Basarab I

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Bassaraba şi Bazarad) , supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul

Țării Româneşti.A domnit între anii 1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după

Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conține mențiunea

„Basarab, filium Thocomerii” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius”).

1.Originile si familia lui Basarab I• Istoricii români din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX l-au considerat pe Basarab ca fiind român, în baza documentelor ungare, inclusiv cel antemenționat.

Nicolae Iorga a luat însă în considerare și o altă teorie: „numele e cuman... numai numele?” însă nu a mers mai departe. Ulterior, alți istorici, între care Neagu Djuvara, s-au ocupat mai mult de această ipoteză, considerând-o întemeiată. Cel din urmă istoric a sintetizat argumentele sale astfel

• Majoritatea specialiștilor contemporani consideră atât numele Basarab, cât și cel al tatălui său, Thocomerius, de origine turanică. • Basarab și fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condițiile în care slavo-românii ținuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic

din Țara Românească. Documentul regal din 26 noiembrie 1332 despre răsplătirea comitelui Laurențiu de Zarand contrazice însă radical ipoteza despre confesiunea romano-catolică a lui Basarab, deoarece voievodul este calificat drept „schismatic”, ceea ce în exprimarea tipică din epocă însemna „creștin de rit ortodox”.)

• Cele mai mari și puternice ctitorii ale urmașilor lui Basarab, Mănăstirea Cozia și Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” și respectiv „huhurez”; comparați cu cuvîntul turcesc horoz „cocoș”).

• Contrar credinței fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalți cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile ungurești și sârbești menționează faptul că în bătăliile „de la Posada” și Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali (din Hoarda de Aur) erau în majoritate foști cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. V. mai jos problema colaborării dintre români și tătari sub Basarab I.

• În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman (Parabuh, v. mai jos) a îndrăznit de față cu un tânăr nobil maghiar, să îl defăimeze pe rege, spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Neagu Djuvara presupune că această întâmplare dovedește mândria tânărului cuman față de voievodul din același neam ca al său.

• Porecla „Negru-vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la prezumtiva culoare a feței sale, după cum și-au exprimat părerea separat și peste câteva secole cronicarii Paul de Alep și Miron Costin.

• În final, Djuvara admite că fiecare ipoteză în parte nu constituie o dovadă, dar crede că, luate împreună, ar reprezenta un argument puternic, originea turanică a familiei Basarabilor fiind actualmente ipoteza de lucru a celor mai mulți specialiști medieviști.

• Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, nu este ceva ieșit din comun faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă veche „părinte cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană și că a fost purtat de întemeietorul Țării Românești. (Prezumția se mai bazează pe împrejurarea că numele cumane aveau foarte frecvent sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”) și mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), de ex. clanul cuman Burçoğlu, mai răspândită la celelalte neamuri turcice.) Ei arată că în privința numelor de persoane, „constatăm în toate timpurile și în toate țările influențe străine foarte puternice” și chiar o modă și că astfel se explică alegerea acestui tip de nume, Basarab fiind un nume de botez la fel ca Ștefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a purtat un nume străin, „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă”.

• După alți istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea puternic, izbăvitorul”. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a numelui Basarab este incontestabilă, dar de aici nu se poate susține că și dinastia munteană ar fi fost de origine cumană. [...] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi fost o nobilă cumană, simbioza româno-cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai multe familii boierești, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană”.

• Există și izvoare în baza cărora unii cercetători speculează că Tihomir/Thocomerius ar fi fost fiul lui Möngke Temür (Mengu-Timur), han al Hoardei de Aur și nepot al lui Batu-han.

• Așadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară . Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, el a fost căsătorit cu Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) și Teodora, căsătorită cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 - 1371). Din legătura ultimilor doi se va naște țarul Strațimir al Bulgariei. Fiind repudiată de țar, Teodora se va călugări sub numele de Theofana.

2.Domnia• În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximație în 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui Luccari cu

privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă că Basarab se afla la domnie încă din 1317 ,când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acțiunile de unificare fuseseră realizate până în 1307, anul când Carol Robert de Anjou a devenit regele Ungariei. Părerile rămân însă împărțite între istorici când este vorba de nucleul inițial al acestui stat. Cele două teorii principale susțin că acțiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

• Legăturile cu bulgarii• Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei. În 1323,

Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I.Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar şi în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului şi cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroş. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

• Legăturile cu ungurii• Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou[. În 1324 domnul muntean

apare în documentele ungureşti ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relația de senior-vasal existentă între regele Ungariei şi domnitorul român. În acelaşi document este menționată reuşita misiunii primite de omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab, dar fără succes. Regele accepta existența politică a noului voievodat în schimbul recunoaşterii suzeranității sale[. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 îl numeşte pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

• Legăturile cu tătarii• În partea de nord a Mării Negre, tătarii s-au amestecat cu cumanii de la răsărit (li s-a spus tătarii kîpceak) şi au adoptat limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara

presupune că, deşi Basarab poate că nu stăpânea această limbă, o posibilă origine cumană a sa putea crea afinități.• Istoricul Gheorghe Brătianu opinează[că Basarab, profitând de anarhia din conducerea regatul Ungar, s-a aşezat sub protecția Hoardei de Aur, de la care va primi

sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiaşi istoric, românii şi tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd şi cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare). Ideea unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită şi de alți istorici, între care Nicolae Iorga şi P. P. Panaitescu. Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini şi bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiței tătăreşti din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geților (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcaşi”. „Rezultă din această interesantă povestire că, de la depărtare, românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”, concluzionează istoricul. Ideea cooperării efective dintre Basarab şi tătari a fost considerată de unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză[.

• Dar, după ce pe tronul Ungariei urcă Ludovic cel Mare, va lua naştere o ofensivă ungară împotriva tătarilor. Basarab, fiind sub suzeranitate ungară, a fost determinat de împrejurări să-şi reorienteze pentru o vreme politica externă. În urma campaniei din jurul anilor 1343-1345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune, intrată în stăpânirea lui Basarab şi a urmaşilor săi pentru câteva decenii, va fi numită de alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru o dată cu ocupația rusească din 1812[.

3. Moartea• Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domneşti din Curtea de Argeş stă scris: „În anul 6860 (1352) la

Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiția consemnează că tot acolo a fost şi îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ștefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) şi Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”. Lui Basarab îi va urma la domnie fiul şi asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

• By: Untaru Alexandru• Clasa: a VI-a C