1

Babel

Cristian Florentin

Deschizând ochii în acea dimineaţă, bătrânul antropolog Aurel Sinulescu rămase pentru câteva

clipe în lumea ciudată a visului său, în care nu era decât un text, dar unul foarte mic, înghesuit la

marginea de jos a unei pagini, dintr-o carte sau poate un jurnal ştiinţific. Cu toţii ştim că visele

sunt croite mai mult din temerile şi sentimentele noastre, decât din lucruri şi întâmplări, iar în

clipa aceea, a inerţiei visului, antropologul se simţea insignifiant, fiind o notă de subsol, peste

care studenţii o trecereau întotdeauna cu vederea când citeau cartea.

Aurel Sinulescu era mic, îngrozitor de mic, de numai un rând şi jumătate, iar pentru a-i spori

sentimentul de neînsemnătate şi eşec, literele se înghesuiau unele în altele, deoarece era scris la

un font mic şi strivit la baza paginii, sub fotografia uriaşă a unui hipiot, cu care nu avea nimic de

împărţit.

Ciudat mod de a începe o zi. Încet, încet, începu să se detaşeze de lumea visului şi intră –

păstrând, încă, gustul amar al spaimei şi morţii – în cea a realităţii fizice, a camerei şi vieţii sale

de profesor universitar şi antropolog, consacrat, la cei 75 de de ani. Nu prea avea motive să se

teamă. Sănătatea sa, dacă nu bună, era satisfăcătoare, la universitate încă era şef de catedră,

studenţii îl iubeau, colegii îl respectau şi se temeau de el, iar Guvernul European îl făcuse unul

din cei mai importanţi antropologi din Uniune, prin sutele de proiecte de tezaurizare rurală, pe

care le coordona, prin diverşi sobordonaţi, şi al căror patriarh era.

Poate doar proiectul Memoratoarelor îl îngrijora niţel. Aurel Sinulescu fusese întotdeauna un

adversar al acelor dispozitive biotehnologice prin care studenţii puteau memora, cu ajutorul unor

2

implanturi mnezice, conectate la un server şi apoi la fluxul cerebral, în câteva zeci de minute,

tratate complicate, de sute de pagini, pe care în mod normal le-ar fi citit în câteva zile.

În domeniul ştiinţelor exacte problema fusese mai simplă şi tranşantă de mult. Noţiunile din

matematică, fizică sau biologie erau mai uşor de cuantificat şi apoi de transformat în influxuri

cerebrale, plus că teoriile deveniseră atât de complicate de introducerea computerelor mari şi a

Teogeneratoarelor – calculatoare gigantice care creau şi îmbunătăţeau teorii –, încât oamenii

abia le mai puteau cuprinde cu mintea. Sau, poate, mintea umană nu mai era atât de

cuprinzătoare.

De la colegii lui matematicieni, Aurel Sinulescu aflase că, din 2050, de când fuseseră introduse

Memoratoarele în activitatea didactică, studenţii deveniseră mai buni în rezolvarea problemelor

şi parcă mai performanţi. În ştiinţă însă, inovaţia venea acum de la supercomputere, iar tezele de

doctorat ale profesorilor deveniseră o succesiune de rapoarte ale Teogeneratoarelor.

Aurel Sinulescu fusese unul din cei mai înverşunaţi adversari ai introducerii acestor dispozitive

în practica ştiinţelor umane: „Mai bine am crea nişte supozitoare speciale, prin care cultura să

se transmită mai simplu, prin rect“, afirmase el odată în faţa unei asistenţe selecte, de profesori

universitari, rămasă cu gura căscată. „Nu e vorba de rect aici, ci de intelect“, îl contrazise, în

final, unul din colegii săi, mai tânăr. „Acum există foarte multe tratate istorice şi sociologie,

arhivate pentru influxurile cerebrale. De ce nu am profita de şi noi de aceste inovaţii, ca în

celelalte discipline?“.

De fapt, ca orice intelectal lucid, ştiuse de la bun început că bătălia avea să fie pierdută. Nicăieri

şi nicicând omul nu câştigase împotriva progresului şi a maşinilor. Dar, la fel de bine se putea

spune că niciodată omul nu se învinsese pe sine, în confruntarea cu comoditatea.

3

Dacă se putea ca toţi să pară deodată mai buni şi mai egali, fără nici un efort, de ce să nu se

introducă aceste dispozitive?.. Aceasta era şi logica diferitelor organizaţii, care până la urmă

câştigase în faţa reţinerii profesorilor şi a oamenilor de ştiinţă.

În cei 10 ani trecuţi de când se introduseră Memoratoarele în didactica ştiinţelor umane, deci şi

în Antropologie, Aurel Sinulescu a constatat ceva ciudat: ultimele generaţii au devenit mai bine

pregătite, dar mai înverşunate în probleme ideologice. Diferenţe de gândire care înainte erau

fireşti, acceptate, delimitau tabere care acum se confruntau aprig, şi la cursuri, şi la conferinţe,

apoi în diverse publicaţii. Pasiunile ideologice şi resentimentele erau duse la extrem, iar în

lucrările lor, studenţii pe care facultatea i-a „crescut“ cu Memoratoare utilizau un limbaj atât de

tehnic şi uniform, încât profesorii îşi dădeau seama imediat din ce generaţie provin.

Poate de aceea antropologul Aurel Sinulescu, căutând explicaţii pentru temerea pe care o

exprima visul său, se gândise instinctiv la Memoratoare şi studenţi: cartea în care el – întreaga sa

fiinţă, nu doar o proiecţie – era o simplă notă de subsol semăna cu multele tratate din arhiva

Memoratoarelor. Stilul ei era atât de limpede, încât nu părea scrisă de un autor anume, ci de un

ins oarecare, ori de toţi oamenii la un loc.

***

În faţa bisericii noi, uriaşe, abia construite în Rezervaţia rurală Fundeni – de fapt, satul său natal,

din oraşul Bacău – Aurel Sinulescu asculta slujba de duminică, la care participau aproape

jumătate din locuitorii comunităţii. Când a ajuns, slujba era pe sfârşite, antropologul ascultând

partea sa preferată, predica. Preotul vorbea despre Pilda lui Zaheu, vameşul care, atunci când

4

Iisus intrase în Ierihon, se urcase într-un copac, pentru a-l vedea mai bine. Iisus însă, văzându-l

cocoţat, îi spuse să se dea jos, deoarece în seara aceea trebuia să doarmă în casa lui.

Profesorul Sinulescu se gândise adeseori la acest „trebuie“. Citind Evangheliile, de fiecare dată

trăise senzaţia că, în spatele întâmplărilor, a nenumăratelor parabole şi miracole, se ascunde, de

fapt, o poveste sinonimă cu lumea, situată în afara timpului, iar istoria nu e decât o împlinire a

acestui text. Iisus trebuia să înnopteze în casa vameşului, profeţiile trebuiau împlinite, povestea

trebuia dusă la capăt.

Şi oamenii din jurul său trăiau într-o poveste – de fapt, în nenumărate poveşti – care-şi căutau

împlinirea. Cei mai mulţi nu aveau nici o legătură cu satul, care mai păstra doar 12 gospodării

din cele vechi, originare. Restul până la aproape 100 de gospodării – peste 300 de persoane –

erau alcătuite din foşti locuitori ai oraşului Bacău, sosiţi din 2060. Sătui de aglomeraţie, praf şi

nesiguranţă, au acceptat să facă parte din acest experiment antropologic, în schimbul unui

acoperiş, al unei gospodării şi al crezului într-o viaţă mai sănătoasă.

Tot ce trebuiau să facă era să asimileze, cu ajutorul Memoratoarelor, diverse tratate etnologice,

politice, de practică şi ideologie comunitară, apoi să aplice tot ce considerau că este mai bun,

corect şi folositor pentru rezervaţia lor. Pentru aceşti cetăţeni ai unei lumi noi şi responsabile,

cum îi descriau şabloanele ştiinţifice şi mediatice, se alocau fonduri enorme de la Uniunea

Europeană – care crease sute de asemenea rezervaţii ca alternativă la oraşele ei tot mai violente şi

suprapopulate –, se arhivau cărţi pentru memorare, iar Teogeneratoarele lucrau neîncetat la

perfecţionarea teoriilor. De asemenea, aproape toate domeniile ştiinţelor sociale erau implicate în

proiect, făcându-i pe unii să afirme că aceste rezervaţii erau, de fapt, „pâinea“ şi creaţia

sociologilor, antropologilor, cercetătorilor comunitari şi a activiştilor pentru diverse drepturi, şi

nicidecum a oamenilor care le populau. Ceea ce nu era departe de adevăr, fiind locul unor

5

adevărate confruntări ideologice între „localişti“ şi globalişti, între tradiţionalişti şi feministe,

„ortodoxişti“ şi liber-cugetători etc., numeroşi artizani culturali venind cu diverse proiecte, în

numele viitorului european şi al acestor comunităţi.

Profesorul Sinulescu nu-i cunoştea pe cei mai mulţi din noii „săteni“. Îi ştia pe cei rămaşi în sat,

din timpul tinereţii şi copilăriei sale, care acum erau bătrâni, trăind din pensie. Asemenea

studenţilor săi, „memoriştii“ erau înverşunaţi în diferite practici şi teorii, pe care le deprinseseră

din tratatele asimilate. În rezervaţie era tot timpul o forfotă de idei, oamenii îşi distribuiau

stickuri mnezice cu Memoratoare despre agricultură, creşterea animalelor şi construirea caselor,

preoţii împărţeau materiale despre credinţă şi arhitectură religioasă, iar activiştii îi cereau mereu

aprobări pentru distribuirea materialelor educative.

Sub presiunea atâtor organizaţii, fiecare rezervaţie căpăta o dominantă ideologică, în funcţie de

cultura regiunii. Nu fără o uşoară bucurie, antropologul constata orientarea tradiţionalistă a

fostului său sat. De fapt, şi el contribuise la aceasta, prin aprobările pe care le semnase. Doar

excesele ortodoxiste – cum ar fi uriaşa biserică în stil bizantin, construită în locul celei mici, cu o

veche arhitectură gotică moldovenească – îl supărau.

Ştiinţa şi tehnica au făcut ca noul sat să pară mult mai „tradiţional“ decât cel în care se născuse

Aurel Sinulescu. Din ecotractoarele alimentate solar se auzeau mereu chiote de veselie. Muncile

câmpului se desfăşurau colectiv, într-un mod foarte entuziasmant, amintindu-i de ţăranii care

cântau la coasă, în copilăria sa. Casele, cu panouri solare deasupra, erau construite dintr-un

amestec foarte rezistent de lut şi nisip – despre care toate tratatele scriau că este specific

românesc şi foarte durabil, deşi în zonă, din câte îşi amintea, nu existaseră decât locuinţe din

chirpici. Gardurile erau înalte, din lemn, împodobite cu diferite motive, de care nu-şi amintea. Iar

6

sătenii se îmbrăcau uniform, în acelaşi gen de costum popular, femeile purtând o ie cu un

decolteu foarte „îndrăzneţ“ – o încântare pentru simţurile şi privirea sa de etnograf!

***

Pierdut în gânduri, urmând firul propriilor reflecţii, Aurel Sinulescu nu mai asculta predica

preotului. La facultate i se întâmpla adesea să uite de lumea din jur, una din studente spunându-i,

într-o astfel de împrejurare, că parcă păşea mai mult pe vată de zahăr, decât pe pământ. Totuşi,

acum, ceva i-a atras atenţia în cuvintele preotului şi în agitaţia din biserică. Uimit, constată că

lumea din jurul său a început să scoată sunete de animale! Iar preotul relata o versiune stranie a

Pildei lui Zaheu: „...Iisus se apropie cu un băţ de copacul în care se urcase Zaheu. Dar iată că

acesta, văzându-i puterea şi învârtoşarea inimii, se urcă tot mai sus, în vârf, şi începu să miaune.

Iisus, atunci, începu să zgâlţâne copacul, spunând: «Au, dar ce eşti oare tu, Zaheu, de miauni

aşa cu frică: pisicuţ sau motănică?».

La auzul acestor cuvinte, credincioşii începură să râdă şi să miaune. Cerând să se facă linişte,

preotul se lansă, în următoarele minute, într-o alocuţiune critică, înverşunată, la adresa

discriminării de gen în istoria umanităţii, la care femeile aprobau zgomotos. Profesorul Sinulescu

recunoştea, cu stupoare, stilul rece, limpede şi uniform, al tratatelor, pe care-l repetau studenţii la

cursuri şi lucrări.

Însă în mijlocul discursului se iscă o înghesuială şi un vacarm, iar la microfon, în locul preotului,

îşi făcu apariţia un sătean tânăr, în care Aurel Sinulescu recunoscu un fost student de-al său, din

primele generaţii educate cu Memoratoare. Purtând o barbă lungă, vopsită în alb, şi o cămaşă

tradiţională pe care erau imprimate nişte buze apăsate de un deget, aflat în mijlocul unui

7

„detaşament“ de localnici îmbrăcaţi la fel, individul îl împinse pe preot şi începu o adevărată

„teologie a tăcerii“: „Dragii mei, cuvântul este cea mai mare ispită cu putinţă. Conştiinţa,

morala, filosofia sunt fructele lui. Dar şi minciuna, insulta şi iluziile. Gândiţi-vă cum obişnuim

să folosim cuvintele nu pentru a căuta adevărul, ci pentru a ne apăra! Orgoliul - sau mândria,

cum vă place să-i spuneţi – a devenit măsura tuturor lucrurilor. Care a fost primul lucru pe care

l-au făcut Adam şi Eva după ce au muşcat din măr? S-au ruşinat! Astfel a început aventura

conştiinţei umane. Nu cu patimă şi idei măreţe. Ci cu ruşine. Aşa că, noi, dragi credincioşi, vom

renunţa la această lume clădită pe minciuni şi retorică, şi vom construi o lume nouă, din adevăr

şi tăcere!“

Iar fostul său student, înconjurat de ceilalţi, se aşeză în genunchi, într-o ciudată poziţie amintind

de rugăciunea unui budist. Dar în timp ce tabăra sa tăcea, ceilalţi îi apostrofau, încercând să-i

scoată afară, astfel încât slujba se transformă curând într-o îmbulzeală generală. Dând să iasă din

biserică, Aurel Sinulescu se lovi de o bătrână din vechiul sat, înspăimântată, care făcea cruci la

repezeală în faţa icoanelor. Ar fi vrut s-o ajute, însă preotul bisericii se apropie de ea rânjind şi,

cu o expresie de satisfacţie maniacală, îi spuse:

– Mamaie, fă-ţi o cruce mare, căci diavolu-i bătrân...

***

În următoarele zile, antropologul Sinulescu fu martorul unor evenimente nemaiîntâlnite. Întreaga

rezervaţie rurală părea a se scinda, treptat, în diverse grupuri, motivate de orientări ideologice din

cele mai diverse. Dar, mai ciudat, propunerile şi ideile reflectau o oarecare „dezordine“ mentală:

liber-cugetătorii propuneau o nouă religie în care oamenii să se închine la farfurii de plastic,

partizanii arhitecturii gotice au încercat să dea foc noii biserici bizantine, deoarece li se părea că

8

„nu exprimă destulă Lumină“, unele femei protestau împotriva iei tradiţionale şi alergau

dezbrăcate pe uliţe, cu nişte clopoţei legaţi de sâni, altele începeau să poarte un fel de costum

lung, care le acoperea tot corpul, inclusiv capul, părând nişte strigoi ambulanţi, iar în sat au

apărut, din senin, apărători ai drepturilor animalelor care cereau ca oamenii să nu mai mănânce

carne, iar cei care au permis sterilizarea animalelor „să fie grabnic jugăniţi“.

Din experienţa sa, antropologul era familiarizat cu excesele ideologice, pe care le întâlnise de

nenumărate ori în carieră. Însă manifestările din Rezervaţia rurală Fundeni îl îngrijorau, deoarece

nu păreau simple articulări extreme ale unor teorii, aplicate de oameni lipsiţi de o pregătire

culturală solidă, ci simptome ale unei adevărate tulburări psihice, care afecta întreaga

comunitate. Iar lucrurile deveneau tot mai evidente, pe măsură ce evoluau.

La fel ca predica preotului, amestecând „poveşti“ diferite, oamenii din sat păreau a suferi de o

„confuzie textuală“, care se manifesta prin asocieri bizare între fragmente din diverse tratate

asimilate cu ajutorul Memoratoarelor. Noţiunile politice şi ecologice se amestecau cu idei

religioase, cele despre agricultură şi creşterea animalelor intrau în conflict cu politicile

comunitare, iar în zilele următoare au început să apără simptome foarte grave, specifice unor

tulburări psihice: deliruri religioase, în care unii se credeau mântuitori ai frunzelor şi copacilor,

versiuni ciudate asupra istoriei şi comunităţii, în care oamenii se considerau continuatori ai

„hipioţilor geto-daci“ sau conduşi, prin antene de satelit, de „oculta sionistă“, ori comportamente

de neînţeles, cum ar fi apariţia unui grup de oameni care încerca să trăiască asemenea albinelor,

în nişte stupi, hrănindu-se cu polenuri şi bâzâind ziua întreagă pe câmp.

9

***

La câteva zile de la apariţia acestor manifestări, antropologul Aurel Sinulescu dădu alarma la

Centru, iar Rezervaţia rurală Fundeni intră în carantină. A fost o decizie inutilă însă, deoarece în

scurt timp s-a constatat că asemenea simptome se înregistrau, simultan, în rezervaţii rurale de pe

tot cuprinsul Uniunii Europene. Aşadar, infecţia nu era de origine biologică. „Sătenii lumii noi“

erau atinşi, pretutindeni, de o demenţă textuală care, cel mai probabil, se răspândea pe căi

biotehnologice, prin Memoratoarele pe care le utilizau în construirea comunităţilor, deoarece

populaţia locală care nu folosea dispozitivele nu părea afectată. Evident, autorităţile şi oamenii

de ştiinţă au oprit activitatea Memoratoarelor şi accesul la serverele care le controlau. Studenţii

nu păreau afectaţi, din fericire.

Singura explicaţie posibilă rămânea aceea că unul din tratatele agricole, politice sau comunitare

utilizate în toate rezervaţiile afecate fusese infectat cu un virus biotehnologic. Lucru destul de

improbabil, totuşi, din punct de vedere teoretic, deoarece tehnologia de creare a produselor

mnezice şi a unui virus mnezic era mai atent supravegheată decât o armă nucleară, fiind

accesibilă doar în laboratoarele Guvernului European.

Cercetătorii au luat fiecare rezervaţie rurală în parte şi, utilizând arhiva serverelor, au analizat

tratatele comune, utilizate în ultimele luni în aceste comunităţi. Iniţial, se credea că vor fi câteva,

constatându-se apoi că, prin „hărnicia“ numeroaselor organizaţii politice europene, existau, de

fapt, sute de „broşuri mnezice“ comunitar-educative pe care sătenii le-au asimilat la nivel

colectiv, de cele mai multe ori în schimbul unor mici beneficii: înscrierea într-un program care

oferea fonduri băneşti, ajutoare comunitare sau promisiunea unor progrese rapide.

10

Informaţiile despre eventualele tratate infectate din Memoratoare se acumulau foarte greu.

Arhivele servelor erau imense, iar analiza dura câteva luni. În acest timp, însă, sănătatea

oamenilor nu părea a se ameliora. Tratamentul psihiatric, instituit de parcă ar fi fost vorba de o

tulburare mintală, nu dădea nici un rezultat.

În final, s-au descoperit aproape 300 de tratate educative asimilate de toţi participanţii la

experimentul rezervaţiilor rurale. Profesorul Sinulescu era consternat. În întreaga sa activitate de

profesor universitar, nici el nu era sigur că citise atâtea cărţi de antropologie, etică sau politică.

Desigur, dacă se ţinea cont şi de jurnalele ştiinţifice, se ridica, totuşi, deasupra unui agricultor...

Îşi aduse aminte cum, în tinereţe, la presiunea solicitărilor academice, adunase atâtea cărţi pe

care nu a avut timp să le citească, încât a dezvoltat un episod de tulburare compulsivă!

Abia acum oamenii de ştiinţă începură să se întrebe ce se poate întâmpla cu mintea unui om care

asimilează, brusc, fără nici o pregătire, direct în straturile profunde ale conştientului sau chiar

subconştientului, noţiuni complexe şi uneori contradictorii despre cultură, educaţie civică sau

alte domenii specializate. Profesorului Sinulescu începu să-i fie teamă pentru studenţii săi, deşi

accesul lor la Memoratoare era limitat la câteva lucrări de Antropologie, deocamdată.

La o primă analiză a celor 300 de tratate mnezice, oamenii de ştiinţă nu au găsit nimic suspect,

nici un virus biotehnologic. Aşa că au apelat la cel mai performant Teogenerator din ştiinţele

umane, capabil să construiască orice teorie pe care o dorea Guvernul, dintr-un set minim de

variabile iniţiale, utilizând resursele teoretice acumulate de ştiinţă.

Depăşind logica dialectică a noţiunilor de Fals şi Adevărat, nimeni nu putea contrazice aceste

supercalculatoare, deoarece întruchipau perfecţiunea semantică şi a argumentării. Ceea ce le

făceau potrivite, în investigaţia lor, era puterea imensă de calcul şi asociere. Oamenii de ştiinţă

introduseră în Teogenerator cele 300 de tratate mnezice, ca variabile iniţiale, iar la variabila de

11

ieşire solicitaseră să se deducă secvenţa semantică de cod comună tuturor acestor tratate. După

câteva săptămâni de calcule, pe care nici o minte umană nu le putea cuprinde, comunitatea

ştiinţifică, în frunte cu antropologul Aurel Sinulescu, privea pe ecran secvenţa de cod, compusă

din trei litere, întâlnită în toate aceste tratate: „GOD“.

Despre Teogeneratoarele din ştiinţele sociale se mai spunea, în glumă, că puteau descoperi orice,

mai puţin adevărul.

--- //---