasim? Un om cu o moralitate pe masura inteligentei si o inteligenta pe masura trairii

lui intru Hristos".

Cel ucis isi mangaia ucigasul

Asa cum scrie in orice pagina de martirologie crestina si asa cum i se intampla oricarui mucenic

adevarat, arhimandritul Gherasim traieste exact acolo unde altii inceteaza a mai vietui. Traieste

tocmai prin moarte, prin stralucirea apoteotica a sfarsitului.

Din locul lui tocmit anume printre ingeri, parintele Gherasim ne priveste. E la fel de bland si plin

de dragoste cum l-a surprins un alt mare Fericit al inchisorilor, pastorul Richard Wurmbrand,

coleg de celula la Penitenciarul Targu Ocna. "La dreapta mea zacea preotul Gherasim Iscu. La 40

de ani ai sai fusese asa tare torturat, incat urma sa moara. Fata lui insa era senina. Vorbea de

nadejdea sa in ceruri, despre dragostea sa in Hristos, despre credinta sa. Radia de bucurie. La

stanga mea era chiar tortionarul comunist care il torturase pe Gherasim Iscu, pana aproape ca-i

luase viata. S-a intamplat insa ca acel tortionar comunist sa fie si el arestat si torturat pana la

moarte de camarazii sai. Sufletul lui era in agonie. In toiul noptii, acest om s-a trezit si atingandu-

ma usor cu mana sa ma trezesc, mi-a spus: "Parinte, roaga-te pentru mine. Nu pot muri. Am facut

atatea crime infricosatoare! Nu am liniste". Ma pregateam sa-i spun cateva cuvinte de imbarbatare,

dar in clipa aceea am vazut o minune... Am vazut pe preotul care agoniza, Gherasim Iscu, cum

cheama la el alti doi detinuti si, sprijinindu-se pe umerii lor, incet-incet, a trecut peste patul meu.

Apoi, s-a asezat pe patul tortionarului si i-a mangaiat capul. Niciodata nu voi uita acest gest! Am

privit cum cel ucis isi mangaia ucigasul si am gandit: aceasta e dragoste; a gasit mila pentru el.

Preotul Gherasim a zis apoi: "Esti tanar, nu stii ce ai facut si te iubesc din toata inima mea".

§

Mama si surorile Arhimandritului

Nu a spus pur si simplu aceste cuvinte. Preotul chiar iubea cu adevarat, zicand: "Te iubesc din

toata inima mea". si a continuat: "Daca eu, care sunt un pacatos, te iubesc atat de mult,

imagineaza-ti-l pe Hristos, care este iubirea intrupata, cat de mult te iubeste... Te intrebi daca

pacatele tale vor fi iertate. Hristos doreste sa-ti ierte pacatele, mai mult decat doresti tu ca pacatele

tale sa fie iertate. Hristos doreste ca tu sa fii cu El in cer. Nu trebuie decat sa te intorci catre El si

sa te pocaiesti". Viata e mai presus decat orice imaginatie. Nici un scriitor nu poate sa imagineze

asa ceva si sa descrie o scena atat de apriga. Cel aproape de moarte a primit marturisirea

ucigasului. Cel ucis a dat iertare acelui ucigas. S-au rugat impreuna, imbratisandu-se reciproc, iar

preotul s-a intors cu greu la patul sau...

Amandoi au murit in aceeasi noapte. Era Ajunul Craciunului. Nu era insa un Ajun obisnuit, in care

sa ne amintim, pur si simplu, nasterea lui Iisus in Bethleem. Era un Ajun de Craciun in timpul

caruia Iisus s-a nascut in inima unui comunist tortionar".

Ca intr-un miracol, sfantul si talharul, prigonitul si prigonitorul s-au regasit in aceeasi incapere. S-

au imbratisat si au murit in acelasi timp, traind aceleasi dureri, purtand aceeasi cruce. Inainte de

moarte, parintele l-a luat cu sine pe talhar si i-a usurat suferinta. S-a ingreunat pe sine cu greutatea

altuia, implinind astfel un gest liturgic de curatare a lumii, gest care a facut - nu intamplator - ca

zile in sir sa pluteasca in temnita de la Targu Ocna o mireasma de mir si o pace nefireasca, ce a

imblanzit pana si pe cei mai cainosi gardieni. Nimic nu s-a pierdut din gestul apoteotic al

parintelui. Nici macar rasuflarea lui calda si milostiva. A ramas impregnata in peretii negri si

zgrunturosi ai inchisorii mult timp. A ramas la modul cel mai concret si material cu putinta. Dupa

cum marturisesc cei care au trecut prin Penitenciarul Targu Ocna, 1951 a fost anul cu cea mai

blanda iarna din toata perioada detentiei. Iarna parintelui Gherasim.

Salvat de la moarte, dupa ce masina s-a rasturnat de sase ori

Marturiile despre arhimandritul Gherasim sunt putine si omenesti. Faptele lui nu au starnit

niciodata pelerinaje sau alte acte de devotiune religioasa. In toate, a vrut sa fie el insusi. I-a lasat

pe altii sa fie celebri in locul lui. A preferat ca, in locul legendei, sa ramana imaginea lui de monah

obisnuit; sa ramana numele si simpla lui prezenta, pe care maicile de la Tismana continua sa si-o

aminteasca infiorat, ca o metanie de gand pusa la icoana.

§

Gherasim Iscu in anii de liceu

Parintele s-a multumit cu putin - cu cele cateva randuri scrise de Wurmbrand sau Ioan Ianolide,

randuri pe care avocatul Ion Iscu nu reuseste niciodata sa le citeasca, fara sa scape cateva lacrimi.

Citeste si, imediat, simte sub pleoape cum se starneste un plans aparte si discret, ca o scurta si

linistita descarcare de emotie. Se vede ca il iubeste mult pe parintele, asa cum se vede ca, din

aceeasi iubire, a facut tot ce a facut pentru amintirea lui. A rascolit arhive, a conspectat la CNSAS

un vraf de dosare inalt de aproape un metru, a cautat pe ultimii supravietuitori ai temnitelor

comuniste si a cules de la ei pana si cele mai mici farame de amintiri legate de parintele, dar tot

putin i se pare ca a realizat. La capatul a zece ani de munca si cautari, s-a convins ca nu oricine

poate sta in preajma staretului Gherasim. Nu oricui ii este dat a-l cunoaste. Uneori, viata si faptele

staretului Gherasim par de neatins. Alteori, cu cat te apropii de el, cu atat risti sa te departezi.

Chiar si cei care i-au fost aproape si l-au iubit se dau sfios deoparte, cerand multa rabdare, cum nu

obosea sa ceara fratele parintelui (tatal lui Ion Iscu), cand repeta cu dojana: "Lasati-l acolo unde e.

Nu incercati nici sa-l razbunati, nici sa-i ghiciti vrerea. Totul va iesi la lumina cand va da porunca

el".

*

Discret, dupa cum i-a fost toata trecerea pe acest pamant, parintele Gherasim dispare usor, se

estompeaza, refuza pompa si fala canonizarii. Sta deoparte, ca desenat intr-o icoana cu sfinti multi,

din care nu li se vad decat fruntea si aura solar galbuie a cununei de mucenic, pentru a face loc

Maicii Domnului sau a lui Hristos. Sta si se roaga pentru suferinta celor multi, neuitand nici o

clipa sa se roage si pentru toti cei din familie care au suferit persecutii sau nedreptati din pricina

lui.

Avocatul Ion Iscu e convins ca, din inaltul cerului, arhimandritul Gherasim l-a iubit si l-a vegheat

mereu. L-a pazit sa nu fie exmatriculat de la facultate, din cauza dosarului. A facut sa fie reprimit

in avocatura. I-a dat o familie minunata si l-a aparat de tentatii sau compromisuri morale, ca intru

sfarsit, sa-l vindece pe dragul lui frate de leucemie in faza terminala, iar pe el sa-l salveze

miraculos de la moarte. Niciodata avocatul Ion Iscu nu o sa poata uita ziua aceea. "Era o zi linistita

si senina de toamna. Mergeam spre Slobozia intr-un Audi 80, nou-nout. Drumul era liber si masina

mergea impecabil. Mergea cu 180 de kilometri la ora, fara probleme. Eram fericit. Meseria de

avocat se arata a fi banoasa, eram sanatos, iar tata (icoana vietii mele) apucase sa vada cu ochii lui

caderea comunismului. Nimic nu putea sa strice armonia vietii si multele ei promisiuni. Inca

simteam vartejul de placere al vitezei, cand in fata mi-a aparut, brusc, o portiune in lucru,

acoperita de criblura. Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda... tin minte ca am piscat frana

si am inceput sa derapez ca pe gheata.

§

Avocatul Ion Iscu

Atat. Era ca un dans haotic, care nu se mai termina. Apoi a urmat rasturnarea si o negura pastos

albicioasa m-a cuprins, abia intr-un tarziu simtind cum o forta nevazuta ma apuca de umar si ma

scoate incet, cu multa grija, din masina. Cand am deschis ochii, eram in picioare, in mijlocul unui

lan de floarea soarelui, si ma gandeam in zapaceala momentului ca e totusi bine, ca nici dupa

moarte nu e atat de rau cum se spune. Spaima a venit ceva mai tarziu, cand am zarit urmele de roti

ce duceau printr-un sir indesit de plopi si cand mi-am amintit ca nu purtam nici macar centura de

siguranta. Apropiindu-ma de fiarele contorsionate ale masinii, am gasit mai multi oameni care

intrebau unde poate fi soferul si priveau uimiti acul kilometrajului oprit la 154 km/h, iar unul din

martori povestea cum a vazut cu ochii lui ca masina s-a rasturnat de sase ori, ocolind parca anume

sirul de plopi... N-am mai incercat vreodata sa refac traseul accidentului, sa-l recompun macar in

minte. N-ar fi avut nici un rost si nici o logica. Traseul parcurs de masina (prin sant, pe criblura si

printre plopi, de-a lungul axului drumului) sfida toate legile fizicii, in timp ce eu scapasem intreg

si nevatamat, cu o simpla escoriatie la cot. Noaptea, sotia mea a stat la capataiul meu, treaza si

ingrijorata ca nu cumva sa manifest niste efecte intarziate ale accidentului, dar eu am dormit ca

niciodata, fericit ca un copil, ca un om nascut pe drept cuvant a doua oara. Am dormit in bratele si

leganarea parintelui Gherasim. Nu mint. Era el. I-am recunoscut dogoarea mainilor si mirosul vag

de tamaie din straiele lui. Numai el putea fi. Numai el radia atata blandete si caldura sufleteasca la

un loc".

Avocatul Ion Iscu a facut mult pentru amintirea unchiului sau, arhimandritul Gherasim, dar

niciodata destul. Acum, dupa zece ani de truda prin arhive si biblioteci, stie prea bine ca jerfta unui

om nu poate fi cuprinsa de nici o marturie, oricat de exacta ar fi ea. Continua sa stranga la piept

dosarul cu amintirile despre parintele, incercand sa respecte porunca tatalui sau ("Lasati-l si nu

incercati sa-i ghiciti vrerea. Totul va iesi la lumina cand va da porunca el"). Ion Iscu sta si asteapta

ziua cand va gasi osemintele parintelui, pentru a le cinsti cu o troita sau macar cu o cruce simpla,

de crestin, unde sa aduca o floare si sa citeasca un icos din acatistul Sfintilor din inchisori: "Iar

noi, de la acest slavit Marturisitor, care de la staretia Tismanei a ajuns in temnita la Targu Ocna,

fiindu-ti frate de suferinta, invata-ne a-ti cere ajutorul, ne rugam tie!".

Ion Iscu sta si asteapta, stiind prea bine ca nu are nici un rost sa se grabeasca. Sfintii au timpul si

lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi,

pentru a iesi apoi la lumina, printr-o simpla rugaciune sau joaca de copil; altii dau semn si vorbesc

profetic, asemenea parintelui care le spunea colegilor de celula: "Nu va intristati fratilor! Candva

aici va fi loc sfant. Loc de pelerinaj".

*

Din albastrul inalt al cerului, parintele Gherasim ne priveste. E la fel de bland si plin de dragoste

cum l-au cunoscut colegii lui de celula - "Fericitii inchisorilor", Valeriu Gafencu si pastorul

Richard Wurmbrand. Cu siguranta se roaga pentru noi si cu siguranta nu regreta nimic. Chiar daca

i s-ar da ocazia sa mai traiasca o data, n-ar ezita nici o clipa si ar alege drumul calvarului spre

Aiud sau Targu Ocna. Jertfa e singurul drum care nu coboara niciodata. E drumul bucuriei, al

Mantuirii si a-l regasirii lui Hristos.

Cel mai mare teolog al neamului romanesc:

Parintele Dumitru Staniloae

§

Spre sfarsitul vietii

* Pe 16 noiembrie ar fi implinit... 108 ani *

Inainte de a-l cunoaste personal pe Parintele Dumitru Staniloae, am auzit despre el prin anul 1975,

de la un student la Facultatea de Teologie. Il chema Constantin Chirila. Era eminent, dar cam

pasional, cu o anumita deschidere culturala mai larga, iesind in felul lui specific din conduita de

cazarma impusa atunci internilor de la Teologie. Mai tarziu s-a calugarit la manastirea Putna, iar

acum, dupa ani buni de ratacire prin Statele Unite, slujeste, din cate stiu, la Iasi, la catedrala. Nu

stiu de ce, dar in vremea aceea a fi "teolog", cu alte cuvinte student la Teologie, impunea mult,

parea o stare cu totul aparte. Ulterior, tot Constantin Chirila mi-a facut rost de cartea Parintelui

Staniloae, "Iisus Hristos sau restaurarea omului". Cunostintele mele de teologie la vremea aceea

erau extrem de limitate, asa incat nu am prea priceput mare lucru. Cu toate acestea, cartea mi-a

trezit un respect extraordinar. Ceea ce nu pricepeam, simteam.

"Sa mai vii pe la noi"

Apoi a venit si momentul intalnirii fata catre fata cu Parintele Staniloae. Nu pot sa spun cu

precizie in ce an a fost, dar cert este ca o prima dedicatie din partea sa o am pe volumul al V-lea al

"Filocaliei", aparut in 1976. Aceasta prima intalnire s-a datorat tot lui Constantin Chirila, care,

generos, a provocat "evenimentul" cu multa iscusinta. Anume, a simulat (cel putin asa cred eu) ca

din cauza faptului ca intarziase prea multa vreme sa inapoieze Parintelui o carte imprumutata ii

este rusine sa i-o duca personal. Ca atare, ma roaga pe mine s-o fac. Am acceptat, ce era sa spun?

Am plecat intr-o seara catre casa Parintelui, cu o mare sfiala. Am nimerit adresa. Era un imobil

vechi, cu o casa a scarilor intunecoasa si intortocheata, cu apartamente micute, pe strada Cernica,

un nume frumos si potrivit cu un astfel de riveran (acum ea poarta numele Parintelui). Am sunat la

usa si mi-a deschis doamna preoteasa.

§

Simplu la port, dar mare la suflet

O batranica marunta la stat, putina la trup, de o simplitate si de o modestie extraordinare. Chipul ei

mi l-a amintit imediat pe cel al bunicii mele. Am intrat destul de intimidat. Parintele a fost extrem

de simplu si de deschis. M-a intrebat, cald, cine sunt, ce fac, ce familie am, asa cum se intereseaza

orice om, atunci cand ii calci pragul. A fost o vizita foarte scurta. Eram prea emotionat, ca atare

complet pierdut, si nu am fost prea constient de acea prima intalnire. Parca de abia asteptam sa

plec, sa-mi domolesc intensitatea trairii. Ceva minunat s-a intamplat, insa, la plecare: doamna

preoteasa, care m-a condus, mi-a zis foarte serios, cu o lumina jucausa, buna-buna, in ochi, parca

fiind Sfanta Vineri din basme: "Sa mai vii! Sa mai vii pe la noi!" A fost asa de imperativa (dar intr-

un fel frumos), incat am simtit obligatia, aproape, sa revin. Incet, incet, cunoscandu-l mai bine pe

Parintele, cu chipul sau de o lumina extraordinara, am scapat de poticnirea de prima data. Pe urma,

destul de repede, am facut poteca intr-acolo, poteca pe care i-am purtat in continuare pe toti

prietenii, deoarece simteam nevoia sa impart o astfel de bucurie si cu cei de aproape ai mei. Unii i-

au devenit mai apropiati decat mine, mai mult si mai indeaproape slujitori in cele simple, dar atat

de necesare ale acestei vieti, mai ales in cazul unor oameni in varsta, carora puterile le scad pe an

ce trece si care au nevoie sa fie inconjurati cu o atentie iubitoare. Maica preoteasa era bratul

Parintelui, vocea lui si prima care il intelegea. Impreuna ma faceau sa ma simt ca acasa, ca un

copil al lor.

Aflata, undeva, in apropiere de Mantuleasa, in Bucurestiul vechi, locuinta parintelui era o

garsoniera dubla, sau ceea ce se numeste in Occident un mic studio. De primit erai primit in prima

dintre incaperi, practic fara lumina naturala, care nu masura mai mult de 10 mp. Asa, minuscula,

avea mai degraba aspectul unei chilii. Mobila era extrem de modesta: o biblioteca intinsa pe doi

pereti, o masuta-birou in spatele careia se aseza de obicei Parintele, o canapea si doua-trei scaune

pentru vizitatori. Intr-un colt, un televizor pe care nu-l deschidea decat doamna preoteasa, la

sfarsitul Telejurnalului de seara, ca sa stie cum e "vremea", dupa care il inchidea. Cartile, prea

multe pentru capacitatea bibliotecii, erau indesate cum se putea, fara o logica anume, sfarsind prin

a se revarsa prin toate colturile incaperii, in stive al caror echilibru era mereu instabil. Pe pereti,

mai multe icoane vechi pe sticla, unele foarte frumoase, probabil aduse de Parintele de acasa, de la

Vladeni, satul lui de langa Brasov.

§

Dincolo de o usa dubla cu geamuri mate, cel mai adesea deschisa, era dormitorul, care da spre

strada, unde, la picioarele patului dublu, se afla masa la care Parintele Dumitru Staniloae si-a

lucrat o mare parte a scrierilor si traducerilor sale. Vedeai mereu pe ea una sau doua carti, un teanc

de foi de scris, un toc cu cerneala sau un stilou. Parintele scria totdeauna cu cerneala. Dupa

publicare, arunca manuscrisele. Pana intr-o zi, cand, dandu-mi seama de acest lucru, l-am rugat sa

mi le dea mie. S-a cam mirat, dar apoi a facut-o bucuros. Avea un scris regulat, dar greu

descifrabil. Probabil ca asta venea si dintr-o nesiguranta fizica adusa de varsta. Daca-i privesti fila

scrisa, parca vezi un deal arat temeinic, cu sarguinta si cu mestesug. Totdeauna, scrisul urca destul

de accentuat spre dreapta, incat la sfarsitul paginii randurile sunt tot mai scurte, ca sa umple coltul

din dreapta jos.

Sa intri la el era un lucru neinchipuit de usor. Parintele primea oricand si pe oricine. Au trecut pe

acolo, de-a lungul anilor, probabil, sute, daca nu mii de oameni. Un pomelnic al lor ar fi deosebit

de graitor. El ar cuprinde o lume extrem de diversa de aici si din strainatate: vladici si preoti de

tara, monahi si studenti, teologi vestiti si doctoranzi, intelectuali modesti de diverse profesiuni,

personalitati ale vietii culturale etc. Unii au trecut numai o data... Altii i-au devenit un fel de

casnici si intrau acolo de mai multe ori pe saptamana. Nu putini au trecut pe acolo pentru ca stiau

ca "da bine", sau pentru a obtine scrieri cu care sa-si sustina publicatiile. Altii, din pura curiozitate.

Dar cei mai multi cu constiinta clara ca se afla in preajma unui dar de foarte mare pret, pe care

Dumnezeu ni-l facuse si de care se cuvine sa te folosesti ca atare. Cu unii mi-am intretaiat pasii, de

altii am auzit numai.

Un paharut de vin

Erau cateva zile pe an, cand "chilia" Parintelui se largea enorm. In primul rand, de Sfantul

Dumitru. Cam acelasi lucru se petrecea, insa, si de ziua sa de nastere (16 noiembrie). Veneam in

serii. Eram ca verigile unui lant aurit. Cand unii intrau, altii se simteau datori sa plece, ca sa faca

loc. Adesea veneam acolo de pe deal, de la pelerinajul de Sfantul Dumitrie Basarabov, ca sa-i

povestim. Vedeam in felul in care se desfasura pelerinajul, in numarul pelerinilor, un fel de

barometru al starii Bisericii in acel moment. Pe de-o parte, al starii interne de credinta

marturisitoare, pe de alta parte, al gradului de opresiune la care era supusa Biserica intr-un

moment sau altul si care varia din motive nu totdeauna detectabile. Ne bucuram intotdeauna cand

constatam "semne" bune, ne intristam cand ele erau, dimpotriva, descurajante.

§

Familia Parintelui Dumitru Staniloae, alaturi de Parintele Arsenie Boca

De ziua lui, telefonul suna necontenit din Bucuresti, din tara, din strainatate. Imi aduc aminte ca

unul dintre cei care dadeau nesmintit telefon ca sa-l felicite pe Parintele era Preafericitul Daniel,

pe atunci numai teologul laic Daniel Ciobotea. Dadea telefon de prin strainatate, de pe unde se afla

la studii (Anglia, Franta, Elvetia). Parintele se bucura foarte mult de aceste telefoane, deoarece il

considera marea speranta a teologiei romanesti si tinea la el. (Marea atentie pe care o da

Preafericitul de astazi memoriei si valorificarii mostenirii teologice a Parintelui Dumitru Staniloae

este probabil unul dintre cele mai bune semne de incredere in el, pe care le putem detecta fara nici

o greutate.) Cu nezdruncinata rabdare, Parintele ridica batraneste receptorul de zeci de ori,

raspunzand felicitarilor si urarilor. Primeam cate o prajitura si un paharut de vin, dar care, nu stiu

cum se facea, ni se pareau totdeauna foarte de ajuns. La o scara putin mai mica, si de Sfanta Maria

venea destula lume, pentru maica preoteasa.

Se mai umplea chilia si de Craciun, cand cei apropiati Parintelui sau cete de studenti veneau cu

colindatul in Ajun. Parintele si maica preoteasa isi alaturau glasul imputinat, stins, celui al

colindatorilor, nici ei, adesea, prea buni cantatori. Noi ne salvam cu Horea Pastina, care canta

absolut ingereste, un colind numai de el stiut, invatat din familie, in copilaria-i de la Alba Iulia.

Chiar daca repertoriul nu era prea larg, bucuria ne era imensa, generata de intampinarea laolalta a

marelui eveniment al Nasterii. Intr-un fel, redeveneam cu totii copii. La sfarsit, gazdele erau

pregatite si imparteau mere, nuci, covrigi... Dar, mai ales, Parintele ne vorbea... Despre Craciun,

despre Nasterea din Fecioara, despre minunatia colindelor, despre vremurile copilariei la Vladeni

si despre altele asemenea. La aceste sarbatori am vazut intrand in camaruta aceea si treizeci de

persoane, fara ca cineva sa se simta stanjenit. Dimpotriva... Cine ne-ar fi vazut chipurile cand

plecam de-acolo probabil ca s-ar fi uimit vazand pe ele atata lumina si fericire.

Pentru mine, ca pentru oricine intra cu buna credinta acolo, casa Parintelui era un loc de pace

spirituala si de validare duhovniceasca. Validare, in sensul ca ajungand din cand in cand in

preajma unui astfel de om, in care asemanarea lui Dumnezeu este lucrata cu sarg, poti sa ai acces

la o anumita isihie, care te poate vindeca, macar pentru un timp, de orice tulburare spirituala.

Ingerul pazitor

Chilia aceasta era insufletita de prezenta Parintelui, dar si de vegherea maicii preotese in preajma-

i. Cartea de convorbiri cu Parintele Staniloae a lui Sorin Dumitrescu incepe brusc, cu o intrebare

despre inger. Eu as spune ca am vazut mereu prezent un inger in preajma Parintelui Dumitru. Nu

te poti referi la Parintele Staniloae si la chilia sa din mijlocul Bucurestilor, fara a te gandi imediat

si la maica preoteasa Maria. Cine l-a cunoscut pe Parintele a cunoscut-o neaparat si pe dumneaei.

§

In odaia de lucru, de unde florile nu lipseau niciodata

Prezenta discret intr-un colt, ea incalzea locul. In ochii ei gaseai stralucirea entuziasmului. Era un

suflet care se daruia sincer si necontenit. Daca Parintele era cu adevarat parinte, in sensul ultim si

deplin al cuvantului, apoi si maica era cu adevarat maica, dupa modelul Maicii Domnului. Gasea

totdeauna disponibilitatea sa te intrebe, nu formal, ci plina de interes, despre ale tale si despre ai

tai. Pentru Parintele, ea a fost toata viata un sprijin extraordinar si neobosit. Prin prezenta, prin

caldura, prin daruire de sine, intr-un cuvant, printr-o iubire fara margini, calma si devotata. De

aceea, se poate spune ca Parintele Staniloae a avut intreaga sa viata langa el, de veghe, un inger in

trup, mult rugator.

Te cuprindea si te invaluia in preajma acestei perechi sfinte o pace binefacatoare, venind din

iubirea ei puternica si calma, o iubire care insemna, cu adevarat, o impreuna deplina traire intr-un

trup si intr-un suflet, dupa indemnul Bisericii lui Hristos. Era absolut impresionant sa-i vezi, dupa

aproape 70 de ani de impreuna vietuire, impovarati de ani si imputinati de batranete, cu cata

fireasca si infinita tandrete si delicatete se inconjurau unul pe celalalt.

Incercam sa-i stam duminicile in preajma Parintelui Dumitru, pe la bisericile la care mergea, cu

speranta ca-l vom auzi predicand, dar si pentru pura si simpla bucurie de a fi langa el. Nu

totdeauna se simtea in putere sa mearga. Era un lucru care nu se putea sti dinainte.

§

Masa de lucru a Parintelui Dumitru Staniloae

De aceea, eu dadeam telefon sambata seara sau duminica dimineata, iar daca raspunsul era unul

afirmativ, in ceea ce priveste mergerea sa la biserica, ne anuntam imediat intre noi. Mergea cel mai

adesea la bisericile din preajma (la biserica Razvan - avea o pretuire mare pentru parintele Moise,

un batran ardelean "atat de simplu, dupa vorba, dupa port", dar de o rara ardoare a slujirii; la

biserica Negustori, care-i era parohie si unde se simtea acasa), dar adesea si la biserica Lucaci ("a

lui Anton Pann"), unde era invitat cu mult drag si cu multa staruinta de parintele consilier Ilie

Georgescu. Nu totdeauna slujea, nu totdeauna predica... Dar cel mai adesea o facea. Predica

simplu, cu glasul stins, apasand unele cuvinte, pentru a le sublinia incarcatura. Ceea ce mi se parea

important era fluxul de traire care ti se transmitea dincolo de cuvinte. La sfarsit, il conduceam

acasa.

Purtare pe aripi

Parintele lucra tot timpul la ceva. La ceva important, fie ele scrieri originale, fie traduceri din

Sfintii Parinti. Cu o harnicie si cu o repeziciune incredibile. Acum il auzeai ca-i pare rau ca nu mai

are timp sa faca cutare lucrare si acum vedeai ca a si terminat-o. Mereu, cartea la care lucra in

momentul acela era cea mai buna. Mereu, ultimul Sfant Parinte tradus era cel mai important, cel

mai profund. Iubirea Parintelui era localizata in prezent, contactul sau cu Dumnezeu si cu Sfintii

Lui era mereu viu, conducand la prietenie.

§

Parintele Dumitru Staniloae si un grup de seminaristi de la Buzau veniti la colindat

Cred ca acolo unde se afla, Sfintii Parinti erau foarte multumiti atunci cand se vedeau tradusi si

comentati de Parintele Staniloae. Orice carte pe care o scria sau o traducea Parintele ti-o rezuma in

cateva cuvinte. Totul ne aparea limpede si complet. Te intrebai ce se mai putea adauga, dar, citind,

gaseam, mai apoi, o nesfarsita defoliere a nuantelor, a detaliilor, toate avand importanta lor in

iconomia lucrarii (textului). Parintele Staniloae descoperea adancimi nebanuite, acolo unde altii

vad locuri obscure sau fara importanta.

In multe, Parintele Staniloae era un om ca noi toti. Avea nelinisti si bucurii, avea nedumeriri si

intrebari fara de raspuns, avea doruri neimplinite, se temea ca nu-si va mai vedea unele carti

tiparite, se bucura cand auzea un cuvant bun despre el, ii placea sa glumeasca, suferea alaturi de

prietenii sai, il necajeau adesea ochii si salele, te imbarbata din toata inima, iar atunci cand o

facea, te imbratisa si te saruta cu adevarat...

Intre cele ce m-au atras foarte mult la Parintele Staniloae era si faptul ca participa la cele ale tale.

Il vedeai cum compatimeste sincer cu tine, atunci cand afla de vreun necaz al tau. Stia sa te asculte

atent si sa-ti raspunda exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvantul lui te ajungea si te insotea. Dupa o

prima comunicare in legatura cu cele ale lumii acesteia, importante prin implicatii in viata fiecarui

om, Parintele te purta totdeauna, in final, la cele ale intalnirii cu Dumnezeu. Era ca un fel de

decolare minunata, un fel de purtare pe aripi iubitoare intr-o lume mantuita.

Mi-aduc aminte cum, atunci cand a venit pe ecrane, in ani de mari restrictii in ceea ce priveste

viata culturala, filmul rusesc "Calauza" a produs, pe buna dreptate, o mare valva. Veneam la

parintele si-i povesteam, in fel si chip, reactiile noastre, unele foarte entuziaste, altele mai

rezervate. Si atunci, a acceptat sa mearga impreuna cu noi, intr-o seara, la cinematograful

Luceafarul, ca sa-l vada. A fost foarte impresionat. A gasit apoi interpretari de mare profunzime,

cu mult mai multe si mai subtile decat cei mai entuziasti dintre noi. Imi pare rau ca nu le-am notat.

Ar fi fost, si astazi, de mare folos.

Si o sa mai povestesc un moment cu totul unic si emotionant. Dupa ce ne-am mutat in casa noua,

in toamna anului 1978, cand am facut sfestania, am indraznit sa chem trei preoti mari si apropiati:

Iulian Stoicescu, care-mi era duhovnic, Constantin Galeriu si Dumitru Staniloae. In mod obisnuit,

Parintele Dumitru nu prea oficia astfel de slujbe. De data asta, a acceptat. Era foarte emotionat, ba

chiar putin intimidat, alaturi de niste slujitori ferventi pe la casele oamenilor, cum erau Parintele

Iulian si Parintele Galeriu. Dar si Parintele Iulian era extrem de emotionat, de slujirea alaturi de

marele teolog al neamului. Bineinteles, cel care era mai in largul lui, ca totdeauna, era Parintele

Galeriu, care, de altfel, intarziase destul de mult, tot ca totdeauna, si intrase in slujire din mers. In

aceasta slujire, Parintele Staniloae s-a lasat condus cu totala smerenie. Era o concentrare de traire

duhovniceasca rara, o extraordinara intensitate a participarii fiecaruia, a parintilor si a noastra, a

multilor prieteni chemati la acest festin spiritual. Si, bucuria a fost pe masura! Imensa!

Ruda lui Dumnezeu

Cand vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatal lui; cand vorbea despre Hristos, vorbea ca

despre un prieten apropiat; cand vorbea despre Sfantul Duh, vorbea ca despre inspiratorul intregii

sale vieti; cand vorbea despre Maica Domnului, vorbea cu nesfarsita duiosie, ca despre maica lui

apropiata, asa cum vorbesc indeobste taranii; cand vorbea despre sfinti, vorbea cu multa admiratie,

ca despre prietenii Prietenului Hristos si prieteni apropiati noua. Iubirea, Persoana, Treimea erau

cateva teme de meditatie constante ale lui, pe care ti le aseza si tie in preajma. Felul acesta de

traire era molipsitor. Cand erai acolo, iti uitai neputintele, deveneai altul, mai bun si mai puternic.

Era ca atunci cand te duci cu un vreasc prapadit la foc, si lemnul acela se aprinde si devine la fel

cu focul. Deodata simteai ca Dumnezeu este cu tine, alaturi, acolo, nu intr-un fel naiv, copilaresc,

dar nici intr-unul savant, rece, ci, asa, simplu, firesc, natural.

§

La inmormantarea Parintelui Dumitru Staniloae

Pentru Parintele Dumitru, comunicarea nu era teorie, ci act asumat in fiecare clipa, cu tot omul.

Era o comunicare cu totul personala. Il simteai totdeauna aproape, aproape... Cu tine! Il simt si

acum... Iar in intalnirea cu el, asa cum am aratat, nu lipsea niciodata Dumnezeu, prezenta

mangaietoare si incurajatoare. Chipul Parintelui, atat in partea vadita, cat si in cea launtrica,

inaintase pana departe, pe drumul asemanarii cu Dumnezeu.

Cineva spunea ca omul se cunoaste dupa cum rade. Parintele Staniloae trebuia vazut si atunci cand

radea. Tot timpul odihnea o lumina pe chipul sau, dar atunci cand radea, parea ca aceasta lumina

se amplifica. Ochii i se faceau mici, mici de tot, in fapt deveneau doua fante, si bucuria ce o

degaja era molipsitoare. Odihnea pe chipul lui o lumina care venea dinspre Tabor. Un munte pe

care l-a suit taraneste, staruitor, spre a-si face coliba duhovniceasca in proximitatea lui Dumnezeu.

De fapt, intreaga sa viata si lucrare au fost luminate taboric.

MINUNI DE IERI SI DE AZI

§

Sfanta Parascheva (biserica Dragu - Salaj, 1750)

* Sfanta Parascheva s-a nascut in Epivata, un satuc de pe tarmul Marii Marmara, pierdut in

Imperiul Bizantin. A trait intr-un anonimat total. Dupa moarte, trupul neputrezit i-a fost

descoperit printr-un miracol. De atunci, moastele ei au peregrinat prin Balcani, veacuri la

rand. A stat la Tarnovo, Belgrad si Constantinopol. Pe 13 iunie 1641, a sosit in capitala

Moldovei, pe care nu a mai parasit-o niciodata *

Randul

Astepti la un rand fara capat... Uneori cateva ceasuri, alteori aproape o zi. Gandurile se razletesc,

grijindu-se de drumul lor prin amintiri. Noaptea, frigul te patrunde muscand prin haine. In astfel

de clipe, doar rugaciunea te poate desparti de osteneala. Sub cerul intunecat, te incalzeste pe

dinlauntru ca un cuptor al duhului. Alteori, parca pana si oasele se razvratesc in trupul neputincios,

nenorocit de atata asteptare. Atunci ai vrea sa se termine, sa ajungi in fata, printr-un salt miraculos!

Acolo, sub un baldachin de flori impletit cu mainile credinciosilor, in mireasma de tamaie, sta

trupul neputrezit al Sfintei. Pe 14 octombrie, toata suflarea crestina a tarii este cu ochii inimii

atintiti spre ea. Pentru cateva zile, capitala Moldovei este si capitala noastra spirituala. Fluvii de

pelerini inunda strazile linistite ale Iasiului. Daca vrei sa stii unde merg nici nu e nevoie sa ii

intrebi. Li se citeste asta pe chipul insufletit de o bucurie interioara, se vede de pe mainile lor, ale

caror palme sunt invatate sa se uneasca firesc intru rugaciune. Sunt ucenicii Sfintei, confidentii ei

tainici. Cu ei se vede macar o data in an, dar le asculta rugile in orice clipa, oriunde s-ar afla.

Pentru ca Sfanta, care a trait printre noi doar 27 de ani, asta face de noua secole. Sta si asculta, cu

o dragoste si cu o duiosie pe care nici o mama de aici de pe pamant nu o poate imita. E darul ei

pentru cei care i se arunca in brate. Si cine a gustat din imbratisarea ei miraculoasa se simte ca

nou. Sfanta Parascheva l-a zamislit, din lacrimi si har, dandu-i o noua existenta.

Pelerinii

"Am stat 23 de ore pana sa ajung la Sfanta si as mai fi stat daca ar fi fost nevoie. M-am asezat la

rand la ora 12, in ajunul sarbatorii, si am ajuns in fata si m-am inchinat a doua zi la ora 11. Nu m-

au durut nici picioarele, nici spatele, am fost ca nou-nouta dupa aceea!"

Placuta si zambitoare, doamna Maria Tudor rosteste cuvintele domol, fara nici o exaltare, ca si

cum toata jertfa ei ar fi un fapt firesc. A venit la Iasi de la Moinesti, din judetul Bacau, dar spune

ca nu drumul conteaza, ci credinta. E in sufletul ei atata linistite si impacare cu viata, incat, cred

eu, Sfanta o asculta numai pentru asezarea curata a inimii: "Eu nu numar orele de asteptare. Cand

ajung, ajung... Pana la urma, Sfanta face atatea minuni cu noi! Eu una nu pot sa ii slujesc cu

suficienta credinta pentru cat bine mi-a facut. Si nu numai mie, ci si familiei mele, mamei, fratilor,

copiilor, nepotilor mei. Sa stiti ca numai Dumnezeu ne tine. Daca nu ne rugam si ne indepartam de

El, s-a zis cu noi! Degeaba strangem averi si facem atatea in viata asta. Cand impreunam mainile

pe piept si mergem dincolo, nu putem lua cu noi decat credinta si faptele noastre. Pe Dumnezeu nu

avem cum sa il mituim".

Pe straduta care coboara de la catedrala mitropolitana e multa liniste.

§

Moastele Sf. Parascheva sunt purtate in cadrul procesiunii "Calea Sfintilor" / Foto: Mediafax (2)

Masinile au fost oprite mai jos, in vale, asa ca vacarmul orasului e acum gatuit. Prin aer, razbat

doar glasurile protopsaltilor care canta la slujba de seara si murmurul pelerinilor. Soarele a inceput

sa-si treaca geana de lumina dincolo de colina Galatei si frigul unei toamne reci se lasa peste noi.

Credinciosii se zgribulesc si incep sa se foiasca. Unii dintre ei au venit cu intreaga familie si au

prin preajma copilasi de o schioapa. O femeie de langa mine trage de mana un baietel. "Am venit

aici pentru prima oara in urma cu cativa ani si am fost foarte impresionata. Orice rugaciune se

implineste, daca o spui cu credinta. Intr-un an a plouat si apoi chiar a inceput sa ninga, dar am

ramas sa astept, desi mi se facuse foarte frig. Dupa ce am sarutat sfintele moaste, am mers in

biserica, m-am impartasit, si n-am avut nimic. Nici macar un guturai".

Toti oamenii care asteapta la rand au un cuvant sa-i spuna Sfintei. Pentru ei ea este vie. Vin la ea

an de an. Ii percep prezenta cu ochii inimii. Unde e Sfanta e si voia lui Dumnezeu. Am inteles

asta, cand am intalnit-o pe doamna Lucretia. E in varsta, dar isi poarta anii cu o demnitate

imperiala. Pare absorbita de ceva... Dintre toti credinciosii, ea pare cea mai impacata cu asteptarea,

sta cumva cufundata in sine, privind catre interior. "Cand bunul Dumnezeu vrea sa ne spuna ceva

e foarte delicat cu noi, ca un falfait bland de aripi. Atunci apare si gandul bun in inima, usor, ca o

adiere de zefir. Din pacate, oamenii nu sunt atenti la el, ci iau seama la celelalte ganduri, care vin

de la "cel rau". Acestea sunt foarte puternice si ne atrag aproape intotdeauna in capcana lor. Nu

poti sa le rezisti, decat cu credinta si rugaciune. Daca ne-am ruga mai multi Sfintei, poate am fi

mai buni unii cu altii".

Miracolele

Pentru majoritatea oamenilor, miracolul e o depasire a legilor naturii. Pentru o minoritate, el

reprezinta depasirea unor obstacole spirituale - sa iti vezi pacatele e o minune mai mare decat sa

inviezi mortii, spune un cuvant al Patericului.

§

IPS Hierotheos Vlachos (Grecia) si IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, oficiaza

Liturghia de Hramul Sfintei Parascheva

Sfanta Cuvioasa Parascheva e cautata si pentru unele si pentru celelalte. O femeie simpla, venita la

Cuvioasa dintr-un sat de langa Iasi, mi-a spus ca, pentru ea, cel mai de pret miracol este faptul ca,

in fiecare an, de cand sta la rand, nu oboseste niciodata, oricat timp ar dura asteptarea. O bucurie

cucernica o cuprinde mereu. Si ea se repeta an de an. Un batran asezat cuminte in rand mi-a

marturisit ca, in urma cu sapte ani, Sfanta l-a scapat de bisturiul chirurgului. Si de atunci, vine la

ea si, de fiecare data, se simte mai bine si amana operatia.

Dar poate ca cea mai cunoscuta minune este cea consemnata in secolul al XIX-lea, chiar de catre

autoritatile statului. Totul s-a intamplat in seara zilei de 26 decembrie 1888. Trecuse doar o zi de la

luminoasa sarbatoare a Nasterii Domnului. Din pricina lucrarilor de restaurare, moastele fusesera

mutate din biserica Manastirii Trei Ierarhi in paraclisul lavrei, unde racla din argint fusese asezata

pe un piedestal de lemn. Era deja intuneric atunci cand parintii au savarsit slujba vecerniei la

lumina lumanarilor. Din neatentie, atunci cand au plecat la chilii pentru odihna, au uitat sa stinga

lumanarea de la racla Cuvioasei. Aceasta a aprins sfesnicul in care se afla si apoi si catafalcul din

apropiere. Pana in dimineata zilei de 27 decembrie totul se transformase intr-un morman de

carbuni. Focul, care a ars mocnit, nu a fost zarit de nimeni si nu s-a intins in restul bisericii, dar

caldura raspandita de el a fost atat de puternica incat a topit parte din ferecaturile de argint ale

raclei si a mistuit cu totul capacul acesteia.

§

Romanii nu se lasa usor de credinta

Dar, minune! Cand preotii manastirii au intrat in biserica impreuna cu pompierii au zarit moastele

neatinse. Dogoarea care topise argintul crutase firavul trup al Sfintei! Mitropolitul Moldovei de

atunci, Iosif Naniescu, impreuna cu Leon Negruzzi, prefectul judetului, si cu procurorul general au

consemnat miracolul intr-un proces verbal. A doua zi insusi presedintele Consiliului de Ministri,

Teodor Rosetti, mentiona in scris "miraculoasa scapare a sfintelor moaste".

De atunci, Cuvioasa Parascheva a mai savarsit multe minuni. Vin la ea bolnavi carora medicii le-

au luat orice speranta, someri deznadajduiti, in cautarea unui loc de munca, fete care vor un sot

potrivit. Tuturor, Sfanta le intinde bratele sale. Si chiar daca bolile trupului nu li se vindeca, sau

rugaciunile nu li se implinesc intocmai, ei raman in suflet cu amprenta calda a imbratisarii ei. O

imbratisare pe care iadul nu o poate cuprinde si pe care nu o poti uita nici aici, pe pamant, si nici

dincolo, in imparatia iubirii. In fond, aceasta e cea mai mare minune care ti se poate intampla in

cetatea Moldovei. Pentru ca e singura care ramane cu tine si dupa ce treci pragul acestei vieti.

Sfanta Parascheva din Iasi

§

Sfanta Parascheva (Nordul Transilvaniei, sec. XVII-XVIII pictata de Zugravul Toma)

Pelerinajele toamnei:

In fiecare toamna, la mijloc de octombrie, prin pulbere de burniti sau raze palide de soare, strivind

sub talpi frunze arse de bruma, mii de pelerini se pornesc catre Iasi, ducand cu ei, ascunse intre

cele cateva flori si fire de busuioc, si dorintele cele mai dragi ale inimii lor, cu credinta neabatuta

ca Sfanta le va implini. Ca intr-o veritabila transhumanta, mii de oameni de toate varstele si din

toate colturile tarii se revarsa timp de cateva zile pe strazile Iasiului, ca apoi sa se aseze linistiti la

randul format la moastele Sfintei Cuvioase Parascheva. Faptul ca aceasta "coada" se intinde

serpuind de pe o strada pe alta, pe distante de sute de metri, nu-i descurajeaza. An de an vin

pregatiti sufleteste sa parcurga aceasta distanta in zeci de ore, doar pentru a atinge pentru cateva

clipe moastele facatoare de minuni ale celei mai iubite sfinte a Moldovei.

In audienta

Catedrala Mitropolitana e situata in chiar inima orasului, intr-o zona intens circulata, dar de indata

ce pasesti pe aleile ei pavate cu piatra cubica, printre splendide tufe de trandafiri si braduti

ornamentali, vuietul orasului se stinge brusc. O oaza de liniste, unde freamatul cotidianului nu

poate patrunde. Ramane timid, la poarta inalta, de fier forjat. La racla Sfintei, adapostita aici de

124 de ani, la orice ora din zi si in orice zi din an, zeci de credinciosi se aseaza cuminti, la rand,

unul dupa altul, asteptand infiorati sa atinga cu evlavie moastele facatoare de minuni.

§

Foto: Mediafax (3)

Duminica sau in zilele de sarbatoare, maretul edificiu devine neincapator. Majoritatea

credinciosilor sunt ieseni, dar periodic se revarsa din autocare valuri de turisti romani, straini sau

elevi. Uluiti de frumusetea Catedralei si a splendidelor icoane pictate de Tattarescu, neputand sa-si

desprinda ochii de la Icoana de argint Facatoare de minuni a Maicii Domnului, fermecati de

cantarile religioase intonate de tinerii calugari si invaluiti de valurile de energie binefacatoare ce

se revarsa din Racla Sfintei, raman neclintiti in mijlocul bisericii, uitand de sine si de aparatele de

fotografiat din maini. Coplesiti de o minunata stare de bine si fericire, cu sufletele inseninate si

impacate, se hotarasc cu greu sa iasa din Casa Domnului, adunand in sipetul sufletului farame din

jerbele de lumini colorate ce se revarsa in valuri, in biserica, din vitraliile inalte...

Dar Sfanta Parascheva nu e doar o relicva din alte timpuri, cu puteri vindecatoare. E o prezenta

vie, iubita, o prietena care ajuta intotdeauna, cel mai bun si mai de incredere confident, pe la care

credinciosii simt nevoia sa treaca, sa-i aduca o floare si sa se incarce din energia sa. Fiind atat de

iubita, toti o numesc simplu "Sfanta". Multi ieseni, aflati in drum spre serviciu, spre scoala sau

spre vreo institutie publica unde au de rezolvat vreo problema, simt nevoia sa treaca mai intai sa

aprinda o lumanare si sa atinga pentru o clipa sfintele moaste, asigurandu-si astfel succesul

activitatilor lor de zi cu zi. Sosesc grabiti, ingandurati, agitati, petrec 15-20 de minute in fata

Sfintei si ies apoi pe usa senini, usurati si increzatori.

Iasul in sarbatoare

Pe masura ce se apropie data de 14 octombrie, randul credinciosilor sositi sa se inchine la Sfanta e

din ce in ce mai mare.

§

Rugaciune la moastele Sfintei Parascheva

Timp de cateva zile, orasul isi tripleaza numarul de locuitori. Sositi cu cateva zile inainte de hram,

pelerinii ocupa toate hotelurile, astfel ca in fiecare an, iesenii care pot oferi cazare pe perioada

Sarbatorilor isi lasa la Biroul de pelerinaj al Mitropoliei adresa, in dorinta de a cinsti cu o fapta

buna ziua Sfintei. Sau vin cu bratele incarcate cu buchete de busuioc, pe care le depun la

picioarele Cuvioasei, pentru a fi impartite apoi de catre preoti pelerinilor care se perinda

necontenit pe la racla cu sfinte moaste.

Atmosfera de sarbatoare pluteste in aer, intra in case, se strecoara in suflete, umplandu-le de o

stare de nerabdare febrila. Fiecare simte nevoia sa se imbrace frumos, sa-i ia pe cei dragi si sa iasa

la o plimbare pe strazi, inspirand adanc mirosul de tamaie ce indica locurile unde se gasesc

vanzatorii de obiecte religioase. Se opresc incantati sa admire si sa cumpere icoane, cruciulite,

candele, care mai de care mai frumoase, ce scanteiaza aruncand jerbe de culori. Sau sa rasfoiasca

cateva din nenumaratele carti cu tematica religioasa, expuse in siruri lungi, in centrul orasului.

Catedrala e mereu ticsita de oameni, curtea de asemenea. In aer se amesteca imbatator mirosul de

busuioc, emanat din buchetele purtate de pelerini, cu aroma de tamaie ce iese in valuri pe usa

bisericii. Din difuzoare se revarsa neincetat cantari de slava aduse Domnului, atmosfera devine cu

fiecare minut mai inaltatoare. De la racla Sfintei, asezata in curte, pe un podium, in ziua dinaintea

hramului, energia binefacatoare invaluie pana departe orasul, ca un val diafan, ce se aseaza

protector si linistitor pe umerii fiecaruia! Cei care asteapta, tacuti si rabdatori, la rand, sa ajunga

langa Cuvioasa, ii simt puterea de cum se aseaza la coada: dintr-o data, constata uluiti ca nu mai

simt nici oboseala, nici slabiciune, nici nerabdare. Harul Sfintei ii intareste, le da puteri, ii sustine.

Altfel n-ar putea rezista sa suporte frigul de toamna, cat parcurg cele cateva sute de metri care-i

despart de baldachinul frumos imbracat in cetina de brad. De cativa ani incoace, Sfanta isi

intampina oaspetii cu cate o surpriza: langa moastele ei poposesc fie moastele Sf. Apostol Pavel,

asa cum s-a intamplat acum cativa ani, fie un fragment din Braul Maicii Domnului sau din Sfanta

Cruce a Mantuitorului, aduse la Iasi de inalti ierarhi straini. Sf. Nectarie de Eghina si-a unit si el

puterile miraculoase, cu cele ale Cuvioasei, dupa ce moastele sale au atins pamantul romanesc,

aduse de o delegatie de inalti ierarhi din Grecia, in frunte cu IPS Efrem, Mitropolit de Eghina, si

stareta manastirii din Eghina ce adaposteste moastele Sfantului cunoscut ca vindecator de boli

grele.

Hramul

Bineinteles, momentul de varf al Sarbatorilor il constituie totdeauna hramul propriu-zis, ziua de

praznuire a Sf. Parascheva, cand in fata miilor de oameni prezenti si a zeci de mii de telespectatori

(evenimentul este transmis in direct la televizor) are loc slujba Sfintei Liturghii, oficiata de un

sobor de preoti si inalti ierarhi din tara si strainatate.

§

Mare de oameni in fata Catedralei Mitropolitane din Iasi, de hramul Sfintei Parascheva / Foto:

Agerpres

Cand ii vine randul, fiecare oaspete strain vorbeste in limba sa, iar prin intermediul lor, glasuri de

popoare diferite se unesc intr-unul singur, dand din toata inima slava lui Dumnezeu. Iar privelistea

marii de oameni ce se revarsa din curtea Mitropoliei pe strazile dimprejur, rostind intr-un glas

"Crezul" si "Tatal Nostru", este impresionanta. Coplesiti de intensitatea cu care se pogoara din

ceruri Duhul Sfant, pe care il simt aproape fizic, poposind pe capetele si pe umerii lor, oamenii

abia mai pot respira. Nemiscati in lumina blanda a toamnei, par incrustati intr-un bloc imens de

chihlimbar straveziu. O caldura tainica le cuprinde trupul. Nu simt nevoia sa spuna nimic. Doar sa

asculte si sa soarba cat mai mult din frumusetea si sfintenia clipei. Cu ochii umezi de emotie, cu

sufletul usor si inimile pline de bucurie, strangand la piept firicelul de busuioc sfintit primit cand

au sarutat moastele Sfintei, pelerinii coboara parca plutind scarile Mitropoliei. Acum se pot duce

linistiti acasa, purtand binecuvantarea si ocrotirea Cuvioasei, pana toamna viitoare, cand se vor

porni iarasi catre Iasi, pasind pe frunze aurii de octombrie.

ELENA PAVALOI

"Lumea Credintei", la o suta de numere -

RAZVAN BUCUROIU

§

"Am planul sa atingem numarul 1000"

La 47 de ani, Razvan Bucuroiu este un veteran al presei crestine de la noi. A intrat in breasla in

1990 si a lasat urme frumoase in redactiile ziarelor "Romania libera" si "Ziua", unde s-a ocupat de

pagina de spiritualitate. A condus un timp editura "Anastasia", iar in 2003 a fondat revista sa de

suflet, "Lumea credintei", care luna viitoare ajunge la numarul 100. Desi este un impatimit al cartii

si al presei scrise, s-a lasat sedus de televiziune. De la PAX TV, unde a fost director de programe si

unde a realizat o emisiune de mare audienta, s-a mutat la TVR. Timp de mai multi ani, a fost

coordonator pentru emisiunile de religie, istorie, minoritati si coordonator editorial al studiourilor

teritoriale ale televiziunii nationale, iar in prezent este director al TVR 3. Cu prilejul celor o suta

de luni de prezenta pe piata presei din Romania a revistei "Lumea Credintei", l-am rugat pe

intemeietorul ei sa-i spuna povestea.

"Doi "luminatori": pictorul Sorin Dumitrescu si parintele Galeriu"

- Sunteti autorul celei mai citite si indragite reviste crestine din Romania, "Lumea Credintei", un

proiect care cere si din partea celui care il face... credinta. Cum ajunge un om de televiziune si

presa sa-l cunoasca pe Dumnezeu?

§

- A-L cunoaste pe Dumnezeu, in cazul meu, nu cred ca este cuvantul potrivit. A-L banui, poate, a-

L intui, a spera ca pricep macar o catime din haul acesta luminos care este Dumnezeu si in care ni

se cere permanent sa plonjam. Misterioasa fiinta, cu totul paradoxala pentru omul cazut, chiar

daca ne-a vorbit, si chiar daca intr-o pornire de totala, de dumnezeieasca iubire, S-a intrupat prin

Hristos, aratandu-Se! Dar va dati seama ca si omul, la randul lui, reuseste sa-L surprinda

permanent pe Dumnezeu! Il surprinde prin marii sfinti si prin marii pacatosi.

In cazul meu, strict, pot spune ca taranul roman: "Mai, nu degeaba sta numele pe om". In

dictionarele de nume, Razvan (nici nu am alt nume) inseamna botezat a doua oara. Si asa a si fost!

Nu a ajuns botezul din cristelnita, de la biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, facut cu

fereala de unchiul meu, care tocmai iesise dupa sapte ani de puscarie politica. Si spun asta

deoarece, crescand, nu am lucrat in nici un fel in mine harul primit prin botez, ci am "lenevit",

toropit in necredinta acelor vremuri, ca atatea generatii de copii si tineri. Familia nu m-a sprijinit

cu nimic in credinta. Dumnezeu insa, in marea lui dragoste, nu m-a lasat chiar de izbeliste si m-a

pus in fata unei intalniri esentiale, capitale. O experienta totala...

- Sa inteleg ca v-a influentat cineva decisiv in credinta?

- Nu m-a influentat, m-a luminat! De-a binelea si ireversibil. Tarziu, pe la 24 de ani, l-am cunoscut

pe Dumnezeu prin pictorul Sorin Dumitrescu. La atelierul lui din strada Venerei, acasa la el sau la

mine, in convorbirile lui cu cei care apartineau la acea data, subteran, intelighentiei crestine, dar

mai ales la biserica Sfantul Silvestru. Acolo slujea cel mai mare pescar de oameni, cel care avea o

nada speciala pentru intelectuali: parintele Galeriu. Ei bine, odata intrat pe mana acestuia, jar

mancai!

§

Carbunele fierbinte al credintei, al cunoasterii lui Dumnezeu, ti se parea ca roua diminetii langa

parintele Galeriu. Aveai sentimentul ca poti face orice gest extrem in credinta (te gandeai chiar la

calugarie, la asceza aspra etc.) si ca poti pricepe cu mintea orice taina langa omul acela deosebit.

Era cunoasterea in libertate. Si era exact ceea ce comunistii nu suportau: cunoasterea si libertatea!

Parintele Galeriu a pastorit o comunitate de oameni liberi. Eram ca niste atlanti, sau ca niste

robinsoni fericiti in marginalizarea lor, pana in momentul in care, in august 1989, Securitatea, prin

oamenii ei, a dat buzna peste parintele in casuta parohiala, in puterea noptii, l-au batut cu

salbaticie si l-au umilit, spurcandu-i hainele preotesti. Un act de intimidare, brutal, nebunesc,

dracesc. Unul dintre agresori - erau "deghizati" in hoti - i-a cerut soptit iertare, atunci cand a iesit

pe usa. Parintele l-a iertat, cu entuziasm, pe loc! Insa ne marturisea noua, celor veniti sa-l vedem

pe patul de spital, ca a avut momente de slabiciune in timpul agresiunii, momente de frica

omeneasca, in care nu se putea ruga cu toata taria. Bietul parinte! Cum sa ridici mana asupra

acestui sfant?!

Lectia de Inviere

- Care este prima amintire legata de credinta pe care o aveti?

- Despre prima amintire mi-ar fi greu sa vorbesc, deoarece nu am "inventariat-o" ca atare, insa pot

sa va povestesc despre emotia pe care am trait-o in Capela Ingerului, in Biserica Sfantului

Mormant din Ierusalim. Acolo, la kilometrul zero al credintei noastre, in epicentrul spiritual al

lumii iudeo-crestine, te poti cunoaste cu adevarat. Acolo, in acel loc zguduitor, iti verifici si

urmaresti trairile, acolo afli despre tine insuti mai multe decat in intreaga viata! Stateam la coada,

printre ceilalti pelerini, sa intru si eu in acea bisericuta scunda, de doar cativa metri patrati. Langa

mine erau oameni veniti de pe toate continentele, de toate rasele si culorile, cu nenumarate

probleme, cu neputinte, cu necazuri, cu drame in suflete. Emotia era covarsitoare, caci urma sa

intram aplecati, aproape pe branci, exact in locul unde a fost mormantul Domnului si sa atingem

piatra pe care a zacut trupul Lui chinuit timp de trei zile, pana la Inviere. Atleticul calugar grec,

care monitoriza traficul si asigura fluenta cu forta bratelor, era inflexibil: fiecare grup de doi sau

trei pelerini nu sta acolo mai mult de doua minute!

§

Razvan Bucuroiu si Dan Puric

Caci, nu-i asa?, trebuiau sa ajunga sa intre toti acei oameni, care venisera la mormant. Preocupat

sa intri si tu, sa nu ratezi ocazia, te trezesti impins brusc cu fruntea pe lespedea rece. Auzi ca prin

vis sfaraitul lumanarilor de ceara si murmurul cuvintelor celorlalti "colegi" de pelerinaj, spuse in

limba lor. Si atunci apare blocajul perfect. Ce sa-L rog eu, o mana de tarana, pe Dumnezeu, exact

in locul ingroparii Lui? Stau cu fruntea lipita pe "pista" Invierii, pe rampa de lansare in vesnicie, in

locul in care s-a consumat minunea cea mai mare dintre toate. Cu capul golit de orice gand si de

orice emotie, fara necazuri apasatoare, fara neputinte fizice, ajuns in Tara Sfanta cu usurinta - nu

ca altii, care si-au vandut pamantul ca sa-si poate lua un bilet pana aici - eram incremenit in

propria uluire. De fapt, eram incremenit in intimitatea lui Dumnezeu. Acolo, in locul stramt si

intunecos al tainei Invierii, neavand ceva greu pe suflet, neavand musai ceva de cerut, pur si

simplu incetezi sa respiri si sa gandesti. Din acel moment esti preluat. Esti in realitatea fara timp,

fara trup si fara logica omeneasca a Invierii. Asta a si fost lectia pe care mi-am luat-o: lectia de

Inviere, care a pus total intre paranteze, pentru doua sau trei minute, existenta mea de care eram

perfect constient si, pe alocuri, chiar incantat...

- S-a repetat acea emotie si altadata?

- Eram in postul Sfintelor Pasti, acum cativa ani. Inainte de Saptamana Mare, am avut un incident

serios de sanatate, care a necesitat o internare. Acolo, la Urgenta, mi s-au prescris medicatie si

regim de spital, cu alimentatia aferenta. Dupa postul prin care trecusem pana atunci, a fost o

usurare. Cam vinovata insa, chiar daca motivata pe deplin medical. M-am externat marti, iar in

Joia Mare, cand toata lumea crestina isi plange nesabuinta stramosilor, dar si propria indolenta, am

ajuns si eu la biserica. Acolo, dupa slujba, am intrat in altar doar sa vorbesc cu parintele, necajit ca

nu eram si eu in randul lumii. Stia de patania mea si m-a ingenuncheat brusc sub patrafir. Nu eram

pregatit, nu ma gandeam la asta, dar m-am supus. A fost o spovada "pe scurt", intensa, fara

floricele descriptive si paranteze inutile. Tot asa cred ca se spovedeau soldatii pe front, inainte de

lupta, in vecinatatea mortii. Repede, firesc si sincer. Am primit dezlegare sa ma impartasesc, iar

cand am facut-o am plans cu lacrimi de recunostinta. De unde nici nu ma gandeam ca voi avea un

Paste normal in derularea lui (de la tristete la bucurie), am avut parte de un Paste memorabil:

numai bucurie, si inca una pe care am considerat-o nemeritata! Asa vezi cat de bun este Domnul,

cum Isi face simtita prezenta in lucruri simple, aparent. Numai oamenii - din prostie sau siretenie -

complica lucrurile, Dumnezeu este simplitate, bunatate si darnicie...

"Dumnezeu ne-a tras de mot"

- Ca intelectual si, mai ales, in calitate de fondator si conducator al unor publicatii crestin-

ortodoxe, sunteti legat de Biserica in mod special?

- De aproape noua ani trudesc, alaturi de echipele redactionale, la "Lumea Credintei" si apoi la

"Lumea Monahilor". Dar nu cred ca e potrivit cuvantul "trudesc".

§

Mai degraba as spune ca ma bucur si ma minunez cum, impotriva tuturor evidentelor - criza

economica grava, presa tiparita in scadere, tabloidizarea publicatiilor care au supravietuit etc -

revista "Lumea Credintei" rezista, atingand acum numarul 100. Desigur, aceasta performanta de

longevitate este rodul dragostei pe care publicul romanesc ne-o poarta. Si poate nu atat noua ci,

prin contaminare - aidoma atingerii de haina preotului in timpul slujbei - cu tema revistei: credinta

crestin ortodoxa si lucrarea ei minunata si continua, "din vremea aceea" si pana in ziua de azi.

Dator sunt Bisericii mele - cu totii trebuie sa ne simtim asa - din perspectiva harica, mai intai.

Apoi sunt recunoscator ca s-a deschis total intentiei noastre de a-i zugravi realitatile in revista, dar

si in toate emisiunile TVR pe care le-am realizat si le realizez. Si nu in ultimul rand, pentru faptul

ca ne-a primit mesajul si lucrarea in pangarele bisericilor, in manastiri si schituri, peste tot pe unde

se afla romani ortodocsi. Cu alte cuvinte, pentru ca ne-a girat, ca pe niste fii ai ei. Mai volubili,

mai scotocitori, mai nelinistiti, dar fiii sai...

- Numarul 100 e un prilej de bilant. Cand trageti linie dupa o suta de luni de "Lumea Credintei",

ce puteti spune ca ati daruit si ati primit in schimb?

- Vedeti, sunt doua extreme de interpretare pentru cel care isi priveste viata sau doar o secventa a

ei. Omul considera, pe de-o parte, ca el singur a facut totul, ca are merite, ca i se cuvin laurii

victoriei. Pe de cealalta parte, la cealalta extrema, el are o banuiala bine fixata sau chiar

convingerea ca nu e meritul lui si ca Dumnezeu este Cel care l-a daruit cu ceva anume. Eu sunt

extremist! Consider, fara sa cad in halucinatie mistica, ca Dumnezeu ne-a tras de mot, in sus, si

ne-a pus in situatia de azi. Caci, cum altfel poti privi inapoi, acum opt ani si jumatate, cand o mana

de oameni, fara nici un capatai financiar, fara nici un sprijin ocult ori institutional (de Stat sau

bisericesc), intr-o piata de presa sceptica sau chiar cinica la adresa credintei ortodoxe, s-au apucat

sa gandeasca si sa faca o revista religioasa de mare tiraj? Ce insemna pe atunci revista religioasa,

care era "modelul"? Acele balmajeli alb-negru, cu pogoane de scriitura si grafica putina, cu multe

greseli de litera, cu texte resapate din diferite alte tiparituri, multiplicate in conditii precare...

Plicul mototolit

- Totusi, demarajul revistei, atunci, in 2003 - a fost impresionant: la primul numar ati tiparit

50.000 de exemplare! Or, asta insemna bani.

- Primele trei numere, care s-au numit "Credinta Ilustrata", au beneficiat de investitia unui prieten

dintr-o mare agentie de publicitate.

§

Sfintirea sediului "Credintei Ilustrate" (2003)

Dupa care, omul s-a retras, vazand ca tirajul nu "sare" de 25.000 de exemplare vandute. Si aici

intervine Dumnezeu! Ramaseseram complet singuri, cei trei Razvani: eu, Codrescu si Ionescu. Cu

gustul dulce-amar al unei imense reusite - pentru noi, cei care stiam ca pe aceasta "nisa" era o

victorie categorica -, fara nici un chior, cu un teanc de corespondenta care crestea zilnic, cu un

calculator modest, dar plin cu imagini si texte, cu o camera foto digitala de 4 MP, stateam si ne

uitam unul la altul. Atunci Dumnezeu Si-a trimis vestitorul (nu investitorul!). Acesta a venit printr-

un plic, cam mototolit, cu un scris tremurat, purtand un timbru de provincie. In esenta, o doamna

in varsta, nestiind prin ce treceam, se ruga pentru noi - dar cum si de ce? "Ma gandesc la voi,

dragii mei, ce-o fi in sufletul vostru, dar si in viata voastra! Daca noi, oamenii simpli, avem atatea

ispite si necazuri, cand vrem sa facem o fapta buna, cum o fi la voi, cand ati aratat lumii intregi ce

frumoasa si vie este credinta noastra ortodoxa? Sunt sigura ca aveti ispite mari, incercari pe

potriva, dar nu va lasati. Pentru noi, cititorii, sa nu va lasati! Eu sunt in varsta si mi-e greu, dar ma

intreb cum o fi la voi...?" Dupa aceste randuri, venite ca din Cer, mi s-a luminat si mie cerul

sufletului. Iesise soarele! Era exact gramul de optimism si de determinare care-mi lipsea din

balanta deciziei. Da, trebuia sa continuam! Din acea clipa, am lucrat aproape fanatic, purtand cu

mine toata incredintarea ca numai acesta e drumul corect. Ca aceasta e crucea - si va rog sa ma

credeti, nici n-a fost grea.

§

In drum spre Athos

Parea strivitoare pana s-o apuc, dupa care a fost ca un fulg... Desigur, cu totii am apucat de ea:

Razvan Codrescu, Razvan Ionescu, Valentin Dan si... familia mea. Cu totii am strans din dinti la

inceput, am rabdat o vreme, am sperat ca vom iesi la liman. Bunul meu prieten, Varujan

Vosganian, ne-a oferit gazduire la Uniunea Armenilor (chiar pe strada Armeneasca, de care ne

leaga cele mai frumoase amintiri), iar tipografia Cicero ne-a pasuit cu banii exact atat timp cat sa-i

putem colecta din piata, pentru un nou numar.

- Ce v-a indemnat, de fapt, sa faceti aceasta revista?

- La lansarea din martie 2003, mi-am cerut iertare cititorilor. De ce? Pentru intarzierea de 13 ani!

Desigur, era o metafora, dar care acoperea perfect realitatea. Ma uitam cu uimire si enervare cum

chioscurile erau invadate (ca si acum) de tot felul de reviste glossy, lucioase, cu coperti atragatoare

pana dincolo de limita decentei. In paralel, presa noastra ortodoxa arata jalnic (cu exceptia

meteorica a "Scarii"), mai ales in forma, dar, pe alocuri, si in continut. Pe scurt, nu puteam

intelege de ce noi, ortodocsii, avand o dreptate metafizica absoluta, beneficiind de cel mai uluitor

patrimoniu de frumusete, traind in mijlocul atator fapte si minuni ale credintei, sa nu putem

comunica lumii largi aceste valori? In plus, constatam o neputinta institutionala a Bisericii de

atunci, o sfiala, o temere chiar fata de abordarea media: fie ca se exprimau in presa laica, fie ca

produceau propria presa, oamenii credintei o faceau de multe ori stanjenitor, neveridic, necredibil.

- "Lumea Credintei" a fost prima revista crestin-ortodoxa care a aparut pe hartie lucioasa si

integral color. Era o asteptare in public privind o revista in straie moderne, sau ati riscat,

incercand sa formati dvs. gustul publicului?

- Am spus-o de mai multe ori ca Lumea Credintei si-a "inventat" publicul! Acesta "toropea", nu

avea constiinta si curaj de sine, nu stia ca realitatea credintei lui, exprimata public, poate arata si

altfel. Si nici pana azi nu stiu daca a fost o revansa sau o rascumparare! Oricum, acest public

minunat merita, dupa 13 ani de libertate, sa primeasca un dar. Dar si aici a fost o intreaga discutie.

Ne intrebau cei sceptici sau chiar oamenii de bine: "Toate bune si frumoase, dar ce veti mai scrie

dupa 10 numere?". Si iata, am ajuns la numarul 100 si ne simtim ca la inceput: plini de energie,

ravna si cu o lista inepuizabila de subiecte! Insa acest lucru mai arata ceva: cata bogatie, Doamne,

ai pus in partea asta de lume! Cat minereu duhovnicesc (Rosia Montana este un biet cos de

cumparaturi...), cata energie lucratoare, cat har nedescoperit, cata valtoare curatitoare a dreptei-

credinte intalnim in lumea asta a noastra! Si, ca sa fortez pana la capat comparatia, pot spune ca

noi, echipa, suntem niste mineri ai harului, ai faptelor dosite de smerenie, dar pe care trebuie sa le

scoatem la suprafata, iar apoi sa le "prelucram", sa le lustruim fetele. Caci si asa cresc caratele

diamantului numit lumea credintei ortodoxe.

"Blogurile "ortodoxe" sunt ferestre spre infern"

- De unde v-au venit cele mai mari dezamagiri?

- De la mine. Si, partial, de la Asociatia Ziaristilor si Editorilor Crestini - proiect pe care l-am

administrat cu maxima naivitate. In rest, fac eforturi sa-mi pastrez buna-dispozitie duhovniceasca,

neintrand defel pe blogurile "ortodoxe". Acolo e o fereastra care da spre infern... Acolo, in acele

spatii virtuale, la adapostul anonimatului sau al iresponsabilitatii, se comit cele mai mari grozavii

de rastalmacire si de interpretare a intentiilor lui Dumnezeu. Acolo oamenii isi pierd busola

duhovniceasca si se lasa prada ispitei "talibanizarii". Si asta e foarte grav pentru crestini. Dar acest

comportament are o explicatie: globalizarea valorilor si credintelor, cea mai grava boala a tuturor

timpurilor.

§

Pe Muntele Sfant

- Aveti de multumit cuiva in mod special pentru izbanda? Caci e indubitabil o reusita sa scoti o

revista atata timp, intr-o piata ca a noastra.

- Fara demagogie de marketing, le multumesc neconditionat cititorilor. Caci, realmente, fara ei noi

nu existam nici o secunda. Ei au tinut flacara aprinsa, ei sunt autorii acestui act de comunicare si

de comuniune ecleziala. Ei ne-au "exploatat" curiozitatea, nelinistea, dorinta de a afla, ei ne-au

creat asa cum suntem, ne-au modelat profesional. De asemenea, trebuie sa le multumesc celor

apropiati din redactie, dar mai ales celor care ne-au fost candva apropiati si care acum, din diferite

motive, nu se pot bucura pe deplin cu noi. Recunostinta mea se indreapta, omeneste, catre Razvan

Codrescu.

- Ce planuri imediate sau pe termen mai lung aveti cu "Lumea Credintei"?

- Frate draga, am planul sa atingem, asa cum spunea cineva, numarul 1.000! Lasand gluma, stiu ca

acela se va scrie doar in ceruri... Dar tot se va scrie, sunt sigur de asta!

Sfinti cu chip de miel si alte uimitoare

intamplari

§

* Nimeni nu ar putea imagina ceva mai dramatic si mai uimitor ca vietile Sfintilor - fie ei

Martiri, Stalpnici, Anahoreti, Zavorati, Postitori, Chilioti sau Sfinti Copii. Daca Mantuirea e

o Scara ce urca necontenit pana la marginea de sus a cerului, sfintenia e cu siguranta ultima

treapta, cea mai de sus - treapta perfectiunii. Deloc intamplator, cartea Sfintilor si

Mucenicilor crestini nu lipseste de pe strana niciunei biserici sau manastiri. Deloc

intamplator, aceasta carte a vietii desavarsite nu are un autor anume, ci fiecare Sfant s-a

scris acolo pe sine; si-a pus faptele si viata lui pagina de pagina, cu litere adanci, muncite si

udate din belsug cu cerneala de lacrimi si sange *

Sfintenia si simetria sufletului

Sfantul este, de fapt, un om ca toti ceilalti. Cu nimic mai presus si mai deosebit. Sfantul iese din

randul lumii doar prin faptul ca nu mai cere si nu mai doreste nimic. Nemaiavand nimic (nici

avere, nici ganduri de prisos), el are de fapt totul - dragostea si apropierea de Dumnezeu. De

acum, despatimit si rupt de cele ale lumii, poate face orice - sa zboare, sa iasa din trup, sa citeasca

gandurile oamenilor si semnele viitorului, sa vindece, sa supuna duhuri si chiar sa invie morti in

numele lui Hristos. E maximum de putere la care poate ajunge o fiinta pamanteana, putere pe care

insa adevaratii sfinti cauta sa o ascunda, sa o faca uitata sau chiar vor sa o alunge, de teama

mandriei si a inaltarii de sine. Nimic nu pare mai intunecat si plin de primejdii ca trufia. Toti

cuviosii pustiei stiu asta si tac ingroziti.

Degeaba incercam sa aflam mai multe - cand vine vorba despre ei insisi, sfintii pastreaza tacerea,

fug si se retrag intr-o discretie absoluta, cum a facut Sfanta Teofana, Imparateasa Bizantului, care

a umblat in zdrente sub porfira ei de aur si nestemate, pentru a nu uita vreodata de cei saraci si in

lipsuri. Cum s-a invrednicit Sfantul Marcian de la Cir, care a trait 60 de ani intr-o chilioara cat

trupul lui si s-a hranit toata viata cu doar 24 de firmituri de paine pe zi, sau Sfantul Stefan Antipa,

care a dormit pana la moarte intr-un mormant deschis, cautand prin aceasta sa se pedepseasca,

doar pentru ca biserica manastirii unde era el egumen fusese daramata de un cutremur.

§

Sfanta Teofana a Bizantului

Sfintenia e un vas mistic, in care se cuprind puteri si semne uimitoare, imposibil de gandit pentru

o minte omeneasca. De ziua Apostolului Ioan (8 mai), din mormantul lui izvoraste fara veste o

pulbere sfanta ca o mana, pe care credinciosii o culeg si o folosesc in chip de leac la vindecarea

cancerului si a altor boli fara speranta. De hramul Sfantului Visarion, pret de cateva ore, apa

lacului sarat langa care a fost ingropat se transforma in apa buna de baut, iar pe 24 noiembrie, ziua

Sfantului Clement, marea se retrage trei metri, vrand parca sa arate celor mai putin increzatori ca

nimic din cele ale sfintilor nu trebuie sa ne mire. Nici ca Sfantului Sadot (19 octombrie) ii creste la

loc limba taiata de pagani. Nici ca o singura picatura din sangele Sfantului Epimah poate face ca o

oarba, aflata intamplator in preajma mucenicului, sa-si recapete vederea. Sau ca lemnul pe care a

fost martirizat Sfantul Teodor Tiron poate infrunzi brusc, redevenind copacul care fusese

odinioara, pentru a intari astfel adevarul ca orice este cu putinta celor pocaiti si nascuti a doua oara

prin botezul lacrimilor.

"Lasati copiii sa vina la mine!"

§

Petru Vamesul

Crestinismul cunoaste multi Sfinti copii, fiecare din ei ramanand in cartea Sinaxarului printr-un

miracol sau un sacrificiu peste fire - de la Ignatie, zis si Teoforul (copilul luat pe genunchi de

Hristos), pana la Sfantul Mamat, pe care mama lui il naste in puscarie si apoi moare, lasandu-l

singur, sa mangaie zidurile reci si sa strige dupa ea - de unde si numele de Mamat. De la Teofil

Marturisitorul - devenit pustnic la doar 12 ani, pana la Sfantul Luca din Elada, ce postea vinerea

chiar la sanul mamei; de la Sfantul Chelsie, ucis la doar 3 ani, pentru ca strangea la piept o icoana

a Mantuitorului Hristos, pana la Sfantul Sava, copilul cu minte de batran, care la nici 7 ani

indemna oamenii sa se pocaiasca... Fara sa semene intre ei, Sfintii copii raman mereu aceiasi -

nevinovati ca niste ingeri. Unii au devenit mucenici prin chiar viata lor, asemenea Sfantului

Coprie, abandonat la nastere intr-o groapa de gunoi si alaptat apoi de o ciuta salbatica. Altii au

suferit pentru credinta, cu mult curaj, alaturi de parintii lor, asa cum au fost fiii Brancoveni sau

fiicele Sfintei Sofia (Agapis, Elpis si Pistis, cea batuta pana la moarte cu toiagul inrosit in foc si

jupuita de vie, desi nu avea decat noua ani). Unii au facut minuni ca Sfantul Neofit, care la nici 10

ani lovea stanca si izvora imediat apa. Altii si-au dat viata numai pentru milostenia si sufletul lor

bun, cum s-a intamplat cu Sfanta Filofteea de la Curtea de Arges (omorata de tatal ei pentru ca

dadea mancarea la saraci) sau Sfantul Simeon Stalpnicul, din Muntele cel Minunat, care, orfan

bogat cum era, a lasat toata averea sarmanilor, iar el, la doar 6 ani, a plecat in pustie, unde multime

de ingeri si pasari il hraneau si-l invatau toata stiinta lumii, incat, suit pe stalpul nevointei, savantii

timpului il ascultau si se minunau de toate lucrurile pe care le stia acest calugar simplu si fara pic

de carte.

Stalpnicul sau monahul "spanzurat de cer"

In icoana, stalpnicii apar desenati ireal - doar de la brau in sus, restul trupului fiind o coloana

inalta de lemn. Faptul ca iconarul nu a vrut sa respecte legea proportiei pare a spori si mai mult

ciudatenia acestor "stalpnici".

§

Simeon Stalpnicul

De multe ori, alesi inca din burta mamei de catre Hristos, stalpnicii se deosebesc de alti calugari

prin faptul ca tanjesc din prima clipa spre cea mai aspra traire pustniceasca, de unde si

nenumaratele lor conflicte cu egumenii manastirilor, cum a patit Sfantul Simeon, care a locuit mai

multe luni intr-un put parasit si apoi s-a suit pe varful unui munte din Antiohia, unde s-a legat de

picior cu un lant lung de 10 metri, pentru a se intari in fata ispitei de a pleca in alta parte.

Ostenitori fara egal, stalpnicii isi luau greaua nevointa de a trai in vazul lumii, drept pentru care

oamenii, curiosi din fire, nu incetau sa vina si sa priveasca la ei. Pe multi ii admirau, dar, nu de

putine ori, sfarseau prin a arunca spre ei cuvinte grele si pline de dispret, vazand cum stalpnicii,

fara sa manance nimic, se aplecau mai tot timpul zilei in rugaciune si penitenta trupeasca. Desi cu

greu poti imagina ceva mai chinuitor decat vietuirea indelunga pe stalp, cei care au ales acest fel

de pustnicie s-au aratat a fi uimitor de longevivi. Simeon cel Batran a stat pe coloana 37 de ani si

s-a mutat la Domnul la 70 de ani. Omonimul sau, Simeon cel Tanar, a trait 75 de ani, din care 69

pe coloana! La randul sau, Daniel Stalpnicul a atins varsta de 84 de ani si a vietuit suspendat de

pamant 33 de ani, iar Sfantul Luca Stalpnicul a trait 101 ani, intrecandu-l astfel pe Alypie, care a

ajuns doar la 99.

§

Sfantul Teodosie

Fara acoperis si fara haine de schimb, plini de rani si bube dureroase, "stalpnicii" se protejau doar

cu caldura rugaciunii si resturile carpite ale unui fost vesmant monahal, ocupandu-se, in rest, cu

miile de metanii zilnice si cu psalmii pe care ii stiau obligatoriu pe de rost. Mai toti ascetii sirieni

se adanceau in diferite forme de penitenta monahala. Doar stalpnicii erau "stationari", fiind urmasi

ai primului "spanzurat de coloana", Sfantul Maro, care, de pe inaltimea unei platforme inalte de

16-18 metri si lunga de alti doi metri, avea grija sa nu se rupa de biserica si cerea ca Sfintele Taine

sa se oficieze la baza stalpului, pentru ca apoi sa primeasca Sfanta Impartasanie, intr-un potir

coborat cu franghia.

*

E greu sa pricepem motivarea launtrica a acestor mari asceti, care, nefortati de nimeni, traiau zeci

de ani (adesea pana la moarte), suspendati intre pamant si cer, sub privirile adeseori ironice si

neincrezatoare ale oamenilor. Desenati in icoane doar cu jumatate de trup, cu cerul drept

acoperamant si Luna drept faclie de paza, Sfintii se arata a fi mai intregi si mai adevarati decat noi

toti, traitorii de astazi - oameni tematori si precauti, inchisi ca niste melci solitari in propria casa,

inchisi fara pic de lumina si dragoste in chiar inima noastra.

Sfinti cu chip de miel sau de asin

§

Sf. Hristofor in diferite reprezentari

Sfintenia e continuu tainica si uimitoare. Cine se opreste din drum cateva minute sa viziteze

Manastirea Lainici nu vede nimic. Vede cel mult culori si lucruri vremelnice - turle, incinte si

ziduri; icoane, trepte, strane si lumanari. Secretul si forta locului raman pe mai departe in ascuns.

Raman dosite sub chiar ochii nostri, in chiar racla cu moastele placut mirositoare ale staretului

Irodion (canonizat de curand), sau in sirul ocnitelor de sub streasina bisericii vechi, unde apare cea

mai stranie infatisare din toata iconografia ortodoxa - un sfant ireal si fara seaman, un sfant cu

infatisare fioroasa, de neom. Cu cat privesti, cu atat mai putin iti vine sa crezi. O silueta longilina,

cu capul desenat in semiprofil. Un trup abia schitat si o frunte acoperita de suvite sure, ce coboara

catre obrazul care se incheie, cu totul neasteptat, printr-un bot de miel.

§

Pare un monstru, dar de fapt, toata atitudinea lui inspira liniste si incredere. Cu vesminte

luminoase, de sacerdot, strania faptura strange in mana dreapta o cruce - semnul martirajului. E

Sfantul calatorilor plecati la drum lung, Sfantul Hristofor.

Multe intrebari ridica ocnita de la manastirea Lainici, dar ele se lamuresc imediat, daca ai norocul

sa-l afli pe parintele Calist in preajma. Specialist in erminie bizantina si ghid al manastirii,

parintele renunta la putinele lui momente de liniste si lectura filocalica, vorbind despre traditia

sfintilor cu infatisare neomeneasca (cei mai cunoscuti fiind Sf. Castor si Sf. Hristofor), despre

viata lor plina de suferinte si intamplari uimitoare, nu fara a uita sa pomeneasca nedreptatile la

care a fost supusa iconografia lor, indepartata din biserici in mod rusinos - fie din nestiinta, fie din

teama inchipuita a unor interpretari smintitoare. In multe biserici de parohie, icoana Sfintilor cu

cap de miel a fost acoperita cu var. In altele - la Garlasi (Buzau), Braniste (Arges), Floru (Olt) -

chipul de miel s-a antropomorfizat, iar la Urlueni (Arges), reprezentarea n-a mai supravietuit

refacerii decorului mural, si Sfantul Hristofor i-a cedat locul in absida nordica Sfantului Teodor

Tiron.

§

Parintele Calist de la Lainici stie multa istorie. Ascultandu-l, te uimesti si te cutremuri. Uneori, se

intampla ca suferinta muceniciei sa nu fie de ajuns si continua mult dupa moarte. Uneori, se

intampla ca Sfintii sa fie alungati, ascunsi sau pictati de-a dreptul peste alti sfinti. Sfinti martirizati

a doua oara. Dozesti, Schitul Papusa (Valcea), bolnita manastirii Polovragi (1738), Campulung-

Olari (1772), Campulung-Marina si Glambocata-Deal (Arges). Toata Tara Romaneasca e plina de

icoana Sfantului Hristofor cu chip de miel, despre care se povesteste ca ar fi fost un pagan

crestinat din Tara Chinocefalilor, un trib de oameni fiorosi, din desertul Siriei, daca nu dintr-o

insula a Oceanului Indian, asa cum scrie Marco Polo, cand pomeneste de "chinocefali" - salbaticii

cu fetele aidoma cainilor buldog; oameni care obisnuiau sa isi cresteze obrajii, sa isi pileasca

dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de la nastere, numai cu

scopul de a descuraja atacurile invadatorilor si de a fi lasati in pace, cum si astazi fac unele triburi

ce vietuiesc in Rwanda, in Amazon sau Noua Guinee.

*

Extrem de diferite intre ele, legendele tesute in jurul Sfantului Hristofor par ca se contrazic, cand,

de fapt, se completeaza. In una, Sfantul e nascut diform tocmai spre a se apropia de Dumnezeu si

a-si descoperi frumusetea sufletului. In alta, Sfantul e, dimpotriva, un fecior de o frumusete

rapitoare, care, asemenea Sfintei Tatiana sau Sfintei Parascheva cea veche, a preferat sa-I ceara lui

Dumnezeu sa-i urateasca fata, pentru a scapa de gandul pacatului si de insistentele patimase ale

femeilor, ce nu-i dadeau pace nici o clipa.

Ocrotitor al calatorilor si pazitor de moarte napraznica si fara veste, Sfantul Mucenic Hristofor

apare des in frescele bisericilor, dar in moduri diferite (aproximativ opt variante), ceea ce ne face

sa credem ca Hristofor poate fi intruparea mai multor sfinti cu chip fioros, unul dintre ei (puternic,

inalt si umeros) avand misiunea de a trece oamenii printr-o apa adanca.

§

Facea aceasta munca de mai multi ani, sperand in sinea lui ca i se va implini candva dorinta lui cea

mai mare (aceea de a putea sluji celui mai puternic din lume), pana cand pe mal a aparut un copil,

care l-a intrebat daca e in stare sa-l poata trece apa. Uriasul a ras si l-a ridicat pe umeri, dar cu cat

inainta, cu atat trupul copilului se facea tot mai greu, incat doar printr-o minune uriasul nu s-a

prabusit in apa si a ajuns teafar pe malul vecin. Abia asa va afla uriasul numele copilului si-l va

descoperi pe cel puternic, pe pruncul Hristos, asa cum numele si icoana il vadeste: Hristofor -

adica "Purtator de Hristos".

E o intreaga stiinta inclusa in aceasta oglindire iconografica. Cine cauta sa vada sfintenia trebuie

sa priveasca icoanele cu atentie si sa se adanceasca meditativ in detalii, in falduri, in pozitia

mainilor, in latul metaniilor, in micile insemne sau obiecte ce puncteaza desenul. Ca sa intelegem

ceea ce vedem, trebuie sa stim si sa ne reamintim mereu ca sfintenia e intregul. E chiar simetria

sufletului ingemanat in simplitatea celor mai smerite linii si culori, ce se regasesc apoi integrator

in conturul unor figuri luminoase si transfigurate de sfant, de mucenic, de stalpnic sau cuvios fara

prihana.

Despre trup si suflet

§

Revista ROST, numarul din luna octombrie

In numarul sau pe luna octombrie, revista de cultura crestina si politica ROST abordeaza, cu mare

indrazneala, un subiect delicat: cum il indeparteaza "revolutia sexuala" pe omul de astazi de sine

insusi, de ceilalti si de Dumnezeu. "Grija exagerata - ceea ce va sa zica: prioritara, iar adesea chiar

exclusiva - a omului fata de propriul trup si de functiile imediate ale acestuia e rezultatul consec

vent al unui lung proces de despiritualizare, inaugurat de antropocentrismul si naturismul

renascentist, trecand prin ateismul si materialismul iluminist, pentru a ajunge la formele de

perversiune si degenerare ale lumii contemporane", afirma redactorul-sef al publicatiei, Razvan

Codrescu. Prin urmare, revenirea la firesc, la normalitate, atat in viata intima cat si in cea sociala,

nu este posibila decat prin trairea religioasa.

Ancheta de opinie inserata in numarul recent al revistei abordeaza un subiect la fel de ingrijorator

si incitant: tendinta de efeminare a barbatului si de masculinizare a femeii, interpretata de un

psihiatru, un teolog, un scriitor si un jurnalist.

In stransa legatura cu subiectele abordate, directorul revistei, Claudiu Tarziu, avertizeaza in

editorialul pe care-l semneaza asupra declinului familiei romanesti - cauzat de pornografie,

planificare familiala, competitia dintre sexe, feminism, liberalism sexual extrem si mirajul

carierei.

* In partea sa politica, ROST se opreste asupra recentelor revolte si revolutii din tarile arabe,

asupra resorturilor care au declansat, in aceasta vara, violente intre tineri protestatari si autoritati,

in cateva capitale europene, si asupra lipsei de performante a politicii externe a Romaniei.

* "Afacerea Rosia Montana" beneficiaza, si ea, de o radiografie de exceptie: istoric, pericole,

vinovatii. La Rosia Montana nu este doar o problema economica sau sociala ci, mai ales, una

culturala si ecologica. Prin distrugerea unor munti si aparitia unor lacuri cu cianuri este desfiintata

o parte foarte importanta din cea mai veche istorie romaneasca, fiind puse in pericol nu doar viata

motilor din apropiere, ci existenta noastra, a tuturor.

* Personalitatea omagiata in acest numar este regretatul pictor bisericesc si scriitor Radu

Marculescu, fost veteran de razboi si detinut politic. Va recomandam si interviul editiei, acordat de

actrita Laura Vasiliu, de la Teatrul Nottara, care si-a castigat notorietatea jucand rolul principal in

filmul "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", in regia lui Cristian Mungiu. Un dialog emotionant, despre

profesie si credinta.

Revista ROST costa 5,9 lei si poate fi cumparata de la chioscurile de presa din toata tara, sau in

sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redactie (www.rostonline.org). In Bucuresti, se

gaseste la Libraria Sophia (str. Bibescu Voda nr. 19), Libraria Bizantina 1 (str. Regina Maria nr.

50) si Libraria Bizantina 2 (str. Bibescu Voda nr. 20).

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - Intalnirea

cu Nichifor Crainic

§

In anii studentiei bucurestene

"Personalitatea este o inzestrare sufleteasca neobisnuita. Intr-o personalitate, chipul lui

Dumnezeu este mult mai puternic si mult mai limpede"

In Universitatea romaneasca de dupa primul razboi mondial, cei mai multi studenti proveneau din

mediul rural ori din orasele mici, si ei aduceau in lumea academica valorile autohtone: un fond

moral sanatos, credinta crestina, care nu faceau casa buna cu rationalismul rece, sceptic, caruia ii

erau tributare majoritatea prelegerilor din scoala noastra superioara. Ca student la Academia de

Belle Arte din Bucuresti, Parintele Arsenie Boca a petrecut cinci ani in cel mai important oras al

tarii: 1933 - 1938. Intr-un centru cultural, economic si politic in continua miscare si framantare, a-

ti pastra libertatea interioara nu era si nu este usor.

Arhanghelul Mihail

In Romania, dar si pe plan mondial, perioada 1930-1940 a fost una tulbure si violenta. Ca si astazi,

in deceniul patru al secolului XX, la noi coruptia nu era deloc straina de mediul politic si

economic. O buna parte dintre romani, indeosebi tinerii, visau la o lume mai buna si isi puneau

speranta in Legiunea Arhanghelul Mihail si in conducatorul ei harismatic, Corneliu Codreanu.

Anticomunisti si antiburghezi, legionarii propuneau un altfel de conducator al treburilor publice,

gata sa se jertfeasca pentru binele comun. Multi dintre colegii de generatie ai studentului Zian

Boca erau atrasi de Legiune, privita ca o scoala spirituala capabila sa formeze un om nou,

credincios, onest, generos, un erou moral.

Despre acei ani, Parintele Arsenie aminteste in autobiografia scrisa la sediul Sigurantei din

Ramnicu-Valcea, in 1945: "In vremea aceea, miscarea legionara era in toi si se discuta de ea in

toate partile.

§

Inmormantarea lui Mota si Marin

Eu, ca un independent de politic, nu mi-am gasit inclinatie catre miscare. Apoi s-a intamplat ca

nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: cand se intorceau din Spania,

morti, Mota si Marin, am iesit cu colegi intamplatori prin curte, pana la trotuarul strazii "Calea

Grivitei", pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Caci Academia noastra

era pe Calea Grivitei. Deci, am privit o parte din convoi si pe cei doi morti. Atata tot".

Tinerii anilor '30 ai veacului trecut copilarisera in timpul primului razboi mondial si aveau "un

simt realist al vietii, pe de o parte, iar pe de alta, inclinarea catre un sens metafizic al existentei".

Incercand sa explice mentalitatea lor, poetul si ganditorul crestin Nichifor Crainic (1889-1972)

scria intr-un eseu intitulat Tineretul si crestinismul: "Razboiul a adus doliu in fiecare casa, si in

aceasta atmosfera sumbra a crescut generatia de azi. Intaia ei mare senzatie de viata a fost

contactul cu taina mortii. Si aceasta senzatie a fost hotaratoare pentru psihologia ei. Psihologia ei e

cladita pe mortii care ii zac in inima. Aceasta o deosebeste de generatia dinainte de razboi, care

purta in suflet, in loc de morti, Cosanzene si Feti-Frumosi. Mai departe, spectacolul ce i l-a oferit

viata publica de dupa razboi, cu desfraul nebun al tuturor profitorilor victoriei nationale, i-a ascutit

sensibilitatea morala pana la nefericire.

§

In supravietuitorii aceia lacomi de viata, cari au pus stapanire pe bunurile publice, generatia

tanara, fiica doliului, n-a vazut decat pe uzurpatorii salbatici si impiosi ai drepturilor mortilor. De

aci, ostilitatea fata de ei".

In vara anului 1948, in imprejurarile create de hotararea noii puteri comuniste de a aresta pe toti

cei care i s-ar fi putut opune in vreun fel, Parintele Arsenie Boca a fost si el retinut si interogat la

Fagaras si Brasov. De atunci, in dosarul sau de urmarire, se pastreaza o declaratie data pe 16 iunie,

in care Parintele scrie despre preocuparile sale:

"La Bucuresti, student la Academia de Arte Frumoase, intre anii 1933-1938, iarasi prin caracterul

scoalei, nu tocmai "universitar", am fost exclusi din Uniunea Studentilor. In ce priveste constructia

mea personala, nici nu tanjeam dupa amestecul cu studentii si cu problemele studentesti. Treaba

mea era cartea si arta decorativa. Locuiam la internatul Facultatii de Teologie "Radu-Voda". Erau

multi teologi. Dintre ei nu mi-a ramas in memorie, ca legionar, decat numele si figura lui Radu

Leonte. De atunci nu l-am mai intalnit niciodata."

Acum 15 ani, intr-o perioada cand am cercetat mai multi fosti detinuti politici, l-am cunoscut pe

Radu Leonte la Sibiu. Locuia intr-o casa din apropierea parcului "Sub arini". Un om care pentru

convingerile sale a petrecut 20 de ani in inchisorile carliste, antonesciene si comuniste. Ajunsese

un batran inteleptit in focul suferintei. Mi-a vorbit cu iubire despre sotia sa, Atena, de origine

aromana, care nu-l parasise si nu-l tradase. A plecat si el la Domnul.

"Intervalul studiilor la Bucuresti ar fi fost vremea cea mai normala de-a ma inscrie in legiune,

intrucat i-am vazut indeaproape", mentioneaza Parintele Arsenie in declaratia scrisa in 1948.

§

Biserica Radu Voda. In caminul studentilor teologi a locuit si parintele Arsenie

"Am vazut si pe capitanul Codreanu, pe Generalul Cantacuzino si convoiul acela unic al

inmormantarii lui Mota si Marin. N-am vorbit cu niciunul din ei, nu mi-a propus nimeni nimic, nu

m-am imbiat cu serviciile, nu m-am inscris in legiune. Convoiul lui Mota si Marin l-am vazut de

la poarta scolii, care avea fatada la Calea Grivitei, pe unde veneau de la Gara de Nord.

Nu m-a ispitit legiunea, intrucat scopul cu care studiam arta decorativa la Bucuresti era bine

determinat. Mitropolitul Nicolae Balan, afland despre mine ca am de gand - in vremea "Teologiei"

- sa ma calugaresc si afland, tot atunci, despre talentul meu la desen, Inalt Prea Sfintia Sa este cel

care m-a trimis la Belle Arte, cu indrumarea de a studia pictura bizantina (fresca) si, dupa

terminarea scolii, sa devin pictor de biserici. Asa am si urmat. Toata cheltuiala studiilor a sustinut-

o Mitropolitul Nicolae Balan".

Ca unul care respecta inca de pe atunci fagaduintele monahale - saracia de buna voie, fecioria si

ascultarea - Zian Boca alesese sa traiasca viata crestina in integralitatea sa. Era in mijlocul lumii,

dar departat de stricaciunea ei. Intelesese cu un "ceas" mai devreme ceea ce foarte multi dintre

tinerii de atunci au priceput mai tarziu: ca orice proiect omenesc cu finalitate doar in lumea

aceasta e sortit efemerului sau esecului. Singura revolutie adevarata este cea declansata in urma cu

2000 de ani, de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a deschis omenirii

calea spre mantuire si indumnezeire.

§

Corneliu Zelea Codreanu

"Cat suntem infasurati in trup, suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii, intr-o

intelegere prunceasca", va spune mai tarziu credinciosilor. "Dar cand vom scapa de muritorul

acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile

la care ne-a supus cat eram in lume. Trebuie, prin urmare, sa lungim vederea pana dincolo de zarea

acestei vieti, pana la cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe necazurile vietii acesteia si,

nepricepand-o pe aceasta prin cealalta, n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe

una in legatura cu alta, atunci oricat ar fi de necajita, capata o valoare nepretuita. Si atunci se

intampla un lucru minunat: omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc, indeosebi. De-

acum, crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu, si vede ca orice cruce a vietii sale e o

marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treapta a desavarsirii".

Un profesor cu vocatie

In timpul studentiei la Bucuresti, Zian Boca a locuit timp de trei ani la internatul Facultatii de

Teologie de la Manastirea "Radu-Voda", si acolo, de la studentii teologi, a putut afla ce cursuri se

potrivesc aspiratiilor sale. Le-a audiat cu entuziasm pe cele de teologie mistica ale profesorului

Nichifor Crainic, care era in plina putere creatoare. In anul 1931, ii aparuse volumul de versuri

"Tara de peste veac", si in 1936, culegerea de eseuri cu titlul "Puncte cardinale in haos". Ca

jurnalist, conducea din 1926 revista "Gandirea", care a avut o aparitie lunara, pana la 23 august

1944. In aceasta publicatie scriau oameni de cultura cu convingeri politice diferite, uniti insa de

dorinta de a ridica nivelul moral al vietii publice si cel spiritual al poporului roman. O simpla

enumerare a catorva dintre cei care semnau in revista "Gandirea" - Lucian Blaga, Gib Mihaescu,

Cezar Petrescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Sandu Tudor - viitorul ieromonah

Daniil de la Schitul Rarau, Tudor Vianu, Dan Botta, Ovidiu Papadima, Vasile Bancila, Victor

Papilian, preotul Dumitru Staniloae, preotul Teodor M. Popescu, Vintila Horia - ne da o impresie

generala asupra inaltimii scrierilor si dezbaterilor gazduite de periodicul care a impus un curent

cultural si ideologic in lumea romaneasca interbelica: gandirismul.

Nichifor Crainic fusese, intre 1926 si 1932, profesor universitar la Facultatea de Teologie din

Chisinau, unde tinuse un curs inedit despre Dostoievski si crestinismul rus. Textul a circulat ani de

zile sub forma unei dactilograme litografiate, intr-un numar redus de exemplare, pana cand a fost

publicat, dupa 1990, cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Bartolomeu Anania.

In 1932, Nichifor Crainic a fost chemat la Facultatea de Teologie din Bucuresti, ca profesor titular

la o catedra nou infiintata - Istoria literaturii bisericesti si religioase moderne - care peste cativa

ani va purta titlul corespunzator disciplinei predate: Teologia ascetica si mistica.

§

Nichifor Crainic, marele om de cultura, creator al revistei "Gandirea", a avut o influenta puternica

asupra studentului Zian Boca

Despre imprejurarile in care l-a cunoscut pe Zian Boca, venit in Capitala de pe meleaguri

transilvane, Nichifor Crainic a fost interogat pe 11 octombrie 1955, la Bucuresti. Profesorul, care

se afla de opt ani detinut in inchisorile comuniste, a spus: "L-am cunoscut prin 1934 sau 1935,

cand s-a prezentat el personal la mine, dupa curs, cu care ocazie mi-a spus ca intentioneaza sa

mearga la Muntele Athos. Eu l-am sfatuit ca face bine, fiindca manastirile noastre din tara sunt in

stare de decadenta morala si spirituala si numai la Athos se mai poate invata arta de a ne ridica din

nou la nivelul spiritual de altadata".

Pentru tanarul dornic sa se dedice vietii calugaresti, intalnirea cu scriitorul-teolog venea la

momentul potrivit si a avut asupra sa o inraurire binefacatoare. Cunostintele pe care i le aducea

cursul de teologie mistica ii vor largi perspectiva spirituala, punandu-i in atentie experientele

ascetice ale marilor traitori duhovnicesti ai crestinismului. A intalnit un profesor care dorea sa faca

din studentii sai "oameni vii, ridicati din adormirea mediocritatii", un dascal care, pe tinerii care-i

ascultau prelegerile, ii voia "bidivii cu aripi", pe care se straduia sa-i adape cu "jeratic ceresc".

"Misiunea profesorului universitar e mare sau nula, dupa cum el o intelege si o poate realiza",

scrie Nichifor Crainic, in primul sau volum de memorii, intitulat Zile albe, zile negre. "Poti fi

profesor universitar repetand un singur curs viata intreaga, fara obligatia ca acel curs sa aiba vreo

contributie personala. In acest caz, profesorul poate fi inlocuit foarte bine cu o placa de gramofon

asezata pe catedra. Poti fi profesor universitar utilizand disciplina ta numai ca pretext pentru a

improviza in fata studentilor o vorbarie de cafenea, care sa umple o jumatate de ora sau chiar un

sfert. Dar adevaratul profesor universitar trebuie sa fie neaparat un creator de stiinta, un informator

si un deschizator de orizonturi in specialitate, un povatuitor metodic in munca discipolilor sai si,

daca e posibil, un om care sa le puna inaintea mintii o conceptie de viata, un crez pentru care ei sa

simta ca merita sa traiasca si sa munceasca".

Rugaciunea

de Nichifor Crainic

Sub stele, Doamne, cu pamantul frate,

Plutesc pe mari de spaima-ntunecate.

Deasupra zodii, haos dedesupt...

Ma simt de haos, cu pamantul, supt.

Ne soarbe-adanc valtoarea-i de catran,

Flamanda gura de leviatan.

Dar noi - faramitura aruncata

Spre gura lui, prapastios cascata.

Ma zdruncin, Doamne, cu pamantul, scapat

In golul nefiintei fara capat.

Si doi - o spaima, izbucnim de-o data

Spre soare, el, si eu spre tine, Tata.

Vulcani - de rugaciune si de lava -

O deznadejde azvarlim in slava...

Tresalta globu-n fesi de soare-ncins -

E bratul tau ce-n bezna mi s-a-ntins?

Ca iata-ne: sub tine si sub soare

Ne regasim - farame plutitoare.

Privesc din nou in jos si nu ma sperii:

De haul nimicirii si-al tacerii,

Sunt candela sub boltile divine -

In haos spanzur, dar atarn de tine.

Ascetica si mistica

Ca elev la Seminarul Central din Bucuresti si apoi ca student la Facultatea de Teologie, intre 1912

si 1916, Nichifor Crainic fusese nemultumit ca in educatia religioasa a tinerilor "nu intervenea nici

o lucrare de adancire a vietii religioase individuale".

§

Ep. Nicolae Balan, marele protector al parintelui Arsenie

Si-a dat seama ca "raportarea necontenita, pe care o implica studiul, la un trecut de cultura crestina

bimilenar si la un trecut biblic multimilenar, lasa pe nesimtite in suflet un fals sentiment de

nostalgie dupa Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi fost si ar fi ramas undeva in timpul departat

de noi, ca si cum timpul actual ar fi gol de prezenta Lui, iar noi ne-am gasi orfani, intr-un pustiu

spiritual, fata de marile personalitati biblice si crestine, care vorbeau cu El fata catre fata. Cand

aceasta falsa nostalgie pune stapanire pe suflet, studiul teologic se transforma in eruditie stearpa,

cum se poate observa in multe tratate de aceasta natura. Singura mistica Il infatiseaza ca o

prezenta vie, care arde in suflet, singura ea ne pune in situatia vie de-a fi contemporani cu

Dumnezeu".

Teologia mistica era o materie noua in programa facultatilor de teologie, Nichifor Crainic fiind si

in aceasta privinta un deschizator de drumuri. In prefata cartii sale, Nostalgia paradisului, parintele

Dumitru Staniloae scrie: "Nichifor Crainic e cel dintai care e preocupat staruitor in teologia

romaneasca nu de stadiul comun al vietii crestine, ci de varfurile ei ce ard in lumina

dumnezeiasca, adica de viata pe care dansul o determina ca "viata mistica, de pe culmi, a

desavarsirii in Duh, sau a sfinteniei, sau viata religioasa realizata la maximum". E cel dintai care a

concentrat intr-o expunere sistematica "Teologia mistica", pe care o defineste indraznet si original,

dar in acord intern cu duhul ortodox: "Stiinta indumnezeirii omului", intrucat "viata mistica e viata

dumnezeiasca participata", in ea omul devine "dumnezeu prin har"".

Din fericire, Cursurile de mistica predate de Nichifor Crainic - Teologie mistica si Mistica

germana - au vazut lumina tiparului in anul 2010, la Editura Deisis din Sibiu, cu o tinuta grafica

frumoasa si cu un studiu introductiv exceptional intocmit de diaconul si profesorul de teologie

Ioan I. Ica jr.

§

Calea Grivitei, in perioada anilor de studentie bucuresteana a parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca va tine de-a lungul anilor legatura cu profesorul sau si Nichifor Crainic va

fi printre cei care au admirat lucrarea duhovniceasca initiata si pastorita de fostul sau student la

Manastirea Brancoveanu de la Sambata, amintind in timpul anchetei din 1955: "El pretindea ca

audierea cursurilor mele i-a deschis calea spre desavarsirea spirituala si, ca urmare, a plecat in

Grecia la Atena si mai ales la Muntele Athos, unde si-a insusit tehnica vietii spirituale. Pregatit

astfel, s-a stabilit din ordinul Mitropolitului Nicolae Balan la Manastirea Sambata de Sus, judetul

Fagaras, unde a dezvoltat o mare activitate pastorala, de rasunet adanc, atat in randurile taranimii,

cat si ale intelectualilor. In scurta vreme, Manastirea Sambata de Sus a ajuns loc de pelerinaje

religioase, sute si mii de oameni venind sa-l asculte pe parintele Arsenie".

Studentul-ascet, ajuns peste ani o personalitate de icoana, a apreciat si poezia lui Nichifor Crainic,

din care a citat in predicile sale. Ii placeau versurile: "Sunt candela sub boltile divine, in haos

spanzur, dar atarn de Tine", convins ca "purtatorul oricarei valori, daca va ajunge la cunostinta

atarnarii sale de Dumnezeu, va ajunge drept", dupa cum putem citi in cartea sa capitala, Cararea

Imparatiei.

"Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poarta slujba preotului, ori pe-a imparatului, ori pe-a

invatatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a saracului. Un

singur lucru i se cere pentru aceasta: sa se cunoasca pe sine, ca avandu-si obarsia spirituala si toata

inzestrarea de la Dumnezeu".

Lacrima in lemn a lui Iisus§

Cimitirul cu doua biserici

- Biserica monument Sfanta Parascheva din Pianu de Sus, jud. Alba -

La Pianu de Sus, Dumnezeu sade adanc in sufletul oamenilor. Intelegi imediat ca esti intr-un loc

binecuvantat, de cum vezi dealurile cu verdele lor urias, gradinile pline de roadele fierbinti ale

toamnei, satul bogat, cu case frumoase si implinite. Cand am ajuns eu in locul asta stravechi

romanesc din judetul Alba, era intr-o dupa-amiaza gemand de lumina de aur a lui septembrie.

Venisem sa vad bisericuta de lemn, monument istoric, unica in zona. Dar ma atrasese si numele

neobisnuit al satului si-al raului: Pianu, cu rezonanta de instrument muzical. Spre norocul meu,

calauza spirituala prin acest vechi colt romanesc avea sa-mi fie chiar parintele Gheorghe Deac,

parohul din Pianu de Sus, despre harul caruia oamenii povesteau cu entuziasm. Si la fel despre

slujbele sale infocate, ce aduc aici credinciosi din parti indepartate ale Ardealului. Cand l-am

cunoscut, parintele m-a privit o vreme tacut, cu ochii lui gravi si adanci. Apoi am inceput sa

vorbim.

"Numele raului si al satului nost' pare c-a fost dat de veteranii lui Traian, lasati la vatra aici si

contopiti apoi cu dacii. Numele asta, spun multi istorici, e adus din Italia antica" - zice parintele.

Mergem spre colina mare a satului, la Cimitirul de Sus, "batran cat lumea". Doua biserici

vegheaza marea de cruci. Una sta mai la vale, cladita din piatra. Cealalta e o bisericuta de lemn,

pitita intre vaioage. O bijuterie slefuita de vreme, dar cu farmecul inca neatins. Pentru ea venisem

la Pianu.

Biserica de brazi

"Eu sunt usa. Prin Mine de va intra cineva, se va mantui. Si va intra si va iesi si pasune va afla".

Prin intunericul laptos al bisericii, cuvintele Evangheliei stralucesc fosforescente din icoana

imparateasca. Deasupra lor, mana veche a zugravului l-a pictat pe Iisus binecuvantand agale

lumea. O raza de soare palpaie strecurata prin fereastra ingusta. Pe peretii bisericutei, sfintii pictati

cu mestesug acum 200 de ani, pe panza lipita de scanduri, parca palpaie si ei. Culorile magnifice li

s-au cam topit, calcinate de vreme. Doar sfintii de afara, asezati, tulburatori si hieratici, la intrarea

bisericii, isi arata frumusetea dintai.

§

Iisus Imparat si Deisis

Stau o vreme langa parintele Deac si ascultam linistea binefacatoare si umbroasa a bisericii. Apoi,

incet, cu sfiala, parintele incepe sa-mi citeasca pisania scrisa candva cu litere chirilice, pe arhitrava

iconostasului: "Aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica dintai nu s-a aflat nimeni sa stie cine o au

facut si cand. Iar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, ridicatu-s-au din temelie, cu osardia cinstitilor

preoti, popa Moisi si popa Dumitru, popa Ioan si cu toata cheltuiala satului, anul 1761". Il rog pe

parinte sa-mi lamureasca misterul bisericii.

"Spun batranii, de la mosii lor, ca mai intai a fost aici o biserica din gradele. Niste nuiele impletite

in jurul unor tarusi si tencuite cu pamant. Poate ca prima biserica de gradele era de pe la 1300, de

cand e atestat satul Pianu de Sus, sau Pianu romanesc, cum se mai numeste. Sau poate era mai de

demult. Iar biserica de lemn s-a ridicat in jurul bisericii de gradele, imbracand-o ca o camasa mai

mare. Apoi, biserica dinauntru a fost surpata".

Intre timp, ne plimbam prin cimitirul ce inconjoara biserica de lemn si sfintii ei ganditori. Printre

crucile si pomii de la capataiul mormintelor, vad cativa stalpi funerari, in traditia veche. Martori

precrestini ai unui crestinism timpuriu.

§

Stalp funerar

Apoi parintele imi spune ca biserica era mult mai mare la inceput.

"La Pianu, era acum trei veacuri o comunitate crestina mare, cu radacini stravechi. Locul acesta

este mult mai vechi in credinta decat ne inchipuim". De aceea, biserica de lemn a devenit repede

neincapatoare, si oamenii, dupa 50 de ani, au mai ridicat una mai mare, de piatra. Iar biserica de

lemn a cazut in uitare. O vreme s-a mai slujit si in ea, apoi tot mai putin. Pana a fost parasita. In

preajma primului razboi mondial, era de-acum pe jumatate paragina. Doar icoanele mai rezistau

miraculos. Icoanele si sfintii, zugraviti de mesteri din Laz si Rasinari. Mesterii cu arta lor tainica,

pierduta azi... In 1918, biserica a fost pur si simplu taiata in doua, sacrificandu-i-se partea putrezita

a pronaosului. Si pe locul hacuit din trupul bisericii, pastrand identic conturul, preotii au plantat

brazi.

Parintele Deac mi-i arata. Par niste mucenici de frunze, fosnitori. Intre brazi, se afla o cruce de

piatra si-o masa de piatra rotunda, pentru slujbe. Crucea e din vremea primilor ctitori. "Au fost

pusi aici brazi, pentru ca locul pe care s-a construit o biserica e un loc sacru", spune. "Aici au fost

oameni care au stat la sfintele slujbe. Pe aceasta palma de pamant se calca cu sfiala".

Sfintii nestiuti

- Se mai slujeste in biserica veche, "Sfanta Parascheva", parinte?

- Se mai fac slujbe, dar numai afara, sub cerul liber, caci e prea mica si credinciosii sunt multi.

Facem slujbe si la Sf. Parascheva, si la Pasti, cand se inconjoara biserica la Denii, in Vinerea

Mare, cu toata lumea cu lumanari aprinse. Si tot aici sfintim apa, de Rusalii. Iesim cu tot poporul

din biserica de piatra si venim aici, la biserica batraneasca. Oamenii vin acolo unde au stat mosii si

stramosii lor si asista la slujba sfintirii apei si a binecuvantarii holdelor.

- Oamenii iubesc biserica batraneasca?

§

Biserica de lemn, "camasa" pentru biserica de gradele

- O iubesc foarte mult si intra cu sfiala acolo, totdeauna. Mai ales cei mai in varsta, care au fost

botezati si cununati aici. Si asa cum atatea generatii au reusit sa o pastreze si s-o ingrijeasca, e mai

mult decat o datorie morala, in primul rand a preotului, sa faca ceva pentru ca acest monument

unic sa fie salvat in al doisprezecelea ceas. Mi-am luat un angajament in fata lui Dumnezeu ca,

indiferent ce mi se va intampla, sa acopar biserica iar cu sindrila. Restul e treaba autoritatilor.

Biserica fiind monument istoric, de ei depinde restaurarea, pana nu-i tarziu. Vedeti, eu sunt preot

de 20 de ani. Am trecut prin multe parohii. Prima mea parohie a fost in judetul Mures. Acolo am

pastorit intr-o zona unde s-au intamplat adevarate drame. Satul se chema Teleah. Si mai aveam si

cateva sate apartinatoare, de cate 30-40 de locuitori, Mura Mare, Mura Mica. Si inca niste sate

care in urma cu 100 de ani aveau populatie romaneasca. Intre timp, s-au maghiarizat. Mai existau

acolo cimitire vechi, romanesti. Si mai erau si cativa romani. Ii chema pe toti Ianos Baci, Gyula

Baci. Nume maghiarizate. Stiau ca-s romani, dar vorbeau foarte rau romaneste. In alt sat, iarasi,

biserica s-a vandut.

§

Parintele Gheorghe Deac

Era o biserica de lemn foarte frumoasa, un pic mai mare decat aceasta de la Pianu. S-a dat pentru

materiale de constructii. Pana la urma, a salvat-o cineva si a refacut-o in curtea lui. Apoi au venit

cei de la muzeu de la Reghin, au restaurat-o si au facut un muzeu in aer liber. Biserica aceea nu a

pierit. Dar am vazut si o biserica de lemn care era doar ruine. N-avea acoperis, era daramata toata.

Incet, incet, poate s-ar intampla la fel si cu aceasta biserica a noastra. Si poate n-a fost intamplator

ca am trecut prin acea prima parohie. Ca sa nu las aceasta bijuterie sa cada in ruina si nepasare.

- Mai vin oamenii la biserica, parinte? Cum le simtiti credinta?

- Partea buna la Pianu este ca oamenii sunt foarte apropiati de biserica. Vin in numar mare la

slujbe. Iar eu fac si in cursul saptamanii Sfanta Liturghie, miercurea si vinerea, cu multa grija fata

de credinciosi. Dar ma intristeaza ca satul imbatraneste. Tinerii sunt plecati peste tot in Europa sa-

si castige painea. Probabil ca unii dintre ei nici nu vor mai veni inapoi. E trist ca puterea unui sat

se pierde in felul acesta. Tinerii au plecat, batranii care vin la biserica in cele din urma vor ajunge

acolo unde sunt mosii si stramosii lor.

- In cimitirul dvs. cel cu doua biserici...

- Cand se duc acolo, sa-i pomeneasca pe cei dragi, oamenii nu uita niciodata sa treaca si pe la

biserica de lemn. E comoara lor, din batrani. De multe ori, seara, cand ies din biserica mare, vad

lumanari arzand pe coasta dealului. Se transmite din generatie in generatie acest obicei frumos,

acest cult al mortilor, aceasta legatura nevazuta intre biserica luptatoare, care suntem noi, cei de pe

pamant, si biserica biruitoare din cer. Si sa stiti ca ori de cate ori se sapa o groapa in acest cimitir,

sunt scoase multe oase la iveala.

§

Crucea veche si masa

Indiferent unde s-ar sapa un mormant, rasar oase. Vechi, cine stie de cand. Caci aici au fost morti

care s-au ingropat din cele mai vechi timpuri, de cand noi dainuim ca si crestini. De aceea, din

cimitir nu se poate scoate pamant. Exista aceasta randuiala in legiuirile bisericii ortodoxe si in

sfintele canoane. Pentru ca oriunde ai sapa, vei gasi oase. Si aceste oase pot sa fie moaste. Nu stim

niciodata cand scoatem un os din fundul pamantului, daca nu cumva acel os a fost al unui sfant.

Pentru ca in popor sunt si oameni sfinti. Au fost, sunt si vor fi. Dumnezeu intotdeauna si-a avut

sfintii Lui.

Am plecat din Pianu, incarcat de tihna bisericii de lemn. Odata cu ea, scris de aceeasi mana veche,

de zugrav, pe icoana lui Iisus imparat, inca un cuvant sfant ma urmarea: "Eu sunt Lumina lumii,

pre acela ce vine la mine nu voi scoate afara". Brusc, mi s-a nazarit ca biserica din Pianu seamana

cu o lacrima in lemn a lui Iisus. Semn de recunoastere al celor ce pornesc spre lumina.

Fotografii de ANDREI CHERAN

Mari duhovnici romani - Parintele ILIE

CLEOPA

§

"Manca-v-ar raiul!"

Baciul

Statea pe o banca simpla, din scanduri negeluite, coborate direct din munte. Un batran senin, cu

doi ochi de carbune si barba colilie. Peste dulama calugareasca purta mereu un cojocel din blana

de miel, ca cel folosit de ciobanii nostri de mii de ani. In fata lui, ascultand cuminti, stateau ca intr-

un amfiteatru sute de credinciosi. La marile sarbatori napadeau manastirea din orice colt al tarii -

batrani si copii, betegi si teferi, credinciosi ferventi si filosofi sceptici. Se adunau acolo ca la o

scaldatoare miraculoasa, in care intri cu sufletul incarcat si iesi luminat, intarit, binecuvantat.

Traiau aninati de cuvantul lui, pentru ca parintele Cleopa vorbea ca nimeni altul. Uneori glasul i se

rostogolea tunand peste capetele lor, pentru ca alteori sa susure incetisor, pierzandu-se in padurea

din jurul chiliei. Puteau sa il asculte ceasuri in sir, povestindu-le de vietile monahilor sfinti, de

randuielile bisericii sau de un pelerinaj facut pe Muntele cel Sfant.

Pentru cei care-i citeau doar cartile, Parintele Cleopa parea un batran viforos, aspru cu sine si cu

cei din jur. Dar cei care l-au intalnit macar o data in viata, pe tapsanul verde din fata chiliei, nu pot

uita duiosia cu care rostea: "Dragii mamei!". "Manca-v-ar raiul, mama! V-as aduna intr-o desaga,

sa va slobozesc la rai! Maicuta Domnului, du-i la rai!". Se adresa, atunci, Domnului, sau Prea

Sfintei Fecioare, ca unor casnici ai sai, ce sedeau alaturi de el, in umbra cerdacului. O dragoste

nelumeasca invaluia adunarea si chezasuia rugaciunea batranului. De buna seama ca Maicuta ii

asculta rugaciunea...

Parintele Cleopa a purtat intreaga viata, in inima, un dor inspicat: sa se cufunde pentru totdeauna

in codri, in limpezimea de clestar a rugaciunii, sau sa ramana in mijlocul obstii, revarsand catre

oameni tot ceea ce adunase in strafundurile inimii curatite de nevointa si har. Uneori, cele doua

chemari i-au sfasiat destinul, dar, pana la urma, dragostea de semeni a biruit. Parintele a reusit sa

traiasca aninat intre lumi, ca o ciutura minunata, care se cufunda din cand in cand in cer, pentru a

ostoi setea de lumina a pamantului.

Inchinat Maicii Domnului

Parintele Cleopa a vazut lumina zilei la Botosani, pe 10 aprilie 1912, intr-o familie de oameni

simpli, primind la botez numele de Constantin. Erau anii in care satul romanesc traia, inca, moral

si spiritual, in jurul preotului.

§

Fratele Constantin, viitorul parinte Cleopa

Viata, ritmata de praznicele bisericii, incepea din cristelnita si sfarsea la umbra crucii, cu slujba

inmormantarii. Pentru taranii aceia simpli, dar cu intelepciune adanca, boala nu era doar a

trupului, ci reprezenta un impas sufletesc, pe care tot preotul se cuvenea sa il desfaca. De aceea,

atunci cand micul Constantin s-a imbolnavit grav, in primele doua luni din viata, mama sa, Ana, o

femeie cu o credinta fierbinte, l-a dus la duhovnicul Conon Gavrilescu, de la Schitul Cozancea, un

calugar induhovnicit, vestit pentru exorcizarile pe care le facea. Batranul a stat, s-a rugat, a

cumpanit adanc si, luminat de Dumnezeu, a gasit izbavire - mama trebuie sa renunte la prunc! Sa

desfaca legatura aceea zamislita inca de cand bruma de om mijeste in pantece. Sa si-l rupa din

suflet, pentru a-l lega de cineva mai puternic, de Maica Domnului, care este si Maica intregii

omeniri. Ana a ascultat sfatul, l-a luat pe micutul Constantin si l-a asezat la icoana Preasfintei

Nascatoare din biserica schitului, spunandu-i: "Maica Domnului, iti daruiesc tie copilul acesta

bolnav. Fa ce stii tu cu el!". Apoi l-a trecut de trei ori pe sub icoana, pecetluind legamantul sfant.

Din acel moment, in chip miraculos, pruncul s-a insanatosit si a fost ocrotit de cer intreaga viata. A

fost inceputul neobisnuit al unui destin exceptional, pe care putini muritori ajung sa paseasca:

destinul unui Parinte Duhovnicesc.

Scoala rugaciunii de acasa

"A fost ca un sfesnic in casa!". Asa isi amintea parintele Cleopa de tatal sau, Alexandru, un barbat

drept si bun gospodar.

§

Dupa calugarie

Stramosii sai erau din Salistea Sibiului, ciobani din tata-n fiu. Se aciuasera in Moldova, la

Botosani, inca din secolul al XVIII-lea, napastuiti de prigoana greco-catolica din Ardeal. Cei zece

copii ai familiei Ilie au crescut intr-o atmosfera de rugaciune si nevointa. O randuiala vecina cu

cea monahala. Cand se intorceau de la scoala, copiii nu aveau voie sa manance. Abia la amiaza,

dupa ce luau anafura si isi faceau rugaciunile, se puteau aseza la masa. "Te-am facut cu doi ochi,

stii sa citesti, citeste-ti rugaciunile!", le spunea tatal. Apoi, la miezul noptii, cand somnul e dulce si

firea incremenita, intreaga familie se trezea pentru a-si face pravila. "Bateam sute de metanii!" isi

aminteste parintele Cleopa. "Eu parca aveam arcuri la picioare! Faceam si 500 pe ora!".

Incet, la inceput anevoie, dar mai apoi cu bucurie, copiii s-au deprins cu nevointa si au inceput sa

si-o sporeasca din proprie initiativa. Mihai, unul dintre frati, nu manca nimic pana cand nu termina

de citit intreaga Psaltire. Daca mama le strecura in traista de scoala vreo bucatica de carne, ei o

dadeau de milostenie celorlalti colegi, pazind sfatul tatalui, de a manca prima data doar la amiaza.

Asprimea acestui fel de a trai le-a fost insa de folos in viata. Cinci din cei zece copii, patru baieti si

o fata, vor intra in manastire. Dupa plecarea la Domnul a tatalui, batrana Ana, ramasa singura, se

va inchinovia si ea la Agapia Veche. Constantin a luat calea Manastirii Sihastria, impreuna cu fratii

lui Vasile si Gheorghe.

Trei destine exceptionale

Parintii lui Constantin au fost oameni instariti. Gospodaria familiei Ilie cuprindea 20 de vite mari

si 150 de oi, care erau hranite prin cultivarea a 30 de hectare. Paza mioarelor era incredintata

fratilor Vasile, Gheorghe si Constantin. Tatal lor ridica stana primavara, la cinci kilometri de sat, in

apropiere de Schitul Cozancea, unde se nevoia si duhovnicul celor trei, blandul si smeritul Paisie

Olaru.

Anii adolescentei au alcatuit in crudul suflet al lui Constantin impletitura aceea tainica pe care o

tese doar rugaciunea in singuratatea naturii. Aici a deprins sa asculte glasul firii, sa se lase

mangaiat de soaptele noptii, sa se bucure de prima raza de soare a diminetii, atunci cand apune

Luceafarul. Zidirea i-a fost mereu parintelui o cale spre Dumnezeu. La batranete, cand episcopi

grei de har si de titluri universitare veneau in chilia-i smerita si-l intrebau unde si-a facut scoala,

parintele spunea simplu: "La oi!".

Fratii sai erau, si ei, sporiti in rugaciune, si i-au fost, fara doar si poate, adevarate calauze. Seara

adastau tustrei in jurul focului, citind din Psaltire, si de multe ori, diavolul incerca sa ii infricoseze.

Se auzeau racnete lugubre, neomenesti, bestii ciudate se iteau la marginea codrului, sau se trezeau

in crugul noptii ca in podul stanii grohaie turme de porci, zguduindu-l din temelii. Constantin, care

era cel mai tanar, se infricosa, dar Vasile, care era mai varstnic si mai duhovnicesc, ii spunea

linistit: "Nu-l baga in seama pe diavol! Atata poate si el." Apoi citeau mai departe, nestingheriti, la

Psaltire...

§

Parintele Paisie Olaru si parintele Cleopa, cu obstea, in 1958

Anii aceia petrecuti la stana de langa schit aveau sa le cristalizeze celor trei frati dorul dupa

Dumnezeu. Nu se puteau desavarsi in lume, careia nici nu ii patrundeau rosturile. Intr-o seara,

mama lor, femeie grijulie, a tocmit lautari acasa, ca baietii sa incinga o hora si, poate, sa-si aleaga

cate o mandra cu care sa se insoare. Speriati, cei trei s-au ascuns, iar Gheorghe si-a taiat ghetele cu

cutitul pentru a nu fi silit sa joace vreo fata. In cele din urma, ei i-au marturisit mamei dorinta lor

fierbinte de a-si inchina viata numai Domnului. Primul a plecat Gheorghe. Cand Vasile si

Constantin au vrut sa-l urmeze, inima Anei s-a frant. Ii mai ramanea acasa un singur fecior, Mihai,

care pana la urma se va calugari si el. Era prea mult pentru un suflet de mama, chiar daca pe

Constantin il inchinase deja Preasfintei Fecioare. Poate ca socotise legamantul risipit si juruinta

uitata de Hristos. In apararea celor doi, a intervenit insa asprimea tatalui. Dorul sau din tinerete se

ostoia acum in copii: "Lasa-i, baba, sa se duca! De ce nu am avut noi mintea lor cand eram ca ei?

Maine plecam la Domnul, si ce ne-a folosit viata noastra?". Si cei doi au plecat!

Un staret sfant, cu o obste pe masura

Era iarna anului 1929, imediat dupa praznicul Sfantului Ierarh Nicolae. De la Botosani si pana la

Neamt, Vasile si Constantin au mers pe jos. Aveau in traista doar doua icoane si cartile de

rugaciuni. Aceasta era "agoniseala" cu care paraseau casa parinteasca. Maica lor i-a urmarit

plangand, pana la iesirea din sat. De acolo, cei doi au inceput sa cante "Aparatoare Doamna..." si

au pierit pe drumul de tara. S-au oprit in prima noapte la Cozancea, la parintele lor, Paisie Olaru,

ale carui povestiri cu pustnicii din muntii Neamtului le-au aprins dorul pentru Schitul Sihastria. Au

mers apoi la Suceava, de s-au inchinat moastelor Sfantului Ioan cel Nou, si de acolo au luat-o spre

Neamt.

§

Cioban la oi

La Schitul Sihastria, tinta calatoriei lor, vietuia in acea vreme un staret cu viata sfanta - parintele

Ioanichie Moroi. Ardelean de fel, din Zarnesti, acesta apucase pe calea monahala la o varsta

inaintata, dupa un pelerinaj la Muntele Athos, unde a si ramas ani de zile. A venit apoi in tara,

unde a intrat la manastirea Neamt, si apoi a fost asezat ca staret la Schitul Sihastria, pe care,

practic, l-a reinfiintat, in 1909. Aici si-a zidit sufletul, la temelia noii asezari monahale. A ridicat

din radacini o noua obste, careia i-a jertfit toata dragostea si rugaciunile sale. Timp de 20 de ani,

cu o rabdare de Sisif, a slujit aproape singur Sfanta Liturghie. Zilnic. In fiecare dimineata ii astepta

pe parinti la biserica, iar daca vreunul lipsea, nu incepea slujba fara el. Intreaga saptamana nu

manca nimic. Ii era de ajuns Trupul si Sangele lui Hristos, impreuna cu prescura cuvenita

preotului. Anii s-au scurs si au nins peste el. In lume se framantau razboaie, se cladeau ideologii

satanice, dar el nu avea sa stie de nimic. Doar de schitul sau, de care ingrijea ca de propriul suflet.

In cele din urma, nevointa sa a rodit.

§

Parintele Ioanichie Moroi

O obste mica, dar neclintita in rugaciune, strajuia la biserica. Multi dintre parinti stiau Psaltirea

intreaga si multe dintre rugaciunile Ceaslovului pe de rost. Erau oameni simpli, dar cufundati in

lumina lui Dumnezeu. Nu e de mirare ca aici s-au savarsit multe minuni, poate cea mai

zguduitoare fiind prefacerea in chip vazut, in timpul Sfintei Liturghii, a painii si vinului in Trupul

si Sangele lui Hristos. Ea s-a petrecut in anul 1932, in urma tulburarilor pricinuite de trecerea la

stilul nou al calendarului, pe care il adoptase si parintele Ioanichie Moroi, impreuna cu toata

obstea. Insa unul dintre parintii din manastire, Calistrat Bobu, avea mari framantari, gandind ca

schimbarea nu era pe placul Domnului. Ajunsese chiar sa se indoiasca de propriul har primit la

preotie si isi inchipuia ca slujbele pe care le oficia sunt fara nici un rod. Intr-una din zile, in timpul

unei Liturghii oficiate de parintele Calistrat, dupa ce acesta a invocat Duhul Sfant pentru

prefacerea Sfintelor Daruri, painea nu si-a mai pastrat aspectul obisnuit, s-a transformat in carne,

iar Sangele lui Hristos a inceput sa curga de pe Sfantul Disc, pe Antimis. Fratele Constantin, care

era paracliser, a asistat la infricosatoarea minune si a alergat sa il cheme pe batranul staret.

Parintele Ioanichie Moroi l-a mustrat pe necredinciosul Calistrat si apoi a sapat cu dalta in piciorul

Sfintei Mese o nisa, unde a asezat Trupul si Sangele Mantuitorului. Acestea se afla si acum acolo,

in biserica cea veche a Manastirii Sihastria.

Fratii pleaca la ceruri

§

Cu duhovnicul sau, parintele Paisie Olaru

Vasile, Gheorghe si Constantin au fost impreuna din primii ani ai vietii si tot impreuna au

descoperit rugaciunea lui Iisus si calea launtrica ce duce la desavarsire. Iata-i acum inchinoviati,

tustrei, la aceeasi manastire. Vasile si Gheorghe au ajuns in scurt timp la masura sfinteniei, si poate

ca si de aceea, Domnul i-a chemat atat de devreme la El. Erau foarte tineri cand au murit. Ambii

aveau doar 26 de ani, dar ii intreceau in dragoste si ravna pe multi dintre batranii Sihastriei. Vasile

rostea ziua intreaga Psaltirea pe de rost si rugaciunea lui Iisus, iar Gheorghe avea darul lacrimilor.

Cand s-a apropiat clipa trecerii dincolo, lui Vasile i s-a aratat Maica Domnului si i-a spus ca va

veni sa il ia la ceruri, in trei zile. Ceilalti monahi din manastire au crezut ca e o inselare de la

diavol, dar exact in ziua profetita miraculos, fratele cel mai mare al familiei Ilie, Vasile, rasoforul

iubitor de pustnici si rugaciune, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos. Atunci a inteles intreaga

obste ce om ales au avut in mijlocul lor. Se nevoise doar doi ani pe calea monahala, dar ajunsese la

capatul drumului. Cand a adormit, nu era nici macar tuns in calugarie, dar putea fi dat ca pilda

tuturor celorlalti parinti.

§

Biserica veche a Manastirii Sihastria

Cel de-al doilea frate, Gheorghe, l-a urmat la nici doi ani, in 1933. Apucase sa depuna voturile

calugaresti, primind atunci si numele de Gherasim. Parintele Cleopa povestea despre ravna lui

neostoita pentru rugaciune, pentru ca au impartit cativa ani aceeasi chilie. Gherasim nu dormea pe

noapte decat 3-4 ceasuri, si pe acelea si le petrecea odihnindu-se intr-un sicriu, pe care-l construise

singur, ca sa isi aduca aminte de vremelnicia acestei vieti. Stia intreaga Psaltire pe de rost si o

rostea neincetat. Iubea asa de mult Liturghia, incat, dupa ce s-a imbolnavit, se ruga de parinti sa il

aduca cu patura la slujba. Spre sfarsitul scurtei sale vieti, dobandise de la Domnul darul

previziunii. Inainte de a muri, i-a lasat parintelui Cleopa un biletel: "Iubitul meu frate Constantin,

sa stii ca pe fratia ta te va tine Dumnezeu mai mult in aceasta viata. Deci, te rog sa nu ma uiti pe

mine, pacatosul, la sfintele rugaciuni". Cuvantul lui Gherasim s-a implinit intocmai. Parintele

Cleopa a fost singurul copil al familiei Ilie care a trait pana la adanci batraneti.

Acumulari

Parintele Cleopa si-a petrecut mare parte din tinerete la oi. Acolo, in linistea naturii, sufletul sau

insetat de cunoastere s-a putut cufunda in lectura Sfintilor Parinti ai Bisericii.

§

Cu marele calugar-carturar Ioanichie Balan

Desi nu mersese la scoala decat sapte clase, tanarul Constantin era inzestrat cu o inteligenta

exceptionala. Scrieri care le dau batai de cap absolventilor de teologie, el le parcurgea cu o

deosebita usurinta. Era asa de absorbit in lectura cartilor sfinte, incat nu-si mai amintea daca in

ziua respectiva pusese ceva in gura. Ceilalti parinti de la stana schitului trebuiau sa aiba grija ca

fratele Constantin sa nu ramana infometat. "Mai copii, totdeauna sa aveti o carte cu voi. Eu citeam

din Sfantul Ioan Scararul, din Isaac Sirul sau din Sfantul Vasile cel Mare. Citeam langa oi si

puneam intre pagini cate-o brandusa zalog. Si parca-i vedeam pe sfintii care le scrisesera. De

aceea, tot ce am citit atunci nu mai pot uita", spunea, mai tarziu, parintele Cleopa.

Fratele Constantin a petrecut in aceasta ascultare sase ani. In tot acest timp, s-a intarit

duhovniceste, iar mintea sa patrunzatoare a scrutat taine dumnezeiesti, a strabatut dincolo de firea

celor vazute, a trecut de fiintele angelice, pentru a se intalni cu Lumina atotcreatoare. Cand a fost

tuns in calugarie, pe 2 august 1937, primind numele Cleopa, avea 25 de ani, dar parintii din schit

cautau la el ca la un sfetnic batran.

Staretul Sihastriei

30 mai 1941. Vara sta sa inceapa, iar pelerinii au potopit orice ungher al schitului, asteptand

marele praznic al Inaltarii Domnului.

§

Spre sfarsitul vietii

De ceva timp, o seceta aspra bantuie tara. Uscaciunea ei va aduce o mare napasta asupra obstii

staretului Ioanichie Moroi. O scanteie a aprins o chilie de lemn si, de la acest foc, in cateva

ceasuri, toate chiliile, paraclisul, trapeza si acoperisul bisericii de zid au fost facute scrum. Munca

de o viata a batranului egumen disparuse intr-o clipita. Monah deprins a cauta mai mult la vesnicie

decat la agoniseala lumeasca, staretul Ioanichie nu s-a tulburat. A socotit ca Dumnezeu il incearca.

Si ajutorul Lui nu a intarziat. Un an mai tarziu, pe cand se ruga fierbinte pentru fiii sai

duhovnicesti, a primit o vizita stranie. In chilia sa a intrat, fara sa fie anuntata, o femeie. I-a spus

doar atat: "Nu te intrista parinte Ioanichie de soarta schitului. De acum ne vom ingriji noi de acest

sfant lacas". Si a disparut. Nu i-a spus cine vor fi acei misteriosi purtatori de grija ai sfintei asezari,

dar batranul a inteles in inima sa ca cea care-l vizitase era chiar Prea Sfanta Fecioara, care-i va

ocroti impreuna cu Fiul ei. Si asa a fost. In acelasi an, obstea a tinut sfat, gandindu-se pe cine sa

puna loctiitor de staret, intrucat parintele Ioanichie Moroi era prea in varsta pentru a purcede la

recladirea schitului. Batranul egumen le-a propus ca tanarul monah Cleopa, care abia implinise 30

de ani, sa le fie lor calauza. Si parintii au acceptat bucurosi. Asa ca au purces la munte, la stana

manastirii, sa ii dea vestea neasteptata. Dar el nu era dornic de marire. Asa ca a cerut ragaz, pentru

a se sfatui si cu parintele Paisie Olaru, duhovnicul sau din copilarie, caruia i-a trimis o scrisoare.

Raspunsul a venit dupa cateva zile: "Dragul tatei, de la mine, pacatosul, sa fii ca si cum n-ai da si

ca si cum nu ai lua! Nu te bucura cand te vor pune staret si nu te supara cand te vor scoate din

staretie! Fa ascultare de soborul parintilor si lasa-te in voia lui Dumnezeu". Si parintele Cleopa a

ascultat. In timp, s-a dovedit ca propunerea batranului Ioanichie Moroi a fost, intr-adevar, insuflata

de Duhul Sfant. Sub pastorirea parintelui Cleopa, smeritul schit Sihastria va ajunge una dintre

marile lavre ale Romaniei.

Baciul monahilor

§

In cimitirul manastirii

Un staret desavarsit trebuie sa stie a cumpani asprimea si blandetea. El trebuie sa aiba hotararea

unui tata, dar si delicatetea unei inimi de mama. Mai presus de toate, trebuie sa fie un om al

rugaciunii si nevointei, un sfatuitor intelept. Parintele Cleopa a avut toate aceste daruri. Iubea

rugaciunea facuta in liniste si singuratate, asa cum se deprinsese din frageda copilarie, atunci cand

pastea oile familiei, langa Schitul Cozancea. De aceea, obisnuitele ispite ale puterii nu s-au lipit de

sufletul sau. Nu a fost orbit de functie, pentru ca nu si-a dorit-o niciodata. Paradoxal, asta facea

din el staretul ideal. Si tot de aceea, parintii il vor urma, ascultandu-l in toate. Faptul e cu atat mai

uimitor cu cat atunci cand l-au ales drept loctiitor de egumen el nu era preot, ci un simplu monah.

Pe 23 ianuarie 1945, cu trei luni inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, a fost

hirotonit ieromonah, de catre episcopul Galaction Cordun, si apoi recunoscut oficial drept staret al

Schitului Sihastria. Dar pentru monahi se anuntau vremuri tulburi.

Pustnicie si prigoana

Parintele Cleopa nu s-a speriat de greutati. Niciodata! Poate pentru ca a invatat din luptele cu sine

si cu diavolul ca ele au rolul de a te intari.

§

Ultimii pasi

Asa a reusit ca imediat dupa terminarea razboiului sa recladeasca manastirea. Atunci cand fusese

asezat loctiitor de egumen, asezarea monahala era un morman de scrum. In scurt timp, nu numai

ca a refacut constructiile ridicate de parintele Ioanichie Moroi, dar a reusit sa sporeasca numarul

de frati, ajungand, in 1947, la 50 de vietuitori. Asta, in conditiile in care celelalte manastiri isi

restrangeau obstile si se chinuiau cu lipsa de fonduri. La nici sase ani de la marele incendiu,

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane decidea ridicarea schitului la rang de manastire, iar a

vrednicului sau staret la rang de arhimandrit. Noua putere instalata la Bucuresti nu putea sa

priveasca aceasta ascensiune cu ochi buni. Asa s-a ajuns ca parintele sa fie monitorizat.

Pe 21 mai 1948, a rostit o predica in cinstea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. Si nu a uitat ca,

la final, sa le ureze "conducatorilor nostri de acum, sa fie ca Sfintii Imparati, ca sa-i pomeneasca

Biserica in veac!" Nici nu a apucat sa se dezbrace de vesminte, ca a fost arestat. L-au tinut cinci

zile in beciurile lor din Targu Neamt si l-au anchetat, apoi au fost siliti sa il elibereze. Un

credincios a avut insa grija sa il previna ca prigoana nu s-a incheiat. Avea sa fie arestat din nou,

poate definitiv. Atunci, parintele Cleopa s-a hotarat sa se retraga. In fata vifornitei rosii, nu avea sa

lupte cu armele acestei lumi, ci cu cele ale taramului de dincolo. Avea sa petreaca in singuratate,

cu anumite intreruperi, opt ani de zile. Multora poate ca le este greu sa inteleaga de ce nu a ramas

mereu alaturi de monahi, sau de ce nu a iesit public sa-l marturiseasca pe Hristos. Tuturor li se

poate raspunde ca parintele a facut toate aceste lucruri. L-a marturisit pe Hristos, in nenumaratele

anchete, si a fost impreuna cu fratii sai intreaga viata si, cu osebire, in timpul petrecut in pustiu.

Pentru ca acolo el nu s-a refugiat pentru sine, ci purtand in suflet durerea si pacatele noastre.

§

Asteptand...

La inceput, parintele si-a sapat un bordei la Piciorul Cucului. Cunostea muntii din preajma

Sihastriei. Ii fusesera casa in tot timpul petrecut la oi. Le dusese dorul, si iata ca acum, poate dintr-

o lucrare tainica a Domnului, se putea reintoarce in singuratate. Apoi, in a doua etapa petrecuta in

pustietate, cea in care a stat cu parintele Arsenie Papacioc, a fost in muntii Stanisoarei, iar in a

treia retragere, petrecuta intre 1959-1964, s-a nevoit in muntii din preajma actualei manastiri Petru

Voda. In tot acest timp, s-a rugat. Fara preget si contenire. Petrecea 10-15 ore pe zi citind din

Psaltire ori Ceaslov, iar restul era inchinat rugaciunii lui Iisus. Spre dimineata, atipea putin si o lua

din nou de la capat. Mai tarziu, avea sa spuna despre acele trairi: "Cand se pogoara mintea in

inima, atunci inima se deschide si iar se inchide. Adica inima inghite pe Iisus si Iisus inghite inima

noastra. In clipa aceea, Mirele Hristos Se intalneste cu mireasa, cu sufletul nostru".

Mintea parintelui putea cuprinde in ea nu numai lumea intreaga, pe care o pomenea fierbinte, dar

si pe Domnul. Statea neclinitit in lumina. Doruri nespuse, lacrimi nenumarate, toate curgeau ca o

apa lina prin sufletul sau, in vreme ce afara lumea clocotea de ura. Povestea ca, odata, meditand la

frumusetea cantarilor ingeresti, mintea i s-a coborat in inima. Si atata bucurie s-a revarsat asupra

lui, incat si-a spus: "Doamne, da-mi sa mor in clipa asta!". Dupa aceasta traire, o luna intreaga nu

si-a mai coborat mintea pe pamant.

Revarsarea catre semeni

Parintele nu a dorit niciodata sa revina in obste. Singuratatea plina de prezenta lui Hristos ii

indulcise sufletul, iar coborarea intre oameni i-ar fi intrerupt suvoiul de foc al rugaciunii. Cu toate

acestea, s-a intors. La prima revenire, petrecuta in anul 1948, a fost chemat de insusi Patriarhul

Iustinian, care auzise de sfintenia vietii sale si de adancile cunostinte teologice. Avea sa ii

incredinteze Manastirea Slatina din Bucovina, o straveche ctitorie a lui Alexandru Lapusneanu, cu

misiunea de a o revigora duhovniceste. Parintele a plecat acolo cu 30 de calugari de la Sihastria,

impartind, practic, obstea in doua. La Slatina, a strans in jurul sau nu numai monahi simpli, ci si

mari personalitati care la Bucuresti facusera parte din miscarea Rugul Aprins. L-a avut sub

ascultare pe parintele Petroniu Tanase, viitorul staret al Schitului Prodromu din Athos, pe parintele

Arsenie Papacioc, pe Leonida Plamadeala (viitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, ucenic al

parintelui Arsenie Boca) si pe multi altii. Dar Securitatea a prins de veste de bulboana spirituala

care lua nastere si i-a arestat pe cei mai de frunte monahi. Dupa ancheta, pentru ca nu li se putea

gasi nici o vina, au fost eliberati. Atunci, parintele Cleopa a luat hotararea, impreuna cu parintele

Arsenie, sa plece din nou in codru. Aveau sa petreaca acolo din 1952 si pana in 1954.

§

Cu Mirele in inima

A fost adus in obste, din nou, la chemarea Patriarhului Iustinian, care, de data aceasta, i-a

incredintat misiunea de a intari duhovniceste anumite manastiri din Banat.

Avea sa plece in sihastrie, pentru ultima oara, in anul 1959, cand monahii Romaniei au fost

izgoniti din manastiri, fiind siliti prin lege sa se intoarca in lume. Va reveni impreuna cu ei in

1964, anul relaxarii regimului comunist, cand au fost amnistiati si fostii detinuti politici. De atunci

nu a mai parasit Manastirea Sihastria.

Calugarii i-au ridicat o chilie mai la deal, aproape de linistea codrului, ca sa poata gusta, din cand

in cand, din bucuria insingurarii in Domnul. Timp de 34 de ani, si-a ritmat viata intre rugaciunile

de toata noaptea si povatuirea ucenicilor din timpul zilei. Oamenii se scurgeau spre el ca un fluviu.

Erau insetati de cuvintele sale intelepte, de dragostea ce se itea din ele, de lumina care ii stralucea

pe chip. Impreuna cu parintele Paisie Olaru, duhovnicul sau din copilarie, care venise si el la

Sihastria, parintele Cleopa a spalat pacatele acestui neam si i-a curatit gandurile. In baia aceea

duhovniceasca s-au cufundat de la taranii Neamtului, si pana la presedinti sau prim-ministri ai

Romaniei, de la simpli calugari, pana la Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe. Cand a plecat la Domnul,

incarcat de ani si rugaciune, pe 2 decembrie 1998, a fost plans de intreaga tara, de la vladica si

pana la opinca, dar in urma lui nu a ramas un loc gol, ci o dara de lumina.

Parintele Cleopa nu a fost doar un om sfant, ci si o personalitate geniala, care a marcat istoria

ortodoxiei pentru veacuri de-acum incolo. El a reusit sa strapunga bezna iadului comunist, pentru

a lasa oamenii sa priveasca un petec de cer. Viata lui a dovedit, inca o data, ca nu ura, ci iubirea

are ultimul cuvant. Prin el s-a implinit acel sfat - testament lasat noua de Valeriu Gafencu -

"Dragostea este cea mai puternica arma a omenirii!"

Foto: Arhiva Manastirii Sihastria

Stalpii mortilor si Pasarea Suflet

§

Loman - pasarea suflet

* Un obicei stravechi de inmormantare, pare-se chiar de pe timpul dacilor, se pastreaza pana

in ziua de azi, in cateva sate din judetul Alba. In loc de cruce, barbatii sunt ingropati cu un

stalp pus la capatai, iar feciorilor neinsurati li se pune pe stalp o pasare din lemn. Desi

adevarata semnificatie a obiceiului s-a pierdut, traditia continua sa traiasca *

Isi deschide aripile colorate in albastru si pluteste in sus, tot mai sus, in lumina lunii. Din varful

cerului coboara apoi in cercuri mari, deasupra cimitirului, de parca si-ar cauta stalpul de pe care s-

a inaltat. De fapt, zborul lent, desenand petale de trandafir albastre pe cerul galben, este unul de

adio. Pasarea-suflet isi ia ramas bun de la toti ai sai, cei ale caror oase isi dorm somnul de veci in

cimitir. Isi ia la revedere, pana la A Doua Venire, si de la trupul sau, ingropat sub stalpul de lemn

de pe care si-a luat zborul. S-au facut 40 de zile de cand sufletul mortului s-a desprins de corp si s-

a cuibarit intr-un porumbel de lemn, asezat pe un stalp sculptat si pus in chip de cruce, la capataiul

sau. Acum, chiar trebuie sa plece din lumea aceasta. Si dispare incet, ca tras de o sfoara in cer. In

urma ramane numai stalpul de lemn. Sa-i pazeasca ramasitele pamantesti de duhurile rele.

Cimitirul din Loman

Taranii din cateva sate din judetul Alba cred cu tarie ca sufletele mortilor trec in lumea de dincolo

sub forma de pasare, si ca pana la sase saptamani, zboara prin toate locurile pe unde au fost cat au

trait.

§

Stalp cu pasare si clopotei

Ei mai cred si ca trupurile neinsufletite ale barbatilor trebuie aparate de necuratul cu stalpi de

lemn, inalti cat un stat de om, si pe care sunt sculptate motive geometrice. De ce sunt mai aparte

barbatii si de ce nu li se aseaza, si lor, o cruce la capatai, ca femeilor? Am cautat un raspuns in

satul Loman (com. Sasciori), o asezare de oieri din Muntii Sebesului.

Urcusul e destul de usor, pe un drum de tara, cu atat mai mult cu cat privelistea e minunata si te

indeamna sa mergi la pas. In amiaza teribila de vara, oamenii se ascund prin odaile racoroase sau

pranzesc in livezile din spatele caselor, la adapostul unor copaci frunzosi. Ulita e pustie. Nici un

murmur nu se aude de nicaieri. O cale a tacerii, care se ridica dinspre poalele satului, pana spre

varful muntelui, in padure.

Ma opresc in fata portii de fier a cimitirului, crescut in jurul unei mici capele. Pasesc mirat si putin

intimidat de sirurile de stalpi zvelti, cu incrustaturi maiestre si adumbriti de aripile unor pasari de

lemn. Par ostasi intr-o lume pe jumatate vazuta, pe jumatate nevazuta, cu taieturile lor ferme,

precum croiala unei uniforme. Am auzit demult despre ei, iar misterul lor nu-mi da pace. De unde

vin? De la stramosii daci, sau adusi de legiunile romane? Si ce vor fi insemnand? De ce unii stalpi

au pasari pe crestet si altii nu? Cum s-au pastrat aceste minuni de lemn pana azi, intr-o lume in

care "la moda" sunt mormintele monumentale, cu cruci masive din piatra, marmura sau mozaic?

La capatul de jos al stalpului, acoperit de iarba, e intotdeauna sculptat sau scris cu vopsea neagra

numele mortului, anul nasterii si anul mortii. Uneori, crucea e inclusa intre figurile taiate in lemn.

Unii stalpi au o cruciulita, tot din lemn, in varf; altii, si o coroana de flori; altii - numai un clopotel

care sperie linistea, in bataia cate unei pale usoare de vant. De jur imprejurul acestui platou plin de

cruci si de stalpi, se intind vechile salasuri ale dacilor: coline impadurite, care iti odihnesc privirea.

Marturii despre "Pasarea Suflet"

Asemeni ingerilor

M-am gandit ca preotul satului trebuie sa stie ceva despre stalpi. Pe parintele Nicolae Popa l-am

gasit la biserica, aflata la numai cateva sute de pasi de cimitir.

§

Stalp cu pasare cu aripile desfacute

Sfintia sa ingaduie traditia "stalpilor dacici" - pe care a cunoscut-o in 1983, cand a venit preot aici

-, desi ii este limpede ca nu e crestineasca. A fost curios sa afle mai multe despre acest obicei de

inmormantare, dar n-a descoperit decat amanunte, nu si explicatiile lui adanci. "La barbatii

batrani, stalpul are in varf o cruce mica, iar la cei tineri si neinsurati, o pasare ca un porumbel din

lemn, in marime naturala. Pasarea poate sa aiba aripile adunate pe langa corp sau desfacute. Coada

ii este rasfirata. "Porumbelul", cum i se spune, e vopsit de obicei in albastru inchis", povesteste

parintele Nicolae. Dar de ce toate astea? "Ramane o taina. Cert este ca "porumbelul" de pe

mormintele romanilor de pe Valea Sebesului i-a inspirat lui Constantin Brancusi "Pasarea

Maiastra", iar lui Lucian Blaga "Pasarea Sfanta". De altfel, se pare ca Brancusi a facut si Coloana

Infinitului, sau a Recunostintei, dupa modelul stalpilor funerari de pe la noi. Si ar fi vrut sa puna

Pasarea Suflet in varful Coloanei, dar s-a razgandit. Sa stiti ca si in Gorj era obiceiul stalpilor,

odinioara". Parintele Nicolae Popa ar vrea totusi sa creada ca Pasarea Suflet - cum a fost botezata

prin anii '40, de folcloristul Gheorghe Pavelescu -, are legatura nemijlocita cu crestinismul: "In

credinta populara, cei care mor tineri si neintinati devin ingeri slujitori ai lui Dumnezeu. Poate ca

li se pune cate o pasare pe stalpii lor de mormant, ca sa se arate ca ei sunt asemeni ingerilor".

Simbolul Sfantului Duh

Valeria Petrascu (85 de ani), femeie cu frica de Dumnezeu, care citeste zilnic din Biblie si

cunoaste cel mai bine cimitirul satului, cu care se invecineaza, crede ca "porumbelul" de pe stalpii

mortilor e simbolul Sfantului Duh.

§

Palc de stalpi la Pianu de Sus

Sotul ei este ingropat chiar la intrarea in cimitir. Pentru ca a murit batran si a fost cununat cu

Valeria vreme de 50 de ani, el are pe stalpul sau o cruce, nu un "porumbel". Batranei ii pare rau

totusi ca n-are si barbatul ei un "porumbel", caci i-ar fi fost mai lesne sa-i vorbeasca pasarii cand i

se face dor de omul sau, si poate ca pasarea aceea i-ar fi dat vreun semn de dincolo.

Valeria si-a pregatit locul de odihna alaturi, sub o cruce de brad, caci asteapta moartea cu nadejde,

nu cu teama. "Daca dincolo ne intalnim cu Domnul Hristos, n-are de ce sa-mi fie frica, mama".

Doi sateni mai tineri, dar renumiti in Loman ca le stiu pe toate, Angela si Petru Lupu, ne spun ca

mai inainte se infigeau stalpi purtatori de "porumbei" la capul tuturor mortilor, ca sa-i ocroteasca

de duhurile rele, dar se luau si se ingropau dupa sase saptamani, iar raposatii continuau sa fie

vegheati numai de cruci. "S-o fi pastrat obiceiul "porumbelului" numai la feciori, pentru ca

inchipuie sufletul curat. Sau poate pentru ca despartirea e mai dureroasa cand moare un om tanar.

Stiti, cand te doare rau, trebuie sa incerci sa-ti alini suferinta cumva, macar prin a arata lumii ca

mortul a fost un om bun si curat ca un porumbel", spune Angela.

Barbatul - stalp, femeia - cruce a casei

Candva, si cimitirele din Vaidei si Cioara, din Hunedoara, ca si in Orlat, Purcareti, Cugir, Nucet,

Salistea, Rachita, Laz, Sugag, Capalna si Sibisel, din Alba, erau pline de stalpi inalti, impodobiti

cu sculpturi faine, iar unii colorati cu negru, rosu, verde si albastru.

§

Invatatorul Ioan Bena

Semanau cu niste palcuri de copaci fara ramuri, de pe care urmau sa-si ia zborul stoluri intregi de

pasari albastre.

Acum, n-am mai gasit stalpi, decat la Loman si la Pianu de Sus. Poate si pentru ca ajung sa coste

mai scump decat crucile: traditia cere ca mesterii de stalpi sa fie platiti cu o oaie. La Pianu, stalpii

sunt fara pasari. Nimeni nu stie cand au disparut.

Strecurati printre crucile de beton, atat in jurul bisericii noi, cat si al celei vechi din Pianu de Sus,

stalpii de aici par stingheri fata de cei din Loman, iar unii dau semne ca ar vrea sa o ia din loc,

aplecati spre morminte sau scosi din pamant si numai rezemati de monumentele mozaicate. Au

supravietuit lumii lor, dar nu si celei de astazi. Doar batranii mai platesc, inca din timpul vietii, sa

li se faca stalp. Asa, bunaoara, domnul Ioan Bena, fost invatator la Pianu de Sus, care va implini

90 de ani in luna octombrie. A trait o viata la Pianu si s-ar zice ca este cel mai bun cunoscator al

traditiei si al istoriei locale. Cand e vorba sa cauti raspuns la intrebari mai grele, toti satenii ti-l

indica, respectuosi, pe invatatorul Bena. Asadar, am mers acasa la dansul. Desi sunt bolnavi si abia

se misca, sotii Bena se dovedesc gazde bucuroase de oaspeti si dezlegate la limba. "Ne-a ramas

din batrani obiceiul stalpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificatiile lui.

§

Parintele Nicolae Popa

Totusi, multi oameni cred ca stalpul se pune numai la barbati, pentru ca barbatul e stalpul casei.

Crucea e pentru femei, pentru ca femeia e crucea casei, ea se sacrifica mai mult pentru familie. Ei,

dar acum nu stiu sa mai fie vreun cioplitor in sat care sa faca stalpi. Eu i-am rugat pe copii sa-mi

gaseasca un mester, sa-mi fac stalp cat mai traiesc. Ca stalpul se face si se incrusteaza numai dupa

ce moare omul, ca sa nu chemi moartea pana atunci".

Venerabilul invatator stie ca stalpii sunt ciopliti din lemn tare, de stejar, salcam sau frasin, ca sa

reziste mai mult. Asa se face ca gasim inca in picioare stalpi de 70 - 80 de ani, chiar si mai vechi.

Crede ca stalpii ar fi fost adusi de romanii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a stationat in Dacia,

caci pe ei domina crestaturi cu numarul Legiunii. La romani era obiceiul de a pune la capataiul

unui soldat mort un stalp cu o pasare de lemn indreptata spre tara de bastina, pentru ca sufletul sa

se poata intoarce pe meleagurile natale.

D-l Ioan Bena isi aminteste ca pe vremuri se puneau "porumbei" si pe crucile femeilor, iar mai

incoace, numai pe cele ale fetelor care s-au prapadit inainte de a implini sapte ani. Mai multe nu

stie, si regreta. "Daca nu cunosti bine si nu intelegi traditia, nici nu o duci mai departe, si-i mare

pacat. Ar trebui sa tinem cu dintii de radacinile noastre. Oricum, eu vreau sa am stalpul meu la

mormant, cand va veni timpul".

§

Pianul de Sus - cimitirul e plin de stalpi

Dainuind in tenebre ca in povesti

cu fluier parelnic de vant,

canti celor ce somnul si-l beau

din macii negri de sub pamant.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte

ne pare lumina din ochii tai verzi.

Ascultand revelatii fara cuvinte

sub iarba cerului zborul ti-l pierzi.

Din vazduhul boltitelor tale amiezi

ghiceste in adancuri toate misterele.

Inalta-te fara sfarsit,

dar sa nu ne descoperi niciodata ce vezi.

LUCIAN BLAGA

(din volumul "Lauda somnului", 1926)

Testamentul lui EUGEN IONESCU§

Despre moarte, copilarie, neliniste si Dumnezeu

Pe Eugen Ionescu l-am vazut o singura data, imediat dupa Revolutie. Desi nu se simtea prea bine

si apropierea mortii ii starnea destule nelinisti, a acceptat sa ma primeasca pret de cateva minute in

elegantul sau apartament din Montparnasse, mai putin curios sa afle amanunte despre noile

zvarcoliri democratice de la Bucuresti, cat sensibil fiind la insistentele insotitorului meu, scriitorul

francez de origine romana Saint Tobi - cel care publicase la editura Gallimard un important eseu

biografic despre marele dramaturg.

Timid, provincial si coplesit de emotii, m-am retras intr-un colt al camerei, atent sa nu pierd nici

cel mai mic detaliu din acea vizita. Ceea ce imi amintesc si acum este lentoarea atent selectiva cu

care s-a deschis usa de la intrare. Mobila discret somptuoasa din interior. Tavanul inalt si ferestrele

ce cautau lacom lumina mai mereu incercanata a soarelui parizian. Privirea vigilenta a doamnei

Rodica, gata in orice clipa sa intrerupa vizita daca era cazul, si figura pal-obosita a maestrului. Imi

amintesc mai ales parul alb si infoiat la tample, buzele carnoase, fruntea latareata, de oltean

indaratnic, si inegalabilii sai ochi exoftalmici, ce confereau figurii lui inteligente o gravitate

sugubeata, de "mistic etern deghizat in farsor modern", cum ii placea sa spuna bunul sau prieten,

Bruno Frappat.

Nu stiu daca, de-a lungul intrevederii, marele dramaturg s-a uitat mai mult de doua ori la mine.

Rezemat pe o perna, inutil de confortabila pentru diabetul de care suferea, Eugen Ionescu incerca

sa converseze, mai mult tacand, despre moarte, alaturi de un preot ortodox al locului si un calugar

roman de la Muntele Athos, pe care l-a si intrebat, la un moment dat, de ce Dumnezeu a decis ca

batranetea sa fie urata si plina de neputinte. "De ce prin nastere ne indreptam spre degradare fizica

si moarte? Nu ar trebui sa fie invers ? Logic si dogmatic ar fi sa evoluam spre starea de copil. Ar

trebui sa ne intoarcem de unde am plecat - in Edenul amniotic". In jur, s-a facut brusc liniste.

§

In ziua primirii in Academia Franceza

Exilat ca si mine pe o margine timida de scaun, calugarul a tresarit, m-a privit nedumerit o

secunda, si amandoi am cazut de acord ca tocmai ascultasem confesiunea unui om chinuit de

nelinisti metafizice, de spaime si umilitoare nedumeriri existentiale; ca cel mai bun lucru pe care il

puteam face era sa parasim incaperea si sa-i redam maestrului intimitatea de care avea nevoie -

lucru confirmat, de altfel, si de Marie-France, fiica scriitorului, care, din pragul usii, ne anunta

politicos, dar ferm, ca sosise momentul sa ne despartim.

Din toata intalnirea cu Eugen Ionescu nu am ramas decat cu acest tulburator gand legat de

batranete si cu privilegiul de a fi fost o secunda contemporanul lui. La plecare, vrand parca sa

scuze graba intempestiva cu care a intrerupt vizita, Marie-France ne-a daruit o caseta inregistrata

chiar de tatal ei - o caseta ce continea o singura melodie, lent-tanguitoare, un cantec de jale

domoala, peste care maestrul suprapunea gutural, plictisit, mereu si precis, aceleasi vorbe: "J'en ai

marre... J'en ai marre... J'en ai marre" (M-am saturat... Ajunge).

Nu stiu de ce, de cate ori reascult aceasta caseta trista, cu vagi isonuri de balada romaneasca, nu-

mi vine in minte decat un chip ocultat de lumina, anonim si lipsit de contur. Nu e marele

dramaturg, cu parul alb si infoiat la tample, cu buzele carnoase si fruntea latareata de om destept.

E doar chipul unui batran simplu si lipsit de povara celebritatii - chipul unui mistic etern deghizat

in rolul lui preferat de dramaturg si de oltean indaratnic; oltean sucit, pe jumatate francez, care l-a

cautat mereu si cu disperare pe Dumnezeu, fara sa stie ca Dumnezeu era chiar langa el.

Cu putin timp inainte sa moara, prietenii, in frunte cu Cioran, il acuzau dragastos ca "se

inconjurase numai de popi" si ca devenise prea ortodox, fara sa vada ca, fara nici un alint

metafizic, marele dramaturg transformase spaima de moarte intr-o ultima si luminoasa farsa

ionesciana. Nu intamplator, marele dramaturg a murit in chiar Vinerea Mare din Postul Pastelui.

Nu intamplator, ziua in care a fost ingropat s-a intamplat sa fie chiar 1 aprilie. Testamentul sau

spiritual, publicat de revista pariziana "Le Figaro Litteraire" si reluat apoi de alte ziare importante

din lume dovedeste (daca mai era nevoie) ca rasul grotesc si usor absurd este un alt cuvant dat

suferintei - aceeasi suferinta fara de care nimeni nu poate spera la iertarea si la mantuirea lui

Dumnezeu.

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. In acest moment, mi-e totusi atat de rau, incat imi este

greu sa scriu. Nici ideile nu-mi vin cand durerea este atat de violenta.

§

Pe balconul apartamentului sau din Paris / Foto: Muzeul Literaturii Romane (2)

Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care imi aduce totusi, cateodata,

un somn atat de placut. Mi se joaca piesele cam peste tot in lume si cred ca aceia care se duc sa le

vada rad sau plang, fara a simti dureri prea violente. Stiu ca se va sfarsi curand, dar, cum am spus-

o de curand, fiecare zi este un castig.

Mi-e greu sa continui, din pricina acestui vid existential

Cateodata, vin sa ma vada prietenii, cativa prieteni devotati. Imi face mare placere sa-i vad, dar

dupa o ora, obosesc. Oare ce altceva faceam, mai bine, inainte? Cred ca mi-am pierdut timpul si ca

am alergat in van. Imi simt mintea goala si mi-e greu sa continui, nu din cauza durerilor, ci a

acestui vid existential, de care e plina lumea, daca pot spune ca lumea este plina de vid. Ca de

obicei, ma gandesc ca poate voi muri in aceasta seara sau, sa nadajduim, maine ori poimaine. Sau,

chiar, cine stie cat timp mai tarziu. Cand nu ma gandesc la tot ce poate fi mai rau, ma plictisesc.

Cateodata ma gandesc ca ma gandesc, ma gandesc ca ma rog. Cine stie, poate ca va fi totusi ceva,

va fi ceva. Poate ca dupa, va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred ca forma lui

Dumnezeu este ovala.

Am fost ajutat de multi oameni carora le datorez recunostinta

Am fost ajutat in cariera - cariera, cum se spune - de un mare numar de oameni, carora le datorez

recunostinta.

§

La Paris, in balconul teatrului, la un spectacol cu una din piesele sale

A fost, mai intai, mama care m-a crescut, care era de-o incredibila tandrete si plina de umor, in

ciuda faptului ca unul dintre copii ii murise la o varsta frageda si ca fusese abandonata - dupa cum

am povestit adesea - de sotul ei, ce a lasat-o singura, in marele Paris. Dar pe parcursul vietii, mai

ales sotia mea, Rodica, si fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor.

Fara ele, este limpede ca n-as fi facut nimic, n-as fi scris nimic. Le datorez si le dedic intreaga mea

opera. Apoi, mai tarziu, au fost toti profesorii mei de la liceul din Bucuresti.

Datorez mult si unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit in ziua ultimei reprezentatii cu

"Rinocerii", la New York, ceea ce lui i-a adus, in 1940, suma de 10.000 de dolari, dar si mie mi-a

adus renumele in Statele Unite. El m-a ajutat fara sa vrea. Au fost, apoi, cronicile literare engleze

si franceze. In plus, aceste cronici au ridicat impotriva pe criticii de stanga care crezusera la

inceput ca eu insumi sunt de stanga, asa dupa cum ceilalti ma credeau de dreapta. Apoi, inca o

data, sotia mea, mereu sotia mea, care m-a obligat sa-mi trec examenul de licenta. Si mi-a facut

bine, dorind sa ma distruga, cea de-a doua sotie a tatalui meu, Lola, care m-a dat afara din casa,

provocandu-ma, in acest fel, sa ma descurc si sa reusesc. Mi-au facut bine profesorii de la Liceul

Sf. Sava, care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat sa-mi iau bacalaureatul intr-un liceu de

provincie, ocrotit de sora sotiei mele, Angela, care tinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care,

dupa cate stiu eu, n-au reusit in viata). Vagabondand de la unul la altul, de la unii la altii, eu, cel

fara adapost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, in sfarsit,

ajutat cateodata de rude mai mult sau mai putin indepartate, de catre matusa mea, Sabina, si

matusa mea, Angela, de catre profesori care isi imaginau ca am geniu. Am fost ajutat, mai recent,

in timpul razboiului din 1940, de Anca, mama sotiei mele, care in ciuda durerii proprii, cu inima

sfaramata, i-a lasat pe ginerele si fiica ei sa plece in Franta. A murit sperand sa se reintalneasca cu

noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu aceasta nadejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata si eu nu mi-am dat seama

§

"Cantareata cheala", piesa care i-a adus celebritatea mondiala

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci cand, refugiat la Paris, pentru ca nu voiam sa ma alatur

comunistilor de la Bucuresti, am plecat intr-o zi la piata, fara un ban in buzunar, si am gasit pe jos

3000 de franci (din 1940!). Atatea intamplari mi-au venit in ajutor! Poate Dumnezeu este acela

care m-a ajutat toata viata, care mi-a sprijinit toate eforturile si eu nu mi-am dat seama. Am fost

ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, d-l Colombel, Dumnezeu sa-l

binecuvanteze, care nu a cutezat sa arunce in strada un biet refugiat, care nu-si platea chiria, dar

era poate trimis de Domnul.

In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele

Domnului

Si astfel, din mana in mana, am ajuns sa obtin un soi de enorma celebritate si sa ajung, impreuna

cu sotia mea, la varsta de 80 de ani, chiar 81 si jumatate, cu frica mortii, cu neliniste, fara a-mi da

seama ca Dumnezeu imi daruise atatea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi

se pare inadmisibil. In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in

voie, in bratele Domnului. N-am reusit sa cred destul. Eu sunt, din pacate, ca omul acela despre

care se spune ca facea in fiecare dimineata aceasta rugaciune: "Doamne, fa-ma sa cred in Tine".

Ca toata lumea, nici eu nu stiu daca, de cealalta parte, exista ceva sau nu este nimic. Sunt tentat sa

cred, ca si Papa Ioan Paul al II-lea, ca se desfasoara o lupta cosmica enorma, intre fortele

tenebrelor si cele ale binelui. Spre victoria finala a fortelor binelui, cu siguranta, dar cum se va

produce aceasta? Suntem oare farame dintr-un tot, sau suntem fiinte care vor renaste? Lucrul care

ma intristeaza poate cel mai mult este despartirea de sotia si fiica mea.

§

Mormantul

Si de mine insumi! Sper in continuitatea identitatii cu mine insumi, temporala si supratemporala,

traversand timpul si in afara timpului.

Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu

Nu aparem pe pamant pentru a trai. Aparem pentru a pieri si a muri. Traiesti copil, cresti si, foarte

repede, incepi sa imbatranesti. Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu.

Este totusi mai simplu sa ti-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune ca medicina moderna si gerontologia doresc, prin toate mijloacele, sa

reconstruiasca omul in plenitudinea sa, asa cum divinitatea n-a putut s-o faca: in pofida batranetii,

a stricaciunii, a slabiciunii etc. Sa-i restituie omului integritatea in imortalitate, asa cum divinitatea

n-a stiut sau n-a vrut s-o faca. Cum n-a facut-o divinitatea.

In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu

Inainte, sculandu-ma in fiecare dimineata, spuneam: slava lui Dumnezeu, care mi-a mai daruit

inca o zi. Acum spun: inca o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a facut Dumnezeu din toti copiii si vitele

pe care I le-a luat lui Iov? In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu, pentru ca eu cred in

rau. Daca raul exista, atunci exista si Dumnezeu.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - Student

la Academia de Belle Arte din Bucuresti

§

Parintele Arsenie, in anii studentiei bucurestene

"Prezenta lui Iisus in toate fragmentele timpului este ceea ce da talantilor valoarea lor de

energii divine"

Bursier in Bucuresti

Inzestrarea pentru muzica, desen si pictura a Parintelui Arsenie Boca s-a manifestat inca din

copilarie. Si-a cultivat aceste aptitudini cu dascalii pe care i-a avut la Liceul "Avram Iancu" din

Brad si apoi in timpul studentiei la "Teologia" din Sibiu, cu o seriozitate pe care de obicei tinerii

nu o au, incat, la sfarsitul vietii, ajuns la masura unei personalitati de icoana, va spune: "Cel mai

rau viciu e superficialitatea".

"Toti crestinii au sigur cate un talant, dar unii au si cate doi, iar altii si cate cinci", le-a zis Parintele

calugaritelor de la Manastirea Hurezi, afirmatii reluate in cadrul unor cuvantari publicate dupa

1990, sub titlul Trepte spre vietuirea in monahism. "Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de

pilda, o minte mai stravazatoare, o inima mai larga, o mare capacitate de dragoste, o vointa mai

puternica, o memorie mai buna, o ingeniozitate innascuta. Aceste energii ale chipului prind mai

bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste. Personalitatea are, de asemenea,

de facut calea de la chip la asemanare. Dar, datorita inzestrarii sufletesti mai puternice,

personalitatea ar putea strabate calea intr-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemanata

asemanare. E destul sa ne gandim la Sfantulita de la Arges, o copilita numai, dar cu o capacitate de

dragoste care a ridicat-o intre sfinti".

Cel care "l-a facut transparent pentru noi pe Domnul Iisus Hristos" - cum atat de frumos ne-a spus

doamna Aspazia Otel Petrescu - a primit de la Dumnezeu multi talanti, pe care prin studiu si

sarguinta a reusit sa nu-i lase fara rod. Ca student la Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu,

Zian Boca era extrem de rezervat, retinut, solitar si taciturn. "Elevele de la o scoala comerciala din

apropiere ii spuneau de pe atunci sfantul" - scrie in insemnarile sale preotul Petru Boldor. "In

vacante invata pictura, cu cineva de la Arad. Un stil de pictura in relief. In anul IV, a fost infirmier

si a avut o camaruta aparte. Acolo l-a aflat profesorul Nicolae Popovici, proaspat intors de la studii

din strainatate, pictand in relief cu un soi de pasta alba care se solidifica. Si, la interventiile lui, la

absolvirea Teologiei de la Sibiu, Zian Boca a fost trimis cu bursa, la specializare la Bucuresti."

Bataia din copilarie

Din autobiografia scrisa de Parintele Arsenie, la sediul Sigurantei din Ramnicu-Valcea, in 1945, cu

prilejul primei sale arestari, aflam urmatoarele: "In vacanta ma ocupam cu pictura. Pictura mi-a

lungit scoala. Caci afland Mitropolitul Nicolae Balan ca am talentul acesta, m-a trimis anul

urmator, 1933/34, la Academia de Arte frumoase din Bucuresti, pe care am terminat-o in cinci ani.

Profesori principali aveam pe domnii Francisc Sirato, Costin Petrescu si Francisc Rainer, ultimul

de la Facultatea de medicina". Asadar, in toamna anului 1933, cel care pe cand era elev la Brad,

desenand si pictand, avusese revelatia ca "omul nu e numai carne, sange si oase, ci exista si

altceva", ca "ideea, inspiratia, nu tine de materie, de ratiune", pleca de pe plaiurile ardelene, pentru

a studia la cea mai buna scoala de arte plastice a tarii.

§

Fresca de la Ateneul Roman, la care a contribuit si parintele Arsenie Boca in anii studentiei la

Belle Arte

Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti a purtat, de-a lungul timpului, mai multe nume.

"Scoala Nationala de Arte Frumoase" luase fiinta la 5 octombrie 1864, prin decretul Domnitorului

Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a demersurilor facute de pictorii Theodor Aman si Gheorghe

Tattarescu. Prin legea invatamantului superior din 1931, Scolile de Arte Frumoase din Romania

sunt transformate in "Academii de Belle Arte". Primul rector al Academiei de Belle Arte din

Bucuresti a fost pictorul Camil Ressu. Studentia bucuresteana va un avea rol important in

formarea personalitatii viitorului ieromonah, chemat de Dumnezeu la indeplinirea celei mai grele

misiuni: "Transformarea omului in Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai

mare", cum se va destainui, mai tarziu, intr-o scrisoare trimisa colegului de banca de la Liceul

"Avram Iancu" din Brad, preotul Petru Boldor.

§

Francisc Sirato - autoportret

In cadrul Academiei de Belle Arte, Zian Boca a studiat la sectia de arte decorative, cu profesori de

nivel inalt. Intre acestia, Francisc Sirato (1877-1953) era in 1933 un pictor, desenator si grafician

consacrat, o personalitate de seama a artei romanesti din prima jumatate a secolului XX. Portretist

si peisagist, pictor de naturi moarte si autor de compozitii, infiintase in 1925 Grupul celor patru,

impreuna cu pictorii Nicolae Tonitza si Stefan Dimitrescu si sculptorul Oscar Han. Ii unea o

conceptie comuna despre arta si o prietenie sincera. Ni-l imaginam pe Zian Boca dornic sa

absoarba cat mai multe invataminte de la maestrii sai, si pe acestia, incantati sa divulge secretele

mestesugului unui ucenic constiincios si inteligent.

"Vremea in Bucuresti am petrecut-o nelipsind de la scoala niciodata", scria in 1945 Parintele

Arsenie. "Bolnav inca n-am fost, ca sa lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult.

Primavara mergeam de la 5 dimineata si ma intorceam la internatul Radu Voda, unde locuiam,

seara, la cina. Trei ani am stat la internat, ca sa fie o garantie pentru mine ca nu ma ocup cu nici o

pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau si studenti legionari, care ne chemau cu ei. Nu m-am dus

niciodata. Scoala ma absorbea total si n-aveam vreme de pierdut. Bataia din copilarie pentru a nu

pierde vremea ma urmarea ca un inger pazitor."

Tanarul absolvent al "Teologiei" din Sibiu venise in cel mai mare oras al tarii, intr-un Bucuresti

plin de ispite si intr-un mediu universitar prins in valtoarea curentelor ideologice si politice ale

momentului. Era in timpul domniei Regelui Carol al II-lea, una din cele mai sangeroase din istoria

romanilor. Inca din 1922-1923, in lumea studenteasca avusese loc o ruptura radicala, intre cei care

isi doreau o lume fundamentata pe valorile crestine si promotorii ateismului, fie ei pro-comunisti

sau doar materialisti de sorginte liberala. Zian Boca ramane consecvent vietii ascetice, pe care si-o

impusese in timpul studentiei la Sibiu, departe de tentatiile lumesti, de tot ce sta sub semnul

efemerului.

"Sfantul" si "omul cavernelor"

Ca viitori artisti plastici, studentii de la Belle Arte urmau si cursuri de medicina. Zian a studiat

anatomia si antropologia fizica cu profesorul Francisc Iosif Rainer, creatorul Scolii antropologice

romanesti, membru de onoare al Academiei Romane. Medic si anatomist reputat, doctorul Rainer

a facut studii fundamentale asupra sistemului limfatic si a inimii, asupra structurii functionale a

organelor, punand bazele anatomiei functionale in Romania.

§

Prof. Costin Petrescu

"La medicina", isi amintea Parintele Arsenie, "de multe ori nu puteam merge din cauza

framantarilor si grevelor studentesti, care ma suparau, pentru motivul ca pierdeam vremea si

cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus in

imposibilitatea sa-si tina cursul. Abia aci m-am lovit de miscarile politice studentesti, care mi-au

produs o impresie neplacuta. In miscari studentesti n-am intrat, nici de fapt, nici de drept, intrucat

Academia de Arte Frumoase nu era considerata in cadrul Universitatii, ci ca o scoala aparte. Deci,

pe noi, cei de la Bellearte, ne tratau ca fiind in afara de studentii care sa se poata inscrie in centrul

studentesc Bucuresti. Am fost complet in afara de orice miscare studenteasca sau inscriere in vreo

miscare politica".

Informatiile obtinute la Facultatea de Medicina din Bucuresti, completate prin lectura multor

lucrari medicale, vor fi folosite cu eficienta in sfaturile pe care Parintele Arsenie le va da

oamenilor care ii vor cere ajutorul. Preotului Ioan Ginsca, autorul cartii "Parintele Arsenie Boca -

Mare indrumator de suflete din secolul XX", arhimandritul Teofil Paraian i-a marturisit

convingerea ca: "Parintele o lucrat cu toata capacitatea lui. El, dupa cum ziceau oamenii, o fost un

om cu dar de la Dumnezeu" si "avand si cunostinte de arta, putea sa-si dea seama si de pe figura

omului despre starea lui sufleteasca. Chiar si de pe fotografii".

§

Prof. Francisc Iosif Rainer

"La noi, la Manastire (n.r. - Sambata de Sus), o fost o carte in biblioteca, nu stiu pe unde o mai

apucat sau pe unde mai este, o carte intitulata: "Revelation du visage" - cum descopera fata starea

interioara. Din 1949 stiu de cartea aceasta. Era si cu desene explicative. Deci, Parintele nu o lucrat

numai cu asta, ca ii descoperea Dumnezeu, ci el o lucrat si cu niste lucruri stiintifice. De exemplu,

in ceea ce priveste cunostintele medicale. El isi dadea seama de tarele ereditare si le explica. Ii

trimitea pe unii dintre credinciosii care veneau la Parintele sa se duca sa-si faca analiza sangelui si

sa vina cu rezultatul la el. Si-apoi el tragea niste concluzii."

Sub influenta cunostintelor de antropologie fizica, dobandite de la profesorul Francisc Iosif

Rainer, va face mai tarziu un experiment care-i va confirma existenta celor doua tendinte contrarii

care se manifesta in om, spre bine si spre rau, vizibile chiar pe chipul omului. Un celebru fotograf

din Sibiu, Emil Fischer, a realizat dintr-o poza tip bust a Parintelui Arsenie doua fotografii

distincte. Una, folosind jumatatea dreapta a fetei, pe care a unit-o tot cu jumatatea dreapta, in

oglinda; cealalta, utilizand jumatatea stanga a fetei, lipita tot cu jumatatea stanga, in oglinda. Au

rezultat doua figuri diferite, intrucat cele doua jumatati ale chipului omenesc nu sunt identice.

Aratandu-i doctorului Francisc Rainer cele doua fotografii, acesta le-a caracterizat scriind sub

figura obtinuta din partea dreapta, Sfantul, iar sub cea din partea stanga, Omul cavernelor.

Preotul Nicolae Streza, originar din Ludisor - Tara Fagarasului, astazi in varsta de 85 de ani,

ucenic al Parintelui Arsenie din 1942, a vazut la Sambata cele doua fotografii, prin 1945-46, si da

marturie ca "din fata dreapta s-a obtinut un chip de o frumusete angelica, cu fata alungita, serafic,

cu o privire stralucitoare, senina, transfigurata. Din combinarea fetei stangi s-a obtinut o alta

figura de om, cu capul turtit, cu ochii injectati de ura si violenta, cum rar se vede in realitate, poate

numai la criminali si betivi ordinari".

Spre sfintenie tind, bineinteles, oamenii cu mare credinta in Dumnezeu, cu viata duhovniceasca

intensa, cu preocupari spirituale permanente, care vor sa se uneasca cu Dumnezeu, iar in situatia

omului cavernelor ajung indivizii stapaniti de ura si violenta, inrobiti de patimi. Cele doua stari

extreme se afla ca potential in om, in fiecare dintre noi, si Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru de a

alege.

Concluziile acestui "joc" facut de Parintele Arsenie cu propriul chip ne starnesc si mai mult

admiratia fata de nevointa sa continua de a se departa de omul cavernelor din el insusi, spre care

avea libertatea sa cada, fata de efortul sau de a urca pana la nivelul inalt al omului care l-a facut

straveziu in el insusi pe Domnul Iisus Hristos. Desigur, marea sa stradanie spre desavarsire a fost

ajutata de harul Prea Sfantei Treimi, caci asa cum ne spune chiar Parintele, incurajator pentru noi

toti, "Celuia ce da un pas catre Dumnezeu, Dumnezeu da 100 de pasi catre el".

Mihai Viteazul la Alba-Iulia

In perioada petrecuta la Bucuresti, interesat sa invete a picta biserici, Zian Boca s-a apropiat de

profesorul Costin Petrescu (1872-1954), specializat in pictura monumentala in fresca si arte

decorative.

§

Diploma de la Belle Arte a parintelui Arsenie Boca

Fiu al unui pictor care i-a dezvaluit multe taine ale meseriei, Costin Petrescu a trait intr-o epoca in

care se acorda un mare respect figurilor reprezentative si evenimentelor hotaratoare ale istoriei

romanilor. A fost in perioada interbelica autorul unei serii de portrete ale unor personalitati

culturale, precum Gheorghe Lazar, Vasile Lascar sau Dem. I. Dobrescu; de asemenea, a fost

zugravul Bisericii incoronarii din Alba-Iulia, al Bisericilor "Sfantul Silvestru", "Mihai Voda" si

"Sfantul Dumitru - Colentina" din Bucuresti si al Bisericii "Sfantul Nicolae" din Scheii

Brasovului. A pictat sala de consiliu de la Palatul "Universul" din Bucuresti si o fresca in sala de

festivitati a fostului Colegiu Academic al Universitatii din Cluj, prin care se evoca marile

personalitati culturale ale romanilor din Transilvania. A fost invitat la Lyon, pentru a-i scoli pe

viitorii restauratori de monumente din Franta, redactand si un manual important, L'Art de la

Fresque, publicat la Paris in 1931. Toate aceste realizari au contat in alegerea sa ca pictor al frescei

din marea sala circulara a Ateneului Roman.

La inaugurarea festiva a Ateneului, pe 14 februarie 1888, Alexandru Odobescu rostise cu

insufletire: "N-ar fi o adevarata minune a artei picturale feeria de scene din istoria nationala, cu

care dorim a vedea acoperita friza ce inconjoara sala circulara a viitorului nostru ateneu?". Acest

vechi deziderat era acum pe cale de a fi indeplinit. In 1933, a inceput ornamentarea frizei: o istorie

a romanilor in imagini emblematice, la care s-a lucrat timp de cinci ani.

Despre aceasta capodopera, Costin Petrescu spunea: "De 30 de ani port in mine planul acestei

lucrari, pe care am schitat-o si am studiat-o aproape fara intrerupere. Se punea, insa, o problema

foarte dificila. Pe un spatiu lung de 75 de metri si lat de 3 metri, trebuia sa concentrez istoria

zbuciumata a tarii mele. Cum as fi putut sa o fac, daca as fi reprezentat mersul ascensiv al fiecarei

epoci? Nu mi-ar fi ajuns pentru asta nici Calea Victoriei intreaga. Am hotarat, deci, sa aleg culmile

acestei istorii si sa dau frescei aspectul unei curgeri neintrerupte care, pornind de la Imparatul

Traian, sa simbolizeze, ca un poem, povestea glorioasa a neamului meu". Chipurile marilor

voievozi se succed unul dupa altul: Mircea cel Batran la Manastirea Cozia, Alexandru cel Bun in

tinda Manastirii Moldovita, Stefan cel Mare primind pe solii Papei Sixt al IV-lea, cel care l-a

numit "Atletul lui Hristos"; Vlad Tepes in apropierea cetatii de la Poenari, Neagoe Basarab si

Doamna Despina, la Curtea de Arges...

Intre cei care l-au ajutat pe Costin Petrescu la infaptuirea acestei opere de arta a fost si studentul

sau, Zian Boca. Maestrul i-a incredintat pictarea scenei care il reprezinta pe Mihai Viteazul intrand

glorios in Alba-Iulia, dupa cum ne-a destainuit, intr-un articol din revista "Telegraful Roman",

preotul Teodor Bodogae, care cu siguranta avea aceasta informatie chiar de la Parintele Arsenie.

Nu e o intamplare ca unui fiu al Transilvaniei, atat de incercate de-a lungul istoriei, i-a revenit

cinstea de a lasa urmasilor icoana unui moment de culme din trecutul neamului romanesc. Horea,

Closca si Crisan, Tudor Vladimirescu si Avram Iancu intregesc sirul luptatorilor pentru libertate si

demnitate nationala. Pictura se incheie cu Regele Carol I, ctitorul Regatului Romaniei, si Regele

Ferdinand, sub domnia caruia a devenit realitate visul romanilor de a trai intr-o singura tara, de la

Nistru pana la Dunare, de la Tisa la Marea Neagra.

In cei cinci ani petrecuti la Bucuresti, in perioada 1933-1938, cel ce avea sa fie ieromonahul

Arsenie, marele indrumator de oameni, si-a inmultit talantii si si-a perfectionat "uneltele" pe care,

in vremurile tulburi ce vor urma, le va folosi la "cioplirea" si "slefuirea" atator suflete, in predicile

arzatoare, rostite ori pictate, ca unul care a inteles ca "toate valorile, talentele, ar trebui sa se

negustoreasca intre oameni, in favoarea lui Dumnezeu, caci precum este o ierarhie a valorilor, tot

asa este un Ierarh al lor".

"Convertirea talentelor este un mare talent. Inzestrarile lui Dumnezeu nu sunt date ca simple

ornamente, de care sa ne bucuram numai noi. Talentele sunt inzestrari de energie divina, spre

scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaste. Aceasta da indrazneala mucenicilor,

rabdare pustnicilor, darul cunostintei, curajul adevarului, nebunia pentru Hristos, interpretarea

vietii in perspectiva luminii divine."

Manastirea din gradina cu meri: Magina

§

* Am ajuns la poarta manastirii din intamplare, atras de o sageata si un nume frumos, ca un

alint de fata: Magina. Nu-mi pare rau. Departe de graba si sminteala orasului, Magina este o

oaza de liniste. Veche de peste 400 de ani, mica si retrasa, cu doar doi slujitori, e un refugiu

domol si tihnit. Un loc uitat de lume. Poate ultimul *

O minune a lui Dumnezeu

La Magina, nu departe de Aiud, vara miroase a mere parguite si a iarba proaspat cosita. In curtea

manastirii, recunosc arome de mult uitate. Recunosc mai ales gustul dulce acrisor al copilariei si al

vacantelor petrecute candva la tara. La capatul drumului, zaresc albul proaspat al corpului de

chilii, o margine de zid circular ce protejeaza incinta veche, o poarta boltita din piatra si minunea

lui Dumnezeu - o bisericuta de lemn varuit, care, cu acoperisul ei de sindrila, tocmit dupa stilul

caselor din muntii Apuseni, apare ca un copil stingher, cu o cusma uriasa pe cap. La 400 de ani,

bisericuta "Sfanta Treime" e inca foc de frumoasa. Asa cum sta, dosita sfios printre meri si pruni

incarcati de rod, iti vine sa o strecori in buzunarul de la piept si sa o iei cu tine acasa, pentru

totdeauna.

E cea mai romaneasca biserica din cate am vazut. Biserica adevarat transilvana. Simpla si saraca.

Lipsita de zorzoane, capiteluri sau ocnite. O casa de munte, construita din barne si lut lipit, cu

tinda si odaie de primire, gata pregatita pentru venirea lui Hristos. Un mic templu taranesc, cu

pridvor si usa stramta la intrare, cu pragul anume taiat mai jos, pentru a-ti impune sa nu intri

oricum, ci cu spinarea plecata si capul dezgolit, asa cum se cuvine a te arata in fata Tatalui ceresc,

dimpreuna cu Arhanghelii si Sfintii cei cuminti din iconostasul zidit direct in perete.

Calugarul din gradina de zarzavat

La Magina esti liber sa faci ce vrei. Sa te plimbi slobod prin livada, sa bei apa cat vrei din izvorul

iscat sub o veche cruce de piatra, sa asculti in voie fosnete de frunze sau soapte de vant, sa dormi

la racoarea pomilor sau sa te reculegi in strana bisericii, admirand, indelung, curatenia incaperii si

albastrul de sineala al peretilor, albastrul sfinteniei si al cerului senin; albastrul pe care romanii

ardeleni erau obligati sa-l puna, ca o pecete a umilintei, in varul caselor, pentru a fi mai lesne

deosebiti de altii - unguri sau nemti, catolici sau protestanti.

§

Parintele staret Serafim

La Magina, orice iti este permis, in afara sa tulburi tihna locului. Fara alte interdictii speciale puse

la intrare, aici nu se vorbeste si nu se umbla haihui, la voia intamplarii. Magina e o manastire

tacuta si nemiscata. Daca nu l-ai zari pe parintele Cleopa Dascalu cum trebaluieste si uda straturile

de arpagic si varza din gradina, ai zice ca manastirea e pustie, lipsita de vietuitori. Fara sa

rosteasca nici un cuvant, iti atrage atentia doar dupa cum te priveste de departe - interogativ si

bland totodata. Degeaba te apropii si insisti sa intri in vorba cu el. Orice l-ai intreba, monahul

Cleopa te asculta, zambeste si te roaga sa astepti putin, dupa care dispare in staretie sa-si cheme

egumenul, pe parintele Serafim - un om tanar, distins si binevoitor, absolvent a doua facultati si

doctor in teologie. Le sta bine impreuna. Ca doi frati buni, cu doua temperamente diferite. Unul

(Cleopa) e harnic si muncitor. E paznicul vigilent si economul manastirii. A

§

venit la Magina tocmai din Comanesti-Bacau, pentru a gasi raspuns la o intrebare

chinuitoare (sa se casatoreasca sau nu?) si nu a mai plecat. Acum, a devenit cel mai vechi vietuitor

al manastirii - omul bun la toate: diacul, lemnarul, paraclisierul sau bucatarul; pe rand si dupa

nevoie. Celalalt monah, staretul Serafim (venit de la catedrala din Turda, dupa ce a fost ghidul

manastirii Sinaia), e mai dedicat cartii, lecturilor filocalice si minunatelor antologii de intelepciune

crestina. Ca doi monahi tineri si diferiti ca fire, fug unul de altul si se insingureaza in felul lor,

impartindu-si treburile manastirii din priviri, asemenea surorilor din Evanghelie: Maria si Marta.

Fiecare cu ascultarea si bucuria proprie. Fiecare cu rostul si completarea lui, laolalta si nedespartiti

in lucrare. Ca in viata. Ca in familie. Ca intr-o adevarata casa de crestini.

"Un turnulet de lemn peste ziduri scunde si groase"

Iesit din racoarea mai aspra a chiliei, parintele Serafim priveste in jur si nu se mai satura. Pentru

el, bisericuta din lemn a Maginei e o minune - o printesa, o faptura serafica, imbracata in vesminte

de inger. In timp ce o admira, se intreaba, usor retoric, de unde vine indarjirea acestui sfant locas

de a trai, de a ramane mereu in picioare. Nimeni nu a gasit raspunsul corect, nici macar marele

Nicolae Iorga, care scria undeva, in jurnalul de calatorie: "Intrebuintez seara pentru a merge, cale

de trei sferturi de ceas, la manastirea din satul curat romanesc Magina...

§

Poarta de intrare

De-a lungul unei vai saltarete, sub un delut cu biserica cea alba a ortodocsilor pe culme, se

desfasoara satul foarte multa vreme. Dupa ce-l mantui, lasi drumul pe sub salcii pletoase si,

trecand apa, patrunzi in livada de pomi a manastirii... Biserica e de tot mica: un turnulet de lemn

intr-un acoperis inalt se ridica peste ziduri scunde si groase. In zadar scotocim la lumina facliilor.

Nu ies la iveala altceva decat foi razlete din Cazania lui Varlaam si o icoana din veacul al XIII-

lea".

In tot tinutul Aiudului nu gasesti o biserica mai chinuita si mai saraca decat Magina. In 1774,

manastirea avea, dupa inventar, numai un vietuitor si un capat de vie. In 1848, revolutionarii

unguri incendiaza chiliile si, cativa ani mai tarziu, monahii ajung, intr-o iarna grea, sa puna pe foc

pomii din gradina, iar staretul de atunci se vede nevoit sa vanda la targul Aiudului o carte de cult

pentru 17 florini si "doua mierte de grau". Saraci au fost, saraci sunt si acum monahii de la

Magina. Asta nu-l impiedica pe staretul Serafim sa-si faca planuri si sa viseze cu ochii deschisi la

ziua cand va repara stricaciunile facute de inaintasii lui, cand va indeparta braul nesanatos de

beton de la temelie si va reface acoperisul de sita, in timp ce o placa de sticla incasabila va acoperi

cele cateva morminte princiare descoperite intre timp de profesorul clujean Gheorghe Petrov.

Magina trebuie si poate sa fie ceea ce merita sa fie - si muzeu, si loc de rugaciune, spune parintele.

§

Biserica

"Aceste doua realitati nu se exclud. Muzeul e pentru minte si altarul pentru suflet. Impreuna dau

rugaciunea inimii, rugaciunea adevarata, lucru pe care l-am aflat de la un mare teolog elvetian,

Gabriel Bunge - calugarul si carturarul benedictin care a trecut la ortodoxie, dupa ce s-a

indragostit iremediabil de pictura lui Andrei Rubliov si de isonurile bizantine. El m-a luminat,

avertizandu-ma ca Biserica Apuseana moderna este o "sezatoare" (zitkerk) si tot el m-a facut sa

inteleg, intr-o capela improvizata in stramtoarea modesta a unei mansarde, ca intelepciunea vine

din simplitate si sfintenia din modestie. La inceput, nu am inteles ce voia sa spuna marele teolog.

Apoi, dupa niste ani, ajungand la Magina, m-am convins ca Gabriel Bunge se referea, de fapt, la

satul romanesc. Daca esti atent si nu ai trufia de a crede ca le sti pe toate, poti afla in predania unor

tarani batrani si oameni fara carte inaltimile celei mai rafinate teologii. Nu intamplator, taranii nu

au spaime in fata eternitatii, ci o imblanzesc, ridicand pe cer imagini de obiecte si de animale

domestice. Privind stelele noptii, ei privesc nu eternitatea si cosmosul infinit, ci curtea lor

taraneasca". Parintele Serafim vrea sa faca multe la Magina. Se vede ca e tanar si dornic sa lase

ceva in urma lui.

§

Clopotnita sub cerul liber

Se vede ca-i este draga bisericuta si tot asa, ca un indragostit, nu se mai satura sa vorbeasca despre

ea, pana ajunge sa recunoasca, uimit: "Toata viata am trait printre carti, ceasloave si bucoavne,

prin biblioteci si aule de mari universitati teologice, cautand adevarul si logica iubirii. In sinea

mea insa tanjeam, de fapt, spre linistea pustiei si a tacerii meditative, aflate - nici in Sinai si nici in

Hozevul Tarii Sfinte (cum credeam), ci la doi pasi de mine, in spatele casei, in chiar livada de meri

si pruni de la Magina". Doctor in teologie si masterand in psihologie, parintele Serafim a trebuit sa

rascoleasca drumurile Europei (de la Essex, la Geneva sau Roma) pentru a reveni de unde a plecat,

in locul cel mai smerit si uitat de lume - la o margine de padure aiudeana, intr-o manastire cu doar

doi calugari insingurati, ce se vad arar si scurt, numai de doua ori pe zi (la Liturghie si la

vecernie), iar dupa zece seara, se retrag la priveghiul chiliei, repetand mereu "Doamne Iisuse",

pana adorm cu rugaciunea pe buze.

Daca il intrebi pe parintele Serafim ce inseamna pentru el Magina, tanarul staret tresare si cade pe

ganduri. E greu de spus. E prematur. Prima tentatie ar fi sa spuna ca Magina e locul fericirii, dar se

opreste la timp, stiind ca menirea calugarului e cu totul alta - veghea, ascultarea, infranarea, paza

simturilor si, la capat, ca o rasplata finala: mantuirea si cununa odihnei fara sfarsit. Parintele cauta

un cuvant cat mai potrivit Maginei si nu-l gaseste. Poate ca el nici nu exista.

§

Poate ca ar trebui inventat. Ceva in genul linistii tihnite, a impacarii depline. Toti cei care vin la

Magina marturisesc uimiti acelasi lucru - in livada manastirii e o liniste neobisnuita, densa,

aproape materiala. O liniste pe care poti pune mana. Poti sa o gusti, sa-i simti aromele

imprumutate din chiar parga pastoasa si darnica a verii. Parintele mai cauta un timp si apoi se

recunoaste invins. Magina e un loc. E locul lui. Acum, cand l-a gasit, nu l-ar mai parasi pentru

nimic in lume. Daca prin absurd l-ar pierde, nu ar avea cu ce sa-l inlocuiasca. Parintele stie ce

spune. A fost in mai multe manastiri si poate compara. A fost la Secu, la Durau, la Turda, iar ca

ghid al manastirii Sinaia s-a ostenit intr-atat cu grupurile de turisti si pelerini, de vorbea si noaptea

in cifre, ani de nastere si nume de domnitori. Cu Magina, nimic nu se compara. Aici, ziua parca se

masoara cu alt ceas si anotimpurile cu alt calendar. Aici, totul pare altfel.

"Mangaie-ma cu o vorba, parinte"

§

Raiul pe pamant chiar exista!

In timp ce calugarul Cleopa pregateste la trapeza o ciorba "cu de toate", deretica prin curte si face

curat cu zambetul pe buze, amintind parca de cuvintele lui Arsenie Boca ("Monahul care nu

zambeste e ca o fereastra fara lumina"), parintele Serafim se roaga la chilie, tine slujbe sau

spovedeste pe sateni, minunandu-se de credinta si de intelepciunea lor nativa. "Fara nici un efort

aparte, taranii din muntii Apuseni sunt teologi in chip natural, prin chiar buna lor cuviinta", zice

parintele, amintindu-si cum a venit la el un batranel in itari si scurteica, pentru a se aseza in

genunchi in fata lui, fara sa spuna nimic. A stat asa, nemiscat, pret de cateva minute si cand

parintele l-a intrebat: "Ce vrei, omule? Pentru ce ai venit la mine?", batranul a plecat si mai mult

capul si a zis: "Am venit sa ma mangai cu o vorba, parinte". In simplitatea copilareasca a dorintei

lui, batranul tocmai definise esenta credintei crestine: iubirea.

§

Si ce daca ai barba alba, pana in pamant? Si ce daca la slujba canti de plang toate babele in

biserica? Fara dragoste si mila de aproapele nu mai esti nici calugar si nici preot. Esti doar un

oarecare locuitor al manastirii, un oarecare slujbas la altar.

Departe de rasuflarea grea si otravita a orasului, parintele Serafim rasufla linistit. In acest refugiu

domol si tihnit, a invatat sa se bucure de fiecare clipa de liniste si nu uita niciodata sa dea slava lui

Dumnezeu pentru imensa bucurie de a se trezi in fiecare dimineata avand in fereastra imaginea

bisericutei de lemn. Nu poate fi un dar mai mare si mai de pret sa te trezesti cu eternitatea sub

pleoape si contemporan cu toti sihastrii si sfintii nasaudeni, intr-o livada imensa, edenica, mirosind

de departe a mere coapte si fan abia cosit - ca o promisiune tainica a ceea ce a fost candva si cu

totii speram ca va mai fi, prin mila Domnului si stradania noastra neobosita.

Inteleptul din staulul oilor: Parintele IONA,

de la Manastirea Oasa

§

Parintele Iona, fostul profesor universitar de limbi clasice

* S-a retras la Oasa, intr-o coliba, unde traduce Biblia, dupa un text athonit. Profesor

universitar de renume, la Bucuresti si la Timisoara, mult iubit de studenti, a lasat catedra

pentru a se transforma in calugarul Iona. Pe varf de munte, langa cerul albastru, fostul

profesor ION PATRULESCU isi zideste sufletul in credinta si iubire de Dumnezeu *

L-am cautat pe parintele Iona intr-una din zilele toride ale acestei veri. Cerul de deasupra Oasei se

limpezise atat de mult, ca ai fi putut sa te oglindesti in el. Drumul pana la chilia in care traieste

ascuns de lume trece printr-o padurice de brazi, o pata de umbra binefacatoare, pentru ca apoi, tot

urcand, sa se infunde intr-o poiana uriasa, cu iarba inalta, flori multicolore si roiuri de fluturi si de

albine, care zgarie usor linistea locului. Ajuns in poiana, trebuie sa-ti croiesti singur carare prin

ierburile navalnice. Fratele de manastire care m-a insotit s-a descaltat la marginea pajistii, ca si

cum n-ar fi vrut sa murdareasca locul. Dincolo de poiana, aproape de poala muntelui, se afla un

fost adapost de ciobani: chilia parintelui Iona. Un caine urias si rau de gura pazeste coliba,

imprejmuita cu un gard de leaturi. Cand l-am gasit, distinsul profesor, imbracat intr-o rasa veche,

calugareasca, isi pregatea o fiertura de cartofi, in oala de lut, la foc de lemne, pe o vatra

improvizata. In mijlocul incaperii, un fel de hambar cu taieturi mari pentru ferestre, care n-au fost

niciodata acoperite cu sticla, mirosea a fum. Cateva obiecte de uz casnic, intr-un colt, si trei

butuci, in chip de scaune, in jurul focului, reprezinta tot "mobilierul". Peretii sunt decorati cu

legaturi de ceapa. Caci, dupa cum ne-a spus parintele Iona, mancarea taranului este "apa, ceapa si

cartofi". Iar el se revendica taran. Din aceasta incapere se intra in stramta chilie a parintelui, pe o

usa ingusta. Acolo, un pat, o masa si vrafuri de carti. Dar gazda ne-a invitat sa stam de vorba, ca

taranii, la poarta, pe o banca joasa, de lemn, cotropita si ea de iarba pana la brau. O iarba fierbinte

si inflorita, prin care si parintele Iona pasea descult. In timp ce vorbeste, te fixeaza cu ochii sai

verzi, puternici si luminosi. Tot timpul e numai zambet.

Anii de ucenicie: parintele Galeriu

S-a pregatit mai intai pentru o cariera militara: liceul militar la Breaza si Scoala de Ofiteri de

infanterie la Sibiu.

§

Vara la Oasa

A fost trei ani ofiter la Arad, timp in care a fost trimis sa pazeasca detinutii care lucrau la Canalul

Dunare-Marea Neagra, sa ridice blocuri cu soldatii in Bucuresti, dupa cutremurul din '77, si sa

culeaga porumb in Balta Brailei. A primit aceste "misiuni" ca pe o umilinta si a inteles ca armata

comunista nu mai are nimic de-a face cu traditia militara a romanilor, ca ofiterul roman din anii

'70 era la mii de ani lumina de ofiterul interbelic - cel scolit la Paris, care se insura cu fata cu dota

si avea ordonanta. "Pe scurt, am considerat ca armata este o rusine si am demisionat."

A cautat un nou drum, si Dumnezeu s-a ingrijit de el. A cunoscut un bibliograf, Dan Lazarescu, la

Arad, care i-a hranit pofta de carte, si-apoi, dornic de studiu, desi era "ateu pana in varful

unghiilor", a ajuns la parintele Constantin Galeriu. Parintele Galeriu i-a promis ca-i va da

recomandare ca sa aiba acces la Biblioteca Sf. Sinod, dar cu conditia sa vina duminica la biserica.

"Nu ma inchinam, nu cinsteam icoanele, nimic, mergeam numai la predica, sa-l ascult pe parintele

Galeriu. Incet, incet, am revenit la normal, adica la credinta", marturiseste parintele Iona.

§

Cu tactul sau binecunoscut, parintele Galeriu si l-a facut ucenic. Care e cea mai de pret invatatura

primita de la parintele Galeriu? Ca "nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui

Dumnezeu din om. Ultimul ratacit, ultimul criminal, inca mai are in el chipul divin intact. Noi nu

ne gandim la asta, cand intram in relatie cu alti oameni. Ii judecam dupa epiderma, nu dupa chipul

dumnezeiesc. Pentru ca altfel ne-am purta cu mai mare atentie si delicatete fata de ceilalti, care

sunt, si ei, purtatori ai chipului lui Dumnezeu. Se pierde doar asemanarea cu Dumnezeu, din

pricina pacatelor noastre, dar nu si chipul".

Magistrul limbilor moarte

Vreme de zece ani, Ion Patrulescu s-a increstinat. Si, ca orice convertit, a vrut sa-i lumineze si pe

altii. Pentru ca a inteles ca limbile latina si greaca sunt importante nu numai pentru marea cultura,

dar si pentru ortodoxie, a urmat facultatea de limbi clasice.

§

Poiana in care se afla chilia parintelui Iona

"Toata lumea a spus ca sunt nebun: "Pai, ce mai faci cu limbile astea moarte? N-au nici un viitor".

N-au viitor, dar au trecut, am zis". A ramas asistent la Universitatea din Bucuresti, si de pe aceasta

pozitie si-a inceput misiunea: sa le "descalceasca studentilor semantica Sfintei Scripturi".

In 1989 s-a mutat la Timisoara si a continuat sa predea la Universitatea de Vest. Acolo a cunoscut

gloria ca profesor. "Cand le-am predat greaca studentilor, limba a fost o ancora pentru teologie.

Am predat si la Teologie, in intentia de a forma cu adevarat teologi, adica oameni de cultura si,

totodata, marturisitori ai ortodoxiei. Si au fost cativa care m-au ascultat si au devenit preoti, alti

cativa s-au calugarit. Spunea cineva ca pot face de-acum oricate pacate, ca se roaga atatia pentru

mine", spune parintele Iona zambind. Totusi, nici faima, nici iubirea de care era inconjurat nu i-au

fost de ajuns pentru a ramane in Universitate. "Cand am vazut ca invatamantul incepe sa se

degradeze accelerat, ca Universitatea incepe sa fie de rusine, ca odinioara armata, am refuzat sa fiu

partas la prabusirea ei si am renuntat sa mai predau".

In urma cu opt ani, a ales sa se retraga la Manastirea Oasa. "N-am venit atata pentru calugarie - mi

se pare mare cuvantul -, am vrut sa ma retrag dintr-o lume care merge intr-o directie gresita. E o

simpla retragere. Ca sa te faci calugar trebuie sa o iei de tanar. Iti cere efort si rezistenta, pe care

eu nu le mai am".

In "Gradina de la Oasa", pe malul lacului, si apoi in chilia sa din padure, fostul profesor

universitar a tradus din Septuaginta (Iesirea, III Regi si Isaia) si din Everghetinosul monahului

Pavel (1054). Acum se roaga si lucreaza impreuna cu manastirea Vatopedu, de la Sf. Munte Athos,

la traducerea Noului Testament dupa un text bizantin athonit.

"In orice nou se afla totdeauna o capcana"

- Intr-o lume care pare ca vrea sa-si smulga definitiv radacinile, pastratorii si promotorii traditiei

sunt tot mai rari. Intrucat aveti renumele de aprig aparator al ei, va rugam sa ne spuneti de ce e

asa importanta traditia in viata noastra.

- Mai degraba sunt vazut ca un fundamentalist - desigur, cu conotatiile peiorative ale termenului.

Cei care il folosesc nu realizeaza ca fundamentalist inseamna sa ai fundamente, o fundatie, ceva

solid pe care stai. Traditia este ea insasi fundatie. Iar in ce ma priveste, vorbesc despre traditia

ortodoxa. In mentalitatea ortodoxa, orice inovatie, indiferent in ce domeniu, este vazuta negativ.

Orice schimbare in modul de viata, de la o generatie la alta, e o nebunie.

§

"Biblioteca" din iarba

Aceasta perceptie era comuna, pana nu demult, si la taranul roman. El, cand se confrunta cu ceva

care nu se incadra in tiparele traditionale - de pilda, daca ar fi vazut un tanar cu pantofi sport, pe

cand toti taranii mai purtau opinci -, exclama: "Ai mai pomenit asa ceva?". Ceva "nemaipomenit"

era de rau. Traditia spunea sa te imbraci si sa te porti potrivit cu mostenirea primita de la batranii

tai... Modernitatea a schimbat sensul acestui cuvant: ce era "nemaipomenit", "extraordinar", "iesit

din comun" - adica de neurmat, de nefacut - a devenit pozitiv. Bun, acum cineva ar putea sa ma

intrebe: "Dar ce e rau, daca in loc de roata de lemn, pui la car o roata de cauciuc, iar in loc de

opinci, porti pantofi sport?". E greu sa-i spui ca e rau, pentru ca din punct de vedere trupesc e mai

comod, mai usor. Insa, principiul noului, odata instituit, nu se va opri la cateva lucruri care tin de

confort, ci va schimba totul, incet, incet, inclusiv fundamentele.

- Traditia nu poate sa coexiste cu noul, mostenirea cu inovatia? Ce e traditional pentru noi, azi,

nu a fost nou, acum cateva secole?

- Intrebarea dvs. e logica, dar e o capcana. Eu fac traduceri, si cineva m-a intrebat de ce nu

acceptam sa folosim neologisme, de vreme ce si in Biblia lui Serban sau in alte scrieri apar

slavonisme, care la vremea aceea erau neologisme. Nu e totuna, pentru ca a fost o perioada de

formare a ethosului (limba, portul si toate celelalte), in care traditia nu era intemeiata. Nici

Biserica nu avea instituit ritualul de azi la inceput, dar odata cu ultimul Sinod Ecumenic, s-a

incheiat perioada de formare a traditiei Bisericii, si ce s-a stabilit pana atunci ramane valabil pana

la sfarsitul veacurilor. Si e Traditia ortodoxa. Orice inovatie venita dupa ultimul Sinod Ecumenic

nu mai tine de traditia noastra.

- Vedeti noul ca pe ceva rau aprioric?

- In nou este intotdeauna o capcana, cel putin din punct de vedere duhovnicesc. Noul este, de fapt,

expresia orgoliului, manifestarea eului. Cand schimba ceva, omul o face ca sa se afirme pe sine.

Pe cand principiul traditiei este al smereniei, nu te afirmi, te afirma ceilalti, te lauda ceilalti, te

recunosc ceilalti. De fapt, vedeti si dvs. ca diferenta dintre oamenii traditionali si cei de acum este

uriasa. Acum, daca nu te afirmi, nu te impui, nu te propui, nu te baga nimeni in seama. Pe cand, in

vremurile de dinainte, a iesi in fata te facea dubios. Omul de azi nu mai adera la traditie, pentru ca

este stapanit de duhul autoafirmarii.

"Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram in universalitate"

- Dar daca asa stau lucrurile in privinta traditiei spirituale, avem mai multe motive de optimism

in cazul traditiei nationale, etnice? Mai face parte traditia din "ADN"-ul romanilor de azi?

- In acest veac, identitatile se cam topesc. In sensul ca exista un popor al traditiei, deci al lui

Dumnezeu, si o populatie moderna, care se naste din fiul modernitatii - modernitatea fiind gandita

duhovniceste. Pentru ca exista un duh al modernitatii care isi naste fiii, asa cum exista si un

Dumnezeu ai carui fii suntem noi, crestinii. As zice ca Antihristul va aparea in acest popor care

propaga modernitatea. Identitatile nationale nici nu vor mai avea prea mare importanta pana la

sfarsit. Drumurile ni se despart. Vom fi noi, fiii lui Dumnezeu, si ceilalti, poporul modernitatii, in

asteptarea Apocalipsei.

§

Biserica Manastirii Oasa

Pe de alta parte, in masura in care suntem fideli traditiei romanesti, suntem ancorati si in traditia

crestina, deci universali. Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram, paradoxal, pe usa

traditiei romanesti, in universalitate. Sigur, aici este si riscul exagerarii localului, a nationalului.

- Biserica ne poate ajuta sa tinem un echilibru intre cele doua traditii?

- Biserica asta si este, echilibru. Daca te duci in orice colt de lume si participi la o slujba ortodoxa,

te simti ca acasa, chiar daca nu intelegi limba in care se slujeste. E ceva care e al tau, fundamental,

desi este si ceva al locului, in mod fundamental. Biserica Ortodoxa a admis ca fiecare popor sa-si

aiba identitatea lui, de aceea avem patriarhiile nationale. In schimb, in momentul cand, de

exemplu, in Oastea Domnului s-a interzis sa se bea vin, sa se faca nunti cu lautari si asa mai

departe, s-a lovit in traditie, in ce era binecuvantat de Biserica si, fara reperele traditiei, multi

dintre "ostasi" au trecut la protestantism, care este expresia modernitatii. Daca te abati de la Calea

Imparateasca, ajungi in fundaturi.

- Spuneati ca Antihristul se va naste in "poporul modernitatii". Este modernitatea o fata a Raului

sau chiar Raul insusi?

- Daca traditia crestina este Binele, ceea ce i se opune ce poate fi? Ce poate fi cineva sau ceva care

demoleaza ceea ce Dumnezeu a spus ca e bine? Modernitatea vrea sa indrepte binele. Or, in

momentul cand vrei sa "indrepti" binele pe care l-ai mostenit de sute de generatii si care a fost

sfintit cu jertfa si cu sange... Cine esti tu, ca sa te impotrivesti sau sa modifici o traditie instituita

de sfinti si platita cu sange si cu viata? Eu nu dau sentinte, dar fiecare isi poate da singur raspunsul

la aceste intrebari.

"Nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei"

- E mai usor sa te tii de traditie in manastire? Asa se explica faptul ca ati schimbat cariera

universitara pe monahism?

- Ma gandesc cu durere ca nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei, asa cum ar trebui.

Pentru ca legatura dintre ucenici si batranii duhovnici a fost taiata in timpul regimului comunist,

noi reinventam vietuirea in manastire, n-am mai mostenit o traditie. Stiti ca in comunism

manastirile au devenit "unitati de productie" si ca multi stareti erau informatori ai Securitatii sau,

in tot cazul, trebuia sa fie obedienti fata de putere. Ideea era sa-i indepartezi pe cei care voiau sa

mearga la manastire. Si, in buna masura, s-a reusit, multe manastiri s-au pustiit in comunism.

Apoi, dupa 1989, a fost un nou val de tineri spre manastiri, dar acest val a trebuit sa reinventeze

traiul in manastire. Uitati-va peste tot, majoritatea manastirilor au stareti si duhovnici cu varste in

jurul a 40 de ani.

§

"M-am intors la sufletul meu amarat"

Toti se straduiesc sa gaseasca drumul bun, si nadajduim in mila lui Dumnezeu ca le va da si har.

Asadar, in manastiri se reinventeaza traditia. Exista diferente foarte mari intre manastiri. Numai

bunul Dumnezeu va deosebi ce-i autentic si adevarat, de ce este doar incercare meritorie si atat.

- Ati influentat multi tineri sa se indrepte catre Biserica si pe unii, chiar sa se calugareasca. Ca

profesor erati iubit si foarte respectat. Nu va e dor sa aveti studenti, sa va aflati in mijlocul unor

oameni la inceput de drum, care cauta, spera si au totul de construit inainte?

- Nu, nu mi-e dor. Pentru ca, in timp, pozitia mea de lider in Universitate, de om cu succes, m-a

facut constient, prin nu stiu ce miracol, de carentele mele si de impostura in care ma aflam. Era o

ruptura grava intre ce credea lumea ca sunt si ce stiam eu ca sunt. Era foarte greu sa rezist imaginii

bune pe care si-au facut-o altii despre mine. E mult mai confortabil pentru suflet sa fii depreciat,

sa nu-ti fie recunoscute meritele si faptele bune, decat sa fii laudat. A accepta o imagine care nu

era conforma realitatii ma facea impostor. Atunci am spus ca trebuie sa inceteze.

- Asta v-a indreptat pasii catre manastire?

- Nu, dar asta a creat o tensiune, in sensul de a implini si eu ce spun altora ca trebuie facut. M-am

intors la sufletul meu amarat si ma ocup nitel de el, il mai zidesc, pentru ca altfel riscam sa-i invat

pe altii ce eu nu lucram. Intram in categoria fariseilor fatarnici. Asta nu inseamna ca acum sunt

altceva, intre noi fie vorba, dar macar ma straduiesc... (Rade)

- De ce credeti ca ati avut asa mare trecere la studenti? Aveati har pedagogic sau le vorbeati

despre lucruri care tin de suflet, pe limba lor?

§

- A fost vorba, cu siguranta, si de har, pe care insa nu l-am banuit. M-am trezit cu o audienta pe

care nu o aveam in vedere si m-am mirat de receptivitatea studentilor. Ajunsesem sa ma citeze cu

niste afirmatii destepte, pe care ei mi le atribuiau, dar eu nu le recunosteam, nu-mi aminteam sa

ma fi gandit la ele. Fiind mai prost, mi se dadeau de Sus, pentru acei tineri. Asta e lucrarea harului.

Asa se intampla ca ultimul popa de pe pamant, un netrebnic care nici nu stie ce s-a intamplat, sa

faca minuni cu un crestin, pentru credinta acestuia. Eu cred ca in anii '90-'93 a fost o perioada de

har in toata tara. Eu ii gasesc si o explicatie: e harul care vine pentru suferintele neinchipuit de

mari ale martirilor din timpul comunismului. Pentru sangele si jertfa lor ni s-a dat acest har, si de

aceea tin sa-i pomenim si sa-i cinstim. Daca nu o facem, harul se ridica de la noi. De aceea, ma

alatur si eu altor crestini si-mi exprim nedumerirea ca acei mucenici si sfintiti jertfitori din

temnitele comuniste nu sunt trecuti in randul sfintilor, de Sfantul Sinod.

Sfantul cu suflet de foc: PROOROCUL ILIE

§

Ilie prooroc - Icoana de la Nicula

"Dumnezeu este iubire!"

Daca vom cerceta calendarul cu sfinti al Bisericii noastre, vom vedea cum numai doi dintre

oamenii ce apartin Vechiului Testament, deci care au vietuit pe pamant inainte de Pogorarea

Sfantului Duh, sunt cinstiti cu sarbatori mari, la care se face priveghere, care sunt marcate cu rosu

si constituie zile nelucratoare: Sfantul Ilie si Sfantul Ioan Botezatorul.

Sfantul Ilie a vietuit in Israel in veacul al IX-lea inainte de Hristos. Numele Ilie (in ebraica: -

liyah) vrea sa spuna "Dumnezeul meu este YHWH (Iahv)". Sinaxarul, urmand Traditiei, ne spune

lucruri cu totul minunate in legatura cu nasterea si copilaria Sfantului. Astfel, la nasterea sa, tatal

sau a vazut in vis oameni invesmantati in alb, invelind copilul in scutece de foc, si care, dandu-i

numele de Ilie, i-au dat sa manance para de foc, simbol al ravnei pentru Dumnezeu, care l-a

mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si

petrecea necontenit in fata lui Dumnezeu in feciorie nepatimitoare, post neincetat si rugaciune

arzatoare. In felul acesta, sufletul sau a devenit ca focul, constituind un model pentru viata

monahala de mai tarziu.

Istoria captivanta a vietii si a faptelor Sfantului Ilie cel din Tezva Galaadului poate fi citita pe

nerasuflate in Biblie, in cartile a 3-a (cap. 17-19) si a 4-a (cap. 1-2) ale Regilor. Cele mai

reprezentative momente ale vietii sale sunt cunoscute de marea majoritate a credinciosilor:

* cum a fost trimis Ilie de Dumnezeu in pustie, in rastimpul in care Acesta a abatut o seceta mare

asupra poporului lui Israel, pentru a-l scoate din ratacirea de credinta in care cazuse;

§

Sfantul Ilie - icoana din Marginimea Sibiului

* cum acolo era hranit de corbi;

* cum s-a dus apoi la vaduva din Sarepta Sidonului si cum a facut ca acesteia sa nu i se termine

bruma de faina din sac si putinul untdelemn din ulcior, oricat s-ar fi consumat din ele;

* cum l-a inviat pe fiul acelei vaduve;

* cum i-a dat de rusine, pe muntele Carmel, pe slujitorii lui Baal si pe cei ai Aserei, cu alte

cuvinte, pe inchinatorii la idoli;

* cum i-a infruntat pe stapanitori, pe regele Ahab si pe Izabela, sotia lui, mustrandu-i fara teama si

fara reticenta pentru ereziile lor;

* cum a descuiat mai apoi cerurile inchise de Dumnezeu, prin rugaciunea lui, si a facut sa ploua;

* cum a fost hranit de un inger in pustie, in timp ce se ascunsese, prigonit de perechea regala;

* cum a fost luat de Dumnezeu cu trupul la cer, cu "un car si cai de foc", "in vartej de vant";

* cum i-a lasat el ucenicului sau, Elisei, cojocul si, odata cu el, indoit duhul lui.

"O adiere de vant lin"

Nu trebuie sa uitam ca lui Ilie, si prin el si noua, pe cand se afla refugiat intr-o pestera pe Muntele

Horeb, i-a fost facuta aceasta coplesitoare si atat de mangaietoare, in acelasi timp, dezvaluire:

Dumnezeu nu este asemenea unei vijelii, nici asemenea unui cutremur, nici asemenea unui foc, ci

ca "o adiere de vant lin" (3 Regi 19, 11-12) sau "vant subtire", cum spune o cantare a Bisericii din

ziua Sfantului.

§

Schimbarea la fata (detaliu)

Nu inspaimantator si infricosator ni se infatiseaza Dumnezeu, ci ca o blanda si invaluitoare

prezenta. Este una dintre acele revelatii care o sustin si se adauga celei a lui Ioan Evanghelistul,

referitoare la faptul ca "Dumnezeu este iubire". In acest context, ar trebui mentionat si acest fapt

paradoxal, si anume, acela ca Sfantul Evanghelist si Apostol Ioan nu-l pomeneste niciodata pe Ilie

in scrierile sale, daca nu punem la socoteala o trimitere nenominalizata din Apocalipsa (11, 3). In

acelasi timp, o analiza mai aplicata ar demonstra, probabil, cum dintre toti evanghelistii, spiritul

lui Ioan este cel mai apropiat de cel al Sfantului Ilie!

Si tot prin Ilie ne-a dat Dumnezeu aceasta asigurare vesnica, care ne si smereste: exista totdeauna

sapte mii (numar simbolic) de credinciosi adevarati care nu si-au plecat genunchii lui Baal si nu i-

au sarutat chipul idolatru (3 Regi 19, 18). Cat de intaritor este un astfel de gand, in perioadele de

dificultate si de slabiciune ale Bisericii! El reprezinta, totodata, un indemn si o chemare pentru

cine are urechi de auzit si cuget de cugetat.

Dar Sfantul Ilie ne apare, poate surprinzator pentru unii, si ca unul dintre personajele forte ale

Noului Testament. Este cat se poate de interesant a-l privi si a-l descoperi prin aceasta prisma, care

pune intr-o lumina noua si mai relevanta relatarea cea veche.

Doi tovarasi de cer

Sfantul Ilie face pereche buna, privit din punct de vedere duhovnicesc si mistic, cu Sfantul Ioan

Botezatorul. Amandoi sunt prooroci, amandoi sunt inaintemergatori ai lui Hristos: Sfantul Ioan

pentru prima venire, Sfantul Ilie pentru cea de-a doua. Amandoi erau asceti desavarsiti si umblau

in haine de par, incinsi cu cingatoare de curea, devenind exemplari pentru monahismul crestin de

mai tarziu. Cateodata, Ioan este asimilat lui Ilie, revenit pe pamant, Ioan este vestit lui Zaharia, ca

avand duhul si puterea lui Ilie. Atat Ilie cat si Ioan se bucurau de un mare prestigiu in ochii drept-

credinciosilor evrei din timpul Mantuitorului, fiind considerati a fi atins un maximum de sfintenie.

Asa se explica faptul ca Hristos este luat, adesea, de unii dintre acestia, drept Ioan sau drept Ilie.

Ar mai fi de evidentiat faptul ca, dupa ce Iisus citeste si interpreteaza in sinagoga pe proorocul

Isaia, isi continua predica cu referinta directa la proorocul Ilie, a carui respingere de contemporanii

sai ("Adevar va spun Eu voua ca nici un profet nu este bine primit in patria sa") o considera

expresiva pentru propria-i situatie. Tot tipologic este si postul de 40 de zile al lui Ilie, care il

prevesteste pe cel al lui Hristos.

Aparator al dreptei credinte

Desigur, prezenta evanghelica cea mai impresionanta a Sfantului Ilie este aceea din episodul

Schimbarii la Fata, cand Ilie si Moise sunt considerati de Dumnezeu demni si reprezentativi pentru

a se afla in lumina taborica neapropiata, pe care Fiul Sau a facut sa o vedem, pe cat ne este cu

putinta.

§

Icoana din Tara Oltului (Fagaras)

Daca Moise reprezinta trecutul si Legea venita de la Dumnezeu prin el, daca Hristos reprezinta

prezentul, acel prezent care ramane vesnic prezent, necuprins, deoarece leaga "deneinceputul" cu

"denesfarsitul" si nu-si pierde niciodata prospetimea, in suita logica, prezenta lui Ilie ar trebui sa

fie legata de viitorul umanitatii, fapt sustinut de prezumtia venirii lui inainte de a doua venire a

Domnului, credinta confirmata chiar de Hristos.

Care ar fi totusi motivul care conduce sa i se acorde Sfantului Ilie acest loc privilegiat in iconomia

Noului Testament? Desigur, faptul ca a fost luat cu trupul la cer constituie un argument si o proba

a prestigiului de care Sfantul Ilie se bucura in cer, prestigiu care se revarsa imperios si pe pamant.

Numai cu Enoh s-a mai petrecut un asemenea lucru, dar el ramane un personaj secundar in

iconomia Cartii Sfinte.

Sfantul Ilie este exemplar si dintr-o multime de alte puncte de vedere, pe care Biserica le-a retinut

ca atare, in cantarile pe care i le dedica. Dar, intre toate aceste motive de cinstire, unul, cred eu,

este mai puternic si il aduce pe Sfantul Ilie in primul plan al istoriei mantuirii. Anume, acela al

extraordinarului sau efort pentru ca poporul caruia ii apartinea sa nu piarda calea dreptei credinte.

Pentru aceasta, el intelege sa iasa la lupta duhovniceasca deschisa, cu cei patru sute cincizeci de

prooroci ai lui Baal si cu cei patru sute de prooroci ai Aserei. Lupta este o lupta pe taramul

rugaciunii, pe cel al comunicarii cu un Dumnezeu personal.

§

Detaliu

Dar e o lupta pe viata si pe moarte. Nu este vorba, in ultima instanta, despre viata si moartea

terestra, ci despre viata si moartea in vesnicie.

Vedem pusa in lucru, prin Ilie, cu prilejul disputei sale cu proorocii idolatri, si o divina si amara

ironie, prin care el scoate in evidenta inexistenta oricarui alt dumnezeu in afara de Dumnezeul cel

viu revelat lui Israel: "Strigati mai tare, caci doar este Dumnezeu! Poate sta de vorba cu cineva,

sau se indeletniceste cu ceva, sau este in calatorie, sau poate doarme; strigati mai tare, sa se

trezeasca!"

Odata vaditi, proorocii mincinosi sunt junghiati si dati mortii la raul Chison. Sa ne imaginam,

pentru o clipa, aceasta scena, cu opt sute cincizeci de oameni "junghiati" pe loc, fara ezitare. E

cutremuratoare! Cand cineva ii reprosa Medeei lui Passolini o anumita duritate, datorita

realismului redarii scenei finale a mitului, cand eroina isi devoreaza copiii, ii sugeram sa se

gandeasca cum ar arata, la acelasi regizor, episodul confruntarii dintre Ilie si proorocii mincinosi.

Sau, mai degraba, cum arata in realitatea sa istorica.

Aceasta este cheia personalitatii Sfantului Ilie: angajarea totala, pe viata si pe moarte, cum se

spune, dusa in vederea apararii dreptei credinte si a pazirii neamului sau de alunecari si caderi

ireversibile.

Sigur, nu se pune problema de a finaliza actele noastre de disputa religioasa in acelasi fel si astazi.

Dupa Hristos, altul este felul in care se cuvine a fi transate problemele de falsa credinta:

intransigenta in ceea ce priveste pastrarea adevarului trebuie aliata cu o infinita iubire jertfitoare.

Dar ca sa scapam cu viata, trebuie ucisi miile de prooroci mincinosi si idolatri din noi. Batalia

aceasta este totdeauna pe viata si pe moarte. Lupta nu poate fi dusa decat cu aceleasi arme cu care

a dus-o si Ilie: rugaciunea si apropierea de Dumnezeu, colaborarea cu El. In vremea noastra,

bantuita de sincretisme si de false ecumenisme, invatatura asupra importantei vitale a pastrarii

unei relatii vii cu Dumnezeu ramane ca un comandament principal al conduitei credintei noastre.

Sfantul muntelui

Prin prezenta sa in momentele culminante si atat de semnificative de pe Carmel si de pe Horeb, in

timpul vietii pamantesti, apoi de pe Tabor, dupa intruparea lui Hristos, Sfantul Ilie se arata a fi un

om al Muntelui, privit ca spatiu al aerului mai pur, propice revelatiei, inlesnind ascensiunea spre si

apropierea de Dumnezeu. Daca vom privi harta manastirilor si a schiturilor dedicate Sfantului Ilie,

vom vedea ca pe cele mai multe dintre ele le aflam mai la altitudine.

§

Icoana din Tara Oltului (Fagaras)

Pana si biserica "Sfantul Ilie Gorgani" din Bucuresti se afla pe o ridicatura, pe un gorgan!

La romani, Sfantul Ilie este o sarbatoare din cele mari, care se cere tinuta cu sfintenie. Ba, in unele

locuri (Bucovina), tinerea ei dura trei zile sau chiar o saptamana. In trecutul nu prea departat,

nume precum Ilie si Ilinca erau frecvente la romani, dar astazi le aflam tot mai rar folosite.

Sfantul Ilie este unul dintre primii sfinti despre care afla si pe care-l retin copiii. Li se spune ca

atunci cand ploua cu fulgere si tunete trece Sfantul Ilie cu carul prin cer. Cerul, ca o movila

nemarginita, unde sfantul Ilie iese la plimbare. Deoarece carul sau este sfant, cerul se acopera cu

nori, ca sa nu fie vazut. In popor, motivele manifestarii zgomotoase si luminoase a Sfantului Ilie

sunt felurite: ba ca-i fugareste pe diavoli, ba ca-i tare suparat cand vede rautatile oamenilor pe

pamant, precum si altele asemenea. In principiu, cand tuna inseamna ca Sfantul Ilie este necajit. S-

a si nascut, in exprimarea curenta, spunerea despre cineva care este manios, datorita supararii, ca

"(ii) tuna si (ii) fulgera". Poporul crede ca Sfantul Ilie este dotat cu sapte tunuri: de ploaie, de

seceta, de foamete, de holera, de boale, de moarte, de batalie. In orice caz, Ilie este sfantul care

trebuie invocat in legatura cu ploaia si cu seceta, ceea ce este in deplina concordanta cu istoria

vietii lui. Din acest punct de vedere, pricinuieste o anumita teama, pe care orice furtuna de vara,

cu bubuiturile si strafulgerarile ei, o sporeste. Inainte de a trasni undeva, Sfantul Ilie se sfatuieste

cu Sfanta Duminica, care sta la o masuta, avand o oglinda (si un sfesnic cu lumanare) prin care se

uita la ce face lumea. Se spune ca dupa sarbatoarea de Sfantul Ilie tunetul nu mai are atata putere.

"Antiharsul"

Minuni petrecute in viata Sfantului, precum hranirea de catre corb si urcarea cu carul de foc la cer,

au dat nastere in lumea taraneasca la icoane pe sticla de o neasemuita frumusete. Inspirate,

probabil, de episodul uciderii profetilor mincinosi, mai toate numeroasele legende ale romanilor in

legatura cu Sfantul Ilie sunt... horror. Si tare fanteziste! Ele provin, indeosebi, din Vechiul Regat

(Bucovina, Moldova - Botosani, Dolj, Buzau). Nucleul lor este insa corect, constand totdeauna in

constiinta unei adversitati totale intre Sfant si diavol. Pricina acestei uri neimpacate este pusa cel

mai adesea pe seama unei inselaciuni tragice, pe care diavolul i-a pricinuit-o lui Ilie. Infatisandu-

se, fie sub aspectul fiului sau, fie sub aspectul unui preot sau in alt chip amagitor, dracul il impinge

pe Ilie la uciderea, fara stiinta, a propriilor parinti (in unele variante isi omoara sora - Oltenia, in

altele nevasta si copilul - Tecuci). In consecinta, Ilie este obligat sa faca penitenta aspra intru

ispasirea pacatului sau. El ramane incarcat de o dorinta neostoita de a-l pedepsi amarnic pe cel

care l-a inselat. Apreciindu-i ravna, Dumnezeu i-l da pe diavol pe mana si, in acest scop, il

inarmeaza, oferindu-i spre folosinta tunetele si fulgerele. Mai tarziu, vazandu-i zelul oarecum

excesiv, simte nevoia sa i-l mai tempereze, slabindu-i puterea in mana dreapta si in piciorul drept.

Ca atare, in legende, Sfantul Ilie ajunge a fi, uneori, schiop de piciorul drept, si stangaci.

Plecand de la referatul biblic, ce spune ca Sfantul Ilie s-a ridicat cu trupul la cer, nesuferind

moarte, poporul il vedea revenind pe pamant in trup si implicat in luptele aprige cu Antiharsul

(Antihristul), ce vor preceda sfarsitul lumii. Acest sfarsit va insemna o curatare prin foc, premersa

de o sete mare, trimisa de Dumnezeu. Din cele sapte tunuri pe care le are initial, Sfantul Ilie va

ramane la sfarsit, pentru lupta finala, cu unul singur. In final, Sfantul Ilie va trebui sa guste si el

moartea inainte de Invierea finala.

Sarbatori populare

In popor, existau in legatura cu ziua de Sfantul Ilie si o puzderie de manifestari marginale, dintre

acelea pe care etnografii nostri primi le numeau atat de frumos "credinte marunte". Intre ele, si

unele picante... Un exemplu: "Prin Basarabia, in ajunul lui Sf. Ilie, fetele se duc noaptea pe

locurile unde este samantata canepa, se dezbraca de camesi si, dupa ce se tavalesc pe pamant, se

imbraca repede si se duc de se culca. Daca peste noapte vor visa canepa verde este semn ca la

maritis vor lua flacai ca barbati, daca insa vor visa canepa uscata, se vor marita dupa oameni

batrani" (Tudor Pamfile).

§

Icoana din Tara Fagarasului

Ca la multe alte sarbatori mai mari sau mai mici, si de Sfantul Ilie, romanii fac Mosi, tinand

nespus sa ii aduca pe cei plecati ai lor din aceasta lume impreuna cu ei la praznic. Mortii sunt

pomeniti, vizitati la cimitir. Se da de pomana in numele lor, pentru odihna sufletului lor. In unele

locuri, manifestarile sunt foarte bogate: se trimit pomeni bogate la vecini, se impodobesc

mormintele cu flori si lumini. Trebuie remarcat ca de Sfantul Ilie se dadea o atentie speciala

copiilor morti din neam. In vremurile vechi, numarul lor era destul de mare. De aceea, femeile

adunau copii straini de prin sat, sub un mar nescuturat, pe care acum il scuturau prima data, pentru

ca sa culeaga merele din iarba si sa se veseleasca. Odata cu ei, se considera ca si copiii morti se

veselesc.

Sfantul Ilie este un reper in calendarul taranesc, care nu stia de cifre, ci de sfinti. Zilele acestora

constituie momente ale unor inceputuri, ale unor schimbari. Sfantul Ilie este, de fapt, pentru tarani,

miez de vara.

Pana la Sfantul Ilie, era interzis a se manca mere. Altfel, ajungi sa culegi mere vesnic pe lumea

cealalta. De-abia acum se da dezlegare la ele, dar numai dupa ce primele culese sunt duse la

biserica, spre binecuvantare. In felul acesta, merele vor fi regasite "de aur" pe lumea cealalta. Sunt

pline in aceasta zi mesele pentru prinoase ale bisericilor cu mere varatece, bucurand privirile! In

unele locuri, se face acelasi lucru cu porumbul fiert. Asa se cuvine, ca toate cele dintai si mai

frumoase ale noastre sa le consumam insotindu-ne cu Domnul, apoi prin El, cu cei de aproape.

Credinte din popor spun ca marul este un dar al lui Dumnezeu pentru Sfantul Ilie, ca atare, el fiind

cel indreptatit sa scuture marul raiului.

Unul dintre lucrurile cele mai spectaculoase care se petrec la Sfantul Ilie sau in ajunul sarbatorii

este "retezatul stiubeielor" (tunsul stupilor), cu alte cuvinte prima recoltare a mierii celei noi. Casa

unde se face acest lucru se impodobeste ca de sarbatoare. Barbatul care face taierea stiubeielor se

supune, in prealabil, unei asceze purificatoare, ca pentru o slujire sacerdotala. El este ajutat de un

copil al sau, vreo ruda sau un vecin cunoscator, uneori chiar de femeia sa, dar cu obligatia ca si

acela sa se fi supus aceleiasi asceze in perioada premergatoare. Este o adevarata arta aceea de a

reteza stiubeie, trebuie sa stii cat sa iei si cat sa lasi, pentru ca sa ramana si albinelor pentru propria

hranire. Se duce miere la biserica, la sfintit, dupa care se imparte, fie la biserica, fie acasa, la

invitati. Dupa intoarcerea oamenilor de la biserica, are loc, practic, o adevarata pomana a mierii.

Nu se cheama la ea oameni care fac vraji si farmece, al caror duh este intinat de conlucrare cu

nefaste duhuri. Masa incepe cu miere si faguri de miere, alegandu-se cei mai frumosi. In

continuare, se bea tuica indulcita cu miere si se mancau si alte bucate, pana seara tarziu. Totul si

spre sporul albinelor. Apa ramasa de la ceara, bostina, este buna pentru tot felul de boli, dar mai

ales pentru friguri.

In multe locuri, se fac de Sfantul Ilie nedei, petreceri campenesti. Ele sunt si targuri, dar si prilej

de intalniri, de petrecere cu mancare si bautura, cu cantece si joc. Uneori durau mai multe zile,

fiind un fel de popas in lungul sir al muncilor pe care le presupune vara pentru taran. Acum avea

loc si vestitul Targ de fete de pe Muntele Gaina, din Apuseni.

Sa incheiem, si noi, asa cum isi incheie icoasele (strofe) Imnul de cinstire si fericire al Sfantului,

anume Acatistul sau: "Bucura-te, Ilie, marite prooroc si inaintemergator al celei de a doua veniri a

lui Hristos!". In rastimpul intre ceea ce fost Sfantul Ilie, prooroc, si ceea ce va fi, inaintemergator,

bucuria lui imaculata si infocata sa fie si a noastra, a tuturor!

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca -

STUDENTUL ASCET

§

Arsenie Boca, student la Facultatea de Teologie din Sibiu

"Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de lume. Nu ingusta rostul vietii numai la idealuri

pamantesti! Implineste-le si pe acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!" - cuvinte

imperativ, care rezuma un indrumar de viata, rostite de Parintele Arsenie, in 1949, la

Prislop.

Pentru orice tanar care vrea sa se specializeze intr-o anumita profesie prin studii universitare,

hotararea pe care o ia dupa absolvirea liceului este adesea decisiva pentru intreaga sa viata. In luna

iunie a anului 1929, Zian Boca isi incheia studiile la Liceul National "Avram Iancu" din Brad, ca

sef de promotie. Dintre cei 30 de absolventi din acel an ai liceului bradean, nu mai putin de 11 vor

deveni preoti. Cinci vor deveni juristi. Intalnim si doi functionari, un medic, un subinginer, un

profesor. Este pilduitor pentru nivelul scolii unde a invatat Parintele Arsenie, in perioada 1921-

1929. Din autobiografia scrisa la Ramnicu-Valcea, in 1945, cu ocazia primei sale arestari, aflam

urmatoarele:

"Terminand liceul si luand bacalaureatul la prima prezentare, inclinam spre stiintele pozitive. Daca

aveam avere sau garantau tutorii pentru mine, intram la aviatie, la Cotroceni - ceea ce n-a fost,

impiedicandu-ma saracia. Drept aceea, a biruit inclinatia contemplativa, sau speculativa, si in

1929, m-am inscris la Academia Teologica din Sibiu".

Prin foc si prin apa

Ca unul care in cursul studiilor medii se remarcase la matematica, fizica si desen, cu vointa si

disciplina care il caracterizau inca din adolescenta, Zian Boca ar fi ajuns cu siguranta un pilot de

elita sau un inginer de mare clasa. Cu zestrea sa intelectuala si spirituala, ar fi excelat in orice

domeniu. Peste ani, la Draganescu, unde a pictat biserica acestui sat vlascean, Parintele Arsenie ii

va spune Preasfintitului Daniil Stoenescu, Episcopul Daciei Felix, pe atunci, student la "Teologia"

din Sibiu: "Daca Dumnezeu are un plan cu mine, trec prin foc si prin apa". Astazi, avand

perspectiva devenirii sale, putem spune despre acel moment de cumpana, cand a optat pentru

Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu, ca Dumnezeu avea pentru tanarul Zian Boca o

misiune mult mai mare, pe masura talantilor cu care il dotase.

§

Culoar in internatul unde a stat si parintele Boca

Cine vor fi fost tutorii, nu indeajuns de avuti, pentru a-i garanta financiar studiile superioare la

Bucuresti? Dupa decesul lui Iosif Boca, tatal Parintelui Arsenie, in 1926, Vasile Crucin l-a luat pe

Zian in custodie. Invatator la Buteni, localitate situata pe drumul ce leaga oraselul Brad de Arad,

mai mare cu noua ani decat Zian Boca, Vasile Crucin este varul sau primar si, totodata, fiul lui

Vasile Crucin, pantofar din Brad, si al Anei Boca, sora lui Iosif Boca. In casa varului sau, situata in

spatele scolii, Zian va avea camera sa, pe tot parcursul cursurilor universitare. Aici isi petrece

vacantele, ocupandu-se mai ales cu desenul si pictura. Asadar, tutorii la care se refera Parintele

Arsenie in autobiografia din 1945 sunt, dupa toate probabilitatile, Vasile Crucin si sotia acestuia,

Maria.

Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu - azi Facultatea de Teologie "Andrei Saguna" din

cadrul Universitatii "Lucian Blaga" - este cea mai veche scoala romaneasca de teologie ortodoxa,

infiintata inca din 1786, sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici, si reorganizata in 1811 sub

indrumarea lui Gheorghe Lazar, cu o perioada de inflorire dupa 1848, in timpul pastoririi

Mitropolitului Andrei Saguna. Dupa Marea Unire din 1918, multe familii de romani transilvaneni

au facut eforturi mari pentru a-si trimite copiii la studii superioare. Pe tinerii cu posibilitati

financiare reduse, dornici sa studieze "Teologia", Mitropolia Ardealului ii sustinea prin acordarea

de burse si ajutoare.

§

Fatada Facultatii de Teologie din Sibiu

"In cursul teologiei, mi-am vandut casa parinteasca, spre a-mi putea continua studiile",

mentioneaza Parintele Arsenie, in autobiografia sa. "Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut nici un

ajutor si nici nu ma induram, intrucat era divortata de tata, iar eu eram dat tatii, prin sentinta de

divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca ma va da la scoala". Un document existent in arhiva

Primariei comunei Vata de Jos, de care apartine satul natal al Parintelui, Vata de Sus, atesta ca

salasul si casa de pe dealul Bujoara, mostenite de la bunicii materni, Gligor Popa si Pascuta Maris,

au fost vandute in anul 1931. Mama Parintelui, Crestina, s-a recasatorit cu Nicolae Darau, in satul

Halmagiu, tot din Tara Zarandului.

Nevointa si cunoastere

Preotul Teodor Bodogae, trecut la cele vesnice in 1994, ani buni profesor de istorie bisericeasca

universala la Facultatea de Teologie din Sibiu, intr-un articol intitulat "In amintirea Parintelui

Arsenie Boca", publicat in 1990 in revista teologica "Telegraful roman", ne ofera informatii despre

studentul Zian Boca, pe care l-a avut coleg de banca timp de patru ani:

"Poate faptul ca nu s-a prea bucurat in tinerete de caldura unei vieti familiale explica firea sa putin

sociabila, retrasa, introvertita. Vacantele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne-a impresionat

taria de vointa cu care rabda frigul, fiind imbracat adeseori in imbracaminte redusa. Tot astfel,

abtinerea de la bucate mai grele, renuntand regulat la portia de carne din Institut.

§

Sibiu in anii '30

Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor straine. Cunostea, totusi, foarte bine limba franceza si

citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, cautand sa se adanceasca

in descifrarea tainitelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura si mai ales pictura. Imi

amintesc si acum de usurinta cu care interpreta la flaut compozitii destul de pretentioase. Toate

acestea erau tot atatea dovezi care ne ajutau sa intrevedem in el pe pictorul si pe duhovnicul de

mai tarziu, care cauta sa redea, in compozitii clare si analize psihologice, destule adancuri ale

sufletului omenesc".

Asadar, la varsta de 19-20-21 de ani, cand aproape toti tinerii sunt atrasi de placeri si distractii,

cand traiesc cu impresia ca au tot timpul si toata viata inainte, Zian isi autoimpune o asceza

severa: un regim alimentar fara carne, calirea trupului prin frig, o atitudine rezervata in raporturile

cu ceilalti, dedicandu-se cu seriozitate studiului si rugaciunii. Sa fi incoltit in sufletul sau, inca de

atunci, chemarea spre viata calugareasca?...

§

Andrei Saguna

"In timpul teologiei", scrie Parintele Arsenie in 1945 "mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii

calugaresti si doream sa ma instruiesc, pe cat puteam, mai temeinic, cu deosebire in latura mistica

a vietii. Cu prilejul acela, aveam urmatoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cat mai

fara mine si cat mai fara corespondenta, ca oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu cand va afla ca

m-am calugarit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera, care avea

mai multe amanunte greu de crezut. Asa, de pilda, mi-am propus ca toata vremea teologiei sa nu

fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce n-am reusit, intrucat tocmai in anul acela, 1929, Ministerul

ingaduie si fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu vreo cateva colege. Dar cunostinte in

oras am izbutit sa n-am. Asta am reusit toata vremea teologiei, desi faceam parte si din "Reuniunea

de muzica Gheorghe Dima" din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta".

Ceea ce impresioneaza este atat sfera preocuparilor pe care le are Zian Boca, in timpul studentiei

la "Teologia" din Sibiu, cat si hotararea cu care evita tentatiile specifice tineretii.

Cine face curte nu face carte

Pe vremea aceea, 1929-1933, regulamentul de ordine interioara de la Academia Teologica

impunea frecventa obligatorie la cursuri, la rugaciunile si slujbele religioase de la Capela

facultatii; de asemenea, participarea la Sfanta Liturghie, oficiata duminica si la marile praznice la

Catedrala mitropolitana. Cele trei mese de la cantina Academiei incepeau si se terminau cu

rugaciune. La masa de amiaza, cei prezenti ascultau si un text biblic, citit de catre studentii din

anii III sau IV.

§

Catedrala mitropolitana din Sibiu

Studentii nu puteau pleca in oras decat cu bilet de voie de la duhovnicul facultatii, pe care il

prezentau portarului. Erau liberi sa mearga in oras sambata dupa amiaza si duminica, dupa

Liturghie, pana la ora mesei de amiaza. "Ma abtineam de la "voia in oras", ci stam in curtea scolii,

cu poarta deschisa. Cu colegii nu ieseam in oras, decat daca trebuia in interesul scolii, a vreunui

profesor, sau insotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzica. N-am dansat si n-am

invatat lucrul acesta. Imi dase tata grija asta - si, mai cu deosebire cand eram teolog, nu-mi puteam

inchipui sa fac asa ceva".

Convins ca "cine face curte nu face carte", ca "pastrarea capacitatii de incadrare in disciplina a

unui suflet face dovada armoniei si valorii sale", ca luarea examenelor se face mai usor "in regim

de abstinenta, de castitate", pentru ca "prin infranare, energia genezica trece ca energie vitala in

sange si asigura sanatatea tuturor organelor si agerimea mintii", ca duhovnic, Arsenie va indruma

pe calea unei vieti curate pe toti elevii si studentii care-l vor cauta de-a lungul anilor. Ca tanar

student, Parintele Nicolae Streza de la Sibiu l-a ascultat pe Parintele Arsenie si, pe parcursul celor

patru ani de studii la Academia Teologica, cu o singura exceptie, a luat toate examenele cu nota

maxima.

Acum 80 de ani, studentul Zian Boca traia constient ca "Dumnezeu e de alta natura decat existenta

creata, si cunoasterea lui Dumnezeu ne cere si pe noi in intregime intr-un alt mod de a fi".

Inaltimea spirituala pe care o va atinge Parintele Arsenie este rodul unor indelungate nevointe,

incepute inca din studentie, sau poate mai devreme, adeverind o adanca zicere a sa: "Ne intalnim

in prezent cu viitorul trecutului".

§

Mitropolitul Nicolae Balan

"Aveam problema vointei in stapanirea simturilor. Mai mult chiar, ma preocupa, studiind mistica

comparata a diferitelor religii superioare, sa vad prin proprie experienta cat se intinde sfera vointei

in domeniul vietii sufletesti si biologice", isi amintea Parintele Arsenie. "Ma interesa sa vad daca e

adevarat ce afirma cartile asupra actelor reflexe si asupra instinctelor, anume, ca sunt independente

de vointa si controlul constiintei. Experienta mea personala, insa, mi-a dovedit ca actiunea vointei

si a constiintei se poate intinde si peste instincte si actele reflexe, dupa o oarecare variabila. Ma

ajutau la aceste adanciri si studiile ce le facea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de

Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar o parte de studii le tiparea in "Revista

de filosofie" din Bucuresti si-mi parveneau pe aceasta cale. Toate acestea ma interesau sa le aflu si

sa le probez in vederea calugariei".

Credinta si cultura

§

Parintele Dumitru Staniloae

Profesor la Scoala Teologica de la Sibiu intre 1905 si 1920, dupa inscaunarea sa ca Mitropolit al

Ardealului, Inalt Preasfintitul Nicolae Balan a cautat sa formeze un corp profesoral de elita. In

perioada cand Zian Boca a studiat teologia, 1929-1933, Academia Teologica "Andreiana" avea

multi profesori tineri de valoare, cu specializari si doctorate la universitati de prestigiu din

strainatate. Intre acestia, merita amintiti Nicolae Colan, profesor de Noul Testament, care ulterior

va fi ales Episcop de Cluj si Mitropolit al Ardealului, preotul Nicolae Terchila - profesor de

Filosofie si Psihologie, preotul Nicolae Neaga - profesor de Vechiul Testament si Limba Ebraica,

preotul Dumitru Staniloae, care preda atunci Apologetica si Teologia pastorala, si foarte tanarul

Nicolae Popovici, viitorul Episcop de Oradea, profesor de Apologetica, cel care, dupa 1950, a

preferat surghiunul la Manastirea Crasna oricarui compromis cu regimul comunist. Toti erau

pedagogi buni, cu dragoste pentru studenti.

Zian Boca a fost in anii III si IV infirmierul "Teologiei", si a locuit intr-o camera separata, cu un

mic grup sanitar in hol. Putea, astfel, sa studieze, sa picteze, sa deseneze, sa se roage in liniste.

Parintele Nicolae Streza, care la randul sau a fost infirmier al "Teologiei" din Sibiu 15 ani mai

tarziu, mi-a dezvaluit ca infirmierul avea obligatia sa-i depisteze pe cei bolnavi si sa-i trimita cu

bilet la medicul facultatii, care avea cabinet medical in oras. Totodata, trebuia sa controleze

curatenia la dormitoarele studentilor si chiar si felul cum se pregateau alimentele la bucataria

internatului. Poate ca de atunci, cel care avea sa devina marele duhovnic Arsenie Boca a devenit

interesat de legatura dintre bolile sufletului si maladiile trupului, de efectul pacatului asupra

corpului si a mintii.

Doamna Maria Cristea de la Sibiu, astazi in varsta de 97 de ani, era studenta in anul I la Academia

Teologica "Andreiana" atunci cand Parintele Arsenie era student in anul IV. Pe holul facultatii a

asistat involuntar la o cearta intre studenti, in care vorbele erau rostite pe un ton ridicat. La un

moment dat, Zian Boca a iesit din camera sa, deranjat de ceea ce auzea. Certaretii s-au oprit. Zian

le-a zis: "Ne pregatim pentru preotie. Daca nu suntem in stare sa ne stapanim, poate ar fi bine sa

ne gasim altceva de facut". Continuand parca cele spuse colegilor de facultate, Parintele Arsenie

va nota, intr-o insemnare ce se pastreaza in chilia sa de la Sinaia: "Cata vreme va tulbura

nimicurile, e semn ca pierdeti esentialul. Intrebati-va, dramatic, pe voi insiva, cu toata sinceritatea

constiintei, ce destin dati vesniciei voastre? Iisus e un raspuns: dar care trebuie trait. Aceasta e

marea noastra raspundere in fata lui Iisus".

§

Interiorul Catedralei mitropolitane din Sibiu / Foto: Agerpres

Viitorul ieromonah era de pe atunci constient ca "preotia Bisericii urmareste ca nici unul din fiii

Tatalui sa nu se invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul dragostei lui

Hristos", ca "preotii raspund cu sufletul lor de cei pe care ii pastoresc". Intr-o scrisoare adresata

unui preot de mir care ii cerea sfatul, Parintele Arsenie scrie: ""Misiunea preotilor" nu e nicidecum

numai licenta in Teologie si actele chiriarhiei, prin care esti trimis in buna randuiala. Desi obiectiv

si asta este. Subiectiv, trebuie sa stii, trebuie sa fii constient ca esti trimis de Dumnezeu pe pamant,

catre oameni, si ai anumite lucruri de spus". In concordanta cu ceea ce el insusi prin sarguinta

ascetica si studiu temeinic devenise, adauga: "Trebuie deci sa fii si om de cultura, cat mai vasta, si

om de credinta, care tii in fiinta ta evidenta divina intr-o neintrerupta continuitate de constiinta. -

Asta, ca sa poti vorbi cu contemporanii tai, cu oricare s-ar intampla, la cele mai bune nivele si alte

orizonturi ale constiintei, pre limba si la pretentiile lor". Ca viitor preot, inainte de a cere altora sa

duca o viata potrivit poruncilor si sfaturilor evanghelice, Zian Boca a inceput prin a le trai el

insusi.

Incheiem aceste randuri despre studentia la Sibiu a Parintelui Arsenie, lasand chiar cuvintele

Cuviosiei sale sa-i caracterizeze trairea:

"De viata altora, in afara zidurilor teologiei, am fost in cea mai perfecta indiferenta si

necunostinta. Toate preocuparile mele erau si sunt pana astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea

mi-a fost urata, de cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie isi

alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior. Teza de licenta in Academia Teologica

rezuma stradaniile mele spre acea desavMari personalitati ale

trecutului romanesc - Episcopul Iuliu Hossu

§

Episcopul Iuliu Hossu in floarea varstei

* Preot greco-catolic, inaltat pana la grad de episcop si cardinal, a intrat in istorie, la Alba

Iulia, in 1918, unde a citit declaratia Marii Uniri. Luptator pentru eliberarea Ardealului de

sub ocupatia ungureasca, a fost intemnitat la Sighet de comunisti si a murit in recluziune,

batran si bolnav, la Manastirea Caldarusani *

Ochii mintii

Parintele Gheorghe Breharu, vicarul onorific greco-catolic de Gherla, sade in fata mea, pe un

scaun, la un birou pe care se afla o carte. O deschide cu maini tremurande si o apropie de geam.

Cruci si rozarii stau roata imprejur. Soarele din fereastra inveleste odaia in caldura unui sfant altar.

"Ia zi-mi, ce scrie aici?", ma intreaba batranul preot, subliniind cu degetele zvelte, noduroase, un

titlu ingrosat al unui capitol din cartea pe care el insusi a scris-o, demult, pe cand vederea inca il

mai ajuta. Ma priveste cu ochi albastri, senini, asteptand confirmarea ca am ajuns la pagina pe care

o cauta. "Iata, aici scrie despre Adunarea de la Alba Iulia", spune. Ochii parintelui se insenineaza

si mai mult. Cu un gest ferm, imi arata imaginea din josul paginii, din stanga. "Fotografia asta a

fost facuta la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1918. E o fotografie-eveniment! Episcopul greco-catolic

de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, citind Declaratia de unire cu tara. Vezi, acolo, Prea Sfintitul e in

prim-plan, inalt, intr-un palton lung, cu declaratia in maini, aplecat usor peste foaie. Pe cap trebuie

sa aiba un joben elegant...", descrie parintele Breharu, cu ochii mintii, imaginea pe care eu o vad

sub razele de lumina ce patrund prin fereastra. "Era un om aprig, dar avea in voce o caldura cum

n-am mai pomenit in toata viata mea".

Parintele Breharu merge pe 94 de ani. Se misca tot mai greu - o duzina de carje agatate sus, pe un

dulap, ii confirma infirmitatea, si nu mai poate citi de ani de zile. Dar mintea i-e neatinsa.

§

Dr. Iuliu Hossu preot militar in Primul Razboi Mondial

Din cand in cand, in ciuda bolilor care-l chinuie, mai merge la biserica si le vorbeste enoriasilor

sai din Gherla. E singurul in viata dintre preotii care au slujit in preajma Prea Sfintitului Iuliu

Hossu, dupa Al Doilea Razboi Mondial.

Il stia de cand era mic pe tanarul si vrednicul episcop, auzise atatea si atatea lucruri minunate

despre el Elev la liceul greco-catolic din Gherla, aflat pe atunci sub conducerea si grija

episcopului, a fost vizitat, nu o data, la clasa, de Iuliu Hossu. Venea si se aseza pe un scaun langa

catedra si ii asculta seniorial, fara sa schiteze vreun gest, vreme de o ora intreaga. Nu conta ca

greseau sau ca se fastaceau de emotii la intalnirea cu el. Tanarul episcop privea fix spre clasa, cu

ochii lui scrutatori, ca si cand asculta nu lectiile, rugaciunile si psalmii invataceilor, ci chemarea

launtrica a acelor copii, imbracati in vesmintele impecabile ale scolii confesionale. "Abia la finalul

orei ne lua pe cate unul la el si ne dadea sfaturi, ori ne iscodea despre problemele si framantarile

noastre. Iar atunci cand ii vorbeam, revenea la nemiscarea aceea imperiala. Din cand in cand,

sublinia cu un inganat usor pasajele esentiale din povestile noastre, semn ca, in nemiscarea sa, era

prezent cu toata fiinta lui la intalnirea noastra", isi aminteste parintele Breharu.

"Ascultati, romani fericiti, buna vestire a unirii noastre cu tara"

Vicarul Gheorghe Breharu are un cult pentru fostul mare episcop unit si-i soarbe cuvintele ori de

cate ori cineva binevoieste sa i le mai citeasca o data. "Citeste-mi, rogu-te, cuvintele Prea

Sfintitului de la Alba Iulia...", ma roaga si pe mine. Ultima data, cuvintele episcopului i le-a citit

sotia, "Dumnezeu sa o ierte!". Au trecut 7 ani de atunci.

§

Parintele Gheorghe Breharu

Luptator neinfricat pentru drepturile romanilor si pentru unirea cu tara, episcopul Iuliu Hossu a

avut marea cinste de a da citire Declaratiei de la Alba Iulia. Orator de exceptie, inaltul prelat a

invelit Rezolutia Adunarii Nationale intr-un discurs memorabil, ale carui ecouri sunt si azi vii in

memoria colectiva a urmasilor zecilor de mii de transilvaneni hotarati sa se uneasca cu tara. In fata

unor inalte oficialitati militare, a episcopului ortodox de Caransebes, Miron Cristea, si a numerosi

batrani tarani ardeleni, trimisi de prin satele de unde se trageau sa tina sus, la Alba Iulia, steagul

tricolor, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, are prezenta nobila a unui premier

britanic interbelic. In fotografia pe care parintele Breharu nu o mai poate vedea clar, de ani de zile,

dar ale carei cele mai fine detalii le stie pe de rost, toti cei prezenti ii sorb cuvintele, aidoma

batranului vicar din Gherla: "Fratilor, ceasul plinirii vremii este acesta, cand Dumnezeu

Atotputernicul rosteste prin poporul Sau credincios, dreptatea Sa, insetata de veacuri. Astazi, prin

hotararea noastra, se infaptuieste Romania Mare: Ne unim pe veci cu Tara-Mama, Romania! Va

reamintiti cand, prin sutele de spitale, in zilele de intuneric, va vesteam ca: "Va invinge

dreptatea!". A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptatii lui Dumnezeu si al rasplatirii lui pentru

nedreptatile veacurilor, purtate de un neam cu credinta in Dumnezeu si cu nadejde in dreptatea

Lui. Suferintele voastre se imbraca in lumina, cum revarsa in clipa aceasta soarele asupra noastra

lumina sa, cu binecuvantare.

§

Regina Maria si Regele Ferdinand, intampinati de tanarul episcop Iuliu Hossu in timpul unei vizite

in Transilvania, imediat dupa Unire

Cuvintele Domnului se plinesc aici, intru plinirea dreptatii dumnezeiesti. "Multi au dorit sa vada

ce vedeti voi si n-au vazut, si sa auda ce auziti voi si n-au auzit. Ochii vostri sunt fericiti ca vad, si

urechile voastre sunt fericite ca aud!". Vad ziua intregirii neamului si aud buna vestire a dreptatii

lui Dumnezeu. Ascultati, romani fericiti, buna vestire a unirii noastre pe veci cu Tara-Mama,

Romania".

Dupa citirea declaratiei propriu-zise, Iuliu Hossu le-a marturisit celor stransi la Alba Iulia: "Fericit

am rostit hotararea judecatii lui Dumnezeu prin reprezentantii a toata suflarea romaneasca. Fericiti

voi, care ati pecetluit pe veci unirea cu Tara-Mama. O viata intreaga veti marturisi cu mandrie: "Si

eu am fost la Alba Iulia!". Voi sunteti marea armata a sufletelor alese ale neamului nostru.

Cantarea noastra de biruinta sa fie cantarea neamului pe calea lunga si grea a veacurilor:

"Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate in veac, si cuvantul tau este adevarul!". Dreptate si adevar la

temelia Romaniei intregite. "Marire intru cele de sus lui Dumnezeu. Pe pamant pace. Ziua invierii,

sa ne luminam popoare". Traiasca Romania Mare, una si in veci nedespartita! Amin".

"Amin!", repeta parintele Breharu, rezemandu-se, cocarjat, de spatarul scaunului de la birou. L-au

umplut, inca o data, cuvintele mentorului sau, episcopul Iuliu Hossu. "Numai cuvintele astea sa le

fi scris toata viata lui, si tot ar fi fost, pentru neamul romanesc, un om mare", sopteste parintele.

Urme de pasi si flori

Parintele Breharu l-a cunoscut pe episcopul Iuliu Hossu la Gherla, intre razboaie.

§

Fotografia istorica in care Episcopul Hossu citeste Declaratia de la Alba Iulia din 1918

Episcopul era senator de drept in Parlamentul Romaniei si avea o reputatie fantastica in epoca.

Cand slujea in Gherla si mergea, duminica dimineata, la prima ora, de la sediul episcopal spre

catedrala greco-catolica, orasul intreg incremenea de admiratie, la geamurile caselor sau pe

trotuarele orasului. Prea Sfintitul pasea egal, zvelt si netulburat, asa cum si-l aminteau pana mai

ieri toti batranii dintr-o generatie cu vicarul Breharu. Au murit toti, rand pe rand. Parintele Breharu

le-a slujit el insusi la capatai, rugandu-l pe Domnul sa-i primeasca la Dansul. Acum, e singurul

martor si marturisitor al prezentei pline de har a episcopului in oraselul din judetul Cluj in care

acesta si-a inceput lucrarea sa pastoreasca.

E o vara linistita in Gherla. Un vanticel cald mangaie afectuos ramurile pomilor ce strajuiesc

stradutele inguste din centrul baroc. Batranul vicar se intoarce catre fereastra care da catre via din

spatele casei. Tace o clipa, iar privirea i se umple de soare. Apoi, isi plimba ochii plini de lumina

de-a lungul intregii camere, pana la peretele cu icoane si tablouri vechi de deasupra patului. E un

intreg ceremonial in gestul acesta, atat de simplu. Ca si cum Prea Sfintitul Iuliu Hossu ar trece

aievea, in stralucitoare straie arhieresti, pe stradutele cochete ale asezarii. Iar fericirea muta a

parintelui vicar e chiar semnul admiratiei pe care, alaturi de toti gherlenii, Gheorghe Breharu o

traise in anii '30 fata de episcop.

Cum sa nu-l iubeasca lumea pe Iuliu Hossu? In Primul Razboi fusese alinatorul durerilor ostasilor

aruncati in lupta de conducerea imperiului. Concentrat ca preot de razboi, militase inca de atunci,

printre soldatii romani de pe front, pentru unirea cu tara. Intre timp, decesul episcopului Vasile

Hossu il facuse sa se intoarca la Gherla, unde i-a urmat acestuia, in fruntea Episcopiei. Se

intampla in martie 1917. Episcopul Hossu avea pe atunci doar 31 de ani! De mai bine de 7 ani,

insa, era doctor in Filosofie si in Teologie, dupa absolvirea la Roma a Colegiului De Propaganda

Fide.

§

Gheorghe Breharu, proaspat absolvent al Institutului De Propaganda Fide din Romania

In tumultul de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, Iuliu Hossu ii mobilizase pe credinciosii din

eparhia sa sa sprijine Marea Unire si sa nu se mai supuna autoritatii austro-ungare! In 1918, cine

daca nu episcopul Hossu stransese in fata casei episcopale intreaga suflare romaneasca din Gherla

si din imprejurimi, pe care el insusi a condus-o la Alba Iulia, cu mesajul dorintei de unire cu

Romania? Apoi, mai important decat toate, episcopul Iuliu Hossu era omul care citise

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia. Prea Sfintitul in persoana!

Episcopul Hossu pastorea peste 600.000 de suflete, inca dinainte de Marea Unire. O clipa nu

statea locului. Batea Transilvania de la Cluj si Gherla, pana la Bixad si Moisei, si de la Lupsa

muntilor Apuseni, pana la Casei sau Fizes, in Satu Mare. De altfel, Prea Sfintitul Iuliu Hossu avea

aceasta reputatie unica de "episcop al vizitatiilor canonice". In 1938, dupa doua decenii in fruntea

Episcopiei de Cluj-Gherla, trecuse de mult peste o mie de vizite in aria pe care o pastorea ca inalt

ierarh. Nu era an de la Dumnezeu sa nu treaca, macar o data, pe la toate manastirile din Episcopie.

Toata lumea stia asta. Era manat de un veritabil har apostolic si, spun cei ce l-au cunoscut, "dorea

sa cunoasca totul, sa vada totul, sa inteleaga mai bine atat bucuriile, cat si durerile membrilor

comunitatii pe care o pastorea".

"Episcopului Hossu i se datoreaza reinvierea pelerinajelor la manastirile din Transilvania. Dupa

1921, Prea Sfintitul a prezidat pelerinaje devenite celebre, precum cele de la Bixad, de Sfintii

Apostoli Petru si Pavel, la Nicula, de Sfanta Marie Mare, sau la Moisei, de Sfanta Marie Mica.

Importanta pelerinajului de la Nicula, din zilele noastre, e meritul lui Iuliu Hossu. Pe vremea lui,

se adunau, in anii '40, pana la 50.000 de oameni, ca sa se roage la icoana facatoare de minuni", isi

aminteste parintele vicar. Batranul preot scotoceste intr-unul din sertarele biroului sau de lucru.

Scoate o carticica invelita in coperti rosii, cu insemnele papalitatii. Acolo "tine bine" cateva

documente dragi sufletului sau. Printre ele, decupajul din ziar al unei fotografii din anii '40, in care

Prea Sfintitul Hossu le vorbeste inflacarat credinciosilor veniti din intreaga episcopie, la Nicula.

Puhoi de oameni, nu-i loc sa arunci un ac, iar episcopul e acolo, printre ei, vorbindu-le, ca

intotdeauna in clipele grele, despre iubirea de Dumnezeu si iubirea de Neam si de Tara. "Peste tot

pe unde mergea, povesteau apoi credinciosii, starpea uneltirile diavolului, incetau ura si pizma. Se

vestejeau buruienile patimilor si cresteau florile virtutii", imi spune batranul vicar, cu ochi senini.

Un mare profesor spusese vorbele astea despre Prea Sfintitul Hossu, demult, chiar in anii '40. Sunt

prea frumoase ca vicarul sa le fi uitat de atunci...

"Credinta noastra este viata noastra"

S-a intalnit de atatea ori cu Prea Sfintitul! In copilarie, cand, in drum spre biserica, se tragea

cuviincios pe marginea trotuarului, ca sa-l lase pe episcop sa o ia inainte. In anii scolii

confesionale de la Gherla, cand inaltul ierarh venea sa vada daca invata bine si daca au conditii

cum se cade. Apoi, episcopul insusi il hirotonise ca preot si tot el il indrumase, parinteste, sa se

ocupe, ca profesor, de educatia viitorilor preoti greco-catolici, chiar la liceul pe care il absolvise.

§

Intalnirea de la Roma, dintre parintele Breharu (primul din stanga) si episcopul Iuliu Hossu

(centru)

S-a intalnit de atatea ori cu Prea Sfintitul, dar nicicand emotia nu a fost mai mare ca in toamna lui

1941. Tanarul Gheorghe Breharu era student la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide. In tara,

vremurile erau tulburi, iar oastea pastorita de episcopul Iuliu Hossu cazuse, cu doar un an inainte,

sub asuprirea Ungariei hortiste. Prea Sfintitul avea in grija peste un milion de suflete. Era singurul

inalt prelat cu autoritate in fata regimul maghiar si cu libertate de miscare prin intreaga

Transilvanie de Nord. Multi oameni "de buna credinta" l-au sfatuit pe episcop sa se refugieze din

fata ocupatiei, dar Iuliu Hossu le raspundea cu forta si tactul sau imperturbabile: "Raman alaturi

de credinciosii mei sa le impartasesc soarta. Credinta noastra este viata noastra". Iar preotilor care

sovaiau, macinati de amenintarile hortiste, le spunea astfel: "Daca pe Dealul Feleacului vi s-ar

arata Domnul, ca odinioara lui Petru, ce ati face?". Numai ca abuzurile la adresa romanilor erau tot

mai grave cu zi ce trecea. Ii intampinase la Cluj, cu un curaj nebunesc, atat pe premierul maghiar

Teleki, cat si pe regentul Horthy, protestand vehement impotriva crimelor de la Ip, Treznea si

Huedin. Dar sicanele nu conteneau, asa ca episcopul s-a prezentat, in toamna lui 1941, in fata

Papei Pius al XII-lea. Atunci, la Roma, l-a intalnit din nou teologul Gheorghe Breharu pe marele

episcop. Iuliu Hossu a tinut neaparat sa-i vada pe tinerii care studiau la Roma. "Era foarte mahnit,

mi-l aduc si acum aminte. Ne-a imbratisat, ne-a binecuvantat, ne-a spus cuvinte calde, de

imbarbatare, dar se vedea ca ducea cu el durerea celor din tara si ca era preocupat de negocierile

pe care urma sa le aiba cu Papa", povesteste vicarul. Abatut apare episcopul si in fotografia pe care

si-a facut-o la Roma, cu Vaticanul in fundal, alaturi de dragii lui "studinti" transilvaneni. O

fotografie-document, de care parintele Breharu nu se desparte nici in ruptul capului. O fotografie

transformata in carte postala, pe care tanarul student i-a trimis-o in graba mare, in toamna lui '41,

scumpei lui logodnice din tara. "Eu in stanga sunt, primul din stanga, iar in jurul Prea Sfintitului

sunt fostii mei colegi. Unul a ajuns inalt ierarh ortodox, dupa Al Doilea Razboi Mondial, altul a

ajuns mare episcop la Roma... S-au prapadit cu totii, dragul meu, numai eu am mai ramas", imi

marturiseste preotul nonagenar. Pipaie cu degetele asperitatile hartiei fotografice de moda veche,

ca si cum, in lipsa vazului, amintirile s-ar fi incrustat acolo, cu anii, laolalta cu sepia melancoliei.

Prapadul

A doua zi le-a dat intalnire la prima ora. S-au prezentat cu totii la patru ace, gatuiti de emotie.

Episcopul avea sa-i duca in vizita la Papa. "A fost un moment inaltator. Prea Sfintitul Hossu ne-a

prezentat pe fiecare, iar Papa ne-a binecuvantat", imi spune cu glas stins parintele Breharu. Dar

adevarata revelatie a momentului nu aceasta a fost. "Dupa ce ne-a prezentat, Prea Sfintitul Hossu a

ingenuncheat la pamant, alaturi de noi, la picioarele Papei Pius. Om mai mandru si mai vertical ca

el nu era, asa ca eu, cu mintea mea de atunci, pur si simplu am fost socat, pentru ca nu mi-l

puteam imagina ingenuncheat. Il mai vazusem o singura data facand o reverenta in fata Regelui

Carol al II-lea, si atunci mi se paruse foarte ciudat, ca si cum mai normal ar fi fost ca regele sa

faca o reverenta in fata Prea Sfintitului", se mira si acum batranul vicar.

§

In timpul detentiei de la Sighet

"Ingenuncherea in fata Papei a fost o mare lectie pentru mine. A fost lectia umilintei si a

respectului, pe care sunt fericit ca am invatat-o atunci de la Iuliu Hossu insusi si pe care nu am

uitat-o toata viata", adauga parintele Breharu.

Dar Vaticanul a fost, pentru marele luptator in sutana, inceputul sfarsitului. In septembrie 1943, i-a

vizitat personal pe ranitii si mutilatii de razboi romani din spitalele din Budapesta, i-a vizitat si pe

romanii concentrati in lagare de munca, si peste tot a dat de marturiile pline de emotie ale

transilvanenilor care il cunosteau inca din anii gloriosi ai Marii Uniri. Apoi a urmat prapadul.

Dupa 1944, odata cu instaurarea regimului comunist si la directivele agresive ale Moscovei, a

inceput lupta pentru desfiintarea Bisericii Greco-Catolice. In 1948, Iuliu Hossu s-a intalnit de doua

ori cu Petru Groza, dar nu a putut fi convins sa renunte la credinta sa, nici cand i s-a oferit

Mitropolia Ortodoxa a Moldovei, nici cand a fost amenintat cu un dosar fabricat de Securitate.

"Credinta noastra este viata noastra", i-a raspuns Iuliu Hossu lui Petru Groza, la fel cum ii

raspunsese si lui Horthy Miklos.

A fost intemnitat la Sighet alaturi de ceilalti episcopi greco-catolici, si supus unui regim de

exterminare, careia i-au cazut victime, in timp, si alti mari prelati, Valeriu Traian Frentiu, Ioan

Suciu si Tit Liviu Chinezu. In '55, episcopii supravietuitori, Iuliu Hossu si Alexandru Rusu, sunt

scosi din inchisoare si luati cu binisorul. Petru Groza se revede cu ei, ca si cum nimic nu s-ar fi

intamplat intre timp. Cum insa episcopii sunt refractari la noua politica comunista, Iuliu Hossu e

mutat la manastirea Caldarusani, unde i se impune un regim de izolare. Ramane acolo pana la

sfarsitul vietii, in 1970. In 1969, a refuzat invitatia de a merge la Roma, pentru a primi din partea

Papei titlul de cardinal. Se temea ca, odata ajuns acolo, nu s-ar mai fi putut intoarce in tara dupa

aceea. Asa ca Papa l-a numit cardinal in secret, "in pectore", ca sa nu ii faca probleme in tara, fapt

facut public abia in 1973. Marele patriot ardelean devenise primul cardinal roman din istorie!

Taina din decembrie 1989

Tanar, ferm, cu ochii pironiti departe, intocmai cum si-l aminteste vicarul Breharu din anii scolii

confesionale, asa arata Iuliu Hossu in bustul din marmura alba care-i cinsteste memoria in micutul

muzeu "Iuliu Hossu" din Gherla. Portretul oficial al fostului episcop de Cluj-Gherla, o pictura

superba, incadrata in tricolor, e si el acolo. In rest, in decorul unui mobilier de epoca, sunt, peste

tot, obiectele personale si de cult care i-au apartinut Prea Sfintitului. Reverenda, mitrele,

luminoasele straie episcopale, toate sunt acolo, ingrijite de doamna Georgeta Pop, sotia

regretatului preot greco-catolic Gavril Pop. Decedat in 2007, fostul protopop al Gherlei, Gavril

Pop, fusese unul dintre apropiatii vicarului Gheorghe Breharu.

Pasionat colectionar de icoane si de obiecte bisericesti, parintele Gavril Pop a reusit sa recupereze,

imediat dupa Revolutie, o buna parte din obiectele ce-i apartinusera inaltului prelat si sa puna la

punct un muzeu care sa aminteasca de personalitatea lui Iuliu Hossu. Parintele Pop se simtea

foarte legat de episcopul Iuliu Hossu. Manat de curaj si de credinta, tanarul student Gavril Pop l-a

cautat pe Iuliu Hossu la Caldarusani, la finele anilor '60. Era intr-o excursie cu scoala pe la

manastirile ortodoxe din Sud si, odata ajuns acolo, s-a interesat cum l-ar putea vizita pe fostul

episcop. S-a lovit la inceput de rigiditatea dictata de regim, dar, insistand, a primit acceptul de a

vorbi la geam cu parintele Hossu.

§

Putin inainte de moarte

"Cine esti tu, baiete?", l-a intrebat cu vocea stinsa cel care, cu jumatate de veac in urma, facea sa

rasune Alba Iulia cu discursul sau tunator. "Cand a auzit ca e din Gherla, Iuliu Hossu a inceput sa

planga. Zicea sotul ca ii curgeau lacrimile siroaie pe obraji! Apoi a transmis salutari preotilor din

Gherla, si un mesaj de dragoste catre toti gherlenii. L-a binecuvantat pe Gavril si s-a retras", imi

spune, cu lacrimi in ochi, doamna Georgeta Pop. Aceasta a fost marea taina pe care Gavril Pop a

tinut-o pentru sine, vreme de trei decenii, si pe care i-a spus-o doar sotiei sale, in decembrie 1989,

in chiar noaptea in care s-a dat decretul prin care greco-catolicismul isi reintra in drepturi in

Romania.

Intalnirea cu Iuliu Hossu l-a marcat pe Gavril Pop. Falnicul episcop despre care ii vorbisera

oamenii din Gherla era plapand ca o umbra. "Nu avea mai mult de 36 de kilograme", repeta,

indurerata ca o mama, doamna Pop. Dar, chiar si asa, plapand si slab, Iuliu Hossu statea drept in

fereastra. Vertical, asa cum si-l imaginase dintotdeauna batranul vicar Breharu.

arsire interioara a omului, si purta titlul: Incercari asupra vietii duhovnicesti".

Taine ale ortodoxiei - Sfinte femei imbracate

in straie barbatesti

§

Biserica din Vasta

* Despre sfintele femei imbracate in haine barbatesti se spune ca numarul lor este anume

ales ca sa repete in chip mistic cele zece fecioare din Evanghelie. Se mai spune ca, dincolo de

orice incercare, acest numar a ramas neschimbat, Domnul randuind ca, atunci cand se

savarsea una din femei, alta sa-i ia imediat locul *

Marile razboinice ale credintei

Nu le putem compara cu nimeni. Daca marii schimnici au ales postirea cea mai aspra, cat mai

departe de ochii si admiratia oamenilor, sfintele femei imbracate in haine barbatesti au urmat o alta

cale, infinit mai complicata si mai greu de inteles. Si-au schimbat straiele si firea. Si-au asprit

chipul si vocea, transformandu-se in amazoane ale pustiei ascetice. Cele mai mari razboinice ale

credintei.

Rar vei intalni suflete mai darze, de neclintit. Discrete, lipsite de aparare si alungate de peste tot,

sfioase si fara de pacat, dar purtand cu sine povara unui adevar mereu ascuns de ochii lumii,

sfintele in haine barbatesti au rabdat cele mai nebunesti acuze. Cuvioasa Calistena se ascunde intr-

o cetate din Nicomedia, unde, luand infatisarea unui pelerin ratacitor, vindeca multa lume -

inclusiv o fata beteaga de ochi, pe care parintii, drept multumire, insista cu amenintari si blesteme

sa i-o dea de nevasta!

§

Sfanta Eugenia

Sfanta Maria (devenita Marin) e acuzata de gazda unde a innoptat o data ca i-a batjocorit fata si,

drept urmare, cuvioasa se trezeste in brate cu un copil, de care va avea grija pana la moarte, cand

se va si arata adevarul despre ea. Sfanta Eugenia (devenita monahul Eugen) starneste o mare

iubire in inima Meletiei (o femeie extrem de bogata), care, fiind respinsa in avansurile ei necurate,

o va acuza pe cuvioasa Eugenia de viol. Sfanta Apolinaria cea din Sinclit, fugind de tatal ei,

Artemie, mare dregator al Romei in vremea lui Leon cel Mare, se calugareste si isi ia numele de

Dorotei.

§

Sf. Apolinaria

Crescand in taria credintei, cuvioasa Apolinaria savarseste numeroase minuni si, fara sa fie

recunoscuta, ajunge sa o vindece de chinurile unui duh rau chiar pe sora sa. Drept multumire,

dregatorul Artemie (tatal Sfintei) se grabeste sa o acuze tocmai pe Apolinaria ca i-a necinstit fiica,

ramasa grea cu nu se stie cine!

E mult absurd in vietile acestor sfinte. Destui oameni s-au grabit sa le condamne ca incalca

rigorile firii si legile Vechiului Testament, dar putini au avut rabdarea sa cerceteze biografia

acestor femei cu totul deosebite si sa afle ca niciodata ele nu si-au schimbat infatisarea decat din

dragoste si jertfa crestina pentru aproapele. Ar fi aflat, de pilda, ca Sfanta Eufrosina se imbraca

barbateste doar ca sa caute iertarea si mantuirea in locul tatalui ei, ucigas de crestini si inchinator

la idoli. Ar fi aflat ca Sfanta Maria s-a calugarit in haine de monah doar ca sa nu-l paraseasca pe

tatal ei, dornic sa-si traiasca ultimele zile de viata intr-o manastire, iar cuvioasa Atanasia a facut

asemenea, din dorinta de a fi si pustnica, si sprijin sotului ei la batranete, dupa juramantul cununiei

facut in fata lui Dumnezeu.

Minunata poveste de dragoste a Sfintei Atanasia pentru sotul ei, Andronic

Casatorita cu un bogat argintar, pe nume Andronic, Sfanta Atanasia nu uita niciodata sa-si imparta

castigul in trei parti : o parte la saraci, o alta la impodobirea bisericii si cea mai mica dintre parti,

nevoilor casei, multumind astfel Domnului pentru cei doi fii frumosi pe care ii avea. S-a intamplat

insa ca, dupa 12 ani spornici si plini de pace, copiii lor sa moara brusc, in aceeasi zi, si asta a

zguduit-o sufleteste pe Atanasia.

§

Andronicus si Atanasia

Degeaba a incercat sotul ei, Andronic, sa o consoleze. Atanasia era cu totul distrusa si, din pricina

nesomnului si nemancarii, slabise in asa hal, incat mai avea putin sa moara. Altceva decat sa

planga nu putea sa faca, petrecand ziua intreaga la mormantul copiilor, cu multe lacrimi si suspine

si, cine stie ce s-ar fi intamplat, daca nu i-ar fi aparut aievea in fata ochilor Sfantul Mucenic Iulian,

care, in chip de calugar, a inceput sa o certe cu asprime ca nu-si lasa copiii in pace si ca, prin jalea

ei, le tulbura odihna, cand ea ar fi trebuit sa se bucure ca baietii erau acum in ceruri, frumosi si

curati ca niste ingeri.

Transformandu-si durerea in mahnire si mahnirea in bucurie, cei doi soti au inteles spusele

Mucenicului Iulian si au hotarat sa-si imparta averea saracilor. Apoi, au pornit la drum, cu gand sa

se calugareasca, fiecare in calea lui, dupa voia si planul Domnului. In cele din urma, Andronic va

ramane langa marele duhovnic avva Daniil, iar cuvioasa Atanasia se va face monahie la

manastirea Tavenisiotului. Dupa 12 ani, cand se parea ca cei doi soti uitasera unul de altul,

Andronic va intalni un calugar misterios, cu fata vestejita si arsa de soare, ca un arap. Crezand ca

are de-a face cu un oarece monah ratacitor si "nebun intru Hristos", s-a oferit sa-l insoteasca spre

Locurile Sfinte, iar acolo, negasind decat o singura chilie libera, in manastirea ce se cheama

Optsprezecunicul, i-a propus calugarului misterios sa locuiasca impreuna, cu juramant insa de a

vietui in cea mai adanca tacere. Fara sa-si vorbeasca in vreun fel, cei doi s-au rugat lui Dumnezeu

impreuna alti 12 ani. Apoi, intr-o zi, din ce in ce mai slabit trupeste, fratele de chilie (fratele

ratacitor) a insistat sa-l cheme urgent pe avva Daniil pentru ultima Impartasanie si, vazandu-l, a

inceput sa planga cu lacrimi mari si pline de durere. "De ce plangi? Se cade sa te bucuri ca o sa-l

vezi in curand pe Hristos", a zis avva Daniil, care l-ar mai fi certat o vreme, daca monahul cel

misterios nu i-ar fi marturisit ca, de fapt, nu e barbat, ci e chiar Atanasia; ca s-a ascuns in haine

barbatesti sa-i fie aproape sotului drag, sa aiba grija de el si sa-l pazeasca mereu de lipsuri, de

rautati si ispite.

"Fa, Doamne, din trupul meu biserica si din parul meu, copaci"

§

Sf. Teodora din Alexandria

Multe ar fi de povestit despre Sfintele imbracate in chip de barbat. Femei evlavioase si neclintite.

Femei puternice, in chiar slabiciunile lor. Diamante ascunse in moliciuni de porfira. Rugatoare cu

nimic mai prejos decat anahoretii si schivnicii din vechime. Femei vrednice de a sta in calendar.

Din pacatoase, ca Sfanta Pelaghia, sau din copile inocente, ca Sfanta Anna, cuvioasele femei in

straie barbatesti s-au ridicat la sfarsitul vietii dincolo de fire. Dormind pe pietre si incingandu-se

cu lanturi, au renuntat in numele lui Hristos la tot avutul lor - la surasul, mangaierea, nostalgiile

sau duiosia lor materna. Fara sa pretinda vreo clipa ca si alte femei sa le urmeze exemplul, sfintele

s-au zidit pe sine in propriul lor trup, fugind cat au putut de placerile lumesti. Au cautat sa-si

piarda numele si au disparut in adancurile pustiei, nevrand sa lase in urma lor decat jertfa, dragoste

si iertare, asa cum a facut cu sute de ani in urma Cuvioasa Teodora din Alexandria, cea confundata

in multe randuri cu Sfanta Teodora din Peloponez.

Imbracata in haine barbatesti, pentru a-si acoperi frumusetea trupului si a scapa astfel de

insistentele petitorilor, Sfanta s-a oferit a fi mireasa doar lui Hristos si, drept urmare, a petrecut ani

buni intr-o pestera sapata in preajma unei lavre de monahi. Calugarindu-se apoi din dorinta de a

spori asprimea vietii pustnicesti cu ravna ascultarii, cuvioasa Teodora (devenita intre timp

monahul Teodor) a primit porunca de la staretul manastirii sa calatoreasca prin sate, pentru a

strange, din mila credinciosilor, proviziile necesare iernii. In una din aceste calatorii, obosita peste

masura, a innoptat la un om credincios si foarte respectat de oameni, fara sa stie ca fiica acestuia

avea un iubit, si acum, lasand-o insarcinata, iubitul nici nu mai voia sa auda de ea. Cateva luni mai

tarziu, vadita de pacat si mai avand putin sa nasca, fata nu a gasit alta scapare decat sa minta si sa

spuna ca monahul Teodor, cel gazduit de parinti, o violase sub amenintarea unui cutit, si tot asa o

obligase sa pastreze tacerea. Judecata in pripa, sub privirea satenilor furiosi, Teodora a fost

condamnata la moarte prin decapitare. Desi ar fi putut lesne dovedi minciuna, Sfanta si-a primit

moartea in liniste si impacare. Cu putin timp inainte de taierea capului, a cerut doar cateva clipe sa

se roage si, in auzul intregii multimi, in loc de blesteme sau alte vorbe grele, a dat glas iertarii, pe

care a incununat-o cu cea mai poetica si sfasietoare dorinta, asa cum facuse si Sfanta din

Peloponez: "Fa Doamne din trupul meu biserica, din sangele meu rau si din parul meu copaci".

Legenda sau nu, pe sub temelia manastirii trece astazi un rau, iar din biserica din Vasta continua sa

creasca 17 copacii seculari, in uimirea oamenilor de stiinta, care nu pot sa explice cum se ridica

spre cer acesti pomi fara radacina si cum un simplu acoperis de tigla, gros de cativa centimetri, le

poate suporta greutatea.

*

§

Oricat s-ar stradui, savantii nu gasesc nici acum o cauza stiintifica a acestui fenomen. In anul

2003, la cel de-al patrulea simpozion de "Archaeometrie" din Grecia, s-a prezentat raportul facut

de un grup de cercetatori de la Universitatea din Patras. Studiul lor confirma ca radacinile celor 17

copaci imensi nu se vad nici in interior si nici in afara, ceea ce nu a impiedicat pomii sa atinga

inaltimi de peste 30 de metri si o grosime de peste un metru. La testul cu ultrasunete, s-a vazut

cum radacinile copacilor se scurg prin firisoarele de spatiu ramas liber intre pietrele zidurilor. Este

cea mai uimitoare minune a naturii, prin care copacii traiesc dimpreuna cu zidurile si tot ei, cu

forta lor vegetala, dau viata caramizii, transformand micuta constructie a bisericutei din Vasta intr-

un corp viu, ce creste an de an si se inalta odata cu seva copacilor, spre albastrul tainic si necuprins

al cerului.

Marturii:

§

Cuvioasa Teodora

Yanis Makrigiannis, geolog: "Pare greu de crezut, dar acesta este adevarul - copacii de la Vasta se

sprijina pe un acoperis gros de doar cativa centimetri. In mod normal, cand vantul bate mai

puternic, din cauza torsiunii exercitate de miscarea copacilor, zidul bisericutei ar fi trebuit sa se

prabuseasca. Acest lucru nu se intampla, sfidand toate legile fizicii".

Loukas Constantin, geolog: "Nu exista nici o explicatie, geologic vorbind".

Elefterie Beligiannis, inginer: "Copacii exercita asupra acoperisului o forta colosala. Nu gasesc o

teorie care sa lamureasca stiintific de ce imensa putere cu care apasa greutatea celor cateva tone de

lemn nu distruge acoperisul. De asemenea, nu vad cum s-ar putea calcula forta de sprijin a acestor

copaci atunci cand in regiune sufla puternicele vanturi de iarna".

Elena Stavrogiannis, arhitecta: "Judecand dupa vechimea si pozitia zidurilor, bisericuta din Vasta

ar fi trebuit sa se fi prabusit de mult. Ea insa a ramas in picioare atatea secole, fara stricaciuni

serioase. Ca in orice loc sfant, omul de stiinta se arata a fi inutil".

SCHITUL TARNITA - Locul unde vezi

minunile "la ochi"

§

* Nicaieri ca in Muntii Vrancei, manastirile nu par sa fuga si sa se ascunda asa de tare de

oameni. Dar nici oamenii nu par atat de hotarati sa le afle, in cea mai indepartata salbaticie

a muntelui. Foamea de credinta si dorul de Dumnezeu nu cunoaste oprelisti. Poate din acest

motiv, Tara Vrancei seamana cu o duminica nesfarsita *

Prapadul de la miezul noptii

Magura Odobestilor era cuprinsa de noapte. Nici o stea nu licarea pe cerul prabusit peste varfurile

copacilor. Nici un zgomot nu valurea aerul rece si greu. Dar obstea schitului Tarnita mai trecuse

prin multe nopti din acestea, de primavara, cand vazduhul n-are nici limpezimea de gheata a iernii,

nici seninatatea calma a verii, ci e cotropit de nori negri si grei.

Se apropia slujba de miezul noptii si maicile erau inca la pravila, in chiliile lor. Atunci a inceput

prapadul! In linistea desavarsita s-a auzit, deodata, un trosnet mare, iar biserica, primenita si gatita

pentru noaptea Invierii, s-a transformat, pe loc, intr-o pala uriasa de foc. Intai s-a aprins

acoperisul, si flacarile au tasnit, nebuneste, in toate partile, pe deasupra brazilor, imprastiind

lumina distrugatoare la mare departare, de parca ar fi ars toata padurea. Apoi, focul a incolacit

zidurile batranei biserici. Icoanele vechi isi pierdeau chipurile in cateva clipe, sub lacomia

flacarilor. Odoare scumpe curgeau de pe pereti si de pe masa altarului, in paraiase de aur si de

argint. Innebunite de groaza, maicile au alergat dupa apa, insa la cismeaua din curte se strecura

numai un firisor din viata muntelui, care de-abia putea ostoi setea unui crestin, nici vorba sa

opreasca sinistrul. Atunci, calugaritele au cazut in genunchi in fata peretilor de foc, frangandu-si

mainile, neputincioase. Dar s-a petrecut o minune: in lumina napraznica a incendiului s-a ivit,

deodata, parintele Ioanichie, duhovnicul schitului, care, rugandu-se cu voce tare si inalta, a intrat

in biserica cuprinsa de flacari, apoi in altar, de unde a luat Sfintele Taine si o veche Evanghelie,

iesind apoi din biserica si impotrivindu-se focului cu rugaciuni. Scos afara din sfantul lacas, duhul

bisericii, care crescuse frumos, ca o paine, la caldura altui "foc", cel al rugaciunilor permanente, al

suspinelor de cainta si al lacrimilor duhovnicesti, timp de trei sute de ani, fusese salvat. Acum,

dinaintea preotului nu mai era decat un trup cuprins de pojar, care se contorsiona si capata chipuri

amenintatoare. Fara teama, parintele Ioanichie a implorat mila lui Dumnezeu, ajutorul Maicii

Domnului si al Sfantului Nicolae, carora le era inchinata biserica, pana cand a potolit furia

mistuitoare. Incet, incet, flacarile si-au pierdut vigoarea si, intr-un tarziu, s-au sfarsit cu vaiet si

prabusire, in jar si cenusa. Inca multa vreme dupa aceea, parintele Ioanichie a continuat sa

multumeasca Domnului ca n-au ars si chiliile, padurea si satele dimprejur. Cand cuvintele catre

Dumnezeu nu s-au mai auzit, preotul era ca scos din scaldatoare, plin de sudoare, cu un chip

luminat si obosit, de parca venea dintr-o alta viata.

Manastirea ascunsa

Drumul spre Schitul Tarnita incepe din marginea satului Bolotesti, trecand peste un islaz inveselit

de flori primavaratice. Cat tine campul acesta verde, pascut de o turma de oi si de cateva vaci

razlete, calea e usoara. Dar cand intri in padure, fasia de pamant batatorit devine un labirint plin de

capcane. Urme adanci de tractor, valuri de noroi latite in gropi cu apa, bolovani taiosi ca lama unui

cutit si cate un copac doborat de vant te descurajeaza sa mai inaintezi.

§

Un calut la picioarele troitei

Dar daca totusi vrei sa o faci, randurile de stejari care au scapat, deocamdata, de dintii drujbelor,

iti deschid trei, patru drumuri in fata, dezorientandu-te si facandu-te sa te lasi pagubas, in lipsa

vreunui indicator. Dar dorinta de a ajunge la unul din cele mai vechi si vestite lacasuri manastiresti

din padurile Vrancei e mai puternica decat asprimea drumului. Il rogi pe Dumnezeu de ajutor, iti

transformi masina in tractor si o iei, pieptis, prin jungla cea verde.

*

Legenda spune ca Schitul Tarnita a fost ridicat de cativa calugari, in urma unui semn divin. Era

prin anul 1702, cand o mana de monahi, care cautau un loc cat mai departe de lume pentru a se

nevoi, au ajuns in locurile acestea. Urcand in munte, spre varful Magura, catre care tinteau,

deodata s-a rupt saua de lemn a magarului pe care duceau odoarele viitoarei biserici. Au reparat-o

si au pornit mai departe, dar s-a rupt din nou. Si tot asa, inca o data. Atunci, monahii s-au gandit ca

voia Domnului este sa ridice schitul lor chiar in locul acela, unde cedase tarnita magarului.

§

Gradina manastirii Tarnita

Si Tarnita i-a ramas numele locului. Fugind de lume in pustiu, poate ca monahii aceia se vor fi

rugat Maicii Domnului, ca nimeni sa nu le poata da de urma prea usor. Si ca semn ca ruga le-a fost

implinita, padurea de stejari s-a indesit in spatele lor si tot crestea mereu, cu nesat de viata, desi

taietorii de lemne nu au odihna in veci. Incet-incet, drumul spre manastire a devenit o calauza

vicleana si mincinoasa. Paraie iesite pe neasteptate de sub radacini si cuverturi groase de frunze

uscate iti ascund calea. Cand ploua, nici cea mai buna masina de teren nu te ajuta sa razbesti pana

la schit. Crestinul evlavios se descurca insa mai bine la pas, pe acest drum al smereniei si rabdarii,

lung de 12 kilometri. Iar in linistea mersului pe jos, aproape ca simti cum cresc muschii pe copaci

si cum isi prefira soarele degetele printre frunze. O pace de neinteles iti va cuprinde usor, usor

intregul trup, cuibarindu-se in inima. Si de acolo, iti vor creste doua aripi mari, de nadejde, aripi

uriase, de fluturi, care te vor purta pe deasupra pamantului. Pelerinii care au trecut macar o data pe

aici cred ca acest sentiment dulce si naucitor te cuprinde ca un abur, venind dinspre sfintele

moaste ale pustnicilor, ingropate in pamantul muntelui, de cateva veacuri incoace. Dar, dupa cum

aveam sa aflam de la maicute, nu sunt multi cei care se incumeta sa vina la Tarnita.

"La nevoie, iei icoana in brate, o strangi si te rogi mai tare"

§

Maici in gradina, la lucru

Odata ajuns la schit, in ciuda gardului strasnic din scandura masiva, unsa cu pacura, ce ii da un aer

de cetate, in care e greu sa patrunzi, gasesti portile descuiate si gazde inimoase. Mica asezare de

maici e cufundata in padure ca intr-un pantec al muntelui, si nu-ti dai seama daca esti in varf sau la

poale. Dupa ce ai intrat in curte, mai ai de trecut o poarta-clopotnita centenara, ca sa ajungi la

noua biserica a schitului, cladita in stil moldovenesc. Inca se mai lucreaza la finisaje, dar alura ei

este a unei biserici care va putea fi iubita la fel de mult ca vechiul lacas de lemn, construit in

primii ani de dupa 1700, si care a ars in aprilie 2006.

Cand isi amintesc noaptea aceea de groaza, maicile de la Schitul Tarnita tremura si suspina si-

acum. Timpul n-a sters ranile amintirilor. "Pierderea bisericii vechi ne-a lasat un gol in inimi

pentru totdeauna" - spune maica stareta Tomaida, vietuitoare a schitului inca de la inceput.

"Dar Maica Domnului si Sfantul Nicolae, al caror hram il purta biserica, nu ne-au lasat fara loc de

inchinaciune. Nu stiam pe nimeni care ar putea sa ne ajute, dar in acelasi an, chiar de ziua Sf.

Nicolae, am primit bani de la stat, ca sa construim o biserica noua. Minune mare!".

De altfel, la Schitul Tarnita vezi "minunile la ochi" destul de des, dupa cum ne incredinteaza maica

iconoama Polixenia. Nu minuni cutremuratoare, cum se intampla, poate, prin alte parti, ci minuni

la indemana, ca niste semne ceresti, ca Dumnezeu tine Tarnita langa inima lui.

§

Clopotnita asezamantului monahal

Ograda schitului arata ca randuiala e in seama unor femei. Curatenie si flori peste tot. La dreapta

bisericii noi, pe o ridicatura de pamant, sta simplu, dar nu lipsit de o anume eleganta, paraclisul de

lemn pentru iarna - singurul in care se slujeste acum. Pe laturile curtii se insira, in semicerc, cateva

case mici, albe, acoperite cu sindrila si avand cate un pridvor in fata, deasupra beciului. Pe stalpii

micilor cerdacuri se catara o iedera verde inchis, care da si mai multa viata chiliilor. Curtea e

acoperita de o iarba deasa, plina de papadii si nasturei. Mai multi pomi fructiferi foarte tineri abia

inmugurisera cand am ajuns noi la Tarnita.

Schitul n-a aratat mereu asa. Infiintat de calugari, avea un aspect mai sever, barbatesc. Dar in anul

1950, calugarii au fost mutati si au fost aduse maici. Nici ele n-au stat decat noua ani, caci regimul

comunist le-a alungat si a inchis schitul. Trei decenii de tacere s-au asternut peste biserica si chilii,

o tacere care a ros grinzile, peretii si acoperisurile, si a tesut valuri de panza de paianjen peste

ruine.

§

Un rai cu flori

"Cand am ajuns aici, era mare jale. Paragina peste tot. Maica batrana, Emanuela, alungata din

schit, atunci, in 1950, a vrut sa se intoarca, dupa 30 de ani, la manastirea ei de metanie, la Tarnita,

si m-a luat cu ea. Eram numai noi doua. Doamne, cat de greu ne-a fost sa punem totul in ordine. In

timp, prin voia Domnului, ni s-au alaturat si alte maici si surori, iar acum suntem opt. De cativa

ani avem curent si apa in curte. Vreo 15 ani ne-am spetit carand apa de la izvoarele din munte.

Iarna, pana ajungeam cu apa la schit, ne udam hainele si se faceau sloi, de parca am fi fost

imbracate in armuri de gheata", povesteste maica Tomaida.

§

Soborul de maici si surori, impreuna cu Pc. Ieromonah Ioanichie Voicu, duhovnicul

manastirii

Din cauza drumului foarte greu, maicile sunt vizitate rar de credinciosi, asa incat nu o data au

suferit de foame. "Ehei! Ani in sir am mancat dimineata, la pranz si seara "tain" - adica graunte

fierte cu sare sau cu zahar, dupa cum ne poftea inima, la un pranz imbelsugat sau un desert select",

rade maica stareta.

Au ramas la schit, pentru ca nu se putea altfel. "Calugaria e ca si casnicia, odata ce ai depus

voturile monahale sau te-ai cununat, ai jurat sa rabzi pana la sfarsit, fara sa te plangi sau sa

renunti, oricat de greu ar fi", adauga cu voce repede maica Polixenia. Si ea, ca si maica stareta, s-a

indragostit de Tarnita pentru totdeauna, din clipa cand i-a pasit pragul si s-a calugarit aici.

- Calugarii au si ei momentele lor de tristete, de nostalgie, poate chiar de indoiala sau

deznadejde. Cum le depasiti?

- Orice am intampina in viata, numai cu rugaciuni putem birui. Si daca vezi ca te rogi si tot nu te

linistesti, iei icoana in brate, o strangi tare, tare, si strigi cu voce inalta: "Doamne, ajuta-ma si nu

ma lasa!". Si indata te intareste Dumnezeu! Vezi minunile la ochi! - ne incredinteaza maica

Tomaida.

- In momente mai grele, cand aveti nevoie mare de ajutor, va rugati cu anumite rugaciuni

speciale, sau spuneti ce va doare la inima?

- Cea mai puternica rugaciune este aceea pe care o zici din strafundul inimii. Nu trebuie neaparat

una din carte. Daca zici doar: "Doamne, ajuta-ma!", dar cu toata credinta ca de la El poti primi

ajutor, rugaciunea este ascultata si implinita. Noi ne rugam la Maica Domnului, in caz de

primejdie si de nevoie. De cate ori era sa murim, o strigam pe Maica Domnului si vedeam cum

intervine.

Au trait multe semne ceresti maicile... "Odata, nu aveam nici un strop de ulei. Ne-am rugat si a

doua zi a venit la noi o profesoara cu un grup de copii de la scoala, si fiecare avea in rucsac

alimente si ulei. Ieri am vorbit de ulei, iar azi primim! Alta data, nu mai aveam nici paine, nici

faina, nici malai si ne-am rugat iarasi la Maica Domnului.

§

Maicile Tomaida si Polixenia

A venit a doua zi un om cu un rucsac de paine. L-am intrebat: "Bre, dar pe matale cine te-a

indemnat sa vii aici?". Si el a zis: "Nimeni, taica, am venit singur, ca mi-a murit femeia si m-am

gandit sa fac ceva pentru sufletul ei. V-am adus de-ale gurii si stau aici sa fac treaba, o saptamana,

doua." Si ne-a ajutat foarte mult. Mai vine si acum uneori."

"Alta data", isi aminteste maica Polixenia, "aveam o iapa cam naravasa si caram cu ea lemne. S-a

speriat de ceva si a luat-o la goana, trantindu-ma la pamant. Am strigat: "Maica Domnului, ajuta-

ma!". Calul s-a oprit imediat, chiar inainte de a trece cu caruta peste mine".

Umbra parintelui Nil

Cele doua maici stau una langa alta pe banca de lemn, cu mainile asezate cuminti pe masa. Se

vede ca sunt foarte apropiate, ca se au ca doua surori. Se completeaza una pe alta, isi incaleca

vorbele, fara sa se supere, bucuroase si convinse ca la Tarnita sunt aparate de Dumnezeu, si pentru

ca locul e sfintit de-a lungul vremii prin nevointa a zeci de monahi, ca pamantul pe care calca

adaposteste sfintele moaste ale multor pustnici. Asa cum a fost si parintele Nil, duhovnicul

schitului in anii '50, om instruit, cu trei licente, fost coleg de scoala cu regele Mihai I.

Parintele Nil s-a calugarit tot in urma unei minuni. A mers la manastirea Sihastria si, stand de

vorba cu monahii de acolo, a spus ca nu va crede in Dumnezeu pana nu va vedea cu ochii lui o

minune. Un calugar l-a indemnat sa mearga in biserica sa se roage, ca va avea parte de o minune.

S-a rugat: "Doamne, daca existi, fa o minune cu mine, sa fiu nebun dupa tine!". Si odata a fost

lovit in piept de o lumina pe care a simtit-o in tot corpul. A cazut din picioare si a ramas asa un

timp. Pe urma a iesit din biserica si a cerut sa fie primit in monahism.

§

Vrancea - o duminica nesfarsita

Vazator cu duhul, parintele Nil a ajuns unul dintre cei mai iubiti duhovnici, numai ca era greu de

gasit. Iubea sihastria, fugea de autoritati si de oameni. Traia pustiit prin paduri, numai cu putina

paine si apa, mergea descult si se crede ca n-a avut decat o dulama pe el toata viata. Dormea in

scorburi de copaci, prin clopotnite parasite si bordeie sapate in pamant. Cateodata se arata la schit

si spovedea. Atunci adauga pomelnice noi intr-un sac cu acatiste, in care avea si un craniu - sfinte

moaste ale unui pustnic din muntii Vrancei. Rugaciunea parintelui Nil vindeca bolile si rezolva

orice necaz - asa marturisesc oamenii, pana azi. Prin anii '70, s-a mutat la Domnul, dar nu se stie

unde este ingropat trupul sau.

*

Se lasa tacerea. Cu ochii pierduti pe zarea padurilor care ascund manastirea, maicile par duse cu

gandul la parintele Nil, caruia i s-au rugat nu o data, si care le-a ajutat. Intr-un stup, nu departe de

masa la care stam, asezata sub merii care promit sa dea in floare, se aude larma de albine.

Harnicile zburatoare n-au curaj sa iasa din stup, desi le miroase a primavara. Vremea e inca prea

rece pentru ele. Zumzetul acela infundat pare sa le smulga din visare pe calugarite. Ar mai sta cu

noi la vorba, dar au atatea de facut... "Ei, atunci mergeti sanatosi. Veti vedea o alta minune: drumul

inapoi va fi mai scurt si mai usor", zambeste maica stareta Tomaida. Are dreptate. La coborarea

din munte, padurea isi desface perdelele verzi dinaintea noastra, iar limba de pamant care pleaca

din poarta schitului spre Bolotesti nu mai este bifurcata ca a sarpelui, ci strapunge dealul pana la

tinta. Parasim pantecul Tarnitei, ca si cum ne-am naste din nou.

Mari duhovnici - Parintele Galeriu: "Eu nu

sunt un om al apelor linistite. Sunt un om

viforos"

§

Un copil etern si intelept

Se stransese lume ca in noaptea de Inviere, in acea zi de 13 august 2003, la biserica Sfantul

Silvestru din Bucuresti. Piata din fata bisericii era intesata de circa 2500-3000 de credinciosi

frematatori. Un murmur general se facea auzit: "A murit un sfant!". Era o incredintare de obste. Si

oare nu era asa? Nu trimisesera, oare, romanii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seama, la

Imparatie, la Dumnezeu?

Cate o boare alinatoare, parca trimisa de Parintele, mai domolea, din cand in cand, dogoarea zilei.

Cuvintele slujbei cadeau grele de sensuri... Gandul la Parintele te facea mai atent la ele. Pe

undeva, in fiecare, se insinua intrebarea: "Daca Parintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai

asteapta?". Totusi, pana la urma, raman mereu infipte in noi, tainice, dorinta si speranta scaparii de

moarte.

Fara indoiala, Parintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastra, cel mai cunoscut preot al

Bucurestilor, daca nu al intregii tari. Probabil ca a avut mai multi ucenici decat oricare alt preot

din timpul nostru. Amintirea lui nu poate fi rememorata decat dinamic, in miscarile sale fizice si

spirituale. El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvant,

fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate. Gesturi ample, largi... Mana sustinand

mantia pe o parte, mana prin barba, mangaiatul si prefiratul ei, atragerea atentiei in timpul

predicarii, cu ambele maini sprijinite la tample sau suspendate in aer... Facuse actorie in studentie

si pastrase un pic de stiinta de actor, pe care o folosea cu placere si cu dibacie... De aici, si o

anume dialogare retorica sau semi-retorica... Dar toata aceasta nevinovata actorie era debordata de

firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l facea sa para un soi de copil etern si intelept. Nimeni nu

era acuzat. Pentru orice om aflat intr-o situatie dificila, prin caderea sau caderile lui, singura

plangere a parintelui, facuta cu un ton foarte grav, compatimind, era: "Sarmanul!". Respirand

apasat, de parca ar fi purtat o mare povara.

Sunt, la romani, povesti care se refera la timpul cand Dumnezeu umbla pe pamant cu Sfantul

Petru. Mersul Parintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare ca era unul asemenea celui al

Sfantului Petru, din acele povesti. Cat despre Hristos, era si El totdeauna acolo, cu o prezenta

nevazuta, dar extrem de pregnanta, de vie.

Cu Parintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reprosuri si observatii fara sa se supere, cu un

zambet cald si plin de intelegere.

Era un om cu precadere al inspiratiei retorice, si numai in secundar al scrisului. Nu avea nici

destul ragaz pentru scris. De aceea, cand scria, prefera, de multe ori, s-o faca dictand, ca odinioara

Apostolul Iubirii, Ioan, care isi dicta Evanghelia lui Prohor. Adesea a avut vreun secretar sau vreo

secretara de incredere, care-i nota gandurile si apoi, corectate si intregite, le batea la masina.

Spontaneitatea-i era o permanenta ("Acum mi-a venit gandul acesta!"). Era daruit cu o memorie

fantastica. Stia sute de nume pe dinafara. La spovedanie, la rugaciunile de dezlegare, desi cei

prezenti erau cu zecile, ii pomenea sfintia sa pe toti, nu ii punea sa-si spuna singuri numele, cum

se procedeaza indeobste in astfel de situatii. Si cata mangaiere cand, om de tot smerit fiind, te

cheama cineva (si nu oricine!) pe nume, cand chemarea aceasta este facuta astfel incat sa intelegi

ca esti foarte pretios lui Dumnezeu.

Graiul mainilor

A fost, neindoios, Parintele Constantin Galeriu un preot intru care Dumnezeu a binevoit. Toate

spusele si faptele sale erau seminte aruncate spre rodire bogata. Un om pentru toate mediile. Intra

in tot felul de locuri infruntand, din aceasta cauza, critici pripite sau indreptatite, cu gandul ca

pretutindeni este ceva de salvat, ceva de rascumparat, si ca lucrul acesta nu este posibil decat cu

asumare de riscuri si cu jertfa neprecupetita. Credea ca iubirea insotita de rugaciune poate birui in

incercarile cele mai temerare. Dar, totusi, adesea parca se lasa prea mult exploatat.

Ocupa locul, il locuia deplin, il marca. Era irezistibil si inconfundabil. Polariza societatea in care

se afla. Reusea sa se impuna in cele mai diferite medii, poate si pentru ca raspundea unei imagini

virtuale a oricarui om despre preotul ideal. Avea ceva din preotii interbelici, dar era in acelasi timp

extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, si ca lecturi.

§

O prezenta aproape actoriceasca

Avea stiinta iubirii. Stia sa iubeasca fara sa starneasca gelozii. Toti suntem intr-un fel "fiii lui

Zevedei", iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsa in fiecare om: fiecare ar dori sa se bucure a sta

la loc de frunte, langa Hristos sau langa un ucenic ales al Lui, inainte sa se gandeasca daca este

capabil sa bea acelasi pahar amar si sa poarte o cruce pe masura. Multi isi vor fi dorit sa fie

considerati fii privilegiati, iar el a stiut sa faca din fiecare un fiu privilegiat sau o fiica privilegiata.

Capatase puterea de a stabili o relatie intim personala cu foarte multi oameni. Fara sa starneasca

invidii reciproce. Dumnezeu nu starneste gelozii cu iubirea Lui. Tot asa, si parintii imbunatatiti,

care au realizat mai abitir asemanarea cu El.

A stat un an si jumatate pe ceea ce se numeste, indeobste, pat de suferinta. In situatii din acestea,

te poti gandi ca omul este mai putin prezent si nu continuu constient. Cand este vorba de un om

imbunatatit, adevarul este insa altul: la o privire atenta, parca Dumnezeu este mai prezent,

compensand. La Parintele, lucrul acesta era vizibil. Cu toate ca Parintele Galeriu vorbea cu

dificultate si imobilitatea il stanjenea vizibil, era de o trezvie exceptionala si foarte activ in relatii.

Spusele-i deveneau margaritare testamentare.

Era de observat, de pilda, bucuria de a binecuvanta. Pana la sfarsit. Din fericire, mana dreapta ii

ramasese valida si o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, in acest scop. Graiul acela minunat al

mainilor sale...

Un om viforos

Cand a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis sa incerc sa

fac in asa fel, incat sa-l viziteze Parintele Patriarh Teoctist si sa-l spovedeasca. Nu stiu de ce si

cum se trasese concluzia, in familia Parintelui, ca eu as avea mare trecere la patriarh. Ascultator,

am transmis la secretariatul patriarhului aceasta sugestie. Si patriarhul s-a dus, nu singur, ci insotit

de Inalt Preasfintitul Gherasim al Ramnicului. Acesta a fost acela care, pana la urma, l-a spovedit,

ca fiind un pic mai in varsta decat Preafericitul Teoctist, care a asteptat in acest timp, rabdator, pe

culoar. Se pare ca vizita aceasta l-a bucurat tare mult pe Parintele Galeriu. Pe de alta parte,

solicitarea familiei de a fi adus patriarhul marturiseste despre dragostea pe care Parintele Galeriu,

la randul lui, o avea pentru patriarh.

Imi staruie continuu in memorie, proaspete, cuvintele indemn spuse la penultima intalnire, cand se

afla in casuta parohiala, imobilizat la pat: "Traieste-ti unicitatea!". Desigur, suntem persoane,

suntem unici oricum, dar ce voia sa spuna Parintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie traita,

implinita... Si nu numai unicitatea personala, ci si unicitatea intr-o relatie, unicitatea unei relatii.

§

Cel mai cunoscut preot al Bucurestilor

Cu acelasi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzator, memorabil: "Eu nu sunt un om al apelor

linistite, al calmului. Eu sunt un om viforos!". Dincolo de parintele bland si mereu disponibil,

infinit rabdator si ingaduitor, gata sa mangaie si sa ostoiasca pe oricine avea nevoie, se afla un om

cu trairi intense, aprinse, patetice chiar, confruntandu-se cu mari intrebari existentiale. Desigur,

ramanand mereu si intru toate duhovnicesc... Nu cred ca sunt prea multi cei carora le-a facut

cunoscut acest lucru...

Cam cu trei saptamani inainte de a muri, cineva a venit sa-mi transmita acest mesaj: "A zis ca-ti

duce dorul!". Il cam abandonasem, la un moment dat... Ma duceam extrem de rar pe la "Sfantul

Silvestru". Credeam ca are destui fii duhovnicesti si destula lume in jurul lui. Totusi, imi ducea

dorul...

E bine ca preotul, atunci cand el a fost unul emblematic pentru parohia respectiva, si nu numai

pentru ea, sa fie inmormantat in preajma bisericii in care a slujit, langa zidurile ei. In cazul

Parintelui Galeriu, a fost dorinta si staruinta din partea parohiei, a fost intelegere din partea

patriarhului si, atunci, lucrul acesta s-a implinit. Si ce loc de pace si de bucurare este frumosul

mormant al Parintelui Galeriu, cata mangaiere aduce celor ce se aseaza cateva minute langa el sau

si celor care numai trec pe strada, pe langa el, si-l privesc din apropiere, de peste gard.

Primele intalniri

Cand iti pleaca cineva drag, important tie, la Domnul, te cutreiera tot felul de amintiri, de

momente de gratie cand ai fost impreuna cu cel plecat. Prima mea intalnire cu Parintele Galeriu s-

a petrecut in primavara anului 1975, cand tocmai pornisem sa-mi caut un duhovnic. Unul dintre

cei recomandati, ca posibili de luat, era Parintele Galeriu. Cum eram foarte ravnitor la vremea

acelor inceputuri ale mele intru ale crestinismului, am ajuns la "Sfantul Silvestru" intr-o duminica,

de la inceputul utreniei, cand biserica era inca aproape goala. Parintele a venit dupa mine. Iar cand

a intrat in biserica, spre surprinderea mea, s-a indreptat direct spre mine, ca si cand m-ar fi

cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare si m-a bucurat copilareste. Am schimbat

cateva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legatura a ramas definitiva.

Avea un aspect monahal, venind dintr-o vadita vocatie de acest tip. Mai mult chiar, componenta

monahala ii era una centrala. Ea se rasfrangea in gesturi si in privirea-i de intelept. Toate, parca,

intru imbratisare. Avea o mare dragoste de manastiri si de monahi. Dar, totodata, in chipul cel mai

firesc, avea si mare nevoie de lume, caci nu pustia era mediul cel mai propice lucrarii lui. De fapt,

se poate spune despre el ca purta, impunator, monahismul in mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc

aminte cum o data am avut binecuvantarea sa ajung la Sihastria, cand era si el acolo. Am plecat pe

dealuri, spre stana manastirii, o mica ceata, in frunte cu Parintele Cleopa si Parintele Galeriu.

Parintele Galeriu statea modest, mai in umbra, Parintele Cleopa era, ca de la sine inteles, vioara

intai. Din cand in cand, in anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah il

consulta, totusi, intru aprobare, pe Parintele Galeriu. Acesta confirma in felul in care-l confirma un

ucenic bun pe maestrul sau. Ce peripatizari, ce cuvinte de folos! Pe sub cate un copac, pe drum, la

stana, unde am fost primiti ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului...

§

Biserica Sf. Silvestru din Bucuresti, unde a slujit parintele Galeriu

Dupa ce m-am mutat, impreuna cu sotia mea, in apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am

gandit sa facem o sfestanie, la care sa fie prezenti si sa slujeasca trei dintre preotii care ne erau cei

mai apropiati: Parintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Parintele Dumitru Staniloae si

Parintele Constantin Galeriu. Bineinteles, erau de fata mai toti prietenii nostri apropiati. A fost o

concentrare de duh extraordinara. Parintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece

intarziere, cand aproape era sa pornim slujba fara el. Tacit, i s-a lasat Parintelui Staniloae rolul si

rostul de protos. Ceilalti doi se comportau parca in diaconi. Spuneau ecteniile, faceau partea cea

mai mare a slujbei, Parintelui Staniloae lasandu-i-se citirea Evangheliei si cateva rugaciuni mai

importante. Parintele Iulian era foarte emotionat de prezenta Parintelui Staniloae si nici nu-i venea

sa se aseze, statea sprijinit, ca intr-o strana, de o lada de zestre putin mai inalta. Pentru Parintele

Staniloae, o sfestanie era o slujire cu totul rara. Dintre toti, Parintele Galeriu era cel mai in largul

lui. Cum era prima sfestanie de casa noua, Parintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereti, niste

cruci frumoase si destul de mari, care au staruit incurajator mult timp, pana la urmatoarea

zugravire mai serioasa.

In criza de timp

§

Intarzierile Parintelui... Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obisnuinta sau

dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp. Parintele voia sa rezolve prea

multe solicitari, voia sa-i impace desavarsit pe toti si, atunci, intra, in chip firesc, in criza de timp,

criza care, prin acumulare, crestea mult spre sfarsitul unei zile de lucrare necontenita. Imi

amintesc doua dintre aceste intarzieri, care puteau avea implicatii mai mari.

Una a fost cu prilejul botezului baiatului meu, Ioan. Botezul se facea in ultima zi a anului, pe 31

decembrie 1978, la biserica Flamanda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul

meu, Parintele Iulian Stoicescu. Noi tineam neaparat sa fie prezent si Parintele Galeriu. Stiind cat

de lungi erau slujbele la "Sfantul Silvestru", precum si distanta dintre cele doua biserici,

programasem botezul ceva mai tarziu. Lumea venise si astepta si tot astepta, iar Parintele nu mai

sosea. Si noi nu stiam ce se intampla, daca mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile...)

Parintele Iulian era cel mai calm, parintele Gheorghe Sarbu, co-slujitor la "Flamanda", dimpotriva,

cel mai impacientat... Dupa vreun ceas de la ora preconizata, a sosit valvartej si Parintele Galeriu,

i-a imblanzit pe toti cu cuvintele, cu binecuvantarile si cu surasul sau de copil nevinovat... Si a fost

un botez cum se cuvine. Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat si mica "agapa" in

familie, si cu cativa prieteni foarte apropiati. L-am invitat si pe Parintele Galeriu, care a venit spre

miezul noptii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multa rabdare, cu unul si cu altul, in modul cel

mai direct, cel mai neprotocolar cu putinta... Prezenta lui ne-a fericit!

O alta intarziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la

Radio Romania Cultural. Se chema "Invitatul special". Seara de vineri, la fiecare doua saptamani,

era dedicata religiei, alternativ cu filosofia. L-am invitat la un moment dat si pe Parintele Galeriu.

Ca sa fiu sigur ca ajunge la timp, i-am spus ca ma duc sa-l iau cu o masina, cu trei sferturi de ora

inainte de inceputul emisiunii.

§

El mi-a spus ca este suficient sa ma duc cu o jumatate de ora inainte. M-am dus, totusi, mai repede

cu vreo 40 de minute, asteptandu-l sa iasa. Stateam in masina, extrem de ingrijorat, caci la ora

aceea traficul era infernal. Cand s-a facut ora preconizata, m-am dus sa vad ce se intampla. M-am

incrucisat cu o doamna care atunci iesea din casa si care mi-a spus ca Parintele tocmai s-a dus sa

se odihneasca. Am ramas interzis, cum se spune in jargon. Sa innebunesc si mai multe nu! Intru in

casa foarte agitat si dau peste doamna Argentina, care ma ia la rost, ca suntem tot timpul pe capul

Parintelui, ca nu-i respectam timpul de odihna... Ce sa-i mai explic? Nu era dispusa sa asculte

nimic. Vedeam deja emisiunea compromisa. Eram disperat. Totusi, pe la fara 20, iese si Parintele,

calm, zambitor, aranjat. In sfarsit, am plecat. Pana la Radio, erau mai multe variante de drum.

Trebuia aleasa nu atat cea mai scurta, cat cea mai degajata. Si unde nu incepe Parintele sa-l

dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, intr-un Bucuresti supra-aglomerat si plin de sensuri

unice. Am ajuns in ultima clipa, nici nu am mai avut timp sa ne tragem sufletele. A iesit o

emisiune foarte buna. La sfarsit, m-am trezit reprosandu-mi mie insumi ca sunt un om fara

credinta, ca nu am avut incredere in Parintele, ca m-am enervat pe el...

La revolutie, in genunchi

Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfantul Silvestru, cand, dupa slujba, Parintele facea

cateheze, interpretari, prelegeri in legatura cu o tema sau alta. Atmosfera era de o nepamanteasca

pace si intensitate, in acelasi timp.

La un moment dat, Parintele Galeriu a vrut sa ia lectii de engleza. A rugat-o, in acest sens, pe o

ucenica de-a lui, prietena buna de-a noastra, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzata cum se

desfasurau aceste lectii, care s-au dovedit, pana la urma, a fi avut mai mult folos duhovnicesc

pentru ea, decat eficienta pedagogica pentru Parintele. Ele constau in citirea si traducerea unui

text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apareau tot felul de intreruperi, datorita numeroaselor

solicitari exterioare. Apoi, Parintele era tot timpul tentat sa filosofeze in legatura cu anumite

cuvinte si expresii din textul citit, tinand sa-i explice el profesoarei cum sta treaba, care-i

traducerea corecta.

La revolutie, spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, dupa noaptea aceea cu morti, l-am intalnit in

zona Inter - Universitate, unde, la locurile de carnagiu, staruiau inca pete de sange, cu lumanari

aprinse si flori in jurul lor. Lumea era fericita, dar si ingrozita, in acelasi timp, de grozavia jertfelor

celor ucisi. Parintele s-a oprit in fiecare loc, a ingenuncheat, a rostit rugaciuni si ectenii, a spus cu

multimea rugaciunea Tatal nostru. Era extraordinar de patruns!...

§

Moartea lui a adunat multimi uriase de credinciosi

Cand m-am dus sa fac doctoratul la Paris, la "Saint-Serge", aveam nevoie de o recomandare din

partea Patriarhiei. Asa este cutuma. Pentru ca Patriarhia sa-mi dea aceasta binecuvantare, avea

nevoie, la randul ei, de recomandarile a doi profesori de la Facultatea de teologie. Pentru una

dintre ele m-am gandit la Parintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel

care avea nevoie de o asemenea recomandare facea textul, apoi il supunea unei minime corecturi,

dupa care profesorul o semna. Nu era el cel care-si batea capul. Cu Parintele n-a mers asa. Textul

propus de mine nu i s-a parut bun. Mi-a spus el ce trebuie sa scriu, ceva cam ditirambic la adresa

mea (cat de minunat eram eu...). Am incercat sa protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat intr-o

duminica dimineata, inainte de slujba, ca sa semneze hartia. O facusem dupa indicatiile lui

exagerate, dar s-a pus pe indelunga corectare. Erau zece randuri, dar nimic nu mergea... Pur si

simplu, nu-i iesea! Mi-a spus ca asa este el, exigent si cu cel mai mic text. Intr-un tarziu, s-a facut

ora de mers la biserica si a amanat rezolvarea. Nu m-am mai intors la el, m-am dus la parintele

Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultatii de Teologie, care mi-a semnat-o

imediat, in trecere de la facultate spre biserica, pe botul unei masini din apropiere.

La implinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Parintelui

Galeriu. El a urmat savarsirii unei liturghii si a unei pomeniri la biserica "Sfanta Ecaterina". La

parastas, lumea s-a strans de la sine, firesc, indemnata de un imbold launtric comun, in jurul mesei

cu prinosuri. Toata lumea voia sa legene cu tot dragul si cu toata duiosia coliva Parintelui.

Numitorul comun al comunicarilor care au urmat in cadrul simpozionului acesta a fost: "Si pe

mine m-a iubit Parintele Galeriu!". Cum observa cineva, chiar si persoane de obicei mai

nabadaioase au avut o prezenta pasnica (fara ca sa fie, prin aceasta, placide).

ABURUL ALBASTRU - Parintele ARSENIE

BOCA, evocat de preotul OPREA CRACIUN

din Cincis -

§

* Nu exista loc, in Ardeal, fara amintiri despre parintele Arsenie Boca. E suficient sa-i

rostesti numele, si ele vin in roiuri, atrase ca fluturii de lumina. Mai ales in satele din

apropierea Prislopului, manastirea in care i se afla mormantul facator de minuni, faptura

marelui duhovnic traieste parca aievea, strabatand potecile de pe dealurile acoperite cu

pajisti de flori *

Foile lipite

- Cand l-ati cunoscut pe Arsenie Boca, parinte Oprea?

- L-am cunoscut personal de-abia dupa ce am iesit din inchisoare, in 1956, dar auzisem despre el

inca din 1942-43, cand faima predicilor sale de la manastirea Sambata aduna acolo tot Ardealul.

Dar si in puscariile comuniste circulau povesti despre el. Eu eram la Canal, cand am aflat despre

Parintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburator, o intamplare povestita de un student de la Teologia

din Sibiu. Fusese inchis pentru ca facea parte dintr-o asociatie crestina a studentilor si elevilor, ce

promova cuvantul lui Hristos si viata crestina. Povestea lui mi s-a incrustat ca o pecete in memorie

si n-am uitat-o pana in ziua de azi: "M-au ridicat intr-o noapte, la trei luni dupa ce pe unii dintre

colegi ii arestasera deja, iar altii apucasera sa fuga in munti, la partizani. Si intamplarea a facut ca

m-au pus in aceeasi celula cu Parintele Arsenie Boca. Il stiam bine, cu mult dinainte, pentru ca pe

atunci, noi, studentii de la Sibiu, mergeam des la Manastirea Sambata si eram toti electrizati de el.

Si cand m-am trezit intr-o dimineata, numai ce il vad pe Parintele cum se plimba cu pasi iuti prin

celula. Se ruga. Soptea, neauzit, rugaciuni.

§

Asa se faceau rugaciunile in puscarie, pe tacute, cu sufletul. Chiar in ziua aceea imi venea si mie

randul la ancheta si, cu putin inainte de a fi scos de gardieni din celula, Parintele Arsenie a ramas

nemiscat ca o stana de piatra, langa usa. Mi-a zambit ocrotitor. Atat. Am trait apoi cinci ore

infioratoare de ancheta, iar cand m-au bagat la loc, in celula, parintele Arsenie era in aceeasi

pozitie in care il lasasem cand am plecat. Stana de piatra. Dupa o vreme, a urmat judecata, la

Tribunalul Militar. Pe masa judecatorului se aflau dosarele cu declaratiile noastre. Eram pierit!

Aflasem ca toti tovarasii mei declarasera sub torturi si ce facusera si ce nu facusera. Fusesera

batuti salbatic. Asa ca urma sa fiu condamnat pe masura, la 25 de ani de puscarie. Ei bine, atunci

s-a intamplat o minune! Judecatorul, cand a inceput sa-mi rasfoiasca dosarul, nu a putut dezlipi

doua foi. Si nici nu si-a dat sema de asta. Si in alea doua foi erau acuzatiile cele mai grave la

adresa mea. Si uite asa, am scapat pe o cale miraculoasa, cu numai doi ani jumatate de pedeapsa.

Sunt sigur ca salvatorul meu fusese parintele Boca si taria rugaciunilor lui".

Sfintii cu ochi albastri

- Va mai amintiti prima intalnire cu Parintele Arsenie?

- In 1958, dupa iesirea din puscarie, m-am dus la Manastirea Prislop, intr-o sambata de Florii,

impreuna cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care il cunostea din Vata de Sus, satul natal al

parintelui Arsenie Boca. Desi ne-a vazut si stia ca il cautam, n-a vorbit cu noi nici sambata, nici

duminica, pentru ca tot timpul, in urma lui, roiau cel putin trei securisti, pandindu-l ce vorbeste si

ce predica. Luni, insa, cand ceilalti credinciosi au plecat, noi ne-am gasit dinadins de lucru, la taiat

de lemne.

§

Parintele Oprea Craciun, in odajdii cusute de padureni

Si Parintele Arsenie ne-a chemat in biserica si am vorbit cu el, ca la spovedanie. Mie mi-a spus sa

nu ma calugaresc, iar celuilalt i-a spus: "Tu nu te insori!". Si, intr-adevar, a ajuns calugar la

manastirea Lainici. Parintele iti citea viata ca-n palma. Dobandise o putere asa de mare prin

rugaciune, incat strabatea cu privirea si mintea pana in cele mai adanci tainite sufletesti.

- Puteti sa faceti un portret al Parintelui Arsenie Boca?

- Era un om foarte smerit. Nu era napraznic, asa cum se spune, dar era categoric. Daca iti spunea

ceva, la spovedanie, de pilda, musai asa trebuia sa faci. Era de statura potrivita, dar totusi mai

inalt, era roscat la par si cu ochi albastri. Tocmai de aceea, Parintele isi picta toate icoanele - de la

Maica Domnului, pana la Iisus - cu ochi albastri. Toti pictorii pun in operele lor ceva din ei insisi,

fara sa vrea. Asa ca icoanele pictate de Parinte au ceva si din infatisarea lui.

- Cat de tare v-ati apropiat de Parintele Arsenie?

- Cu vremea, devenisem destul de apropiati, mai ales ca sotia mea il cunostea, si ea, inca din

tinerete. Cu un an inainte de-a muri, de pilda, Parintele Arsenie m-a chemat la Prislop, impreuna

cu preoteasa mea, ca sa schimbam, pe indelete, o vorba. Atunci am vazut si eu, cu ochii mei,

crucea de lemn, pe care Parintele pusese sa i se ciopleasca data mortii, cu sase luni inainte de a

muri. Stiuse exact cand va merge la Domnul. Iar cand a murit, copiii mei s-au numarat printre cei

care i-au sapat groapa.

Trei minuni

- Mormantul facator de minuni al parintelui Arsenie Boca a intrat in legenda. Ca apropiat al

marelui duhovnic de la Prislop stiti, cu siguranta, si sfintia-voastra, astfel de intamplari.

§

Muzeul si viitoarea manastire de maici din Cincis

- Nu stia nimeni, atunci cand a murit Parintele Arsenie, ca el va face binele si in duh, de dincolo de

moarte. Minunile de la mormantul sau sunt adevarate. Eu stiu trei cazuri asupra carora nu planeaza

nici o indoiala.

Am cunoscut acum cativa ani o femeie foarte bolnava. Fusese internata si la Bucuresti, ii facusem

si eu Maslu si 40 de Liturghii, Sarindarul, cum se numeste in preotie, asa ca femeia iesise pe loc

din spital, de s-au mirat si doctorii cei mari. Dar tot mai avea unele neputinte. Dupa doi ani, s-a

imbolnavit iar, rau de tot, si au trebuit s-o duca iar la spital, la Deva. Si atunci, o femeie din

Silvasu de Jos, o comuna de langa Prislop, care le aducea lor de doua ori pe saptamana lapte, il

intreaba pe stapanul casei: "Dar doamna unde-i?". "E bolnava". "Si de ce nu apelati

dumneavoastra la Parintele Arsenie? Ca eu am avut un copil foarte bolnav si am luat o camasa de-

a lui, m-am dus la mormantul Parintelui si am pus-o pe cruce si m-am rugat lui Dumnezeu si

Parintelui sa se indure de mine. Si cand m-am intors acasa la copil, copilul meu era sanatos!".

Atunci neamurile femeii bolnave au luat si ele o camasa si s-au dus cu ea la Prislop. Ce va spun

acum mi-a povestit barbatul ei: "Cum am intrat in curtea manastirii, am inceput sa ma rog, in

gand, Parintelui Arsenie, sa se indure de nevasta mea. Apoi m-am dus la mormantul lui, am pus

camasa pe cruce si m-am rugat si acolo cu lacrimi si cu credinta in Dumnezeu". Dupa numai o

saptamana, au venit amandoi la mine, si nevasta era sanatoasa tun.

§

Alaturi de sotia sa

A doua intamplare am aflat-o de la un om care lucrase la cladirea staretiei noi, de la Prislop. Nu

stia cine e Parintele Arsenie. Abia dupa inmormantarea lui, a aflat cine fusese. Omul suferea de

dureri cumplite de oase, incat mergea incovoiat, de-abia se tara. Dar dupa ce s-a dus sa se roage la

mormantul Parintelui, n-a mai simtit nici o durere, si mergea drept.

A treia minune pe care o stiu eu de la mormantul Parintelui Arsenie Boca e si cea mai grozava.

Prin anii '90, am cunoscut o familie dintr-un sat de langa manastirea Cotmeana din Arges. Cazul

lor era foarte grav. Bietii oameni aveau doua fete si un baiat, stapaniti de duh necurat! Fata, in

mod deosebit, nu se putea apropia cu nici un chip de vreo biserica. Nici la cativa metri nu se putea

apropia! Imediat, o forta nevazuta i se punea in piept si nu putea intra. Bietii parinti si-au dus

copiii la manastirea Sihastria, unde Parintele Cleopa le-a facut Maslu si slujbe indelungate. Dupa

asta, au fost mai usurati, s-au eliberat de presiunea necurata ce-i stapanea, iar fata a facut chiar

Teologia. Dar chiar si asa, inca mai avea o apasare rea cand venea la biserica, pe care se lupta sa o

inabuse. Intr-o zi, o prietena de-a ei, doctorita, ce avea o evlavie deosebita la Parintele Arsenie, a

luat-o cu ea, la mormant. Ce-a urmat a fost de neinchipuit. Dupa o vreme de rugaciune inlacrimata

in fata mormantului, fata a cazut fara vlaga si a intrat in coma profunda. Doctorita, care cunostea

simptomele comei, s-a ingrozit! "Am adus-o sa moara cu zile aici" - se jelea. Dar n-a trecut o

jumatate de ora, si fata s-a trezit. Era complet sanatoasa. Apoi mi-a povestit ce-a trait acolo: "Cat

am zacut prabusita, fara suflare, la mormantul Parintelui, am vazut ceva. Un vis aievea, din alta

Lume... Am vazut cum din mormant s-a inaltat, de-odata, un abur albastru. Din clipa aceea, duhul

rau m-a parasit pe vecie, sfartecat de lumina iesita din mormantul Parintelui Arsenie!"...

- Sotia dvs., care i-a fost ucenica, in tinerete, parintelui Arsenie Boca, mi-a spus ca venea

adeseori la Cincis. Ce-l aducea incoace, in inima tinutului padurenilor?

§

Biserica huniazilor, inecata in apele lacului

- Intr-adevar, se pare ca aproape nu exista loc in Ardeal unde Parintele sa nu fi lasat vreo urma. La

Cincis venea dupa 1958, cand se reinfiintase manastirea Prislop, care nu-i asa departe de noi. Era

cu trei ani inainte de a se face lacul de acumulare pe raul Cerna, cand nu banuia inca nimeni ca

biserica satului va fi inghitita de ape. Biserica aceea era monument istoric extraordinar de valoros.

Fusese inaltata la 1459, pe vremea lui Ioan Corvin. Avea o pictura veche si frumoasa, de pe la

jumatatea secolului al XVI-lea. Inundarea bisericii s-a facut in 1961-1962. Ultima cununie care s-a

facut acolo a fost chiar cununia mea cu doamna preoteasa, in 1962. Cand ne-am cununat, apa

ajungea pana in tinda bisericii, mai avea putin si ajungea la sfinti. Stiu ca Episcopia de atunci a

Aradului a dus tratative cu Combinatul Siderurgic Hunedoara sa nu darame biserica, ca-i

monument istoric. Combinatul facea lacul asta cu scopul de avea apa pentru uzina. Biserica

huniazilor era mai pe deal, s-ar fi putut face un zid in jurul ei si ar fi fost salvata. Dar nu s-a reusit.

Comunistii erau hotarati sa darame bisericile ortodoxe, cu orice pret si sub orice pretext. Pentru

lacul asta al lor, au daramat aici trei biserici ortodoxe: biserica din Cincis, biserica din Cerna si

biserica din Baia Craiului.

§

Fresca din biserica scufundata

Ei bine, parintele Arsenie a stiut cu mult inainte ce se va intampla. Urcand el pe dealurile

Cincisului, cu sotia mea, care era pe atunci domnisoara, cu o sora a ei si cu alte credincioase din

sat, se opreste brusc in fata bisericii din Cincis, intinde bata pe care o tinea pe un umar si zice:

"Pana aici va fi apa peste zona asta!". "Cum, Parinte, vom muri toti?", l-au intrebat credincioasele.

"Nu moare nimeni, biserica moare", a zis parintele. Dupa ce biserica a fost inghitita de ape,

Parintele Arsenie Boca, care a continuat sa vina la Cincis, ne-a poruncit: "Voi sa faceti un muzeu,

unde sa se pastreze frescele care s-au evacuat din biserica. Sunt de nepretuit!". Intr-adevar,

frescele fusesera scoase de pe perete, inainte de inundare, si duse la Bucuresti. Si de acolo au fost

aduse niste copii, pitite la Castelul Corvinestilor. Si ne-a mai zis Parintele Arsenie, ca atunci cand

facem muzeul, sa aiba si un etaj, unde sa fie chilii pentru calugari. O manastire mica, care sa

respecte cu strictete randuiala bisericii noastre ortodoxe, incat sa mai ridice satul si tinutul acesta,

saracit in ideal si credinta. Si cum a zis parintele, asa s-a intamplat. Ne-a ajutat Dumnezeu si uite

ca muzeul e gata, iar manastirea din Cincis isi asteapta vietuitoarele. Din cate minuni implineste

parintele Arsenie Boca, aceasta are o insemnatate aparte. Nu e un dar de bine pentru un singur om,

ci pentru o intreaga comunitate. Dumnezeu se intoarce in satele padurenilor, cele risipite prin

munti.

PUTEREA RUGACIUNII

§

"Cel mai mare doctor de pe lumea aceasta e Dumnezeu"

As dori sa publicati aceste randuri, ca o umila si modesta multumire pentru darurile ceresti pe care

le-am primit. Doresc sa stie si alti oameni ca adevarata alinare pentru suferintele lor se gaseste la

Creatorul nostru, in lumina din care am fost creati.

L-am gasit pe Dumnezeu prin intermediul publicatiei dvs., iar acum doresc sa-i multumesc in

acelasi mod, mai ales ca "Formula AS" are o corespondenta bogata cu Raiul. De aceea, sper ca

aceste randuri sa ajunga mai repede la Cel care a sadit speranta in sufletul meu chinuit si la cititorii

cautatori de pace divina.

Am ales sa iau drumul spiritualitatii crestine, dupa ce am suferit timp de 4 ani de distonie

neurovegetativa cu manifestari de astm. Cel mai mult ma temeam de momentul cand trebuia sa

adorm, intrucat atunci se manifestau cele mai puternice crize, asa incat somnul meu nu dura mai

mult de cateva ore. Tratamentele medicamentoase pe care le-am urmat nu m-au ajutat, ba nu de

putine ori, aveau efecte adverse. Stresul si oboseala isi spuneau cuvantul, mai ales ca eram ultimul

an la liceu si ma pregateam, in paralel, pentru admiterea la Facultatea de Medicina. Ma simtem

prabusita. Deja incercasem nenumarate tratamente si nu stiam la cine sa mai apelez. Desi nu

aveam o credinta cu adevarat temeinica in suflet, m-am gandit ca Cel mai mare doctor de pe lumea

aceasta si singurul la care nu apelasem era Dumnezeu. Din acel moment, a inceput o adevarata

calatorie spirituala. Intr-o zi, cautam o carte in biblioteca din casa si (nu din intamplare) am dat

peste o carte despre Parintele Porfirie din Grecia. Dupa ce am citit despre minunile pe care le-a

savarsit, am inceput sa ma rog acestuia sa ma indrume pe calea vindecarii mele, oricare ar fi ea. La

scurt timp, l-am descoperit pe Sfantul Nectarie, in marturiile publicate in "Formula AS". Cu inima

indoita, m-am dus la o biserica din orasul meu si am cumparat acatistul inchinat acestuia. Si am

inceput sa ma rog, avand mereu dorinta de a ma face bine. Au existat si momente de deznadejde,

trebuie sa recunosc, in care ma intrebam daca merit sa fiu ajutata. Stiam ca puterea lui e mare, dar

nu eram sigura daca doreste sa ma ajute, asa cum facuse cu atatia oameni. Dar eu, totusi, am

continuat sa ma rog. Dupa o saptamana, cautand pe internet metode de tratament, am gasit, tot in

"Formula AS", o schema naturista recomandata de d-l Mircea Peia (caruia ii multumesc cu aceasta

ocazie) pentru afectiunea mea. Am inceput tratamentul, si dupa doar cateva luni, manifestarile de

astm s-au diminuat, iar starea mea psihica s-a imbunatatit simtitor. Cu inima plina de bucurie, Ii

multumesc Sfantului Nectarie pentru sanatatea mea si pentru o alta minune care s-a savarsit sub

obladuirea Lui: am fost admisa la Facultatea de Medicina. Cu siguranta ca minunile Lui vor

continua in viata mea si, poate, chiar acum, in timp ce scriu aceste randuri, sau in timp ce le cititi

dvs., se savarsesc altele in intreaga lume. Puterea lui Dumnezeu este mare. Minunat este

Dumnezeu intru sfintii Lui.

ANCA POPESCU

Bomba cu ceas

Ma numesc Cristina, am 35 de ani, si la inceputul anului 2008, in urma unui control ginecologic,

am primit rezultatul de displazie severa. Nu am fost multumita de rezultat, am schimbat medicul si

cabinetul, si am refacut proba. Acelasi rezultat: displazie severa CIN III. Am mai asteptat 6 luni de

zile, am refacut proba si rezultatul a fost la fel. La inceputul anului 2009, am facut biopsia, care a

confirmat o infectie cu virusul HPV 18, cu tulpina 55. Este unul din tipurile de virusi care conduc

spre cancer de col uterin. In luna aprilie a anului 2009, am facut o conizare a colului uterin, o

operatie care nu este complicata. La numai cateva ore dupa operatie am putut merge acasa. In luna

octombrie a anului 2009, am ramas insarcinata. Fara sa stiu insa ca sunt insarcinata, am facut o

alta proba Papanicolau, al carei rezultat a fost displazie moderata CIN II. La numai 8 saptamani,

bebelusul nu prezenta activitate cardiaca si a fost necesar sa mi se faca un chiuretaj, ca sa mi se

scoata pruncul, pentru ca organismul meu nu il expulza. La inceputul lunii februarie a acestui an,

am facut o alta proba Papanicolau, iar rezultatul a fost de data aceasta carcinom in situ.

Din acel moment, am crezut ca innebunesc de frica. Ma intrebam, furioasa, de ce m-am operat cu

cateva luni inainte, daca sunt in aceeasi situatie sau si mai rau. Cum era posibil? Imi spuneam ca

daca lucrurile erau atat de grave, era clar ca totul va evolua foarte repede spre un cancer. Doamne,

si cat imi doream un bebelus! Daca ma operam inca o data, oare medicii n-ar fi taiat mai mult din

colul uterin, impiedicandu-ma sa duc la bun sfarsit o sarcina? Acestea erau intrebarile care ma

macinau fara intrerupere, si frica, o frica primitiva, paralizanta. Ma rugam bunului Dumnezeu,

citeam acatistul Sfantului Nectarie, despre minunile caruia aflasem din revista "Formula AS".

Draga mea mama imi adusese din Romania ceai de marul-lupului, buna mea prietena de suflet, din

tara, o doctorita minunata, ma sustinea in hotararea mea, imi recomandase sa elimin carnea

complet din alimentatie si sa ma rog cu credinta. Dupa ce am citit pe Internet mai multe numere

ale revistei "Formula AS", am decis ca si zaharul trebuie eliminat. Alcoolul nu imi mai placea. Un

lucru incredibil se intamplase: mie, careia imi placea vinul rosu, nu ii mai suportam gustul, cidrul,

alta din bauturile mele favorite, la fel, nu imi mai placea. Asa ca nici alcoolul nu a fost o problema

sa il elimin.

Am inceput sa fac spalaturi vaginale cu marul-lupului, tataneasa si musetel (reteta pentru clisma

luata din revista "Formula AS" nr. 572). Timp de 6 zile consecutiv, am facut spalaturi, dupa care

am facut o pauza de doua saptamani. Am luat vitamina C si vitamina E, cate 10 zile pe luna, si am

urmat tratamentul cu produsul Imunoplant 2, pentru intarirea sistemului imunitar. In paralel, tot

pentru sistemul imunitar, am luat si capsule cu ulei de usturoi. Am inceput sa fac sport, sa alerg,

eu, care niciodata nu am putut alerga, acum, reuseam sa alerg cate 40-45 de minute. Pe 15 martie

am refacut proba Papanicolau la un alt cabinet ginecologic. I-am explicat medicului ca nici nu

vreau sa aud de biopsie sau operatie, ca imi doresc un copil. Medicul si-a facut datoria si mi-a spus

parerea lui, ca, deocamdata, acest carcinom in situ nu imi pune in pericol viata, dar ca daca voi

ramane insarcinata, schimbarile hormonale ar putea face ca acest carcinom sa se dezvolte si sa se

transforme intr-un cancer care sa se extinda. Ca, practic, am o bomba cu ceas in corpul meu. Eram

descurajata. I-am spus ca nu pot accepta ca un organism care este plin de celule sanatoase sa nu

poata lupta cu acele putine celule anormale, localizate intr-o anumita zona. Ma rugam in fiecare

seara, inainte de culcare, bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfantului Nectarie, dar frica,

indoielile, continuau sa sape in mine. Pana intr-o seara, in care am izbucnit in lacrimi, in timp ce

ma rugam, implorandu-L pe Dumnezeu sa-mi dea liniste sufleteasca, sa-mi dispara indoielile si

intrebarile, sa fiu luminata si calauzita spre drumul cel bun. Plangeam si ma rugam cu glas tare, si

in momentul acela, pentru o fractiune de secunda, s-a stins lumina, iar eu am continuat sa ma rog.

M-am dus la culcare, iar dimineata cand m-am trezit eram alt om. Eram linistita, senina, eram

fericita, frica disparuse. A fost momentul in care am inceput sa cred ca sunt pe drumul cel bun.

Rugaciunile mele incepusera sa fie ascultate. Nu exista cuvinte pentru a explica aceasta traire,

aceasta incredere ca Dumnezeu e alaturi de tine. De atunci am inceput sa vad altfel lucrurile, am

inceput sa ma minunez de Harul Domnului, Har cu care L-a inzestrat pe Sfantul Nectarie.

Dumnezeu este pretutindeni, dar noi refuzam sa Il primim inauntrul nostru.

Luni, 28 martie, la intrarea in Saptamana Patimilor, am primit rezultatul de la proba Papanicolau:

displazie moderata si prezenta unor celule noi, sanatoase. Nu facusem nimic, in afara de

rugaciunile si de tratamentele naturiste. Ma rugasem Domnului si Parintelui Nectarie sa primesc

un semn ca sunt pe drumul cel bun si, iata, l-am primit. Am inceput sa plang de bucurie.

Dumnezeu face imposibilul posibil, este sprijinitorul si scaparea noastra, Sfantul Nectarie este

doctorul fara de arginti care coboara asupra noastra Harul Domnului, care ne vindeca si ne alunga

deznadejdea din suflete. Rugati-va, oameni buni! Nu va opriti din rugaciune, si spre Calea cea

buna veti fi indrumati. Fie ca toti cei bolnavi sa isi gaseasca tamaduirea!

CRISTINATeologul RADU PREDA

§

"Daca asceza nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o "cariera""

Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la

Heidelberg, Salonic si Hanovra, director al Institutului Roman de Studii Interortodoxe,

Interconfesionale si Interreligioase, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor

teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales

prin discursul lipsit de echivoc, privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A

publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de

teologie sociala. Prima sa carte a fost "Jurnal cu Petre Tutea" (1992), o evocare a ganditorului

crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata, iar cea mai recenta este "Revenirea lui

Dumnezeu. Studii social-teologice" (2011).

"Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat"

- Domnule Radu Preda, v-ati "nascut" crestin sau v-ati "facut"? Altfel spus: ati crezut

dintotdeauna si ati trait mereu credinta?

- Nu cred ca se "naste" nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel,

"predestinat". Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in

acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o

etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria

celor care nu "ajung" niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de

oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai

curand in amnezie, in uitare. Au "uitat" ce sunt si mai ales ceea ce pot "deveni".

- Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

§

Radu Preda in studioul Realitatea TV

- Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama - iata rolul pe care il au parintii in

transmiterea credintei! - la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un

preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul

la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel

(mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe

intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor),

sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era

altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul

celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei

"chemati" sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit

in jur dupa cei "chemati", cu toate ca si eu ma simteam oarecum un "chemat". Sigur, ulterior

aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si

chemati la botez etc.

- Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei.

Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre

manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei?

- Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20

si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de

generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si

bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La

fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre

calugarie doar pentru a "bifa" o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce

este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-

o "cariera". Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in

biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa

cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti

spre viitor - toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior

lucrurile nu se vad.

- Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie?

- Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu

ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah "de

Doamne ajuta"!

"Am mare evlavie la Sfantul Antim Ivireanul"

- Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

- Da, am un sfant "preferat"! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba

romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si

curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii

din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de

lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

§

Sfantul Antim Ivireanul

- Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie?

- Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul

Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de

la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai

scurta si "la obiect" forma de a "bate" la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

- Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

- Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul

cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost

chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat

din toate cartile posibile - toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea "dovezi" ale purtarii

de grija a proniei.

- Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede?

- In toate clipele de incercare. Fara exceptie.

- De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura

de credinta?

- Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la

romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar

"talentat" si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca

"hobby", ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in

cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin

bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi.

§

"Un om de idei, in slujba realitatii", asa cum se defineste singur

Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am

petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea

veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada

interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de

1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa

1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul "discret" al bibliotecii "V. A.

Urechia". Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in

decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment.

Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de

mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura

romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie

si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja

Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala.

Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa

va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o

functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate.

"Nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba

curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania"

- Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat

mai de pret de la ei?

- In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele

Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite

(semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a

acestui an, adica mai mult de doua decenii.

§

Catedrala ortodoxa din Cluj / Foto Agerpres (3)

De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de

viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar

ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat

mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura

de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De

fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea,

deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele

lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente,

decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si

solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi

propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala.

- Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de

teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o

"teorie"? Teologia implica si traire? Afectiune?

- Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere.

Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o

constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si

experienta personala a dialogului cu Acesta.

§

Parintele Anania

Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o

prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe "tipologii" profesorale in

domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat "stiintific", pretins a fi deasupra

oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot

spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat

teologii "de meserie", credinciosii "profesionisti". In ceea ce ma priveste, sunt un teolog

"implicat". Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor

mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce

spun si fac. Ca nu imi "iese" tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne

impacam sufleteste.

- "Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere". Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un

intelectual credincios?

§

Petre Tutea

- Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei

specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice

forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta

si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales

dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar

perpetuu, director de opinie si "lichea" in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc

onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta,

intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de

fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti,

nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica,

suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special,

insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa.

"Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului"

- Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa

adoptam fata de ele?

- Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este "mai rea" decat cea anterioara, eu pledez

pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel

spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba

infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele

sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne

confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam

incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus

Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri.

Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa

complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa

depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical

ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele

veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim

mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de

ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere

duhovnicesc.

§

- De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra?

- Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la

nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care

slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele

formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi

cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o

Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii.

- Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia?

- Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o "religie atee", cum se exprima

foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv,

viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum

un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea

ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie - toate aceste manifestari ale

comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice.

Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem

defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel

incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii

prezentului si a construirii viitorului.

In pustia primilor asceti romani - COLILIA

§

Ruine ale insingurarii, intr-un sat disparut de mult: Colilia

- manastirea cu nume de iarba dobrogeana -

Povestea manastirii Colilia incepe cu ani in urma, cand patru maici batrane, venite tocmai de la

Celic Dere, au intrat in biserica ruinata si fara acoperis a unui sat disparut demult, s-au imprietenit

cu porumbeii salbatici, insirati pe cornise si firide, le-au mutat cu blandete cuiburile, au pus un

mic clopot de vapor in varful turlei si, apoi, au inceput sa se roage, sub cerul deschis din dreptul

altarului.

Ani de zile, maicile au muncit pe branci si nu s-au lasat pana nu au terminat sa curete gunoiul

adunat in naos, pentru ca noaptea, rupte de oboseala, sa doarma trei-patru ceasuri, fara nimic

deasupra capului, incalzite doar de jarul mocnit al stelelor. Ani de zile s-au nevoit sa readuca la

viata tot ce mai ramasese din biserica primilor colonisti nemti in Dobrogea; biserica unui sat

dezafectat de comunisti, din care nu au mai ramas acum decat o adunatura de damburi, de gorgane

tesite, ciudate, dar nu lipsite de o anume poezie, asemenea numelui - Colilia.

Am scris despre povestea maicutelor de la Celic Dere, asa cum am scris despre dusmania absurda

a oamenilor, care, dupa cooperativizare, s-au grabit sa faca stana in altar, adapostind oile CAP-ului

printre vitralii, ogive si alte mozaicuri scumpe. Cand am revenit in pustietatea campiei dunarene,

cu greu mai recunosteai ceva in jur. Locul candva pustiu, abandonat si fara hotar, era acum

ingradit de gardul celei mai noi manastiri din Dobrogea - Colilia, nume imprumutat de la un dans

al locului si de la o graminee dunareana, alba si patata in cafeniu.

Mormantul de sub pat

De Colilia te apropii parca departandu-te, luand-o direct peste camp, peste miristi si lanuri cu

porumb, intr-o inaintare precauta si greoaie. Ca sa distingi ceva, trebuie sa fii atent, cu toate

simturile in alerta. Prin geamul masinii nu vezi mare lucru, decat intinderea hipnotica si prafoasa a

Dobrogei. Privesti in jur si un frison de neliniste te face sa tresalti. Cu greu iti poti imagina un loc

mai aspru ca acesta - un loc numai bun pentru asceza si rugaciune.

§

Drumul nou construit, prafos si alb, ca o urma apasata de creta scolara, da ocol manastirii, care,

intre timp, a prins contur si forfota de casa locuita, maicutele reusind in cativa ani sa ridice o

bruma de gard din plasa de sarma, doua instalatii eoliene, o gradina de legume, cateva anexe

gospodaresti si primele camere din viitorul centru social pentru orfani. Biserica, invadata cu ani in

urma de ierburi uscate si pasari salbatice, acum este de nerecunoscut. Proaspat zugravita, cu

stralucitoare chipuri de sfinti pe pereti si sarpanta de stejar deasupra, biserica primilor nemti

colonizati in Dobrogea e la fel de frumoasa ca in vremurile ei bune, desi, daca te uiti mai atent,

observi aceeasi insingurare trista a clopotnitei, acelasi regret contemplativ cu care vegheaza in

fiecare zi un sat inexistent, un sat fictiv, cu ulite si case disparute pentru totdeauna in lutul uscat al

Dobrogei. Satul din care veneau credinciosii sa se inchine duminica si la sarbatori.

Nu e usor sa fii monah la Colilia, departe de orice asezare omeneasca. Ridicata in chiar locul de

intalnire al celor mai dusmanoase vanturi, manastirea pare stapana absoluta a singuratatii si a

incremenirii din jur. Dincolo de ajutorul dat de Gheorghe Becali si alti cativa crestini, Colilia

ramane pe mai departe o manastire simpla si fara zorzoane, invelita discret numai in nuante de alb

- alb de gheata, de var proaspat, de lapte si lumina. Undeva, in adanc, sta ascunsa temelia primelor

chilii ale manastirii. Sta, intai de toate, bordeiul cuviosului Domitian - un loc deja sfintit de

suferinta lui indelunga; un loc aparte si ferit, in care batrana stareta Rafaela se retrage din cand in

cand. Acolo e strana ei de taina, chiliuta ei secreta, unde se reculege la crucea parintelui, isi aduna

fortele, se linisteste si chiar cere sfat, convinsa fiind ca, din inaltul cerului, parintele Domitian

asculta, ajuta si vegheaza, dimpreuna cu ingerii si sfintii bineplacuti lui Dumnezeu.

Maicii Rafaela ii place sa aduca mereu vorba despre primul duhovnic al manastirii, Domitian - "un

haiduc cu suflet de copil", un om candva casatorit si calugarit la batranete, care a murit nu demult,

in 2009, chiar in bordeiul sau, pe patul suferintei si al putinelor lui ceasuri de odihna. Maica

aminteste de parintele Domitian si-i pronunta numele intr-un fel anume, cu sfiala si respect, de

parca l-ar avea chiar in fata ochilor. Destul de slabit si bolnav, slujea zi de zi Sfanta Liturghie, apoi

se urca pe schela bisericii, unde trudea cot la cot cu zidarii si dulgherii tocmiti sa repare biserica, si

nu se lasa de munca pana spre caderea noptii, cand se retragea la pravila si rugaciune, in bordeiul

lui sapat in pamant, nu inainte de a-si cere iertare la toata lumea si de a binecuvanta cu privirea

porumbeii oplositi sub streasina.

§

Foto: http://www.manastireacolilia.ro/istoric.htm§ (3)

Din toata infatisarea parintelui, maica a ramas doar cu privirea si ciudatenia ochilor lui albastri -

niste ochi aparte, patrunzatori si blanzi, care, daca erai in greseala sau in pacat, isi tulburau

culoarea certandu-te, chiar daca vocea parintelui spunea cu totul altceva si cauta sa-ti aline sufletul

cu mierea iertarii. "Dupa nimic nu-l cunosteai decat dupa ochi - mai ales la sfarsitul vietii, cand il

ajunsese deja suferinta cea rea a bolii", zice maica stareta, convinsa ca nu va uita niciodata ziua in

care parintele, simtindu-si sorocul aproape si nevrand sa fie povara manastirii Colilia, s-a mutat in

alta parte, la Adamclisi. Maicile insa nu l-au lasat singur, s-au grabit sa-i faca o vizita, sa se ierte

cu el, sa-l intrebe daca mai are o dorinta de implinit si, apoi, sa-l readuca la Colilia. "Nu pot sa

descriu in cuvinte ce fericit a fost sa vada din nou pustia Coliliei", continua cu nostalgie maica.

"Desi era slabit din cale-afara, cand l-am asezat in bordeiul sapat cu mainile lui, l-a cuprins o

bucurie atat de mare, incat, la un moment dat, s-a ridicat in capul oaselor (el, care de cateva

saptamani zacea fara vlaga), de am zis in gandul meu: "Doamne, face Dumnezeu minunea de a-l

vindeca sub ochii nostri!". Nu s-a vindecat cum crezusem, dar asa, sprijinit de tablia patului, am

discutat cu el o noapte intreaga. Am stat langa dansul si, in timp ce el ma tinea de mana, ne-am

spus ce aveam sa ne spunem si ne-am iertat si am plans toata noaptea unul cu celalalt, incat nici nu

stiu cand s-a luminat de ziua... Dimineata, pe 4 mai, si-a dat ultima suflare. Dupa ce l-am pregatit

cum se cuvine si l-am depus in biserica, am cautat un loc unde sa-l ingropam, neavand inca

cimitir... N-a mai fost insa nevoie sa sap nici o groapa. Sub patul parintelui, am gasit o adancitura

gata facuta si acoperita cu o foaie groasa de placaj. Parintele stia nu numai ca va reveni la Colilia,

dar stia si unde anume va fi locul lui de veci. Chiar sub patul lui de suferinta".

"I-am scris Sfintei Xenia, cum ii scriu copiii lui Mos Craciun, si de atunci manastirea a

inceput sa creasca"

La Colilia, fiecare lucru, fiecare streasina sau zid de caramida are o poveste a sa. Chiar si maica

Rafaela are o asemenea poveste, pe care insa nu se grabeste sa o spuna, multumindu-se doar sa

constate ca, fara ingaduinta de sus, nimic nu e cu putinta. Trebuie sa insisti si sa o intrebi cum a

ajuns la Colilia (de ce nu a ramas la Celic Dere, de ce nu a plecat in alta parte?), ca maica sa-si

aduca aminte de o intamplare anume cand, inca mireana fiind, ezita sa se calugareasca, mai ales ca

batranul ei tata zacea la pat si se pregatea sa moara. Era imediat dupa revolutie, prin 1992, si, in

putinele ei zile libere, umbla din manastire in manastire, cautand ceva imprecis si abia intrezarit

(un indemn, un tresalt, o chemare), cand, brusc, a avut un groaznic accident de masina, care, in loc

sa o sperie, i-a deschis ochii si a facut-o sa vada, de parca s-ar fi vazut pe sine insasi prin ochii

altcuiva.

§

Manastirea refacuta

A facut-o deci sa vada cum, cu o secunda inaintea impactului, a rostit in gand legamantul de

calugarie Maicii Domnului; cum a lesinat in clipa imediat urmatoare si cum apoi s-a trezit la

marginea drumului, teafara si fara nici o zgarietura, strangand la piept o iconita a Sfintei Xenia, in

timp ce mormanul de fiare contorsionate ale masinii mai fumega inca alaturi. Pe moment nu a

inteles. I-a trebuit ceva timp sa priceapa sensul celor intamplate si sa descopere ca, de fapt, Sfanta

Xenia o salvase de la moarte, ca sa-i arate calea ce trebuia sa o urmeze, calea calugariei, cum bine

i-a deslusit si duhovnicul ei, parintele Arsenie Papacioc, cel care, in timp ce o asculta in chilioara

lui de la Techirghiol, a tresarit puternic si a intrerupt-o cu un glas neobisnuit pentru el - un glas

grabit, poruncitor aproape: "Acum pleci la manastire! A venit vremea".

Maica Rafaela nu crede neaparat in minuni si intamplari miraculoase, dar, chiar si asa, nimeni nu-i

poate intuneca ravna pentru Cuvioasa Xenia - o Sfanta din Rusia care, dupa moartea sotului (ateu,

violent si plin de pacate), s-a imbracat in hainele lui barbatesti si, facandu-se nebuna intru Hristos,

a inceput sa dea milostenie in numele sotului ei, sa planga cu rauri de lacrimi si sa-si ceara iertare

tuturor, dupa cum frumos spune si sinaxarul: "Si-a facut lacrimile paine ziua si noaptea, de puteai

sa vezi mai degraba izvoarele apelor in vreme de arsita secand, decat ochii ei incetand de lacrimi".

Daca o intrebi cum anume, prin ce intamplare a cunoscut-o pe Xenia, maica ramane putin

descumpanita, constatand ca, de fapt, Sfanta a ales-o pe ea si nu invers, asa cum s-a intamplat

cand, speriata la gandul ca urma sa petreaca la Colilia a treia iarna fara acoperis deasupra capului,

se pregatea sa trimita o scrisoare Sfintei, prin parintele Viktor - un monah roman, paznic la

moastele ei, depuse la Sankt Petersburg. Stareta Rafaela nu apucase inca sa puna scrisoarea la

posta, cand in pustietatea Coliliei a aparut un microbuz.

§

Maica stareta Rafaela

Din el au coborat niste calugari basarabeni, cu icoana Sfintei Xenia in brate si, putin speriati, au

spus ca masina lor s-a oprit inexplicabil in drum, chiar in dreptul Coliliei, si ca, in ciuda

incercarilor, masina nu a mai vrut sa porneasca, semn ca Sfanta dorea sa ramana acolo, in locul

marilor asceti si martiri dobrogeni: Casian si Gherman. "Nici acum nu stiu de ce i-am scris Sfintei

Xenia", zice maica. "Ii scrisesem Cuvioasei dintr-un imbold de moment, dintr-o speranta sincera.

I-am scris cum scriu copiii lui Mos Craciun, si de atunci, intr-adevar, manastirea a inceput sa

creasca, facandu-ne martorii a numeroase minuni, cum ar fi ajutorul domnului Becali, pentru

acoperirea si pictarea bisericii, sau faptul ca nu ne-a lipsit niciodata duhovnicul care sa slujeasca

Sfanta Liturghie. Acum il avem pe parintele Ghelasie, care a venit de la manastirea Aiud, unde

ascultarea lui era sa unga cu mir oasele Martirilor de la inchisoarea Aiud... Va dati seama ce

duhovnic avem acum si de ce asupra noastra au pogorat sporul, pacea si impacarea intre surori? E

cea mai frumoasa dovada ca, venind la Colilia, noi am implinit numai si numai voia Domnului; ca,

fara sa ne cautam, ne-am gasit unele pe altele, luminate de ingerul cel bun, asa batrane si bolnave

cum suntem".

Ar mai fi de amintit alte si alte minuni savarsite la icoana Sfintei Xenia (mai multe vindecari de

epilepsie si chiar de cancer), dar maica Rafaela - ea, insasi, invingatoare a unei boli pe care

medicii o si vedeau in faza terminala - schimba discret discutia si, privind in zare, spre profilul

indepartat al unei cruci, insista sa ne arate cimitirul manastirii; un cimitir ciudat, cu un singur

mormant - cel al unei maici batrane, care s-a calugarit cu un nume deloc intamplator (Xenia) si

care, la fel de neintamplator, a insistat sa ramana in manastire, de parca ar fi vrut sa arate inca o

data cat de legata era Sfanta Xenia de manastirea Coliliei si de maicile ei.

Biserica din ceara de albine

De mai multi ani, maica Rafaela isi duce staretia in vazul tuturor. Nu are timp de lecturi sau de

plimbari meditative. Trebuie sa alerge dupa sponsorizari, sa repare eoliana, lovita de o furtuna

teribila, sau sa stranga bani pentru un foraj la mare adancime (peste o suta de metri) si astfel, sa nu

mai fie nevoie sa aduca apa de la jumatate de kilometru distanta. Maica alearga si aduna ca o

albina. Abia mai gaseste ceva timp pentru sine si pentru odihna trupului, desi, renuntand la caldura

si modestul confort al chiliei, uneori se muta in fostul container de tabla (primul adapost de iarna

al manastirii), unde ii este drag sa priveasca indelung icoana Sfintei Xenia, lasandu-se purtata de

imagini si nostalgii de inceput, de primele zile ale manastirii, cand, intr-o saracie de inceput de

lume, plangea si se incalzea doar la rasuflarea propriilor buze. E adevarat ca multe s-au implinit

intre timp (si acoperisul, si pictura, si chiliile de la "Casa alba", si trapeza cea noua), dar bucuria

parca nu mai e aceeasi, cum era odinioara. Nimic nu se compara cu ceea ce a fost, cu eroismul

inceputului, asa cum nimic nu mai atinge intensitatea primei ierni petrecute de-a dreptul pe

treptele mucede ale bisericii, cand ciobanii din zona ii mai aduceau maicii o bucata de branza si o

sticla de apa, iar cei cativa credinciosi, veniti din Cogealac sau Gradina, se minunau vazand-o in

ce conditii traieste si isi faceau cruce, zicand: "Cu adevarat, Maicuta Domnului tine cu cei saraci.

Numai ea putea sa dea o iarna atat de blanda, fara ger si fara zapada".

§

Maica Rafaela langa bordeiul parintelui Domitian

Cu greu gasesti un loc mai aspru, dar si mai plin de poezie ca intinderea Coliliei. O stiu maicile

venite de la Celic Dere, cum o stiu si urmasii colonistilor nemti, care, nevrand sa moara fara sa

mai vada o data satul copilariei lor, pornesc, anual, intr-un mic pelerinaj din Germania si se opresc

drept in mijlocul campiei dobrogene. Opresc intr-un sat de mult disparut de pe fata pamantului,

unde cauta cu teama si sfiala un reper si un miros anume (miros de camp, de praf, de iarba colilie),

pana ce, intr-un tarziu, ajung la izvorul cel vechi, se orienteaza dupa turla bisericii, inchid ochii si

incep sa-si imagineze satul asa cum era odata, cu dispensarul si scoala, cu piata primariei si casa

preotului Hoffardt. Mai traieste inca batranul Hoffardt si, uneori, o suna din Kln pe maica stareta,

rugand-o sa-i vorbeasca despre biserica - ce s-a mai reparat, cum mai arata clopotnita, cavasul

corului sau pardoseala venetiana. O roaga sa-i spuna orice si cat mai multe, pentru ca, inainte de a

inchide, sa-i sopteasca sincer si cu emotie in glas: "Mi-e tare dor sa aud romaneste. Mi-e tare dor

de Colilia".

Si el stie, ca si maicile, ca locul pe care s-a ridicat biserica are ceva mistic si fara egal. E un loc cu

forta si mare intarire. Un loc din care nu intamplator maicile, desi batrane si bolnave, refuza sa

plece in alta parte, la o manastire mai usoara, mai avuta si mai aproape de oras. Din cele cinci

vietuitoare venite in primul an (stareta Rafaela, sora Cristina, maica Constantina si fiica ei,

Maxima), doar maica Dionisia a plecat, asa bolnava cum era, de coxartroza, alegandu-si o cruce si

mai grea - crucea infiintarii unei noi manastiri, intr-o alta pustie, aflata tocmai in lunca Basarabiei.

Restul maicilor continua sa ramana si sa viseze cu ochii deschisi, la marele proiect social ce se va

ridica intr-o buna zi pe locurile aparent dusmanoase si aride ale Coliliei. Din primii ani de inceput

nu a mai ramas mare lucru, decat o poveste, o fotografie si niste amintiri. Alaturi stau tacute,

asteptandu-si locul lor in viitorul muzeu al manastirii, cateva obiecte mistice si fondatoare: icoana

Sfintei Xenia, adusa de monahii basarabeni, prima candela, crucea din bordeiul parintelui

Domitian, o carte de slujire daruita miraculos manastirii si, aparte, intr-un colt aproape nevazut, un

mic mulaj al bisericii, cea mai tacuta marturie a lungilor nopti de iarna, cand maicile priveau

stelele prin despicatura acoperisului si visau cu ochii deschisi, modeland biserica din ceara de

albine, asa cum si-o imaginau ele ca va arata peste niste ani - frumoasa, curata, incalzita de

rugaciuni neintrerupte si raspandind miros de miere de salcam jur imprejur.

Pe maica stareta Rafaela o gasiti la tel. 0767/93.70.95, iar pentru a ajunge la Colilia, traseul este

urmatorul: Mangalia - M. Kogalniceanu - Targusor (manastirea Casian) - la dreapta, spre Cheia

(Cheile Dobrogei) - satul Gradina - la 4 km, pe aceeasi sosea, indicator catre stanga, spre

COLILIA.

Oare trebuie sa ne temem de Dumnezeu?!

§

Reproduceri dupa icoane vechi pe sticla din nordul Transilvaniei

Din timpuri imemoriale, omul s-a tot temut de Dumnezeu.

Vechii greci l-au reprezentat pe Zeus amenintand omenirea pacatoasa cu fulgerele tinute in mana

crispata. Yahveh, dumnezeul evreilor, plin de ura si ranchiuna, isi tinea poporul sub teroare.

Egiptenii ii aveau pe Sobek si pe faimosul Anubis, dumnezeul tenebrelor. Au existat si femei-zeu

cu puteri distrugatoare, in Walhala germanica, sub numele de Valkirii.

O perversiune de neindurat a intrat si in iconografia crestina, unde Dracul-ingerul cazut te trage de

picioare de pe scara lui Iacob, ca in picturile de la Voronet. Oriunde iti intorci privirea, omul este

inspaimantat.

Suntem la inceputul secolului al XXI-lea. Aproape intreaga omenire sufera de frica teroristilor, de

frica naturii, tot mai distrugatoare - recentul tsunami din Japonia -, de degringolada economica si

sociala, de pierderea fibrei morale. Ad nauseam!

Unde ne putem salva?

Frica, aceasta pacoste psihica, ne-a fost transmisa din generatie in generatie, de pe vremea epocii

de piatra. In esenta ei, frica este un sentiment negativ, o recesiune psihica, o tara mintala. Uram tot

ce ne provoaca frica, fie ca este patron, sot violent, tata frustrat, guvern dictatorial, securitate,

Dumnezeu!

§

Intrebarea fundamentala este: cum poti sa-L iubesti pe Dumnezeu daca iti este frica de El?

Folclorul nostru are si cateva zicale in acest sens: "De ce ti-e frica nu scapi", "Frica-bataia e rupta

din rai", "Frica pazeste bostanaria" etc.

Prin contrast, conceptul de iubire este antidotul impotriva fricii. Cand iubesti, te apropii, devii

parte, te simti aparat, te simti incurajat, cresti in statura ta de om, devii mai uman, ai dreptul sa

gandesti propriile tale idei, esti egalul fratelui tau, oricine ar fi el. Moartea insasi nu-i decat o

trecere pe un alt plan.

Si totusi, foarte multi, in special in ritualul ortodox din rasaritul Europei, se tem si astazi de

Dumnezeu. Se tot aude, chiar si din amvoane, porunca duhovniceasca: teme-te de Dumnezeu! O

repet: nu poti iubi cu adevarat ceea ce iti provoaca teama! Iubire-frica sunt categorii care se exclud

reciproc, atat semantic, cat si din punct de vedere religios, filozofic, psihologic sau pur si simplu

omenesc.

"Iubiti-va unii pe altii asa precum v-am iubit si Eu!", zice Christos.

Frica de Dumnezeu este, asadar, o adevarata sfidare la adresa acestei porunci divine.

Prof. dr. V. GHERASIM - Universitatea din Cape Town, Africa de Sud