Referat la psihologie medicala Astmul bronsic – psihopatologie si

psihoterapie

Dintre toate bolile considerate psihosomatice, astmul bronşic păstrează cele mai vechi menţiuni asupra corelaţiei dintre factorii psihici şi evoluţia crizelor. Astfel Hipocrate sublinia că astmaticul trebuie să evite

stările emoţionale, iar clinicienii sccolului XVIII au scos în evidenţă rolul factorilor emoţionali în favorizarea apariţiei bolii ca şi în agravarea ei. Definit ca o boală rccurentă, obstructivă, a căilor aeriene bronşice care tind a răspunde la o varietate de stimuli prin bronhoconstricţie, edem si secreţie" (H. Weiner), astmul bronşic mai "poate fi caracterizat ca o obstrucţie generalizată a căilor aeriene, cu etiologie multiplă, foarte variată ca durată şi intensitate, care apare la persoane cu o hiperactivitate bronsică la o multitudine de stimuli, se manifestă clinic prin accese paroxistice de dispnee cu wheezing (respiraţie şuierătoare) şi tuse şi este reversibil spontan sau prin tratament.

Rolul stărilor emotionale şi conflictuale in declanşarea şi intretinerea crizelor de astm bronşic.

Numeroase observatii clinice, precum si cercetări ştiinţifice au demonstrat că furia, frustrarca, frica, dar si rejecţia, pierderea sau gelozia pot precede crizele de astm bronşic. Această declanşarc psihogenă a crizelor de astm se intălneşte la “500/0 din pacienţii astmatici, indiferent de varstă" (H. Weiner). Conforn altor studii, factorii psihici sunt implicati in dclanşarea atacurilor astmatice in peste 70% din cazuri. Cu toate acestea, in majoritatea situaţiilor, factorii psihici mteracţionează cu cei alergici şi infecţioşi in declanşarea crizelor astmatice. Se consideră că această intercorelare a factorilor favorizanti este absolut necesară in provocarea crizelor intrucât factorul psihic singur, constituie elementul declanşator numai in procent de 1,2% (Ibidem). Este posibil insă, ca prin conditionare stările emoţionale să poată declanşa, in mod independent, la un pacient astmatic, producerea crizei. Cu toate acestea, influenţa factorilor psihici, exercitată in mod direct sau imediat prin condiţiile

ambianţei, a fost amplu demonstrată mai des in astmul extrinsec al copiilor. Astfel, copii astmatici, care faceau crize acasă, in mod surprinzător, nu mai reeditau aceste crize cand sc aflau in altă casă sau la şcoală. Pentru a fi exclusă influenta virtuală a alergenului de acasă s-a recurs la următorul experiment: copii cu sensibilitate specifica la praful de casa au fost spitalizati dupa care s-a strans praf din casele unde domiciliau si s-a imprastiat in camerele lor din spital. Cu toate acestea 19 din cele 20 de cazuri copii spitalizati nu au prezentat crize de astm.Pe baza acestor intervenţii s-a omis ipoteza conform căreia criza de astm poate fi determinată si intretinuta de interacţiunea nocivă a copilului cu familia ş în special cu mama.Alt experiment, mai riguros, a confirmat această ipoteză. Astfel părinţii a 35 dc copii astmatici, cu crize,au fost plătiţi să-si ia o vacanta si să plece de acasă, aducăndu-se in schimb o asistenta cate să administrezein continuare medicatia si sa le monitorizeze simptomatologia. S-a constatat că in afara unei usoare anxietati anticipatorii a unor copii, in aproximativ 505 din cazuri s-a inregistrat o ameliorare netă a statusului asmatic. Acesta ca si numeroase alte studii, ilustreaza că "indiferent de natura exactă a mecanismelor de mediere, remisiunea astmului poate fi obtinuta prin intreruperea acţiunii patogene continue, in special cu figurile parentale" (P.II. Krispp).

Asa cum ilustrează si cercetarea menţionată, acţiunea benefica a "parentectomiei" se exercita numai acolo unde relatiile copilului astmatic cu ceilalti membri ai familiei sunt tensionate, inducănd acestuia o stare afectivă negativă, de teamă si nesiguranţă, care favorizează apariţia si intretinerea crizelor; dimpotrivă, in familiile cu relatii amionioase si securizante, alţi factori stau la originea crizelor. Din

accastă perspectiva, în spital au fost descrise doua categorii de copii astmatici si anume : remitenti rapid si dependenti de stetoizi.

C opiii din prima categorie prezentau tulburari nevrotice si aveau relaii tensionate cu familia iar cei din a doua categorie, desi lipsiti de probleme nevrotice, aveau o slabă responsivitate terapeutică, ceea ce a dus la concluzia că este vorba de astm predominant psihosocial si astm predominant biologie, respectiv boală asmatica "sociogena” si "primar biogenă". Investigatiile psihologice orientate asupra trasaturilor de personalitate ale pacientului astmatic, nu au dus la conturarca unui profil specific. Astfel, s-a constatat că desimai mulţi pacienti se caracterizează printr-o slabă adaptarc si prin dificultăti de relaţicoare datorită introversiei, egocentrisimului, timidităţii si sensibititătii excesive. Alţii prezintă in prim plan suspiciune si ostilitate, slabe posibilităti de coping si culpabilitatc. Copiii prezintă un comportament ilustrat printr-un slab control al impulsurilor, labilitace afectivă, iritabilitate,explozivitate . Aceste aspecte comportamentale sunt caracteristice baietilor in timp ce fetele astmatice trăiesc lungi perioade distimice. Din perspectivă psihanalitică se considera că asmaticii prezinta o personalitate pasiv-dependentă. ilustrată prin nevoia de a mentine un anumit grad de gratificare si suport din partea unor persoane semnificative din mediu. Alte studii au relevat insă pulsiuni agresive, in general mascate, care sunt urrnate de intensificarea asmului pentru ca apoi să apară stări depresive si sentimente de culpabilitate. Aceste aspecte dc personalitate au fost corelate cu atitudinea parentala intrucăt mama astmaticului a fost descrisă ca"rejectantă" sau "devoratoare”, iar tatăl ca sters, auxiliar, nonautoritar, incapabil sa corecteze dezecilibrul dintre mama si copil.

In boala astmatica există insă anumite elemente psihice legate de miros, apă, somn si voce in sensul că pacientii si in spcial copiii prezintă:- o sensibilitate crescută la mirosuri, care precede debutul crizelor şi

al manifestărilor astmatice; in aceste situatii este vorba mai ales de semnificatia mirosului decăt de excitatia mucoasei olfactive dc către stimuli odorifici ;

- teama fată de apă si inec, indusă probabil de hipersecreţia mucoaselor bronsice care generează anxietatea faţă de eventualitatea inecului in propriile fluide secretate timpui crizei astmatice;

- vocea intensă, ca şi tipătul, suspinul şi plansul, precum şi vocalizările corelate acestor stări reprimate intrucat par legate de simptomele astmatice;

Posibilitătile abordării psihoterapeutice in ameliorarea bolii astmatice

Crizele astmatice nu pot fi tratate prin metode psihoterapeutice dar psihoterapia poate utilă in: - reducerea anxietătii carc insoţeste crizele; - identificarea cauzelor psihice care condiţionează si preced crizele astmatice.

Tehnicile de relaxare au fost folosite mai ales in astmul bronsic al copiilor, obtinandu-se succes mai ales in stadiile initiale alc bolii.

La adulti, s-au obtinut dc asemenea rezultate satisfăcatoare mai ales în cazurile uşuare de boală.

Terapia comportamentală porneste de la premisa conform căreia criza astmatică este iniţial un raspuns neconditionat la alergeni pentru ca ulterior, prin procesele conditionării clasice, să devina un răspuns conditionat la stimuli neutri.

Sub aspect comportamental, se consideră că atanci cănd copilul tipă sau emite alte "apeluri respiratorii” el atrage atentia mamei care-l ingrijeşte şi-l linişteşte. In acest mod, respiratia astmatică devine un"răspuns operant” eliberat in vederea obtinerii atenţiei, ingrijirii. Atunci cănd crizele astmatice apar ca răspunsuri condiţionate la anxietate, la un alergen sau la o evitare, terapeutul poate recurge la tehnici de deconditionare in vederea desensibilizării pacientului la stimul condiţionat care i-a provocat atacurile.

Psihoterapia sugestivă si hipnoza au fost relativ frecvent utilizate in tratamentul astmului, rezultatele fiind discutabile. Astfel, cei mai multi terapeuti comunică ameliorarea stării psihice generale dar fară o imbunătătire obiectivă a functieii respiratorii. Aplicată in şedinte săptămanale, pe o perioadă de un an, psihoterapia prin hipnoză şi-a dovedit eficacitatea, imediată şi “la distanţă", atăt in privinta ameliorării crizelor căt şi sub aspectul reducerii ratei recăderilor, comparativ cu un lot martor şi un alt lot tratat prin tehnici dc relaxare. Unii clinicieni , pe loturi reprezentative de pacienti au obtinut "o ameliorare neta sau vindecare completă" in aproximativ 80 0/

0 din cazuri.

Psihoterapia psihanalitica a fost considerata in deceniile trecute o abordare intrucatva specifică a astmului bronşic.

S-a constatat o ameliorare a crizelor in prima parte a tratamentului, probabil sub influenta fenomenului de transfer; ulterior insă crizele au revenit.

Tratamentul psihofarmacologic a fost de asemenea incercat in boala astmatică, sperantele initiale bazate in spacial pe actiunea lor farmacocinetica reducandu-se treptat. Tranchilizantele şi in special benzodiazepinele (clordiazepoxid, diazepam) pot fi administrate, in doze moderate, pentru actiunea lor liniştitoare şi totodată normorelaxantă. Alte tranchilizante, ca de exemplu hidroxizinul (ataraxul) pot fi recomandate pentru dubla lor actiune: anxiolitică şi antihistaminică. Neurolepticele sedative recomandate de unii clinicieni, prezintă poricolul deprimării centrilor respiratori din bulb.

Bibliografie ;

1. George Ionescu – “ Tratat de psihologie clinica si psihoterapie”, Editura Asklepios, Bucuresti 1995.