A T I T U D I N I

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI1

Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi din Grecia Aprilie 2009

Factorii bisericeşti participanţi în iresponsabilitatea

ecumenistă zdruncină poporul şi conduc la divizare şi schismă

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta: Aprilie 2009Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că: Singura cale mântuitoare pentru oameni2 este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată3; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”4. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”5, sunt făcături

01

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

A T I T U D I N I � A T I T U D I N I

omeneşti şi lucrurile diavolului6, nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime. De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor

învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”7. După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de

nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”8. Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme ale credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de

drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele: 1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”9. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”10.Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii

02 0�

„Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de

crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie,

chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie,

care lucrează stricarea oilor”

Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat…

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

� A T I T U D I N I A T I T U D I N I0� 0�

Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul,

Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mon-diale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi

morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei11. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după

schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”12.3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă. 4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială

şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”13.Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul14. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul15. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”16. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi

Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână

în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod

deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar

coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi

simplele rugăciuni în comun în spaţii private.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

� A T I T U D I N I � A T I T U D I N I

Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei ce cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns

ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”17. 6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor

ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomandă „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”18.S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul

de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor19. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”20.7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia21.Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”,

Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii.

Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica

Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este

Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei,

Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea

reprezintă adevărata Biserică Universală a lui

Hristos.

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

� A T I T U D I N I 9 A T I T U D I N I

redactor/ Fundația Petru Vodă & Editura Crigaruxlayout și tehnoredactare/ www.atelieruldegrafica.roprelucrare foto/ Atelierul de graficăcorectură/ M-rea Petru Vodăfotografie/ M-rea Petru Vodătipar/ Autografadresă/ Fundația Petru Vodă, com. Poiana Teiului, Neamțtelefoane/ 0788 355 239, 0723 241 568e-mail/ atitudini.pv@gmail.com web/ www.atitudini.comabonamente/ la adresa de e-mail de mai sus şi la telefon 0788 355 239

a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în prin-

cipal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că: a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şic) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.[4] Fapte 4: 12.[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠE 33, 186 (în limba greacă).[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠE 2, 20 (în limba greacă).[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.[10] Mansi, 13, 409-412.[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile

secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : << De asemenea, ei nu au un mod de viaţă evanghelic; întrucât orice fel de lux şi adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil şi nici orice altceva ce este interzis pentru creştini>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. …. The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, EΠE 1, 176. [16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.[20] Efeseni 4:5.[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

10/ PREOTUL GHEORGHE CALCIU –

LUPTĂTOR AL LIBERTĂȚII ȘI

DEM­NITĂȚII UM­ANE

12/ APOCALIPSA ȘI ȘTIINȚA –

Pr. Gheorghe Calciu18/ CUVÂNT LA ÎNM­ORM­ÂNTAREA

PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU-

DUM­ITREASA – Arhimandrit Justin Pârvu22/ SĂ NE RUGĂM­ SĂ NU NE PĂRĂSEASCĂ

PUTERILE SUFLETEȘTI – Interviu cu pr. Justin Pârvu28/ M­ÂNĂSTIREA SFINȚILOR DE LA AIUD

– Interviu cu pr. Justin Pârvu32/ SFINȚII NU DORM­ NICIODATĂ – Ieromonah Augustin36/ O, SFÂNTĂ ÎNCHISOARE! – Nicolae Purcărea40/ STOFĂ DE M­ARTIR – interviu cu Jenică Popescu44/ IOAN IANOLIDE – DEȚINUTUL PROFET

48/ UN M­ODEL DE M­ĂRTURISIRE ANTI-CIP. DE

LA FRICĂ LA CURAJ – Carmen Păduraru52/ M­ODEL DE CONTESTARE A NOILOR

PERM­ISE AUTO

54/ M­ĂRTURISESC SAU M­Ă LEPĂD?- Interviu cu pr. Ioan Sismanian60/ CELE TREI TIPURI DE M­ĂRTURISIRE – Pr. Serafim Bădilă64/ DE LA ÎNTUNERICUL PĂCATULUI LA

LUM­INA LUI HRISTOS – Monahul Filotheu74/ ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI DESPRE

ECUM­ENISM­ – Ioan Vlăducă80/ EVOLUȚIONISM­UL – M­INCIUNA SAU

ADEVĂR? ÎNTRE CREDINȚA OARBĂ ȘI ȘTIINȚA

ADEVĂRATĂ – Pr. Mihai Andrei Aldea86/ EM­INESCU, ZIARISTUL – UCIS DE 120 DE

ANI – Victor Roncea92/ DESPRE BISERICILE NOASTRE, CELE

M­ODERNE – Nicolae Tulban98/ SFÂNTUL ISIDOR PELUSIOTUL – EPISTOLE

102/ CE FAC SFINȚII DE LÂNGĂ NOI? M­ĂRTURII

ZGUDUITOARE DIN VIAȚA M­UCENIȚEI

DANIELA DIN BUCUREȘTI

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

10 A T I T U D I N I 11 A T I T U D I N I

PREOTUL GhEORGhE CALCIU – LUPTĂTOR AL LIbERTĂŢII şI DEMNITĂŢII UMANE1

Dragi prieteni, Înainte de toate vă mulţumesc pentru scrisoarea din 13 septembrie 1978, care a ajuns la mine ca prin minune şi în care îmi împărtăşeaţi vestea că am fost primit ca membru în “Comitetul intelectualilor pentru o Europă a libertăţii”. Încă de pe vremea când am început, ca preot şi ca profesor, lupta pentru drepturile religioase ale omului, m-am socotit un membru al acestui Comitet. Primirea oficială certifică o situaţie de fapt şi pentru care am optat de multă vreme. Vă mulţumesc pentru frăţească asistenţă şi ocrotire, pentru solidaritatea voastră de care am şi voi avea nevoie. Am fost împins la marginea societăţii, lăsat pradă tuturor atacurilor, defăimărilor şi bunului plac. N-a fost de ajuns că am fost îndepărtat din Seminarul teologic Bucureşti, unde eram profesor, şi că am fost lipsit de toate drepturile umane. N-a fost de ajuns că mi s-a interzis să vorbesc şi că elevii şi studenţii teologi care au fost de partea mea sunt puşi sub urmărire. Acum vor să o scoată din slujbă şi pe soţia mea, iar fiul meu de 11 ani este supus, la şcoală, la tot felul de şicane. Vor să ne lase muritori de foame. Ceea ce mi se pare înspăimântător este că însăşi Ierarhia Bisericii noastre a cerut autorităţilor să ia toate aceste măsuri! De ce? Pentru că am cerut libertatea de a predica fără niciun fel de oprelişti. Pentru că am protestat împotriva demolării bisericilor, în locul cărora se construiesc acum localuri de petrecere, ca în cazul Bisericii Enei din Bucureşti şi a Bisericii Domneşti din Focşani. Pentru că am cerut scutirea teologilor de serviciul militar, deoarece trebuie să ocrotim inocenţa şi sensibilitatea spirituală a tinerilor teologi. Pentru că am intervenit în favoarea libertăţii de credinţă a tineretului român, fără discriminare confesională. Pentru că am revendicat pentru creştini, tineri sau bătrâni, dreptul de a intra în monahism, lucru pe care statul îl interzice. Pentru că am atras atenţia asupra demnităţii preoţeşti, care stă deasupra oricărei alte demnităţi umane, insistând ca preoţii să nu mai fie obligaţi să facă propagandă politică de la altar. Şi aceasta, deoarece pentru preoţi nu există decât o mare temă omiletică: Iisus Hristos. Toate revendicările acestea mi-au fost imputate ca delicte. Dar nu m-am socotit nicio clipă nefericit. Nu m-am socotit nici învingător, nici învins. Nu sunt decât un luptător între mulţi alţii în această bătălie a omului pentru redobândirea demnităţii sale. Când vor înceta oare ameninţările împotrivă ale paraziţilor, trimise prin scrisori ce se dau anonime, metodă deprinsă de la şcoala Uniunii Sovietice şi care acum s-a extins şi la noi, asemenea unei ciume? Când o să se pună

1 Scrisoarea Pr. Gheorghe Calciu către „Comitetul intelectualilor pentru o Europă a libertăţii”, Bucureşti, 17.10.1978

capăt procedeului prin care cei ce luptă pentru drepturile omului sunt internaţi în spitale psihiatrice? Preotul Costică Maftei a trebuit să îndure luni întregi, împreună cu soţia şi copiii săi, pentru ca până la urmă să plece în exil, deoarece comisese crima de a dori să construiască o biserică. Iar preotul Gavrilă Ştefan a trebuit să îndure ani de suferinţă, deoarece refuzase să rostească lozinci politice în biserică. Călugării care nu vor să renunţe la starea lor monahală sunt daţi afară din învăţământul teologic! Membri ai Comitetului creştin pentru Apărarea Drepturilor Religioase şi de Conştiinţă în România sunt alungaţi din biserică şi constant molestaţi de Miliţie, siliţi să plătească amenzi ridicole, ba chiar arestaţi, sub pretextul că fondarea de asociaţii este interzisă! Cerem să se pună capăt acestor persecuţii! Lezarea drepturilor umane şi religioase trebuie să înceteze! Facem apel la toate organizaţiile internaţionale să apere drepturile omului şi să ne ajute! Există doar o singură luptă dreaptă la care este chemată întreaga creştinătate: lupta pentru libertatea şi demnitatea omului.

Părintele Gheorghe Calciu despre canonizarea martirilor din închisoriOare când va ieşi Patriarhia Română de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europă Unită plină de duhul antihristului, şi îi va canoniza pe martirii neamului românesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei care au fost ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfinţii sunt renegaţi de Biserică din motive politice şi din laşitate duhovnicească. Nu a auzit Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: „Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici!”? Nu a auzit că pocăinţa şi curăţirea lăuntrică sunt cea mai sigură poartă de intrare în rai? Nu a auzit că bunul trai este duşmanul lui Hristos în inima ierarhilor care sacrifică sfinţii din închisori în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale? Dar dincolo de orbire şi dincolo de laşitate, sfinţii din închisori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în închisori, chiar şi peste diocezele în care, prin dispoziţiile ierarhului locului, liturghia devine o anexă la pregătirea clerului pentru intrarea în basilica „ecumenică” a satanei...(Extras din Cuvântul înainte la cartea „Întoarcerea la Hristos”, Ioan Ianolide, p. 12.)

Iar la noi sfinţii sunt renegaţi de Biserică din

motive politice şi din laşitate duhovnicească. Nu a auzit

Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: „Şi a

făcut din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici!”? Nu a auzit că pocăinţa şi curăţirea lăuntrică sunt cea mai sigură

poartă de intrare în rai?

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

12 A T I T U D I N I 1� A T I T U D I N I

APOCALIPSA şI şTIINŢA1

Preot Gheorghe Calciu

Înainte de a ataca raportul actual dintre ştiinţă şi religie, dintre ultimele descoperiri ale ştiinţei actuale şi Biblie, în special Apocalipsa, este bine să definim sferele celor două noţiuni. Voi începe cu ştiinţa, care este cel mai comun termen pentru omul contemporan şi, de aceea, cel mai greu de definit, ca toate noţiunile comune cu care operăm în fiecare zi.

Ştiinţa este un domeniu al cunoaşterii sis-tematice umane greu de definit, fiind una din majorele activităţi ale minţii umane. Din acest punct de vedere, ea se aseamănă cu arta, cu religia sau filosofia. În latină, ştiinţă înseamnă cunoaştere, dar, în accepţia actuală, ea în-seamnă numai un anumit tip de cunoaştere. Treptele ştiinţei sunt: observaţia dirijată, care duce la clasificarea cunoştinţelor, din clasificare se ajunge, prin deducţie, la legi generale, care pot fi aplicate, în continuare, asupra noilor fenomene neprovocate, sau provocate, în sensul experienţei. Dacă legile stabilite nu se aplică noilor observaţii sau experimente, sau dacă duc la erori, se modifică legea conform experienţei noi. Ştiinţa este o cercetare fără limite care trebuie să întrunească asentimentul general al experţilor (cf. Enciclopedia Britanică).

Apocalipsa este mai uşor de definit, ea fiind o carte a Bibliei, făcând parte din Noul Testament, cartea cu care Noul Testament se încheie, de altfel. Numirea vine de la cuvântul grec apokalypsis, care înseamnă REVELAŢIE. Apocalipsa este scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, cam prin anul 95 sau 96, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi ea este cea mai misterioasă dintre toate cărţile Bibliei, pentru că ea conţine profeţii foarte obscure privind sfârşitul lumii. De aceea, mulţi se zbat să descifreze sensurile ascunse ale Apocalipsei, unii dintre ei ajungând la aberaţii privind cea de-a doua venire a Mântuitorului şi modalitatea în care lumea va lua sfârşit. Acum, după ce am definit cele două obiecte ale studiului nostru, fixând astfel termenii noţiunilor, putem trece la studiul propus în titlul lucrării, fără teama de a nu înţelege, fiindcă acceptăm toţi acelaşi conţinut al noţiunilor. Să vedem ce spune Biblia despre începutul şi sfârşitul lumii şi, în paralel, ce spun ultimele „descoperiri ştiinţifice”, despre acelaşi lucru. Apocalipsa explică sfârşitul lumii prin simboluri pe care oamenii s-au străduit să le

1Buletinul Parohiei Holy Cross Romanian Orthodox Church, vol. III, nr.2, Febr., 1997.

descifreze, greşind în aproape toate situaţiile. Ştiinţa, acceptând sfârşitul în modul în care Apocalipsa îl sugerează, încearcă să precizeze timpul şi durata sfârşitului, bineînţeles, tot pe baza unor supoziţii, chiar dacă oamenii de ştiinţă le obţin prin simulări la computer. Deoarece nu numai Apocalipsa ne vorbeşte despre sfârşitul lumii, ci mai găsim referiri şi în alte cărţi, fie la Daniel în Vechiul Testament, fie în cuvântarea eshatologică a Mântuitorului de la Matei, sau în epistole ale lui Pavel, Petru şi alţii, ne vom referi la fiecare dintre ele, de câte ori va fi nevoie. Ştiinţa crede că universurile s-au născut din supa primordială, adică elementele materiale erau amestecate indistinct şi, în miliarde de ani, elementele s-au separat, s-au aglomerat şi au dat naştere lumii, aşa cum o vedem noi astăzi. O altă teorie afirmă că universul s-a născut din Big Bang, adică dintr-o explozie care a extins materia concentrată în nuclee foarte dense, dând naştere universului şi galaxiilor. Toate acestea sunt simple teorii, imaginate de oamenii de ştiinţă, fie la masa de scris, fie la computer, în ultimele decenii. Se ştie că, pe baza unor programe, poţi introduce în computer orice elemente şi să obţii ceea ce doreşti, formele cele mai fantastice şi mai îndepărtate de realitate, sau forme foarte apropiate de realitate pe care le poţi pune în condiţii fantastice.Să vedem ce spune Biblia: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul… apoi a zis Dumnezeu: să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul… Şi a zis Dumnezeu: să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne care să deosebească anotimpurile, zilele şi anii… A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari… şi stelele şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului ca să lumineze pământul ”(Fac.1:1-17).Doi astrofizicieni de la Universitatea din Michigan, Fred Adams şi Greg Laughlin, pornind de la premisa că Big Bangul este adevărat, ajung la concluzia că omenirea se va prăbuşi într-o supă finală, după mai multe faze intermediare, în care nu vor mai fi corpuri, ci numai particule împrăştiate: electroni, positroni, fotoni şi neutrino. Toate aceste faze ale istoriei lumii au fost simulate de ei la computer, pornind de la data Big Bangului. Era actuală a lumii se cheamă, după denumirea dată de ei, Era Steliferoasă, care se caracterizează prin dominanţa energiei stelelor, iar universul apare plin de energia înaltă a galaxiilor.Acesta este universul nostru descris de Biblie în primul capitol din Cartea Facerii. Semnele timpului sunt net delimitate, după voinţa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea se succed cu precizie, anotimpurile sunt marcate. În concepţia simulării la computer, cei doi astrofizicieni ne lasă impresia că, încet-încet, universul se va întuneca dispărând în întuneric. Stephen

Se ştie că, pe baza unor programe, poţi introduce

în computer orice elemente şi să obţii ceea ce doreşti,

formele cele mai fantastice şi mai îndepărtate de

realitate, sau forme foarte apropiate de realitate pe

care le poţi pune în condiţii fantastice.

Când şi ultima stea îşi va consuma gazul, lumea va intra în Era Degenerată, când prin spaţiu vor pluti bucăţi mari de stele moarte explodate, fără strălucire.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

1� A T I T U D I N I 1� A T I T U D I N I

Maran, de la American Astronomical Society, constată că ceea ce spun Adams şi Laughlin este foarte bine construit, dar numai pe supoziţii; să nu uităm că există o serie nesfârşită de necunoscute care ar putea schimba esenţial scenariul celor doi.Până aici nu este niciun fel de contradicţie între viziunea biblică a creării lumii şi prezentarea universului actual de către cei doi. Numai că Adams şi Laughlin încep cu Big Bangul pe care trebuie să-l accepţi prin impunerea lor. Descrierea lumii văzute este aceeaşi în Biblie ca şi în scenariul lor. Cei

doi astrofizicieni împart istoria lumii în patru ere: Era Steliferoasă (actuală), Era Degenerată (în care toate stelele universului vor arde şi nu vor mai exista decât bucăţi uriaşe de stele, sau chiar stele moarte, cu o masă rarefiată şi cu lumină foarte slabă în jurul lor, mai mult ca nişte corpuri albe); Era Găurii Negre – Black Hole Era – în care toate stelele vor colapsa, nu va mai exista nimic decât o masă densă de obiecte colapsate; Era întunecată, în care găurile negre se vor evapora şi tot

ce va mai rămâne din universul nostru de astăzi va fi doar o supă imensă formată din protoni, electroni, fotoni şi neutrino.Desigur, vor exista o serie de faze intermediare: Era Steliferoasă se va termina atunci când stelele şi sorii – inclusiv al nostru – nu vor mai avea gaze şi vor arde integral. Soarele nostru luminos îşi va pierde lumina şi se va rarefia într-un uriaş corp roşu, apoi va deveni un corp stelar alb şi dens, cam de dimensiunea pământului de azi. Când şi ultima stea îşi va consuma gazul, lumea va intra în Era Degenerată, când prin spaţiu vor pluti bucăţi mari de stele moarte explodate, fără strălucire. În general, aceste corpuri vor cădea în găurile negre care le vor înghiţi, acestea fiind de fapt obiecte colapsate atât de dense, încât gravitatea lor nu permite nici măcar luminii să radieze, de aceea apar ca nişte spaţii absolut negre şi astfel intră în Era Găurii negre. Spre sfârşitul acestei ultime ere, se va petrece cel mai dramatic fenomen. Când particulele elementare numite protoni, care trăiesc în inima fiecărui atom, vor începe să decadă, masa din găurile negre se va împrăştia şi orice viaţă, chiar şi în formele cele mai rudimentare va înceta, pentru că, fără neutroni nu există carbon care este baza vieţii. Era întunecată va fi deci o imensă supă din corpusculi pe care i-am numit şi care se va extinde la infinit, pe o arie „infinit mai mare decât cea pe care o ştim noi acum”, afirmă Adams.Dacă ne întoarcem la Biblie, vom rămâne surprinşi cât de asemănătoare

sunt fazele descrise de Adams-Laughlin, cu fazele prezentate de Biblie, rămânând dar diferenţa esenţială că, în scenariul, lor, Dumnezeu nu are niciun rol şi că sufletul uman nu apare nicicum. Ei admit că viaţa s-ar putea să nu dispară total, ci civilizaţii vor migra în alte spaţii, care mai oferă condiţii de supravieţuire, sau, în ultima era, când nu vor mai exista corpuri, va trebui să se acomodeze la noile condiţii. Cei doi astrofizicieni vorbesc de migraţia vieţii în spaţii paralele, dar nu admit apariţia spontană a vieţii în noile condiţii. Adams şi Laughlin îşi vor publica studiul lor de 68 de pagini, în anul acesta (’97), luna aprilie, în Reviews of Modern Physics.Adams şi Laughlin se ocupă după afirmaţia lor, exclusiv de evoluţia fizică a lumii, despre viaţă vorbesc absolut incidental. Biblia se ocupă în mod inegal, de fizica uni-versului şi mai pe larg de viaţă, în special de om.În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Iisus ţine o lungă vorbire despre sfârşitul lu-mii, vorbire care este nu-mită Cuvântarea eshatologică a Mântuitorului (eshatologia se referă la cea de-a doua venire a lui Iisus). Mântuitorul face o distincţie netă între semnele sfârşitului Ierusalimului şi cele ale sfârşitului lumii. Vor fi mari persecuţii, ura va creşte între oameni, vor apărea profeţi mincinoşi şi „se va propovădui această Evanghelie în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile şi atunci va veni sfârşitul”(Mt. 24:14).După această perioadă de strâmtorare, soarele o să se întunece, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zgudui. Apoi îndată se va arăta pe cer „semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere multă. Şi va trimite îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui, din cele patru vânturi, de la marginile cerului până la celelalte margini”(Mt. 24:30-31).Fără îndoială semnul Fiului Omului care se va arăta pe cer, este semnul Sfintei Cruci. În Era degenerată imaginată de Adams şi Laughlin, toate stelele vor arde şi vor cădea din locul lor ca nişte bucăţi mari de materie iar soarele îşi va pierde strălucirea, va deveni roşu, apoi se va restrânge la dimensiunea pământului şi va deveni doar un corp alb, care, în era următoare, a găurii negre, va cădea în întuneric. Iisus spune acum două mii de ani, aproape cu cuvintele celor doi astrofizicieni, cum vor arde stelele, cum va cădea soarele şi cum luna îşi va pierde strălucirea. Oare Adams şi

Dar, spune Petru, pământul a răsărit, la început din apă, când Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă şi tot prin apă, prin potop, păcatul de atunci a fost înecat, dar cerul şi pământul de acum „sunt ţinute prin acelaşi cuvânt (al Domnului) şi păstrate pentru Focul din ziua Judecăţii şi a pierii oamenilor necredincioşi”

După această perioadă de strâmtorare, soarele o să se întunece, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zgudui. Apoi îndată se va arăta pe cer „semnul

Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului

venind pe norii cerului, cu putere multă.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

1� A T I T U D I N I 1� A T I T U D I N I

Laughlin au introdus în premisele simulării lor elemente biblice sau ceea ce a spus Hristos se adevereşte peste opoziţia oamenilor de ştiinţă atei?Tot cei doi spun că civilizaţiile vor migra în spaţii paralele, adică acolo unde viaţa încă va mai fi posibilă. În Biblie se vorbeşte despre un cer nou şi un pământ nou pe care Dumnezeu îl va institui după Judecata din Urmă, în care vor trăi cei drepţi. Fără să vrea, cei doi astrofizicieni vorbesc despre spaţiile în care viaţa va fi posibilă, dar nu dau nicio sugestie cum ar fi acele spaţii şi cum se poate ajunge la ele. Sfântul Apostol Petru, prin inspiraţia Sfântului Duh, ne descoperă cum va fi acest lucru. El se adresează credincioşilor şi repetă, în altă formă, cuvintele Domnului despre strâmtorarea din urmă şi despre apostazia multora care vor întreba cu intenţie rea, unde este făgăduinţa revenirii Domnului pe pământ, din moment ce toţi părinţii care L-au aşteptat au murit. Dar, spune Petru, pământul a răsărit, la început din apă, când Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă şi tot prin apă, prin potop, păcatul de atunci a fost înecat, dar cerul şi pământul de acum „sunt ţinute prin acelaşi cuvânt (al Domnului) şi păstrate pentru Focul din ziua Judecăţii şi a pierii oamenilor necredincioşi” (2 Petr. 3:7). Şi mai departe: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul, cu lucrurile de pe el, va arde cu totul” (Idem, vers.10)… Aşteptând şi

grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia, cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi! Dar noi, aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care să locuiască dreptatea (Idem, vers 10 şi vers 12-13).Aşadar, şi Sfântul Petru vorbeşte despre arderea stihiilor şi a stelelor, a întregului cer şi a pământului, cu vuiet mare, ceea ce înseamnă că va fi o explozie generală, aşa cum o văd cei doi oameni de ştiinţă, când prin univers vor circula fragmente uriaşe de stele moarte, explodate, în călătoria lor spre gaura neagră care le va înghiţi; dar Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou, potrivit făgăduinţei Sale. În acest pământ nou va locui dreptatea, adică cei drepţi, fără nicio răutate. Şi aici există o surprinzătoare asemănare cu supoziţia spaţiilor paralele emisă de Adams şi Laughlin. Numai că spaţiul acesta paralel este creat de Dumnezeu pentru cei drepţi, lucru pe care cei doi oameni de ştiinţă nu l-au gândit sau n-au putut să-l gândească. În legătură cu acest spaţiu paralel, sau universuri

paralele, Ştefan Loupascou, un om de ştiinţă român care a trăit în Franţa, vorbeşte despre ele, sau despre universuri paralele, în sensul de antiunivers, aşa cum vorbeşte despre antimaterie. După el, simplificând

lucrurile, antiuniversul este un spaţiul aspaţial mai aproape de Dumnezeu, mai asemănător structurii ideale şi total spirituale a lui Dumnezeu. În acest sens, Loupascou (Lupaşcu) este mult mai aproape de lucrurile spirituale decât sunt cei doi oameni de ştiinţă.Apocalipsa detaliază mult mai mult decât Petru şi chiar decât Iisus în cuvântul eshatologic. Prezentând istoria sfârşitului lumii, Sfântul Ioan pune mereu în paralelă cerul lui Dumnezeu şi pământul oamenilor, după mai multe nenorociri trimise asupra pământului, din cauza păcatelor oamenilor, după războaie în cer şi pe pământ, toate prezentate prin simboluri greu de descifrat şi de înţeles, care se întind pe 19 capitole, cu capitolul 20 începe Judecata din Urmă, expusă, în majoritate, tot prin simboluri. La versetul 11, autorul spune: „Am văzut apoi un tron mare, alb şi pe Cel Ce şedea pe tron, iar dinaintea feţei Lui, pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”.Fără îndoială că această fugă înseamnă focul care va arde stihiile şi faptul că nu se mai găseşte loc pentru ele – topos – se referă la descompunerea lor totală, după prăbuşirea în gaura neagră. Sfântul Ioan adaugă: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este”(Apoc. 20:1).Ceva mai sus, analizând scenariul lui Adams şi Laughlin, am văzut că atunci când substanţele gazoase vor arde, mările se vor evapora, ceea ce spune şi Sfântul Ioan în acest verset. Cerul cel nou şi pământul nou este universul paralel purificat prin ardere de Dumnezeu, cum am mai spus, pentru cei drepţi. Aşadar, nu este vorba de o nouă creaţie, ci de o purificare a ceea ce prin păcat, fusese degradat.După instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu, probabil că materia îşi va urma cursul ei spre dispariţie, dizolvându-se în supa finală, aşa cum ne-o prezintă scenariul celor doi astrofizicieni. Sfinţii Părinţi spun că toate lucrurile tind spre sursa lor de origine. Lumea a apărut din nimic şi se va întoarce în nimic atunci când Dumnezeu îşi va retrage pronia Lui. Dumnezeu, prin cuvânt a creat lumea materială neorganizată: „Totul era netocmit şi gol”, apoi a

organizat lumea aşa cum o vedem astăzi, eră numită de ce doi Steliferoasă. Cred că nu este imposibil ca materia, înainte de a se reîntoarce în nimic, să

revină la forma ei iniţială, „netocmită şi goală”, supa primordială, după care intră în nefiinţă. Dar Sfânta Scriptură nu este scrisă pentru materia moartă şi pentru stihii, ci pentru oameni. De aceea, după instalarea celor buni în Împărăţia lui Dumnezeu - cer nou şi pământ nou - istoria materiei devine cadută. Vor trăi numai spiritele noastre, sufletele celor buni, în fericire eternă, în forme spiritualizate. În timp ce materia va merge treptat spre nimicire şi dispariţie în nefiinţă de unde a fost adusă la fiinţă, prin cuvânt, de Dumnezeu, sufletele noastre eliberate de griji şi de orice constrângeri materiale, vor trăi în fericire sufletească şi în contemplarea Sfintei Treimi.

N.B. datele ştiinţifice ale acestui studiu se bazează pe articolul doamnei Kathy Sawier, publicat în Washington Post, Joi, 16 ianuarie 1997, p. A3

Prezentând istoria sfârşitului lumii, Sfântul

Ioan pune mereu în paralelă cerul lui

Dumnezeu şi pământul oamenilor, după mai

multe nenorociri trimise asupra pământului, din

cauza păcatelor oamenilor, după războaie în cer şi pe pământ, toate prezentate

prin simboluri greu de descifrat şi de înţeles, care

se întind pe 19 capitole, cu capitolul 20 începe

Judecata din Urmă, expusă, în majoritate, tot prin

simboluri.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

1� A T I T U D I N I 19 A T I T U D I N I

CUVâNT LA ÎNMORMâNTAREA PĂRINTELUI GhEORGhE CALCIU-DUMITREASAArhimandrit Justin Pârvu

Părinte Gheorghe Calciu,Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de suferinţe şi pribegie să se odihnească în

Grădina Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă, închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele comuniste şi împreună să aşteptăm aici sune-tul trâmbiţei celei de apoi a Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să ieşim „întru întâm-pinarea Domnului în văzduh”(1 Tes. 4:16).Bine ai venit, iubite frate întru cre-dinţă şi întru suferinţă, deoarece „binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”!

Întristaţi fraţi şi surori!Biserica şi neamul nostru românesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge până la marginile lumii” dar va străbate ca un ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni zicând asemenea Sfântului Pavel: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).S-a născut în anul 1925 odată cu Patriarhia Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la gurile Dunării cel ce se va odihni aici între crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de neclintit.Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea evenimentelor interbelice şi a înţeles ca majoritatea celor din generaţia lui pericolele Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla ameninţare asupra României şi a altor state creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din apus cu aceleaşi efecte distructive pentru credinţă şi neam. În acest context, fiind student la medicină, cu mult curaj a încercat alături de alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând parte la diferite manifestări cu caracter anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi

drept urmare este întemniţat în anul 1948. În urma condamnării cunoaşte calvarul închisorii comuniste de reeducare a studenţilor de la Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de acolo la care erau supuşi deţinuţii, sunt asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortură folosite în aceste temniţe urmăreau distrugerea fizică şi spirituală, semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în bunul Dumnezeu. În aceste condiţii deosebit de grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate în gropi comune, iar sângele lor a îngrăşat brazdele pământului de unde strigă precum sângele lui Abel către fratele Cain cel ucigaş.Această perioadă de 17 ani de puşcărie a fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o adevărată universitate în care se deprinde virtutea, răbdarea, credinţa, dragostea, solidaritatea, pacea interioară, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru Hristos(Gal. 5:22).În urma decretului de amnistie din 1964, Părintele Calciu iese călit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist şi ateu urmează filologia dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl cheamă să devină pescar de oameni, adică preot în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită de porţile iadului (Mt. 16:18).Drept aceea urmează Cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, după care este hirotonit preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Vodă din Bucureşti, fiind foarte iubit şi apreciat de elevi, mulţi dintre ei ataşându-se duhovniceşte de dascălul lor.În 1977 cutremurul din 4 martie n-a dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul să lovească altarele Dumnezeului Celui viu, sau cum spune psalmistul, ca în codru cu topoare să distrugă locurile cele sfinte. Atunci când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul, a fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit locul cu un sălaş al păcatului, glasul Părintelui Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet, cu mult curaj şi fără nicio frică împotriva dărâmătorilor de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte”, să săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală, ci şi a familiei, a soţiei şi a băiatului, însă Părintele ştia că nimeni şi nimic

Atunci când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai

Viteazul a fost ştearsă de pe faţa pământului şi

pângărit locul cu un sălaş al păcatului, glasul Părintelui Gheorghe Calciu a răsunat

ca un tunet, cu mult curaj şi fără nicio frică împotriva

dărâmătorilor de biserici pentru că era nefiresc

pentru urmaşii voievozilor „mari ctitori de locaşuri

sfinte”, să săvârşească sacrilegiul acesta.

După o viaţă întreagă trăită în zbucium şi neodihnă, în mărturisire şi jertfa, răstignit între Dumnezeu şi neamul său după expresia lui Petre Ţuţea, sub zodia martiriului şi a smereniei şi moartea Părintelui este tot în aceiaşi zodie a neodihnei şi a furtunilor îngăduite de Dumnezeu pentru a primi cunună mai strălucitoare în împărăţia cerurilor.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

20 A T I T U D I N I 21 A T I T U D I N I

nu trebuie să despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele şapte cuvinte către tineri în şapte săptămâni, miercurea, la Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat atunci o adevărată Proclamaţie spirituală, o chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un reper concret de orientare în întunericul veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în latura şi în umbra morţii” (Is. 9:1).În urma acestei atitudini este anchetat, izolat, ameninţat şi în 1979 este

condamnat la încă 10 ani închisoare. În urma protestelor marilor personalităţi din diaspora românească şi a presiunii unor oameni politici este eliberat după cinci ani, în 1984, şi forţat să părăsească ţara în anul următor.După 21 de ani de puşcărie urmează exilul în SUA de 22 de ani, o perioadă în care Părintele cu un dinamism tineresc desfăşoară un apostolat jertfelnic pentru românii de peste ocean fiind liantul şi vocea cea mai autorizată pentru năzuinţele celor de acolo, dar şi propovăduitorul credinţei ortodoxe şi a valorilor naţionale pentru păstrarea identităţii religioase şi de neam. Dorul de ţară l-a urmărit mereu aşa cum i-a urmărit pe evrei în robia babilonică, care plângeau la râul Babilonului aducându-şi aminte de Sion (Ps. 136).Simţindu-şi sfârşitul aproape a dorit să vadă pentru ultima dată locurile dragi ca aceste amintiri să le poarte în sufletul său în planul vieţii de dincolo. Aşa cum Iosif a lăsat testament ca atunci când ai săi se vor întoarce în pământul făgăduinţei să-i ia şi osemintele lui şi acest

testament a fost împlinit întocmai de Moise, aşa şi Părintele Calciu a lăsat testament ca trupul său să fie adus şi înmormântat aici, la Mănăstirea Petru Vodă. După o viaţă întreagă trăită în zbucium şi neodihnă, în mărturisire şi jertfă, răstignit între Dumnezeu şi neamul său după expresia lui Petre Ţuţea, sub zodia martiriului şi a smereniei şi moartea Părintelui este tot în aceiaşi zodie a neodihnei şi a furtunilor îngăduite de Dumnezeu pentru a primi cunună mai strălucitoare în împărăţia cerurilor.De sărbătorea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 noiembrie, Părintele Calciu intră în acea Sfântă a Sfintelor nefăcută de mână, în ceruri (Evr. 9:12), unde este Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci în veci pentru acest neam pe care l-a iubit atât de mult.De Sărbătoarea Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, Părintele Calciu, Noul Apostol al Românilor de pretutindeni, este adus în ţară într-o procesiune sfântă şi depus în Mănăstirea Radu Vodă pentru a fi

prohodit după rânduială de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române.Acum, la împlinirea unui an de la sfinţirea Mănăstirii acesteia închinate Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi tuturor Martirilor căzuţi în lupta împotriva celor fără de Dumnezeu, iată se seamănă aici în cimitir un simbol al demnităţii ortodoxe, un martir al neamului, un spirit ce va cuvânta tainic tuturor că „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor lui”. În ziua în care s-au împlinit 8 ani de la moartea Părintelui Cleopa, Părintele Gheorghe Calciu este întâmpinat în Mănăstirea noastră şi deja gustă din bucuria zilei a opta, adică ,,s-a împărtăşit cu adevărat cu Dumnezeu în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale”.Acum, în preajma sărbătorii Sfântului şi bunului Părinte Nicolae, prin moartea Părintelui Calciu avem în ceruri un Părinte al nostru, mângâietor în necazuri şi nevoi, rugător pentru neamul nostru românesc şi luminător al drumului către Hristos.Din vremelnicie Părintele Calciu trece în veşnicie şi trage după el un neam întreg, deoarece acel popor va dăinui în istorie şi în vecii nesfârşiţi care-l va avea într-o măsură cât mai mare pe Dumnezeu. El este răscumpărătorul vremurilor noi care spală ruşinea fricii şi a lipsei de cutezanţă şi care şterge vina sângelui curs pe nedrept aşa cum spune Mântuitorul „de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia fiul lui Varahia cel ucis între templu şi altar” şi ca acest blestem să nu apese pe umerii nimănui.Hristos să te odihnească în latura celor vii şi uşile raiului să-ţi deschidă, moştenitor împărăţiei Sale să te arate şi mijlocitor pentru Biserica şi neamul nostru să te rânduiască pe tine, Părinte Gheorghe Calciu, mărturisitor neînfricat al credinţei!

El este răscumpărătorul vremurilor noi care spală ruşinea fricii şi a lipsei de

cutezanţă şi care şterge vina sângelui curs pe nedrept aşa cu m spune Mântuitorul „de

la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia fiul lui

Varahia cel ucis între templu şi altar” şi ca acest blestem

să nu apese pe umerii nimănui.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

22 A T I T U D I N I 2� A T I T U D I N I

SĂ NE RUGĂM SĂ NU NE PĂRĂSEASCĂ PUTERILE SUFLETEşTIInterviu cu Părintele Justin Pârvu(realizat de monahia Fotini, � iunie, 2009)

- Părinte, v-aş ruga să daţi un sfat tuturor celor care au suferit fel şi fel de piedici dinafară sau dinlăuntru în această luptă acerbă împotriva însemnării electronice şi puterile lor sufleteşti au început să slăbească,

nesimţind ajutor sau întărire duhovnicească de nicăieri.- Dragii mei, să nu ne mire asprimea sau amărăciunea acestei lupte în care ne-am angajat, pentru că aceasta este soarta creştinismului – jertfa; chiar de la începuturile sale creştinismul se găsea în acelaşi stadiu, cam cum ne găsim noi la ora aceasta. Şi primii creştini au luat cu tot dinadinsul cutezanţa, îndrăzneala aceasta de a mărturisi, pentru că numai aşa se regăseau în cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Noi nu putem ceda în această luptă de mărturisire, pentru că aceasta ar fi o lepădare de Hristos. Noi trebuie să ne găsim pe baricade de mărturisire până în ultimul moment al vieţii, pentru că numai aşa dovedim că suntem lumină şi fii ai creştinismului de odinioară. Sigur că sunt vremurile acestea aşa înspăimântătoare, pentru că şi noi suntem supuşi firii căzute, şi de aceea nu noi ci firea omenească

din noi se teme, dar aceste greutăţi ce sunt puse înaintea noastră sunt spre rezistenţa şi întărirea sufletului nostru. Să nu mai aşteptăm de la noi mari progrese duhovniceşti, pentru că ne aflăm faţă în faţă cu o neputinţă a firii dusă la extrem, în care Dumnezeu a îngăduit să ne lase singuri şi neajutoraţi cumva. Neputinţa firii se vădeşte şi lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai întrezăreşte, încât pare că ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este aşa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, că în slăbiciune se vădeşte puterea Sa, adică în asumarea smereniei şi vederea neputinţei firii în toată goliciunea ei. Dar mare este înţelegerea acestei neputinţe şi asumarea ei, după cum zice şi Sf. Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre parcă: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm şi nu uita că Dumnezeu ne rabdă! E grea într-adevăr mărturisirea şi parcă suntem cu totul descoperiţi şi neînarmaţi. Dar să nu uităm că nici apostolii, când au plecat să propovăduiască adevărul Mântuitorului Hristos, nu au avut cu ei nici traistă, nici baston, nu au luat cu ei nimic fără numai convingerile,

curajul şi moartea pentru adevăr. Iată că Dumnezeu ne dă prilejul să ne asemănăm primilor creştini, pentru că la fel suntem şi noi la ora actuală; ne confruntăm cu o lume cu totul potrivnică lui Hristos şi noi, care mai trăim aşa câtuşi de puţin, avem datoria să ducem mai departe adevărul acesta prin mărturisire, pentru a lăsa moştenire generaţiilor de după noi, un îndemn mărturisitor pentru cei care vor merge pe urmele lui Hristos. Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui. Acesta este îndemnul Mântuitorului la care trebuie să fim atenţi şi să ne găsim în poziţie de trezvie şi rezistenţă pe linia noastră, a Bisericii noastre străbune – „Fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este sluga pe care o va afla lenevindu-se”. Să fugim de această lenevie şi comoditate modernă, care duce la indiferenţă şi ignoranţă. E o ispită mare modernismul acesta. Va trebui să recitim cum trăiau pustnicii odinioară, retraşi, departe de dulceaţa acestei lumi, încât nici măcar un obiect din lumea aceasta nu suportau să aibă cu ei acolo. Beau apă din pumn şi o cărau de la o distanţă considerabilă, într-un vas de lemn, care până la chilie ajungea pe jumătate. Dar nu s-au menajat să-şi pună instalaţie, apă curentă, să facă canalizări. Nu! S-au lepădat cu totul de lucrurile acestea, şi-au luat doi cartofi acolo şi traista de făină şi din rădăcinile ierburilor cu care îi binecuvânta Domnul trăiau.- Şi credeţi că va fi o revenire la aceste vremuri?- Păi, da, cred că revenirea este deja pentru noi foarte evidentă şi grăitoare... motivată de interdicţia aceasta de a nu putea cumpăra şi vinde, de a nu avea un adăpost la umbra unei legi, ba dimpotrivă, noi vom ieşi de sub orice ocrotire de lege, şi vom avea o soartă mai grea ca a unui animal, pe care tot îl mai protejezi cumva. Şi va veni vremea când o să se teamă să te primească cineva în casa ta. Iată am mai trăit vremurile acestea, cum au fost partizanii din munţii Făgăraşului care încercau să se ascundă de teroarea comunistă. Ei bine, unde să te mai duci tu la un cioban, la o stână, să-ţi dea o cupă de zer ca să bei sau să-ţi dea o bucăţică de brânză? Pentru că, după cum se ştie, au fost condamnaţi câte 10-15 ani pentru că au dat mâncare la un fugar. Pe vremea noastră aceşti fugari mai găseau încă pe ici pe colo adăpost şi alinare de la câte un om de bună credinţă dar acum, prin aceste cipuri şi sistem de supraveghere, se induce în sufletele oamenilor ura aceasta neţărmurită împotriva binelui şi a dragostei; acest cip este de fapt implantarea urii în sufletele noastre, manifestată prin urmărire, condamnare, neîncredere, bănuială, suspiciune – lucruri care pe parcurs vor şterge şi cea mai mică urmă de dragoste creştină.

Acest cip este de fapt implantarea urii în sufletele

noastre, manifestată prin urmărire, condamnare, neîncredere, bănuială,

suspiciune – lucruri care pe parcurs vor şterge şi cea mai mică urmă de dragoste

creştină.

Şi va veni vremea când o să se teamă să te primească cineva în casa ta. Iată am mai trăit vremurile acestea, cum au fost partizanii din munţii Făgăraşului care încercau să se ascundă de teroarea comunistă. Ei bine, unde să te mai duci tu la un cioban, la o stână, să-ţi dea o cupă de zer ca să bei sau să-ţi dea o bucăţică de brânză? Pentru că, după cum se ştie, au fost condamnaţi câte 10-15 ani pentru că au dat mâncare la un fugar.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

2� A T I T U D I N I 2� A T I T U D I N I

- Cum să facem să scăpăm de deznădejde?- Să cugetăm la câte am greşit şi multe nu le ştim şi că nu merităm atenţia Domnului. Domnul ştie şi frunza pe care o călcăm în picioare. Nu mie îmi aparţine viaţa, ci lui Dumnezeu. Oare i-am depăşit noi în nevoinţe pe mucenicii apropiaţi nouă, din închisorile comuniste - Gherla, Piteşti, Aiud, Canal, Baia Sprie şi toate lagărele de concentrare? Ca să nu mai zic de primii mucenici ai Bisericii lui Hristos, care nu numai că sufereau orice tortură fizică, ci îşi şi asumau suferinţa, astfel încât din inima lor izvora dragostea şi iertarea faţă de cei ce-i prigoneau, după cum avem modelul

Sfântului Arhidiacon Ştefan. Să nu credeţi că Hristos nu poate să insufle în sufletele noastre tăria aceasta a primilor martiri. Nici eu nu mă gândeam că voi trece prin toate suferinţele prin care am trecut, dar bunul Dumnezeu m-a ajutat să trec şi de această perioadă din viaţa mea. Dar de ce trebuie să transformăm acuma totul în dramă? Eu trebuie să-mi conserv sufletul şi să îl înfăţişez curat înaintea lui Dumnezeu aşa cum mi l-a dat El, cu umilinţa, cu posibilităţile mele, cu neputinţe, slăbiciuni, căderi. Acestea toate ne dau nouă smerenia care agoniseşte harul lui Dumnezeu.- Sunt credincioşi derutaţi de duhovnicii lor care, în loc să vădească această lucrare antihristică, nu văd niciun pericol în acceptarea acestor cipuri şi răspund şi ei precum cei de la Pro Tv, că nu se poate ascunde dracul într-un paşaport.- Aceşti duhovnici sunt oameni care nu prea au curaj, se ascund şi ei pe ici pe colo, că dacă îi

întrebi mâine despre o afirmaţie făcută alaltăieri, o să-şi găsească îndată refugiu şi răspunsuri. Din păcate aceştia produc sminteala şi au semănat neîncredere în sufletele credincioşilor faţă de Biserica lui Hristos. Aceştia au de dat un mare răspuns în faţa Judecăţii.- Şi ce atitudine să aibă ucenicii faţă de astfel de duhovnici?- Păi, să-i lase în pace! Ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze, dar nu mai putem da ascultare sfaturilor lor. Va veni vremea când într-adevăr nu vei avea unde să intri într-o biserică care să ţină predania Părinţilor şi rar vei găsi un epitrahil unde să-ţi pleci capul. Şi nu suntem departe de acele vremuri. Bineînţeles că nu vom mai putea intra într-o astfel de biserică. Ne vom duce la morminte şi vom striga după cum zice Scriptura: „Ieşiţi voi, morţilor, să intrăm noi”. Este o perioadă destul de grea. Deci nu va fi uşor deloc. Este nevoie de multă rugăciune, pentru că ferească Dumnezeu să te cuprindă slăbirea sufletească în aceste momente şi să-ţi pierzi sufletul. Asta e important pentru noi – să nu ne părăsească tăria

sufletească, chiar pe noi, cei care ne-am angajat acum la această luptă. Pentru că puterea este a lui Dumnezeu şi nu a noastră. - Credeţi că faţă de toată această mânie năpustită asupra noastră e mai potrivit cuvântul: „Ascunde-te puţine clipe până când mânia va fi trecut”? - Tot timpul au fost mânii şi persecuţii. Nu este prima dată în istorie când creştinătatea suferă prigonire de pe urma păgânilor. Astfel de mânii au fost şi nu au cum să nu vină. Aceste sensuri scripturistice sunt greu de descifrat. Un singur lucru este cert pentru noi – că trebuie să ne găsim cu mărturisirea pe buze, că nu ştii când vine moartea. Că ştim noi că nu este acum şi vine poimâine... Nu se ştie ce se mai întâmplă cu poimâine ăsta în care, nemărturisind, poţi să îţi pierzi sufletul. Şi Domnul ne-a dat prilejul acesta şi dacă ai fugit, ai ratat toată mărturisirea. Să ne bucurăm că avem prilej de mărturisire, de mucenicie, nu să ne ascundem.- Ce penitenţă credeţi că ar fi necesară celui ce primeşte aceste cipuri?- Penitenţa aceasta rămâne la mila Domnului; sunt cam aspre canoanele pentru lepădare, pentru că acest păcat se încadrează la păcatul lepădării de Hristos. Dar depinde însă de pocăinţa fiecăruia, de profunzimea durerii fiecărui individ în parte.- Dar dacă păcătuieşte din neştiinţă?- Nu prea mai există acuma păcatul acesta în zilele noastre; ai toate mijloacele de informare la îndemână. Chiar la pustie de ai fi, nu ai justificare, pentru că nu ai căutat să te informezi, atâta timp cât au fost destule voci ale Sfinţilor Părinţi din ultimele veacuri şi care au atras neîncetat atenţia asupra vremurilor în care trăim. Să nu privim superficial aceste lucruri, pentru că este posibil ca să nu mai existe acel timp de pocăinţă. Dar se mai poate întâmpla ca tu, cu toată ştiinţa ta, aşa informat cum eşti, la vremuri grele şi de impas, să cazi tu şi să aluneci în neştiinţă. Pentru că nu este suficientă informarea, ci să ai în permanenţă o viaţă de pocăinţă. Sau dacă ne vor înfricoşa chinurile? Să ne rugăm pentru acele vremuri. Căci îmi aduc aminte de crematoriile de pe vremea comunismului, de la Bucureşti, Braşov, în care te puneau pe o targă şi te băgau puţin câte puţin

în foc, la pârlit şi te mai scoteau să vadă dacă nu cumva cedezi... Fel şi fel de metode de tortură... Noi, cei din închisori, eram caz fericit, pentru că acestora evreii le luau şi le aruncau cenuşa de la înălţime, să nu mai rămână nici urmă din neamul lor. Aşa era ura lor împotriva creştinismului.... - Părinte, asistăm în ultima vreme la un atac mediatic asupra ucenicilor sfinţiei voastre, cum că nu v-ar reprezenta poziţia şi încearcă să discrediteze mănăstirea şi, prin urmare, cuvântul sfinţiei voastre.- Totdeauna au fost oameni care au apreciat şi oameni care au dezapreciat ceea ce lucrează cineva. Cine lucrează poate să mai şi greşească, numai cine nu lucrează nu greşeşte. Cei care se năpustesc şi vor să anuleze o acţiune pe care o ducem noi aici sunt oameni care nu au nimic serios de lucru. Nu e nimic nou, au fost trădări în toate vremurile şi am avut şi am lângă mine tot timpul trădători; am mers la drum cu oameni care au crezut, dar şi cu oameni care nu au crezut, oameni care s-au devotat, dar şi oameni care s-au lepădat, ca şi ucenicii Mântuitorului. Toată sămânţa aceasta a credinţei nu cade întotdeauna pe acelaşi pământ.Credibilitatea faţă de unii sau alţii este după

convingerile fiecăruia, nu putem să impunem ni-mănui crezul nostru. Eu nu cred că ucenicii mei una vorbesc şi alta fac, vorbesc despre convingerile acestea de doctrină, nu vorbim de păcatele noastre omeneşti. Eu nu cred că ei vor fi altceva decât au fost şi până acum. Dar chiar dacă nu se conformă întocmai cuvintele cu faptele lor, pe

Nu e nimic nou, au fost trădări în toate vremurile şi

am avut şi am lângă mine tot timpul trădători; am mers la drum cu oameni care au

crezut, dar şi cu oameni care nu au crezut, oameni care

s-au devotat, dar şi oameni care s-au lepădat, ca şi

ucenicii Mântuitorului.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

2� A T I T U D I N I 2� A T I T U D I N I

drum, acel omenesc, care este în fiecare din noi, se va curăţi, se va spăla, va dispare şi va rămâne ceea ce e de la Dumnezeu, un fruct pentru viitor. Nimeni nu este perfect, dar ei au binecuvântarea mea şi îmi asum această răspundere de a-i trimite ca pe nişte apostoli să cuvânteze în faţa oamenilor; nu e lucru uşor să ai poziţia aceasta de apostol. Acestea sunt sminteli ca să diminueze efectul cuvântului meu; însă eu cred că acum lucrurile s-au mai clarificat şi rămâne valabil ceea ce am spus, fie că este cuvântul meu integral, fie că este sub influenţa cuiva, dar dacă este o influenţă bună, sănătoasă, de ce să nu fie? Şi ce mesaj este acela fără consultare, cercetare? Orice lucru bun se face cu sfat. Pe cât li se putea li s-a dat şi ucenicilor, aşa şi noi, pe cât se poate... Am constatat că avem nevoie mai mult ca oricând de smerenie ca să rezistăm în acest război. De aceea îndemn să mergem cu multă smerenie pe acest drum, cu multă dragoste, nu cu îngâmfare că vai câte semnături am strâns

noi, câtă misiune am făcut eu, pentru că acolo unde este îngâmfare, acolo este şi părăsirea lui Dumnezeu. Cu cât lucrarea noastră va fi mai în duhul creştin, cu atât se va apropia mai mult de adevăr. Cu cât viaţa noastră va fi mai potrivită cu ceea ce propovăduim, cu atât şi cuvântul va avea spor şi rod. Dar noi acum trebuie să ne pregătim foarte bine, să fim convinşi că adevărata noastră mărturisire este atunci când ne găsim în faţa primejdiei morţii şi rămânem cu adevărul acesta pe buze. Să nu cumva vrăjmaşul diavol să micşoreze această ardoare a noastră şi să pierdem tocmai pe ultima sută cununa mărturisirii. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm: Să nu ne prăsească puterile sufleteşti! Că atunci dovedeşti cum eşti: ucenic, urmaş apostolic sau iudă. - De ce nu ies în faţă oameni cu trăire?- Mai sunt, într-adevăr, oameni neştiuţi de nimeni, tainici, necunoscuţi, oameni de rugăciune ai neamului nostru şi poate mai mare este forţa lor, a acestor sihaştri, ascunşi prin crăpăturile pământului, rugători către Dumnezeu. Căci un astfel de rugător face cât şapte guverne, numai să se roage. Noi dacă am avea acum, cu adevărat, vreo câteva cete aşa de rugători şi asceţi, postitori, nevoitori, care să pătrundă în duhul lor puterile creşti, ar face mai mult decât orice conferinţă în parlament. Pentru că destinul omenirii nu e determinat de planurile noastre. Noi suntem poporul lui Dumnezeu. „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta”. Totuşi, la vreme de restrişte pentru Biserică, cei mai mari

din sfinţii pustiei au ieşit să mărturisească. Nu este cu putinţă să dăinuiască Biserica fără mărturisitori, fără lucrători ai cuvântului lui Dumnezeu. De aceea este bine să se îmbine lucrarea unora cu a altora, cu dragoste şi dăruire.- Dar vedeţi că ies cei mai slăbuţi oameni în faţă...- Dar apoi Dumnezeu a vorbit prin cei slabi ca să îi ruşineze pe cei tari. Căci cine dădea vreun preţ pe Sf. Apostoli Pavel, Petru, Andrei şi ceilalţi, care erau nişte oameni fugari prin Ierusalim, singuri, fără stăpân şi iată că avem de pe urmele lor toată fundaţia Bisericii? Aşa slabi cum suntem, suntem şi noi nişte apostoli, dar cu smerenie, dragoste, umilinţă şi batjocură.- Credeţi că neamul nostru se va izbăvi de dictatura aceasta biometrică? - Dar câte dictaturi nu a avut neamul acesta! O să ne izbăvească şi de aceasta. Bineînţeles că fără sacrificiu nu se poate face nimic. Aşa ne ducem crucea până pe Golgota.- Părintele Arsenie Boca zicea să nu plecăm din ţară că ţara noastră va da mulţime de mucenici.- Ţara noastră dă mucenici şi acuma; la noi aici este cea mai înaltă fabrică de mucenici, pentru că au grijă conducătorii noştri să ne toarne în cuptorul cu mucenici. Ortodoxia noastră a fost şi este o mucenicie continuă. - Care este diferenţa dintre dictatura politică de până acum şi această nouă dictatură?- După 1920 dictaturile acestea s-au manifestat la noi în trepte diferite. Şi acuma s-a ajuns la această treaptă de lepădare totală. Comunismul, hitlerismul, fascismul, toate mişcările acestea puternice, s-au ciocnit aici în ţara noastră de-a lungul a zece ani. Şi toate aceste lupte şi încercări grele, dictatoriale, au avut drept scop să se ajungă la faza actuală. A avut ţara noastră linişte şi pace vreodată? Niciodată! Doar lupte. Nu au fost tineri care au ajuns la culmea martirajului? Avem aceste modele proaspete: Ionel Moţa, Vasile Marin, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu şi toţi aceşti tineri martiri ai neamului nostru. Dar acum folosesc o dictatură mai perversă, urmăresc să te vinzi de bună voie, încât să renunţi de bunăvoie la chipul lui Dumnezeu din tine. Nu

a existat perioadă în era creştinismului, în care să nu curgă picătură de sânge. Dar să nu ne înfricoşeze aceste vremuri; ele trebuie să vină şi nu le putem schimba. Noi avem însă datoria să ne punem viaţa pentru Dumnezeul nostru. Cum nu încetează pe pământ cultura grâului pentru hrana omului, aşa nu încetează nici curgerea sângelui pentru menţinerea veşniciei cereşti. Harul şi puterea mucenicilor şi sfinţilor noştri mărturisitori să ne însoţească şi să ne întărească în această luptă grea ce ne stă înainte! Să avem nădejde că Maica Domnului, ocrotitoare a acestui pământ românesc, şi toţi sfinţii noştri mucenici din temniţele comuniste nu ne vor lăsa, şi aşa neamul nostru va învinge fiara antihristă.

- Dar apoi Dumnezeu a vorbit prin cei slabi ca să îi

ruşineze pe cei tari. Căci cine dădea vreun preţ pe

Sf. Apostoli Pavel, Petru, Andrei şi ceilalţi, care erau

nişte oameni fugari prin Ierusalim, singuri, fără

stăpân şi iată că avem de pe urmele lor toată fundaţia

Bisericii. Aşa slabi cum suntem, suntem şi noi nişte

apostoli, dar cu smerenie, dragoste, umilinţă şi

batjocură.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

2� A T I T U D I N I 29 A T I T U D I N I

PĂRINTELE JUSTIN PâRVUMănăstirea sfinţilor de la AiudInterviu realizat de Victor Roncea

- Sfinţia voastră, de curând la Râpa Robilor din Aiud, a fost oficiată de către IPS Andrei Andreicuţ o slujbă de sfinţire a locului pentru o nouă biserică sau un centru cultural, după cum se aude. Ce ştiţi despre acest proiect şi ce urmează exact să se construiască acolo?

- Dragul meu, cu durere îţi spun că eu nu am fost înştiinţat cu privire la această sfinţire, despre care am aflat ulterior. Sfinţirea aceasta a fost foarte surprinzătoare pentru mine şi mi se pare o lipsă de respect, faţă de cei care au suferit în închisori şi mai pot da încă mărturie, faptul că acest eveniment important s-a făcut fără vreo informare a noastră câtuşi de puţin. S-a uitat că mai sunt şi nişte urmaşi, nişte bătrâni, nişte oameni care sunt interesaţi în mod deosebit de viitorul acestei biserici ce se intenţionează a se ridica pe ruinele sfinte ale unui martiraj, o groapă plină de un amar de suferinţă? S-a oficiat slujba într-un cerc foarte restrâns, cu anumite oficialităţi şi persoane... Ori, Biserica, în tot trecutul ei istoric are şi un act de naştere. Aici s-a făcut pe ascuns şi necunoscut. Mănăstirea pe care noi suntem pregătiţi să o ridicăm, pentru mine reprezintă înălţarea neamului nostru românesc. Măcar să fi anunţat câţiva dintre bătrânii care au fost şi sunt implicaţi în lucrarea aceasta de viitor a bisericii care va avea şi aşezământ monahal, după cum şi are. Dar s-au trecut cu vederea

toate lucrurile acestea şi rămâne să ne întrebăm noi: Oare ce se face acolo? Facem o biserică în care să se oficieze slujbele morţilor, martirilor şi eroilor noştri care au pătimit ani şi ani între zidurile puşcăriei Aiudului sau se face altceva? Şi acel altceva pe noi ne interesează mai puţin sau chiar deloc, indiferent ce ar fi el, centru cultural, casa memorială sau orice altceva. Pentru că pe noi nu aceste aspecte ne interesează, dragii mei, în primul rând. Ci să se săvârşească jertfa cea fără de sânge a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe temelia însângerată a Aiudului, cetatea şi sufletul neamului nostru românesc. Dar acum mă tem ca nu cumva toată această lucrare a noastră de preamărire a martirajului lor să capete o coloratură politică şi să pângărim mai mult jertfa lor curată.- Dar deţinuţii politici nu au fost înştiinţaţi?- Tocmai: această sfinţire ce a avut loc la Aiud socot că trebuia făcută în prezenţa celor care sunt primii îndreptăţiţi să vorbească acolo – foştii deţinuţi; ei însă au lipsit cu desăvârşire. Cu multă durere suport această jignire care este adusă martirilor şi eroilor noştri de altădată. Nu zic să

mă fi anunţat musai pe mine, dar încă mai sunt câţiva bătrâni în ţara asta cărora li se cuvenea să participe la un aşa eveniment pentru neamul nostru. Înseamnă că noi nu acordăm nicio atenţie puterii jertfei; am neglijat cu totul viaţa şi jertfa, şi a celor morţi, şi a celor vii. Şi acuma, desigur, suntem la o răspântie de drumuri: Ce se va face pe locul acesta sfinţit pentru biserică şi cum se va face? Ce planuri sunt de fapt? Pentru că au fost mai multe proiecte. Ştiu că proiectul trebuie să fie aprobat de mitropolie, de autorităţile competente ale oraşului Aiud; poate s-or fi făcut toate aceste demersuri, dar noi nu le cunoaştem. Or, ele ar fi trebuit să fie oficial publicate şi cunoscute, nu pentru oamenii politici, ci mai ales pentru cei care şi-au pierdut o viaţă în acele locuri şi pentru cei ce cu adevărat vor să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu şi neamului lor. - Sfinţia Voastră l-aţi însărcinat şi pe actorul Dan Puric să gireze lucrările de la Aiud, el fiind şi unul dintre participanţii la sfinţirea locului?- A fost o discuţie în prealabil, am vorbit doar aşa, în treacăt. Apoi am avut păreri diferite în privinţa proiectului pentru biserică, dar asta nu înseamnă că acum trebuie să ne ascundem unul faţă de celălalt. Dorinţa aceasta, de a înfiinţa o mănăstire la Aiud, am avut-o încă de când am ieşit din închisoare, dar abia în 2004 am reuşit să primim binecuvântările arhiereşti pentru schitul care este acum acolo şi poartă hramul Înălţării Sfintei Cruci. Monumentul care este acolo s-a ridicat cu ajutorul foştilor deţinuţi politici şi a fost sfinţit de Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania în anul 2000, locaş unde până acum se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Cu timpul însă acele locuri s-au făcut repede cunoscute, mai ales pentru faptul că s-au descoperit, odată cu începerea săpăturilor, sfintele moaşte ale martirilor care erau aruncaţi cu bestialitate în acea groapă comună, oseminte care stau mărturie în osuarul monumentului din Aiud. Credincioşii, mânaţi dinlăuntru de glasul mucenicilor, au început să vină din ce în ce mai mulţi să se închine şi să cinstească nevoinţele şi sfinţenia lor, iar pentru credinţa acestora, s-au făcut şi se săvârşesc în continuare nenumărate minuni şi tămăduiri. De aceea am considerat necesară ridicarea unei biserici autentice şi încăpătoare, în conformitate cu tradiţia noastră ortodoxă şi, de asemenea, un complex monahal adecvat. Domnul Dan Puric s-a arătat dornic să contribuie la această lucrare şi, prin sprijinul dânsului, am reuşit de am obţinut de la primărie terenul din preajma monumentului, de lângă cimitir, pentru construirea complexului monahal şi a bisericii. Aud însă acum că nu se mai doreşte construirea unui complex monahal,

Mănăstirea pe care noi suntem pregătiţi să o ridicăm, pentru mine

reprezintă înălţarea neamului nostru românesc.

Măcar să fi anunţat câţiva dintre bătrânii care au fost

şi sunt implicaţi în lucrarea aceasta de viitor a bisericii care va avea şi aşezământ

monahal, după cum şi are.

Este exponentul martirilor şi eroilor noştri, care au fost trădaţi şi lepădaţi până şi de unii din episcopii lor. Ce folos să mai trădăm încă o dată adevăratul lor sens de sacrificiu? Sacrificiul lor a fost închinat numai şi numai lui Hristos, şi nu vreunui partid politic.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�0 A T I T U D I N I �1 A T I T U D I N I

ci a unui centru memorial. Trebuie însă să înţeleagă că noi aici lucrăm pe o concepţie pur creştin-ortodoxă, fără influenţe străine cultului nostru bisericesc, fără vreun amestec de orice altă natură în afara vieţii liturgice bisericeşti, monastice care se va dezvolta pe viitor. Noi suntem datori să urmăm o regulă foarte precisă conform canoanelor sfintei noastre Biserici, din punct de vedere arhitectural. Arhitectura este legată de viaţa bisericească în cele mai mici amănunte. Bineînţeles că acest locaş trebuie să se înalţe, potrivit sfintei noastre

tradiţii, sub binecuvântarea arhierească, pentru că unde este episcopul, acolo este şi Biserica. Trebuie să fim în strânsă legătură cu ierarhia locului, să avem o comuniune în ceea ce priveşte mai cu seamă opera aceasta de structură ortodoxă şi duhovnicească. Dar această biserică nu este o biserică oarecare. Este exponentul martirilor şi eroilor noştri, care au fost trădaţi şi lepădaţi până şi de unii din episcopii lor. Ce folos să mai trădăm încă o dată adevăratul lor sens de sacrificiu? Sacrificiul lor a fost închinat numai şi numai lui Hristos, şi nu vreunui partid politic. De aceea, mănăstirea, care se va naşte, nu poate să amestece în niciun chip alte structuri şi simboluri, oricât ar fi ele de demne, câtă vreme ele nu aparţin vieţii tradiţionale a Bisericii noastre.- Proiectul centrului memorial are vreo legătură cu mănăstirea?Biserica aceasta nu este numai pentru noi, cei care o ridicăm. Ea este stindardul viitorului ţării noastre. Biserica aceasta, deci, nu poate sub nicio formă să

îmbrace decât duhul rugăciunii martirilor. O mănăstire este şi un centru de rugăciune şi un centru cultural, în acelaşi timp şi acolo se poate dezvolta pe parcurs şi un centru de studii asupra rezistenţei comuniste. Întotdeauna mănăstirile au avut - şi îl au şi până astăzi - rolul acesta cultural. Dar acest scop cultural se mişcă total în baza tradiţiei şi obârşiilor noastre de veacuri. În biserică s-a născut cultura şi neamul acesta, nu invers. De aceea, am să fac tot posibilul ca acest centru cultural să nu fie în incinta mănăstirii, ci undeva în afară, pentru că cele două lucrări sunt diferite şi nu este cuviincios a strica liniştea monahală cu zarva şi duhul unui astfel de institut cultural. Cu cât noi vom trăi modelul mucenicilor şi martirilor, cu atât şi viaţa noastră se va uşura şi vom fi într-o convieţuire cu cei de pe pământ şi cu cei din ceruri. Ei - Biserica cerească, iar noi - Biserica luptătoare. Sfinţii din închisorile comuniste nu sunt numai ai ţării noastre. Ei depăşesc hotarele firii şi ale întregii omeniri. Ei nu pot fi monopolizaţi, numai cerul îi poate cuprinde. Ei fac legătura între pământ şi cer iar noi să fim supuşi, ascultând glasul lor, ca să putem avea îndrăzneală înaintea

lui Dumnezeu pentru toate cererile noastre de pe pământ. Ei se roagă atât pentru români, cât şi pentru chinezi, şi pentru japonezi, şi pentru africani, şi pentru americani şi pentru toată lumea creştină, a celor care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi mărturisesc cu adevărat învăţătura Sfinţilor Părinţi. - Aşa a spus şi Părintele Arsenie Papacioc: că un centru cultural nu poate fi mănăstire...- Să fie o mănăstire, şi nu altceva, care să aibă cel puţin 10 vieţuitori, slujitori, care să reprezinte acolo martirii şi eroii noştri, prin rugăciunile lor, prin viaţa lor. De asemenea, să existe o catehizare prin prezentarea suferinţelor şi torturilor îndurate în temniţa Aiudului, tuturor celor ce vin să se informeze şi să se închine la locurile acestea sfinţite de mucenicii noştri. Nu se pune problema ca cineva să monopolizeze aceste locuri. Aici nu se poate monopoliza, nu poate interveni nimeni care să profite de pe urma sacrificiului lor, pentru că este blestemul lui Dumnezeu peste tot cel care ar căuta să deranjeze acest scop măreţ al eroilor noştri din Aiud. Nu se poate! Este strigător la cer să cuteze cineva să-i dea cineva altă nuanţă sau coloratură decât numai pentru ceea ce a fost menit: pentru rugăciune, rugăciune şi iarăşi rugăciune. Numai rugăciunea ne-a dat puterea să mărturisim şi să nu cedăm în faţa fiarei bolşevice. Aceasta este predania pe care trebuie să o înmânăm generaţiilor care vin! Asta aşteaptă Dumnezeu de la noi, ca să putem duce mai departe, oarecum, osteneala şi truda înaintaşilor noştri care s-au nevoit în cazanul acesta al Aiudului, la a cărui căldură se va clădi acest popor. De aceea orice creştin este bine primit să aducă acolo, pe cât are dragoste şi putere fiecare, din darurile sale. Deja sunt foarte mulţi credincioşi şi din străinătate, de pe tot cuprinsul globului, care sunt doritori să contribuie la ridicarea acestei mănăstiri, în numele acelor care au suferit şi şi-au dat viaţa pentru Hristos şi pământul acesta românesc. Chiar m-am gândit să merg pentru două luni acolo, la Aiud, dacă mă ajută Dumnezeu şi-mi va mai hărăzi zile, să stau să veghez acolo cum am vegheat şi la biserica mănăstirii Petru Vodă, unde până şi cei mai mici copii duceau câte o piatră de un kilogram la temelia bisericii. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi aici la această temelie, şi mare dar de la Dumnezeu ar fi pentru mine să văd această biserică înălţată şi sfinţită, după care să pot spune împăcat: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace.

Este strigător la cer să cu-teze cineva să-i dea cineva altă nuanţă sau coloratură decât numai pentru ceea ce a fost menit: pentru rugăciune, rugăciune şi iarăşi rugăciune. Numai rugăciunea ne-a dat puterea să mărturisim şi să nu cedăm în faţa fiarei bolşevice.

De aceea, am să fac tot posibilul ca acest centru

cultural să nu fie în incinta mănăstirii, ci undeva în

afară, pentru că cele două lucrări sunt diferite şi nu

este cuviincios a strica liniştea monahală cu zarva

şi duhul unui astfel de institut cultural.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�2 A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

SFINŢII DIN AIUD NU DORMNoi minuni ale sfinţilor martiri de la AiudIeromonah Augustin

Un părinte din Cluj, care avea probleme foarte mari în parohie cu privire la o bucată de teren ce aparţinea bisericii, a dat în judecată pe cei care au luat acest teren. Şi mulţi ani de zile s-a tot judecat şi nu şi-a rezolvat

această problemă. Dar, venind la Aiud, i-am dăruit un femur din osuarul de la Aiud. L-a primit cu lacrimi în ochi şi s-a bucurat foarte mult şi când l-a dus la biserică a ţinut mult ca să-i spună Sfântul care-i este numele. I-a pus pe toţi cei din parohie să se roage, au făcut slujbe speciale pentru acest Sfânt şi Sfântul le-a spus că-l cheamă Gheorghe. Asta a fost o bucurie foarte mare pentru el, pentru că şi pe el îl cheamă tot Gheorghe. Şi, după ce i s-a descoperit şi numele, nu a mai durat mult şi după câteva zile i s-a rezolvat şi problema aceasta juridică legată de acel pământ. Nişte fii duhovniceşti de-ai acestui pă-

rinte, respectiv soţia, nu putea rămâne însărcinată de patru ani de zile. Şi le-am dat ulei din candela sfinţilor, spunându-le să ia câte trei picături după anaforă şi după aghiasmă. Au şi făcut, şi aceasta a rămas însărcinată. Tot acestei femei i-a crescut la un moment dat la piept un chist exterior

cam de vreo 4 mm şi mi-a spus că s-a dat cu untdelemn de la sfinţi dimineaţa şi până seara nu mai avea nimic. O altă fată din Cluj a venit cu un grup din oraş şi s-a închinat la Sfinţi,

s-a închinat la icoana Maicii Domnului şi i-a cerut voie maicii care era la osuar dacă poate să se dea cu puţin untdelemn la cap. A făcut acest lucru şi a revenit după o perioadă spunând că după 4 zile, când s-a pieptănat nu mai avea nicio problemă la cap. Şi i-a arătat maicii căreia i-a cerut să-i dea voie să ia untdelemn locul unde era chistul la cap; era destul de mare. Se vedea în acel loc acum ca un punct alb şi ca o arsură. Tot aşa nişte maici cu dureri foarte mari de cap s-au dat cu acest untdelemn din candela Sfinţilor şi li s-au oprit pe loc durerile. • O familie din Piteşti, soţ şi soţie, tineri, erau foarte întristaţi ca nu puteau avea un copil şi se gândeau să abordeze o viaţă de familie mai austeră, mai despărţită unul de celălalt. Eu le-am vorbit despre Sfinţi şi despre

uleiul din candela Sfinţilor şi le-am dat să ia împreună acel untdelemn. Soţia avea un virus în organism care, dacă ea ar fi rămas însărcinată, ar fi provocat multe complicaţii fătului, acest lucru contribuind şi el foarte mult la stările lor de deznădejde. Dar, prin minune dumnezeiască, ea a rămas însărcinată şi, după ultima analiza medicală, a constat că acesta dispăruse din organism. Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani, i-au venit în ianuarie surorile

disperate cu maşina, plângând pentru că fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşul, să le asculte Sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era internat în spital, operat pe creier şi care se afla în comă din cauza unei tumori foarte mari, nemaiprimind nicio şansă de supravieţuire din partea medicilor. Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o femeie că sunt Sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar, şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untdelemn şi le-am spus să-l dea pe cap în semnul Sfintei Cruci. Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgândit şi l-au băgat din nou în operaţie. L-au operat şi minune dumnezeiască! După trei zile de la operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nicio reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap. Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire Sfinţilor pentru această minune care s-a făcut cu el. I-am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa Robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut acolo - icoana Maicii Domnului şi Sfintele Moaşte. Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său că i-au secat şi lacrimile şi mulţumea Maicii Domnului şi acestor Sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care s-a rugat pentru un frate de-a lor ca Dumnezeu să-l vindece. O femeie din Târgu Jiu a venit cu taxi-ul, maşină plătită de unul dintre

băieţii ei, cu boli foarte multe în organism, printre care un diabet foarte ridicat, o infecţie foarte mare la picior, o gangrenă deschisă, care în timp, în loc să se cicatrizeze, s-a făcut şi mai mare din cauza diabetului, şi avea dureri foarte mari care nu o lăsau să doarmă noaptea. A spus că de luni

Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său că i-au secat şi lacrimile şi mulţumea Maicii Domnului şi acestor Sfinţi că i l-a vindecat.

I-am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat

în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se

aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa Robilor.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

de zile nu mai dormise. Era disperată. A mers pe la toate mănăstirile din zona Târgu Jiului, a fost la slujbele Sfântului Maslu foarte des, atât la mănăstire cât şi acasă, era spovedită şi împărtăşită. Şi tot aşa, ca în cazul celălalt, un părinte din Sfântul Munte i-a spus că la Aiud sunt Sfinţi care fac minuni foarte mari şi să meargă acolo neapărat pentru că va primi ajutor de la Dumnezeu. A venit la Aiud plângând cu disperare de durerile şi de necazurile ei. I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la Sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci pe rană de 40 de ori. Asta a şi făcut şi la mai puţin de o săptămână m-a sunat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile. Nu o mai durea

deloc, asta în condiţiile în care lua medicamente de la cele naturiste şi până la celelalte, fără niciun rezultat. Şi în mai puţin de două săptămâni mi-a spus că a început să i se cicatrizeze rana. Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la Preasfinţitul

Iustinian de a aduce Sfinte Moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în Sfântul Altar. Şi mi-a spus că până să aducă sfintele moaşte în parohie erau întotdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar de când au venit Sfintele Moaşte s-a aşternut o pace şi o linişte peste tot. Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetau deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre Sfinţii de la Aiud la care s-au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi. Şi mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au Sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste Sfinte Moaşte. O fiică duhovnicească din Aiud, având mari probleme cu sarcina din

cauza unei infecţii urinare de care nu a scăpat cu niciun medicament, s-a

închinat la Sfintele Moaşte, a luat din untdelemnul Sfinţilor şi înainte de naştere cu vreo patru luni de zile, după ce a repetat analizele, medicii i-au spus că nu mai are deloc acea infecţie urinară. Un călugăr român din obştea mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim mi-a

relatat o întâmplare minunată. Într-una din zile, stareţul se ducea, după obicei, să se închine la sfintele moaşte din osuarul mănăstirii, care cuprinde părticele dintr-o mulţime de sfinţi mari, printre care si sfinte moaşte de la Aiud, pe care părintele stareţ le ţinea cu multă evlavie. Şi, în ziua aceea, când a intrat, o mireasmă puternică l-a învăluit deodată. Şi a căutat la toate moaştele să vadă de unde vine mireasma şi, spre surprinderea şi bucuria lui, a văzut că mireasma venea de la sfinţii de la Aiud. A chemat toată obştea să se închine şi mare i-a fost mirarea când a aflat că românii nu şi-au canonizat martirii şi zac aruncaţi în gropile Aiudului.De aceea îndemn pe toţi credincioşii să se închine şi să îi cinstească pe aceşti mari martiri ai noştri, pentru că aşa cum spune Părintele Justin, numai rugăciunile lor ne mai pot scăpa neamul din căderea mondială de azi.

OFRANDE/ Radu Gyr

Din luptele şi-nfrângerile noastreaşternem trepte altor noi destine,o scară de argint peste dezastre,s-o urce paşii lumii care vine.

Din fiecare rană ce ne doare,din orice răstignire mai adâncă,am pus armuri pe piepturi viitoareşi-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.

Din mărăcini, din lacrimi şi din cuievor creşte mângâierile fraternepe care, mâine, alţii le-or aşternepe frunţi ce-n urma noastră suie.

Iar dac-am plâns, din lacrima măiastrărăsare mângâierea de mătasepe care mâine alţii au s-o lasepe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.

Şi când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,închidem luptă, lacrimă şi rană,din viermuirea noastră subteranănoi creştem pâine pentru foamea gloatei.

I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la

Sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci pe rană de 40 de ori. Asta a şi

făcut şi la mai puţin de o săptămână m-a sunat şi mi-

a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

O, SFâNTĂ ÎNChISOARE!fost deţinut, Nicolae Purcărea

Îmi este greu să comprim cei 20 de ani de puşcărie în câteva cuvinte pe care dumneavoastră să le ascultaţi. Mă voi rezuma totuşi la o parte din convulsiunile care au fost în aceşti 20 de ani de închisoare pentru că închisoarea nu este doar un zid rece. În închisoare se zbat oameni, se

frământă idei. Şi acolo iese adevărul. Adevărul încă nu s-a scris, încă nu s-a dat pe faţă; nu se cunoaşte adevărul. Eu vă voi prezenta o parte din aceste convulsiuni care au fost în închisoare.În 1941, când primii deţinuţi politici au început să populeze Aiudul şi toţi, cu pedepse de 10, 15, 20 de ani, şi-au pus problema: Ce ne facem? Cum vom rezista noi 20 de ani de puşcărie? Pentru că problema se pune astfel: Ce este mai puternic: materia sau spiritul? Şi binenţeles, concluzia a fost că spiritul este acela care ne duce pe treptele acestea ale rezistenţei. De la Braşov era atunci avocatul Traian

Trifan şi avocatul Traian Marian cu pedepse de 17 ani, 20 de ani. Ei au fost mentorii tuturor sfinţilor din închisoare pentru că concluzia a fost: Luăm Biblia în mână şi cu Biblia vom parcurge 20 de ani sau toată viaţa. Şi aşa a fost. S-a format la Aiud aşa zisul „grup al sufletiştilor” în care câţiva, un grup frumos, s-a aliniat şi au uitat de cele materiale. În grupul acesta a fost părintele Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Maxim, Naum, Nicu Mazăre care mai trăieşte. Şi acest grup nu a făcut altceva decât cu Biblia în mână să gândească, să mediteze la cele sfinte. Mai mult, nu a fost o formă artificială de manifestare. A fost o formă profundă, spirituală. Ei, când şi-au luat acest ideal pe care să-l ducă până la moarte, au fost profund conştienţi de ceea ce fac. Şi, bine-nţeles că ei s-au separat. Vă puteţi închipui că pentru noi închisoarea nu a fost doar zidul rece. Pentru noi închisoarea a fost o mănăstire de cultură, o cetate de cultură. Să vă spun un lucru: cea mai grea boală în închisoare nu este nici foametea, nici frigul, ci decăderea. Atunci când omul nu mai are nicio speranţă, atunci când omul cade în deznădejde. Deznădejdea aceasta aduce de la sine şi moartea. Ori, împotriva acestei deznădejdi trebuia luptat. Cum să lupţi? Au început ţevile să vorbească, plăcuţele de săpun, toate, pentru că noi, în perioada aceea, nu aveam voie să avem un vârf de creion, nu aveam voie să avem o bucată de hârtie. Toată mulţimea a fost obligată ca pe talpa

bocancului, pe orice bucată de scândură o găsea să facă plăcuţă de scris. Cu un vârf de sârmă, cu un vârf de lemn ascuţit scriau şi învăţau. Şi ţevile caloriferului au început să vorbească. Abia aşteptam să vină dimineaţa ca să ascultăm o poezie nouă transmisă pe ţeavă de Radu Gyr. Şi aşa au trecut anii, rapid, rapid. A fost o perioadă mai liniştită când deţinuţii aveau o oarecare libertate. Acolo s-a cimentat sufletul omului. Aş vrea să vă spun un lucru pe care trebuie să-l reţineţi. Nu scăpăm de criza sufletească în care ne aflăm dacă nu ne întoarcem la izvoare. Ce sunt izvoarele? Izvoarele sunt omenia strămoşilor noştri. La ei trebuie să ne întoarcem, la gândul lor, la trăirea lor, la credinţa lor. Ei sunt acei care ne şoptesc, care ne îndeamnă: „Trăiţi ca noi şi veţi fi mai aproape de Dumnezeu”. Aceasta este legătura care s-a creat între om şi Dumnezeu. Legătura aceasta se numeşte omenie: să fi bun, să fi cinstit, să fi drept, să fi milos. Toate aceste lucruri le aveau strămoşii noştri. „Punga de bani din mijlocul cetăţii nu-i a mea, e a vecinului. Brazda până aici este, de aici este a vecinului. Nu mă lăcomesc să mă întind”. Numai aşa vom reuşi să scoatem oameni de omenie. De ce? Pentru că e uşor să zicem Tatăl nostru, Doamne, Doamne, dar e foarte greu să zicem: „şi iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Mircea Vulcănescu, înainte de a muri a zis: „Să nu ne răzbunaţi”. Dar cum să te răzbun când tu, în gândul tău, în concepţia ta, ai dragostea creştină, ai iubirea? Cum pot să te răzbun? A te răzbuna, e un factor negativ. E satanic. Ura te îndeamnă să te răzbuni. Ori dragostea creştină nu poate naşte ura. Ura este un apanaj al materiei, al materialismului. Noi, creştinii, mergem cu ideea de iubire, de dragoste. Aş vrea să vă spun o poveste. În 1956 erau la Jilava, zidiţi de vii în celule, 16 deţinuţi. Într-o celulă erau părintele Calciu, scriitorul Petrişor Marcel, Costache Oprişan. Părintele Costache Oprişan era pe moarte, era bolnav de tuberculoză. Părintele Calciu, din dragoste pentru Costache Oprişan, şi-a tăiat o venă şi a umplut o cană cu sânge să i-o dea lui Costache; gândea el că în felul acesta Costache poate îşi va reveni. Dar fost prea târziu pentru că Costache Oprişan a murit. Noi suntem generaţia de la 1948 care am renunţat la viaţă. Ne-am dăruit viaţa unui crez din prea mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de neam. Noi n-am făcut politică. Nu ştim ce este politica dar ştim că trebuie să jertfim pentru Dumnezeu şi neam. Şi cu aceste gânduri noi am rezistat 20 de ani. Într-o mănăstire, toţi sunt sfinţi, dar mai presus de toţi sfinţii sunt duhovnicii care se retrag pe undeva printr-o chilie. Aşa a fost şi la noi

Noi suntem generaţia de la 1948 care am renunţat la viaţă. Ne-am dăruit viaţa unui crez din prea mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de neam. Noi n-am făcut politică. Nu ştim ce este politica dar ştim că trebuie să jertfim pentru Dumnezeu şi neam. Şi cu aceste gânduri noi am rezistat 20 de ani.

Părintele Calciu, din dragoste pentru Costache

Oprişan, şi-a tăiat o venă şi a umplut o cană cu sânge să

i-o dea lui Costache; gândea el că în felul acesta Costache

poate îşi va reveni. Dar a fost prea târziu pentru că

Costache Oprişan a murit.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �9 A T I T U D I N I

în închisoare. Gândurile noastre au fost întotdeauna aceleaşi dar trăirile la unii au fost mai puternice, la alţii mai omeneşti. Dar în căruţa asta sfântă am mers cu toţii, am împins cu toţii, ne-am străduit cu toţii. Pentru că ne punem întrebarea: care este scopul final al vieţii? Şi dacă suntem creştini, mărturisim pe Hristos. Trebuie, pe drumul acesta pe care l-am purces, să zicem: Alături de Tine, Doamne, spre mântuirea noastră, a neamului şi a noastră a tuturor! Şi dacă acesta este un ţel final pe care trebuie să-l îmbrăţişam, trăind în societate trebuie să fim modele, exemple pentru toţi cei care încearcă să vină la noi. Acestea au fost frământările care au dus la crearea sfinţilor. Vă spun aşa cum a zis cineva, că toate închisorile comuniste au fost pline de sfinţi. Este adevărat, pentru că viaţa noastră a fost destul de izolată. Am trăit unilateral. Gândul nostru, flacăra la care ardeam era una: să scăpăm de comunişti, să fim liberi! Şi pentru acest lucru între noi a existat o frăţie nemaipomenită. Nu am ţinut seama de nuanţa politică, nu am ţinut seama de nuanţa de credinţă.Vă spun iarăşi o poveste frumoasă. La mină, povesteşte părintele Pârvu - căci şi el a fost acolo - a venit un lot. În lotul acesta, unul dintre deţinuţi a văzut pe cineva. Şi când l-a văzut, s-a dus iute, a făcut rost de mâncare şi i-a dat. Zice: „Domnule, ţi-o fi foame. Uite, să-ţi dau ceva de mâncare”. Şi, sigur, deţinutul, venind de pe drum, era flămând, era ca vai de el. Şi deţinutul care a primit mâncarea întreabă: „Dumneata,

de ce eşti condamnat, domnule”? Şi-i spune deţinutul: „Ei, pentru că am dat de mâncare unui fugar. Nu ştiam că acel fugar a fugit din munţi, s-a rătăcit, şi pentru asta m-au condamnat”. Iar deţinutul care a primit mâncarea întreabă: „Cum s-a găsit un aşa om netrebnic pentru acest lucru să te condamne… Cine a fost acela?” Şi atunci deţinutul, ce spune? „Dumneata! Dumneata ai fost acela care m-ai condamnat pentru acest fapt”. Sau un altul, un amic zice: „M-am dus în celulă şi ştiam cine este în celulă, preşedintele tribunalului de la Ploieşti, şi l-am întrebat: „Domnule Manea, mă mai cunoşti? Eu sunt Gulic pe care l-ai condamnat 20 de ani”. „Nu, nu te cunosc. Şi ce ai venit să-mi ceri socoteală”? „Am venit să văd dacă ai pâine, dacă ai pătură, dacă îţi trebuie ceva”. S-a îngrozit domnul Manea, crezând că urmează represalii. Amicul meu s-a dus, a luat o pâine, a luat o pătură şi i-a dat. Şi lacrimi grele au început să curgă pe ochii magistratului. „Cum, domnule? Eu v-am lovit cu ani grei de puşcărie şi dumneavoastră mă loviţi cu pâine”? „Aşa suntem noi crescuţi, domnule colonel, aşa am fost învăţaţi”. Iertaţi-mă, n-aş vrea să fiu rău, dar un lucru trebuie pus la punct: adevărul să iasă la iveală. Nu Wurmbrand i-a dat lui Gafencu streptomicină, ci Gafencu i-a dat lui Wurmbrand; el a trăit mulţi ani, Gafencu a murit. Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul mare ca şi la Piteşti, acolo unde dacă intrai în izvoada dracului, deveneai

neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi, peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trecut 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim ca voi copiii care sunteţi, ca voi, părinţi care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut să vă spunem noi ce este

comunismul. Vreţi să ştiţi cine a fost comunismul? Lăsaţi-ne pe noi să vorbim şi dacă nu veţi ajunge la o saturaţie, la un dezgust, la un gust amar, amar de tot, atunci sigur că nu puteţi niciodată să înţelegeţi lupta între bine şi rău. Pentru că lupta este între bine şi rău, între satana şi Dumnezeu. Dar gândul nostru, nădejdea noastră, este puternică în a crede că până la urmă forţele binelui vor învinge. Şi acum să consacru câteva cuvinte pentru mamele noastre, pentru surorile noastre care singure au suferit alături de noi. Vă mai spun o poveste… În 1956, în loc să-mi dea drumul acasă, m-a trimis în Bărăgan. În Bărăgan, în 1955 plecaseră deţinuţii, deţinuţii bănăţeni au fost deportaţi şi noi trebuia să populăm satul. Şi atunci noi, foştii deţinuţi, nu am fost trimişi acasă ci în D.O. domiciliul obligatoriu. Şi a trebuit să suportăm bine-nţeles şi acolo altele. ... De aceea totdeauna gândul meu se opreşte la mamele noastre. Mama mea a murit cu un vis urât la mine. Îngăduiţi-mi câteva momente pe care le-a concretizat Radu Gyr într-o baladă aşa de frumoasă, Balada unui plai de munte:

„Jalea maicii, neagră apă, N-are ţărmuri s-o încapă. …………………………Plânsul maicii pietre-nmoaie, scoală scorburi şi puhoaie, umple văgăunile, zgâlţâie furtunile.Ar smunci din temelie, lumile, să nu mai fie…………………………….Maica geme şi se zbate,munţii se târăsc pe coate. şi cum geme orice trunchicade soarele-n genunchi”

E jalea pe care mamele noastre au purtat-o alături de noi. Poate au suferit mai mult ca noi şi s-au stins odată cu lacrima, odată cu lumina candelei care şi ea s-a stins. V-aş putea purta prin poveştile acestea ore întregi dar să o iau pe felii, să vă povestesc fiecare moment important, să vă povestesc cum a murit fratele meu care a dormit lângă mine, cum s-a stins unul sau altul, cât a rezistat... Din întâmplare la Aiud eram într-o echipă de zidari; eram zidar. Eram tânăr, eram uite, eram sprinten şi lucram foarte repede. A trebuit să fac morgă la Aiud. Morga se numea: morga lui Nae. Şi, într-o dimineaţă, am trecut pe la morgă şi cine crezi că era în morgă? Prietenul meu cel mai bun: Gheorghe Jimboiu! Am încremenit puţin. Am făcut o mică rugăciune pentru el şi am zis: „Doamne, unde-i viaţa mea? Doamne, iartă-mă că am renunţat la darul Tău cel mai mare pe care mi l-ai dat: Viaţa! Am renunţat ca să Te apăr pe Tine, Doamne. La ziua judecăţii ai milă, Doamne, de noi! Şi dacă crezi că faptele noastre au fost de folosinţă neamului, societăţii, omului, iartă-ne, Doamne, pentru cele rele pe care le-am făcut”. Multe aş vrea să vă mai spun dar timpul ne presează. Eu sunt cioplitor în lemn şi mă forţez să vorbesc. Este darul meu cel mai de preţ. Darul este dar. Şi în zarcă am cioplit toată suferinţa pe care am trăit-o. Întrebaţi la muzee şi vă va spune cine este Nicolae Purcărea.

Vreţi să ştiţi cine a fost comunismul? Lăsaţi-ne pe

noi să vorbim şi dacă nu veţi ajunge la o saturaţie, la un

dezgust, la un gust amar, amar de tot, atunci sigur că nu puteţi niciodată să

înţelegeţi lupta între bine şi rău. Pentru că lupta este

între bine şi rău, între satana şi Dumnezeu.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �9 A T I T U D I N I

UN MODEL DE MĂRTURISIRE ANTI-CIP1

De la frică la curajjudecător Carmen Păduraru

Eu accentuez că a trecut timpul rugăciunii, al smereniei şi al postului exclusiv, fără exteriorizare. Este timpul mărturisirii care înseamnă să vorbeşti despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să-L pomeneşti în toată clipa şi în tot ceasul, să stai de vorbă cu cei care nu au ajuns, pentru că sunt sărmani, să-L cunoască. Timpul de acum ne oferă şi mai mult posibilitatea aceasta. Ameninţarea actelor biometrice este îngrozitoare şi cred că toată lumea de aici cunoaşte problema şi nu mai este nevoie de vreo argumentaţie. Eu am fost în situaţia de a studia mai în amănunt problema deoarece am trei copii mici, sunt judecător - şi un preot o dată mi-a spus: „Nicio grijă! judecătorii aproape nu se mântuiesc” – ceea ce m-a înfiorat şi m-a trezit dintr-un anumit punct de vedere, dar care de fapt mai mult m-a agitat. Ceea ce m-a liniştit a fost scrisoarea părintelui Justin Pârvu din 14 ianuarie, când a spus: „Haideţi la luptă! Creştini, ieşiţi la luptă!” Nu întâmplător ne

spune aceasta un părinte care este plin de dragoste. Au fost tot felul de interpretări. Citim de prin poziţiile unora dintre preoţi că nu ar trebui să se facă tulburare, că rugăciunea, rugăciunea şi postul vor rezolva toată problema. Nu o rezolvă dacă noi nu mărturisim prin orice faptă exterioară situaţia care ne ameninţă. Eu nu am putut să stau… Am mers şi am bătut din uşă în uşă la vecinii mei pe care nu-i cunoşteam. Eram speriată, în felul meu. Nu-mi cunoşteam vecinii! Este ca o boală a societăţii actuale, din păcate. Nu ne mai uităm în ochii celuilalt, nu ne mai spunem cuvinte blânde de dragoste, de ajutor. Speriată de problemele mele interioare, nu mă mai interesa că am un vecin necăjit sau, pur şi simplu, care ar vrea să mă salute sau să îl salut. În momentul în care am citit scrisoarea părintelui Justin mi-am schimbat optica. Este timpul luptei pe toate căile. Trebuie neapărat strânse semnături. Gândiţi-vă că tinerii de astăzi, la o formă de ieşire în parc, în centru oraşului, pot aduna aceste semnături, pot sta de vorbă cu oamenii. Este un lucru care tinerilor, cred eu, le lipseşte astăzi. În tinereţea mea erau alte dizidente. De exemplu, dacă citeam Ana Blandiana mi se scădea nota la purtare. Curajul de a-L mărturisi pe Iisus Hristos, discutând cu cei din jurul nostru, vine treptat; se înmulţeşte. De

1 Fragment din conferinţa Dictatură şi martiraj, Cluj, 31 mai a.c.

la jena de început, de la frică, care este arma diavolului … nu trebuie să-ţi fie frică! Îl ai pe Hristos! Şi mie mi s-a întâmplat să fiu umilită, să fiu privită ca o habotnică dar încet, încet, în jurul meu, oamenii au început să vadă pericolul. Mi-au cerut lămuriri, au început să se intereseze, i-am atras de partea mea. Trebuie să ştiţi că frica este arma diavolului şi să o refuzaţi din start. Am fost mâhnită când am aşteptat opinia preoţilor, şi cei care sunt de faţă pot să se supere pe mine, dar am fost şocată de decizia Sinodului. Ruşine! O ţară de creştini ortodocşi să aibă o asemenea conducere? Să iasă purtătorul de cuvânt al acestei instituţii şi să spună: „Eu îmi pun primul cip”?!. Păi, eu ştiu din copilărie despre pericolul pecetluirii. Preotul ar trebui să mă apere! Este o ruşine! Slavă Domnului că m-a întărit iarăşi părintele Justin care mi-a spus: „Dar Mântuitorul cum a rămas singur?” Deci aşa trebuie să privim lucrurile. Biserica oficială nu este de partea noastră. Va trebui ca lupta să o ducem noi cu Hristos deasupra şi cu binecuvântarea Părintelui Justin, slavă Domnului că-L avem. Practic ce se mai poate face?! Permisele auto conţin cipuri. Oficialităţile spun că nu. O parte dintre permisele care s-au emis din noiembrie spun ei că nu ar avea. Am studiat directiva Uniunii Europene care este invocată în documentul oficial şi în care se spune astfel: permisul auto nu este un act electronic fiind emis în baza directivei 126/2006. Ori, este o obrăznicie din partea lor pentru că directiva spune clar că acest act trebuie să conţină un microprocesor cu memorie electronică, care în timp se poate completa cu orice fel de date. Deci noi, prin acest permis care iniţial pare inofensiv, dăm o semnătură în alb. Oricând ne putem trezi pe acel document cu nişte informaţii despre noi. O altă minciună a oficialităţilor: această directivă ar fi putut fi implementată până în 2033. De ce s-au grăbit? De ce nu ne-au informat? Cel puţin doi ani trebuiau să fie dezbateri publice pe această temă. Chiar legea Uniunii Europene o prevede! De ce nu au respectat-o? … Probabil că nu L-au descoperit pe Iisus! Atunci altfel ar fi văzut lucrurile. De ce să treacă peste obligaţiile pe care însuşi le-a impus actul normativ al UE? Puteţi întreba şi nu cred că nu există avocaţi care nu gândesc ca mine. Căutaţi-i! Mergeţi şi întrebaţi! Am această problemă: trebuie să primesc permis auto şi nu îl vreau; sunt creştin ortodox. Eu nu renunţ la Duhul Sfânt pentru acel cip, orice ar fi! Am dreptul de a conduce prin faptul că am absolvit o şcoală de şoferi, am dat un examen dar eu acel permis nu-l iau. Cine se află în situaţia expirării permisului poate merge la un avocat pentru a face o

Oricând ne putem trezi pe acel document cu nişte

informaţii despre noi. O altă minciună a oficialităţilor:

această directivă ar fi putut fi implementată până în

2033. De ce s-au grăbit? De ce nu ne-au informat? Cel

puţin doi ani trebuiau să fie dezbateri publice pe această

temă. Chiar legea Uniunii Europene o prevede! De ce

nu au respectat-o?

Ceea ce m-a liniştit a fost scrisoarea părintelui Justin Pârvu din 14 ianuarie când a spus: „Haideţi la luptă! Creştini, ieşiţi la luptă!” Nu întâmplător ne spune aceasta un părinte care este plin de dragoste.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�0 A T I T U D I N I �1 A T I T U D I N I

plângere prealabilă, pentru a face o acţiune în instanţă. Poate veţi pierde din aceste acţiuni şi am auzit deja că sunt situaţii defavorabile dar se vor găsi unul, doi, încet, încet, văzând opinia noastră că nu stăm şi primim toate minciunile, scursurile societăţii. Nu trebuie să acceptăm, orice ar fi! Lupt pentru dreptul meu! Deocamdată sunt drepturi constituţionale şi dacă noi nu vom opune rezistenţă acum, în scurt timp se va tinde la schimbarea constituţiei unde vor fi nişte modificări esenţiale. Îmi asum critica părintelui cu privire la judecători. Aşa este! E trist! Sunt situaţii

de acest fel! Mi-o asum! Dar cauzele nu sunt numai acolo, că judecătorul ia bani. Nu! Cauzele sunt mult mai profunde pentru că omul care ajunge în faţa ta şi o dă afară pe mama lui din casă, ce fel de hotărâre poţi să dai în situaţia aceasta? Când ajung oamenii să jure pe cruce şi să spună cu mâna pe cruce şi unul şi altul lucruri total opuse? Unde este conştiinţa omului? De ce a ajuns la acel proces? Mai este o altă cauză pe care vreau să o cunoaşteţi. S-a dorit modificarea legilor pentru ca să se creeze învrăjbirea asta socială. Cum s-a întâmplat? Printr-o inflaţie de procedurii. Cam 60-70 % din populaţia ţării se judecă şi, deci, a ajuns o problemă de fond; dacă ai ajuns acolo, fiind creştin ortodox, atunci de la bază trebuie schimbat totul. ...Pe internet sunt o mulţime de documente prin care poţi face o plângere prealabilă, o acţiune împotriva prefectului pentru că el are în subordine permisele auto. Responsabilitatea este a intelectualilor, de ceea ce se întâmplă în ţara aceasta. Pentru că noi am tăcut, noi, intelectualii!

Intelectualii, cum spune Ioan Ianolide care m-a dus la o luciditate extraordinară, că creştini au răspundere pentru destinele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Deci, noi, creştinii, cu atât mai mult ca intelectuali, avem răspunderea să nu ne solidarizăm cu dezastrul lumii moderne. Aceasta înseamnă dezaprobarea totală a păcatului, a răutăţilor, a acestor modificări legislative care se vor impune şi mai acut. Poate aveţi cunoştinţă - UE ne impune modificarea tuturor codurilor: penal, civil, procesual, structural, - adică de la zero. Va fi o mare dezordine în această ţară pentru că legile nu sunt cunoscute de nimeni; aceste legi au venit peste noapte impuse de la Bruxelles. Noi, judecătorii practicieni, vreau să vă spun că sunt nopţi în care nu dormim din cauza numărului de dosare şi al lucrului pe care-l avem. Oamenii, sărmanii, ajung la judecată dar nu aceasta le va rezolva problema, ci întoarcerea la credinţa autentică şi totală. Vă spuneam că se trece la introducerea forţată a acestor dezastre care sunt codurile, în sensul că se va modifica structura codului familiei, în aşa fel încât concubinajul va fi

ocrotit mai mult decât familia. S-au dezincriminat incestul, prostituţia. V-am spus, sunt multe şi nu am timp să studiez în amănunt dar ceea ce se urmăreşte din, câte am reuşit să aflu, este un dezastru. Să ne rugăm la Dumnezeu să mai ţină lucrurile aşa cum sunt şi să ne dea înţelepciune fiecăruia, la locul unde se află, pentru ca să facă ceea ce trebuie. Mass-media abundă acum de cazuri şocante. Se învrăjbesc categoriile sociale şi noi nu trebuie să permitem, pentru că aici lucrarea diavolului va dispare. În momentul în care noi, creştinii, vom ajunge la o dragoste

puternică de a înţelege, de a ierta pe celălalt, de a accepta slăbiciunile celui de lângă noi, de a ne încărca din nou inima cu iubire creştină, atunci nu va mai putea răzbi. Ceea ce m-a întărit iarăşi foarte mult au fost cuvintele părintelui Adrian Făgeţeanu. Este posibil să epuizăm toate aceste arme exterioare despre care v-am vorbit: REFERENDUMUL, oprirea legilor efective. Este posibil. Atunci va interveni opţiunea fiecăruia, foarte conştientă, de a refuza orice document. Aceasta le va distruge sistemul cu propriile lor legi pe care le vor da şi să dea Dumnezeu să nu se pună în practică niciodată. Eu, personal, refuz acest document! Cât mai pot, mai merg cu maşina, cât mai pot, mai merg la serviciu, pentru că va fi momentul decisiv când îţi va spune: dacă nu ai permisul cu cip, dacă nu ai act de identitate, nu mai vii la serviciu. (...)Pretextul lor este prevenirea terorismului. Iertaţi-mă, acestea sunt aberaţii care au plecat de la nişte cazuri particulare, şi acelea cu sensuri specifice. Să facem tot ce se poate să spune: NU!

Lupt pentru dreptul meu! Deocamdată sunt drepturi constituţionale şi dacă noi

nu vom opune rezistenţă acum, în scurt timp se va tinde la schimbarea

constituţiei unde vor fi nişte modificări esenţiale.

Poate aveţi cunoştinţă - UE ne impune modificarea tuturor codurilor: penal, civil, procesual, structural, - adică de la zero. Va fi o mare dezordine în această ţară pentru că legile nu sunt cunoscute de nimeni; aceste legi au venit peste noapte impuse de la Bruxelles.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�2 A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

MODEL DE CONTESTARE A NOILOR PERMISE AUTO1

CĂTRE1) Prefectul Jud. NeamţStr. Alexandru cel Bun nr. 27Piatra Neamţ,cod. 610004,fax 02332180892) Cms Şef Serviciu Regim Permise de Conducere NeamţStr. Alexandru cel Bun nr. 10-12Piatra Neamţ, cod 610004, jud. Neamţ

Subsemnatul .......................................... domiciliat în ............................................ solicit Prelungirea valabilităţii permisului de conducere pe care îl deţin în prezent sau eliberarea unuia nou dar cu aceleaşi caracteristici ale documentelor eliberate în România până în nov. 2008.

MOTIVE ÎN FAPT- sunt cetăţean român şi persoană liberă care trăiesc în Uniunea Europeană.- refuz categoric primirea permisului care se eliberează începând din luna nov. 2008 pentru că aşa cum rezultă din normativele tehnice de implementare, acesta „conţine un microcip de identificare a cărui arhitectură este de tip radiofrecvenţă (RFID) şi îndeplineşte standardele aviaţiei civile” având încorporat datele fundamentale ale persoanei mele subsumate codului de bare similar celui care are integrat numărul 666.

În calitate de CREşTIN- constat că acest act îmi încalcă în mod grav credinţa personală întrucât învăţătura biblică îmi interzice purtarea semnului lui Antihrist înglobat în codul de bare.În calitate de OM îmi sunt afectate:- demnitatea prin faptul declarat al acestui tip de act al controlului fizic absolut asupra persoanei mele 24 h/24 h şi prin aceea că sunt asimilat mărfurilor (identificate prin cod de bare) şi animalelor (care poartă deja cipuri de identificare).- onoarea pentru că acest control face ineficientă prezumţia de nevinovăţie;- sănătatea întrucât studiile ştiinţifice au demonstrat că prin funcţia de antenă capabilă să perceapă unde de radiofrecvenţă direct asupra persoanei mele sunt expus unei radiaţii permanente producătoare de cancer şi alte maladii.

În DREPT- Nu cunosc în baza cărei legi s-a emis acest tip nou de act. Pe site-ul Ministerului

1 Varianta electronică o puteţi descărca de pe internet, http://pentrulibertate.ro.

Administraţiei şi Internelor la rubrica legislaţie nu există nici o referire la vreun act normativ.- Acest tip de act îmi îngrădeşte libera circulaţie prin atingerea adusă vieţii mele intime, drepturi consfinţite de art. 25 raportat la art. 26 din Constituţia României. De asemenea Legea fundamentală garantează:1) dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22) - libertatea conştiinţei, astfel art. 29 prevede expres că „Libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă”.2) dreptul la informaţie art. 31(2) „autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor”.3) dreptul la ocrotirea sănătăţii: art. 34.

Cererea mea nu este în contradicţie cu ordinea de drept sau bunele moravuri şi se întemeiază pe principiul toleranţei şi respectului reciproc faţă de toate cultele religioase (art. 29 al.3) şi este susţinută de Convenţia Europeană a drepturilor Omului care face parte din dreptul intern şi care prevede protecţia specială (art.2,5,8 şi 9) a acestor drepturi.Declaraţia universală a Drepturilor Omului defineşte fiinţa umană prin prevalenţa vieţii spirituale asupra celei biologice or, acest sistem de însemnare electronică şi codul de bare este specific şi trebuie să rămână aplicabil numai mărfurilor.Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.252/2004 privind standardele pentru elementele de securitate şi elementele biometrice integrate în paşapoarte şi în documentele de călătorie (a cărui implementare se susţine că s-a făcut prin introducerea acestor noi acte) a recomandat ca anterior emiterii unor astfel de documente:1) să se întocmească un studiu de impact social, economic şi religios2) să se facă o dezbatere publică timp de 36 de luni;Directiva nr. 2006/126/CE care se referă la emiterea permisului comunitar - care trebuie să conţină conform art. 1 un microprocesor cu memorie electronică – ar fi trebuit implementat până la 19 ianuarie 2033 şi numai după ce Comisia Europeană ar fi dat omologat capacitatea de a rezista tentativelor de falsificare sau modificare a datelor.Aceste condiţii nu au fost respectate, ceea ce îmi dă dreptul o dată în plus să solicit prelungirea efectelor actului pe care îl deţin. Anexa privind forma, dimensiunile şi conţinutul permisului de conducere comunitar model 2007 prevede expres la pct. 12 – ultimul rând – că acesta trebuie să conţină cod de bare, ceea ce justifică o dată în plus refuzul meu de a primi un astfel de document. Până la momentul când Curtea Constituţională se va pronunţa asupra neconstituţionalităţii legilor ce privesc documentele biometrice vă rog să luaţi act că prezenta constituie PLÂNGERE PREALABILĂ conform Legii nr. 554/2004 şi îmi rezerv dreptul să solicit Statului Român daune morale şi condamnarea la Curtea de la Luxembourg şi Strassbourg pentru tentativa sa de îngradire a libertăţii personale şi de conştiinţă.Semnătura, Data, Domnului PREFECT/ ŞEF SERVICIU .............................................. .

INDICAŢIE : Se va expedia prin poştă cu confirmare de primire. Dacă după 30 de zile nu se primeşte nici un răspuns se adresează Tribunalului judeţean Secţia Contencios Administrativ. Persoanele care fac şcoala de şoferi să adreseze o astfel de plângere anterior examenului cu cel puţin o lună. Doamne ajută!

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

MĂRTURISESC SAU MĂ LEPĂD?De vorbă cu părintele Ioan Sismanianinterviu realizat de monahia Nectaria, 10 iunie, 2009

- Părinte Ioan, trăim vremuri foarte dificile, într-o societatea care tinde să devină din ce în mai potrivnică Ortodoxiei, credeţi că nemărturisirea ne face părtaşi fărădelegilor acestei lumi?- Dacă cineva tace, dacă cineva este părtaş la un furt, nu slujeşte furtului? Da sau nu? Da! Pentru că intră şi el la judecată; e limpede. Complicele

este părtaş la furt. El slujeşte furtului. Dacă eu tac, nu slujesc diavolului? Iată problema… Mă lepăd eu de Hristos? Mă lepăd, fraţilor! Astăzi, atât de mare este atacul diavolului, este atât de perfid şi puternic, încât atacă în însuşi adâncul meu, al aşezării mele, al dependenţei mele de viaţa veşnică în osânda veşnică. Eu vreau să trăiesc după voia lui Dumnezeu. Dacă eu vreau cu adevărat atunci se împlinesc cuvintele: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică iar la judecată nu va veni ci s-a mutat din moarte la viaţă”. Ce înseamnă viaţă? Apoi, eu trebuie cu adevărat aceste cuvinte ale lui Dumnezeu să le împlinesc în viaţa mea şi să fac din ele unica lege a fiinţei mele.

- Unii îşi justifică tăcerea tocmai prin asumarea acestei nevrednicii… Cine sunt eu ca să vorbesc sau să îndrept pe altul, sau să schimb ceva?- Eu nu schimb nimic! Când cineva mărturiseşte, el nu o face nici ca să pârască, nici ca să se mândrească. El o face ca să aibă cuvânt mântuitor în faţa judecăţii. Despre asta vorbim.

- Deci, care este rostul mărturisirii, temeiul ei?- Temeiul mărturisirii nu este nici pâra, nici slava deşartă ci este acea datorie pe care Dumnezeu a pus-o…

- Iertaţi-mă, credeţi că Sf. Ioan Botezătorul mărturisea ca să-i schimbe pe oameni sau ca o datorie în faţa lui Dumnezeu?- Să nu amestecăm lucrurile… El nu era un nimeni ca să spună că este nimeni! Eu spun pentru cel care se crede nimeni, ca să nu aibă îndreptăţire! Sfântul Ioan avea un rost. El şi-a lucrat acel rost.

- De exemplu el striga împotriva lui Irod, osândea fărădelegile lui şi Irod nu s-a schimbat…- Dar asta nu înseamnă că el a spus că „voi vorbi în van…”. El şi-a asumat poziţia. Şi-a asumat rolul de Înaintemergător. Trebuia să vorbească fiind Înaintemergător. Şi nu numai el, ci şi Sf. Ioan Gură de Aur la fel a vorbit, deşi ştia foarte bine că nu a avut cui să vorbească. Şi iată că a preferat să fie unde a ajuns; ba mai mult, din dragoste pentru oameni a plecat singur prin zidurile cetăţii ca să nu facă tulburare, ca să nu-i facă pe alţii să-şi pună viaţa în pericol pentru el. Câtă iubire, câtă jertfă!… Şi noi astăzi fugim. Trebuie să mărturisesc! Nu zic nimic, decât îmi pun întrebarea: „Eu trăiesc o viaţă creştină? Eu mi-am asumat un mod de viaţă creştină de la Botez? Dar acum, din păcate, sunt două lumi diferite – cea a Bisericii şi cea a statului; e lumea dogmelor şi lumea normelor. Din păcate ele nu au nimic în comun. Ba mai mult, aceste lumi au devenit antagonice pentru că diavolul, care stăpâneşte lumea de astăzi, a făcut din lumea normelor o opoziţie a lumii dogmelor. Şi atunci sigur că, în momentul în care trebuie să fiu urmaş şi să-mi asum această lume a dogmelor, pentru mine singura axiomă validă rămâne în Psalmul 1: „Şi în legea Domnului voia lui şi în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” (ediţia Sfântului Sinod 1914). Deci numai în cadrul ei putem lucra. E absurd să fac altfel! Aceasta este problema. Eu trebuie să gândesc, şi toată fiinţa mea trebuie să aibă în ea valide şi funcţionale axiomele vieţii creştine, cele evanghelice, cuvântul lui Dumnezeu. Şi de aici plecând, îmi asum viaţa astfel. Iar statul trebuie să-şi asume drumul lui. Când spun stat, înseamnă nişte oameni care şi-au asumat un mod de viaţă şi o ideologie; sunt dogmele lui, normele lui. Este treaba lui. Dar eu nu pot să mă supun lui decât în măsura în care aceste dogme ale lui nu le anulează pe ale mele. Pentru că ale lui sunt finite iar ale mele sunt infinite. Deşi, e interesant, şi ale lui sunt infinite pentru că vizează un infinit veşnic, dar în iad. Aici este problema. Dacă ar fi finite, nu ar fi nimic. Dar nu sunt finite, căci el mă pune pe mine să fac lucruri care pentru mine au efect infinit, ceea ce nu-mi convine. Nu pot să accept lucrul acesta. Ei acţionează în aşa fel încât îmi afectează mie această viaţă. Acolo, în iad, nici măcar nu pot spune că sunt fără Dumnezeu. El e prezent în iad dar e prezent ca o durere, ca o depărtare, ca o conştiinţă de neatins veşnic. Este cumplit! Este ceva înfiorător! Acolo va fi deja târziu…

- Şi nu ne compromitem numai prin simpla noastră vieţuire într-o astfel de societate? A venit cumva vremea ca să „ieşim din mijlocul lor”?

Astăzi, atât de mare este atacul diavolului, este atât de perfid şi puternic, încât

atacă în însuşi adâncul meu, al aşezării mele, al

dependenţei mele de viaţa veşnică în osânda veşnică.

Eu vreau să trăiesc după voia lui Dumnezeu.

Deci, dacă noi avem conducător care este Hristos şi care ne conduce prin harul Sfântului Duh, noi lucrăm să-L chemăm şi să trăim această lucrare. Pentru asta e nevoie de a ne lepăda de noi înşine, de voia noastră: de mânie, de pizmă, de nemulţumire, de cârtire, de celelalte. Fără această lepădare nu are cum să lucreze harul în mine. E absurd!

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

- Acolo nu spune să ieşi din mijlocul lor, ci spune altceva, profund; nu spune separaţi-vă ci „ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi”. (2 Corinteni 6:17) Este diferit! Adică, eu ce să fac?! Eu, în clipa aceea, trăiesc cu mintea în iad dar nu deznădăjduiesc! Stau acolo şi mărturisesc viaţa mea; o viaţă creştină, firească, cum au fost de două mii de ani oamenii din lumea aceasta care au mărturisit prin simplitate, uneori prin nebunie, fiecare cum şi-a găsit inima lucrând. Unii au plecat prin peşteri, s-au dus fiecare pe unde au putut. Fiecare a fost condus prin Duhul Sfânt. Nimeni nu a lucrat după

părerea lui. Cine a făcut altfel a ajuns unde nu trebuie. Deci, dacă noi avem conducător care este Hristos şi care ne conduce prin harul Sfântului Duh, noi lucrăm să-L chemăm şi să trăim această lucrare. Pentru asta e nevoie de a ne lepăda de noi înşine, de voia noastră: de mânie, de pizmă, de nemulţumire, de cârtire, de celelalte. Fără această lepădare nu are cum să lucreze harul în mine. E absurd! Şi-mi pun întrebarea la un moment dat când, de exemplu, scriu predici frumoase şi apoi mă supăr cu celălalt şi-l scuip? Şi apoi iar caut prilej de a scrie predici frumoase… Iartă-mă, dar în condiţiile acestea diavolii scriu!

- Şi asta credeţi că e una din pricinile pentru care poporul este lipsit de credinţă, de nădejde? Predicatorii nu trăiesc ceea ce propovăduiesc?- … Pentru că nu se împlineşte acest cuvânt: „cuvânt cu putere multă”. Şi vă spun ceva din propria mea experienţă firească. Vine omul la mine, eu îl ameţesc cu tot felul de idei bune, logice şi după două ore iese de

la mine tot nelămurit. Şi se duce la părintele Justin care-i zice: „Măi, măi, măi!” şi cu asta l-a lămurit total. Atât, trei cuvinte îi spune părintele. Nu-i spune ceva extraordinar dar trăirea, duhul, durerea, lacrimile, acei zeci de ani de suferinţă din spatele lui, iată ce putere au avut. La mine e aşa, un fel de moşmăială, deşi poate o fi şi de la mine de folos ceva… Nădăjduiesc. În orice caz, valoarea aceasta nu se obţine decât prin lacrimă şi suferinţă.

- Nu este şi o vină a ucenicilor? Mă refer la neîncrederea în cuvântul duhovnicilor, şi mai ales a marilor duhovnici.- Iertaţi-mă, lucrurile stau în felul următor, şi mă refer aici şi la Părintele Justin. Mi se pare penibil, mi se pare o batjocură să se spună despre părintele Justin că e înşelat, că e minţit, că este condus de alţii. Păi, ori el este părintele cu P mare ori e o mascotă pe care eu o joc cum vreau? Nu se poate… Ori e, ori nu e! Şi eu zic că este, pentru că harul lucrează. Eu nu am cum, chiar dacă aş vrea, chiar dacă aş încerca să-l persuadez, părintele ştie foarte frumos pentru că are harul acesta al Duhului Sfânt. Şi facem la fel

cum a fost şi cu Sfântul Ioan. Aceeaşi întrebare o pun şi eu acum: Botezul lui Ioan de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu? Cuvântul Părintelui Justin de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu? Dacă a fost de la oameni, toţi vor zice că nu se poate. Iar dacă zic că e de la Dumnezeu iar eu nu ascult de el, ce fac? Zic: nu ştiu; poate e înşelat. Dar asta este o minciună! Eu ştiu sigur că părintele nu e înşelat. Ştiu sigur că părintele e părintele cu P mare şi ştiu sigur că păcatele sunt ale mele mândriei mele, ale orgoliului meu, ale părerii mele. Căci părerea este cea mai sigură cale de a-mi distruge viaţa. Părerea… Nu avem nevoie decât de certitudini, nu de păreri. Sfinţii Părinţi spun că noi mărturisim ceea ce spun ceilalţi. Nu spun nimic de la mine. Şi atunci, cum pot spune eu, vezi Doamne, a zis cutare? Nu a zis cutare. A zis Biserica! A zis Duhul! Altfel nu zic! Oamenii aceştia nu vorbesc de la ei, că nu-şi permit. Eu vorbesc de la mine, din prostia mea dar el măcar nu poate. Ba mai mult şi eu, ca duhovnic, în puterea tainei, ar trebui să fiu înfricoşat şi să zic ce spune Duhul. Condiţia este să mă lepăd eu pe mine în puterea Duhului. Pentru că Dumneazeu îmi dă puterea aceasta. Dumnezeu m-a sfinţit în puterea tainei prin actul hirotoniei şi mi-a poruncit să-mi sfinţesc viaţa întru împlinirea iubirii Lui în mine. „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit pe voi”(In. 13:34). Dar puterea sfinţitoare în mine mi-a dat-o ca să pot să fac aceste sfinte taine. Şi fără această putere sfinţitoare a lui Dumnezeu, eu ce aş fi? Ştiu atâtea istorioare frumoase din Pateric în care atât de frumos lucrează harul peste preot. Dar asta nu înseamnă că eu sunt infailibil pentru că lucrează harul, că şi eu pot să fac voia mea, şi eu pot să lepăd harul, şi eu pot să fiu batjocoritor de har, şi eu pot să ajung un om care blasfemiază cuvântul lui Dumnezeu. Şi vai de mine!

- Se spune: să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Unii spun că a accepta acest cip este a da Cezarului ce e al Cezarului. - Nu, fraţilor! Daţi cipul Cezarului că e al Cezarului! Al meu, al lui Dumnezeu este să nu-l primesc. E al Cezarului; să şi-l pună el, dacă e al lui! Nu a zis Dumnezeu aşa? Dă-l Cezarului! Al meu e sufletul! Nu-l dau!

- Încetează lucrarea Duhului Sfânt la un preot care acceptă aceste cipuri? - Eu zic că da. De ce? Foarte simplu… Pentru că încetează lucrarea harului botezului în om. Un preot care îşi pierde botezul, mai lucrează harul în el? Da sau ba? A zis Dumnezeu clar: „Cui slujiţi? La doi domni

Unii şi-au asumat o viaţă normală de asceză interioară, în pustie. Alţii şi-au asumat o viaţă mărturisitoare. Dar eu ce am văzut şi ce ştiu? Că la sinodul acela despre icoane au ieşit toţi mărturisind. Au lăsat pustia. De ce? Era timpul! Pentru că mie mi se pare că această afectare, această cipuire, această lucrare este un atac la însuşi chipul omului.

Mi se pare penibil, mi se pare o batjocură să se spună despre părintele Justin că e înşelat, că e minţit, că este condus de alţii. Păi, ori el

este părintele cu P mare ori e o mascotă pe care eu

o joc cum vreau?

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�� A T I T U D I N I �9 A T I T U D I N I

nu puteţi sluji”. E limpede cui slujesc. De aceea zic la botez: „mă lepăd de satana, de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui, de toată slujirea lui, de toată trufia lui”. Şi atunci, dacă eu îmi încalc acest cuvânt, nu-mi pierd Botezul? Şi cum îmi încalc acest cuvânt? Prin primirea lucrurilor satanei, slujind voii lui, acceptând voia slujitorilor lui şi stăpânirea tufiei lui. În momentul în care omul a căzut în acest păcat, i se orbeşte mintea şi nu se mai poate întoarce. S-a orbit. Nu mai poţi să-l întorci. De ce? Pentru că el se încrede în sine! Părerea lui devine „lege dumnezeiască” în el. Nu degeaba spune românul: „Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”. Ori, fudulia aceasta a părerii proprii a fost căderea din Rai. De ce? Pentru că mărul „dă ştiinţă”. Adică, mărul ar da puterea de a fi ca Dumnezeu, deci să devii om care imită judecăţi dumnezeieşti, fără Dumnezeu. Iată căderea… De aceea nu am cum să mă întorc. Un păcat pe care îl fac, zicând că nu e păcat, sigur că mă duce către sinucidere, căci evident e că nu mai am cale de întoarcere. Iată, puterea Bisericii care e dată de către Crez! Fără Crez nu putem face nimic. De aceea la botez, la lepădări, se spune de trei ori Crezul. Mă lepăd de trei ori de diavol şi de trei ori spun Crezul. Este clar. „Mă întorc şi suflu şi scuip peste el”. Toată Evanghelia e mărturisitoare. Spune clar că omul care nu mărturiseşte este un mincinos. E lepădat. Sfinţii au dovedit, sinoadele au lucrat şi au dat canoane pentru această tăcere. A zis Dumnezeu clar: „Cine se ruşinează de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi ruşina de ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu”(Lc. 9:26).

- Cum vedeţi că cei care sunt înduhovniciţi, cu adevărat trăitori, nu ies şi mărturisesc acum? - Adevărata verificare a stării este mărturisirea. Verificarea lor - cum sunt ei - o dau faptele lor, roadele lor! Nu presupuneri că au barba lungă şi o au în dungi…

- Dar poate ei consideră că nu e momentul acum?- Dacă ar fi aşa ceva, eu cred că un om înduhovnicit ar avea înălţimea să zică: Părinte Justin, oameni buni, uitaţi ce-mi spune mie Duhul! Nu am văzut pe unul zicând ceva. Fiecare tace în a lui „înălţime”. Unde este acel dialog, acea sfătuire care ar fi fost firească, normală? Şi încă ceva…Unii şi-au asumat o viaţă normală de asceză interioară, în pustie. Alţii şi-au asumat o viaţă mărturisitoare. Dar eu ce am văzut şi ce ştiu? Că la sinodul acela despre icoane au ieşit toţi mărturisind. Au lăsat pustia. De ce? Era timpul! Pentru că mie mi se pare că această afectare, această cipuire, această lucrare este un atac la însuşi chipul omului. Mi se atacă tezaurul de valori ale credinţei noastre. Dar nu poţi ataca chipul căci este de neatacat. Atacul se face aşa: alterând învăţătura. Şi atunci, dacă eu predau mai departe o învăţătură greşită, am terminat-o. Adică îmi alterează busola şi

harta şi lumina peste hartă. Am nevoie de trei lucruri: de hartă, de busolă şi de lumină, căci dacă nu am lumină, degeaba.

- Poate din acest motiv s-au ascuns mulţi, că este o urâciune a pustiirii…- Păi, hai să vedem lucrurile aşa… E de înţeles că omul vrea să fugă, să se ascundă dar eu ce ştiu? Că numai cel fricos se ascunde de unul singur. Cel înduhovnicit se ascunde cu obştea lui. El nu-şi lasă obştea, nu-i lasă pe cei ce-i iubeşte. Nu poţi trăi altfel! Atunci, unde-i duhul din duhul tău? El are o obşte şi spune: „Fraţilor, acesta este cuvântul meu. Cine vine după mine?” Nu se poate altfel. Îşi apără cuibul. Nu te poţi da la fund - „Ştiţi, eu nu am mâncat”. Dar şi asta e de înţeles, numai să spună clar: „M-am descoperit. Nu ştiu ce să vă spun”. Dar să spună ceva! Noi cerem acum ajutor oamenilor pentru că ne doare. Când mergem la dentist că ne doare măseaua şi acesta ne zice: „Nu mai am pensetă că mi-a căzut pe jos, nu mai am praf, nu mai am algocalmin. Du-te şi fă ce crezi! Am rămas fără ele, nu m-am îngrijit; asta e”. Dar să vă spun ceva: să nu mai scrie acolo că e dentist, că e fals. Dacă mergi undeva şi spui că nu ai scule, îţi pui întrebarea: Dar dumneata ce eşti? Şi mă întorc de unde am plecat. Problema este conştientizarea. Dar dacă nu-mi asum durerea lumii acesteia ca pe o durere proprie şi dacă nu caut să alung din viaţa mea lucrarea celui viclean, toată mărturisirea mea va fi un fel de râs. Va fi umflată şi va pocni pentru că nu are fundament, nu are bază. Şi ne putem cu toţii înfricoşa de acest lucru, ne putem cu toţii îngriji: „Doamne, eu mă dau mare conferenţiar, doctor docent, şi la un moment dat sunt un nimic pentru că nu am vieţuire”. Nu pot trăi aşa. Dar să facem totul cu nădejde şi cu dragoste. Să dăruieşti tuturor fără să întrebi şi fără să te frămânţi decât de un singur lucru: cum să pui mai multă dragoste în ceea ce îi dai. Şi atunci, ceea ce-i dai devine ambalaj iar dragostea devine esenţialul darului tău. Este ca şi cum tu ai pune o râmuşoară de cârligul iubirii dumnezeieşti şi-i spui: „Ia, frate, râmuşoara asta” şi el a luat-o ca un flămând. Dar el nu ştie că e acolo un cârligel. Şi azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa, va simţi dintr-o dată că nu mai face ce vrea el pentru că eu însumi am dat din mine, a fost rupt din mine, din fiinţa mea. Şi atunci jertfa mea devine cârlig pentru viaţa lui. Şi iată cum acest om, care nu are nimic, are ocazia de a alege: ori se va lăsa tras de Dumnezeu întru dragostea milosteniei, - şi atunci cumva pe acel om l-am câştigat, ori se va rupe şi se va duce cu dracul lui, în universul lui acela de afund, pentru că pe Dumnezeu nu L-a vrut. Deşi l-a durut ruperea de Dumnezeu a zis: „Nu vreau!” De ce? Pentru că nu a vrut să se supună iubirii dumnezeieşti. Forţa iubirii este o forţă! Dar dracul s-a rupt din ea şi urăşte forţa iubirii dumnezeieşti.

Când mergem la dentist că ne doare măseaua şi acesta ne zice: „Nu mai am pensetă că mi-a căzut pe jos, nu mai am praf, nu mai am algocalmin. Du-te şi fă ce crezi! Am rămas fără ele, nu m-am îngrijit; asta e”. Dar să vă spun ceva: să nu mai scrie acolo că e dentist, că e fals.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�0 A T I T U D I N I �1 A T I T U D I N I

CELE TREI TIPURI DE MĂRTURISIRE1

Părintele Serafim bădilă de la Căşiel

Dragii mei, ştim că la Botez, prin naşul nostru care ne-a botezat, este o formulă pe care o rostim: „Mă lepăd de satana, de toate lucrurile lui... de toţi slujitorii lui”. Ori, aceste cipuri care sunt pe carnetele de conducere, pe buletine, pe paşaport, pe toate actele pe care nu le putem modifica, păi acestea sunt lucrurile de care noi am zis că ne lepădăm de ele, căci sunt ale

lui satana. Când suntem puşi să vorbim este ceva uşor, când şi ştim, căci suntem şi ştiutori, şi ascultători, dar când e vorba să fii împlinitor, atunci se întâmplă următorul lucru ce l-am citit despre cineva care a intrat în Rai şi primul lucru pe care l-a văzut acolo, după uşa Raiului, era o grămadă mare de urechi... un munte de urechi. Ce înseamnă asta? Că sunt urechile celor care au auzit şi nu au înfăptuit. Ce bine ar fi dacă am ajunge nu numai cu urechile noastre în Rai! Să fim şi cu trupul şi cu sufletul în veşnicie, în frumuseţile acelea. Dar, pentru ca să putem să fim acolo ar trebui să mărturisim că preferăm să fim săraci şi lipsiţi de multe lucruri, dar să fim cu Dumnezeu, nu cu satana. Şi când este problema aceasta, oare câţi sunt în stare de sacrificiu şi de jertfă, de mărturisire? Aş vrea să adaug o mărturie de la Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte mărturisirea. Nişte simple cuvinte rostite de un copil neînsemnat au făcut bucurie la Dumnezeu mai mult decât fapte mari, de milostenie şi rugăciune ale cuiva care nu a făcut această mărturisire, dar a

făcut altele. O slugă a diavolului, un vrăjitor, a pus ochii pe un tânăr şi a zis: „Măi, tânărule, tu ai curajul să mergi noaptea cu mine într-un loc afară din localitate?” El zice: „Da, am”! „Apoi ne întâlnim la ora cutare aici şi mergem. Să văd eu dacă ai curaj”. Şi tânărul se înţelege, promite şi se ţine de cuvânt. Nu ştia că acesta este vrăjitor şi că se duce la întâlnirea cu diavolii; nu ştia că-l duce şi pe el acolo, la o întâlnire cu vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai dreptei creştinătăţi. Ajunşi noaptea acolo, într-o poieniţă, observă pe şeful dracilor înconjurat de o droaie de draci. Vrăjitorul se duce şi se închină lui şi şeful dracilor îl sărută, că doar era omul lui, că doar i-a dat atâţia draci slujitori ca să facă vrăji, să facă rău oamenilor. Avea faimă mare vrăjitorul prin dracii care erau slugile lui, care erau trimise de şeful lor. Şi, după ce se îmbrăţişează acest vrăjitor cu satana, zice: „Dar ce-i cu tânărul acesta?” Şi-i spune: „Păi, şi el se închină ţie”. Şi atunci întreabă pe tânăr: „E adevărat că te închini şi tu mie?” Şi tânărul a avut curajul să

1 Fragment din conferinţa susţinută joi, 4 iunie, Dej.

zică: „NU! Eu mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”. Când a depus această mărturisire, puterea lui Dumnezeu a făcut să dispară şi vrăjitorul, şi toată grămada de draci. Şi, văzându-se singur, a mers înapoi acasă îngândurat de ce s-a întâmplat şi a venit vremea sfintei slujbe, în zi de sărbătoare când la Sfânta Liturghie era plin de oameni. Dar era acolo şi un om mare ctitor de biserici şi de mănăstiri. Mult bine făcea acesta multor oameni. Şi acesta care era om cinstit şi respectat şi iubit de toţi oamenii pentru faptele sale, pentru milosteniile sale şi pentru credinţa lui, pentru cinstea lui, pentru dragostea lui faţă de oameni şi milostenia sa, stătea în faţă. Iar întâmplarea a făcut ca şi acest tânăr să stea tot în faţă. În faţa amândurora era icoana Mântuitorului. Şi Mântuitorul ia chip viu în icoană şi priveşte cu toată dragostea, cu toată stima (admiraţia) şi cu toată bucuria către acest tânăr. Creştinul, văzând, îi zice: „Mută-te, tu aici!”, crezând că dacă trece în locul tânărului, Mântuitorul îi acordă şi lui mai multă dragoste şi atenţie. Dar nu a fost. Mântuitorul a întors capul tot spre tânăr. Atunci el întrebă: „Dar, Doamne, ce înseamnă asta? Unui copil tânăr îi arăţi Tu atâta dragoste şi afecţiune şi mie, care am făcut atâta bine la atâtea biserici şi mănăstiri, la oameni săraci care postesc posturile, care merg la biserică, care trăiesc credinţa şi ajută în tot chipul pe atâţia, mie nu-mi arunci nicio privire? Ce înseamnă nedreptatea asta?” Şi Mântuitorul îi răspunde: „Nu e nedreptate. Tu ai dat din ce ţi-am dat eu şi vei avea răsplată. Dar el merită să i se acorde mai multă atenţie pentru că, fiind înconjurat de sluga diavolului şi de o droaie de draci, a avut curajul să Mă mărturisească”.Dragii mei, acest curaj al mărturisirii l-am putea avea şi noi. Dacă am insista mai mult în ceea ce ţine de suflet, adică în rugăciune şi în cărţile Bisericii noastre Ortodoxe; atunci am putea un pic să ne încălzim, să ne întărim, să ne sporească Duhul spre cele duhovniceşti şi să întoarcem spatele la cele ce sunt trecătoare. În ceea ce priveşte rugăciunea, care este cea mai mare lucrare pe care o putem face noi, creştinii şi pământeni din lumea aceasta, noi suntem clasaţi în trei categorii şi, fără a jigni pe nimeni, acestea sunt: struţ, găină sau vultur. Asemăn pe unii dintre noi cu struţul pentru că, atunci când vine primejdia, struţul, care are un corp mai voluminos, un gât lung şi cap micuţ, ca să scape de frica că vine asupra lui prăpădul, se

Şi Mântuitorul îi răspunde: „Nu e nedreptate. Tu ai dat

din ce ţi-am dat eu şi vei avea răsplată. Dar el merită să i

se acorde mai multă atenţie pentru că, fiind înconjurat de sluga diavolului şi de o droaie de draci, a avut curajul să Mă

mărturisească”.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

�2 A T I T U D I N I �� A T I T U D I N I

bagă cu căpşorul cel micuţ în nisip şi stă cu tot restul corpului voluminos în afară. El, dacă nu vede, crede că e la adăpost. Asta este: un fricos, deci. Frica îl face să închidă ochii şi să creadă că gata, a scăpat de primejdie. Oare câţi închidem ochii la oferta care ne-o descoperă Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi? Părintele Arsenie, stătea de vorbă cu mulţimea, căci erau sute şi mii de oameni, cam cum merg la părintele nostru Justin la Petru Vodă, zi şi noapte continuu acolo. Şi părintele Arsenie zicea la un moment dat: „Mă duc să vorbesc cu Dumnezeu şi cu sfinţii”. Care erau mai înguşti la minte,

mai simpli şi luau ad literam, ziceau: „Măi, ce mare-i părintele! Poate vorbi cu Dumnezeu şi cu sfinţii când vrea el”. Şi noi putem. Prin Noul Testament ne vorbeşte Mântuitorul; suntem contemporani cu faptele Lui, cu minunile Lui, cu patimile Lui, cu învierea Lui, cu înălţarea Lui, cu tot ce a făcut Mântuitorul sau Sfinţii Apostoli. Citind din Biblie, aceasta este cartea lui Dumnezeu. Citind din Vieţile Sfinţilor este Evanghelia cea practicată şi trăită. Citind prin cărţile părintelui Arsenie, sau părintelui Cleopa, sau părintelui Porfirie, sau părintelui Paisie sau orice cărţi ortodoxe, noi stăm de vorbă cu sfinţii. Din moment ce noi nu găsim acestea, suntem precum struţii. Ne cufundăm capul în altceva neimportant pentru su-flet şi pentru veşnicie. Trebuie şi de altele, dar prima dată este veşnicia.

A doua categorie de oameni este cea care se aseamănă cu găina. Când vede găina vulpea, sau omul, sau primejdia, ce face? Încearcă să bată din aripi un pic, dar iar cade. De ce cade? Pentru că este cam voluminoasă şi aripile ei nu pot sprijini prea mult. Face nişte sărituri poate şi peste un gard şi atât; iar cade. Aceştia suntem noi care ne rugăm un pic cu Tatăl nostru sau cu o rugăciune aşa pe fugă, că sunt şi eu creştin, şi gata. Deci, găină! Şi alţii sunt vulturi. Sfinţii lui Dumnezeu au fost şi sunt nişte vulturi care, prin legătura lor cu Dumnezeu, prin învrednicire la cele dumnezeieşti, ei sunt într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Este Harul lui Dumnezeu peste ei şi plutesc deasupra ispitelor şi necazurilor şi frământărilor care

vin peste oameni. Ei îşi păstrează liniştea şi pacea lui Dumnezeu peste ei. Şi acum, întrebarea: în ce categorie suntem? Ce spuneţi? Eu? În găină şi struţ… Dar tare mult aş vrea să fiu şi eu un pic ca vulturul. Dar ca să ajungem să plutim peste acestea, tot mai mult timp să dăm pentru rugăciune. Şi numai prin rugăciuni curate… Daţi-mi voie să vă citesc ceva, şi cu asta închei. Iată ce rugăciune minunată am găsit aici: rugăciunea stareţilor de la Optina împotriva pecetluirii cu semnul lui Antihrist.

Doamne Iisuse hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului şi mârşavului Antihrist, a

cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toată uneltirea lui. Acoperă-ne pe noi şi pe toţi necredincioşii creştini de

mrejele lui cele viclene în tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească

mai mult decât de frica lui Dumnezeu şi să ne despărţim de Tine şi de biserica Ta cea Sfântă. Dă-ne, Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru numele Tău cel Sfânt

şi credinţa cea adevărată decât să ne lepădăm de Tine primind semnul mârşavului antihrist şi să ne închinăm

lui. Dă-ne nouă zi şi noapte lacrimi să plângem greşalele noastre. Îndură-Te în ziua cea înfricoşătoare a

Judecăţii Tale! Amin!

...noi suntem clasaţi în trei categorii şi, fără a jigni pe

nimeni, acestea sunt: struţ, găină sau vultur.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

102 A T I T U D I N I 10� A T I T U D I N I

CE FAC SFINŢII DE LâNGĂ NOI?Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din bucureşti

Ioan VlăducăAceastă floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea

totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi - mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat

până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” - i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult

timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 - 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat

Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii

ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit

nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă

cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale

pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o

liniştească”.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ

10� A T I T U D I N I 10� A T I T U D I N I

o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni. Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Aşa ai fost Sorei Daniela, spre veşnică pomenire…Un chip frumosŞi-un suflet de lumină,Curat ca o icoană de altar;

Un crin sădit în văile de tină,Udat cu ape de dureri şi-amar.

Un trup firavSuit de-ai săi pe Cruce;Un zbor spre viaţă prea devreme frânt;O flacără curată ce străluce,Suind la cer din neştiut mormânt.

Un măr domnescCe-a dat sfios în pârgă,Şi - copt în suferinţe şi în plâns -Din pomul lumii s-a desprins, s-ajungăLa masa Împăratului de Sus.

Aşa ai fost;Şi cât va fi să urceLa ceruri graiul nostru, cuvios,De tine-n rugă-aminte ne-om aduceŞi te-om chema, Mireasa lui Hristos.

Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am

văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă

privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce

să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe

obrazul Ei.

Copy

right

Mănăs

tirea

PETRU-V

ODĂ