EVOLUTIA CONCEPTULUI SI CERCETARILOR PRIVIND AUTISMUL

 

Conceptul de „autism infantil” a declanşat numeroase intrebări, controverse şi înfruntări ideologice. In secolul XIX, preocupările în această direcţie au fost puţine. Copiii cu tulburări mentale erau consideraţi idioţi (arieraţi profund sau congenital). Formele clinice – in afară de cele psihotice – erau inexistente, copiii bolnavi erau fie aruncaţi, fie abandonaţi, fie inchişi.

In 1900, medicul psihiatru Maria Montessori a revoluţionat lumea medicală cu propunerile sale. Ea a facut remarca urmatoare: “copiii deficienţi nu sunt în afara legii şi au dreptul să trăiască şi să meargă la şcoală “. Ea a elaborat o metodă pedagogică educativă elementară pentru copiii cu dificultăţi mintale şi sociale.

 La începutul secolului XIX conceptele de “demenţă precoce” şi de ”regresie” se dezvoltă puţin câte puţin, plecând de la observaţii asupra copiilor cu tulburări mintale. Astăzi, aceste tulburări alcătuiesc psihozele infantile din care face parte şi autismul. In 1911, psihiatrul Eugen Bleuler descrie pentru prima data sindromul de “schizofrenie infantila, termen care îl înlocuia pe acela de„demenţă precoce”.In afară de simptomele acestei afecţiuni, E. Bleuler insistă asupra disocierii şi introduce termenul de ”autism” pentru a califica aceşti copii, care vin din afara realitaţii, afundaţi în viata lor interioară.

Bruno Bettelheim, in 1950 considera originea autismului exclusiv ca pe o experienţă şi învinovăţea parinţii pentru aceasta grava tulburare.

Intre anii 1950 – 1960 exista tendinţa de a pune in evidenţă influenţa unei anumite conjuncturi in apariţia sindromul autist. Teza cea mai recunoscută este de orientare psihanalitică si ea ii invinovăţea pe parinţii acestor copii, considerand ca, prin crearea unei ambianţe nepotrivite acestia pot să determine apariţia sindromului autist. Se vorbeşte de ,,mame rele“, care reuşesc să inducă copiilor o stare de repliere psihică, o angoasă profundă faţă de lumea exterioară pe care copilul o percepe ca pe o ameninţare la adresa lui. Din această cauză, cura psihanalitică preconizează separarea copilului de mediul familial.

În 1943 doctorul austriac Leo Kanner a descris pentru prima data 11 copii care s-au prezentat la clinica sa cu o combinatie de grave deficite de vorbire marcate de anormalitati în interactiunea sociala si o înclinatie spre

1

comportamente stereotipe, repetitive si ritualisitce. Acesti 11 copii au fost primii copii diagnosticati cu autism infantil. El cosidera autismul ca pe ,,o incapacitate crescută de a realiza biologic contactul obişnuit cu alţi oameni“. In descrierea bolii nu se include şi prognosticul fatal de arierare, accentul fiind pus pe capacităţile restante ale pacienţilor. Această descriere a bolii este recunoscută şi astăzi în clasificările internaţionale. Desi denumirea initiala a evidentiat ca autismul infantil e observat în copilarie si documentele descriu comportamentul autist la copii, acum este clar ca autismul e vazut ca o boala pe tot parcursul vietii a carei tip si severitate se modifica în timp odata cu dezvoltarea individului.

Intre 1960-1970, autismul este considerat din punct de vedere etiologic, ca o entitate omogenă, observabilă în diferite circumstanţe. În U.S.A, autismul descris de Kanner este admis ca o entitate specifică, dar este ataşat schizofreniei infantile.

Misc si Lang introduc noţiunea de psihoze deficitare şi dizarmonice evolutive pentru a caracteriza procesele psihotice asociate cu o deficienţa mintală sau instrumentală.

Cognitiviştii cercetează fiecare sindrom autist la nivelul functiei de percepţie, în vorbire şi în viaţa socială în general. Ei recunosc atât tulburări de percepţie, cât şi tulburări prezente în capacitatea de inţelegere şi de comunicare. Astfel încep să apară supoziţii privind legatura dintre autism si factorii organici. Se consideră că plasamentul în şcoală şi familie este mai puţin adecvat. In 1969 este creată în Franţa, Fundaţia ,,Sesame autisme“, care va deveni membră fondatoare a ,,Asociaţiei autismului european“. Fundaţia numără în prezent 1200 de familii, regrupate în 30 de asociaţii regionale/departamentale, afiliate ,,UNAPEI” (Uniunea Naţională a Asociaţiilor de părinţi şi prieteni ai persoanelor handicapate mintal).

În perioada 1970 — 1990, distorsioanarea relatiei „mamă – copil” nu mai este considerată cauza exclusivă a apariţiei autismului, cercetătorii abordand cu atenţie drama părinţilor cu copii autişti, care se deosebesc de părinţii copiilor cu alt handicap.

In 1975, în Franţa este promulgată o lege care prevede ,,educaţia obligatorie” a copiilor handicapaţi ca urmare a presiunilor făcute de părinţii şi educatorii acestora. Din nefericire, această lege este rar aplicată. In 1978 au loc numeroase dezbateri nosografice. Wing si Gould vorbesc de sindromul autist şi nu de boala autistă, ei subliniand etiologia heterogenă a autismului. pe care îl consideră, drept ,,o stare finală” cauzată de factori diverşi.

Din 1981, psihozele infantile sunt denumite de DSM III „tulburări care invadează dezvoltarea” pe scurt „T.E.D.”

2

(,,pervasive developmental disordes”). Aceste tulburări sunt considerate deviaţii de dezvoltare a funcţiilor psihologice fundamentale implicate in dobândirea aptitudinilor sociale si de limbaj.

In 1987, D.S.M. III revizuit nu mai recunoaşte decât două forme: T.E.D. – ca tulburare autistă;

T.E.D. – ca tulburare autista nespecifică. Această împărţire a autismului a ridicat numeroase probleme. Astfel de concepţii neglijau dimensiunea psihopatologică şi negau suferinţa acestor copii. Cu mult înainte, unii autori au preferat să vorbească de ,,tulburări majore de organizare a personalităţii”, afectând atât constituirea identităţii copilului cât şi raporturile lor cu realitatea exterioară. Pentru aceştia, problema angoasei şi a mecanismelor de apărare este prioritară.

In 1992, Asocaţia Autismului European lupta pentru restabilirea drepturilor persoanelor autiste, pe linia drepturilor omului, tinandu-se cont de dificultatile din viata sociala.

In 1993 unii considera autismul drept o caracteristică înnăscută/fixată precoce, ambele situaţii prezentând autismul ca fiind definitiv. Alţii inţeleg autismul ca pe un proces dinamic care poate duce la evoluţii diversificate; acestia avand o orientare dinamica. Mises, Perron si Hochmann au subliniat marea varietate de evoluţii spre moduri de organizare diferite si si-au pus urmatoarea întrebare: „fixitatea structurală nu poate fi legată, in unele cazuri de factori asociaţi, sau reflectă insuficienţa mijloacelor terapeutice de care dispunem ? “ In 1996, drepturile persoanelor autiste sunt recunoscute de Parlamentul European, care precizeaza ca ,,autismul este un handicap” si se recomanda statelor membre sa recunoasca aceste drepturi si sa faca in asa fel ca ele sa fie respectate prin adaptarea unei legislatii corespunzatoare. Aceasta legislatie trebuie sa mentioneze dreptul la o viata independentă si dreptul de a participa in măsura posibilitatilor, la deciziile privind viitorul lor; ei trebuie sa beneficieze de educatie si asistenţă medicală corespunzatoare si sa nu fie supusi la angoase, amenintari sau tratamente abuzive. Cercetările medicale progresează, fiind suspectate câteva tulburări psihologice; era totuşi greu de a preciza dacă acestea sunt consecinta unor tulburari psihologice sau este vorba, mai degraba, de o interactiune intima între cei doi poli. În acest an, mass-media a contribuit mult la cunoasterea problemelor de autism, ziaristii manifestand un mare interes fata de aceasta boala enigmatica care a intrigat lumea întreaga.

Actualmente este regretabila existenta unor conflicte ideologice intre cercetarile medicale, psihanalitice, cognitive si educationale, precum si graba cu care se dagajeaza factorii organici, atunci

3

cand nu exista un tratament medical pentru autisti. Aceste conflicte se reflecta astfel:

cercetarile psihiatrice sunt adesea in opozitie cu cercetarile din domeniul educational;

parintii critica lipsa de sustinere a psihiatrilor, pe care o regasesc si ei in cercetarile educative;

uneori autismul este redus la cativa factori de ordin neuro-biologic;

cel mai adesea, functia psihologica este restransa la un numar de deficiente (limbaj, comunicare, etc.).

Toate acestea duc la o dificila intelegere a autismului, care este o boala cu o etiologie multipla.

In Franta, autismul este recunoscut ca o forma de psihoza infantila. In alte tari, autismul nu este recunoscut ca ,,o structura”, ci ca ,,o organizare”.Din contra, alte clasificari internationale vorbesc de tulburari care invadeaza personalitatea. Dezvoltarea evolutiilor permit tot mai mult descrierea sindromului si posibilitatea de a-1 diagnostica, de a gasi strategii educative, pornind de la gravitatea simptomelor, deficientelor si potentialitatile autismului. Tratamentul copiilor autişti este adesea reprezentat de o educatie specializata. Metode specifice sunt dezvoltate in special în vederea cresterii autonomiei acestor copii.

Astazi, unii clinicieni se intreaba care dintre factorii biologici sau de conjunctura sunt determinanti in dezvoltarea persoanei autiste si a dificultatilor de adaptare. Treptat apare evident ca o etiologie unica de dezvoltare, cum sugereaza dihotomia (bifurcarea) înnăscută sau dobandita, este putin realista si greu de admis. Pe acest criteriu Bursztejn, contesta opozitia dintre etiologia organica si cea psihogenetica. El subliniaza conditionarea inevitabila a dezvoltarii, atat prin determinismul genetic, cat si prin interactiunile cu mediul. El recunoaste participarea factorilor neurologici la o organizare mentala, particulară, care insa nu poate exclude si o participare psihopatologica.

Se sugereaza ca prin interactiunile din diferite domenii de cercetare sa se ajunga la propuneri mai realiste. In concluzie dezvoltarea copilului autist si a obstacolelor ce-i stau în cale sunt ,,rezultatul unei interactiuni complexe” a potenţialelor genetice si biologice si a experienţei reprezentate de parinţi, anturaj, mediul socio-economic si cultural si a tot contextului relational.

Dupa Ghergut, „autismul se prezinta sub diferite forme si grade de manifestare, cuprinse intre limitele normale si patologice.

4

Sunt evidente doua forme particulare: a) autism agitat – subiectul incearcape plan imaginar unele experiente care pot sa-l duca la extaz sau il terorizeaza; b) autism calm – se manifesta prin stari contemplative, subiectul se complace idilic prin „iluzionare” sau „ consolare”. „

Cercetarile medicale au pus accentul pe urmatoarele elemente:

originile posibile ale autismului; cauze patologice;

cauze organice;

cauze biochimice;

cauze imunologice;

cauze neurologice;

procentajul semnificativ al copiilor;

tratamentul medical.

  Cu toate ca s-au obţinut o serie de rezultate, nici o cauza obiectivă nu a putut fi determinata pana in prezent, cum ar fi existenta la copiii autisti a unei gene X fragile sau probe ale unei disfuncţii neurologice.Totusi, unele rezultate au fost obtinute constant:

-deficiente imunologice cu urme crescute ale neuromediatorului ; -o legatura intre stresul matern anormal din timpul sarcinii,

retardul psihomotor si unele insensibilităti algice (de durere).Unele cercetari se orienteaza spre o interactiune intre

diferite procese care, din cauza unui dereglaj, antreneaza demobilizarea largă a mecanismelor psihice cerebrale sau motorii.

DR. TARDJMAN

Descrie autismul ca un profil comportamental asociat cu un profil neuro-anatomic si neuro-clinic. Exista o apropiere de date biologice, psihologice si de mediu. El vorbeste de cauze multifunţionale, generatoare de senzatii incomprehensibile si care nu pot fi stapanite, darorita unei disfuncţii in comportarea semnalelor de mediu, de angoase primitive sau arhaice, care

5

acţioneaza asupra reprezentarilor spaţiale si de imagine a corpului. Aceste angoase ar fi responsabile de trairile de ,,prabusire“, de distrugere si exterminare, de ,,. Copilul incearca sa faca fata acestei situatii printr-o tentativa de stapânire, printr-un sistem senzorio-perceptiv. Aceasta este cauza care duce la aparitia “serotoninei” – ca o “descarcare a tensiunii anxioase“.cadere in adancuri“

 PSIHANALIZA ŞI AUTISMUL

Modelul psihanalitic aplicat starilor psihotice ale adultului nu poate explica autismul infantil. Din aceasta cauza, unii autori au elaborat noi concepte:

- unul dintre modele considera autismul ca fiind un mod de apărare contra trăirilor terifiante;

-alţi autori acorda o mai mare importanta auto-senzorialitaţii si dificultatii de a controla şi stapâni evenimentele senzorialitati ;

-altii acorda importanta vieţii stranii sau trairilor corporale si a rezonantei asupra funcţiei pielii;

-multi autori pun accentul pe relatia mama – copii ; -altii subliniaza rolul tatălui - in functia sa simbolică si locul

imaginarului.

BRUNO BETTELHEIM

Autorul a fost inchis intr-un lagar de concentrare, unde a putut observa fenomenele de repliere a prizonierilor, in atitudini catatonice, acestia parand a accepta voluntar situatia lor. Comparând aceste rezultate cu autismul infantil, ajunge la urmatoarea concluzie: „copilul nu poate face faţa, prin experienţa sa proprie,la o activitate care suferă modificări, datorită aparitiei unor elemenle noi; ca atare el nu poate sa obtină satisfactie pentru nevoile sale, ajungand la o disperare profundă”.

Concluzie: Este vorba de copiii- victima – victime ale unor grave perturbari afective, determinate de un mediu familial neanimat, atemporal care face din copilul lor ,,o masina”. Prin aceasta, autorul descrie o teorie care culpabilizeaza parintii, considerandu-i pe parintii drept prima cauza a handicapului propriilor copii (perturbare afectiva grava).

6

 FRANCES TUSTIN

Ipoteza sa se bazeaza pe faptul ca autismul poate fi explicat prin ,,ruptura copilului de la sanul mamei” (in sens metaforic), copilul fiind considerat ,,o prelungire a corpului mamei”. In felul acesta, dezvoltarea psihica a fost stopata – intr-un stadiu precoce al vietii de trairea maternala, cand ,,copilul avea inca nevoie de a trai iluzia unei contopiri corporale cu mama”. Aceasta iluzie trebuie eliminata progresiv, printr-o pregatire simultana atat a mamei cat si a copilului, iar momentul separarii trebuie realizat treptat. Aceasta ruptura creeaza trairea de ,,discontinuitate corporala”, intre corp si mediu, ,,o ruptura a unei parti din sine insusi”‘.

Copilul prezinta tendinta de a completa propriul sau corp, folosind si manipuland obiecte neanimate, pentru a pastra sentimentul de continuitate minimala.Plecand de la aceasta ipoteza centrala, autoarea distinge diferite tipuri de autism:

-autism normal;-autism primar normal;

-autismul secundar;

determinat de ruptura precoce de la sanul mamei ; “Eu-1 nu este diferentiat de Non-Eu (copilul isi construieste o cochilie protectoare, pe care o numim crustacee)”, unde copilul are un comportament inert si pasiv, legat de o slabiciune fata de sanul maternal;care cuprinde prima perioada de hranire . Autoarea acorda multa importanta metodelor educative si pedagogice, afirmand ca este important ca parintii, educatorii si terapeutii sa creeze o prezenta, care sa fie resimtita de copil sub forma unei atmosfere de incredere, de caldura si de incurajare. Se pune intrebarea: “ruptura foarte precoce de la sanul maternal nu este mai degraba o consecinta, decat originea autismului?!“.

CUVINTE CHEIE:-ruptura precoce de la sanul mamei;

-trairea psihica de ruptura, imaginata de copil ca o ,,gaura neagra”; -construirea de catre copil a unei „ cochilii protectoare “.

MARGARET MAHLER

Autoarea descrie stadiile copilariei in urmatoarele perioade:-faza autista;-faza simbolica;-faza de individualizare,cand copilul incepe progresiv sa devina autonom.in primele luni;in

primele saptamani. Studiul facut pe copiii psihotici a scos la iveala lipsa uneia

7

din aceste faze in evolutia dezvoltarii lor, ce a determinat-o sa ajunga la urmatoarea concluzie: psihoza autista este cauzata de lipsa primei faze de dezvoltare a copilului, care are la baza halucinatia de despartire a mamei, care nu a putut sa devina obiectul de referinta senzoriala. In aceasta situatie, limitele ,,Eu-lui corporal” nu ar putea sa fie percepute ; (faza simbolica dificila poate fi originea unui autism primar sau secundar, daca mama, antrenand o relatie simbolica cu copilul sau, traieste in imprevizibil si frustrare ; aceasta stare va duce copilul la autism).

In psihozele simbolice copilul recunoaste pe mama sa ca fiind diferita fata de el si ezita sa fuzioneze cu ea pentru a nu fi „absorbit de aceasta”; el isi considera mama drept ,,o extensie a corpului sau“, deoarece ,,el insusi nu va fi diferit de obiectul mama“. Deseori, aceste doua categorii se pot combina intre ele.  MELANIE KLEIN

Autoarea afirma ca inca de la inceputul existentei sale “viata fantastica a sugarului este dominanta“. Ea descrie doua perioade necesare evolutiei Eu-lui, si anume: perioada de schizofrenie a sugarului si perioada depresiva. Mecanismele de aparare arhaice contra unei angoase persecutive sunt urmatoarele:

-proiectia; -identificarea proiectiva;-refuzul sau respingerea;-idealizarea.Daca ambianta maternala este neadecvata si daca unele mecanisme intra-

psihice nu sunt puse in miscare, sau daca progresul cognitiv este insuficient, atunci va avea loc fixarea patologica – la prima faza precoce de dezvoltare a copilului si consolidarea patologica schizo-paranoida (divizarea obiectului si Eu-lui in bine si rau). Caracterul dureros al realitatii duce la identificarea proiectiva patologica, care va face realitatea si mai dureroasa si mai persecutiva. Intr-o psihoza, daca predomina experientele rele asupra celor bune, copilul nu va putea sa abordeze faza depresiva, sa integreze ambivalenta sa si nici sa construiasca o realitate adecvata.

Autoarea pare sa introduca cate ceva din reprezentarea mintala a schizofrenului si din dizarmoniile psihotice ale copilului mare. Din contra, ea nu aduce nici o explicatie autismului.

I. Perioada (pozitia) schizo-paranoida.

8

Procesele de delimitare si angoasa sunt dominante (angoasa paranoida este angoasa de distrugere a Eu-lui pana la obiectul sau). Astfel, se protejeaza fata de suferinta depresiva prin mecanismele de separare, proiectie, intersectie si identificare proiectiva.

Separarea obiectului si a experientelor copilului in bine si rau organizeaza universul impresiilor emotionale. Aceasta separare are ca scop indepartarea obiectului persecutor; are loc separarea pulsiunilor agresive si libidinoase. Obiectele rele sunt separate de cele bune si proiectate spre spatiul inconjurator; cele bune sunt incorporate in sine. Separarea este o conditie prealabila de integrare ulterioara; treptat se trece la perioada (pozitia) urmatoare.

II. Perioada (pozitia) depresiva.

Binele si obiectul rau sunt percepute ca unul singur, iar mama este o sursa atat a binelui cat si a raului. Sugarul descopera suferinta sa, dependenta extrema fata de mama si gelozia fata de ceilalti. El va ,,proba” suferinta, nelinistea, depresia si va confrunta ambivalenta sa fata de acest ,,obiect total” (mama) prin tendintele sale agresive. Pentru a se proteja de atacurile sale sadice fata de mama, copilul va cauta sa repare, ceea ce va constitui premisele de afectiune fata de altii.

Această etapă bazată pe antagonismul “între dragoste şi ură” este necesară dezvoltării. Dacă perioada depresivă va fi depăşită cu greu, ea poate deveni nucleul unde se vor grefa stările patologice ulterioare.

CUVINTE CHEIE:-viaţa fantastică a copilului;-perioada schizo-paraniodă şi depresivă;-separarea şi identificarea proiectivă;-angoasa persecutivă şi depresivă.

 WILFRED BION

„Mama este o fiinţă mulţumită atunci când isi îngrijeşte bine copilul; ea va veghea ca acesta să fie protejat şi bine hrănit şi ii va asigura o bună dezvoltare. Gesturile sale vor reflecta gândurile, grija şi sentimentele pe care le are faţă de copil.”

Autorul descrie funcţiile de mulţumire, de legatură sau de delimitare a mamei. El situează relaţia mamă – sugar, într-o relaţie continuă. Mama supraveghează copilul, observă şi adună emoţiile neorganizate sau trăirile terifiante ale acestuia, pe care le modifică, făcându-le suportabile. Ea le va reda copilului său într-o formă acceptabilă. Copilul „realizează” că mama este bună,

9

dând o formă trăirilor sale haotice, pe care va putea, astfel, să le păstreze într-un spaţiu psihic. În cadrul psihozelor autiste sau simbolice există un derapaj al acestor procese. Copilul va rămâne afundat în resentimentele sale haotice, este confuz, neputând să realizeze ce-i lipseşte. Trebuie subliniat că, pentru copilul autist este necesară o terapie care să adune toate emoţiile primitive, neorganizate şi neelaborate, pe care să le redea ulterior sub o formă asimilabilă. În felul acesta, copilul va putea să acţioneze pe cont propriu, să realizeze un spaţiu psihic personal şi să-şi organizeze viaţa emoţională.

GENEVIEVE HAAG

- consideră relaţia mamă – copil, ca fiind o legătură psihică; mama este aceea care filtreză primele senzaţii ale copilului, având un rol de paraexcitare (excitare paralelă). Copilul se va forma datorită acestui schimb de senzaţii, percepţii şi emoţii care trec de la mamă la copil. Mama trebuie să se adreseze copilului prin cuvinte care să reprezinte trăiri menite să-l anime. Autoarea a observat că la copii autişti există o rupere a legăturii psihice între mamă şi copil. Această stare va genera instalarea mecanismelor autiste de supravieţuire. Astfel, copiii ajung să nu-şi mai cunoască sau să nu folosească anumite părţi ale propriului corp. GENEVIEVE HAAG consideră că apare „a doua piele”, ca sistem defensiv, ca o barieră între copil şi cei din jur. Copilul va considera „veşmintele” drept o carapace, o cochilie somatică rigidă, care-i dă posibilitatea să-şi ascundă deficienţele.

CUVINTE CHEIE:-filtru şi paraexcitaţia;-expunerea în cuvinte a trăirilor copilului;-mecanismele autiste de supravieţuire;-apare o „a doua piele”.

 ESTHER BICK

-remarcă lipsa de coeziune psihică şi nepăsarea faţă de diferite părţi ale corpului; ea consideră pielea ca pe un învelis ce adăposteşte o serie de zone interioare, ca un sac ce delimitează un spaţiu în interior. Mama va deveni obiectul de legătură al copilului, care progresiv va interioriza şi apoi va percepe propriul său organism.

E. Bick vorbeşte de acea zisă „piele psihică” care va permite o

10

organizare progresivă a mecanismelor proiective, introective şi de identificare; în felul acesta se va dezvolta propriul psihism al copilului. În această situaţie, integrarea nu este posibilă şi se instalează comportamentul patologic, identificarea proiectivă morbidă şi identificarea adezivă. Copilul se lipeşte de altă persoană şi foloseşte corpul acesteia ca pe „o prelungire a propriului său corp”; această persoană nu este recunoscută în existenţa sa proprie. Uneori, copilul îşi construieşte o carapace denumită „a doua piele musculară”. El se înveleşte cu această „piele musculară”, înlocuind dependenţe obiectului printr-o pseudoindependenţă.

CUVINTE CHEIE: -absenţa coeziunii psihice (mamă – făt);-„pielea psihică”;-„a doua piele musculară”;-Identificarea adezivă;-Identificarea proiectivă;-Identificarea introectivă.

 DONALD MELTZER

Se referă la teoriile autoarei E. Bick şi descrie autismul ca pe o dezorganizare a senzaţiilor; Eu-l este dezmembrat, nu există nici o posibilitate de coerenţă, iar diferitele capacităţi perceptive sunt separate unele de altele. Astfel se realizează o disociere a senzaţiilor, o multitudine de evenimente senzoriale suprapuse, necoordonate şi neinteligibile. Există un vid psihic, fără nici o posibilitate de discriminare a trăirilor interne şi externe.

În articolul său, autorul vorbeşte de un organism „neexpus la toate vânturile senzoriale şi emoţionale”: universul relaţional al autiştilor este caracterizat prin absenţa spaţiului psihic şi corporal,care sunt de neseparat şi care percep universul într-o manieră bidimensională. Acest univers este perceput fără profunzime şi fără diferenţiere între afară şi înăuntru. În continuare, autorul vorbeşte de lipsa de coeziune a facultăţilor mentale şi lipsa ataşamentului faţă de evenimentele unisenzoriale.

Stereotipiile sunt manevre defensive de izolare, ca o necesitate de a controla obiectele într-o manieră repetitivă, în scopul de a fi percepute. Copilul va intra în crize de angoasă atunci când posibilităţile de reechilibrare devin imposibile.

11

 CUVINTE CHEIE:-lipsa de coeziune a facultăţilor mentale;-lipsa de ataşament faţă de evenimentele unisenzoriale.

 DIDIER ANZIEU

El descrie functia psihică de dezvoltare cu ajutorul funcţiei corporale. Este vorba de un Eu-corporal, prin care toate funcţiile psihice se vor desfăşura. Mama este „prima piele a copilului”. Autorul descrie „Eu-l – piele”, pe care îl consideră ca pe un înveliş protector şi securizant de la care Eu-l va putea să înceapă, puţin câte puţin să se constituie, să se organizeze şi să se structureze. Aceasta oferă psihismului, conştiinţa învelişului nostru corporal, care ne va permite să ne ancorăm şi să trăim în lume.

Autorul consideră Eu-l corporal ca precursorul sentimentului identităţii de sine şi de sensul realităţii; el recunoaşte interacţiunea mamă – sugar ca pe un dublu feed-back (dublă informare), ca pe o piele comună pentru copil şi mamă, ca pe o etapă prealabilă în procesul de recunoaştere a pielei proprii şi a propriului Eu. Relaţia primordială a mamei este recunoscută ca o condiţie prealabilă în recunoaşterea de sine.

Pielea ar avea rol in:-menţinerea psihismului;-ocrotirea psihismului;

-para-excitaţia;-inter-senzorialitatea;-funcţia de susţinere a relaţiilor sexuale;-înscrierea în urmelor senzoriale. DIDIER ANZIEU consideră pielea ca pe un manuscris original

care păstrează urme de ştersături ale unei scrieri originale. În psihoze există o perturbare gravă a diverselor

funcţii ale Eu-lui-piele. Copilul nu poate să verifice sentimentul de continuitate care să-i permită a diferenţia senzaţiile ce i-au lăsat urme pe propriul creier. El nu a putut să perceapă un înveliş corporal complet pentru a putea trăi în lumea care-l înconjoară. Este vorba de o apărare la nivelul Eu-lui-piele care nu a putut să devină un postament puternic pentru a procura o bună relaţionare cu obiectele. Manuscrisul originar nu a putut să înregistreze decât urme abia vizibile. Autorul descrie apariţia unei antifuncţii, numită distrucţia pielei si o altă formă de autism în care copilul este depăşit de angoasă, având loc o mare permeabilitate senzorială, pielea ne-mai-putând să asigure funcţia filtru şi de modelare al stimulilor. Manuscrisul originar va fi plin de semne, care însă nu

12

pot fi înţelese. Este vorba de o funcţie toxică a Eu-lui-piele, care devine o tunică otrăvită, sufocantă şi dezagreabilă.

CUVINTE CHEIE:-interacţiunea mamă – sugar;-dublul feed-back;-apariţia Eu-lui-piele;-funcţiile pielii;-manuscrisul originar.

Eu-l corporal inglobează investiţia libidinală şi devine un înveliş de excitatie sexuală globală; pentru a forma reprezentările la copil, oferind acestuia senzaţii-afecte uşor de integrat;

D.W. WINNICCOTT

Originea psihozelor infantile este căutată în eşecul relaţiei de adaptare între mamă şi copil. Copilul reprezintă stadiul primar al ne-integrării şi el nu poate exista fără îngrijirile mamei. Este nevoie şi de condiţiile optime de mediu care să favorizeze dezvoltarea armonioasă a copilului. Mama trebuie să fie suficient de bună, pentru a menţine o existenţă continuă copilului pe toată durata fazei de dependenţă absolută a acestuia faţă de mamă. Îngrijirile acordate de mamă vor ajuta la structurarea Eu-lui copilului. Sentimentul continuu al existenţei nu trebuie să fie întrerupt de nelinişti exterioare, cum ar fi, de exemplu, agresiunile.

Îngrijirile mamei permit copilului să se diferenţieze progresiv, trecând prin faza de dependenţă relativă, care va fi urmată de faza de evoluţie spre dependenţă absolută. Începând cu această ultimă fază de dependenţă absolută, copilul va descoperi progresiv realitatea exterioară, fiind în măsură să o înţeleagă. Psihoza infantilă este rezultatul anulării acestor cuceriri din cauza reacţiilor de apărare faţă de mediu.

Sugarul este o fiinţă imatură, tot timpul aflată în faţa unei angoase pe care nu o cunoaşte; el este fragil şi dependent de mediu. Angoasele distructive nu provin din fantasmele sale, dar sunt legate de lipsa de dezvoltare. Dacă mediul este nefavorabil, are loc un şoc interior, o stare de confuzie şi o lipsă de integrare, oarecum şi neputinţa de a avea relaţii cu propriul corp.

Autorul descrie depresia psihotică ca pe o discontinuitate şi o ruptură cu suprafaţa corporală, când relaţia cu obiectul nu mai este posibilă. Copilul

13

nu va mai avea acces la existenţa fiinţei sale şi nu va mai putea diferenţia exteriorul de interior.

De asemenea vorbeşte de un stadiu al „oglinzii”. Mama care-l priveşte şi se ocupă de copil exprimă, prin mimică şi calitatea îngrijirilor acordate, imaginea dorinţelor sale. În acest stadiu, copilul poate capta acest portret în el însuşi şi pentru a-l păstra în vederea construirii propriul Eu; imaginea mamei este precursoarea oglinzii în dezvoltarea emoţională a omului.

Autismul este o încercare de supravieţuire în faţa unei anarhii şi a unui haos interior, care depăşesc modul de apărare contra senzaţiilor angoasante. Nu este vorba de o oprire într-un stadiu primar, ci de o organizare deviantă şi specifică. Mama susţine copilul asigurând o funcţie de suport pe lângă Eu, pe care îl protejează de angoase. Copilul va căpăta încredere, va putea să se integreze, iar personalitatea sa va gasi un fundament sigur.

Prin îngrijirile sale, mama va face copilul să simtă o legătură solidă intre Eu-l şi corpul său. Maniera de a ţine copilul are un rol important în capacitatea de acceptare şi de integrare corporală. În acest fel, se permite interiorizarea schemei şi imaginii corporale. Îngrijirile mamei favorizează tendinţa înnascută a copilului de a accepta limita produsă de piele, această barieră care separă Eu-l de non-Eu.

Adaptarea mamei la nevoile copilului crează acestuia iluzia că există o realitate exterioară care corespunde propriei sale capacităţi de a crea („jocul cu realitatea”). Apăsarea exercitată de un obiect va determina relaţia cu acesta (relaţia subiectului cu obiectul). Este necesar de a oferi Eu-lui cadrul şi timpul de a consolida aceste cuceriri, de a negocia şi de a se întâlni cu realitatea care îl înconjoară.

CUVINTE CHEIE:

mama – suficient de bună;

existenţa neliniştii exterioare;

structura unitară: sugar – îngrijiri maternale;

stadiul de „oglindă”;

autismul – „încercare de supravieţuire”.

14

 

JACQUES LACAN

Consideră ca drama psihoticului nu constă în lipsa mamei ci în imposibilitatea de a umple această lipsă. Autorul explică psihoza infantilă prin lipsa stadiului de oglindă şi din decăderea din drepturi al numelui de tată. La naşterea sa, „copilul este aruncat într-o lume simbolică şi socială, încărcată de sensuri”. El trăieşte într-o lume în care senzaţiile sale nu sunt încă structurate şi unde imaginarul său se amestecă cu propriile percepţii. Accesul la simboluri nu este posibil decât prin trecerea prin stadiul de oglindă, când se reflectă imaginea corpului unificat; el va putea să recunoască şi să construiască un Eu-imaginar, precursor al Eu-lui definitiv. Acest moment va constitui prima cucerire imaginară a unei identităţi – identificarea primitivă a unei imagini totale a corpului, pe care se vor grefa identificările ulterioare.

Când copilul nu parcuge stadiul de oglindă, rămâne la marginea imaginarului pierdut în fantasma corpului său, fără vreun suport cu alte obiecte; astfel el va deveni psihotic.

Chiar înainte de concepţie, copilul devine rezultatul unor proiecţii paternale, obiectul dorinţei părinţilor. Imaginea copilului se realizează prin fantasmele părinţilor, legate de istoria individuală a cuplului şi de o structură socială diferenţiată. Mama va constitui o oglindă unde se amestecă maniera reală a copilului şi istoria fantastică maternală înscrisă în el. Copilul reprezintă dorinţa imaginară a mamei, care nu este imaginea ei, ci una care se detaşează de corpul şi de existenţa sa reală.

Autistul nu are acces la stadiul de oglindă; Eu-l său corporal nu este separat de cel al mamei. El trăieşte într-un stres nedeterminat, iar trăirile senzoriale şi emoţionale nu pot fi controlate.

Autorul consideră că psihoza este legată de decăderea semnificaţiei de non-tată, adică absenţa inscripţiei de castrare simbolică in inconştient.

Deşi la naştere, este rupt biologic de mamă, el continuă să formeze cu aceasta un „tot”, şi caută să atragă asupra lui toată dorinţa mamei. Se poate spune că sugarul este într-o poziţie de falus maternal. În acestă situaţie, funcţia tatălui este de a rupe copilul din această poziţie. El va proceda la castrarea simbolică, pentru că tatăl reprezintă o lege (interzicerea incestului).

Mama asigură o funcţie de mediere in legea tatălui.

15

Psihozele corespund unei structuri psihologice, unde procesul de castrare nu a avut loc; copilul rămâne într-o relaţie cu mama, unde tatăl nu-şi mai găseşte locul.

CUVINTE CHEIE:

stadiul de oglindă

fantasma corpului

Eu-l imaginar, precursor al Eu-lui adevărat

decăderea non-tatălui

castrarea asimbolică

Psihologul Cornelia Codreanu

Acesti copii sunt captivi intr-o lume a tacerii, intr-o lume lipsita de zambete sau de bucuriile normale ale copilariei. Au uneori ochii atat de expresivi incat ai impresia ca traiesc intr-o lume a lor, refuzand sa o acepte pe cea in care i-am adus noi, pentru ca nu este suficient de buna pentru ei. Incerci sa le vorbesti dar nu te inteleg. Adesea continua sa faca ceea ce faceau dand impresia ca nu aud. Nu vorbesc desi simti ca ar avea atat de multe de spus. Acesti copii au fost descrisi sugestiv, ca fiind intr-un labirint cu peretii de sticla,si in imposibilitatea de a comunica cu ceea ce este dincolo de acestia. Si atunci nu pot decat sa lovesca acesti pereti in speranta de a fi auziti si intelesi.

Autismul are o plaja larga de gravitate. Incepand de la formele usoare, in care se gasesc copiii greu sociabili, considerati foarte seriosi, care interactioneaza dificil chiar si cu parinti, si au anumite obiceiuri neobisnuite, pana la cazurile grave in care vorbirea lipseste cu desavarsire, iar copiii sunt in imposibilitatea de a fi independenti sau de a interectiona in vreun fel cu lumea inconjuratoare. Depinde foarte mult nu numai gravitatea bolii, ci si momentul in care aceasta este descoperita si se incepe terapia cu ei.

Autismul este din pacate, o boala grava, fara leac, dar care poate fi ameliorata daca este depistata din timp si tratata corespunzator. Primele semne pot aparea inca din primele luni de viata.

Copilul autist, nu zambeste, nu rade. Nu se uita in ochii celuilalt. Nu intinde manutele catre parinti. Are o expresie a fetei aproape imobila si nu reactioneaza aproape deloc la ceea ce-l inconjoara. Prefera anumite pozitii ale corpului si repeta mecanic anumite miscari. Mai marisor, la varsta primelor gungureli, acestea intarzie. Nici cuvintele nu se grabesc sa apara in gurita lui.

16

Multi parinti ignora acest aspect punandu-l pe seama unei simple intarzieri in vorbire sau cel mult il suspecteaza de probleme cu auzul si vorbirea. E trist cum pe acesti micuti jucariile ii lasa reci. Ursuletii care se invartesc deasupra patului o fac in zadar. Sunetul jucariei muzicale trece pe langa urechea lor. Nu stiu sa ceara sau sa arate cu degetul ceea ce doresc.

Atunci cand cresc mai marisori, in formele mai usoare ale bolii, desi isi pot coordona miscarile partial sau chiar total, au predilectie spre repetitivitatea exagerata a unor activitati sau gesturi. Bat cu lingura in farfurie, invart o roata, apasa un buton, etc. Daca adultii nu ii opresc, pot continua acest lucru ore in sir. Daca reusesc sa-si insuseasca vorbirea si acesta este marcata de stereotipii verbale. Repeta anumite cuvinte. Rare sunt cazurile in care reusesc sa conceapa propozitii cursive, coerente.

Au crize de plans inexplicabile, care pornesc din senin si se opresc fara un motiv plauzibil. Au tendinta sa se legene cu tot corpul sau sa-si miste mecanic, timp indelungat mainile in aceiasi miscare. Datorita faptului ca nu pot comunica, frustrarile lor sunt aduse la suprafata de iesiri si sentimente violente.

aprilie 12, 2009

“Autismul nu este o boală, ci o tulburare neuro-biologică şi care ţine de abilitarea de comunicare a persoanei”, a spus dna Carmen Ghercă, preşedintele filialei Iaşi a Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism. O persoană cu autism are o capacitate calitativ scăzută în interacţiunea cu ceilalţi, are dificultăţi în a-şi crea relaţii de lungă durată, evită să privească în ochi o altă persoană şi nu este interesată de contactul cu alţii, îi este greu să înţeleagă sentimentele şi reacţiile altora, are o capacitate scăzută de comunicare şi deseori nu foloseşte limbajul pentru a comunica. Are un comportament limitat, repetitiv şi stereotip în interese şi activităţi. “Pentru mulţi copii cu autism, jocul nu are variaţii şi este legat deseori de un anumit obiect. Ei folosesc greşit chiar şi jucăriile”, explica dna Ghercă, făcînd referire şi la unul dintre jocurile fiului ei: “Este un exemplu pe care îl folosesc des, pentru că este clasic. Robert nu se juca normal cu maşinuţa pe covor, ci o răsturna şi învîrtea roţile”.

Un copil cu autism este diagnosticat cam pe la vreo 2-3 ani. “Copilul meu avea aproape doi ani, vîrstă pînă la care nu a dat nici un semn de autism. Am observat că începuse să-şi piardă din achiziţii. Nu mai răspundea la stimuli, părea că nu aude. Am făcut tot felul de investigaţii şi, la final, am aflat că era vorba despre autism”, a derulat dna Ghercă un film al memoriei. Pentru ea, momentul de atunci a fost şi unul de reîntoarcere în băncile şcolii. A participat la foarte multe cursuri despre autism, a învăţat cum pot fi ajutaţi copiii care au o astfel de tulburare şi a început o luptă cu sistemul care le refuză multe lucruri copiilor şi adulţilor cu autism.

17

Prima măsură a fost deschiderea, la Iaşi, a filialei Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism, organism prin care a început să deruleze proiecte în sprijinul persoanelor care suferă de această tulburare. În general, oamenii se tem de diferenţe, acceptă cu greu ideea că alţii pot fi altfel. Despre persoanele cu autism ştiu doar că au probleme de comunicare, dar nu ştiu că au o gîndire concretă, că înţeleg ceea ce li se spune chiar dacă nu vorbesc, că pentru ele limbajul non-verbal este foarte important. Pentru o persoană cu autism poate fi greu să înţeleagă cuvîntul în adevăratul său sens, să sesizeze confuziile şi pericolele, să fie nesincer şi să înţeleagă nesinceritatea ori intenţiile ascunse din comportamentul altora şi sentimentele altora. De aceea, au nevoie de sprijin, iar aici un rol foarte important în are statul, care însă nu a făcut mare lucru.

Copiii cu autism trebuie integraţi în învăţămîntul de masă, aşa cum este în multe ţări, iar adulţii au nevoie de un loc de muncă, pe care însă mulţi li-l refuză.

Filiala Iaşi a ANCAAR, cu sprijinul Fundaţiei “Ancora Salvării“, a reuşit să obţină două clase de elevi la Şcoala Specială “Constantin Păunescu”. De ei se ocupă o echipă din care fac parte psihologi, psihopedagogi, un educator specializat, logopezi şi kinetoterapeuţi. “Faptul că petrec atît de mult timp la şcoală îi ajută pe aceşti copii să devină mai independenţi. Aici primesc cunoştinţe noi prezentate într-o manieră cursivă, după programe şcolare adaptate specificului tulburărilor din spectrul autist”, ne-a mai spus dna Ghercă.

La Iaşi, a fost prezentă Anke van Wijk, consultant autism/logoped, de la “Lunet zorg”, o organizaţie pentru persoane cu dizabilităţi mentale şi coordonatorul proiectului de formare profesională în domeniul autismului în Iaşi. “Este vorba despre copiii cu autism, nu despre copiii autişti, pentru că dacă analizăm fiecare persoană în parte, fiecare dintre noi are în el un element autist”, ne-a spus dna Anke van Wijk. Cursuri despre autism vor mai fi organizate şi în următoarea perioadă, respectiv încă două întîlniri în acest an (iunie şi octombrie/noiembrie) şi anul viitor, în primăvară şi în toamnă, cînd va avea loc şi închiderea cursului de autism.

Timp de o săptămînă, la Centrul de Servicii Comunitare “Sf. Andrei” din Iaşi s-a desfăşurat training-ul cu tema “Intervenţia asupra copilului cu autism”, organizat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi, în parteneriat cu Organizaţia Z.Z.G. Olanda, reprezentată de dna Anke Van Wijk şi Asociaţia Stichting Dominique Roemenie Olanda, reprezentată de dna Antoinette Smits. Acest training face parte dintr-un proiect de formare de 3 ani, de care este responsabilă Fundaţia ZZG Olanda şi care are ca scop perfecţionarea celor care lucrează cu persoane cu Tulburări din Spectrul Autist (TSA), în colaborare

18

cu Facultatea Fontys din Olanda. “Prima colaborare dintre olandezi şi Centrul “Sf. Andrei” datează din 2006, cînd a fost înfiinţată o grupă pentru copiii cu autism, cu un sprijin de 2.000 de euro din partea olandezilor”, am aflat de la dna Georgeta Ciobanu, şeful Centrului de Servicii Comunitare “Sf. Andrei”.

Seminarul desfăşurat în perioada 23–26 martie a fost al patrulea organizat la Iaşi de specialiştii olandezi, primul simpozion avînd loc în mai 2007. Au mai urmat apoi două întîlniri, în mai 2008 şi noiembrie 2008, în cadrul cărora s-a discutat despre reabilitarea copiilor cu autism, metode de stabilire a diagnosticului, cauzele care determină autismul şi metode de recuperare ale copiilor cu autism. La aceste manifestări au fost invitaţi de fiecare dată logopezi specialişti în autism, psihologi, medici din Olanda, dar şi asistenţi sociali, educatori specializaţi care lucrează în centrele de plasament din Iaşi şi centrele de zi pentru copiii cu nevoi speciale, cît şi părinţii copiilor cu autism. Printre proiectele de viitor ale specialiştilor olandezi se numără traducerea unor cărţi despre autism, care să vină în sprijinul specialiştilor români şi nu numai, dar şi implementarea unui proiect pilot, în colaborare cu Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, care prevede înfiinţarea unui master în autism, pentru pregătirea tinerilor studenţi ieşeni. Maura Anghel, Geanina ManolacheImprimat de la http://www.evenimentul.ro (duminica, 12 aprilie 2009). Adresa articolului este http://www.evenimentul.ro/articol/autismul-calatorie-intr-o-lume-tacuta.html

In lume exista peste 67 de milioane de persoane care prezinta tulburari de spectru autist si conform acelorasi statistici in Romania sunt peste 30.000 de copii (ne)diagnosticati cu tulburari din spectrul autist.

 Test ocular pentru diagnosticarea autismului la bebelusi

By materialeaba

Test ocular pentru diagnosticarea autismului la bebelusi (2008-08-26)Revista Somatoterapia Nr. 31 /2008

Test ocular pentru diagnosticarea autismului la bebelusiSursa: Rompress

O echipa de cercetatori canadieni a pus la punct un test care permite diagnosticarea autismului la copii inca de la varsta de 9 luni. Studiul foloseste o tehnologie ce permite urmarirea si masurarea miscarilor oculare ale copiilor.

19

Acest test ce presupune diagnosticarea precoce a autismului se bazeaza pe ipoteza ca un copil care interactioneaza vizual cu mediul in care se afla are o dezvoltare psihica normala. Conform cercetatorilor, copiii care sufera de autism nu-i privesc pe ceilalti oameni in ochi si evita sa-si fixeze privirea pe fetele acestora.

Autismul se transmite ereditar. Autismul care se manifesta prin foarte slabe relatii si interactiuni sociale si de comunicare, afecteaza 1 persoana din 1.000. In ceea ce priveste gradul de incidenta al autismului in functie de gen, proportia dintre baieti si fete este de 4 la 1. In aceasta cercetare a fost ales un esantion de copii proveniti din familii cu antecedente in autism si un alt esantion martor, de copii proveniti din familiile in care nu existau rude suferind de autism.

Directia privirii copiilor a fost masurata folosindu-se un sistem informatic de detectare a miscarilor oculare. Acest test este conform realizatorilor sai, cu totul obiectiv in descoperirea semnelor autismului. Acest test poate fi facut in doar 10 minute  si nu este deloc influentat de alti factori, precum experienta profesionala a medicului.Pana in prezent, stiinta nu permitea  diagnosticul autismului decat dupa varsta de 3 sau 4 ani. Acest test este cu atat mai important cu cat diagnosticarea cat mai rapida a autismului ofera mai multe sanse de vindecare a acestei afectiuni.

Ziua de 2 Aprilie a fost declarata, la data de 18 decembrie 2007, de catre Natiunile Unite, Ziua Internationala de Constientizare a Autismului.

Cauze

Autismul pare a avea o agregare familiala, sugerand existenta unui factor genetic. Deoarece persoanele cu autism pot avea o multitidine de manifestari, variind de la individ la individ, oamenii de stiinta cred ca ca sunt implicate mai multe gene. Cercetarile care sunt in derulare au ca scop identificarea acestor gene. Unii experti considera, de asemenea, ca factori de mediu pot avea un rol in aparitia autismului si, desi, ei au studiat mai multi astfel de factori, printre care ar fi vaccinurile, nu au gasit pana in prezent o cauza clara.

20

Cercetarile imagistice ale creierului persoanelor cu autism au identificat anomalii in anumite zone cerebrale, inclusiv in acelea responsabile de emotie si de relationarea sociala. Alte studii sugereaza ca persoanele cu autism au niveluri crescute ale neurotransmitatorului numit serotonina, o substanta chimica care trimite mesaje in interiorul creierului. Totusi, aceste studii sunt preliminare si in prezent se desfasoara cercetari pentru a se explica modul de afectare a creierului in autism.

Simptome

Simptome principale

Severitatea simptomelor variaza semnificativ de la o persoana la alta. Totusi, toate persoanele cu autism au anumite simptome principale in urmatoarele domenii: Interactiuni sociale si relatii interpersonale. Simptomele pot fi: - probleme semnificative in dezvoltarea abilitatilor de comunicare nonverbala, cum ar fi privirea ochi-in-ochi, expresii faciale si posturi ale corpului - incapacitatea de a stabili relatii de prietenie cu copiii de aceeasi varsta

- lipsa interesului in a impartasi bucuria, preocuparile sau realizarile cu alte persoane - lipsa empatiei. Persoanele cu autism pot avea dificultati in intelegerea sentimentelor altor persoane, cum ar fi durerea sau tristetea. Comunicarea verbala si nonverbala. Simptomele pot fi: - intarziere in vorbire sau lipsa acesteia. Aproximativ 50% din persoanele cu autism nu vor vorbi niciodata. - probleme in initierea unei conversatii. De asemenea, persoanele cu autism au dificultati in mentinerea continuitatii unei conversatii incepute. - limbaj sterotip si folosirea repetitiva a unor cuvinte. Persoanele cu autism repeta o propozitie sau o fraza pe care au auzit-o de curand (ecolalie). - dificultate in intelegerea punctului de vedere al persoanei cu care are conversatia. De exemplu, o persoana cu autism ar putea sa nu

21

inteleaga ca cineva glumeste. - pot interpreta comunicarea cuvant cu cuvant si nu au capacitatea de a intelege mesajul, sensul transmis. Interes diminiuat in diverse activitati sau in joc. Simptomele pot fi: - o atentie neobisnuita asupra jucariilor. Copiii mai mici cu autism se concentreaza adesea pe anumite parti ale jucariilor, cum ar fi rotile unei masinute si nu se joaca cu intreaga jucarie. - preocupare fata de anumite subiecte. Copiii mai mari si adultii sunt adeseori fascinati de programul trenurilor sau de buletinele meteo. - nevoie de uniformitate/simetrie si de rutina. De exemplu, un copil cu autism poate avea intotdeauna nevoie sa manance paine inainte de salata si insista sa mearga in fiecare zi pe acelasi drum spre scoala. - comportament stereotip. Acesta consta in batai din palme sau in leganarea corpului.

Simptome din perioada copilariei

Simptomele autismului sunt, de obicei, observate mai intai de catre parinti sau de alte persoane in primii 3 ani de viata ai copilului. Desi autismul este prezent de la nastere (e congenital), semnele acestei tulburari pot fi dificil de identificat sau de diagnosticat in timpul copilariei timpurii. Adesea parintii devin ingrijorati atunci cand copilul lor nu vrea sa fie tinut in brate, cand nu pare sa fie interesat de anumite jocuri si cand nu incepe sa vorbeasca. De asemenea, parintii sunt nedumeriti in legatura cu capacitatea copilului de a auzi. Adeseori, pare ca un copil cu autism nu aude; totusi in alte momente el sau ea pare ca aude zgomote de fond aflate la distanta, cum ar fi suierul unui tren. Cu ajutorul unui tratament administrat precoce si intensiv, majoritatea copiilor isi imbunatatesc capacitatea de a relationa cu altii, de a comunica si de a se autoingriji pe masura ce cresc. In contrast cu credintele populare legate de copiii cu autism, foarte putini sunt complet izolati din punct de vedere social sau "traiesc intr-o lume a lor, proprie".

22

Simptome din perioada adolescentei

In perioada adolescentei, comportamentul se modifica. Multi adolescenti castiga abilitati, dar raman totusi cu un deficit in capacitatea de a relationa si de a-i intelege pe ceilalti. Pubertatea si sexualizarea se pot face cu mai multa dificultate la adolescentii cu autism decat la copiii de aceasi varsta. Adolescentii au un risc usor crescut de a dezvolta tulburari depresive, anxietate sau epilepsie.

Simptome la varsta adulta

Unii adulti cu autism pot fi capabili sa aiba o profesie si o viata independenta. Gradul in care un adult cu autism poate duce o viata autonoma depinde de inteligenta si de abilitatea de a comunica. Aproximativ 33% sunt capabili sa aiba cel putin o independenta partiala.

Unii adulti cu autism au o mare nevoie de a fi ajutati, in special cei cu inteligenta scazuta care nu pot vorbi. Supervizarea partiala (part-time) sau totala (full-time) poate fi asigurata prin programe terapeutice la domiciliu. La celalalt capat al spectrului tulburarii autiste, adultii cu autism inalt functional au adeseori succes in profesia lor si pot trai independent, desi in mod tipic ei continua sa aiba unele dificultati in relationarea cu ceilalti oameni. Aceste persoane au, de obicei, o inteligenta medie sau peste medie.

Alte simptome

Aproximativ 10% din persoanele cu autism au anumite forme de abilitati savante, talente deosebite, speciale, dar limitate, cum ar fi memorizarea unor liste, calcularea datelor calendaristice, desenul sau talent muzical. Multe persoane cu autism au perceptii senzoriale neobisnuite. De exemplu, ei pot descrie o atingere usoara ca fiind dureroasa sau apasarea profunda o pot percepe ca fiind o senzatie linistitoare. Altii pot sa nu simta deloc durerea. Unii pot avea preferinte sau din contra

23

repulsii puternice fata de unele alimente si preocupari nefiresti.

Alte afectiuni

Autismul este unul din cele cateva tipuri de tulburari pervazive de dezvoltare , denumite si tulburari de spectru autist. Nu este un fapt neobisnuit ca autismul sa fie confundat cu alte tulburari pervazive de dezvoltare, cum ar fi tulburarea sau sindromul Asperger sau sa aiba simptome din celelalte tulburari. O afectiune similara este denumita tulburarea pervaziva de dezvoltare - fara alta specificare. Aceasta se diagnosticheaza in cazul in care copiii au comportamente asemanatoare, dar nu indeplinesc criteriile pentru autism. In plus, alte afectiuni cu simptome similare pot sa se asocieze cu autismul.

Diagnostic

Toti profesionistii, care lucreaza in domeniul medical si care vad copii de toate varstele cu ocazia consulturilor regulate pe care le fac, trebuie sa urmareasca daca apar semne precoce ale tulburarilor de dezvoltare. Testele de screening ale dezvoltarii, cum ar fi chestionarul pe varste si pe etape de dezvoltare a copilului, pot fi de ajutor la evaluarea comportamentului. In cazul in care sunt descoperite urmatoarele semne evidente ale intarzierii in dezvoltare, copilul trebuie evaluat imediat de un specialist: - nu gangureste, nu arata cu degetul sau nu face alte gesturi pana la varsta de 12 luni - nu spune cuvinte simple pana la 16 luni - nu spune spontan propozitii de 2 cuvinte pana la varsta de 24 luni, cu exceptia celor pe care le repeta dupa ce au fost rostite de alte persoane (ecolalie) - orice pierdere a achizitiei limbajului sau abilitatilor sociale la orice varsta.

In cazul in care nu sunt semne evidente de intarziere in dezvoltare sau nu sunt rezultate anormale la testele de screening, majoritatea copiilor

24

nu necesita o evaluare ulterioara pana la data consultarii urmatoare. Totusi, copiii care au o ruda apropiata cu autism trebuie monitorizati indeaproape, deoarece ei au un risc crescut de a avea autism si alte probleme de dezvoltare. In plus fata de evaluarea in timpul consulturilor periodice ale starii de sanatate, acesti copii pot fi supusi unor teste pentru intarzierile in dezvoltare, tulburarile de invatare, deficitul in abilitatile de socializare si orice alte simptome care ar putea sugera prezenta anxietatii sau depresiei. Daca se dezvolta tulburari in socializare, de invatare sau comportamentale la o persoana, indiferent in ce moment apar sau la ce varsta, acea persoana trebuie evaluata de un specialist - psihiatru sau psiholg.

Investigatii

Se recomanda efectuarea screening-ului copiilor pentru identificarea autismului, cu ocazia consultatiilor efectuate regulat, conform programelor de monitorizare a sanatatii copiilor. Aceasta politica ii ajuta pe medici sa identifice semnele de autism intr-un stadiu timpuriu al evolutiei. Diagnosticarea si tratarea din timp pot ajuta copilul sa-si atinga potentialul sau maxim. In cazul in care se recunoaste prezenta unei intarzieri in dezvoltare la un copil, testarile ulterioare il pot ajuta pe psihiatru sa determine daca aceasta problema este legata de autism, de alta tulburare pervaziva de dezvoltare sau de o afectiune cu simptome similare, cum ar fi intarzierea in dezvoltarea limbajului sau tulburarea de personalitate de tip evitant. Persoanele specializate in recunoasterea problemelor developmentale (de dezvoltare a copilului) sunt: - medicul pediatru - psihiatrul (medicul specializat in psihiatria copilului si adolescentului) - logopedul Acestia pot face testari suplimentare.

25

Evaluarea comportamentala

Profesionistii din domeniu pot folosi o serie de ghiduri si de chestionare pentru a putea determina tipul specific de intarziere in dezvoltare la copilul respectiv. Acestea cuprind: - istoricul medical. In timpul efectuarii interviului despre istoricul medical, psihiatrul pune intrebari generale in legatura cu dezvoltarea copilului, ca de exemplu, daca ea sau el arata cu degetul parintilor diferite obiecte.

Copiii mici cu autism, adeseori, arata spre obiectele pe care le doresc, dar nu arata parintilor clar un obiect anume si apoi nu verifica sa vada daca parintii se uita la obiectul pe care ei l-au indicat. - ghiduri de diagnostic pentru autism. Aceste ghiduri contin criteriile principale de evaluare a autismului si au fost stabilite de specialisti. Ele sunt concepute pentru copii cu varsta de 3 ani sau mai mult. - alte chestionare despre comportament. Teste suplimentare de diagnostic se pot aplica la copiii mai mici de 3 ani. - observatiile clinice. Psihiatrul poate dori sa observe copilul cu intarziere in dezvoltare in situatii diferite. Parintii pot fi intrebati daca anumite comportamente sunt obisnuite la copilul lor in acele circumstante. - teste de evaluare a dezvoltarii si a inteligentei - se recomanda testele de evaluare a intarzierii in dezvoltare a copilului si cum afecteaza capacitatea lui sau ei de a gandi si de a lua decizii - evaluare somatica - examene de laborator. Alte teste pot fi utilizate pentru a se determina daca poate fi vorba de o cauza fizica care ar putea da aceste simptome.

Aceste teste includ: - examinarea fizica, inclusiv masurarea circumferintei capului, greutatii si inaltimii, pentru a se determina daca acel copil are o crestere normala - teste de audiometrie, pentru a se determina daca afectiuni din sfera ORL (probleme de auz) pot fi cauza intarzierii in dezvoltare, in special daca sunt prezente afectarea abilitatilor sociale si folosirea limbajului. - teste pentru identificarea unei intoxicatii cu plumb, in special daca este prezenta pica (in care o persoana consuma substante care nu sunt comestibile, cum ar fi pamant sau stropi de vopsea veche). Copiii cu intarziere in dezvoltare continua sa bage in gura diverse obiecte, in timp ce acest stadiu este depasit de

26

copiii cu dezvoltare normala. Acest obicei poate duce la intoxicatia cu plumb, care trebuie identificata si tratata cat mai curand posibil.

In anumite circumstante pot fi facute teste de laborator suplimentare. Aceste teste sunt: - analiza cromozomiala, care poate fi facuta in cazul in care copilul are intarziere mentala sau daca exista cazuri de intarziere mentala in familie. De exemplu, sindromul cromozomului X fragil, care determina o serie de probleme legate de inteligenta sub normal, precum si comportamente autistic-like, poate fi identificat cu ajutorul acestei analize. - o electroencefalograma (EEG), care se recomanda daca exista manifestari de epilepsie/convulsii, precum un istoric de episoade in care copilul ramane cu privirea fixa sau daca copilul revine la un comportament mai putin evoluat, pe care l-a avut anterior (regresie in dezvoltare).

Tratament

Tratament - generalitati

Diagnosticarea si tratarea cat mai precoce il poate ajuta pe copilul cu autism sa se dezvolte la potentialul sau maxim. Principalul obiectiv al tratamentului este imbunatatirea capacitatii generale a copilului de a functiona. Simptomele si manifestarile autismului se pot combina in multe feluri si pot fi variabile din punct de vedere al severitatii. In plus, simptomele si manifestarile aceleiasi persoane se pot modifica in cursul timpului.

Din aceste motive, strategiile de tratament sunt adaptate nevoilor fiecarei persoane in parte si resurselor acelei familii. Totusi, in general, copiii cu autism raspund cel mai bine la tratamentul bine structurat si specializat.

Un program care este structurat astfel incat sa ii ajute pe parinti si sa imbunatateasca aspectele de comunicare, sociale, comportamentale, adaptative si de invatare ale vietii copilului este cel mai eficient. Se recomanda urmatoarele strategii pentru ajutarea unui copil in scopul imbunatatirii functionarii generale si atingerii potentialului sau maxim. Antrenamentul si managementul comportamentului. Foloseste intarirea pozitiva, autoajutorarea si antrenamentul abilitatilor sociale, avand ca obiectiv

27

imbunatatirea comportamentului si a comunicarii.

In prezent exista mai multe tipuri de astfel de tratamente, cum ar fi: - Analiza Aplicata a Comportamentului (ABA - Applied Behavioral Analysis) - Tratamentul si Educarea Copiilor cu Autism si alte Tulburari de Comunicare Asemanatoare (TEACCH - Treatment and Education of Autistic and Related Communication Handicapped Children) - si integrarea senzoriala Terapii specializate. Aceste cuprind: - logopedie - terapie ocupationala - fiziokinetoterapie Cel mai frecvent, medicamentele sunt folosite pentru tratamentul afectiunilor asociate, cum ar fi : - depresia - anxietatea - hiperactivitatea - comportamentele de tip obsesiv-compulsiv

Medicul specialist in psihiatria copilului si adolescentului poate da indrumari in acest sens. In mass-media si in alte surse de informare au circulat articole referitoare la terapiile alternative, cum ar fi tratamentul cu secretina si antrenamentul de integrare auditiva. Atunci cand se ia in considerare orice tip de tratament, este important sa se cunoasca sursa de informatie si sa se certifice ca acele studii sunt fondate din punct de vedere stiintific. Relatarile unui succes individual nu sunt dovezi suficiente pentru a se sustine folosirea pe scara larga a acelui tratament. Se recomanda acordarea de atentie studiilor de mai mare amploare, bine controlate, care pot avea valabilitate.

Tratament ambulator (la domiciliu)

Parintii care au un copil cu autism trebuie sa aiba o abordare proactiva pentru a invata despre aceasta afectiune si despre tratamentul ei, in timp ce vor colabora indeaprope cu persoanele implicate in ingrijirea copilului. De asemenea, este necesar ca parintii sa aiba grija de ei insisi, astfel incat sa poata face fata incercarilor la care sunt supusi avand un copil cu autism.

28

Autoeducarea parintilor despre autism

Parintii trebuie sa intrebe medicul psihiatru sau sa contacteze asociatiile care se ocupa de copiii cu autism pentru a invata tratamentul autismului si pentru a invata cum sa se descurce cu manifestarile copilului. S-a arata ca acest tip de antrenament reduce stresul membrilor familiei si imbunatateste functionarea copilului. Intelegerea afectiunii si cunoasterea ei, a expectatiilor posibile, este o parte importanta in ajutarea copilului sa devina independent. Este indicat ca parintii sa se informeze in legatura cu drepturile educationale ale copilului. Legile asigura anumite drepturi pentru copiii cu handicap, inclusiv al celor cu autism. In plus, sunt anumite asociatii care asigura suport copiilor cu autism si familiilor acestora. Parintii sunt sfatuiti sa se intereseze si la serviciile de protectie a copilului. Invatand despre autism, parintii pot fi, de asemenea, pregatiti pentru momentul in care copilul lor ajunge la maturitate. Unii adulti cu autism pot trai "pe picioarele lor", pot munci si pot fi la fel de independenti ca celelalte persoane de varsta lor. Altii au nevoie de un insotitor permanent. Parintii sunt sfatuiti sa colaboreze cu alte persoane care sa ii ajute in ingrijirea copilului lor. Comunicarea stransa cu alte persoane implicate in educarea si in ingrijirea copilului este de un mare ajutor pentru membrii familiei. Cel mai bun tratament pentru copiii cu autism este o abordare in echipa si aplicarea unui program bine structurat, in mod constant.

Fiecare persoana care este implicata trebuie sa lucreze impreuna cu celelalte persoane din echipa pentru a urmari obiectivele acestea: - educatie - identificarea simptomelor autismului si a tulburarilor asociate si invatarea modalitatilor de a le face fata - comportamentul si interactiunile cu alte familii si cu copii de aceeasi varsta - adaptarea la diferite medii - invatarea abilitatilor sociale si de comunicare Este importanta colaborarea indeaproape cu persoanele implicate in ingrijirea

29

copilului. Este, de asemenea, important ca psihiatrul sa isi faca timp sa discute cu parintii despre toate ingrijorarile acestora. Este important ca parintii sa aiba grija de ei insisi. Parintii sunt sfatuiti sa invete diverse modalitati de a face fata tuturor emotiilor, temerilor si ingrijorarilor care apar atunci cand au in grija un copil cu autism. Provocarile de zi cu zi si cele pe termen lung la care sunt supusi cresc mult riscul parintilor si al celorlalti copii din familie de a face depresie sau alte afectiuni legate de stres. Modalitatea in care parintii fac fata acestor probleme ii influenteaza pe ceilalti membri din familie. Este bine ca parintii sa aiba un hobby, sa viziteze alti prieteni si sa invete modalitati de relaxare. Sa caute si sa accepte suport din partea altora. Pe langa acestea, grupurile de terapie de suport pentru parinti si pentru alte rude apropiate sunt adesea foarte utile; persoanele care participa la aceste grupuri pot beneficia adeseori de experienta pe care altii o impartasesc. De asemenea, medicul de psihiatrie pediatrica poate face consilierea parintilor sau a celorlalti copii din familie, in cazul in care apar probleme in cursul vietii, alaturi de copilul cu autism.

Profilaxie

Pana in prezent, expertii nu au gasit inca nici o metoda de a preveni autismul. Au persistat mult timp ipoteze care au sustinut ideea unei asocieri intre autism si vaccinurile facute in timpul copilariei. Totusi, numeroasele studii efectuate nu au reusit sa demonstreze clar ca ar exista o legatura intre autism si vaccinul anti rubeola, oreion si rujeola (pojar). Daca se evita imunizarea copiilor, acestia si altii din comunitatea in care ei traiesc vor fi supusi riscului de a face boli severe, care pot duce la afectiuni serioase si chiar la deces.

Tratamentul Autismului nu este unul medicamentos. Singura terapie aplicata si care da rezultate foarte bune daca este sutinuta si timpuriu depistata, este asa numita Applied Behavior Analysis - Analiza aplicata a comportamentului. Aceasta consta in insusirea treptata, mecanica si rigida la inceput, a anumitor comportamente, gesturi, activitati si inlaturarea celor specifice bolii. Rezultatele nu vor intarzia prea mult, desi abia in 2-3 ani de munca asidua se poate spune ca acestia pot deveni independenti si se apropie de normalitate.

30

Trasatura esentiala in autism este interactiunea sociala alterata, copilul este complet dezinteresat de mediul in care se afla, respinge orice comunicare, mai mult, pare incapabl de a recepta emotiile celor din jur,de a raspunde la ele. In fapt, defectul este mult mai profund, copilul autist pare sa nu inteleaga semnificatiile, semnalele din mediul social, deci nu poate oferi reciprocitate, nu se poate adapta si integra adecvat. Din acest motiv, functia simbolica a limbajului insusi este afectata. Astfel ori nu apare ori prezinta caracteristici bizare, continutul notiunilor utilizate isi pierd semnificatia sau recurgerea la "limbajul de papagal". Comportamentul este stereotip, bizar, rigid. In schimb se poate atasa de un obiect caruia ii va valorifica anumite valente neobisnuite. Schimbarea mediului poate determina actiuni agresive si autoagresive din partea autistului care prefera imuabilitatea.

Tratamentul autismului are două mari componente. Una medicamentoasă pentru tratarea simptomelor autismului şi un proces de învăţare pentru recuperarea deficitului de cunoaştere prezent în toate ariile: cognitiv, autoservire, motor, limbaj-comunicare, socializare, joc şi nu în ultimul rând afectiv-emoţional.

Pentru tratamentul medicamentos propun tratamentul medicamentos homeopat.Homeopatia este o specialitate medicală veche de 200 de ani şi care se bazează pe principiul similitudinii. Astfel administrarea unei substanţe (de origine minerală, vegetală sau animală) zilnic unui grup de oameni clinic sănatosi, în timp vor dezvolta un grup de simptome somatice şi/sau psihice. Persoanele care prezintă simptomele respective, produse în mod natural de o boală, se pot vindeca dacă primesc, substanţa care le produce, într-o concentraţie infinitezimală.Autismul infantil se caracterizează printr-o pleiadă de simptome. Există un grup de medicamente homeopate care acoperă aceste simptome.

Ce tratează homeopatia în autism?

Fac parte din grupul medicilor care  consideră ca autismul este rezultatul multiplelor vaccinări pe un teren particular. Condiţia obligatorie este terenul particular, vaccinul fiind factorul declanşator.Cu tratamentul homeopat tratez terenul pe care s-a facut vaccinarea,

31

simptomele autismului şi efectele secundare ale vaccinării (detoxifiere faţă de vaccinurile primite). În urma detoxifierii nu se pierde imunitatea câştigată în urma vaccinării.  Prin teren particular înţeleg un tip constituţional, pentru care administrez medicamentul homeopat constituţional. Pentru simptome utilizez unul sau mai multe medicamente homeopate care acoperă cele mai importante şi urgente simptome pe care le reclamă părintele.

Pentru efectele secundare ale vaccinării folosesc vaccinul în diluţie homeopată, administrat în diluţii succesive, în ordine inversă programului de vaccinare, (metoda dr Tinus Smith, Olanda) şi continui cu medicamentele primite de mamă în timpul sarcinii, tot în diluţii homeopate succesive. Ca semn de drenaj apare un scaun moale, urât mirositor, sau scaun normal, dar de mai multe ori pe zi, urât mirositor, o diaree şi/sau o erupţie cutanată. La unii copii în timpul drenajului survine o perioadă de aparentă pierdere a tuturor achiziţiilor până în acel moment şi pentru o perioadă de ore sau zile prezintă simptomatologia autistă pe care o avea înainte de orice tratament. Acest episod de “drenaj zgomotos” pentru familie, copil, terapeuţi este foarte frustrant, dar este foarte benefic pentru copil şi familia lui.  După un asemenea “drenaj zgomotos” copilul îşi revine la fel de repede cum s-au instalat simptomele drenajului, dar în schimb prezintă achiziţii mari într-un domeniu în care era deficitar. Ex. un copil care face ABA, după acest drenaj, un program pe care nu reuşea să-l înveţe în câteva săptămâni îl învaţă într-o oră sau mai putin. După fiecare “drenaj zgomotos” copilul devine mai uman şi învaţă mai repede.

Obiectivele tratamentului homeopat în autismPrimul obiectiv este tratarea celor mai grave şi supărătoare simptome:

auto şi/sau heteroagresivitate, pavor nocturn, anxietatea extremă (acolo unde există). Copilul autist are o pereche de părinţi obiect de care se foloseşte când are nevoie de ceva. Între două nevoi, părinţii nu conteaza pentru el. Urmatorul  obiectiv este refacerea relaţiei copil părinte, adică transformarea părintelui obiect în părintele adevarat. Cum ar spune comportamentaliştii, începem cu a-l învăţa cine îi sunt părinţii şi să aibă sentimente faţă de ei, asemenea copilului tipic. În urma tratamentului homeopat copilul devine mai prezent, mai atent, începe să primească şi să simtă dragostea părinţilor şi începe să devină mai afectuos şi să aibă o relaţie afectivă spontană şi din proprie iniţiativă cu părinţii. Refăcându-se relaţia cu părinţii, frica de nou începe să se reducă şi devine mai curios şi începe să exploreze.

Începe să aibă simţul pericolului şi apar frici pe care nu le-a mai avut niciodată, fiindcă pe măsură ce iese din lumea lui începe să aibă simţul pericolului, frici normale la copilul tipic pe diferitele etape de dezvoltare psihică.

32

Autostimularile sunt mai reduse, începe să gângurească şi să accepte compania copiilor in jurul său, începe să înveţe spontan copiind  ce vede că fac alţii in jurul său. Urmând tratamentul homeopat copilul iese din lumea lui la vârsta la care s-a oprit dezvoltarea psihică. De aici el va începe să înveţe şi va trece prin toate etapele de dezvolatare psihică ale copilului tipic.

Evoluţia copilului cu tratament homeopatToate simptomele, stările, pe care copilul  le-a avut în trecut şi care nu au

fost vindecate, ci doar suprimate, vor reapărea în ordine inversă apariţiei.  Autostimulările, ritualurile copilului au fost frecvent suprimate prin terapie comportamentală, care un comportament inacceptabil social îl transformă într-un comportament acceptabil social. Terapia comportamentală nu a acţionat pe dorinţa copilului de autostimulare, ci doar copilul a fost redirecţionat să facă altfel.

Ultimele achiziţii pe care le-a dobândit printr-un proces de învaţare mecanic, le pierde în urma începerii tratamentului homeopat, rămane doar ce a invaţat real. Pentru ce a învăţat mecanic, trebuie să i se arate din nou şi acum va învăţa natural ca şi copilul tipic.

Copilul, după începerea tratamentului homeopat începe să primească şi să ofere afecţiune şi are nevoie să fie înconjurat de dragostea părinţilor (nu de disperare). La debutul terapiei el are vârsta la care s-a oprit evoluţia (un an, sau mai puţin). Relaţia afectivă între părinţi şi copil, trebuie să fie asemănătoare relaţiei afectiv-emoţională cu unui copil mai mic de un an, căci de la aceasta vârsta  plecăm in procesul de recuperare a copilului. Chiar dacă prin ABA a recuperat mult pe cognitiv şi pe limbaj, afectiv-emoţional frecvent el  a recuperat foarte puţin. Şi în acest caz vârsta afectiv-emoţională a copilului este de un an sau mai puţin si tot de la această vârstă începe recuperarea.Devenind afectuos cu familia începe să socializeze şi  stă cu ea şi nu mai doreşte să stea izolat singur în altă cameră. Începe să comunice non-verbal şi apoi verbal prin gângureală, lalalizare şi apoi prin cuvinte stâlcite şi apoi propoziţii. Tratamentul homeopat îl face capabil să simtă afecţiunea părinţilor şi îl face capabil să ofere afecţiune.  Devenind afectuos apare dorinţa de comunicare, şi dorind să comunice va achiziţiona limbajul, căci apare necesitatea lui. Fiind afectuos, socializând, comunicând el este “deblocat” din lumea lui şi reîncepe să înveţe în mod natural. Deprinderile de autoîngrijire şi autoservire începe să le deprindă uşor.

Copilul cu autism are frecvent o inteligenţă normală sau peste medie. La testele de inteligenţă rezultă că are un retard mediu spre sever. Acest rezultat apare deoarece copilul  fiind blocat in lumea lui, informaţia nu ajunge la el şi de

33

la el nu plecă informaţii spre mediu. Copilul cu retard real, este atent, este prezent, vrea să înveţe, dar intelectual nu are cu ce. Copilul cu autism intelectual poate să înveţe, doar că  nu există schimb de informaţie între el şi mediu. Implicit, inteligenţa lui fiind normală şi redobândind capacitatea de a învăţa,  începe recuperarea deficitului cognitiv dintre vârsta lui biologică şi cea emotional-cognitivă.

Limita tratamentului homeopatÎn urma tratamentului homeopat copilul devine capabil să simtă şi să

traiască şi să exprime sentimentele umane, redevine capabil să înveţe natural şi spontan. Ce nu face tratamentul homeopat? Nu îl învaţă pe copil cum să facă şi de aceea  tratamentul homeopat trebuie completat cu un proces de învaţare.

Procesul de învaţare implică mai întâi o evaluare a nivelului global de dezvoltare şi apoi elaboarea unui plan de învaţare-recuperare. Pentru procesul de învaţare recomand Analiza Comportamentală Aplicată (ABA), care dacă este făcută corect are o eficienţă foarte mare. Dezavantajul acestei terapii este costul mare al ei, un cost pe care nu şi-l permit multe familii de la noi. Rezultate bune obţin şi cei care lucrează cu un psihopedagog sau psiholog de  recuperarea cu experienţă în lucrul cu copii cu dizabilităţi. Echipa terapeutică a copilului autist este complexă şi este formată în primul rând din părinţii copilului autist, psihiatrul de copii, psiholog cu experienţă în consilierea familei care are un copil autist, psiholog de evaluare, coordonator ABA, tutori, logopedul, kinetoterapeutul şi art-terapeutul.

Consilierea familiei este foarte importantă căci ajută părinţii să iasă din starea de disperare de după aflarea diagnosticului.  Îi ajută să înţeleagă ce este autismul şi cum să-şi ia punctul de sprijin în ei înşişi. Logopedia îi ajută să înceapă să comunice şi apoi să dobândească limbajul verbal.Kinetoterapia are rolul  să-l ajute  pe copilul autist să facă mişcările pe care le face orice copil tipic şi să dispară stângăciile din mişcările lui. Art-terapia îl ajută să se poată exprima, să se elibereze de tensiunile acumulate, să căpete incredere in el.

ConcluziiTratamentul homeopat tratează simptomele autismului, efectele secundare ale vaccinării şi corectează terenul pe care s-a facut vaccinarea. Tratamentul homeopat poate să ajute părintele să iasă din starea de TSPT de după aflarea diagnosticului.Tratamentul homeopat trebuie completat cu consilierea familiei, evaluarea nivelului de dezvoltare  coroborat cu un proces de învăţare, cu logopedie, cu kinetoterapie şi art-terapie.

34

Cel mai recent studiu realizat a inclus 565 de copii, baieti si fete, care prezentau semne sugestive pentru autism si pentru tulburari psihice din aceasta sfera. In randul lor, fetele cu greutate mica la nastere erau mult mai frecvent afectate comparativ cu baietii cu greutate si varsta gestationala asemanatoare. De asemenea, specialistii au constatat ca prematuritatea (nasterea la mai putin de 33 de saptamani) si greutatea mica la nastere influenteaza in mod diferit grupurile de copii, in functie de tulburarea psihica pe care o au (daca autismul coexista sa nu cu alte afectiuni de aceeasi natura sau din sfera cognitiva, in general). Specialistii considera studiul ca fiind foarte important deoarece in urma efectuarii lui s-a ajuns la concluzia ca nu exista o singura cauza pentru aparitia autismului, ci este cel mai probabil vorba de factori plurietiologici care concureaza si care duc in final la aparitia acestei boli.

Autismul este o tulburare psihica ce se caracterizeaza prin afectarea capacitatii de interactiune si relationare cu alti indivizi din mediu, dar si prin adoptarea unui comportament restrictiv si repetitiv. Copilului ii lipseste capacitatea de a initia si intretine relatii cu cei din jur, capacitatea de a isi arata emotiile, nu poate utiliza un limbaj adecvat si are propriile comportamente si obiceiuri. Specialistii au studiat si inca studiaza cu foarte mare atentie si dedicatie cauzele de aparitie ale acestei afectiuni, insa, pentru moment, raman inca foarte multe necunoscute. Acesta este motivul pentru care descoperirea unei legaturi intre afectiune, prematuritate si greutatea mica la nastere da sperante cercetatorilor ca autismul poate fi prevenit.

Printre cauzele posibile enumerate pana in acest moment de catre specialisti se afla: - Cauze genetice: sunt cele mai frecvent incriminate, in peste 90% dintre situatii; - Expunerea fatului la infectii intrauterine; - Diabet gestational al mamei; - Afectiuni tiroidiene ale mamei;- Comportamente cu risc in timpul sarcinii: consumul de droguri, alcoolismul, fumatul;- Actiunea factorilor teratogeni (care sunt deosebit de periculosi in primele 8 saptamani de gestatie) in special actiunea unor medicamente de tipul talidomidei, acidului valproic, misoprostolului, dar si chimicalelor de tipul

35

pesticidelor, solventilor, metalelor grele;- Infectii virale, afectiuni ale sistemului imun.

Studii recente au sugerat ca prematuritatea si greutatea mica la nastere sunt factori care dubleaza riscul de aparitie a autismului, mai ales in cazul fetitelor. Acest risc exista si in cazul baietilor, insa el este mai redus. Acest fapt este oarecum suprinzator, deoarece autismul este o afectiune mult mai fecventa in populatia generala, la baieti comparativ cu fetele (rata de aparitie este de 3:1).

Unul din patru copii nascuti prematur (avand varsta gestationala cuprinsa intre 23-30 de saptamani) si cu greutate foarte mica (mai putin de 1500 de grame) au semne de autism daca sunt examinati dupa varsta de 3-4 ani.

Lista factorilor incriminati in aparitia autismului infantil este foarte lunga, si in ciuda faptului ca ea curpinde numeroase cauze, specialistii au inca dubii in legatura cu influenta lor exacta asupra aparitiei si mentinerii afectiunii.

http://www.sfatulmedicului.ro/Autismul/posibila-legatura-dintre-autism-si-greutatea-mica-la-nastere_4728

http://materialeaba.wordpress.com/2008/08/11/manual-lovaas/

CAPITOLUL 2

 

Modelul continuităţii: Alternative la diagnostic

Teoriile tradiţionale despre persoanele care suferă de autism postulează că acestea ar avea ceva în comun, care le diferenţiază de alte grupuri de persoane. Acest punct de vedere dă însă naştere la o serie de întrebări. Mai întâi, deşi persoanele cu autism par la început a fi un grup destul de omogen, la o privire mai atentă descoperim că există o gamă largă de diferenţe individuale, care pun la îndoială faptul că aceste persoane ar avea ceva în comun. De exemplu, înainte de tratament, autiştii se pot înscrie într-o limită normală a coeficientului de inteligenţă şi a stăpânirii limbajului, sau la fel de bine într-un interval de

36

retardare profundă a funcţionării intelectuale (American Psychiatric Association, 1987). Unii autişti încep tratamentul având capacitatea de a imita vorbirea altora, unii asimilează limbajul foarte rapid după începerea tratamentului, unii îl asimilează foarte încet, iar câţiva nu reuşesc să imite vorbirea altora şi să realizeze comunicarea auditivă nici după o pregătire de durată. Acestui grup trebuie să i se predea forme de comunicare vizuală, cum ar fi citirea şi scrierea sau Sistemul de Comunicare prin Schimb de Imagini (Capitolul 29 şi respectiv 30). O variabilitate similară se poate observa şi după încheierea tratamentului. Lovaas (1987) şi McEachin, Smith şi Lovaas (1993) au raportat existenţa a trei grupuri distincte de rezultate, după aplicarea unui tratament intensiv la copii autişti cu vârste preşcolare: un grup a ajuns la funcţionare normală, un grup intermediar a realizat o serie de progrese, iar un grup rezidual mai mic nu a avut decât foarte puţin de câştigat de pe urma tratamentului. Ipoteza că autiştii au probleme unice şi distincte poate fi pusă sub semnul întrebării şi din prisma faptului că studiile de până acum au constatat că toate comportamentele autiştilor pot fi observate şi la alte grupuri de persoane, inclusiv la copii normali (Rutter, 1978). De exemplu, comportamentele autostimulative ca balansarea şi bătutul din palme, foarte adesea întâlnite la autişti, se observă şi la copiii normali (Kravitz şi Boehm, 1971). Ecolalia, odinioară considerată simptom al unei dereglări psihice, poate fi observată într-o formă tranzitorie. Copiii normali au manifestări isterice, iar unii se dau cu capul de suprafeţe tari ca şi copiii autişti, chiar dacă mai puţin intens şi pe perioade mai mici de timp. Într-adevăr, dacă vom echivala vârsta mentală a autiştilor cu aceea a persoanelor normale şi le vom compara comportamentele, vom constata că majoritatea diferenţelor dispar (DeMeyer, Hingtgen şi Jackson, 1981).

DeMeyer et al. (1981) şi Rutter (1978) au scris lucrări excelente despre problema pusă de diferenţele individuale şi suprapunerea comportamentală. Ei au sugerat că diagnosticul de autism poate să reprezinte o multitudine de probleme comportamentale, cu o multitudine de etiologii. În consecinţă, nu ne surprinde faptul că eforturile de identificare a cauzelor sau tratamentelor eficiente prin intermediul abordărilor tradiţionale au fost sortite eşecului. În esenţă, problema este că existenţa unei entităţi numită autism este o ipoteză (Rutter, 1978). Aspectul de tentativă al acestei ipoteze este adesea trecut cu vederea. De exemplu, afirmaţia că Leo Kanner a fost “descoperitorul autismului” (e.g. Schopler, 1987), dă impresia eronată că avem confirmarea că autismul există. Trebuie să amintim că, la fel ca în cazul oricărei ipoteze, autismul este un concept care fie poate facilita studiul, fie sa-l impiedice, fie sa-l orienteze gresit cu privire la ajutarea persoanelor cu acest diagnostic (Lovaas, 1971b). In incercarea de a intelege indivizii cu autism, fara urmarea

37

indeaproape a conceptului de autism, behavioristii au luat trei decizii metodologice pentru a intari schitele lor de cercetare si de abordare a tratamentului. Pe scurt, aceasta problema, autismul, este impartita in doua unitati mai mici, adica diferitele comportamente prezentate pe baza unor cazuri reale de autisti, abordate cu precizie şi acuratete. Aceasta abordare nu numai ca permite o evaluare precisa a problemei, dar prezinta si problema eterogenitatii comportamentelor autistilor. Deoarece comportamentul, si nu autismul, este cel studiat cercetare, un comportament poate fi analizat chiar daca nu este prezent la toti bolnavii de autism, chiar daca diferite persoane il manifesta in diferite grade sau chiar daca el este prezent si la oamenii normali. De fapt, un asemenea comportament comun poate facilita studiul si tratarea persoanelor cu autism intrucat face posibila ajutarea acestora prin acele informatii cunoscute deja la alte persoane.

Există şi posibilitatea ca fiecare deviere comportamentală să îşi aibă propria etiologie neurobiologică, iar întârzierea de dezvoltare a unui comportament complex de tipul limbajului poate fi produsul multor cauze. Deci deviaţiile de limbaj trebuie remediate distinct şi separat. Se va implementa un soi de intervenţie pentru o persoană care nu vorbeşte şi un alt soi pentru o persoană cu ecolalie, în aceeaşi măsură în care se vor aplica intervenţii diferite la indivizi care asimilează gramatica (sintaxa) spre deosebire de semnificaţie (semantică). Psihologia şi educaţia specială îi ajută pe cei cu sisteme nervoase atipice, creând medii de învăţare potrivite pentru ei. Acestea trebuie să difere cât de puţin posibil de mediul obişnuit, din mai multe considerente. In primul rand, un scop de bază al intervenţiei este de a ajuta aceste persoane să se descurce mai bine în mediul de zi cu zi. Cu cât este mai mică diferenţa dintre mediul educaţional şi cel de zi cu zi, cu atât se va efectua mai uşor transferul de abilităţi. In al doilea rand, mediul obişnuit s-a format şi dezvoltat timp de secole şi conţine multe informaţii în ciuda limitărilor inerente. In al treilea rand, prin tratarea persoanelor cu întârzieri de dezvoltare ca diferite în grad şi nu în calitate, se recurge la cunoştinţele deja acumulate despre cum învaţă şi se dezvoltă organismele tipice. O astfel de cunoastere include principiile dupa care oamenii invata, ceea ce reprezinta un subiect bogat in informatii stiintifice. În cele din urmă, prin divizarea categoriei complexe a autismului în componentele sale comportamentale, specialistii in dezvoltarea diverselor comportamente, cum este limbajul, pot avea un aport important in ceea ce priveste tratamentul.. Aceasta a fost pe scurt strategia urmată de cercetătorii care au dezvoltat tratamentele prezentate în acest manual.

Mediul potrivit pentru o persoană cu întârzieri in dezvoltare trebuie să fie echivalentul mediului unui om obişnuit, din care el învaţă zi de zi, toată viaţa

38

lui. Acest mediu special trebuie introdus timpuriu şi trebuie să fie permanent funcţional, prin contrast cu modelul de tratament-educaţional care intervine 1 sau 2 ore/săptămână (logoterapie, psihoterapie şi integrare senzorială) sau 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (educaţie specială). La baza duratei acestor abordări stă presupunerea că există o deficienţă centrală ce trebuie corectată, iar în acest context o intervenţie limitată este justificată. Totuşi nu există încă dovezi empirice ale efectelor benefice ale acestor intervenţii pe termen scurt (Smith, 1993).

Dacă pornim de la modelul de mediu obişnuit, este foarte clar ca intervenţia trebuie iniţiată acasă şi trebuie să implice persoanele apropiate. Se doreşte învăţarea de către individ a unei game cât mai largi de comportamente (ex. limbaj şi joc adecvat) şi strategii de învăţare (ex. imitarea) înainte de integrarea într-un grup de învăţare de tipul grădiniţei. Puţini copii normali de 2 ani (cu vârstă psihică de 2 ani) învaţă multe sau fac faţă unei situaţii de grădiniţă.

Teoria comportamentală din prezentul manual are 4 opinii, prezentate pe scurt şi apoi detaliate. Mai întâi, legile învăţării explică comportamentele autiste şi oferă baza de tratament. Apoi, autiştii au multe deficienţe comportamentale separate ce pot fi descrise ca întârzieri in dezvoltare şi nu ca o deficienţă centrală care, dacă este corectată, duce la îmbunătăţire substanţială. Profesorii trebuie să le dea totul pas cu pas şi să se concentreze asupra fiecărei deficienţe în parte. În ultimul rând, autiştii pot învăţa ca nişte persoane normale dacă sunt puşi în medii speciale – deci problemele lor sunt pur şi simplu o nepotrivire între sistemul lor nervos şi mediu. În prezent, date fiind cunoştinţele limitate din cercetările neurobiologice, problemele acestor persoane se rezolvă cel mai repede construind medii funcţionale de tratament.

 

Opinia 1

Numeroase constatări indică faptul că toate comportamentele autiste pot fi explicate prin legile învăţării. Dacă aceste comportamente sunt întărite, curbele de asimilare ale autiştilor se apropie de cele ale persoanelor normale. Când se retrag întăritoarele, comportamentele prezintă curbe de extincţie similare celor luate din comportamentul altor organisme (Lovaas, Freitag, Gold şi Kassorla, 1965b). Comportamentele care nu se asimilează în tratament sunt de asemenea în legătură cu întăritoarele identificabile. De exemplu, comportamentele autostimulante ca legănatul şi bătutul din palme sunt menţinute de feedback-ul senzorial pe care îl oferă unei persoane; daca acest feedback este eliminat, comportamente dispar (Rincover, Newsom şi Carr, 1979). În aceeaşi măsură, s-

39

a constatat despre comportamentele automutilante şi agresiunea împotriva altora (Carr şi Durand, 1985) că au una dintre următoarele trei funcţii: autostimulare, întăritor negativ (permite persoanei să scape din situaţii nefavorabile) sau întăritor pozitiv (duce la atragerea atenţiei celorlalţi). Înainte de tratament, autiştii răspund la o gamă destul de îngustă de întăritori, care se poate lărgi prin folosirea principiilor derivate din teoria învăţării prin dublarea unui stimul neutru pentru autişti (cum ar fi lauda din partea altora) cu un alt stimul (ex. alimentele), care este deja întăritor (Lovaas, Freitag, et al., 1966). În cele din urmă, conform teoriei comportamentale, paradigmele de pregătire diferentiata derivate din teoria învăţării sunt foarte folositoare la dezvoltarea programelor de tratament pentru autişti (Stoddard şi McIlvane, 1986). Două tipuri de învăţare diferentiala sunt baza pentru predarea mai multor comportamente: imitaţia şi actiunea de asociere a obiectului mostra.

 

Opinia 2

Autiştii au mai degrabă multe deficienţe comportamentale separate decât o deficienţă centrală care, dacă este corectată, duce la o schimbare cu bază largă. Această opinie derivă din constatările asupra generalizării răspunsului limitat şi generalizării stimulului limitat, precum şi din observaţiile că diversele comportamente ale unui individ sunt controlate de diverse variabile de mediu.

Majoritatea teoriilor tradiţionale despre dezvoltarea copilului postulează existenţa unui “concept organizatoric” (ex. un “sine”, o “capacitate” sau o “schemă cognitivă”), care apare dacă un copil ajunge la un anumit stadiu de maturizare sau trece printr-o anumită situaţie sau eveniment. Apariţia acestui concept organizatoric crează schimbări într-o gamă largă de comportamente, ducând la ceea ce se numeşte în ştiinţa comportamentală generalizarea răspunsului (modificări în comportamente, altele decât cele predate în mod specific). În anii ’60, cei care s-au ocupat de studierea comportamentelor au depus nenumărate eforturi pentru a găsi un aspect central al comportamentului, care să ducă la generalizarea răspunsului la copiii autişti. Aceste eforturi au fost sortite eşecului (Lindsay şi Stofflmayer, 1982). În locul unei generalizări a răspunsului s-a remarcat o specificitate a sa. Modificările în comportamentele de tipul limbajului nu au dus la modificări evidente în alte comportamente. Chiar şi într-o unitate comportamentală restrânsă şi de bază cum ar fi asimilarea termenilor abstracţi, s-a demonstrat o specificitate ieşită din comun a răspunsului. De exemplu, stăpânirea unei clase de termeni abstracţi (ex. prepoziţiile) nu a facilitat în mod necesar înţelegerea altor termeni abstracţi (ex. pronumele). Copiii au fost învăţaţi numele lor şi numele celorlalţi copii, dar

40

aceasta nu i-a făcut să ajungă la concluzia că “persoane diferite au nume diferite”. Copiii au fost învăţaţi să stabilească contact vizual şi să dea şi să primească afecţiune, dar, chiar şi cu aceste abilităţi, copii au rămas izolaţi social în multe feluri (ex. nu au început să se joace cu alţi copii decât dacă li s-a spus în mod explicit să facă acest lucru).

Ca şi limitele în generalizarea răspunsului, limitele în generalizarea stimulului (Stokes şi Baer, 1977) oferă dovezi împotriva prezenţei unei capacităţi organizatorice, de sinteză sau interne. Autiştii nu demonstrează o capacitate de “a-şi pastra experienţele ” în diverse medii decât dacă li se spune direct să facă acest lucru. Pentru remedierea acestei situaţii, ei trebuie să fie învăţaţi să generalizeze. De exemplu, Lovaas, Koegel, Simmons şi Long (1973) au constatat că îmbunătăţirile obţinute pe parcursul tratamentului în spital nu au fost transferate afară din spital decât dacă acasă părinţii efectuau intervenţia comportamentală. În studii mai recente (Lovaas, 1987; McEachin et al., 1993), mulţi copii autişti au reuşit să menţină nivele normale de funcţionare acasă şi la şcoală, demonstrând că pot să generalizeze intercomportamental şi intersituaţional. Este foarte probabil că acest lucru s-a produs deoarece copii au fost învăţaţi să asimileze informaţii nu numai de la persoanele specializate din spital, ci şi de la părinţi, profesori şi colegii de şcoală.

Mulţi profesionişti s-au opus tratamentului comportamental datorită aspectelor de tipul generalizării răspunsului limitat şi generalizării stimulului, neremarcând două puncte importante. Mai întâi, ambele tipuri de generalizare pot fi predate. Apoi, eşecul predării generalizării rapide poate să nu fie caracteristic numai tratamentului comportamental, iar eşecul de a obţine astfel de generalizare poate să nu fie caracteristic numai autiştilor. Care este valoarea de supravieţuire a generalizării rapide, dacă luăm în considerare că umanitatea poate să aibă parte de mai multe eşecuri decât succese? Un pas în direcţia greşită poate fi fatal dacă generalizează la alte comportamente şi medii.

Abordarea de tratament ‘comportament dupa comportament’ este esenţa abordării comportamentale în tratarea şi educarea persoanelor autiste sau retardate. Această abordare lasă deschisă posibilitatea că diversele întârzieri şi excese comportamentale ale autiştilor şi retardaţilor pot fi provocate de diverse feluri de dereglări neurologice. Deci tratamentul nu poate fi identic pentru toate comportamentele, ci trebuie să se adreseze mai degrabă idiosincraziilor fiecărui comportament şi unicităţii fiecărui individ.

Cercetarea comportamentală s-a dezvoltat conform unei paradigme inductive, iar cunoştinţele despre tratament s-au acumulat treptat şi sistematic. Progresele în înţelegerea persoanelor diagnosticate cu autism sau dereglări generalizate de

41

dezvoltare (DGD) se realizează cu paşi mici şi treptat, nu brusc ca rezultat al descoperirii unei probleme sau maladii centrale care controlează toate comportamentele tuturor persoanelor diagnosticate. În cazul tratamentului comportamental, multe persoane diagnosticate cu autism sau DGD realizează o funcţionare normală educaţională, emoţională, socială şi intelectuală dacă tratamentul este început de timpuriu şi administrat intens. Totuşi, tratamentul comportamental nu oferă vindecarea acestor persoane, intrucat un remediu ar trebui sa remedieze cauza problemei, care este foarte probabil să fie reprezentată de o serie de dereglări neurologice.

O altă constatare care contrazice prezenţa unui mecanism organizatoric şi generalizant este faptul că diverse comportamente au tipuri diferite de relaţii cu mediul, şi chiar şi acelaşi comportament poate avea diverse relaţii. De exemplu, agresiunea este uneori autostimulativa, uneori se bazează pe întărirea negativă, iar alteori pe cea pozitivă. Pare dificil să invocăm o deficienţă centrală, care poate fi investigată, şi care poate fi responsabilă pentru o asemenea eterogenitate. Mai degrabă decât o deficienţă centrală, persoanele cu autism par să aibă o serie de dificultăţi comportamentale separate, cel mai bine descrise ca întârzieri de dezvoltarea deoarece, după cum notează Rutter (1978), comportamentele sunt prezente şi la copii normali, de vârste mai mici. Deoarece autiştii au atâtea dificultăţi care trebuie abordate separat, ei trebuie să fie învăţaţi aproape totul de la început, iar învăţarea trebuie să decurgă pe baza unor progrese mici şi nu a unor paşi mari. Astfel, la începutul tratamentului, aceste persoane trebuie privite ca fiind aproape tabula rasa. În acest sens, pot fi consideraţi foarte mici sau chiar nou-născuţi, nişte persoane cu foarte puţină experienţă sau chiar lipsite de experienţă.

 

Opinia 3

Autiştii pot functiona odată ce li se construieşte un mediu special (Simeonnson, Olley, Rosenthal, 1987), Acest mediu special trebuie să fie diferit de mediul normal numai atât cât să îl facă funcţional. Trebuie organizat într-o dispunere spaţială obişnuită (spre deosebire de spitale, clinici, etc.) şi să ofere cerinţe şi consecinţe comportamentale la fel ca mediul normal, cu excepţia faptului că cerinţele şi consecinţele trebuie să fie mai explicite şi să aibă mai multă ‘însemnătate’ prin folosirea principiilor teoriei învăţării prezentată în Opinia 1. Copiii autişti cu vârste preşcolare par să facă progrese substanţiale într-un astfel de mediu (Simeonnson et al., 1987). De exemplu, Lovaas (1987) a aplicat o intervenţie comportamentală intensivă (aproximativ 40 ore de tratament individual pe săptămână, timp de mulţi ani) copiilor autişti. S-a constatat că

42

aproape jumătate dintre aceştia au ajuns la nivele normale de funcţionare intelectuală (măsurate cu teste IQ) şi s-au prezentat normal în clasa I la vârsta de 7 ani. Aceste îmbunătăţiri s-au menţinut în timp (McEahin et al., 1993).

 

Opinia 4

Eşecul autiştilor de a învăţa în medii normale şi succesul lor în medii speciale indică faptul că problemele lor pot fi privite ca o nepotrivire între sistemul lor nervos şi mediul normal, şi nu ca o boală. Datorită naturii speciale a problemelor autiştilor, mulţi cercetători au avut tendinţa de a da o tentă dramatică explicării acestor probleme. Din anii ’40 până la începutul anilor ’60, problemele erau atribuite părinţilor autiştilor, priviţi ca personaje extrem de ostile. Mai târziu problemele au fost atribuite unei dereglări organice incurabile (DeMeyer et al., 1981). A privi problemele acestor indivizi ca o nepotrivire între un sistem nervos atipic (şi nu dereglat) şi mediul de zi cu zi este o atitudine mai puţin dramatică, dar aflată în mai mare concordanţă cu datele de care dispunem (Lovaas, 1988).

 

Contrastul între Teoriile Tradiţionale şi Teoriile Comportamentale

 

Pentru a clarifica şi mai bine poziţia comportamentală, o vom pune în opoziţie cu teoriile tradiţionale despre autism. Acestea postulează că există o anumită structură responsabilă pentru devierile comportamentale ale autiştilor. Se spune că această entitate este bolnavă, dereglată sau anormală. Scopul tratamentului este de a intra înăuntrul persoanei şi a trata entitatea afectată (“autismul”). Dacă se face acest lucru, se crede că persoanele afectate vor începe să trăiască în aceeaşi manieră ca şi ceilalţi şi să se dezvolte normal. Pentru teoreticienii cu orientare medicală, această entitate este o structură sau un proces neurobiologic, iar tratamentul cuprinde farmacoterapie, intervenţii chirurgicale sau alt tip de intervenţii medicale. Pentru clinicienii orientaţi spre psihodinamică, această entitate este un sine sau un ego care trebuie adus la normal prin încetarea presiunilor la care este supus pacientul şi prin acceptarea sa şi relaţionarea prin jocuri şi imaginaţie, astfel încât să se producă o “deschidere a uşii autiste”. Această deschidere ar urma să permită sinelui să iasă la iveală şi să îi lase pe alţii, cum ar fi părinţii sau profesorii, să relaţioneze

43

cu această parte sănătoasă a individului pentru a încuraja creşterea (Bettelheim, 1967).

Aproape toate abordările curente de tratament disponibile presupun existenţa unei astfel de structuri interne. De exemplu, Terapia de sustinere (Holding), (Tinbergen şi Tinbergen, 1983) se bazează pe opinia că nu s-a format o legătură între mamă şi copilul autist. Tratamentul constă în aceea că mama îl ţine pe copil cu forţa în braţe pentru a îi transmite că este disponibilă, pentru a atenua mânia şi teroarea copilului şi pentru a provoca “distrugerea apărării autiste” (Welch, 1987, p. 48). Prin contrast, o abordare comportamentală susţine că nu există conflicte intrapsihice ce trebuie rezolvate, forţe conflictuale, furie şi teroarea abandonului din cauza faptului că individul nu a cunoscut alte stări. Personalul care se ocupă de el şi părinţii nu trebuie să fie dezamăgiţi dacă “nu reuşesc să ajungă la individ”, pentru că nu exisă nici o persoană neautistă la care să se ajungă.

Împărtăşind accentul psihodinamic pe abordarea stărilor interne, psihologii cu orientare cognitivă sau logopezii lucrează pentru a stimula o structură neurologică ipotetică să producă mai mult limbaj şi alte “procese mentale superioare” care la rândul lor să creeze şi să direcţioneze noi comportamente. Un terapeut psihomotor se concentrează tot asupra unui singur aspect al comportamentului unei persoane (activităţile fizice), presupunând ca procesele neurologice sau motivaţionale pot fi astfel activate sau normalizate. Exemple de acest tip sunt Integrarea Senzorială, Facilitarea Comunicării, Terapia prin Joc, Terapia Muzicală, Modelajul, jocul cu delfinii, călăritul şi alte modele terapeutice de dezvoltare propuse pentru autişti.

Oricât de diverse ar fi aceste tratamente şi sistemele teoretice care stau la baza lor, toate se bazează pe credinţa într-o serie de variabile teoretice semnificative. Acestea, fie şi cu vagi expuneri la tratament în medii artificiale, ar trebui să îmbunătăţească substanţial şi permanent funcţionarea persoanelor autiste în orice mediu. Această abordare permite terapeutului să implice un număr limitat de profesionişti în tratament, să localizeze tratamentul într-o clinică sau într-un spital, departe de comunitatea unde trăieşte individul respectiv, şi să aloce un număr limitat de ore contactului terapeutic. Intervenţiile nu cer terapeutului sau profesorului să fie familiarizat cu cercetarea ştiinţifică aflată la baza acestor intervenţii, pentru că această cercetare nu există în fapt. Medicii au nevoie doar de câteva zile de pregătire pentru a obţine calificarea de a administra astfel de tratamente. Luând în considerare toate acestea, dacă abordarea ar fi justificată, ar avea o serie de avantaje practice. Dar datele care să vină în sprijinul acestei abordări întârzie să apară, iar constatările din cercetarea comportamentală o

44

contrazic. O diferenţă asemănătoare între teoriile tradiţionale şi cele comportamentale poate fi exprimată în terminologia tehnică, aceasta urmând a fi elaborată pe parcursul acestui manual. Tratamentul comportamental pune accent pe controlul întăritorilor, efectuând schimbarea comportamentală prin manipularea consecinţelor comportamentale. Scopul tratamentului este de a preda un număr mare de comportamente adaptive (congnitive, lingvistice, sociale, etc.) prin întărirea aproximărilor comportamentelor ţintă şi a discriminărilor tot mai complexe între situaţii. Prin contrast, tratamentul tradiţional se centrează pe controlul stimulilor, iar manipulările importante constau în schimbări ale variabilelor ce precedă comportamentul. Afişarea de dragoste şi accepare, ţinutul în braţe, efortul de a aranja o situaţie care să stimuleze vorbirea, exerciţiile fizice – iată exemple de încercări de control al stimulilor. Pe scurt, tratamentele comportamentale încearcă să construiască un comportament, iar tratamentele tradiţionale se axează pe stimularea şi determinarea unor comportamente presupuse a fi existente.

Desigur, comportamentul de determinare este mai uşor de administrat şi dă îmbunătăţiri mai rapide decât comportamentul de construcţie. Totuşi, din punct de vedere comportamental, principala problemă a comportamentelor de determinare prin proceduri de control al stimulilor este că o astfel e practică nu duce la însuşirea de noi comportamente. Controlul stimulilor poate doar să schimbe comportamentele deja existente, iar comportamentele urmărite în tratarea autismului sunt în principal deficitare supraveghere inexistente la autişti. Aceştia se identifică tocmai prin lipsa/insuficienţa comportamentului social, a limbajului şi abilităţilor de a se autoajuta. Deci, din punctul de vedere comportamental, procedurile de control al stimulilor sunt ineficiente pentru majoritatea autiştilor.

Pentru a ilustra problemele legate de controlul stimulilor, să ne gândim la o situaţie în care profesorul pune pe masă creioane şi o carte de colorat, se aşează împreună cu un copil autist şi spune zâmbind şi stabilind contactul vizual: „Hai să colorăm”. Profesorul intenţionează ca aceşti stimuli (cartea de colorat, creioanele, contactul vizual şi invitaţia) să determine modificări comportamentale din care el sau ea va deduce o dezvoltare intelectuală sau emoţională, cum ar fi interesul crescut pentru mediu şi creativitatea. În terminologia comportamentală, profesorul încearcă să semnaleze, să instruiască sau să comunice într-o altă manieră cu copilul prin proceduri de control al stimulilor. Baza acestei strategii pedagogice este faptul că dă roade în cazul copiilor normali. Dar în cazul autiştilor această strategie va declanşa unul din următoarele răspunsuri: a) copilul va rămâne aşezat la masă şi va continua comportamentul autostimulativ ca bătutul din palme; b) copilul va asculta instructajul; sau c) copilul va răsturna masa şi va încerca să-l muşte pe profesor,

45

punând capăt pentru moment eforturilor pedagogice. În primul şi probabil cel mai des întâlnit caz, controlul stimulilor este absent (i.e. stimulii sunt neutrii sau nefuncţionali). În al doilea caz, s-a stabilit un oarecare control al stimulilor, dar nu se ştie sigur dacă se va produce o dezvoltare. În al treilea caz s-a realizat un control al stimulilor, dar acesta generează comportamente opuse intenţiilor profesorului, poate din cauză că aceste comportamente au fost întărite şi formate prin întărire negativă (încheierea sesiunilor de învăţare).

n acest exemplu, profesorul foloseşte o intervenţie uşor de înţeles, care are avantajul de a fi sprijinită de experienţa cu alţi copii mai normali şi de teoriile tradiţionale ale dezvoltării. În orice caz, rezultatele acestei intervenţii vor fi probabil deconcentrante şi dezamăgitoare, pentru că nu există date empirice din experimente controlate care să indice faptul că autiştii ar avea de câştigat de pe urma acestor intervenţii. Prin contrast, intervenţia comportamentală necesită cunoştinţe tehnice referitoare la controlul stimulilor şi întăririi. De aceea este mai greu de înţeles şi implementat, dar este mult mai aproape de o abordare eficientă a problemelor pe care le prezintă persoanele autiste.

Părinţii şi personalul specializat care trebuie să ia decizii privitoare la tratament sunt sfătuiţi să îşi pună următoarele întrebări: Au fost publicate şi recenzate rezultatele în jurnale de specialitate şi ce alte cercetări ştiinţifice formează baza intervenţiei? Ce fel de pregătire (comportamentală sau nu) are persoana care aplică intervenţia şi cât a durat această pregătire? Dacă răspunsul este un atelier de o săptămână sau chiar mai puţin, cu consultări ocazionale, trebuie să priviţi cu scepticism serviciile pe care o astfel de persoană le poate oferi, deoarece problemele pe care le are persoana cu autism vor depăşi sigur capacitatea şi gradul de pregătire al persoanei care oferă serviciile.

Ne putem întreba de ce este greu să renunţăm la credinţa într-o entitate fixă care controlează şi organizează şi să trecem la dezvoltarea libertăţii individuale. Un argument în favoarea existenţei unor astfel de mecanisme cerebrale de organizare şi facilitare accentuează uşurinţa aplicării şi eficienţa intervenţiei. Odată cu acest argument, există o promisiune mai subtilă şi mai tentanta: noi oamenii ne naştem cu tot felul de abilităţi inerente, cum ar fi gramatica înnăscută (a la Chomsky), moralitatea (a la Kohlberg) şi terenul fertil pentru asimilarea rapidă a abilităţilor cognitive (a la Piaget), odată realizată expunerea. Promisiunea acestor abordări filosofice este că profesorii şi copiii în aceeaşi măsură trebuie să facă mai puţine pentru copiii noştri, căci natura noastră umană ne duce singură pe drumul cel bun. O astfel de promisiune poate fi falsă.

46

Consecinţa nefericită a unui asemenea fapt pentru persoanele cu autism şi alte întârzieri de dezvoltare, precum şi pentru copiii obişnuiţi, este că se fac mai puţine pentru a-i ajuta.

Cum poate un behaviorist să ofere speranţă? Mai întâi, să ne gândim că autistul este un copil foarte mic. Copiii foarte mici nu arată că ar şti prea multe despre lumea din jurul lor. Apoi, să ne gândim că autistul nu a reuşit să se dezvolte în mediul obişnuit, dar este capabil să se dezvolte şi să crească într-un mediu special, cum ar fi cel descris în prezentul manual. Fie că dezvoltarea este semnificativă sau mai puţin semnificativă, satisfacţiile există. Un părinte a afirmat: “ Progresul zilnic al copilului meu, oricât de mic, este întăritorul meu.”

Dacă toate comportamentele unui individ se normalizează, el mai trebuie considerat în continuare autist sau retardat? Un behaviorist va spune nu. Alţi specialişti vor considera situaţia ca fiind “autism în stare reziduală”, reflectând poziţia conform căreia conceptele de tipul autismului sau retardării au o rezistenţă în faţa tratamentului şi cercetării. O bună ilustraţie a acestei poziţii tradiţionale este oferită de o profesoară care a observat un copil care în urmă cu foarte puţin timp fusese diagnosticat cu autism. După doi ani a 40 ore pe săptămână de tratament comportamental intensiv, profesoara a observat acelaşi copil într-o clasă obişnuită şi a exclamat: “M-am tot uitat la el în ultimele zile şi vreau să ştiu unde a dispărut autismul!”

 

Considerente Etice

 

Decât să punem persoanele atipice în categorii individuale de diagnostic cum ar fi autist, schizofrenic sau retardat, am face mai bine să le privim ca diferite de noi şi contribuind la diversitatea lumii în care trăim. Toate sistemele vii sunt variate, iar variaţia este esenţială pentru supravieţuirea fizică, precum şi pentru crearea de noi direcţii în ştiinţă şi artă. O societate care restrânge variabilitatea (e.g. regimuri precum cele propuse de Marx şi Hitler) este dezavantajată în perspectivă pentru că dispune de variabilitatea şi flexibilitatea necesare pentru adaptarea la noi medii care cer noi comportamente într-un viitor pe care noi nu putem să îl prezicem.

Am ajuns să privim persoanele atipice ca aparţinând acestui continuum al variabilităţii, ca diferite în grad şi nu în calitate. Omul poate trai cu aceasta variabilitate, nu numai pentru ca ea contribuie la supravietuirea in mediile

47

viitoare diferite, dar si pentru ca ne permite sa ramanem asa cum suntem. Aceia care difera reprezintă protecţia noastră într-un viitor incert. De aceea trebuie să-i admirăm şi să-i apreciem.

Încurajarea variabilităţii ridică probleme despre modul de tratare a persoanelor atipice. Să ne gândim la Van Gogh, care a influenţat întreaga cultură mondială. Lipsa lui de abilităţi sociale este binecunoscută, astăzi ar fi fost definit ca autist sau poate schizofrenic. Ce soartă tristă am fi avut dacă l-am fi ‘tratat’. Un tratament de asimilare a abilităţilor sociale în cazul lui Van Gogh ar fi dus la centrarea lui pe recompense, deci ar fi petrecut mai mult timp cu prietenii şi iubitele şi ar fi pictat mai puţin. La fel stau lucrurile şi cu mulţi alţi artişti şi oameni de ştiinţă renumiţi: Einstein, de exemplu, era izolat social. De ce atunci să tratăm persoanele izolate social? Pentru că fără un repertoriu comportamental mai bogat, ele nu ar putea să trăiască independent. Persoanele cu repertoriu comportamental variat au mai multe opţiuni şi vor supravieţui mai lesne.

48