1

Alexandru Dinu

Baroc târziu

roman

(manuscris, prima ciornă)

2

1.

Dezgustat de viaţă şi de ingratitudinea celor două cuburi de plastic, Tramvai îşi întoarse capul şi

trimise printre dinţii din faţă un scuipat scurt înspre o muscă ce se odihnea într-o atitudine absolut

antibelică pe balustrada scării. Proiectilul o lovi în plin, zăcu ameţită cîtva timp, apoi începu să-şi mişte

picioarele în dezordine, încercând să scape de calamitatea venită pe nepusă masă.

“…para-ndărăt”

Satisfacând încă odată înţelepciunea străbunilor, zarurile se rostogoliră pe mozaicul palierului,

producând un ţârâit subţire şi săltăreţ.

“…şi zii, te-ntâlni cu Pele?”

“Îhâ”

Ca şi cum ăsta ar fi fost tot răspunsul ce se aştepta de la el, cel întrebat, epuizindu-şi repertoriul, se

concentră asupra igienicei activitaţi de curăţire a unghiilor cu un băţ de chibrit rupt în două. Probabil

că i se părea extrem de reconfortantă activitatea, prentru că se foii de zid, cautându-şi o mai bună

poziţie, apoi începu să sâsâie mai mult decât să fluiere, încreţindu-şi fruntea şi ridicându-şi

sprâncenele într-o poză de superioritate intelectuală de “les Immortels”.

Tramvai îşi alese cu grijă de tabiet o ţigară, o afână câtva timp intre degetele mâinii stângi, apoi o

aprinse ţinând flacăra chibritului între căuşul palmelor.

“Şi? Ce zicea?”

Mâna cu unghiile curăţate fu întinsă puţin în faţă şi privită critic, sprâncenele se ridicară şi mai mult,

iar buzele se ţuguiară şi plescăiră cu satisfacţie evidentă. De cealaltă parte, printre inelele de fum

plutind nonşalant, îşi făcu loc un glas jumătate amuzat, jumătate cam serios.

“Ce-i, Dumă, ai stat şase luni pe cracă şi gata, eşti marcă? Ia vezi, că dacă-ţi trag un şut în cur, până la

parter nu te mai opreşti”

Brusc, fruntea se descreţii, sprâncenele îşi reluară unghiul lor cel de toate zilele, iar activităţile de

rafinament fură amânate pentru mai târziu.

“…păi, n-am prea avut timp să vorbesc cu el, că nu l-am văzut decât când ne-au dat jos de pe cursă. Era

în ‘teu’ îl aduceau de la Poarta Albă, dăduse foc la o baracă”

“I-auzi, mă, ce-a făcut frati-tu, a dat foc la puşcărie”, şi Tramvai se întoarse pufnind într-un fel care

putea să însemne la fel de bine şi început de râs, dar şi început de gripă.

Gică-Lopată zornăii de două-trei ori între palme bucăţelele de plastic punctuate, apoi le ascunse în

buzunarul cel mic al blugilor.

“Şi eu ce vrei să fac acum, s-o construiesc la loc?”

“Nu, băăă…da’ când i-oi pune pachet, dac’ o mai apuca, să-mi zici să-i bag şi nişte ‘chinezeşti’ printre

snopii ăilalţi, la mijloc, că nu desfac ăia snopii să se uite la ele, auzi, mă?

Lopată se ridică, îşi lovi de câteva ori turul pantalonilor îndepărtând praful, şi se răsuci troznindu-şi

oasele.

“Eu mă duc să bag cornu’ în pernă. Săptămâna asta sunt de noapte. Ne-a venit un maistru nou, e

zbanghiu rău de tot, poate-i împinge, naibii, vre-unul o bucată de ţeavă pe gât, să-l liniştească. Nici să

manânci nu te lasă, paştele măsi…”

“Păi n-ai vrut tu, mă, meserie? Trage la fiare, acu’, dacă-ţi place!”

“Hai las-o în chilotii mei, băi Tramvai, că ai băgat şaiş’pe mii în ţigările alea, ai umplut-o de apa

minerala cu alde Gibonu’ să le plaseze, şi abia ai scăpat p’ormă de caralii, dacă te prindeau, ăla erai, cu

toată şpaga aia de mai ‘nainte. Ai făcut şmecherie, nu?”

Fără să mai aştepte vre-un răspuns, coborâ cele câteva trepte şi deschise uşa

3

apartamentului. Deodată îi veni iarăşi, maistrul, în minte, şi se gândii că diseară o să-l bată. Idea îi facu

bine, se simţi usor şi cu sufletul împăcat. Cristoşii cui l-a făcut de maistru, las’ că-i arată el lui. Păi acu’

două zile l-a pus de-a polizat singur două loturi de ţeavă, de nu mai putea să ţină furculiţa între degete

când s-a aşezat la masă. Las’ că-i arată el. Scoase nişte compot din frigider, îşi luă o cană, apoi se

răzgândi şi începu să bea direct oală. Când simţi că zeama rece îi îngheaţă amigdalele, puse oala

deoparte, şi începu să adune jumătăţile de caisă cu o lingură. Şi Tramvai, ce zice el, că-i deştept, nu?

Sanchi, e băiat de oraş, nu se bagă decât la “verdeaţă”, doar când e secetă şi la altceva, stă toată vara la

mare, din când în când vine în Bucureşti câte două-trei zile, naiba ştie pentru ce. Nu-i plăcea Tramvai,

nu crescuse cu gaşca, venise de vre-un an şi jumătate, doi, numai. Auzise un zvon că fusese caraliu,

sergent major, îl prinseseră că ia pincă de la şmecheri, şi-l dăduseră afară. Nici nu ştie cine l-a adus în

gaşcă, Sacâz, parcă, Tramvai era pe bune cu soră-să. Trase storurile la geamuri, se trânti în pat, şi-şi

puse perna în cap, dar nu se putu linişti. Şi Sandu, de s-ar fi ţinut el de fotbal, ajungea mare, poate chiar

şi-n naţională. După ce a murit batrânu’, însă, a dat în patima băuturii. A treminat şi cu sportul, şi cu

tot…of, Doamne!

*

Pentru câteva minute, între schimburi, zgomotul fabricii înceta, sau cel putin se reducea la jumătate,

dar diferenţa era atit de mare de-ţi părea că linistea acoperea totul cu un strat de zece metrii pe puţin.

Gică işi încuie cuşeta şi o lua către secţie. Lumina albă a becurilor fluorescente îl enervase

dintotdeauna, îi dadea o stare de surexcitare şi-i intra în ochi că nişte cuie. Chiar în uşa halei se întâlni

cu inginerul. Juma’ de buletin, poartă tocuri să pară mai înalt. E stagier, a picat de vre-o lună şi

jumătate. D-abia se arătase printre maşini şi a început să facă balet. Într-o zi îl găseşte pe nea Ene la

maşina de cojit ţagle. Tăiase într-un castron nişte roşii, ceapă, ardei gras şi castravete, şi întingea cu

pâine în zeamă. Alături, maşina stătea că n-aveau material, altfel nu e nea Ene omul să piardă vremea

de pomană. Chiar şi aşa, atunci se întimpla de sta la masă, că ar fi robotit pe lângă maşină, mai

strângând un şurub, mai lustruind-o, e om vrednic, n-are astâmpar nici cât un copil. Inginerul, cum îl

vede, drept la el se înfige, că de ce stă când toată lumea munceşte de se speteşte.

“Păi nu merge masina”, zice nea Ene, de colo.

“Cum nu merge, domnule, de ce nu merge, ce are?”

“Domn’ inginer, e mai mult problema de ce n-are, decit de ce are. I s-a rupt peleu’ şi n-avem altul să-l

înlocuim”

Inginerul s-a gindit citeva momente, probabil trecând cu viteză maximă in revistă toate manualele pe

care le citise în cei patru ani de facultate, nu gasi notiunea de “peleu”, dar nu se dadu batut.

“Ma duc la seful de sectie, e imposibil, trebuie să fie vre-un peleu pe la magazine, lasa că va gasesc eu

unul”

Şeful de sectie l-a ascultat grav, cu buzele strinse şi ochii un pic inchisi într-o expresie de seriozitate

severa, încercând astfel să-şi stapineasca râsul. La sfirsit, se gândii citeva clipe, batind cu capatul

pixului în furnirul biroului, apoi se lasa pe speteaza scaunului, şi vorbii agitindu-şi mina dreapta de

parca ar fi fost la o tribuna oficiala.

“ Aha…da…problema mare. Tot timpul ni se rup peleurile... Ne vin de la autoutilare şi mereu avem

necazuri cu ele, sint şi greu de inlocuit, blocheaza productia câte un schimb intreg. Draga, tu uite ce

faci. Scrie un raport catre CTC în legatura cu proasta calitate a peleurilor, explica ni se rup mai tot

timpul din motive diverse, apoi du-te la nea Dragomil la magazine, şi-i spui c-am zis eu, din pamint din

iarba verde, să-ti dea un peleu nou, din alea de import pe care le tine ascunse naiba stie pentru ce, că

altfel are necaz cu mine. Asa, acum du-te.”

4

Nea Dragomil l-a ascultat cu bunavointa pe inginer, mingiindu-şi mustata carunta şi potrivindu-şi din

când în când ochelarii.

“Asa care va să zica, vrei un peleu de import? Da’ astea autohtone ce au?”

“Păi se rup prea repede, nu merge treaba…”

“Asa care va să zica, se rup prea repede…păi se rup, de…şi credeti dumneavoastra că unul strain e mai

bun?”

“Păi…da…”

“Asa care va să zica, credeti că-i mai bun, păi or fi şi alea straine, da’ ca ale noaste nu sunt, ascultati-mă

pe mine, peleul romanesc face treaba cel mai bine din toate, tine la uzura, şi daca se rupe, se rupe că

are motive. Eu va dau unul strain, nu-i problema, dar să stiti că imi trebuie aprobare de la directorul

tehnic, sau de la inginerul sef. Asa care va să zica.”

Inginerul sef, oltean din Craioviţa, nu s-a mai putut abtine şi a inceput, treptat-treptat, să se

pravaleasca de pe scaun, de ris. Printre hohote, i-a explicat respectivului provenienta jitana a

cuvintului şi traducerea în romaneste, apoi i-a urat success în activitate şi l-a expediat cu gingasie, că

se cam ravasise rau de tot stagiarul. Intre timp, nea Ene îşi terminase salata şi îşi aprinsese o

“Maraseasca” de la bricheta întinsa de seful de sectie.

“Domn’ inginer, eu în prima zi când am intrat pe poarta sectiei, intii m-am speriat de podurile rulante,

că veneam direct de la coada vacii şi nici cu gindul n-aveam habar ce-s alea. Cind le-am vazut că umbla

aşa, pe sus, am zis că nu stau aici nici o zi mai mult, mi-erea frica să merg pe sub ele. Uite că se fac

treizeci şi unu de ani de atunci. Da’ că tot incepui, mă tot miram eu cum de stiu oamenii să dea alt

nume la otel, care de “16”, care de “14”, că pentru mine tot aparea la fel, ori de-i zicem fier de plug. Ma

duc la sefu’ de echipa, uite-aşa şi pe dincolo, vreau şi eu să stiu. ‘Păi, îl cunoastem dupa gust’, zice el,

‘unu-i mai dulce, altul mai sarat, las’ că le inveti tu’. Am adunat bucatele din fiecare, m-am dat dupa un

colt, şi-am început să le pun pe limba, să vad şi eu care otel cum e. Nimic, avea acelasi gust. Cind, în

spate meu, n-aud cum se tavaleau de ris, toată echipa?! Asa e la început, să nu se supere minzul ala.”

Oficial, “minzul” nu s-a suparat, dar nici l-a suflet nu-l are pe nea Ene. El, Gică, îl iubeste mult, e om tare

bun, daca-I ceri cinci lei şi n-are, se duce şi-ti face rost de la altcineva. Acum o juma’ de an, când i-a fost

nevasta bolnava, i-a adus doua cartuse de Kent, să dea prin spital. Nu i-a ceru bani, dar nea Ene nici n-

avrut s-auda. A incercat

Lopata să se ascunda când îl vedea prin sectie, se baga pe dupa masini, dar tot n-a scapat. I-a fost

rusine să ia banii, dar n-a avut incotro.

Se opri în fata cabinei maistrului, şi gindurile I se sparsera. Fir-ar mama lui de maistru, când l-o auzi

iar tipind… Maistrul era însa în toane bune, “Sportul” facuse meci bun cu “Dinamo”. Mai ‘nainte tinuse

cu “Metalul”, dar de când intrase fii-su la facultate îşi schimbase echipa favorita, şi nu scapa nici un

prilej să spuna de ce.

“Ia să te vad, bai Gigele cum te ti de polizorul ala, te duci la banc la CTC, şi pina nu-mi termini lotul 4-

10, nu te misti de acolo. Vin şi eu mai târziu să vad cum merge treaba. Hai, roiu”

Il bat, se gindi Lopata, când om lucra în schimbul doi, îl astept seara şi-i pun un sac în cap, şi-l bat,

biserica lui, pana obosesc.

*

Tramvai sorbii lung din paharul de bere, şi îşi umplu pieptul de fumul usor umed şi gros, cu eticheta

de Tirgul Jiu. “A avut dreptate ala, mormaii printre buze, am pierdut banii aiurea, ia uite ce-am ajuns

să fumez. Las’ că-i face baiatu’, poimiine plec la mare. Va vad eu la toamna cu deş’tu-n gura, de

poponari ce sunteti”. Privirea i se opri asupra unei dame ce se strecura printre mese catre un colţ al

5

gradinii, unde, pe o usa, scria gratios “WC”. Pliurile foarte largi şi bogate ale rochiei, mai sus de talie

destul de sumara de altfel, nu ascundeau citusi de putin doua picioare facute parca de comanda. “E

purie, trecuta de patruzeci, gindi, Tramvai, dar cum arata, fratele meu, zici că-I printesa de-

adevaratelea”.

“Printesa” disparu dupa usa – de multe ori – catre Rai, şi Tramvai strivii tigara în scrumiera, lasa

douazeci şi cinci de lei pe masa, şi o lua agale pe Calea Victoriei. “Cite AMR, generale” îl întrebat pe un

military din coltul Palatului. Soldatul îşi musca usor buza de sus, caltinind usor capul, apoi, oftind,

“optzeci şi una”.

6

2.

Practic nu avea nevoie de ochelari, dar ramele mari, elegante, erau un parapet excellent impotriva

incercarilor de evaluare a virstei, chestie evident nedorita. Alice îşi refacu machiajul, îşi aranja, o clipa,

parul cu un singur gest mai mult symbolic decit necesar, şi îşi puse ochelarii. Da, sigur, uneori nici ei

nu-I venea să creada că în curind va implini patruzeci şi sase de ani. Cit o să mai tina carnavalul, un an,

doi… Doamne, cum o să fie pe urma? Isi scutura usor capul, îşi zimbii în oglinda, şi se indrepta spre

iesire. Michel o astepta cu flori, o tigancusa cu un cos ca de expozitie se opera şi pe la celelalte mese.

*

Isi lasa rochia să cada şi se privi lung în oglinda imensa. De sutien nu avusese niciodata nevoie, în

ciuda sinilor bogati, dar cu densitatea coloanelor de basalt. Chiloti nu purta din capriciu. Uneori nu-şi

punea pe ea decit un pardesiu, şi iesea să se plimba. O amuza idea că e goala în mijlocul tumultului de

pe strada, aproape că-I venea să rida, mergind aşa pe trotuar, era că un fel de joaca. Se întoarse din

toate partile examinindu-şi toti centimetrii patrati. Nu, timpul înca nu o tradeaza, problema ar putea fi

de la umeri in sus. Trebuiesc eforturi din ce în ce mai sustinute pentru a-şi tine obrajii cit mai intinsi,

dsi multe femei ar fi fost fericite, la virsta ei, să-I aiba în aşa forma. Ar putea face o operatie estetica,

dar nu vrea, I se pare scabrous. Si, la urma-urmei, ce rost are, oricum nu va mai lupta pentru multa

vreme, şi aşa cel putin stia că aceea din oglinda este ea, fara artificii de arhitectura.

*

Ramase mult sub dus, negindindu-se la nimic, fortindu-se să nu se gindeasca la nimic, să-şi goleasca

capul de orice amintire cu zimbet trist sau previziune cu zimbet amar. Dãdu drumul la maximum

robinetului de apa rece, şi suvitele de gheata îi contractara brusc, tot trupul. Astepta citeva secunde şi

începu apoi să se frece repede cu pamnele, punind single în miscare. O senzatie bune da usor o

cuprinse treptat, imprastiindu-se că un medicament binefacator în toate cotloanele trupului. Iesi de

sub jetul de foc inghetat şi continua masajul cu un prosop de doi metrii. Cind se simtii pe punctual de a

declansa un incendiu, se oprii, îşi trease rasuflarea, se duse în dormitory şi se pravalii în pat. Statu aşa,

nemiscata, recautindu-şi vidul din minte, într-o placere lunga, desprinsa de real. Rau, telefonul o aduse

iarasi la realitate.

“…o, Tuţi, tu esti draga.. da, sigur…nu, nu mai stiu nimic despre ea, n-am mai vazut-o de mai bine de o

luna, şi cred că are alt numar, că am sunat şi nu raspunde nimeni…da, când…da…nu mai spune, hai fugi

d-aici, cu cine, tu, păi parca…a, nu, te rog, nu asta seara, e deja unsprezece şi jumatate, abia am venit,

am vrut să fiu devreme acasa, as vrea să mă bag în pat, hai nu te supara, te rog, hai, da, nu te superi,

nu-I aşa, daca vrei ne vedem maine pe la zece, la Kogolniceanu, te astept, da… imhi, bine, pa…”

Nu, n-avea nici un chef să mai iasa acum, Doamne-fereste, abia refuzase, doar, insistentele destul de

timide, de altfel, ale lui Michel. Omul asta e un copil, zau aşa, e de o naivitate aşa de dulce că uneori

apropae că s-ar mariata cu el. Atit doar că ea se simte înca femeie, un sfirsit de septembrie înca cald,

dupa o vara fierbinte, şi din când în când, îşi mai aduce linga ea cite un pustan de printr-a douaspea. O

amuza teribil gravitatea lor timpa de barbati abia inceputi, sau uneori neinceputi, şi atunci este cel mai

frumos, ea primeste serioasa povestile lor amoroase de Don Juani la puterea a treia, se abandoneaza

refuzindu-şi cu greutate zimbetul pentru neindeminarea lor plina de implinirea masculului stapinitor.

Apoi ei îi scriu scrisori de dragoste. Ce nevoie are ea de Michel? E el bun şi blind, atita tot. Nu-i trebuie

nici banii lui – meditatiile de engleza îi aduceau destui bani că să-şi satisfaca capricii, apoi mai pica un

7

cadou, pe ici pe colo, de la parintii copiilor – şi nici nu e el barbatul care să fie simbolul unei companii

în societate. Inceputul de chelie, şi la fel si de burtica, îi adusesera un fotoliu de director, dar ea cel

putin, nu se simtea de loc incintata să se marite cu un fotoliu ministerial El accepta totul cu liniste,

refuzurile şi toanele ei nu-l tulburau, sau cel putin nu arata. Poate că d-aia îi placea. Totdeauna i-a fost

sila de scene de gelozie şi altele de genul asta, motiv pentru care nici nu s-a mariatat, şi nici nu a avut o

legatura mai temeinica. De altfel, ce rost ar fi avut să-şi risipeasca viata pentru un singur barbat. Sau

poate că totusi – daca ar fi intinlit pe cineva bun că Michel, acum douazeci şi cinci de ani…Vai,

Dumnezeule, ce oribil suna, acum douazeci şi cinci de ani! Ei, da, şi ce daca?

Se întoarse cu fata în sus şi îşi intinse piciorul drept, ridicându-l pina aproape de vertical. Deasupra

genunchiului, incepea să se vada un contur tradator, e drept că o umbra doar, care înca nu avea

puterea să altereze linia apropae de perfect ce-i guverna înca trupul. “Alte femei…” se gindi, fara să-şi

termine fraza. Renunta să-şi mai pona camasa de noapte, îi era prea lene să se mai scoale dina pat. Se

furisa, parca, sub patura usoara şi subtire ca un cearceaf, şi stinse veioza. “Noapte buna, Alice, ai mai

mai imbatrinit o zi”, îşi spuse cu voce inceata, şi rise strengareste, ca de o gluma buna.

*

Tramvai intra la “Atlantic” fara nici un gind. Isi gasi un loc, ceru un coniac şi începu să se uite prin-

prejur. Un “gurist” îşi etala calitatile musicale, plimbindu-se cu microfonul printre mese. Din când în

când, se apleca să prinda numele melodiei dorite de vre-un client, a carui mana, în acet timp, îi baga în

buzunarul hainei “darul”. Brusc, pe Tramvai il ineca risul. Tusi, îşi recapata suflul, apoi se intinse

facindu-i semn vocalistului. “Zi şi mie ‘Dum-acasa mai tramvai’ îi sopti el, şi-şi indesa mana în

buzunarul burdusit. Mai ramase citeva minute, o lua incet, relaxat, catre WC, dar pe drum schimba

traseul şi coti deotata, apoi iesi din local. Ar fi vrut să mai stea, să-I vada fata lu’ nea caisa când şi-o

numara paralele, dar la urma s-a gindit că-I mai bine să faca pasi pe covoras. Scoase bancnotele şi le

numara. Trei sute jumate, mai mult nu a apucat intre degete, era impanat bine buzunarul hainei.

Oricum, şi-a scos pirleala pe seara asta, ai vazut, cine se gindea. Bine că mai sunt fraieiri pe lume,

Doamne, tine-I, daca tot i-ai facut, să ne mai indulcim şi noi zilele.

8

3.

Ca intotdeauna, ascultindu-I pe Armstrong şi Ella, simti că nu are destul aer în piept. Isi mai turna un

pahar de coniac şi se aseza mai bine în fotoliu. Pentru o vreme, muzica îl duse în cu totul alta lume, pe

alte tarimuri departate şi altfel de neatins, prezentul nu mai însemna decit ceva foarte vag, un contur

neimplinit a unui ceva pe care nu mai putea să-l defineasca. Dupa ce întoarse discul, însa, nu mai fu în

stare să se piarda. Mirosi indelung paharul cu Remy Martin VSOP, bau o inghititura trecuta prin toate

papilele gustative şi-şi aprinse o Gauloase albastra. Oare de ce I se spune Alice? Lui îi placea mai mult

Ileana, i-a şi spus-o, şi deasemeni a rugat-o de atitea ori să-l cheme pe numele lui, Mihai, nu avea nimic

strimb la auz, de ce-l să-l stilceasca. E drept că ea a început să-I zica aşa dupa ce a aflat de pasiunea lui

pentru anumite lucruri frantuzesti, tigari, coniac, poezie, bucatarie. Unii l-au etichetat ca snob, dar ea l-

a luat de bun de la început, şi asta era la urme uemei adevarul, îi asculta pe Aznavour şi pe Tudor

Gheorghe cu egala placere, pe citeva din tablourile lui Ciucurencu nu le-ar fi schimbat pe nici o pensula

pariziana, şi fuma Gauloase nu pentru că aşa facusera Picaso, Sartre, şi Baudrillard, ci pentru că îi

placea aroma lor adunata din departarile orientale impletite în tinguiri Siriene şi Anatoliene. La fel de

adevarat este că visul lui secret a fost, înca de pe bancile liceului, malurile Senei, s-a dus de citeva ori

pe acolo, şi trimis, şi pe cont propiu, dar niciodata nu a avut destul curaj pentru a lua iarasi viata de la

capat. Daca ar fi nimerit în Place de la Concorde inainte de a-şi fi facut o situatie aici, poate, cine stie…

dar aşa… Este un architect bun, nu ajunsese director de florile marului, muncise mult, renuntase la

lucruri de care altii, la virsta studentiei, nu avusesera puterea să se desparta. Nu se gindise niciodata

că va ocupa o atare pozitie şi nu facuse niciodata, nimic, care să-l fi propulsat altfel decit professional

pina aici, îi placea arhitectura pur şi simplu, pentru el era mult mai mult decit o profesiune. Cind o

cunoscuse pe Ileana, abia era director, de doua saptamini, Matei îl adusese efectiv cu de-a sila la

petrecerea aia, se eschivase cit putuse, pina la urma s-a trezit cu el la usa, zgomotos şi impacient.

Aproape că l-a târât pina la masina. Ce mai balamuc! Femeia lor în casa avea doua matusi în America,

plecasera din tara pe la sfirsitul anilor 1930, şi care, printr-un concurs de imprejurari destul de

incilcit, înca aveau în propietate un “conacel”, plus parte din dealul pe care era cladit şi pe care

menajera îl avea în custodie. Cind Matei a aflat, şi-a pierdut mintile pur şi simplu, a luat-o în brate şi a

pupat-o, şi, în final, s-a instalat în casa de la Gorneni. E relative aproape de Bucuresti, se ajungea

numaidecit cu “Dacia”, şi când îl cauti, Matei e la “resedinta de vara”, sau de iarna, dupa caz. Locul este

destul de izolat, pina în sat este cam un kilometru şi ceva, n-au current electric iar fintina este la

oarece distanta de casa, pe deal în jos. Iarna, este absolut groaznic, Michel a fost o singura data şi s-a

jurat că nu mai pune piciorul acolo decit atita vreme cit iarba e verde. Nu l-au entuziasmat nici

lemnele de mar arse în semineu, nici lumina blinda şi chioara a lampii cu gaz, nici macar gramofonul

hirşâit la care Matei tinea că la ochii din cap. Dupa trei zile, când a venit acasa, a stat în baie o ora şi

jumatate încercând să scape de mirosul de fum ce-i intrase în toti porii.

La petrecerea unde a intinlit-o pe Ileana, desi inceputa atit de rau, pina la urma s-a simtit bine. A

intinlit şi doi colegi de facultate, mai precis un coleg şi o colega şi, în general, n-a fost prea mult

zbucium. Pe Alice o stia, o mai vazuse la Matei de doua sau trei ori, abia salutindu-se. La petrecere a

avut ocazia să stea mai mult de vorba cu ea, au jucat whist, i-a admirat perfectiunea naturala, dar cam

atit. La citeva saptamini dupa bairam, intimplarea i-a adus din nou impreuna. Emilia, nevasta lui

Matei, avea bilete la Bulandra pentru ea şi Ileana – Matei nu se omora cu teatrul, prefera tribuna

stadionului Dinamo - dar a trebuit să stea de garda la spital, şi cum el tocmai s-a intimplat să fie prin

apropiere, i l-a dat pe al ei.

Ileana nu era femeia care să stea linga el din interes, daca chiar vroia putea oricind să-şi gaseasca unul

cu o pozitie la fel, sau mai avantajoasa, iar din puntul de vedere al oglindei, el stia foarte fine cite

9

parale face. Asa că a luat relatia asta exact cum era, neincercind să gaseasca nici un fel de motive şi

justificari. De la o vreme i-a propus, totusi, să se mute la el – sase camera plus toate cele i se pareau

intradevar indeajuns pentru o singura persoana. El statea în piata Gemeni, ea pe Venerei, la doi pasi,

dar Ileana nici nu a vrut să auda, s-a incapatinat să-şi pastreze cele doua odai mici şi un balcon, pe care

le avea la etajul unei case nationalizate. De altfel, mai târziu, el a inteles că ea avea dreptate. Asa nu

erau niciodata nevoiti să se suporte reciproc, dar mai ales a inteles că Alice îl tinea pe linga ea, iara nu

cu ea. De cele mai multe ori se intinleau în casa lui, se parea că ei i convenea mai mult acest

aranjament. Oricum, n-o faceau prea des, Ileana era cu toane iar el nu insista. Asta seara nici nu

apucase să-o intrebe, îl gicise şi îl refuza alintindu-se usor. “Nu Michel, vreau să mă duc acasa, hai, da?”

De multe ori se intrebase daca Ileana se intinlea şi cu alti barbati. Nu din gelozie, nu a reusit niciodata

să inteleaga astfel de porniri - poate că era ceva anormal în creierul lui? Alice, în fond de ce n-ar fi

facut-o? Era un animal superb, el n-a întrebat-o niciodata citi ani are, şi ea pare că nu incearca să

ascunda ceva, iar daca, o face mai mult ca o necessitate de mentinere a formei cotidiene, sau cel putin

aşa da impresia, chestie plauzibila. Uneori a prins-o zimbind pe când se uita în oglinda… Satisfactie

pentri “înca”, ori umor sanatos…? Amindoua, dsigur – şi la urma urmei ce rost avea să despice atita

firul în patru? Ea îl tinea linga ea, iar el tinea la ea, intelept era să lase lucrurile să-şi urmeze drumul

lor firesc. Isi umplu de doua degete paharul, şi se lasa prins în cei cinci timpi ai lui Brubeck.

10

4.

Ca pe orice strada, şi pe aceasta gaseai figuri şi locuri care îi confereau o identitate, un loc anume în

oras. Anii treceau, figurile se mai schimbau, şi casele, si gradinile, dar se schimbau parca crescind pe

numele celor vechi, într-o prelungire fara sfirsit. Inspre mijlocul anilor ’50, pe când Alice abia se

mutase aici, unul dintre cele mai animate momente ale zilei era trecerea “voiajorului”. Nimeni nu stia

précis de ce i se spunea aşa, unii ziceau, fara să-şi aduca aminte de unde auzisera, că respectivul fusese

comis-voiajor. Pedala, invariabil, într-un ritm de vals obosit, impingind un fel de triciclu cu o mica

bena de lemn în fata, în care aduna haine vechi. Copii faceau sir în urma lui, strigind şi topăind. Odata

l-a vazut dindu-se jos de pe saua triciclului, şi aproape că nu i-a venit să creada. In picioare, în

apropierea altor oameni, era urias. Cu claia de par şi cu barba, parea rotund şi viking. Dupa o vreme

triciclul a incetat să apara, şi nimeni nu a mai vorbit despre voiajor. A aparut însa “insectarul”. Printre

pustani s-a raspindit că fulgerul vestea că “nenea ala cu pardesiu şi palarie da bani pe ginganii”. Intr-

adevar, pe oricefel de vreme, omul purta un parpalac de o culoare greu de definit, ceva ce fusese intre

verde inchis şi gris, şi o palarie la fel. Aparea la intervale neregulate, nimeni n-avea habar ce e cu el,

doar copii se ingramadeau cu cutii pline de păianjeni şi vacile Domnului.

In capatul dinspre Mosilor si strada Oltarului care se termina sub clopotnita Bisericii Silvestru, în

spatele unui gard de lemn ca la tara, se afla o curte lunga şi care pornea nu prea larga, ingustindu-se

înca din ce în ce. In fund, într-o casa pipernicita cu doua odai dintre care una fusese transformata în

bucatarie, lucuiau doua surori matusalemice: tanti Miţi şi tanti Bebe. Una din preocuparile lor era

prepararea borsului, un leu sticla de un litru. Alice nu petrecea multa vreme pe linga aragaz, nu că i-ar

fi fost lene, îi placea la nebunie să gateasca, de se apuca, intotdeauna era admirata sincer, şi nu odata,

invidiata. Era şi cam pofticioasa, îi placeau mincarurile pregatite meticulous, descoperind mereu ceva

nou de adaugat, desi pretuia la fel şi mesele simple, incropite din te miri ce, entuziasmindu-se şi

felicitindu-se singura pentru reusita de a oferii bunătăţuri adunate din aproape nimic. Se abtinuse,

însa, de frica cintarului, se apuca de facut mincare mai mult la ocazii. Vara, însa, nimic nu o putea oprii

de la o ciorba de balarii, cu mamaliga rece şi ceapa verde, o durea drept în cot că miroase de la o posta

şi că îşi lasa cu nonşalanţă simtita trecerea prin casele pe unde avea ore de engleza. Borsul facut de

cele doua surori era impecabil, acru şi limpede, de multe ori nu se putea abtine şi pina acasa bea din

sticla.

Cu timpul, cele doua surori incepusera să tina mult la ea, se descuiasera sertare, se deschisesera

albume de fotografii, se depanara amintiri. Alice le vazu pozind mindre pe cai cu gleznele că fusul, în

mijlocul Baraganului şi în pampasurile Argentinei, le vazu pe Champs Elizee şi pe malurile Tamisei, la

petreceri şi partide de vinatoare, elegante tumultuase. Mai târziu, prin’48, când, dupa cum cu umor

spunea tanti Bebe folosind o expresie invatata de la pustanii trimisi să cumpere bors, “pierdusera

trenul”, dupa ce mai vindusera lucrurile ce le putusera salva din calea furtunii noii ordini politice,

singurul lor mijloc de venituri fu borsul. In camera folosita că sufragerie şi dormitor mirosea

totdeauna a levantica, iarna a cotoare de mere arse pe usa sobei, şi a gutui. Ca şi cele doua surori,

peretii se ingreunasera şi ei de ani şi se strimbasera, aplecindu-se parca în fata icoanelor cu rame late

de metal inflorat, şi a candelei, ce vegheau tacute. Din bucatarie însa, izul suav de lampa de gatit era

absolut doboritor, pana te refugiai în cealalta camera sau ieseai în curte, aproape că te lua cu ameteala.

Erau citiva pomi în curte, şi din cei trei visini crescuti chiar linga geam, surorile faceau dulceata cu

care o serveau mai mereu, iar Alice, cu mari eforturi reusea să-şi infrineze pronirea de a se repezi

asupra farfurioarei delicate în care parca visinii infloreau înca odata, invocind motive dintre cele mai

idioate printre care şi acela că se temea să nu-şi strice pofta de mincare.

11

Printre extrem de rarele deplasari pe care le faceu cele doua surori, una era de o regularitate rigida, în

care exceptiile erau excluse din vocabular – slujba de dumineca la biserica Silvestru. Cu chiu cu vai,

cele doua se tirau de la un capat la altul al strazii Oltarului, si urcau cu vitejie cele citeva trepte de la

intrare. Apoi cumparau de doi lei, opt luminari putin mai groase decit paiul de griu. Fiecare, într-un

ritual fix, aprindea pentru morti, pentru Maica Domnului şi pentru Domnul, pentru Sfintul Gheorghe

să le ajute să rapuna monstrul cel rau şi viclean, şi tot aşa pina la ultima luminare destinata vre-unui

sfint a carui zi se intimpla să fie. Bucatica de păine uscata era inghitita cu piosenie, drumul spre Rai se

netezea putin cite putin în fiecare saptamina.

Cind tanti Miti fu să moara (Alice gindi că batrina trebuie să fi fost contemporana cu caderea

Sarmisegetuzei) se intimpla un lucru neasteptat şi extraordinar. Un mesager ce frecventa gradinita de

copii din coltul strazii îi aduse la cunostinta că prezenta ei era dorita în camera cea mirosind a

levantica, şi că a fost rasplatit cu o lingurita de dulceata pentru stradanie, de catre batrine. Alice nu

avea dulceata pentru pusti, dar îi darui un ciorchine de struguri timpurii, galben ca mierea şi mirosind

a flori salbatece si a camp. Ajunsa la cele doua surori, o gasi pe tanti Miti întinsa în patul inalt, intre

asternuturi şi feţe de perna că neaua de Craciun. Batrina o mingiie şi-i vorbii cu cuvinte blinde spuse

printre doua siruri subtire de lacrimi ce i se prelingeau în jos pe obraji. Ileana primi de la ea un inel,

dar unul cum nu mai vazuse niciodata, din aur alb filigranat, adinc inclestind o perla cit un simbure de

la visinile de dulceata, şi inconjurata isoscel cu virful catre deget, de trei diamante doar cu putin mai

mici, atit cit să se formeze o proportie perfecta. Tanti Miti muri senina, iar Alice nu pusese niciodata

inelul pe deget, fara să aiba un motiv pentru asta, ci doar pentru că aşa s-a intimplat.

La un moment dat satrada Venerei facea un intrind, un cerc nu prea mare, o gluma a arhitectului.

Ileana statea chiar în coltul intrarii, şi un tei imens îi acoperea balconul şi geamul dormitorului. In

dreapta incepea o necuprinsa curte a unei case în fata intrarii careia, demult, oprisera trasuri cu

blazoane aurite pe portiere, iar mai apoi, automobile englezesti cu boturi lungi şi mers că aripa de

lilicac.Treptele intrarii, urcind în semicerc spre o platform acoperita de sticla prinsa în fier inflorat cu

mestesug, erau strajuite de un leu de piatra, sprijinind cu laba dreapta un scut, poate un blazon de

familie. Pe leu, copii îl categorisisera zoologic drept căţel şi îl botezasera că atare: Laika. Aceiasi copii

mai aveau placerea indescriptibila de a calarii cei doi sfinxi de piatra aflati în gradina, strajuind un mic

bazin circular cu arteziana în mijloc, şi marginile inflorate de flori incremenite în granit cenusiu.

Ii cunostea pe aproape toti pustanii de pe strada, dar pe doi dintre ei îi stia bine, locuiau în rotond. Le

daruia mereu guma de mestecat, fructe si prajituri, şi odata, un borcan cu serbet de cacao. I-a privit

indelung, amuzata la culme, cum nemaiasteptind să ajunga acasa la vre-unul dintre ei, se asezara pe

bordure trotuarului şi-şi infipsera degetele în crema dulce. Mai târziu, i-a chemat şi i-a spalat pe miini

şi pe boticuri, apoi le-a turnat cite un pahar mare cu Pepsi. Ii iubea mult, erau nebuni, pusi mereu pe

sotii bineinteles nevinovate, dar care mai scoteau uneori din sarite oamnenii din jur, şi ea atunci, le lua

apararea, avocet de suflet. Amindoi mergeau la gradinita din coltul strazii, erau în grupa mare, la anul

aveau să inceapa scoala. In fata gradinitei se afla un parc minuscul, în mijlocul caruia se inalta un

monument nu prea inalt, un soldat cazut la datoria si ajuns in bratele Gloriei, şi mai jos, într-o tesitura

a piedestalului, o urna tot de metal. Copii gasisera, bineintele, o explicatie logica pentru tot, urna era

“tronul lui Pazvante Chiorul”, iar soldatul, barbatul directoarei de la gradinita, mort în razboi! O

cunostea din vedere pe respectiva directoare, nu-i placea, arata ursuza şi rea, intr-un vesnic halat-

capot albastru, dintr-un material lucios, şi guleras de dantela alba. Asta iarna, chiar inainte de Craciun,

îl intinlise pe unul din pustani venind inecat de plins, şi-l chema în casa. Ii puse în fata o ceasca de

ciocolata şi o felie mare de cozonac cu stafide şi nuca, iar el îi destainui că doamna directoare l-a tras

de urechi rau de tot, pentru că o pupase pe obraz pe o fetita, Lia, din grupa mijlocie, de care lui îi

12

placea foarte mult şi cu care vroia să se insoare. Pustanul a urmarit-o cu ochii mari şi gurita cascata

cum ea se prapadeste de ris, iar la plecare s-a extaziat de globul ca dintr-o poveste, visiniu şi mare cit o

portocala, pe care i l-a pus în palme, pentru pomul de iarna. Ea îşi facuse un brad o frumusete, i-l

daduse unul dintre parintii copiilor cu care facea engleza şi care avea un frate inginer silvic. Bradul era

perfect, crengile parca asezate cu mina, îi umpluse casa de miros de rasina pe care ea îl prindea cu

narile frematinde de cite ori trecea pragul venind de afara.

Mirosul rece de iarna, amestecat cu hornuri tacute şi lenese, o tinea, în multe seri cu zapada stralucind

în lumina celor citeva becuri de pe strada, purtindu-şi pasii singura pe trotuare şi strazile aproape

pustii – nici nu era fricoasa de altfel. Nu-i placea să aiba companie în astfel de momente, sau mai bine

zis, se temea că celalalt, poate din neindeminare, să-i strice placerea în vre-un fel. In general, rar de

treceau masini pe aici, iarna şi mai putine, iar orele troienite de zapada erau atit de departe de

zgomotul orasului ca şi intinderile albe de la Poli. Erau atunci seri fara “Sfintul” şi “Calul Furry”,

televizorul orcum nu-l aprindea prea des, seri cu o lumnia moale deasupra fotoliului unde se ingropa

acoperita de un pled urias, ascultind jocul flacarilor din soba şi aromindu-se cu ceaiul verde cu gust de

necuprinsuri asiate. Atunci scotea telefonul din priza şi-l citea pe Minulescu. De ningea, se tragea linga

geam şi se lasa în intuneric privind cum veneau fulgii în luminile estompate ale felinarelor,

negindindu-se la nimic, şi surprinzindu-se uneori zimbind - de ce oare, Doamne? Singuratatea nu-i

facea rau, sau poate că se obisnuise aşa, şi nu-şi mai dadea seama că-i face rau. Michel i-a propus să se

mute la el, dar fara s-o ceara de nevasta. Nici un barbat n-a cerut-o de nevasta, le-o fi fost frica de

frumusetea ei? Sau poate frica unii de altii, pentru ca era rivnita de atitia? Bineinteles că ar fi continuat

să fie curtata cu insistenta, şi mai devreme sau mai târziu poate că ar fi cedat – oare? Nu, aşa e mai

bine, curtea facuta a acceptat-o sau nu, fara impulsuri tiranice, doar din capriciu, dac-a ranit vreodata

pe cineva n-a fost intentia ei să o faca – dar probabil că asta nu s-a intimplat niciodata, ea a fost mereu

dorita iara nu iubita. Si atunci, oare nu a fost dreptul ei la capriciu? Daca doar dorinţa a fost cea

refuzată, atunci putin îi pasa – dar cum sa fie vre-odata sigura ca asa s-a intimplat si nu altfel?

13

5.

Sudoarea i se stringea în suvite subtire, intrindu-i în ochi, usturindu-l, orbindu-l. Pentru a se sterge,

trebuia să-şi scoata manusile uriase, şi să-şi dea la o parte ochelarii de protectie, şi nu o putea face la

fiecare citeva minute. Se orpii în fata tisnitoarei montate pe unul din pilonii de sustinere ai podului

rulant, mai intii îşi ingropa pentru o vreme faţa în jetul racoros, apoi se spala mult, incet. O oglinda

murdara şi sparta pe sfert era agatata deasupra, şi îşi vazu urmele negre lasate de marginile

ochelarilor, şi care ieseau greu la spalat, chiar şi cu sapun. In hala plutea un fel de ceata permanenta,

uleioasa, care se aseza pe tine chiar şi de treceai pe acolo citeva minute, doar. Ca masura de protectie

medicala li se servea sifon la un furtun unsuros şi el, şi uneori, prin nu stiu ce intimplare, lapte. Mai

demult, spuneau ceilalti, le dadau lapte în fiecare zi, dar de la o vreme au sistat. La început, oamenii au

cam vorbit pe la colturi şi nu numai, dar lucrurile au ramas aşa, cei cu hotarirea n-au auzit, sau n-au

vrut să auda. Apoi oamenii au început să-şi aduca lapte de acasa, dar incet-incet, odata cu cei mai

tineri veniti în sectie, a disparut şi obiceiul asta. Mai erau doar citiva în hala, dintre cei intr-adevar

vechi, ce continuau să scoata în pauza sticla de lapte şi să bea pe indelete, asezati la o parola.

Mai toată lumea în schimbul trei ieseau în pauza şi mincau, sau se odihneau numai, pe iarba din jurul

halei. Era racoare şi bine dupa nebunia dinauntru, iti mai domoleai sufletul. Rar, se intimpla de nu

aveau teava, se mai strica laminorul, şi stunci tot aşa, mai ieseau pe afara, sub stele.

“Ia uite, Gică, ‘Crai-Nou”!

Lopata alese o tulpina frageda din gazonul umezit de noapte şi-l rupse intre dinti.

“De când esti aici, nea Oprica?”

“Din ’56…he-hei, iaca se facura douazeci si cinci de ani! Da de ce mă intrebi?”

“Asa… Si nu te-ai plictisit, tot intr-un loc?”

“Ba când eram cârlan aşa că tine, tot ziceam că mă duc indarat acasa, eu sint de la Dunare, vroiam să

mă urc pe vre-un slep, e frumoasa Dunarea, mai Gicule, şi când e rea, şi când e buna e frumoasa, că

femeia. In concediu, fac ce fac, şi daca nu dau o fuga pina acolo, zic c-am trait degeaba un an de zile.

Oricum mă mai duc eu şi-aşa, da’ daca nu mă duc în concediu, să stau o saptamina şi să simt că mă

linistesc, macar atita, sunt bolnav p-orma”

“Da’ mai ai pe cineva în sat?”

“Mai am, cum nu, mai am doi frati. Al mai mare, tine casa batrineasca, cu locul. Mezinul, şi-a luat loc

alaturi, să fie tot laolalta…”

“Va intelegeti, hâm?”

“Da’ cum altfel? Au stiut batrinii de ne-au crescut cu dragoste. Asculta aici, nimic nu-i mai urit şi rau că

cearta intre frati. Da’ şi frati-tau, parca, e inchis?

Gică se întoarse pe o parte, îşi alese alta tulpina şi scuipa capatul retezat. Mai musca odata, se juca

cîtva timp cu bucata de frunza intre buze, iar scuipa, şi raspunse incet.

“Îhâm”

“Da’ ce facu, mă?”

“Dupa un meci, s-a imbatat că prostul şi s-a dus acasa la arbitru, Cind ala a deschise usa, el i-a şi tras-o,

de i-a fracturat maxilarul din prima. Si pe urma l-a indesat bine, a sarit şi nevasta aluia, era acasa, şi i-a

tras şi ei citeva bune. Au chemat vecinii militia, când s-a trezit a doua zi în beci la sectie, el habar n-

avea. Acu s-a apucat de prostii inuntru, cica a dat foc la o baraca.”

“Şi mama-ta?”

“Ce să faca, a plins cit a putut, acum asteptam o veste de la el, da’ cine stie când l-om mai vedea.”

14

“De, mă Gică, eu îl stiu pe taica-tau, lucra la alta sectie, da’ îl stiu de mult, era sudor prima-ntii, ce iesea

din mâinile lui… Dara daca l-a vrut Dumnezeu…”

“Da, l-a vrut Dumnezeu şi a rasturnat cifaromul ala peste el, nu? Asa-I nea Oprica?”

Lopata se ridica şi o lua agale catre sectie, oamenii se adunau şi ei catre usa uriasa

de tabla, vopsita maro. Se oprii şi bau indelung din furtunul cu sifon, apoi isi puse jetul în cap. Lichidul

era rece şi spumos, bulele de gaz îi gidilau pielea prelingindu-se în jos spre sale, pe sub maiou. Peste

citeva minute o să simta iar transpiratia amestecata cu ceata aia uleioasa, prelingindu-se pe acelasi

traseu.

“…mama lui de maistru…”

15

6.

Omul citi indelung numele rotondei, confrunta de citeva ori numele de pe tablita albastra cu cel ce-l

avea scris pe o bucata de hirtie, apoi începu să caute ceva, mergind şi privind imprejur. Ciar în mijlocul

semicercului facut de capatul din fund al intrarii, gasii o gura de apa, cu marginea de metal usor

surpata intr-o margine. Isi puse de o parte servieta burdusita, îşi coase camasa ramanind doar in

maiou, şi apuca coada lucioasa a tirnacopului. Sapa cu o aparenta incetineala, lene chiar, dar o tinu aşa,

batrineste, pina facu în jurul iesiturii de fier o groapa ceva mai adinca de genunchi şi larga bine, să

aiba loc doi oameni să lucreze în ea. Puse apoi tirnacopul deoparte, scoase din geanta o sticla de apa,

bau, iar restul şi-l turna în parul naclait de sudoare. Se apuca pe urma iarasi, cu aceleasi miscari

negrabnice.

Alice privea bratele şi spatele acelea modelate fara manuale şi antrenamente de culturism, muschii

tineri ce se miscau ritmic sub pielea stralucind de transpiratie, ghicindu-i tari că pietrele ce le scoteau

în virful tirnacopului. Apoi îşi inchipui o casa undeva în comuna Pantelimon, cu o curte inghesuita şi

camere mirosind a urina de copil mic şi rintasuri de ceapa prajita. O nevasta insarcinata iarasi, pe un

perete o carpeta cu “Rapirea din Serai” – ori poate că astea erau daor imagini traditionale ramase de

prin carti, când se vorbeste despre astfel de situatii mereu apare o nevasta insarcinata sau care abia a

nascut şi “Rapirea din Serai”. Poate că el are un apartament în Drumul Taberei, o nevasta

neinsarcinata, dolofana, frumoasa şi cu accent ardelenesc, un pick-up cu multe discuri de muzica

populara şi un casetofon JâVâCâ cumparat vara trecuta la mare, pe care îl ia cu el la strand şi când se

duce acasa în sat, şi-l da la maximum, să auda şi Nicu lu’ Botezatu, al’ de facea pe smecherul când

ieseau la hora, duminica. Dar pe un perete în sufragerie tot trebuie să aiba “Rapirea din Serai”, sau

macar un tablou de un metru şi jumatate cu un peste campion – şi îşi aduse aminte observatia unui

prieten, odata, că în astefel de tablouri aproape intotdeauna gasesti pestele pictat cu capul la stinga

din directia de lucru a pictorului, respectiv a publicului, oare de ce naiba?

Omul terminã de sapat, îşi lua sticla şi suna la usa cea mai apropiata. Aparu un domn în virsta,

rotunjimea îl facea bonom, dar care se misca incredibil pentru anii lui. Ileana îl stia aproximativ, cica

fusese comandor de aviatie, asa il strigau şi copii, “domnu’ comandoru”. Omul îi spuse ceva aratindu-i

sticla, celalalt raspunse cu bunavointa neprefacuta, se vedea de la o posta, lua sticla şi dadu să intre,

apoi se intoarse şi îl întrebat ceva pe om, intrara amindoi, aparura dupa un timp, el, omul, se spalase

pe fata şi pe grumaz, poate şi pe umeri, multumi, usa se inchise, şi din servieta se ivira o pâine

intermediara, un pachet de salam taiat felii, rosii, o ceapa, şi începu să manince la fel cum sapase, incet,

fara graba. Dupa citeva minute domnu’ comandoru’ aparu cu o farfurie de ciorba asezata intr-alta,

plata, tinind totul intr-un echilibru cam precar, la fiecare pas straduindu-se să nu verse din continutul

prea mult, şi strigindu-l pe om. Ascesta se scula de pe marginea gropii, veni şi lua farfuria, multumii, şi

se întoarse la locul lui asezindu-se. Gusta, dar poate că i se paru prea fierbinte, că o lasa deoparte şi

continua cu salamul şi cu rosiile. Continua să manince cum incepuse, fara nici o graba, facea parte din

felul sau de a muncii, se invatase aşa, cu timpul.

Atunci, Alice se gindi că omul ala era fericit. Omul - care nu-l citiese nici pe Joice, nici pe Huxley, nici nu

auzise şi era foarte putin probabil că vreodata va auzi de ei, era cum nu se poate mai fericit. O fericire

putina ca ideal, dar cu vâna si sanatoasa, a clipei, a zilei, a farfuiei de ciorba si a salamului cu paine si

rosii, a copiilor ridicati in brate si sarutati la sosirea acasa, a duminicilor cu “Rapidul” si neamuri

venite in vizita adunate in jurul mesei din sufragerie plina cu salata de “bef”, sarmale, si “Vin Pelin” de

Niculitel zece lei kilu’, “Albumul Duminical”, filmul de la cinematograful de cartier - “ia stai putin”, îşi

zise ea deodata scuturind capul că şi cum ar fi vrut să indeparteze un ţânţar, “de ce le amestec, ce-mi

16

veni, fericir’li, ele este de mai multe feluri - toată lumea stie asta. El e fericit cu nevasta şi casetofonul

lui şi cu pestele ala din tablou, eu cu Joice, de ce am fi cu totii fericiti sau nefericiti in acelasi fel, asta ar

insemna de fapt sfirsitul lumii, zic eu – dar sti ceva, hai că e baiat frumos, imi place, ia uite ce spate lat,

oare citi ani să aiba, poate douazeci si patru, si cinci?” Isi turna lapte intr-un pahar inalt şi cilindric şi-şi

alese o felie de cozonac, îi placea laptele foarte rece, avea o adevarata manie, şi în zilele toride de vara

când se intimpla să fie prin oras gindul unui pahar inalt plin cu laptele batut o obseda continuu - dupa

troleibuz, oare ce putea fi mai bun?

Omul statea cu farfuria goala în fata usii, asteptind pe cineva să deschida, ieşi iarasi domnu’

comandoru’, omul multumii si revenii la groapa lui, cauta prin geanta jerpelita şi se indrepta apoi cu

un pachet de tigari în mana, linga un gard potopit de o tufa de liliac, spre umbra. Isi aprinse o

“maraseasca”, şi îşi inalta privirea, Alice era cuprinsa de cadrul ferestrei intre albul neglijeului şi al

paharului cu lapte, statura aşa prêt de o clipa uitindu-se unul la altul, ea în mijlocul ferestrei, el asezat

sub tufa de liliac, rezemat de gardul scund de piatra, şi omul îşi lasa ochii prinzind în priviri o nunta de

furnici ce se formase linga groapa lui, sau poate că le stricase furnicarul? “O să ploaie”, se gindi el, mai

trase un fum adinc, şi începu să cante numai pentru cugetul lui, “m-am nascut intre Carpa-aati, laaa

poale de munte”.

“Sigur, casetofon şi tablou cu peste” mormai Ileana şi rise moale, cu un gest strengaresc al capului, o

alintare ramasa de prin ani, de copil, “şi lasa că Tuţi niciodata nu vine la fix”continua ea aparent fara

nici un fel de legatura, “sfertul academic, sfertul academic, nu?”

*

“…nu pot Tuţi, zau nu pot, ce naiba, cum să anulez, tu, ora, hai draga, ce au intrat zilele în sac…hai că

esti grozava, da, uite iti promit, sugur, si-gur, bine, pa-pa”

Avea un elev chiar vis-a vis de Medicina, şi atit de mult îi placeau Cotrocenii incit numai de eara vreme

extrem de rea, viscol rau, nu coborâ la Kogalniceanu sau la Opera, să o ia apoi pe jos. Tuţi o tinuse

aproape doua ore în cofetaria aia de la Opera, cu niste inghetata flescaita şi mai apoi limonada salcie,

Doamne ce mai prejudecati are şi fata asta, de ce n-o fi vrut să mearga la o terasa să ia o bere, sau

macar o sticla de Pepsi, tot era mai bine decit limonada şi mustele bulucite spre stropii inchegati pe

mese şi pe jos. Pretextul fusese atit de implinit de un anumit standard de morala de mahala, incit nici

nu avusese replica: “Draga, cum o să intram noi, doua femei singure, intr-un restaurant şi să bem

bere?” Oricit de mult tinea la Tuţi, a fost cit pe ce să-i explice fara echivoc ce credea ea despre doua

femei singure intr-o circiuma vs. restul lumii, dar s-a abtinut la vreme, şi acum, mergind pe trotuarele

umbrite şi pline de pace, îşi simţi sufletul revigorat cu sentimente nobile.

*

Recunoscu plicul imediat, printre gaurile cutiei postale. Lunguiet şi putin albastrui, de ani de zile la fel,

cu doar numele ei undeva jos, spre coltul din dreapta. In camera, îl puse pe un raft al bibliotecii, şi,

rabdatoare, trecu mai intii pe sub dus, îşi trase pe ea un halat subtire de casa, apoi, în fotoliu, începu să

taie marginea scrisorii, ca filmata cu incetinitorul. De cinci ani, e drept că doar din când în când, poate

odata la sapte-opt luni, gaseste un plic ca acesta în cutie. Atunci când l-a cunoscut, Make abia venise

din armata, de citeva saptamini. Il intinlise la niste prieteni, trecuse intimplator pe acolo, ea

cumparase de la atelierul de vis-à-vis de Palatul Telefoanelor o pereche de pantofi, o comanda

refuzata de altcineva, şi care ei îi veneau perfect, îi gasea superbi şi se oprise să-i arate gazdei, o fosta

colega de facultate. El era acolo, era prieten cu fiul Stefaniei, amindoi tunsi înca scurt, cu parul arici, i-a

17

remarcat mainile extrem de fine dar ferme, mai apoi a aflat că şi cinta la violoncel. Conservatorul însa

nu-l atrasese foarte – desi mai apoi, când l-a ascultat, i s-a parut ireal felul lui de a purta arcusul pe

coarde – el dorea să se vada student la filologie.

Desfacu pagina lucioasa, mingâicioasă la pipăit, incerca să ghiceasca de va fi acoperita cu versuri, da,

aşa era, poate ar fi parut desuet să primeasca versuri de la un barbat, dar nu, cu toată dedicatia scrisa

intr-un colt de pagina multe dintre ele erau poezie pur şi simplu, puteau fi dedicate mamei lui, unui

perete, sau unui presedinte de CAP, de citeva ori însa a gasit şi ceva numai pentru ea – sau cel putin

aşa îi placea ei să creada. Mai lungii asteptarea cu înca citeva secunde, şi îşi aprinse o tigara.

ce patimă plină de crâng de mesteceni mă prinde,

mă uit cum adulmecă printre frunze cuvinte,

şi toamnele toate

adesea murdare, adesea curate,

o coastă îmi fură

şi o prefac în vin de cuminecătură

şi cum stau aşa pe pământ culcat,

privind cerul ca un apucat,

aş vrea să-ţi pot aduce înapoi

toate păsările care au plecat

şi atunci ochii îmi întorc de la cer,

şi coajă albă de copac mi-e limba,

şi iertare îmi cer,

şi vinul cel sfânt îmi întunecă mintea.

Se abtinea să-l judece. Ea nu facuse facultatea nici să critice, nici să creeze, pur şi simplu îi placea limba

engleza, îi placea cum suna. Lui, impotriva zimbetelor nu de putine ori ironice, îi placea rusa, îl vazu

transfigurat, citind cu glasul unui alt om, parca, poemele lui Esenin şi Evtushenko, poate de asta îl

primise linga ea, el era tot un suflet, un zbucium ce se consuma cu repeziciuna unei paduri de brazi

cuprinsa de flacara; atunci, în seara acea, cand ea probase pantofii sub privirile incintate ale Stefaniei,

el iarasi se predase primului impuls şi o admirase, “…ce picioare frumoase aveti”, şi ea nu stiuse daca

inainte de asta el spuse “doamnă…” sau “Doamne!” , fusese sincer şi dintr-o data, şi în prima clipa când

ramasesera singuri ea se aplecase peste fotoliul în care el statea şi îl sarutase apoi punindu-i degetul

pe buze şi facindu-i semn să taca, reaparu şi Stefania cu citeva sticle de bere, dar acum în camera aceea

era deja un complot, un secret mare şi dulce. Un timp şi-au ocolit privirile, teama de ce? – ori poate nu

teama ci o primire a noului nepremeditat? Au plecat impreuna, el a condos-o inspre statia de autobus,

şi pe aleea dintre blocuri s-au oprit şi s-au sarutat mult, salbatec, animalic, toate cuvintele murisera

strivite de buze, apoi au mers aiurea pe trotuare, la fel tacuti, el tinind-o că un naufragiat bucata de

catarg ce nu-l lasa să moara, ea cautându-i strinsoarea, dorind-o multa, continua şi fara sfirsit, a ei,

numai a ei. Cit naiba a tinut totul? Cam doi ani, nu-i aşa, poate putin mai mult? Da, doi ani din cei

optisprezece care-i desparteau. Nu a mai simtit diferenta de virsta, şi nici nu i-a pasat. A fost singura

data când intr-adevar s-a gindit că un barbat s-ar putea să fie totusi serios când îi spune că o iubeste.

Make avea umor bun, îl are şi acum, de altfel, desigur, şi dupa oarece vreme, când ea incepuse să nu-i

mai primeasca la fel de avida mângâietul şi zimbetul, obisnuia să spuna că doi oameni au iubit-o pe

lumea asta, că niste câini: el şi cu Ţombi. Ăsta era un catel jumatate Pekinez, jumatate Spitz, ceva că un

18

leu mititel, zbanghiu şi destept foc, pe care ea îl gasise rebegit de frig linga gardul unei curti pe când

catelul nu era decit un ghemotoc cit o potocala, d-aia îl şi botezase Bobiţă. Construit parca exclusiv din

extreme, iubindu-i la fel de mult şi pe Heidegger dar şi pe “Ciresarii” lui Chiriţă, Make i-a spus,

căţelului, bineinteles, “Ţombi”, cu derivatele respective, dintre care “Lume, lume, veniti să-l vedeti pe

Ţombilini, mai ceva că Josefini”, şi un uimitor “Ţombilişcă fara frisca” – sau poate că nu chiar atit de

ciudat, pentru că, intr-adevar, catelului îi placea mai mult berea decit frisca.

In dragoste, Make era tot atit de nestapinit ca atunci când apasa arcusul pe corzile violoncelului, sau îşi

sustinea ideile intr-o discutie. Dupa ce terminau de facut dragoste, ramineau amindoi extenuati, multa

vreme, fara a putea vorbii sau aprinde o tigara. El a fost poate cel mai barbat din citi a cunoscut, şi asta

nu numai reducind totul la dormitor. Nu-şi putea aminti să se fi intimplat vreodata la teatru, la o

petrecere sau la restaurant el să faca abstractie de eticheta, sau să aleaga un vin prost. In primele zile,

i-a fost cam rusine să apara cu un copil prin foyere, dar s-a obisnuit repede, de fapt s-ar fi ferit de cine?

Da, a fost superb, oare cite femei în lume au avut vreodata parte de asemenea zile de fericire? Oare citi

barbati?

Despartirea a venit oarecum neasteptat, cu toate cele citeva mici certuri pe care le avusesera de-a

lungul timpul, inainte. L-a rugat să se tunda, avea parul mult prea lung, pina peste umeri, nu se tunsese

niciodata de când venise din armata. Si, dupa parerea ei, se purta prea mult în bluejeansi, şi-i placea

cam mult Hendrix şi Janis Joplin, muzica pe care ea nu o agrea, şi – oare? – vorbea cam mult despre o

colega de facultate, cu ochi albastrii şi nemaipomenit de gimnasta. Este adevarat că şi ea, intre timp,

cunoscuse un inginer cu parul usor grizonat, el, ca şi ea, inebunit dupa munte, schiuri, şi inot - când nu

erau la mare se căţărau pe creste. Cu veniturile de la meditati Alice ar fi putut să-şi cumpere masina,

de mult daca chiar ar fi vrut, n-a atras-o niciodata perspectiva, însa recunostea practicalitatea faptului

de a avea un automobil, mai ales daca era şi comforatbil că Fiatul 1800 al inginerului. Ea şi Make n-au

rupt-o însa definitiv, au mai iesit impreuna la spectacole, la cite un restaurant, sau, pur si simplu, sa se

plimbe aiurea pe strazi sau prin parcuri. De citeva ori au ajuns şi în pat, dar nici ea, şi l-a simtit, nici el,

n-au mai fost că inainte. El şi-a terminat facultatea, s-a mai tuns dar nu prea mult, poarata tot

bluejeansi şi este metodist la o casa de cultura unde organizeaza concerte rock, drept care pustanii,

mai ales cei din imprejurimile respective, îl considera un fel de zeu. Cind o invita însa să iasa

impreuna, se pune la patru ace, trupul îi este mai de barbat şi trasaturile i s-au mai asprit doar cit o

idee desi daca nu l-ar fi stiut dinainte nici n-ar fi bagat de seama, şi femeile intorc capul dupa el sau îl

fixeaza cu insistenta. Ţombi a murit acum un an de la otrava pentru sobolani, imprastiata pe la

colturile strazilor.

19

7.

Ţucu puse de-oparte “Informaţia”, şi scoase de sub birou o sticla de vodka. Trase un fum adinc din

tigarea pe jumatate, îşi potrivi comod picioarele pe coltul mesei plina de hirtii, şi desfacu dopul de

tabla. Il pufni risul. Doamne, ce-a mai fost cit au avut lucrarea aia la “Vinalcool”. Primul lui proiect ca

sef de lot. De frica să nu aiba nepleceri a impartit oamenii în doua, care beau şi care nu, apoi i-a luat

numai pe cei linistiti. Dupa doua saptamini incepusera să vina nevestele respectivelor să intrebe ce se

intimpla, că nu mai dadeau baietii pe acasa cu zilele. Pe urma a aflat că ei trasesera teava la chiuveta

din baraca, curgea vinul intr-o veselie. Majoritatea navetisti, tarani din tata-n fiu, gospodari şi cu simt

practice, dupa ce au terminat lucrarea au astupat teava şi au lasat-o ingropata, că poate or mai avea

treaba pe acolo şi alta data. Numai ghinioane d-astea a avut pe la toate punctele de lucru.

Deschise ziarul şi îşi arunca ochii pe coloane. “Aflam de la inspectoratul militiei capitalei”, aha, ia să

vedem, dom’le, ce mai fac baietii veseli? Lua sticla în mina, se uita lung prin ea admirind puritatea

lichidului, şi o duse înspre gura. Deodata usa se deschise fara nici un fel de acte preliminatorii şi îşi

facu aparitia un individ micut, cu oarece tendinte de rotunjime, şi care, impotriva soarelui de dupa-

amiaza, purta totusi haina şi cravata.

“Buna ziua, draguta, mă rog, as putea vorbi cu seful de aici?”

Ţucu ramase perplex, cu sticla la jumatatea traseului, privind faţa bonoma, de bunic, luminata toata de

un zimbet. Puse apoi sticla pe birou, nu mai avea nici un rost să o ascunda, îşi trase picioarele, şi se

aseza normal pe scaun.

“Am onoare” – zimbi la rindu-i, şi continua în gind, “cum naiba a ajuns asta aici? Păi ce e santierul asta,

loc de promenadă?”

“Asa, aha… Draguta, am şi eu un apartament în blocsorul asta, aici, ala etajul unu. Am fost de la-am

vazut, stiu că saptamina asta aveti receptie. Am tot stat şi m-am gindit, n-ai vrea mataluta să muti

peretele dintre bucatarie şi sufragerie un metru mai la stinga? Sti, noi suntem batrini de-acuma, la cit

gateste nevasta-mea, nu ne mai trebuie aşa mare bucatarie. Ma rog mult, fa-o pina în receptie…”

Ţucu îl asculta atent, apoi îşi puse întrebarea daca nu cumva a început să bea cam mult. Totdeauna îşi

spusese că doua-trei beri pe zi, şi un git de vodka, acolo, incidental, nu poate să faca rau nimanui.

“Ma iertati că…vreti să mai spuneti odata?”

“Păi, draguta, ziceam că zidul de la bucatarie să-l muti matale cu vre-un metru că…”

Ţucu îşi acoperi fata cu palmele şi îşi presa baza nasului, apoi privi undeva deasupra individului din

fata lui, şi în fine, reusi să I se uite în ochi.

“Ăăă…domnu’…domnu’…stati un pic, gata, am inteles. Păi dom’le, cum să mut zidul, vrei să intru-n

belea? Păi dumneata iti dai seama ce inseamna asta? Nu se poate, aici e un proiect aprobat, ras-

aprobat, eu nu pot să fac decit ce srie acolo. Sunt niste chestii fixe, cladirea asta are şi ea o structura de

rezistenta, păi daca se-ntimpla, Doamne-fereste, ceva, cine intra în bucluc? Cine nu a respectat

proiectul, adica constructorul, adica eu. Păi vezi? Dom’le, nici n-am mai auzit de aşa ceva, de când sunt

pe santier.”

Celalalt îl asculta zimbind bonom, relaxat, cu o privire parinteasca în care se citea

interesul pentru cele ce auzea, şi apoi:

“Păi, decit un metru, de-oi vrea mataluta, că sti, la cit gateste nevasta-mea…”

Ţucu vru mai intii să sara la el, apoi îi veni să rida. In fond omul avea şi el dreptatea lui, dava nevasta-

să nu prea mai gateste… îşi ascunse zimbetul, şi se pregati sufleteste pentru o batalie ce se prevedea a

fi de durata şi care cerea o intensa munca de lamurire.

“Mult stimate domn, dupa cum am incercat să va explic, sunt niste norme peste care nici eu, nici

altcineva care ar fi fost în locul meu, nu poate să treaca doar aşa, cum vrea, cine vrea. Sunt tot felul de

20

probleme, unele de ordin mathematic, altele de ordin practic, iar aletele de un alt fel de ordin, care

vine de undeva, de sus. Dar daca intr-adevat tineti să aveti facuta lucrarea asta, imi trebuiesc niste

aprobari, de la citeva persone. Veniti cu aprobarile, şi se rezolva. Altfel, zau, credeti-mă…”

“Cum nu, draguta, se poate, cum să nu, păi hai, spune…”

Domnu’ inginer sef de lot lua o coala de hirtie alba, neinceputa, dintr-un sertar şi îşi sprijini fruntea în

mina stinga. “La cine să-l trimit eu p-asta, mai frate, ia să vedem?” Apoi insira apropape caligrafic, fara

graba, un pomelnic de doazeci de nume, de la care un om normal n-ar fi adunat semnaturile respective

nici pina la Revelionul urmator. Respectivul lua pagina, citi lista cu voce tare, rar, oprindu-se citeva

secinde dupa fiecare nume.

“Auzi draguta, dar de ce trebuie să mă duc pe la toti astia? Nu pot io să vorbesc numa’ cu seful lor?”

“Păi, vedeti dumneavoastra, fiecare e un sef, dar în alt loc. Asa că…”

“…da, draguta, dar mă gindesc că trebuie să asculte şi ei de cineva, nu? Păi, ce să ne mai complicam,

zimi-l p-ala.”

“Stimate domn, sincer să fie, habar n-am, că nu prea se lovesc intre ei… Poate cu cineva de la

minster…”

“Păi, draguta, cu Radulescu, mă gindesc… e bun, hâm, ce zici, e bun Radulescu?”

Ţucu se gândii la anii studentiei. Ce mai escpade, ce mai bairamuri, erau o gasca

super, toti unul şi unul, a fost intra-adevar frumos, nu pereti de mutat, nu Radulescu… Isi drese glasul

şi se aseza mai bine pe scaun.

“Adica… tovarasul Radulescu…va referiti la tovarasul Radulescu, nu? Adica… tovarasul…ăăă, da, sigur,

cum să nu, daca tovarasul Ra-du-les-cu aproba, păi bineinteles că nu mai este nevoie de nimic altceva,

se-ntelege…”

“Păi de ce n-ai spus aşa de la început, draguta? Imi dai voie să folosesc telefonul matale, numai să-mi

spui cum, că vad că are niste butonase pe el, ei, tehnica…”

“A, da, păi tehnica…avansam, avansam pe zi ce trece. Apasati dumneavoastra pe butonasul verde şi

formati numarul, vedeti, e simplu.”

Simtea că vrea un git de vodka, trebuia neaparat, altfel se intimpla o catastrofa. “Cine o fi asta, dom’le?

Ori sunt eu nebun?” Intinse mina şi lua sticla de pe birou, apoi, fara jena, trase o dusca zdravana. Ca şi

cum nimic nu s-ar fi intimplat, se apleca apoi, şi puse sticla sub birou.Celalalt îi facu semn, şi îi intinse

receptorul.

“E pentru mataluta.”

“Alo, da, va salut, să traiti…da, sigur, cum doriti, sigur că da…păi, în citeva ore…da…totusi, cu tot

respectul, daca imi permiteti, pentru receptie, stiti, peste citeva zile, o aprobare scrisa…nu, nu e pe

structura de rezistenta, dar totusi, conform proiectului…daca o lasati la secretara, vin eu azi şi o iau,

da, sigur, multumesc, va salut cu tot respectful.”

Aseza usor receptorul în furca, ginditor, cu sufletul napadit de intrebari. “Mă, frate, cine naiba o fi asta?

Chiar aşa…?” Ii zimbi bunicului de cealalta parte a biroului.

“Maine e gata, puteti să veniti să-l vedeti.”

“Păi ce să mai vin, draguta, la ce să mai bat drumul pina aici, că vreu în zori să plec la pescuit, sti,

pasiune mare, mare de tot, ce să-ti mai spun, eu pentru o rosioara las totul şi mă duc, ce să-i faci, nici

un doctor nu te lecuieste de asta, da’ mataluta nu-ti place?”

“…sa-mi placa? Care doctor? A, pescuitul…eu, aşa, ocazional. Nu prea am timp, că noi, în constructii,

toată ziua cu treburi, santiere, conducte, pereti…”

“Rau, ar trebui să-ti faci vreme, zau aşa, macar duminica, trei-patru ceasuri, sti ce frumos e, nici nu

gindesti…”

“Pacat că sotia nu prea mai gateste…”

21

“Ei, o coirba, acolo, tot face ea, şi o saramura, şi o stiuca umpluta, da plachia…iti place plachia de crap,

că eu sunt mort dupa ea? Si prajit, cu lamiae însa, că usturoiul imi da arsuri, eu acum nu mai sunt tinar,

aşa că matale, deh, trec anii. Draguta, eu acum plec, că trebuie să-mi pregatesc sculele, filozofie mare.

La revedere, şi multam tare.”

“A, nici o problema, fiti fara grija, sarutari de mâini doamnei.”

Se orpi în fata ferestrei, cu mâinile în buzunare, urmarindu-l cu privirea pe

individual ce se strecura printre mormanele de caramida şi moloz. Continua apoi să stea aşa, cu ochii

atintiti care un punct indefinit. Brusc, că şi cum i-ar fi venit deodata o idée, se duse glonţ la usa şi o

deschise. “Priscoapeeee….bai Priscoape”, striga el din prag. Priscop, insa, se vede că ori nu era pe

aproape, ori că adormise pe undeva la umbra, că era cald al dracului afara, nu prea te tragea ata la

munca. Ţucu se invirti citiva pasi, uitindu-se aiurea prin-prejur, şi intra pe scara blocului.

“Priscoape, unde naiba esti mă?”

“Domn’ inginer, e la ‘32’, face un colt de faianta” - veni un raspuns din neat –

“daca nu-i acolo, inseamna că-i în alta parte.”

“Ia să te vad mă, care esti, Dobrica, tu mă, bravos…mă baiatule să sti că iti dau prima, că iti merge

mintea de nu se mai poate. Mă, dar tu ai vorbit serios adineaori?”

Cel întrebat ramase nemiscat, cu o mistrie în mina, uitindu-se lung la Ţucu, neintelegind întrebarea şi

nestiind ce să raspundă.

“Da’ cum domn’ inginer, adica cum daca am vorbit serios?”

“Păi, mi-a venit şi mie aşa, un gind, mă Dobrica. Da’ de unde ziceai tu că esti de loc, parca…?”

“Păi că la optişpe kilometrii de Cracal, domn’ inginer, da’ poa să fie şi douăşcinci”

“Mă, Dobrica, eu te-am întrebat exact de loc, dar daca e la optişpe kilometrii de Caracal, nu mai e

nevoie să-mi zici. Chiar şi douăşcinci… Dă’ şi mie un foc, că mi-am uitat bricheta. Aşa, merci, acum

asculta ce-ti zic, da’ cu atentie…tu mă asculti?”

“Da’ cum nu, domn’ inginer, cu toată atentia, da’ se poate?”

“Asa, înca odata bravo! Deci, te duci si-l iei pe Priscop, mai adunati înca doi oameni, si va duceti la ‘24’

să darimati zidul de la bucatarie cu sufrageria. Vin si eu în douazeci de minute, dar pe seful de echipa

la-i vazut?”

“Păi, nea Hentz era si el p-aici, n-o fi la statia de betoane, că aşa zicea parca? Acolo o fi.”

“Ai dreptate, si daca nu-i acolo, o fi în alta parte?”

“O fi, domn’ inginer, drept e.”

“Ma, Dobrica, de citi ani esti tu, ma?”

“Nouăşpe, domn’ inginer, peste o luna.”

“Si cum, ma, n-ai recrutat?”

“Ba da, ma ia în octombrie, la diribau ma ia, aşa a zis dom’ capitanu’ ala de la circa.”

“Dobrica, asculta aici ce-ti zic eu, tu caporal ajungi, sergent ma, nu caporal, scuza-ma că ma gresit, fac

pariu pentru asta, pun mâna-n foc! Dar daca, Doamne fereste, nu te vad cu tablele pe umar, inapoi nu

te mai primesc, ai inteles, ma Dobrica?”

“Da, cum nu, domn’ inginer, numa’ las’ să ma faca ei pe mine segent, si-o să vedeti dumneavoastra, că

doara io nu-s de colea.”

“Da, ma, stiu, nu esti de colea, esti de la optişpe kilometrii de Caracal, poate chiar douăşcinci. Hai, si-

acu’ ‘le roi’ spune francezu, la treaba”

“Da cum ati spus domn’ inginer, că n-am prea priceput…”

“Le roi’, ma, adica în traducere libera, ‘roiu’, acum ai inteles?”

“A…da’ cum domn inginer, cum să nu-nteleg, sigur c-am inteles.”

22

“Bun, du-te si vedeti să nu va apucati de alt zid, la bucatarie, ma, nu la debara – si zii nea Hentz e la

statie, hâm?”

La statia de betoane toată lumea era în pauza, sub un sopron, la o partida de table. Vazindu-i, pe Ţucu

îl pufni risul, dar lua o faţă suparata.

“Sa traiti domn’ inginer!”

“Ce faceti, ma, frecati zarurile, păi de asta ne arde noua acum? Pe ce jucati?”

“Pe zece stile de bere, să traiti – raspunde unul – i-am luat trei partied lu’ Paraschiv, facem bairam la

leafa, domn inginer.”

“Da, sanchi, că parca altfel nu faceati. Bre nea Hentz, ia, hai si ia-ti oamenii, că avem de darimat un zid.

Ia uite-i ma frate cum stau, table – table, transistor, antren si veselie. Parca-ati fi la Copacabana!”

“…da’ care cabana, domn inginer?”

“Copa…aaa, nu conteaza, una din ele, haideti, ma, fratilor, că să-l terminam azi, în cel mai rau caz

mâine. Nea Hentz, va duceti la ‘24’, Dobrica e deja acolo…sper… Terminati de dat jos zidul de la

bucatarie cu sufrageria, si-l faceti un metru mai acana, că nevasta-să nu prea mai gateste. Vedeti de

faceti treaba buna că eu trebuie să dau o fuga pina la minister, si când ma intorc poate va gasesc ia la

table… Vezi că-i pe nasoale, ordin de la Radulescu. Ce stati, ma, ia uite la ei, parca-ti fi de beton armat.”

“Domn’ inginer…daa…a cui nevasta nu prea mai gateste, că nu prea ne e clar cum devine cazu’?”

“Ce conteaza mai Sterica, principalul este că nu prea mai gateste, si basta, chiar daca lu’ barbat’su îi

place plachia si pestele prajit cu lămâie, că usturoiul îi face arsuri. Acum ai priceput?”

“Da, domn’ inginer…adica nu prea, da’ daca ziceti dumneavoastra, aşa o fi.”

“Bun… Nea Hentz, ne-am inteles, nu vreau să-l gasesc pe vre-unul beat când ma intorc, că nu stiu ce-i

fac.”

Nea Hentz se ridica în picioare, îşi roti privirea peste grupul de lucratori, de la

stinga la dreapta si inapoi, apoi rosti rar si indesat.

“Ma, voi ati auzit ce-a spus domnu’ inginer, azi nu ne inbatam, daca îl prind pe vre-unul, ala e. Hai, la

treaba, continuam tablele dupa aia – si intorcindu-se catre Sterica – ma, tu tine minte cite linii aveai.”

“Ei nu – sari cel avertizat – că-oi fi vre-un fraier! Păi cum să uit, bre nea Hentz, ce, adica jucam pe bete

de chibrituri? Auzi vorba!”

Ţucu îşi privi ceasul, statu si se gândii citeva clipe, apoi se intoarse catre seful de

echipa, vorbind si agitindu-si degetul aratator de la mina dreapta.

“Gata, eu am plecat, deci aşa, ne-am inteles, nea Hentz…”

“Se poate domn’ inginer, vorba-i vorba, păi dac-am zis, aşa e, azi nu ne imbatam.”

“…hai, salut.”

Ţucu o lua spre poarata santierului, facind echilibristica pe virfurile pietrelor mai rasarite si încercând

să nu-si murdareasca de noroi adidasii albi, abia cumparati. “Ma, ce-o fi apucat-o pe nevasta-să să nu

prea mai gateasca? Păi n-au si ei copii, nepoti, păi când vin aia în vizita, ce naiba le pune pe masa?

Scobitori murate?” – se gândii el, si sprinta spre un troleibuz care tocmai oprise în statie.

23

8.

Alice îşi aranja garoafele intr-o vaza subtire si alba, apoi se aseza să le priveasca. Cu toate ca primea

destule, îşi rezerva deseori placerea să-şi cumpere singura flori. Astfel, si le putea allege doar pe cele

care-i placeau – un fel de egoism nobil, cum îi spusese Make odata. Îi placeau mai ales crizantemele

ruginite si tufanelele mici si modeste, la fel aramite de toamna, de care ar fi golit toate tarabele

florareselor daca ar fi avut unde sa le puna. Pe vremea cind erau inpreuna Make îi aducea zilnic un

bulgare de petale, de nu se intinleau i-l lasa in fata usii, si, cind uneori venea cu altele primite, tot

simtea cum i se stringe tot pieptul gindindu-se la cele pe care avea sa le gaseasca acasa. Nu-i vorba, ca

si Michel e la fel de atent, dar niciodata nu i-a adus decit buchete… Da, sigur, uneori o singura floare

inseamna mult mai mult decit un cimp intreg.

Isi scoase pantofii si-si masa usor gleznele si degetele. Make obisnuia sa i le sarute… Si urechile,

spunea ca e femeia ce cele mai frumoase urechi din lume, isi construia, aşa, o mină serioasa si grava,

apoi incepea sa-i spuna cum are ea urechi superbe, pentru care, daca ea ar fi trait acum opt sute de ani,

s-ar fi batut cavalerii in turnire. Avea intotdeauna un umor sanatos, dar ea, uneori, aproape ca il

credea, sau mai bine zis, pentru o secunda îi placea sa-l creada, chiar daca s-or fi batut pe vremuri

cavalerii pentru ochii scinteietori sau melancolici ai unei curtezane, tot era ceva si chestia cu

urechile… Nu, hotarit, astazi prea îi zboara mintea aiurea, ia mai bine sa inspecteze frigiderul…

Ciuperci!

Isi alese o farfurie patrata si plata, de un alb aproape straveziu, cu un chenar de fllori mari, negre, apoi

o furculita grea de argint mingiiat in filigran. O tinu citeva clipe intre degete, privind-o. Era tot ce avea

ramas de la bunica – o furculita, cit de prosaic si anost suna, sa ai amintire o furculita. Restul lucrurilor

s-au imprastiat care pe unde.

Soneria de la intrare zbirnii de doua ori, egal. Puse furculita in farfurie si avu un gest reflex de a-si

aranja parul.

“A, Tuţi, ce faci draga, pai nu esti la magazin?”

“Buna, tu, da-l incolo de magazin, ca sunt plecata dupa marfa… Am pus un afis in geam. Da’ tu ce faci?

Ce-ai aici, vaai…ciuperci?! Ia, lasa-ma sa gust…tu, da’ sunt o nebunie, pe cuvint, cu ce le-ai facut, draga,

ce-ai pus in ele de-s aşa bune?”

“In principal, ciuperci, Tuţi draga, si o rosie, ceapa, un pic de ardei gras, putina carne de miel, mărar, si

tot ce-ti mai trece prin cap la momentul respectiv. Nu vrei si niste smintina deasupra? Uite, ia de aici.”

“Merci, super…auzi, tu il sti pe tipul ala de vis-à-vis, de la restaurant, barmanul, ala draga, aşa brunetel,

subtirel si cu freza pe dreapta, il sti, ca erai odata pe la mine la magazin cind mi-a adus doua pachete

de Kent.”

“…subtirel, cu freza pe dreapta, nu, nu-mi aduc aminte, n-am avut onoarea. Ei, ce-i cu el?”

“…vai, tu, da’ ce bune sunt cu smintina, mai vreau paine sa inting in sos, zau, mi-aduc aminte de cind

eram mica, acasa la Pogoanele, si mergeam cu mama la cules ciuperci, si ea le facea o nebunie de bune,

punea si la murat, si iarna, cind le gatea, si eu veneam de afara de la joaca…”

“Nu esti tu prima, Tuţi scumpo, a mai fost unul care a scris cite ceva pe chestia amintirilor de genul

asta.”

“Zau, tu, din Pogoanele?!”

“Putin mai la vest, Tuţi, un pic de tot.”

“Aha. Si-i placeau ciupercile?”

“Stiu si eu…poate ca da, el de fapt se referea la niste prajituri, tot asa iarna cand venea acasa de la

joaca…dar de fapt nu conteaza, ce ziceai de brunetelul?”

24

“Vaai, sa vezi ce chestie, tu, ca nici nu mi-a trecut prin cap macar, inainte. Sti, eu totdeauna l-am privit

doar aşa, ma, rog, mai mi-aducea cite un pachet de tigari sau un “Fa”, si ce crezi ca-mi zice ieri?”

“Ce cred, Tuţi?”

“Zice, asculta draga, tu cind ai concediu? Pai, tocmai in noiembrie, eu de colo, aiurea, nu-l am in

noiembrie ci in august, da’ am vrut doar aşa, sa vad ce zice el. Cum, draga, in noiembrie, se mira, pai

atunci nici sa iesi sa cumperi pâine nu-ti vine. Nu puteai si tu sa-ti aranjezi o luna mai buna?”

“Tuţi, voi n-aveti dreptate, noiembrie este o luna superba. Eu anul trecut am fost la mare, si m-am

repezit si o saptamina pina la Sibiu, la niste amici. A plouat mai tot timpul, o ploaie fara vint si

resemnata intr-un fel, nu stiu cum sa-ti spun, parca stia ca in curind o sa imbatrineasca si o sa fie alba.”

“Ce tot vorbesti tu acolo, cine-a mai auzit sa mergi la mare in noiembrie?”

“Pe cuvint, a fost nemaipomenit, m-am plimbat pe plaja toata ziua, tu sti cit de fumoasa este marea

cind e singura?”

“Aha… Si Michel?”

“Nu stiu, ca am fost doar cu mine si atit.”

“Tu, zau, citeodata ai aşa… niste chestii de nu stiu cum sa le zic, parca n-ai fi in toate mintile…”

“Da? Bine Tuţi, daca zici tu, uite, eu recunosc cu toata sinceritatea, nu sunt. Dar niste inghetata vrei, am

de fistic si de ciocolata?”

“Ăăă…din amindoua.”

“Vrei si alune prajite deasupra?”

“Hii…da, vreau!”

“Si vre-o doua capsuni taiate frumos in sferturi?”

“….!”

“Un strop de frisca?”

“….!”

“Şi o picatura de coniac peste totul?”

“Da, şi…sigur cã şi, cum naiba sa zic nu? Hai mă, ca esti grozava, ce mai, cum naiba le ai tu pe toate

pregatite mereu, ca nici aia de la Athenee Palace nu-s aşa.”

“O pura intimplare, Tuţi. Ei, spune cu brunetelul.”

“A, aşa. Pai, pina la urma, vroia sa facem concediul impreuna. Auzi, tu, sti ca are masina?”

“Nu, ce vorbesti, de unde Dumnezeu sa stiu?”

“Îhâ. Mi-a zis ca daca vreau sa facem un tur pina la Snagov azi mai târziu, dupa ce termin programul,

da’ nu pot, ca trebuie sa ma duc pe la mama, sa-i duc niste lâna, imi face un pullover.”

“Pai, daca ai concediu in august, si mai ales la mare, la ce-ti trebuie pullover?”

“Hai, tu, ce naiba…auzi, tu rizi de mine?”

“Nu, Tuţule, ma gindeam, aşa…”

“Uf, draga, iar am mincat de nu ma mai pot misca, de cite ori vin la tine se intimpla la fel, dac-o tin aşa,

o sa distrug cintarul. Cit e ceasul…uf, n-am nici un chef sa ma duc inapoi la magazin, dar ce naiba sa

fac. Ce bine de tine, program de voie toata ziua, nu inventar, nu sedinte…Saru’ mâna pentru masa, am

plecat, tu, pa, si zi-i salut lui Michel, din partea mea.”

O privi indepartindu-se pe trotuar. Ce copil, abia a implinit douazeci de ani. Îi placea de ea cum stia sa

adune culorile pentru imbracaminte, si mai ales ca nu se impiedica cind mergea pe tocuri. Are un mers

frumos, infipt si mindru, aşa isi tine de altfel si trupul si capul, fara însa sa degaje aroganta, e un lucru

natural si apare astfel – da, îi placea Tuţi.

Fotoliul o primi, si ea se aseza adunindu-si picioarele intr-o parte. Fumul cu gust albastrui al tigarii

plutea nimiscat, ca un al doilea cer, mai mititel, intr-o lume in miniatura. Ce facea ea cind avea

douazeci de ani? Era o fata insignifianta, putin timida, pierduta printre cele multe, una dintre acele

25

finite pe care, de esti singur cu ea intr-o sala de asteptare, nu remarci ca se afla acolo, la citiva metrii

de tine. Cam slaba si mai degraba osoasa, poate doar un sculptor de geniu sau un professor de

osteologie ar fi putut sa inteleaga ca de fapt avea oase lungi, fine, si perfect proportionate, pe care

formele muschilor abia incepeau sa se contureze, si care, in citiva ani, aveau sa sustina un trup de

exceptie. Intrase la facultate, invata pe rupte sa nu piarda bursa, si tare ar fi vrut sa aiba destui bani sa-

si cumpere o pereche de pantofi cu toc, cu toate ca n-ar fi avut rochii la care sa-i poarte. Impartea o

camaruta de patru pe patru cu Jeni – doamne, oare ce-o mai fi facind, de cind au terminat scoala nu s-

au mai vazut, ea s-a maritat atunci, imediat dupa ce si-a luat diploma de stat, la Timisoara – inchiriata

in casa unui croitor, undeva dupa intersectia lui “Dimitrov” cu “Stefan cel Mare”, si stiau ca respectivul

se uita prin gaura cheii sa le vada dezbracate. Lor le era rusine sa i-o spuna, si dupa o vreme, Jeni –

numai idei d-astea traznite avea – începu dint-adins sa stea goala, doar sa-l scoata din minti. Vorbeau

si cu glas tare admirindu-si reciproc sinii si picioarele, in aşa fel ca el sa poata auzi… Pe un perete isi

pusese o fotografie cu Elvis, si-l privea minute in sir inchipuindu-si cum el o invita sa cineze impreuna,

si danseaza, si-i spune ca o iubeste. Dupa ce petrecea cu el indeajuns si se trezea din reverie, isi facea

un sandwich cu pateu de ficat si mustar deasupra, si se apuca de tocit, ca daca pierdea bursa o incurca

definitiv. Si la petrecerea aia data de Marius? Baiat frumos, Marius, juca handball si avea motocicleta

“Jawa”, rosie, toate colegele erau inebunite dupa el. Atunci, cind sa se imbrace sa plece la ceai a

descoperit ca erau citeva fire duse la unul dintre ciorapi, si alta pereche nu mai avea. Asa ca a stat

acasa si a plins ce-a plins, apoi s-a apucat sa faca analize gramaticale pina pe la doua noaptea. L-a

intinlit pe Marius la o agapa, acum trei ani, se uita la el si nu-i venea sa creada, era gras de abia statea

pe scaun, si nevasta-sa la fel. Dar a fost o agapa pe cinste! Toata lumea a tinut ochii nimai pea ea – ele

topite de invidie, iar ei… Aoleu, ce discutii or mai fi fost pe urma acasa, ce birfa la telefoane, ce sa mai

zica, s-a amuzat copios, si de ce sa nu recunoasca, cu un pic de rautate reazbunatoare – de fapt, hai sa

recunoasca, s-a razbunat cu virf si indesat pentru ciorapii aia rupti!

Lumina incepuse sa se imblinzeasca, in dupa-amiaza, ori poate era doar umbra

teiului de linga coltul casei. Scaunele astea de rachita, de pe balcon, le gasise aici cind se mutase, cine

locuise inainte nu le mai luase, la fel si masuta, si ea se bucurase, gasindu-le superbe. Cam scirtiiau ele,

ce e drept, însa nu prea tare pentru a deveni incommode. Un vint mic cazu printre frunze, aromind

linistea ceasului. Vis-à-vis, in curtea scolii, vacanta mare facea dragoste cu apa din cele trei ţâşnitori de

apa. Nu era nimeni sa o vada. Doar acelasi vint mic, impudic, mai dadea cite o raita impingind de ici-

colo citeva frunze de castan, ingalbenite si cazute prea devreme.

Telefonul începu sa zbirniie si ea il simti ca pe o alarma antiaeriana infigindu-se in placerea din jur. Il

lasa aşa sa se agite, gindindu-se daca are chef sa raspunada, sau nu. Se simtea bine, aşa, nefacind nimic

in linistea molcoma a dupa-amiezii, si se gindea ca poate or sa apara si cei doi pustani pe baricade – le-

ar da si lor niste inghetata.

Se orpi, in picioare, linga telefon, înca nestiind ce sa faca. In urma, soneria insistenta o hotari sa ridice

receptorul. “Da…cine… tu, Make?...nu, nu stiu… adica…unde…bine, asteapta-ma, poate vin. Nu, nu stiu,

poate da, poate nu, nu stiu. Bine, pa-pa” aseza incet, cu grija parca, repceptorul in furca, si deodata îi

veni un gind ca fusese jefuita – jefuita? Cam aşa ceva, nu stia précis, si gindul prinse a se aduna

invirtindu-se undeva deasupra capului ei, plutind intr-o spirala laptoasa ce i se infigea treptat in

creier. Iesi din nou in balcon si nu mai stiu ce vrea sa faca, poate ca sa isi caute doar linistea din-nainte.

Se opri rezemata de tocul usii. De cind nu l-a mai vazut pe Make? Poate mai mult de un an? Vazut e un

fel de a spune, de fapt