noiembrie 2011

Soţii Mannig şi Baruir Nercessian

Prăvălia lui Baruir…

Biografia lui Baruir Nerses-sian, pornind din Anatolia natală, trecând prin Bucureşti şi până la New York,

este pusă, pre-cum cea a atâtor armeni, sub semnul străduinţei şi a pribegiei. El şi-a luat cu sine pretutindeni parfumul locurilor natale. Acum treizeci de ani, la o vârstă la care asemenea gesturi ar putea fi so-

cotite drept nesăbuinţă, Baruir a emi-

grat din România,

luând-o de la început.

Magaz inu l de cafea

“Baruir” a fost deschis în 1966

şi el a devenit curând unul din

cele mai populare locuri de întâl-

nire a armenilor newyorkezi, cu

deosebire a celor originari din

4

România. Nu este un simplu magazin. Este o încrucişare de nume, de vorbe şi fapte, aşa cum erau, la răscruci de drumu-ri, ha¬nurile de odinioară. Dacă doreşti să întâlneşti pe cineva, laşi vorbă la Baruir. Dacă ai de încredinţat cuiva un lucru şi New-York-ul ţi se pare prea mare şi prea complicat ca să poţi reuşi, îl încredinţezi maga-zinului lui Baruir. Coletul îşi va găsi curând destinatarul. Dacă vrei să afli ce e nou în România, dacă vrei să citeşti ziarele de la Bucureşti ale ultimei săptămâni mergi la Baruir. Deopotrivă cu cafeaua pregătită cu măiestrie, cu pas¬trama trecută prin ce-men, cu sugiukh-ul mirosind a ienibahar, cu smochinele, cur-malele, stafidele şi alte delicii şi arome ale Orientului, îţi poţi alege şi jurnalul preferat. Iar printre acestea din urmă Ararat-ul se află la loc de cinste.După douăzeci de ani, Baruir a încredinţat treburile prăvăliei băiatului celui mare, Măgârdici. Acesta şi-a lăsat ingineria deoparte pentru ca dintr-un nume, Baruir să devină o tradiţie. Tatăl său este în con-tinuare prezent. În magazin se găsesc câteva scaune şi o măsuţă la care, începând cu orele unsp-rezece, bătrânii se reîntâlnesc, cu Baruir împreună, în jurul

aburilor ceştilor de cafea. Am şezut eu însumi acolo şi am sorbit din licoarea fermecată. Şi am regăsit aceeaşi aromă când, reîntors în România, mă aştepta - o înduioşătoare surpriză - un colet cu cafea tocmai de la New York, de la prăvălia lui Baruir.Astăzi, Măgârdici ţine maga-zinul lui Baruir deschis şi la fel de înfloritor. Prăvălia se găseşte pe bulevardul Queens, la nu-merele 40-07, în Sunnyside. Apropiindu-vă, nici nu trebuie să mai cereţi vreo lămurire de la localnici căci firma o veţi recunoaşte de departe: ea este decorată în roşu-albastru-porto-caliu culorile naţionale ale ar-menilor. Iar numărul de: telefon este 718-784-0842. Măgârdici este acolo şi vă va răspunde...

Varujan VOSGANIAN

5

Iată-mă în prăvălia lui Baruir împreună cu Consuela Dane-lian, Sergiu Matosian şi, în dreapta mea, Măgârdici Nerse-ssian. Lângă noi se află vestita râşniţă de cafea pe care stă scris numele lui Baruir. Iar cea care ne priveşte prin ochiul aparatu-

lui de fotografiat, împreună cu tine, cititorule, nu este altcine-va decât soţia lui Măgârdici, graţioasa doamnă Nersessian, de origine columbiană, care cu un fermecător accent Hispa-nic, a deprins deopotrivă limba armeană şi limba română.

6

7

Magazinul de d e l i c a t e s e Baruir şi-a

deschis porţile în anul 1966, pe data de 24 noiembrie, în New York, pe una din arterele prin-cipale ale metropolei ameri-cane, pe Bulevardul Queens, la numărul 40-07, vis-à-vis de staţia de metrou Lowery. Cartierul Sunnyside unde-şi de-schidea ea porţile, era o zonă locuită de emigranţi armeni,

unde-şi găsiseră adăpost, în anii 1960-1970, majoritatea arme-nilor nou veniţi din România. Ziua inaugurală a ma-gazinului a fost aleasă cu tâlc, ziua de Thanksgiving, ziua în care americanii îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru că i-a salvat de la marea foamete. Proprietarii prăvăliei, soţii Baruir şi Mannig Nerses-sian, erau nou veniţi în America,

ISTORIA MAGAZINULUI de CAFEA BARUIR

8

ei sosiseră pe ţărmul Atlanticu-lui în anul 1964, nu cunoşteau legiile şi obiceiurile ţării şi nici limba engleză. Aşa că munca de a administra o instituţie comercială într-o ţară nouă pentru ei, nu a fost uşoară, dar au fost ajutaţi de fiul lor Sarkis Nercessian, inginer de profesie, încurajaţi de rude şi prieteni. Istoria magazinului Baruir începe în luna iulie a anu-lui 1966 cînd Baruir Nersessian închirează locul de pe Queens Boulevard unde fusese iniţial un Variety Store adică un mag-azin de diverse, pe care Baruir

îl numea în glumă, khvâr-zvâri khanut, şi care era ca suprafaţă cam jumătate din spaţiul actual al prăvăliei. După trei luni de muncă asiduă de reparaţii, renovare şi amenajare a locului, soţii Nerses-sian reuşesc în luna noiembrie al acelui an să inaugureze prăvălia. Numele iniţial al prăvăliei a fost Oriental American Grocery, nu-mele de Baruir Coffe Store al firmei avea să apară mult mai tîrziu. Iniţial magazinul era magazin de coloniale şi deli-catese - Fine American and Eu-ropean foods - şi nu magazin de produse de cafea, cum avea să devină ulterior, cu care avea să-şi capete faima. După doi ani de la înfiinţarea prăvăliei Baruir Nersessian procură din Austria o maşină electrică de prăjit cafea, marca Otto Swadlo, una din cele mai avansate maşini de acest gen din vremea aceia, inventată de Otto Swadlo în anii 1920 în atelierele sale din Viena. Maşina de râşnit cafea o achiziţionează în anul următor de la firma Elveţiană Ditting Maschinen AG, ea fiind, tot aşa, una din cele mai bune maşini din lume. Devi-za lui Baruir, care l-a călăuzit toată viaţa, fiind “cumpără întot-deauna ce este mai bun indifer-

9

ent de preţ” sau “sunt prea sărac ca să cumpăr un lucru ieftin”. Odată cu achiziţionarea acestor maşini, magazinul îşi schimbă tot profilul devenind magazin de cafea cu o nouă firmă Baruir Coffe Store. Cafeaua Baruir începe să fie apreciată, ea de-venind magnetul magazinului care atragea clientela din în-treaga zonă a New York-ului. Reputaţia instituţiei creşte în timp, devenind una din cele mai cunoscute firme producătoare de cafea din New York, renumele cafelei Baruir find apreciată nu numai în America dar şi peste ocean, pînă în România. Deviza firmei devine: Cine se respectă bea cafea Baruir iar în limba engleză Baruir’s Coffe, when you want the best!, dar unii dintre clienţii mai vîrstnici, romanahay, para-frazând şlagărul Bucureştean “Dîmboviţă apă dulce …”, spuneau: Cafea Baruir, licoare amară Ci’n o bea, nu vrea să moară Soţii Baruir şi Mannig Nersessian au muncit din greu în prăvălia lor, cu un orar lung de 14 ore, de la 7 dimineaţa la 9 seara, ajutaţi de Sarkis-Sergo Nerses-sian responsabil cu legătura cu lumea din afară - obţinerea de

acte şi aprobări, plăţi de taxe şi impozite, comenzi de mărfuri, contactul cu clienţii ne-armeni. Prăvălia a funcţionat cu acest aranjament pînă în anul 1975 cînd se iveşte o nouă opor-tunitate pentru Baruir Nerses-sian. Prăvălia alăturată, care găzduia un atelier de Dry Clean-ing - Curăţătorie chimică, dă faliment. Sergo Nersessian ia legătura cu conducerea firmei care-şi avea sediul în Manhattan şi achiziţionează locul. După reparaţii şi amenajări Prăvălia se redeschide în toamna acelui an cu spatiu mult lărgit şi marfă

10

11

variată, înbogăţită. Anii trec şi proprietarii prăvăliei înbătrînesc. În anul 1984, cînd vîrsta începuse să-şi spună cuvântul Baruir şi Mannig Nersessian decid să se retragă şi să vîndă prăvălia. Condiţia impusă de ei era ca noul propri-etar să fie armean pentru a con-tinua tradiţia cafelei armeneşti în cartierul Sunnyside. Au fost cîţiva cumpărători înteresaţi, unii romanahay alţii nu, dar toţi armeni, însă nu cad la învoială şi tranzacţiile nu se materializează. După încercări nereuşite se iveşte, spre fericirea lui Baruir şi Mannig, candidatul cel mai pot-rivit pentru preluarea afacerii: Mâgârdici şi Martha Nersessian, fiul cel mare al familiei cu soţia. Inginer de profesie, Mâgâr-dici-Michy Nersessian renunţă la serviciul pe care-l deţinea pentru a prelua firma şi păstra, astfel, tradiţia familiei. În anul 1986 soţii Mâgârdici-Martha Nersessian devin noii propritari ai prăvăliei, afacere pe care ei o păstrează pînă în zilele de azi, împreună cu Sarkis Nersessian, ducînd mai departe numele fa-miliei şi a Cafelei Baruir. După 1986 soţii Baruir şi Mannig Nersessian, dar în spe-cial Baruir, deşi pensionaţi şi încovoiaţi de greutatea anilor au continuat că vină la prăvălia

înfiinţată de ei, la început mai des apoi din ce în ce mai rar, pînă cînd s-au stins ca o lumănare, lăsând însă după ei un nume res-pectat în comunitate. De alungul anilor magazinul a avut numeroşi angajaţi, lucrători şi vînzători, armeni, români, co-lumbieni. Dintre lucrători să menţionăm pe Dârtad Mâgârdi-cian, Ardaşes Grehian, Zaven Varjabedian, Jose Seisdedos, dar şi Cristiana Constantinescu care renunţînd la serviciu l-a îngrijit pe Baruir în anii de bătrîneţe şi suferinţe. Coincidenţă, anul acesta ziua aniversară a magazinul, ziua de Thanksgiving, cînd el împlineşte vîrsta de 45 de ani, cade pe data de 24 Noiembrie, aceaşi dată cu ziua ei inaugurală din anul 1966.

12

Eu nu sunt un fin cunoscător al tipurilor de cafea, dar cei care mă cunosc ştiu

că sunt un mare fan al acestei băuturi. Am auzit de Baruir’s citind pe diferite site-uri, unde a primit dealtfel şi câteva recenzii foarte bune. Aşadar, nu ar trebui să vă mire faptul că am plecat în căutarea lui.Exteriorul pare desuet însă florăria vecină îi conferă un farmec aparte. Interiorul in schimb îmi place foarte mult. Este simplu şi deloc pretenţios. Se vede că există de foarte mult timp şi îti inspiră încredere, rab-dare şi confort. Intenţia mea, atunci când am in-trat, era să comand o ceaşcă de cafea, însă am avut surpriza să remarc că nu este o cafenea. Este un magazin de cafea. Prăjitorul se află exact lângâ uşă iar în mo-mentul în care am intrat tocmai ce se prăjea nişte cafea. Mirosul era unul special. Doamna de acolo a fost drăguţă şi mi-a per-mis să fac fotografii şi trebuie să vă spun că în afară de pereţi nu aş schimba nimic. Un domn

a intrat în vorbă cu mine atunci când a văzut aparatul foto şi mi-a spus cât de minunat este acest loc, adăugând că este preferatul cartierului. I-am cerut doamnei să-mi dea o cafea tare dar din păcate am ui-tat numele ei. De îndată ce am ajuns acasă, mi-am spălat ibricul de cafea cu oţet, astfel încât gus-tul cafelei de la Baruir’s să nu fie influenţat de cel al cafelei pe care o folosisem pâna atunci. Rezultat: cafeaua a fost tare, dar nu robustă şi mi-a plăcut foarte mult.Cafeaua de la Gorilla Coffee este favorita mea (şi o savurez ca pe o recompensă) pentru că este tare, dar trebuie să recunosc că are un gust robust care uneori poate fi copleşitor. De obicei îmi beau cafeaua de dimineaţă la DD’s coffee, dar dupa vizita la Baruir’s cred ca am să fac o schimbare.

Blogul SUNNySIdE AdvENTURES, 14 aprilie 2009

BARUIR’S COFFEE40-07 QUEENS BLvd, SUNNySIdE, Ny 11104

13

In memoriile sale Baruir Nersessian scria că s-a născut

în luna octombrie-noiembrie a anului 1904 în satul Anerghi din regiunea Şabin Karahisar. Baruir Nersessian nu are acte ca să dovedească nici anul şi nici luna în care s-a născut, căci Biblia familiei în care erau înscrise datele importante ale familiei Nersessian a pierit în timpul masacrelor turceşti împreună cu aproape întreaga familie. De abia după ani şi ani, Baruir Nersessian reuşeşte să

reconstituie anul său de naştere după spusele tatălui său pe care îl regăseşte în România şi con-form căruia el s-ar fi născut în anul primei plecări a tatălui său în ghurbet (pribegie în căutare de lucru), adică în anul 1904, în toamnă, după culesul grîului. Familia lui Sarkis şi Macruhi Nersessian era o fami-lie tipică de ţărani armeni săraci, cinstiţi şi harnici şi cu copii cât le dăduse Dumnezeu, din care parte le muriseră în primii ani de naştere. Cîţi fraţi şi surori a avut, Baruir nu mai ştie, ştie numai că au foşt mulţi, dintre care îşi aminteşte de Hamazasp, Iughaper, Aruh, Ardavazd şi Mampre, toţi ucişi în masacre. Pînă la începerea războiului copiii ajutau la treburile cîmpului iar Aip-u-Penul îl învăţau la şcoala locală de la învăţătorul Sahag şi preo-tul satului. In vara anului 1914, Sarkis, capul familiei Nerses-sian pleacă, împreună cu fratele său, în ghurbet în România şi tot greul casei rămîne pe umerii mamei. În mai-iunie 1915,

Baruir Nersessian, un secol de viaţă …(Octombrie 1904 - 24 martie 2006)

14

în timpul secerişului, începe războiul care culminează prin uciderea la 2 iunie, de către jandarmii turci, a 400 de bărbaţi din Şabin Karahisar. Urmare a acesteia tinerii satului dau foc caselor lor şi se retrag în munţii Digman ca să lupte în armata lui Antranig. Printre ei se afla şi Hamazasp fratele cel mare al lui Baruir. La sfîrşitul lunii iu-nie, în toiul masacrelor, încep deportările. Copiii sunt separaţi de mame şi numai Baruir rămîne cu mama lui şi pornesc împreună pe drumul morţii, pe valea rîului Kayl, spre oraşul Guruceai. In piaţa oraşului Guruceai, Baruir este vîndut de către mama sa turcului Assim pentru suma de 4½ monede cu speranţa ca astfel

viaţa lui să fie salvată. Baruir, numit acum Omer, munceşte pentru familia turcului pînă în vara lui 1916 cînd, împreună cu alţi băieţi armeni, servitori la fa-miliile turce, fuge la Agn, unde slujeşte la diverşi stăpîni, fiind rebotezat de această dată cu nu-mele de Sukri. Reîntors în satul natal din Şabin-Karahisar el găseşte totul ars, distrus şi ruinat, inclusiv casa părintească în care se născuse şi crescuse el şi care fusese cîndva plină cu gălăgia fraţiilor şi surorile lui. Dar acum domnea o linişte totală, întraga lui familie dispăruse, fusese omorâtă, masacrată, distrusă. Ceia ce a văzut Baruir în aceşti ani de deportare şi mizerie nu se pot descrie. Baruir a crezut că timpul va şterge

15

din memoria sa acele imagini groaznice, de nesuportat, dar nu a fost să fie aşa, căci ele fuseseră adînc, foarte adînc, imprimate pe ploapele sale. Anii au trecut şi după 80 de ani dela scurgerea evenimentelor, Baruir Nerses-sian ajuns la bătrîneţe, a luat la scris cele văzute şi trăite ca ele să rămînă mărturie pentru generaţiile viitoare, ca să se ştie ce a îndurat poporul armean. El a considerat aceasta ca o datorie a lui, ca o obligaţie faţă de mama sa, faţă de fraţii şi surorile sale, faţă de neamul Nersessienilor. În oraşul natal Şabin-Karahisar, Baruir Nersessian rămîne aproape un an, făcînd di-verse munci pentru a supravieţuii dela cules de cuie, păstorit de capre la munca câmpului. Sal-varea vine în toamna anului 1917 cînd, sosesc acolo, venind din America, reprezentanţi ai societăţii compatriotice “Vişab” veniţi cu misiunea de a salva rămăsiţele populaţiei Şabin-Ka-rahisarului care, înainte de 1915, număra 25 de mii de armeni. Se fac liste cu supravieţuitorii, copii şi adulţi, vîrstnici şi fe-mei, pentru a fi salvaţi, numele lui Baruir Nersessian fiind în-scris pentru a fi înrolat într-un orfelinat. Acum Baruir află dela fostul său învăţător Sahag că nu este orfan-orfan şi că tatăl său

este în viaţă şi trăieşte undeva în România. Baruir Nersessian îm-preună cu alţi copii este dus cu vaporul la Istanbul şi plasat la început la orfelinatul din satul Kadi, apoi la orfelinatul ameri-can “Near-East Relief” din Bostangâk, iar din anul 1918, împreună cu alţi 2500 de orfani, transferat la Orfelinatul Central din cartierul Cenghel Keoii. La acest orfelinat el va trăii timp de patru ani de zile, pînă cînd, după distrugerea Smirnei (9 septembrie 1922), frica intrării armatei kemaliste în Istanbul şi a repetării atrocităţilor va face ca toate orfelinatele din Turcia să fie evacuate. Orfanii din Bo-lis, în număr de 60 de mii, sunt transferaţi la Orfelinatele din Franţa, România şi Bulgaria, dar majoritatea lor la cele din Grecia. Valurile soartei îl aduc pe Baruir Nersessian la Orfe-linatul “Near-East Relief” din insula Corfu, unde va rămâne timp de doi ani, timp în care, î-şi va continua educaţia şi învăţa meseria cizmăriei. Acum, prin intermediul co-tidianului armenesc “Djagada-mard” (Frontul de luptă) din Istanbul, intră în contact cu tată său Sarkis Nersessian care era stabilit în România în orăşelul moldovenesc Adjud şi în a cărei

16

Gară muncea ca lustragiu. Să menţionăm că orăşelul Adjud, situat între Tecuci şi Bacău, deşi nu avea comunitate armenească, fusese pe vremuri proprietatea armeanului Manuc din Focşani. Primirea scrisorii de la tatăl său vine în momentul în care Orfelinatul “Near-East Relief” contempla închiderea porţilor sale şi transferarea or-fanilor la şcolile de meserii din Franţa, Anglia, Canada şi Egipt. Baruir, care aştepta reunificarea cu tatăl său, este repartizat pen-tru Canada, dar refuză şi este nevoit să părăsească orfelinatul şi să lucreze la plantaţiile de tu-tun, revenind acolo numai noap-tea pentru dormit. După 3 luni de lun-gi aşteptări soseşte aproba-rea plecării sale în România. Fără bani şi cu mari dificultăţi reuşeşte, schimbînd tren după tren, să ajungă în portul Pireu, de unde la 1 octombrie 1924 se înbarcă pe vaporul “Princi-pesa Maria” cu destinaţia: Ţara Liberă România. Ajuns la Constanţa, este întîmpinat de tatăl şi unchiul său şi va simţi, pentru prima dată după 10 ani, căldura familiei şi senzaţia libertăţii şi a speranţei. Din vara lui 1925 se stabileşte la Bucureşti şi timp de cîţiva ani lucrează ca băiat de prăvălie

împreună cu alţi orfani (Bed-ros şi Haigazun Garoghlanian, Agop Kalaigian) la prăvăliile lui Sahag Aga Băiăkian şi Misak Sinanian de pe Calea Văcăreşti şi Calea Dudeşti. După ce acumulează o sumă de bani, Baruir Nersessian deschide în anul 1929, împreună cu tatăl său, prima sa prăvălie de coloniale pe Bulevardul Ferdi-nand nr. 106, căreia îi dă numele “La vaporul Principesa Maria”, după numele vaporului care îi adusese libertatea şi-i dăduse speranţa. In anul 1933 Baruir Nersessian se căsătoreşte cu Mannig Gheremkezian, originară din oraşul Evereg şi sunt binecuvîntaţi cu doi copii: Mâgărdici şi Sarkis. Soţii Nersessian dau o educaţie aleasă copiilor lor, educaţie începută la şcoala armenă Misakian-Kes-simian şi terminată la Facultatea de inginerie, ambii devenind ingineri de aleasă reputaţie, primul inginer instalator, absol-vent al Facultăţii de Construcţii, iar al doilea inginer de fizică nucleară, absolvent al Facultăţii de Electronică. Soţii Baruir şi Mannig Nersessian aveau să conducă fir-ma “La vaporul Principesa Mar-ia” pînă în anul 1947, cînd în-ceputurile dictaturii comuniste,

17

potrivnice comerţului privat, fac ca Baruir Nersessian împreună cu 5-6 conaţionali, dintre care amintim pe Agop Agopian, să deschidă o cooperativă-maga-zin de fierărie şi produse casnice în localul fostei sale prăvălii. Această cooperativă devenind neprofitabilă va fiinţa numai doi ani, Baruir Nersessian rede-schizînd, în anul 1949, în localul fostei sale prăvălii din B-dul Ferdinand devenit acuma B-dul Dimitrov o nouă prăvălie, tot de dulciuri şi coloniale. Din anul 1954, perioada cea mai grea a comunismului, îl întîlnim lu-crînd la Uzinele “Vasile Roaită”, angajat acolo ca lăcătuş, pen-tru a înbunătăţii astfel originea nesănătoasă a băieţilor săi, aflaţi la vîrsta admiterii în facultăţi. Intre anii 1957-1961 Baruir Nersessian continuă munca de servicii alimentare şi cafea în lo-calul din B-dul Dimitrov 122, de

lîngă Cinematograful “Florida”, în a cărei case din spate avea şi locuinţa, iar după 1961 şi pînă la emigrarea în SUA lucrează la Cooperativa de Stat “Alimen-tara” din cadrul Halelor Obor. 1963 este anul cînd Baruir Nersessian părăsind România, se stabileşte la New York şi după o scurtă perioadă de timp reuşeşte şe deschidă “Prăvălia Baruir” care funcţionează continuu de mai bine de 35 de ani. Din anul 1986 conducerea prăvăliei este preluată de fiul său Mâgârdici Nersessian, iar Baruir priveşte de departe bunul mers al stabili-mentului. Familia Nersessian primeşte o mare lovitură la 25 August 2000 cînd Mannig Nersessian trece în nefiinţă şi astfel Baruir pierde pe tovarăşa lui de viaţă după o căsătorie de 67 de ani.

18

Baruir Nersessian a fost în totdeauna un mare patriot dar, nu făcut politică şi nu a fost membru a vre-unui partid poli-tic. In 1946, în timpul furiei de repatriere în Armenia Sovietică a vrut ca să plece în patrie, dar lista pe care figura numele lui nu este aprobată. De-alungul anilor Baruir Nersessian a făcut parte din organizaţiile armene de binefacere: Societatea “Aghka-dahnam” de ajutorare a săracilor şi Societatea Compatriotică “Vişab” a şabin karahisarţiilor, de sprijinire a compatrioţilor nevoiaşi, societate care îl ajutase atît de mult în perioada de orfelinat.

Stabilit în America şi propri-etar de prăvălie, el a fost prin-tre primii emigranţi armeni din New York care a expus cu mîn-drie pe firma prăvăliei sale Tri-colorul Armenesc. S-a stins din viaţă la vîrsta de 102 ani la 24 martie 2006. Ce mai putem adăuga de-spre viaţa acestui armean care nu a uitat de Şabin Karahisar-ul unde s-a născut, de România unde şi-a regăsit tatăl dar şi de America unde s-a împlinit. A trăit ca un armean. Din cei ce au supravieţuit. Şi dacă Genocidul nu ar fi fost cum ar fi fost viaţa lui Baruir?

Edvard JEAMGOCIAN

19

limba armeană scris în dialect şabin-karahisarian şi prefaţat de Părintele Anuşavan Danielian şi varianta în limba engleză în tra-ducerea D-nei Hourig Papazian-Sahaghian. Traducerea în limba română a fost realizată de către D-l David Gijirighian şi a apărut la editura ARARAT în anul 2003. O nouă ediţie a apărut în acest an.

Luna aprilie, la Biserica Surp Sarkis din New

York, în cadrul evenimentelor comemorative dedicate zilei de doliu a naţiei armene, 24 Aprilie, seara de 23 Aprilie 2003, a fost consacrată lansării unei cărţii de memorii scrisă de Baruir Nersessian, originar din România, supravieţuitor al genocidului. Seara, impletită cu dis-cursuri, recitări şi program mu-zical a culminat prin mesajul succint dar foarte emoţionant adresat de Baruir Nersessian care, prin cuvinte simple, a povăţuit preţuirea vieţii şi dra-gostea faţă de om. Pentru Baruir Nerses-sian ziua de 24 Aprilie este o zi sacră, ea reprezentînd ziua de mereloţ a familiei, partiei şi naţiei sale şi totodată ziua de reînviere şi renaştere a familiei, partiei şi naţiei sale. Cărticica “Am păşit prin valea morţii”, a fost publicată în două limbi: originalul în

Cartea de memorii …. Am trecut prin Valea Morţiide Baruir Nersessian

20

Orice om pen-tru a reuşii în viaţă ai nevoie

de sprijin, are nevoie de un om alături de el, care să-i încurajeze decizile, să aibe încredere în el. Suportul, sprijinul lui Baruir Nersessian a fost Mannig, soţia lui de o viaţă, omul care a fost alături de el aproape şapte de-cenii, omul care i-a dat putere, care l-a înţeles, care l-a sprijinit, care a fost umbra lui în zile în-tunecoase şi zile senine. S-a vorbit mult despre Prăvălia Baruir cu calificativele şi atributele pe care le-a deţinut, trebuie însă subliniat ele nu a fost numai meritul lui Baruir,

ele a fost în egală măsură rezu-tatul muncii lui Mannig. Dacă fără Baruir această prăvălie nu ar fi existat, tot aşa fără Mannig ea nu ar fi existat. Baruir om harnic, muncitor, priceput la meşteşugul Cafelei şi bun negustor, se ocupa de bunul mers al prăvăliei, iar Mannig, pe lîngă că îl aju-ta în munca de zi cu zi, era “responsabilă“ cu partea socială a instituţiei. Datorită vadului, a oamenilor care intrau şi ieşeau în prăvălie, a prietenilor şi cunoştinţelor pe care le avea în comunitate, ea devenise sprijinul şi sfătuitorul comunităţii. Dighin Mannig cunoştea multă lume, le cunoştea situaţia familiară, dorea şi-şi ajute semenii, fie ei armeni sau români. Avea fire blândă şi inspira înredere, lucru ce făcea ca dacă cineva avea nevoie de vre-un ajutor, de vre-un sfat, el nu apela la Baruir, apela la Mannig ştiind că dacă poate să-l ajute are să-l ajute. La cîţi nu le-a găsit apartament de locuit, l-a cîţi nu le-a găsit serviciu, le-a recomandat vre-un meseriaş sau doctor, le-a dat reţete de mîncare sau prăjituri. Iar dacă nu-i putea

Mannig Nersessian (12 noiembrie 1912- 25 august 2000)

21

ajuta le dădea un sfat părintesc, frăţesc, sfatul unei mame ar-mence cu suflet bun şi ani de experienţa a vieţii. * * *Mannig Nersessian s-a născut în familia Gherekmezian, fami-lie originară din Evereg, Tur-cia, stabilită în România, la Bucureşti, înainte de Genocid, în primii ani ai secolului XX. Capul familiei, Dikran Gherek-mezian, de profesie cizmar, a avut o familie numeroasă patru dintre copii ajungînd la maturi-tate. Drumul din Turcia în România a fost lung şi a traver-sat mai multe continente. Traseul urmat: Evereg - Constantinopole - Egipt - Bucureşti - Odessa (re-fugiul din 1916) pentru a ajunge în final din nou în Bucureşti. Dikran Gherekmezian a profe-sat cizmăria într-un atelier de pe Calea Moşilor, ajutat fiind de soţie şi copii. După mai bine de jumătate de secol, Antranig Agasian, coleg de beaslă cu Dikran Gherekmezian, prieten de o viaţă cu soţii Nercessian, îşi amintea cum Mannig Gh-erekmezian distribuia feţele de pantofi confecţionate de tatăl ei la atelierele de pantofari armeni de pe Calea Moşilor. După reîntoarcerea familiei din refugiul din Odes-

sa, Mannig Gherekmezian frecventează Şcoala Armeană de şapte clase Misakian-Kesimian din Bucureşti. După absolvire, ea nu-şi poate continua studiile datorită greutăţilor financiare ale familiei. În anul 1932 se mărită cu Baruir Nersessian şi urmează împreună cu el drumul sinuos al vieţii. În perioada grea de după război lucrează într-un atelier de croitorie pentru a degreva famil-ia de greutăţile materile. În afară de aceasta Mannig a fost toată viaţa sprijinul soţului ei, Baruir Nersessian, şi la bine şi la rău, muncind cot la cot cu el atât în Bucureşti cât şi în New York. Dintre copiii familiei Gherekmezian, fiica cea mare emigrează în SUA, se stabileşte în Detroit, decedează acolo de tânără. Următoarea fiică, Ke-ghuhi, se căsătoreşte cu Garabed Sarkissian şi devine împreună cu soţul ei prorietara unei prăvălie de colonial trăieşte în Turnu Severin. }n 1946 se repatriază în Armenia, iar de acolo emigrază, prin anii 1970, emigrează în SUA şi trăieşte pînă la sfîrşitul vieţii în New York. Mannig se căsătoreşte cu Baruir Ner-cessian, iar mezinul familiei, Khacik (1910-1987) profesează cizmăria în Bucureşti şi New York.

22

Motivul că Prăvălia Baruir nu a fost numai prăvălie se datoreşte

numai soţilor Baruir şi Mannig Nersessian. Ei nu a făcut nimic neobişnuit pentru ca prăvălia lor să nu fie numai prăvălie, la ei totul a decurs natural, aşa cum au simţit, aşa cum au fost ei obişnuiţi: să fie înconjuraţi în permanenţă de prieteni cu care puteau împărţii informaţii şi veşti, bucurii şi necazuri, şi aceasta a făcut ca prăvălia lor să aibe toate atributele arătate mai sus: cafenea, club, casă de cultură, birou de informaţii şi oficiu de traduceri. Zi de zi Baruir se întreţinea, între doi clienţi, cu bărbaţii adunaţi acolo, iar în camera din spate Dighin Man-nig pregătea cafelele şi stătea de vorbă cu femeile, dîndu-le reţete, informaţii culinare sau sfaturi părinteşti. Cu această rutină s-au scurs peste 35 de ani din viaţa prăvăliei, a proprietar-ilor ei şi a prietenilor lor. Câţi conaţionali, supravieţuitori ai genocidului,

voluntari din armata lui Antra-nig sau intelectuali armeni s-au perindat prin prăvălia lui Baruir, nimeni nu ştie, poate doar pereţii îmbibaţi cu miros de cafea care, dacă ar fi putut povesti tot ce au auzit, s-ar fi putut scrie multe volume de istorie a armenilor. Să amintim numele a numai cîtorva din vetera-nii prăvăliei, care zi de zi erau prezenţi la semnarea condicii: Kevork Dakessian (membru al orchestrei Sayat Nova), Ardaşes Djamdjian (membru al colectivu-lui de teatru Stepan Şahumian), Nonu Kricorian (ultimul direc-tor al şcolii armene), Beniamin Tatevossian, Dik Bogossian şi Ohanug Kalpakian (scriitori şi secretari ai Epitopiei Armene din Bucureşti), Ghazaros An-donian (voluntar în armata lui Antranig Paşa), Sergiu Tossoi-an, Armenag-Army Morukian, Zaven Tatevossian, (fondatori ai şcolii armene Lusavorici din New York), apoi supravieţuitori ai genocidului: Zugrav-Garabed Mardirossian, Antranig Agasian, Dârtad Kuiumgian şi mulţi alţii

Clubul Romanahayilor din New york

23

care acolo, la o cafea, îşi depănau aminitiriile din evenimentele şi viaţa trăită. Din prima generaţie de suporteri, de zi cu zi, ai prăvăliei, care continuă şi în prezent să o fregventeze au rămas puţini, foarte puţini să-i amintim pe Dikran Tavitian, , Hagop Ando-nian, Vartan Andonian, Sarkis Matossian, Dikran Bostanian.

Tradiţia lui Baruir a continuat-o Măgârdici Nerses-sian care a adunat în jurul lui un nou grup de prieteni romana-hay care se întîlnesc tot aşa de cîteva ori pe săptămînă pentru a-şi depăna amintirile şi discuta politica armeană. Fotografiile lor de grup prezentate la sfîrşitul acestui supliment derulează viaţa de peste patru decenii a Clubului Baruir.

24

25

Soultan Kricor Melconoglu el Kibarî

Kricor Chibarian

Soultan Vartan SorenogluYlderim

Vartan Andonian

King Sarkislav Djiknavorsky Sarkis Giknavorian

Jirayr Piuzantoglu Tekirdaglî Jirair Buzantian

26

Prezenţe armeneşti notabile la New York sunt destule, fie în cadrul comunităţii, fie în afara ei, de la Catedrala Surp Var-tan, cel mai vechi lăcaş clădit de armeni în SUA (1968) până la cutare cafenea cu propri-etar/profil armean. Nu e cazul să le trec în revistă şi nici să descopăr acum… America, dar intenţionez să consemnez un reper care merită depistat într-o scurtă vizită recentă.Este de natură materială, pentru că priveşte mai curând hrana propriu-zisă decât cea spirituală, dar aceasta din urmă îşi are şi ea locul aici, adică în prăvălia de cafea <Baruir>, care nu mai necesită vreo descriere detaliată pentru armenii nu doar din New York, ci chiar şi dinafară, şi nu numai pentru armeni. Iar faima ospitalierului stabiliment care şi-a făcut renume din numele altfel rămas emblematic pe firmă în absenţa stăpânului vine nu doar din calitatea produselor sale, dar şi de acolo că în odaia din spatele

magazinului administrat acum de fiul lui Baruir, Măgărdici Nersessian, în fiecare miercuri şi sâmbătă se adună la taclale şi evident la o cafea, ca într-un au-tentic club, amicii armeni fideli locului şi tradiţiei. Ce s-a <mo-dernizat> de la o vreme încoace, mai exact de când există o Ar-menie independentă, este firma, acum etalată cu mândrie în culo-rile drapelului armenesc.

Sergiu Selian

INSTANTANEU NEw yORkEZ

27

După masacrele şi suferinţele îndurate în tim-

pul atrocităţilor hamidiene din 1895-96, în care au fost ucişi peste 5 mii de Şabin Karahisarţii, parte din populaţia regiunii fuge în oraşele învecinate sau emigrează în alte ţări. Proclama-rea noii constituţii din 17 Iulie 1908, creiază o armosferă de destindere, speranţă şi liber-tate care face ca multe fa-milii să se întoarcă la vatra lor. Dar şi în această perioadă de linişte, situaţia economică

precară determină pe mulţi din-tre bărbaţii şabin-karahisarţii să plece în diferite ţări ale lumii în căutare de lucru, creiând astfel o diasporă a şabin-karahisarţiilor. Comunitatea şabin-karahisarţiilor din America, la fel ca celelalte comunităţii armene din Armenia de vest, îşi formează o organizaţie compatriotică pro-prie. Societatea este fondată în anul 1911 şi va purta numele de “Vişab” (dragonul) - “Compatri-otic Union of Shabin-Karahisar, Antreas snd Vecinity”, scopul primar fiind sprijinirea între ei

Societatea Compatriotică “Vişab”

28

şi ajutorarea emigranţilor şabin-karahisarţii noi veniţi. După masacrele de sfârşit de secol, la fel ca şi în alte ţări, şi în Romănia se refugiază familii de şabin-karahisarţii, majoritatea lor stabilindu-se în oraşele Bucureşti, Galaţi şi Constanţa. Genocidul din 1915, în care sunt masacraţi 25 de mii de bărbaţi, femeii şi copii din oraşul lor, numărul emigranţilor şabin-karahisarţiilor creşte simţitor. Aceştia emigranţi fondează în Bucureşti, o soci-etate compatriotică cu acelaşi nume ca şi cea din America, numele întreg al societăţii fiind: “Organizaţiei compatriotică - Vişab”. Noi nu am putut de-termina data exactă a fondări organizaţiei, dar credem că ea a fost întemeiată la sfîrşitul anu-lui 1927, deoarece la Congresul Uniunii Armenilor din România din 24 iunie 1928 participă şi reprezentanţi ai societăţi “Vişab” a şabin-karahisarţiilor şi ai societăţi “Sebuh” a kemahţiilor. Fondatorii societăţii “Vişab” au fost Misak Sina-nian, Dârtad Z. Muradian şi Sahag Aga Băiăkian iar prim preşedinte al societăţii Dâr-tad Z. Muradian. Organizaţia î-şi avea sediul în camera din spate a Prăvăliei “Zadig” de pe

Calea Moşilor nr. 211 şi avea ca scop ajutorarea compatrioţilor lor, sprijinirea şi ajutorarea sinistraţilor şi orfanilor originari din regiunea Şabin Karahisar. Pe lângă fondatorii amintiţi, alţi membri ai organizaţiei au fost Ervant Papazian, nepotul de soră al lui Antranig Paşa, Baruir Vartanian, un alt nepot al lui An-tranig, Hamparţum D. Muradi-an, Vahram şi Hagop Băiăkian, Baruir Nersessian, Minas Mor-lian, Ervant Andonian, Simon Khoren, Arşaluis Andonian, etc. Societatea avea suporteri şi membrii şi în oraşele Constanţa şi Galaţi. Cea mai importantă real-izare a Societătii “Vişab”, a fost ridicarea în curtea bisericii, prin colectă publică, a statuii Gene-ralului Antranig, în memoria eroului naţional. De menţionat că la şedinţa de organizare a dezvelirii statuii, care a avut loc la 10 mai 1935 în localul şcolii armene sub preşedenţia direc-torului şcolii Kevork Ghazarian, secretar al serbării de inaugurare a fost Levon Balgian, viitorul Catolicos Vazken I-ul. Monu-mentul, care şi pînă în prezent reprezintă punctul de atracţie al comunităţii bucureştene, este opera sculptorului Hovaghim-Jhonny Torosian (+1975) şi a fost dezvelit la 13 aprilie 1936,

în prezenţa Arhiepiscopului Husig Zohrabian, a Generalu-lui Dro şi a Ministrul Grigore Trancu-Iaşi. Să dăm mai jos cîte-va date privitoare la regiunea Şabin-Karahisar care a dat naţiei armene pe eroul naţional Gener-alul Antranig Paşa Ozanian şi pe renumitul arhitect Toros To-ramanian. Oraşul Şabin-Kara-hisar care în traducere înseamnă Cetatea neagră de alumină, este situat în regiunea Nicopol al Ar-meniei Mici, (în prezent vyla-etul Ghiresund) pe malul drept

al rîuleţului Gherna-vus, afluent al Kaylu-lui, la poalele muntelui Ghiresund sau Diglim. Oraşul este înconjurat de multe sate situate la poalele muntelui, pintre care amintim Antrias, Balgeana, Anerghi, Dz-iberi, Tamghara, Verin Aghbăder şi Nerkin Aghbăder, Agşahrabad, Aghvanis, Purk, Ta-marzan, Gurtanoţ etc. Şabin-Karahisarţii sunt oameni dîrji şi au de-pus, în timpul masa-crelor hamidiene şi a genocidului din 1915, o mare rezistenţă ar-matei turce prin fedayi-nii Daniel Ceauş şi An-

tranig Paşa, rezistenţa din 1915 fiind de 27 de zile (2 iunie-29 iunie). * * * “Hairenik Amsakir” Vol. VI, Nr. 11 (71), Septembrie 1928, Boston, p. 174-5.* * * Inaugurarea Statuii lui An-tranig, “Araz” 12 Mai 1935, pg. 299* * * Enciclopedia Armeană, Vol. VIII, PG. 452, Erevan 1982.

29

30

31

32

33

34

35

36

37

38

39

40

41

42

43

La realizarea acestui supliment au fost folosite texte şi fotografii puse la dispoziţie de domnul

Edvard Jeamgocian