ATTJUMJI BjWNJYITOIJI

1-3

Anul XVIII (LVII), serie nouă, nr. 1-3, ianuarie-martie 2007

EDITURA MITROPOLIEI BANATULUI

Altarul BanatuluiRevista teologică a Arhiepiscopiei Timişoarei, a Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului, Episcopiei Gyulei şi Episcopiei Vârşetului

XVIII (LVII), 1-3_____________________ ianuarie-martie 2007

C U P R I N S

EDITORIAL

Ortodoxia şi Uniunea Europeană.......................................................................................... 3

STUDII

Episcop-vicar PAISIE LUGOJANU: Contribuţia orelor de religie la educaţiapentru toleranţă şi interculturalitate..................................................................................... 8

Prof. dr. CONSTANTIN V. SKOUTERIS: Bioética şi modul de viaţă al Orto­doxiei (Traducere din limba greacă de drd. Ion Marian Croitoru......................... 13Pr. prof. univ. dr. CONSTANTIN RUS: Autoritatea sacramentală şi puterea deconducere după dreptul canonic al Bisericii Romano-Catolice.............................. 23Preot lect. dr. CONSTANTIN BĂJĂU: Cunoaşterea lui Dumnezeu la SfinţiiPărinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri........................................... 50Lect. CRISTINEL IOJA: Tainele Bisericii, expresiei a relaţiei interioare dintreapofatic-catafatic, cuvânt şi ta in ă................................................................................... 65STELUŢA M ARCELA FECIORU: Sfântul Clem ent Alexandrinul. Privireretrospectivă asupra lucrării Pedagogul........................................................................ 78Lector dr. LUMINIŢA-IRINA NICULESCU: Simbolurile religioase................... 92Preot MARIUS FLORESCU: încercări de reconciliere între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale între anii 1902-1965 (I)..........................................105

PAGINI PATRISTICE

SFÂNTUL ANASTASIE SINAITUL: Cuvânt de mult folos la cei adormiţi (Traducere din limba greacă şi note de preot M ARCEL H ANCHEŞ)..............111

URM E D IN TRECU T

Arhid. prof. dr. CONSTANTIN VOICU: Legăturile bisericeşti ale Braşovuluicu Ţările R om âne.............................................................................................................. 116Prof. DAN POPESCU: Mişcarea revoluţionară de la 1821 oglindită în arhivelebănăţene............................................................................................................................... 126Preot lect. dr. MIHAI BRIE: Augustin Bena. O pera................................................. 133MARIA BERÉNYI: Rolul Bisericii în formarea intelectualităţii române dinUngaria în secolele X IX -X X ..........................................................................................145Prof. IOAN CIPU: însemnări pe cartea veche românească din protopopiatul Făget (IV).............................................................................................................................160

DOCUM ENTAR

STELIAN GOMBOŞ: Sfântul Nicodim de la Tismana - model şi reper de vieţuire şi slujire creştină peste veacuri.......................................................................................171

NOTE ŞI COMENTARII

Lect. dr. PAUL M. POPOVICI: Reevaluarea unei polemici: „necurăţia“ femeii. 173 STELIAN GO M BO Ş: Despre folosul, participarea şi im pactul creştinilorortodocşi în Uniunea Europeană.................................................................................. 180Preot SPIRIDON I. DUMITRACHE: Tâlcuire liturgică..........................................185Preot MARIUS FLORESCU: întâlnire istorică..........................................................189

CRONICA BISERICEASCĂ

Reuniune a Sfântului Sinod. Nou episcop titular. Lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Declaraţie de presă. Nouă lege a cultelor. Aspecte ale legislaţiei europene în domeniul libertăţii religioase. Proiect. Adunare ecumenică europeană. Icoanele, tezaur naţional. Ecumenism local. Proiect social. Prezenţă ortodoxă la Vatican. Referiri constituţionale. Dialog. Vizite ecumenice. Contestaţie. Alianţă europeană pentru familie. întâlnire a Comunităţii ecumenice din Taize..............................................202

PREZENTĂRI BIBLIO G RAFICE

t Lucian, Episcopul Caransebeşului, Sfântul Io sif cel Nou de la Partoş - 350 de ani de la trecerea în veşnicie, Editura Diecezană, Caransebeş, 2006,

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU LA SFINŢII PĂRINŢI ŞI SCRIITORII BISERICEŞTI

DIN PRIMELE PATRU VEACURI

Preot lect. dr. CONSTANTIN BĂJĂU

Tema cunoaşterii lui Dumnezeu ocupă un loc important în ansamblul preocupărilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, fiind strâns legată de strădaniile fiecărui creştin pentru desăvârşirea şi mântuirea sa în Hristos. Departe de a rămâne un subiect teoretic, învăţătura marilor dascăli ai creştinismului ne propune o cale de urmat pentru toţi, o cale ce ţinteşte apropierea noastră de Dumnezeu, prin urcuş duhovnicesc, prin strădanii personale şi prin lucrarea virtuţilor. Dumnezeu Cel în Treime este izvorul cunoaşterii noastre adevărate. Mântuitorul ne cheamă să devenim ucenicii Săi, fiindcă sensul cunoaşterii autentice este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu în Hristos, ca un dar divin. La întrebarea dacă este posibilă aceasta, Sfinţii Părinţi pleacă de la faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, acest chip constituind premiza cunoaşterii la care suntem chemaţi să ne ridicăm.

După perioada Noului Testament şi după Părinţii Apostolici, apologeţii creştini sunt cei care abordează această temă. Cel dintâi dintre apologeţii greci este Teofil al Antiohiei. El aşează credinţa ca prima treaptă în acest proces, îndemnându-1 pe Autolic: „Nu fi necredincios, ci crede!“1. La această virtute, ce depăşeşte în putere toate argumentele raţionale, se adaugă necesitatea curăţeniei sufletului omenesc, care să strălucească precum o oglindă. Omul nu poate cuprinde totuşi într-însul tainele dumnezeirii, fiind ca o sămânţă de rodie, ce nu vede ceea ce se află în afară de coaja ei. Acoperit, împreună cu toată creaţia, de mâna lui Dumnezeu, nu îl poate vedea pe Făcătorul său. De asemenea, cunoaşterea creştină nu poate fi despărţită de sfânta Biserică, ce este precum o insulă primitoare, adăpostind învăţăturile cele adevărate.

Un alt apologet grec, Atenagora Atenianul, vorbeşte despre două căi prin care Dumnezeu ni se descoperă nouă oamenilor. Există mai întâi posibilitatea cunoaşterii naturale, susţinând chiar o inspiraţie a înţelepţilor păgâni, filozofi şi poeţi, când ei au spus lucruri apropiate de adevăr, servindu-se de metoda raţiunii încă tatonând. Există

1 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1 ,14, PSB (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti), voi. 2, p. 291

Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri 51

şi cunoaşterea supranaturală, Duhul Sfânt inspirându-i pe profeţi. Căci „suflarea Duhului“ aduce un fel de înrudire a omului cu Dumnezeu2.

Mai mult decât ceilalţi apologeţi greci, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful aprofundează tema intr-un cadru mai larg, identificând cunoaşterea adevărului cu cunoaşterea lui Dumnezeu. El ia atitudine faţă de exagerările unora dintre eretici. Aşa de pildă, curentul filosofic al panteismului (Valentin, Carpocrat şi Vasilid) susţinea posibilitatea cunoaşterii fiinţei divine în chip deplin, cu ajutorul raţiunii umane. La celălalt pol se aflau gnosticii dualişti (Cerdon, Marcion), care îl izolau pe Dumnezeu de lume, susţinând imposibilitatea cunoaşterii Lui de către om3.

Sfântul Părinte acordă un rol important raţiunii umane, în acest proces de cunoaştere, pe care de altfel o distinge categoric de celelalte. Vorbeşte chiar despre posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu în afara revelaţiei supranaturale, oamenii având sădit într-înşii sentimentul divinităţii. Punctul original al concepţiei sale îl reprezintă teoria Logosului seminal, ce îi luminează pe necreştini în parte, oferindu-le o cunoaştere, chiar dacă ea este incompletă şi uneori contradictorie4. Personalităţi ale lumii vechi, ca Socrate şi Heraclit, dintre barbari, ori Avraam şi Ilie, dintre iudei, sunt numiţi creştini înainte de Hristos. Chiar unele elemente ale moralei filosofilor stoici sunt acceptate ca fiind bune, ca rod al lucrării Cuvântului seminal.

Cunoaşterea lui Dumnezeu presupune intense frământări sufleteşti şi neostenite căutări. Dumnezeu este pe de o parte „fără nume“, având o existenţă unică5, iar pe de altă parte întâlnim în operele sale câteva dintre aceste numiri, ca de pildă: Părintele şi Creatorul tuturor, Părintele tuturor şi Stăpân, Stăpânul tuturor Dumnezeu, Făcătorul tuturor Dumnezeu şi altele. Toate acestea arată puterea şi lucrările Sale6.

Sfântul Iustin subliniază cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu în creştinism, fiindcă în centrul întregii sale învăţături rămâne întruparea Cuvântului, ce devine „fântână de apă vie de la Dumnezeu, în pustiul cunoştinţei de Dumnezeu, în pământul neamurilor“7. Cuvântul întrupat este descoperitorul adevărului şi mijlocitorul

2 Atenagora Atenianul, Solie pentru creştini, cap. VII; pr. prof. Ioan G. Coman, Patrologie, manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., voi. I, Bucureşti 1984, p. 350

1 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, 25, PG (J.-P. Migne, Patrologia Graeca), voi. 6, col 365; Idem, Dialog cu iudeul Trifoti, 35, PG 6, col. 552

4 Idem, Apologia I , 7, PG 6, col. 337; Idem, Apologia II, 10, PG 6, col. 460; pr. prof. Ioan G. Coman, Teoria Logosului în Apologiile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, Bucureşti 1942, p. 26

5 „Părintele Universului, fiind nenăscut, nu are nici un nume pozitiv. Cuvintele de Părinte, D umnezeu, nu sunt nume propriu-zise, ci numai moduri de adresare, care provin de pe urma binefacerilor Lui“ - Idem, Apologia II, 6, PG 6, col. 453; transcendenţa implică imposibilitatea exprimării lui Dumnezeu in cuvinte - Idem, Apologia I, 9 şi 61, PG 6, col. 340 şi 421; Idem, Apologia II, 6 şi 10, PG 6, col. 453 •şi 461.

6 Ex.: Idem, Apologia I, 2,12 şi 14, PG 6, col. 329, 345 şi 348; Idem, Apologia II, 10, PG 6, col. 461.7 Idem, Dialog, 69, PG 6, col. 637.

52 Altarul Banatului

în' cunoaşterea lui Dumnezeu. Acest proces complex este rezultatul colaborării oamenilor cu harul divin, ce se dă prin Hristos8.

Dintre apologeţii de limbă latină, Tertulian se opreşte mai mult asupra temei cunoaşterii lui Dumnezeu. Puterea măririi Sale face ca pentru oameni El să fie deopotrivă cunoscut şi necunoscut. Este combătut dualismul ereticului Marcion, care nega unicitatea divină9. Se subliniază creaţia lumii din nimic, prin Cuvântul dumnezeiesc, dar şi veşnicia Sa10.

Tertulian este primul scriitor creştin ce vorbeşte despre o cunoaştere naturală imediată a divinităţii. Fiindcă nu este cu putinţă să nu îl cunoaştem pe Cel ce este în văzul tuturor oamenilor, uşor de recunoscut din binefacerile Sale cereşti şi din creaţie, în mijlocul căreia ne aflăm şi de care ne bucurăm şi chiar ne înspăimântăm11. Marele apologet latin ne învaţă că „sufletul este creştin în chip natural“12. în ceea ce priveşte atitudinea faţă de cultura păgână, nu ignoră înţelepciunea din afara Bisericii, ci arată că ea are un rol pregătitor în cunoaşterea lui Dumnezeu, dacă rămâne subordonată credinţei şi se află în serviciul ei. Mai mult, consideră că înţelepţii antichităţii s-au întâlnit uneori cu învăţătura adevărată despre Dumnezeu, întocmai unor naufragiaţi, care sunt aruncaţi cu noroc de furtună într-un port primitor13.

Se subliniază necesitatea Revelaţiei supranaturale, ca fiind calea cea mai sigură pe care trebuie să păşim spre cunoaşterea lui Dumnezeu14. O primă etapă o reprezintă cunoaşterea în Vechiul Testament, fiindcă Dumnezeu a ales din rândul poporului lui Israel bărbaţi drepţi şi curaţi, care L-au făcut cunoscut lumii. Creştinismul reprezintă destinaţia ultimă a acestei lungi căi, ce are ca punct de plecare sufletul omenesc şi continuă prin religia naturală, filosofie şi iudaism, trepte între care nu aflăm opoziţie, ci evoluţie. Căci tot ceea ce Dumnezeu a ascuns în Vechiul Testament, a descoperit

8 Sfântul Părinte spune: „La noi (la creştini) se pot auzi şi înţelege lucrurile acestea chiar şi de către aceia care nu cunosc semnele literelor.. dar care sunt înţelepţi şi credincioşi în ceea ce priveşte mintea..., acestea se întîmplă nu datorită înţelepciunii omeneşti, ci puterii lui Dumnezeu“ - Idem, Apologia I, 60, PG 6, col. 420.

9 Tertulian, Contra lui Marcion, 1, 26-27, PL 2, col. 277-278.10 Idem, Apologeticum, 17,1, PL 2, col. 30; Idem, Contra lui Marcion, 1, 3, PL 2, col. 249; Tertulian

vorbeşte şi despre neputinţa înţelegerii Sale cu ajutorul minţii omeneşti - Idem, Apologeticum, 17, 2, PL 2, col. 30.

11 Idem, Despre Înviere, 3, PL 2, col. 798; Jean-Claude Fredouille, Tertullien et la conversion de la culture antique, Paris 1972, p. 344

12 Idem, Despre mântuirea sufletului, 1, 1, PL 2, col. 647. Sufletul simplu şi curat dă mărturie de existenţa lui Dumnezeu şi se ridică până la Acesta printr-o mişcare instinctivă şi spontană, îl recunoaşte pe Dătătorul său - pr. prof. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. 2, Bucureşti 1985, p. 402.

13 Jean-Claude Fredouille, Tertullien e t..., op. cit., p. 417; Tertulian, Despre suflet, 2, PL 2, cok 649-650.

14 Tertulian, Despre învierea morţilor, 3, 1 şi 6, PL 2, col. 798-799.

Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri 53

apoi în Hristos, plinirea profeţiilor. Şi dacă până la Hristos avem imagini şi umbre ale realităţii, Acesta este chiar realitatea15.

Un alt scriitor bisericesc de limbă latină, Lactanţiu, formulează la rândul său o învăţătură clară despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Chiar dacă o astfel de cunoaştere depăşeşte puterile noastre naturale, Dumnezeu a dat omului posibilitatea reală de a-L cunoaşte16. Căutarea adevărului este ceva înnăscut în fiecare om, iar Dumnezeu ne-a dat o părticică din înţelepciunea Sa. Şi fiindcă avem faţa întoarsă spre cer, cel care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu, deşi vede, este orb, deşi aude, este surd, deşi vorbeşte, este mut17.

Lactanţiu nu insistă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar subliniază rolul Bisericii creştine în aflarea învăţăturii adevărate, ca una ce este fântână a adevărului şi templu al lui Dumnezeu. Căci înţelepciunea creştină transformă pe oameni nu prin cărţi, ci prin har18. în fine, acest mare scriitor bisericesc tratează şi problema raportului dintre ştiinţa păgână şi virtute, arătând că filosoiia profană nu a putut găsi, nici nu a putut păstra adevărul, căci păgânismul a pierdut sensul virtuţii celei adevărate. Virtutea păgână nu culminează în Dumnezeu şi în nemurire, pe când virtutea creştină, ce se bazează pe credinţă, poate să împrumute de la filosofi tot ceea ce ei au mai bun, fară teamă19.

Dintre reprezentanţii Şcolii alexandrine, Clement este preocupat mai ales de aspectele morale ale temei, prezentându-ne chipul creştinului desăvârşit, gnosticul creştin, singurul care poate să îl cunoască pe Dumnezeu. „Pictând“ acest gnostic, Clement s-a pictat aşa-zicând pe sine20.

Clement pleacă de la ideea că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, trebuie să tindă spre a deveni asemenea cu modelul său. Asemănarea aceasta nu este după trup, ci reprezintă renaşterea spirituală şi desăvârşirea potrivit învăţăturii Sfintei Evanghelii, ce ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu prin iubire, noţiune străină de ceea ce înţelepţii păgâni învăţaseră până atunci21.

15 Tertulian spunea: „Cine cunoaşte pe Dumnezeu fară Hristos?“ - Idem, Despre suflet, PL 2, col. 647-648; pentru el, creştinul simplu este mai aproape de cunoaşterea lui Dumnezeu decât savantul păgân.

16 Dintre numeroasele locuri din opera sa, în care întâlnim această idee, amintim: Lactanţiu, Divinae Institutiones, I, 1, 5-6, 11; II, 3, 25; III, 1, 6; VII, 2, 3 - PL 6, 111, 115, 268, 349, 739.

17 Idem, De opificio Dei, III, PL 7, col. 16-20; Idem, Divinae Institutiones, II, 7, 4, PL 6, col. 288; Idem, De ira Dei, X, 41, PL 7, col. 130; Idem, Divinae Institutiones, II, 1, 14 şi VI, 9,13, PL 6, col. 257 şi 664.

18 Idem, Divinae Institutiones, III, 26, PL 6, col. 431-433.19 Pr. prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi de literatură patristică, Bucureşti 1995, p. 192.20 Pr. Dumitru Fecioru, Noutatea lui Clement-Alexandrinul, în rev. B.O.R., nr. 50 (1932), p. 48.21 Ieromonah Nestor Vornicescu, Principii pedagogice în opera „Pedagogul“ a lui Clement Alexandrinul,

în revista „Studii Teologice“, seriaa Il-a, an IX, nr. 9-10/1957, p. 737; Nicolae Şt.-Georgescu, Doctrina morală după Clement Alexandrinul, Bucureşti 1933, pp. 32-33.

54 Altarul Banatului

Marele dascăl alexandrin ia atitudine faţă de ereziile gnostice ale vremii, care împărţeau oamenii în trei categorii: pnevmatici, ilici şi psihici. Era o împărţire cu totul greşită, căci acorda posibilitatea cunoaşterii divinităţii numai celor dintâi, printr-o alegere supranaturală a lor şi printr-o naştere privilegiată. Cât despre celelalte două categorii de oameni, ei erau condamnaţi la întunericul neştiinţei şi la moartea veşnică, faptele lor morale neavând nici o valoare. Se subliniază că Dumnezeu se împărtăşeşte în mod egal tuturor oamenilor, diferenţele dintre noi ţinând de puterile şi de strădaniile noastre.

Filosofia păgână reprezintă un „pedagog spre Hristos“ şi un real folos pentru cinstitorul de Dumnezeu22. Pentru gnosticul creştin, Revelaţia supranaturală constituie criteriul acceptării filosofiei. Cele trei virtuţi teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt trei trepte spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi au un rol esenţial în viaţa creştină. Cât priveşte raportul dintre credinţă şi cunoaştere, Clement aşează credinţa ca temelie a cunoaşterii, căci prin cea din urmă, credinţa se desăvârşeşte şi totodată se desăvârşeşte creştinul23.

Origen, această strălucită personalitate a creştinismului veacului al treilea, vorbind despre cunoaşterea lui Dumnezeu, porneşte de la ceea ce ne înconjoară, de la operă ridicându-se spre Creatorul tuturor24. Mintea omului progresează, trece de la vizibil la invizibil, chiar dacă o astfel de cunoaştere rămâne imperfectă, fiindcă înţelepciunea lumii poate servi doar ca îndrumător spre cunoaşterea adevărată25.

Origen critică direct sau indirect extremele panteismului şi dualismului gnostic şi pe reprezentanţii lor cei mai importanţi. El nu vede în Dumnezeu o realitate îndepărtată, nici abstracţia rece, sau lumina inaccesibilă a gnosticilor26. Fiindcă întruparea Cuvântului a dat oamenilor posibilitatea cunoaşterii mai depline a lui Dumnezeu. în acest proces, credinţa este o primă etapă, ca început al vieţii creştine, legată fiind de Sfântul Botez. Este credinţa adevărată, a Bisericii, diferită de gnoza ereticilor27. Credinţa este anterioară cunoaşterii, iar cunoaşterea este plinirea credinţei. Calea ce duce de la credinţa în Dumnezeu la cunoaşterea Lui este fară

22 Despre rolul pregătitor al înţelepciunii păgâne, la Clement Alexandrinul, Stromate, 1, 5, 5, PG 8, col. 717; Joseph Schwane, Istoria dogmelor. Perioada ante-niceeană, Paris 1903, p. 136 (în limba franceză); cu toată această atitudine pozitivă faţă de filosofia păgână, Clement arată că nu putem spune că iară ea nu se poate afla adevărul - Clement Alexandrinul, Stromate 1, 2, 20, Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti Greci (prescurtat BPSBG), voi. 7, pp. 274-275; Ibidem, 1, 2, 2, BPSBG 7, p. 242.

23 Clement Alexandrinul, Stromate, 7,10, BPSBG 8, p. 271 şi Andreas Theodorou, Istoria dogmelor, voi. 1 (în limba greacă), p. 2, 294-301.

24 Origen, Contra lui Cels, 47, PG 11, col. 981.25 Idem, Despre rugăciune, 27, PG 11, col. 505 şi urm.26 Vasile Răducă, Pronia şi libertatea persoanei în gândirea lui Origen, în „Studii Teologice“, an

XXXIV, nr. 5-6/1982, p. 372.27 Origen, Comentariu la Ioan, 1, 6, PG 14, 29; Idem, Despre principii, 1, 6 şi 3, 6, PG 11,124 şi 139.

Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri 55

sfârşit, antrenând în acest proces harul ajutător şi strădaniile neostenite ale omului. Chiar şi aşa, cunoaşterea pe care o putem avea în trup vieţuind, rămâne incompletă, rămâne un ideal niciodată atins aici jo s28.

Există cunoaşterea lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, fiindcă Dumnezeu s-a descoperit oamenilor treptat, drepţilor de atunci, învăţându-i29. Aşa au fost Moise, dar mai ales Sfântul Ioan Botezătorul30. Cu toate acestea, Origen subliniază că profeţii au avut doar o cunoaştere în parte, fiindcă le lipsea elementul fundamental: credinţa desăvârşită în Hristos.

Vorbim la Origen despre cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu în Hristos. Fiindcă deşi natura divină este incognoscibilă, Dumnezeu se descoperă umanităţii prin Cuvântul Său întrupat, atât cât poate mintea noastră să înţeleagă. Origen vede rolul Domnului nostru Iisus Hristos nu doar din perspectiva soteriologică, ci şi din cea gnoseologică. Mântuitorul este calea prin care omul poate ajunge la Dumnezeu-Tatăl. Este cu neputinţă să îl cunoaştem pe Dumnezeu, fară a-L cunoaşte pe Cuvântul Său Cel întrupat. Această cunoaştere presupune însă şi neostenita strădanie a creştinului de a se curăţi de patimi. Desigur, Botezul reprezintă începutul cunoaşterii noastre în Hristos31. în continuare însă, virtuţile trebuie să înflorească: credinţa, curăţenia inimii şi celelalte. Alţi factori esenţiali, al căror rol este subliniat, sunt harul divin şi rugăciunea. Fiindcă alături de Origen teoreticianul, întâlnim şi ascetul, omul rugător şi martirul32. în fine, întâlnim ideea existenţei unei dimensiuni eshatologice a cunoaşterii, în sensul că este o continuitate între cunoaşterea lui Dumnezeu din această viaţă şi cea pe care o vom primi, în chip deplin, la învierea de obşte33.

Sfântul Grigorie al Nissei, acest mare Părinte Capadocian, s-a oprit pe larg asupra temei cunoaşterii lui Dumnezeu, arătând optimism în ceea ce priveşte posibilitatea de cunoaştere pe care o are omul. Căci Cel Care a spus ucenicilor Săi: „Căutaţi şi veţi găsi!“, ne dă şi puterea necesară pentru aceasta şi, prin generozitatea harismelor, oferă mai mult decât se cere34.

Dintre cei ce reprezintă dovada unei asemenea posibilităţi, un exemplu strălucit este Sfântul Apostol Pavel. Alte modele sunt profetul David, Sfântul Ioan Botezătorul

28 Henri Crouzel, Origen şi cunoaşterea mistică, Desclee de Brouwer, 1961 (în limba franceză), p. 494.

29 Origen, La Matei, 10, 10, PG 13, col. 857; Idem, La Ioan, 1, 7, PG 14, col. 33.30 Lui Moise, Dumnezeu îi vorbeşte „faţă către faţă“ (Idem, La Exod, 11,6, PG 12, col. 380-381), ca

unui prieten (Idem, La Levitic, 5, 2, PG 12, col. 448-449); numeroase sunt locurile operei lui Origen, în care el vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu de către Moise; despre Sfântul Ioan Botezătorul, la: Idem, Comentariu la Luca, 4, PG 13, col. 1810-1811.

31 Idem, La Facere, 12, PG 12, col. 225.32 Paul Evdochimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Bucureşti 1995, p. 49.33 Altfel spus, dacă profeţii au cunoscut numai în parte pe Dumnezeu (Origen, La Psalmi, 38, 1,

PG 12, col. 1400), iar cunoaşterea în Hristos este superioară (Idem, La Matei, 17,14, PG 13, col. 1520), totuşi, aceasta rămâne şi ea imperfectă, în oglindă şi ghicitură.

34 Sfântul Grigorie al Nissei, Către Episcopul Teodosie, PG 45, col. 108.

56 Altarul Banatului

sau chiar Sfântul Grigorie al Nissei, acest model de păstor, care a dobândit o profundă cunoaştere a sufletului omenesc35.

Se vorbeşte despre posibilitatea cunoaşterii pe cale raţională a lui Dumnezeu, înţelegând că El este cauza creatoare şi susţinătoare a lumii şi despre rolul minţii omeneşti in procesul complex al acestei cunoaşteri36. Totuşi, numirile pe care I le atribuim lui Dumnezeu nu pot dezlega taina Fiinţei Sale. Neamurile, cu ochii lor, s-au minunat în faţa frumuseţilor zidirii lui Dumnezeu, dar nu au putut trece de la creatură la Creator, nu au ajuns la Binele cel mai presus de toate. Cunoaşterea naturală, bazată pe raţiune, are simţurile drept auxiliar, încât prin cunoaşterea celor văzute să se înţeleagă cele nevăzute37.

Sufletul omenesc este organul intern prin care omul poate să îl cunoască pe Dumnezeu. Măreţia omului nu ţine de asemănarea lui cu lumea zidită, ci de faptul că a fost făcut după chipul Creatorului său38. Omul trebuie să înceapă prin a se înţelege mai întâi pe sine, privind înlăuntrul său ca într-o oglindă, despărţindu-se de ce este rău.

Sfântul Grigorie al Nissei arată neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu în păgânism. Compară legea naturală cu fata cea stearpă a lui faraon, ce a lăsat neamurile în întunericul necunoaşterii39. O treaptă superioară este reprezentată de revelaţia Vechiului Testament. Diferenţa dintre perioada Vechiului şi cea a Noului Testament este exprimată sugestiv prin imaginea râului, ale cărui valuri erau odinioară din apă curată, iar acum au devenit arome binemirositoare40. Importanţa cuvântului profetic constă în caracterul lui pedagogic, fiindcă „în oglindă şi în ghicitură“, el pregăteşte „strălucirea deplină a luminii“41.

Elementul central al învăţăturii Sfântului Părinte este concepţia sa despre cunoaşterea lui Dumnezeu în Hristos, care aduce cu ea şi posibilitatea îndumnezeirii noastre, încorporarea noastră în „trupul“ Său, participarea noastră la acest trup42. Treptele desăvârşirii omului în Hristos sunt trepte în procesul cunoaşterii lui Dumnezeu. în Biserică, privirile oamenilor recapătă posibilitatea contemplării lui. Dumnezeu.

în tot ceea ce gândim şi exprimăm referitor la Dumnezeu, trebuie să folosim gradul superlativ. Dumnezeu, desăvârşirea prin excelenţă, este la originea tuturor

35 De pildă, despre profetul David - Idem, La Psalmi, PG 44, col. 533; despre Sfântul Ioan Botezătorul - Ibidem, PG 44, col. 605.

36 Hristou N. Bouki, Fiinţa religiei după Părinţii Capodocieni, Tesalonic, 1967 (în limba greacă), p. 103.

37 Sfântul Grigorie al Nissei, La Eclesiast, PG 44, col. 624.38 Idem, Despre facerea omului, 16, PG 44, col. 180.39 Idem, Viaţa lui Moise, PG 44, col. 329.40 Idem, La Cântarea Cântărilor, 10, PG 44, col. 985.41 Ibidem, 5, PG 44, col. 864.42 Iisus Hristos este „Cuvânt şi viaţă şi lumină şi adevăr şi Dumnezeu şi înţelepciune şi toate“

- Idem, Contra lui Eunomie, IV, PG 45, col. 465.

Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri 5 7

bunurilor şi depăşeşte orice închipuire înaltă. Totuşi, chiar dacă El este mai presus de orice nume, primeşte de la noi mii de nume, potrivit cu diversitatea binefacerilor Sale faţă de noi. Aşa de pildă, spunem despre Dumnezeu că este lumină, atunci când face să dispară întunericul neştiinţei, este viaţă, când dăruieşte nemurirea, ori cale, când conduce pe cei abătuţi spre adevăr. Este turn puternic, oraş înconjurat, izvor, piatră, viaţă, medic şi înviere şi împarte în multe chipuri binefacerile Sale43. Totuşi, Dumnezeu rămâne mai presus de orice nume, fiindcă nu se poate cuprinde în înţelesul unui nume firea cea fără hotar44. Aşadar, toate aceste numiri se referă la o anumită lucrare a naturii dumnezeieşti, iar nu la ousia. Căci singurul nume potrivit pentru Dumnezeu este să credem că se află mai presus de orice nume45. Oricât s-ar strădui oamenii, ei nu pot găsi „vreun mijloc de cuprindere a celor cu neputinţă de cuprins“, fiindcă „este neumblată de gânduri calea ce duce la cunoştinţa fiinţei dumnezeieşti“. Privind „podoaba zidirii“, „ne formăm o idee nu a fiinţei, ci a înţelepciunii Celui ce a făcut toate în chip înţelept“. Când discutăm despre ousia Sa, este „vremea tăcerii“, iar numele Domnului în tot pământul nu se cunoaşte, ci se măreşte46.

Sfântul Grigorie al Nissei critică încercarea unor eretici care, depăşindu-şi condiţia lor de creaturi, voiau să explice sensul fiinţei dumnezeieşti. Erau eunomienii, pe care îi compară cu copiii47. El întreabă: „Cum voi numi pe Cel ce nu poate fi văzut? Cum voi înţelege pe Cel fară m ărim e..., fară formă? Pe Cel ce nu poate fi găsit nici în spaţiu, nici în timp?“48.

Dintre atributele divine despre care Sfântul Părinte vorbeşte în operele sale, amintim câteva: Dumnezeu este lumină neapropiată, atotprezent, atotştiutor, creatorul tuturor, veşnic, unic, iubitor de oameni, sfânt prin excelenţă, drept, desăvârşit şi plin de tot binele şi atotînţelept49.

43 Ibidem, III, PG 45, col. 829; Idem, Despre Sfânta Treime, către Eustatie, PG 32, col. 692.44 „Orice nume am cugeta, prin care să facem cunoscut mirul dumnezeirii Sale, nu înfăţişăm prin

înţelesul celor spuse însuşi mirul, ci prin numirile despre Dumnezeu înfăţişăm o mică rămăşiţă din aurul bunei miresme dumnezeieşti... însuşi mirul dumnezeirii, adică ceea ce este El după fiinţă, e mai presus de orice nume şi înţeles“ {Idem, La Cântarea Cântărilor, PG 44, col. 781-784).

45 Idem, Contra lui Eunomie, II, PG 45, col. 1105; Idem, La Cântarea Cântărilor, PG 44, col. 800.46 Idem, Viaţa lui Moise, PG 44, col. 373; Idem, La Cântarea Cântărilor, PG 44, col. 1028.47 Când printr-o portiţă străbate o rază de soare, copiii încearcă să o prindă cu mâinile lor şi cred

că prin strângerea pumnului, o vor păstra. Când deschid degetele, râd şi bat din palme, căci raza fuge din mâinile lor. La fel, eunomienii, văzând că străluceşte în sufletele lor firea dumnezeiască prin minunile creaţiei, încearcă să înţeleagă ceea ce este de neconceput şi să cuprindă firea dumnezeiască cea necuprinsă de minte, prin puţinele silabe ale nenaşterii - Idem, Contra lui Eunomie, PG 45, col. 933. Alteori, Eunomie este din nou comparat cu copiii, ce cred că stelele sunt puţin mai sus decât capul lor şi aruncă după ele pietre, crezând că lovitura va ajunge până la stele - Ibidem, PG 45, col. 745.

48 Idem, La Fericiri, PG 44, col. 1125.49 Dumnezeu este lumină neapropiată (Idem, Contra lui Eunomie, III, PG 45, col. 893; Idem, La

Ecclesiast, PG 44, col. 740); este atotprezent (Idem, Contra macedonienilorpnevmatomahi, PG 45, col.

58 Altarul Banatului

Despre lucrurile cele dumnezeieşti nu tiebuie să vorbească oricine şi oriunde. El se arată intrigat de insistenţa cu care ereticii, iară a avea pregătirea teologică necesară, încearcă să îi convingă pe toţi de adevărul învăţăturilor lor. Eunomie, de pildă, vorbind despre Fiul lui Dumnezeu, îl numea pe Acela „creatură“ şi „născut“, iar nenaşterea este chiar ousia dumnezeiască. Sfântul Părinte însă spune că „nenăscut“ este un nume care arată că Dumnezeu există fără naştere, iar nu că „nenaşterea“ este dumnezeirea. Eunomie ignora de asemenea faptul că nu este cu putinţă ca să ajungem la cunoaşterea Tatălui, dacă nu ne apropiem prin cunoaşterea Fiului50. Sfântul Grigorie al Nissei a contribuit mult la combaterea de către Biserică a lui Eunomie, a cărui teologie o numea mai degrabă „tehnologie“, aparţinând acelui artizan al discursului, ce exploata mijloacele pe care i le oferea logica, iar lucrările sale aveau caracter abstract51.

între factorii esenţiali în cunoaşterea lui Dumnezeu de către fiecare creştin, un rol important îl are harul dumnezeiesc, căci cunoaşterea este văzută ca un dar şi vine din ajutorul Lui52. Nu se poate vorbi despre cunoaştere, din partea creştinului, în afara Bisericii. Fiindcă după curii „cel ce priveşte spre lumea supusă simţurilor, cunoscând înţelepciunea arătată în frumuseţea lucrurilor, cugetă, prin analogie cu cele văzute, ia cele nevăzute..., aşa şi cel ce priveşte spre această lume nouă a creaţiunii Bisericii, vede în ea pe Cel ce este şi se face totul în toate, călăuzindu-ne cunoaşterea“53. Biserica face cunoscut pe Dumnezeu fiecăruia dintre cei care doresc să-l primească într-înşii.

Sufletul care îl caută fără încetare pe Dumnezeu, înţelege că „adevărata bucurie este să înainteze pururea în căutarea Lui şi să nu înceteze niciodată din urcuş, dorinţa

1328; Idem, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 92); este atotştiutor (Idem, Contra lui Eunomie, I, PG 45, col. 453); este creatorul tuturor (Idem, Către Avlavie, că nu suni trei dumnezei, PG45,col 185; Idem, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 44; Idem, Contra lui Arie şi Sabeliu, PG 45, col. 1288); este veşnic (Idem, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 16; Idem, Contra macedonienilorpnevmatomahi, PG 45, col. 1305; Idem, Despre süßet şi înviere, PG 46, col. 12 şi urm.; Idem, La Fericiri, PG 44, col. 1196); este unic (Idem, La Psalmi, PG 44, col. 589; Idem, Contra macedonienilor pnevmatomahi, PG 45, col. 1305); este iubitor de oameni (Idem, La Ziua Luminilor, PG 46, col. 597-600; Idem, Contra lui Apolinarie, PG 45, col. 1180); este sfânt prin excelenţă (Idem, La Psalmi, PG 44, col. 553; Idem, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 16; Idem, La Fericiri, PG 44, col. 1196); este drept (Idem, Contra Macedonienilor pnevmatomahi, PG 45, col. 1305; idem, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 60); desăvârşit şi plin de tot binele (Idem, Contra lui Eunomie, PG 45, col. 736; Idem, Contra Macedonienilor pnevmatomahi, PG 45, col. 1304); este atotînţelept (Idem, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, PG 44, col. 73-76; Idem, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 16).

511 Idem, Contra lui Eunomie, PG 45, col. 392.51 A. Meredith S. J., Tradiţional apologetic in the Contra Eunomium of Gregory ofNyssa, în rev.

„Studia Patristica“, nr. 14/1976, p. 319.52 Antoniou Papadopoulou, Gnoseologie teologică după Părinţii pustnici, în revista „Klironomia“,

iulie 1967, Tesalonic (în limba greacă), p. 358.53 Sfântul Grigorie al Nissei, La Cântarea Cântărilor, PG 44, col. 1052.

Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri 5 9

împlinită născând totdeauna altă dorire“54. Fiindcă dacă am cunoaşte deplin pe Dumnezeu, atunci nu am mai avea dorinţa de a-L căuta continuu.

Nu putem despărţi cunoaşterea lui Dumnezeu de iubire, căci această cunoaştere, pe treptele ei cele mai înalte, se transformă în iubire. Pe drumul cunoaşterii, credinţa este întocmai ca un toiag, ca un „reazem al celor ce nădăjduiesc“. Este credinţa cea dreaptă în adevărurile cuprinse în Sfânta Scriptură55.

O condiţie fundamentală este şi cea a nepătimirii, la care a fost chemat fiecare om. Căci după cum nu-i cu putinţă ca omul să vadă frumuseţea cerului, atât timp cât ceaţa umple atmosfera de deasupra capului său, tot astfel nici ochii sufletului nu pot vedea pe Dumnezeu, dacă păcatele împiedică vederea, precum o ceaţă. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă decât celui care s-a curăţit de orice patimă, fiindcă sufletul se poate uni cu Dumnezeu Cel nestricăcios doar după ce s-a curăţit el mai întâi de stricăciune56.

Pentru a defini stadiul ultim al drumului sufletului spre Dumnezeu, unirea mistică cu El şi punctul culminant al acelui urcuş, Sfântul Părinte foloseşte termenii metousia, anakrasis şi metohi. Acest urcuş nu are însă caracter static, ci reprezintă o creştere neîncetată, un progres, epectasis. Fiindcă scopul vieţii omeneşti nu îl constituie cunoaşterea, ci posedarea lui Dumnezeu, prin viaţă virtuoasă şi prin participare57, desigur, nu o participare la natura dumnezeiască, fiindcă atunci am deveni dumnezei după natură.

Sfântul Grigorie al Nissei vorbeşte despre vederea lui Dumnezeu, tâlcuind episodul intrării în întuneric a lui Moise. Aparent, avem de-a face cu o contradicţie, fiindcă la început Dumnezeu se arată în lumină. Apoi însă, ridicându-se deasupra senzualului şi înaintând spre cele mai ascunse ale dumnezeirii, înţelege că adevărata cunoaştere constă de fapt în a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, ce rămâne pentru om înconjurat de întuneric. Drumul celui care are în suflet dorinţa de a urca spre cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotar58. Paradoxul este că neputinţa unirii depline cu Dumnezeu reprezintă chiar motorul progresului, care dă omului puteri nebănuite.

Cunoaşterea lui Dumnezeu se concentrează în ideea unei cunoaşteri continue, infinită ca şi Dumnezeu şi întreţinută de dorinţa permanentă a omului. Faptul că omul

54 Ibidem, PG 44, col. 1036.55 Idem, Despre suflet şi înviere, PG 46, col. 96; Idem, La viaţa lui Moise, PG 44, col. 336; Diacon

Constantin Voicu, Problematica teologiei Sfântului Gregorie al Nyssei, în rev. „Mitropolia Ardealului“, nr. 3-5/1964, p. 233.

56 Idem, La Eclesiast, PG 44, col. 736-737; Idem, Despre feciorie, PG 46, col. 365-368.57 R. Leys, Teologia spirituală a Sfântului Grigorie al Nissei (în limba franceză), în rev. „Studia

Patristica“, voi. 2,1957, Berlin, p. 502.58 In numeroase locuri din opera Sfântului Părinte întâlnim ideea aceasta: Sfântul Grigorie al Nissei,

Contra lui Eunomie, I, PG 45, col. 340; Idem, La Cântarea Cântărilor, PG 44, col. 944; Idem, Despre facerea omului, PG 44, col. 281 etc.

60 Altarul Banatului

doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu, dar nu reuşeşte niciodată deplin, devine izvorul inepuizabil de cunoaştere. Termenul de epectază exprimă această stare. înţelegem că Sfântul Părinte îşi schimbă direcţia din planul preocupărilor dogmatice, în plan moral şi duhovnicesc, încât tema devine una de spiritualitate creştină59.

Sfântul Ioan Gură de Aur, predicatorul neîntrecut al creştinismului, chiar dacă s-a aplecat mai mult asupra problemelor pastorale şi practice ale vieţii creştine, nu le-a neglijat nici pe cele teologice-dogmatice. Dovadă stau cele „12 Omilii împotriva anomeilor“, dintre care primele 560 dezvoltă tema cunoaşterii lui Dumnezeu. Faptul că a rostit omilii, iar nu a scris tratate, arată că nu a abordat tema sistematic, ci urmărea mai ales să mişte inimile ascultătorilor săi, determinându-i la acţiune. Omiliile au fost rostite în vremea când era preot în Antiohia, spre sfârşitul anului 386, în biserica mare a oraşului, în care avea misiunea de a predica61.

Anomeii, ramura extremă a arienilor, confundau greşit nenaşterea (agennisia), însuşirea specifică a Tatălui ca persoană, cu nedevenirea (agenesia), însuşirea fiinţei divine. Ei afirmă că omul poate cunoaşte şi defini fiinţa divină. Să urmărim cum combate Sfântul Ioan Gură de Aur aceste erori şi cum formulează el învăţătura despre cunoaşterea lui Dumnezeu, în cele cinci omilii studiate.

Mai întâi de toate, se subliniază necesitatea cunoaşterii, fiindcă „lipsiţi de cunoaştere, am pierde şi putinţa de a fi oameni pe de-a-ntregul“ şi nu ne-am afla într-o condiţie mai bună decât a fiinţelor lipsite de cunoaştere. Fiindcă noi doar în această privinţă le suntem superiori, pe când necuvântătoarele ne depăşesc în cele legate de trup62.

în prezent, creştinii se pot învrednici de o cunoaştere „în parte“, mică. Diferenţa între ea şi cea viitoare este precum deosebirea dintre pruncul hrănit la sân şi bărbatul ajuns la deplină maturitate63. însă, precum vârsta copilăriei sfârşeşte fără ca fiinţa să treacă întru nefiinţă, iar prin creştere se ajunge la starea de bărbat desăvârşit, tot astfel se petrece în privinţa cunoaşterii, „dispariţia este de fapt împlinire şi avansare către o stare mai bună“64. Acum „vedem ca prin oglindă, în ghicitură“ (I Corinteni 13,12), precum nişte copii, care văd, aud şi exprimă multe, dar le lipseşte limpezimea exprimării şi logica. Creştinii ştiu multe, însă nu cunosc modul lor de a fi. Ştiu că

59 Everett Ferguson, Infinitatea lut Dumnezeu şi schimbabilitatea omului: Progres continuu, în conformitate cu Gregorie al Nyssei, rev. „Studia Patristica“, nr. 18/1973, p. 59.

“ Traducere în limba română în volumul: Sfântul Ioan Gură de Aur, D espre necunoaşterea lu i D um nezeu , Editura Herald, Bucureşti, PG 48, col. 701-748.

61 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în revista „Ortodoxia“, nr. 4/1957, p. 555.

62 Omilii împotriva anomeilor (prescurtat Omilia...), I, PG 48, col. 703.63 „La fel de mare este şi superioritatea cunoaşterii viitoare faţă de cea prevăzută“ - Ibidem, Omilia I,

PG 48, col. 704.64 Ibidem, PG 48, col. 703.

Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri

Dumnezeu este prezent peste tot şi se află în întregime peste tot, dar nu ştim cum. De aceea, ei nu îndrăznesc să ţintească la înţelegerea unor lucruri cu mult mai complexe, nu îndrăznesc să iscodească esenţa lui Dumnezeu65.

Există şi realităţi cu mult mai simple şi mai apropiate nouă, în faţa cărora ne mărturisim neputinţa de a le cuprinde cu minte. Cerul pe care îl vedem în fiecare zi ne rămâne necunoscut după natura sa, în vreme ce necredincioşii anomei, lipsiţi de „luciditate“, pretind că ştiu „cu precizie“ în ce constă esenţa Dumnezeului nevăzut. Omul nu cunoaşte nici esenţa îngerilor, nici chiar esenţa sufletului propriu, cel necorporal66.

Sfântul Ioan Gură de Aur precizează diferenţa de natură ce există între om şi Creatorul său, pornind de la comparaţia dintre lut şi olar şi de la cuvintele Apostolului neamurilor. „Dacă omul se arată superior şi mai frumos decât lutul, diferenţa nu provine dintr-o deosebire de natură, ci din înţelepciunea meşteşugarului, fiindcă nu se deosebeşte cu nimic faţă de lu t... între Dumnezeu şi om deosebirea de substanţă este atât de mare, încât nici un cuvânt nu o poate exprima şi nici un gând nu o poate cuprinde“67. Şi atunci, se întreabă Marele Ierarh, ce putem totuşi cunoaşte despre Dumnezeu, dacă esenţa Sa ne rămâne inaccesibilă? Răspunsul nu se referă la esenţă, ci la înţelepciunea pe care o manifestă providenţa68.

în aceste omilii hrisostomice se susţine posibilitatea unei cunoaşteri naturale, fie ea şi mărginită, nedeplină, pornind de la făpturile cele fără simţire, privind frumuseţea cerului şi corul feluritelor stele. „Pornind de la măreţia lucrurilor create şi de Ia uşurinţa actului creaţiei, noi putem dobândi o idee ceva mai potrivită, atât cât stă în puterea noastră, despre puterea lui Dumnezeu“69.

Credinţa are un rol important, fiindcă atunci când Dumnezeu ne descoperă ceva, lucrul dezvăluit oamenilor nu trebuie să devină obiect al curiozităţii lor, ci să fie primit cu credinţă, fară să construim tot felul de raţionamente70.

Sfântul Ioan Gură de Aur cere adeseori ajutorul lui Dumnezeu, în strădaniile sale de a doborî „copacul îndărătnic şi sălbatic“, adică erezia anomeilor, cere ca săi se trimită harul Duhului Sfânt spre a smulge această erezie din rădăcină. Cere şi „flacăra Duhului“, care să mistuie în foc rădăcina răului, să îi călăuzească limba şi să îi deschidă cugetul „către o înţelegere mai clară a celor rostite“71.

întâlnim în aceste omilii formulate şi câteva dintre atributele divine: Dumnezeu este negrăit, nu poate fi gândit, nici văzut, nici înţeles; este dincolo de înţelegerea

65 Ibidem, PG 48, col. 704.66 Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 718; Ibidem, Omilia V, PG 48, col. 740.67 Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 715.68 Ibidem, Omilia I, PG 48, col. 706.69 Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 713.70 Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 710, 711, 717.71 Ibidem, Omilia III, PG 48, col. 719.

62 Altarul Banatului

cugetului muritor; rămâne nevăzut începătoriilor, stăpâniilor, puterilor şi, într-un cuvânt, întregii făpturi create; este împăratul împărăţiilor şi Domnul domnilor; locuieşte în lumina neapropiată, nu în sens de casă, sau de loc aflat în preajma Sa, ci pentru a înţelege că El este cu neputinţă de înţeles72.

Omiliile contra anomeilor combat pe larg învăţătura lor greşită şi pretenţiile absurde ale acestora. Ereticii pretind că au primit întreaga cunoaştere, dar de fapt ei au căzut în „prăpastia necunoaşterii“73. Pretenţia ereticilor, legată de faptul de a şti ce este Dumnezeu în esenţa Sa, este o adevărată nebunie, arătând că nu ştiu nici măcar cât este de mare înţelepciunea Lui. Fiindcă dacă profeţilor, care fuseseră inspiraţi, le-a lipsit această cunoaştere, atunci, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, „cât să fie de mare nebunia celor care îşi închipuie că le poate sta la dispoziţie... însăşi esenţa Lui, pe care o concep prin intermediul propriilor raţionamente?“74. Sfântul Părinte le atrage atenţia că judecăţile lui Dumnezeu sunt de necercetat, căile Sale rămân nepătrunse de mintea omenească, darul Său este negrăit, „cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc nu s-au suit la inima omului“, măreţia Sa rămâne fără de margini, înţelepciunea îi este nemăsurată, cu atât mai mult, în fiinţa Sa rămâne de neînţeles75.

Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de anomei este deopotrivă conciliantă şi fermă. El nu îi consideră duşmani şi nu vrea să îi doboare, ci voieşte să îi ridice pe cei căzuţi. De aceea, nu le cere creştinilor să reverse asupra acelora mânia lor, ci îngăduinţa, „deoarece nimic nu este mai puternic decât îngăduinţa şi blândeţea“76. Subliniază însă lipsa lor de credinţă (îi numeşte necredincioşi)77. Rădăcina relelor, spune Sfântul Părinte, vine din aceea că Eunomie a îndrăznit să spună că îl cunoaşte pe Dumnezeu întocmai cum Dumnezeu se cunoaşte pe Sine. Sunt cuvinte pline de nebunie, ce arată lipsa de înţelegere a condiţiei sale umane şi curiozitatea bolnăvicioasă78. Dacă Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, a fost pedepsit pentru că nu s-a încrezut în naşterea pământească, oare cum vor fi pedepsiţi necredincioşii anomei? Ereticii sunt criticaţi şi pentru felul greşit cum întrebuinţează darul libertăţii, care trebuie folosit nu lansându-se în controverse, ci pentru a-L cinsti prin ascultare

72 „Neapropiat“ desemnează obiectul care dintru început nu îngăduie nici un fel de cercetare şi de care nimeni nu se poate apropia - Ibidem, Omilia III, PG 48, col. 721.

73 „Cei ce susţin că o vor fi primit acum întreagă, se lipsesc pe ei înşişi de viitoarea cunoaşteredesăvârşită“ - Ibidem, Omilia I, PG 48, col. 704.

74 Ibidem, Omilia I, PG 48, col. 705.75 Ibidem, Omilia I, PG 48, col. 706; despre pretenţia ereticilor şi: Ibidem, Omilia IV, PG 48, col.

730.76 Ibidem, Omilia I, PG 48, col. 707-708.77 Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 709.78 „Pricepe, nefericitule şi suferindule, exclamă el, cine eşti tu şi cine este Cel pe care îl supui

curiozităţii tale. Tu, om fiind, îl iscodeşti pe Dumnezeu?“ - Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 712.

Chtucşterea lui Dumnezeii la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele patru veacuri 6 3

pe Cel ce ne-a dat acest dar79. Comportarea anomeilor este ca o boală a nebuniei şi pierdere a judecăţii. De aceea, creştinii dreptmăritori se cuvine să arate blândeţe şi îngăduinţă80. Ereticii nu îşi cultivă sufletele cu cercetarea Scripturilor, ci poartă în ei curiozitatea necuvenită a raţionamentelor şi un orgoliu lipsit de raţiune, ce creşte odată cu dorinţa de mărire81.

Anomeii îi acuzau pe dreptmăritorii creştini că se închină Celui pe care nu îl cunosc. Sfântul Ioan Gură de Aur le dovedeşte că lipsa cunoaşterii nu înseamnă „a nu şti care este esenţa lui Dumnezeu“. Din contră, tocmai o astfel de pretenţie greşită arată lipsa de cunoaştere şi de evlavie8’. Nici îngerii nu cunosc esenţa lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne înălţăm cu gândul la ceruri şi să vedem că nici acele fiinţe spirituale nu stau de vorbă despre esenţa lui Dumnezeu, nici nu o cercetează, ci „preamăresc, se închină, înalţă neîncetat cântări de laudă şi imnuri tainice, cu o adâncă înfricoşare“. De aceea, sunt puşi în antiteză îngerii cei plini de teamă cu ereticii anomei, care „pun în discuţie posibilitatea de a-şi fixa cu neruşinare privirea asupra slavei negrăite“83. Şi chiar dacă îngerii se află mai aproape de esenţa divină decât noi oamenii, ei nu o pot totuşi contempla8'1. Cât priveşte profunzimea cunoaşterii noastre în comparaţie cu cea a îngerilor, ea este ilustrată printr-o sugest ivă comparaţie. Oamenii sunt ca nişte orbi, ce nu pot înfrunta razele soarelui35. îngerii nu pot aşadar să deţină o cunoaştere deplină şi o înţelegere precisă cu privire la Dumnezeu, nici nu îndrăznesc să privească direct la esenţa divină, nici măcar la chipul coborârii lui Dumnezeu. Privirea aceasta este înţeleasă de Sfântul. Părinte ca o cunoaştere'16.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, ca „dascăl al învăţăturii“87. Dacă puterile cele de sus nu înţeleg pe cele dumnezeieşti, în schimb posedă această cunoaştere „Cel ce stă la dreapta Tatălui“ şi Care „cunoaşte

79 „Dumnezeu nu ţi-a acordat această cinstire ca tu să-L înfrunţi, ci să-L preamăreşti. îl înfruntă, Intr-adevăr; acela care îi iscodeşte esenţa“ - Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 714.

811 Pe ei îi sfătuieşte astfel: „Frate iubit, chiar dacă te-ar jigni..., tu nu înceta să le porţi de grijă... Dimpotrivă, este motivul pentru care trebuie în şi mai mare măsură să-i compătimeşti şi să le deplângi soarta, fiindcă aceste porniri sunt semnele suferinţei lor“ - Ibidem, Omilia II, PG 48, col. 718.

81 Ibidem, Omilia III, PG 48, col. 719.82 „Dacă s-ar întâmpla, spune Sfântul Părinte, ca doi oameni să se certe între ei cu privire la

cunoaşterea întinderii cerului, unul susţinând că nu poate fi cuprinsă cu ochiul omenesc, iar celălalt pretinzând că este cu putinţă..., răspunde-mi acum, despre care dintre cei doi vom spune că deţine cunoaşterea...?“ - Ibidem, Omilia V, PG 48. col. 742-743.

83 Ibidem, Omilia I, PG 48, col. 707.84 Ibidem, Omilia III, PG 48, col. 722.-723.85 „Distanţa care îl separă pe cel orb de cel ce vede este la fel de mare precum deosebirea dintre

noi şi îngeri“ - Ibidem, Omilia III, PG 48, col. 722.86 Ibidem, Omilia IV, PG 48, col 731; ibidem, Omilia V, PG 48. col. 737.87 Ibidem, Omilia IV, PG 48, col. 731.

64 Altarul Banatului

cu temeinicie toate cele ale Tatălui“88, fiindcă îşi are fiinţa de la El89. Duhul Sfânt este de neapărat ajutor în această cunoaştere90. în concluzie, Sfântul loan Gură de Aur combate rătăcirea ereticilor anomei, arătând că nu este cu putinţă să cunoaştem esenţa divină. Chiar realităţi cu mult mai apropiate de noi rămân pentru oameni inaccesibile91.

Concluzii. Cunoaşterea lui Dumnezeu, care ocupă un loc important în ansamblul preocupărilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, este strâns legată de strădaniile fiecărui creştin pentru desăvârşirea şi mântuirea sa în Hristos. învăţătura marilor dascăli ai creştinismului ne propune o cale ce ţinteşte apropierea noastră de Dumnezeu prin urcuş duhovnicesc, prin strădanii personale şi prin lucrarea virtuţilor. Prezentul studiu se opreşte asupra învăţăturii apologeţilor greci (Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul şi Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful) şi latini (Tertulian şi Lactanţiu) şi a reprezentanţilor Şcolii alexandrine (Clement şi Origen). însă cei care au aprofundat tema cunoaşterii lui Dumnezeu în chip aparte sunt Sfinţii Grigorie al Nissei şi loan Gură de Aur, a căror învăţătură este expusă aici pe larg, cu atât mai mult cu cât prezintă un permanent caracter de actualitate.

88 Ibidem, Omilia IV, PG 48, col. 731-732.89 Ibidem, Omilia V, PG 48, col. 740.90 Ibidem, Omilia V, PG 48, col. 733, 737.91 „înţelepciunea îi este profetului cu neputinţă de înţeles şi nouă să ne fie cu putinţă înţelegerea

esenţei? Nu-i clar că e curată nebunie? întinderea Sa nu are hotar şi tu Ii circumscrii esenţa?“ - Ibidem,Omilia I, PG 48, col. 706; despre neputinţa cunoaşterii esenţei Sale şi: Ibidem, Omilia I, PG 48, col.707; Ibidem, Omilia IV, PG 48, col. 733; Ibidem, Omilia IV, PG 48, col. 730-731; Ibidem, Omilia V, PG 48, col. 742.