Aspecte Impozite Si Taxe Locale

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aspecte ale impozitelor si taxelor locale in cadrul unei primarii

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

LOCUL PRELEVĂRILOR FISCALE ÎN

ANSAMBLUL RESURSELOR STATULUI

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a necesarului

de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp

ce cererea de resurse are o accentuată tendinţă de creştere.

Resursele sunt elementele de bogăţie ale unei naţiuni. Alături de resursele materiale,

umane şi informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. La nivel naţional,

resursele financiare cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităţilor şi instituţiilor

publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ,

precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depinde de

mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la resurse financiare

externe.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

Aşadar resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie

resursele financiare ale societăţii.

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi de evoluţia

cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat este

influenţată de un ansamblu de factori printre care putem aminti:

- factori economici, care imprimă o evoluţie a produsului intern brut;

factori monetari: dobândă, credit, care îşi transmit influenţa prin preţ;

Pagina 0 din 87


factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de

educaţie, sănătate, cultură, etc.;

factori demografici, pot influenţa sporirea numărului de contribuabili;

factori politici şi militari, care prin măsurile de natură politică, socială sau financiară

pot determina creşterea producţiei sau a veniturilor, sporirea fiscalităţii şi în acelaşi timp

nivelul resurselor financiare publice;

factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin

dimensiunea cheltuielilor publice.

Existenţa unei multitudini de factori de influenţă a condus la apariţia unor noi tipuri

de resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare.

Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de

resurse financiare publice sunt: prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele,

contribuţiile), resursele de trezorerie, resursele provenind din împrumuturi publice şi

finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului bugetului de

stat, al bugetului asigurărilor sociale, al bugetelor locale şi a deficitelor temporare ale

bugetelor fondurilor speciale. Acestea constau în împrumuturi pe termen scurt prin emisiunea

şi vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur, etc.).

Resurse financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin sistemul

Trezoreriei Publice.

Emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar, este

posibilă, dar atrage după sine un nivel ridicat al inflaţiei.

Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter

fiscal, al căror nivel este însă limitat şi de cele mai multe ori insuficient. Măsurile de creştere

a nivelului resurselor fiscale se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce

priveşte nivelul cotelor de impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite.

Introducerea unor astfel de măsuri care trebuie să primească acordul puterii legislative, nu se

poate realiza rapid şi ca urmare se apelează la celelalte categorii de resurse pentru a acoperi

nevoia de resurse la un moment dat.

În societăţile libere bazate pe proprietatea privată şi economia de piaţă, statul este

prezent în viaţa politică, economică şi socială, asigurând colectivităţii bunuri şi servicii

publice. Finanţarea costurilor acţiunilor sale în domenii devenite tradiţionale precum

apărarea, ordinea publică, funcţionarea organelor administraţiei publice, educaţie sănătate,

cultură, artă, securitate socială, dar şi în domenii economice, respectiv cercetare, comunicaţii,

Pagina 1 din 87


transporturi, energie, la care se adaugă acţiuni asupra fluctuaţiilor conjuncturale ale mediului

economic, a determinat creşterea nevoilor sale financiare şi o diversificare a surselor de

finanţare.

PRELEVĂRILE FISCALE DE NATURA IMPOZITELOR

1.2.1 Conţinutul Şi rolul impozitelor

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de

existenţa statului şi a banilor.

De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de

dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informaţii

despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice din Antichitate provin, în special, din istoria

statelor antice, grec şi roman.

În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere

ale statului, pentru întreţinerea şi dotarea forţelor armate şi de ordine publică, pentru

construirea şi înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase şi distracţii

publice, pentru construirea de drumuri şi lucrări de utilizare comunală.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obţinute

prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă,

minele de argint, carierele de marmură), cât şi diferitele impozite ordinare şi extraordinare

(cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriaşilor, taxele pentru

vânzarea în piaţă a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi

perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni).

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum.

Iniţial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea

pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior,

tributum a fost generalizat şi permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii

statului roman care deţineau proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile. În afara

acestui impozit, se mai percepea un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe

meşteşuguri şi, temporar, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuie să finanţeze o

administraţie tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o ţară cu

Pagina 2 din 87


puţine frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea

impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput

proprietarilor de pământ în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie şi în arendă, în

Anglia secolului XIII şi în cele următoare se mai percepeau impozite pe venit diferenţiat

pentru nobili, clerici şi ţărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, cât şi impozite

incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

Pe teritoriul actual al României, cele mai vechi surse financiare ale statului au fost

dijmele, iniţial un impozit fix, în natură, pe produsele pământului înlocuit ulterior prin dări

variate pe fiecare produs, devenite aproape insuportabile prin număr şi mărime (goştină,

desetină, oierit, prisăcărit, vădrărit, pogonărit, fumărit, etc.). Impozitul în bani a fost introdus

în secolul al XIV-lea sub numele de bir, adică impozitul personal sau “capitaţia”. Abia prin

Regulamentul Organic începe organizarea unui sistem fiscal ce instituie forme mai înaintate

de impozit, cu impozite directe cum ar fi: patenta (plată în sarcina negustorilor şi

meseriaşilor), impozitul mobiliar, pe salarii, pe proprietăţi, precum şi cu primele impozite

indirecte: vămi, monopoluri.

După unire şi unificarea administrativă a Moldovei cu Muntenia domnitorul

Alexandru Ioan Cuza reformează sistemul fiscal existent folosind modelul apusean, în

particular cel francez, introducând impozite caracteristice vremii (impozitul funciar, pe

bunuri, taxa de succesiune, taxa de timbru).

În perioada contemporană, parlamentele au dreptul de a institui şi modifica impozite.

Fenomenul care se înregistrează în zilele noastre este acela de creştere permanentă a

cheltuielilor publice în toate statele. De aceea, parlamentele statelor contemporane au fost şi

sunt nevoite să sporească impozitele şi taxele, iar consimţământul cetăţenilor la aceste

impozite se consideră exprimat prin votarea, de către reprezentanţii lor in parlament, a legilor

referitoare la impozite şi taxe.

Rădăcina etimologică a noţiunii de impozit provine din limba latină de la

“impositum”. De la apariţie şi până în prezent, teoreticieni şi practicieni au căutat să

definească conceptual impozitul, teoria consemnând preocupările care au existat în acest

sens.

Primele definiţii au un defect comun, căci autorii acestora nu văd în impozit decât un

avans, o primă de asigurare, un schimb, pentru serviciile publice asigurate de stat.

În lucrarea “L’Adresse aux Francais”, Mirabeau afirma că „impozitul nu este decât un

avans pentru a obţine o protecţie de ordin social”, considerând impozitul ”obligaţia comună a

tuturor cetăţenilor şi preţul avantajelor pe care societatea le-o procură acestora”.

Pagina 3 din 87


Emile de Girardin emite ideea îndrăzneaţă că ”impozitul este şi nu trebuie să fie decât

o primă de asigurare plătită de toţi, membrii unei societăţi numită naţiune, cu scopul de a-şi

asigura folosirea deplină a drepturilor lor, protejarea eficientă a intereselor lor şi exercitarea

liberă a libertăţilor lor”.

Aceste abordări conceptuale sunt în principiu inexacte, întrucât nu există echivalenţă

între serviciile primite de contribuabili şi sumele plătite de fiecare în parte, deci în concluzie

impozitul nu are la bază un schimb, un avans sau o primă de asigurare.

Idei alambicate şi fanteziste, acestea se impun a fi eliminate în favoarea unor idei mai

tranşante. Teoria fiscală consemnează concepţii care reflectă rolul financiar al impozitului.

Considerarea impozitului ca resursă de acoperire a cheltuielilor publice se regăseşte şi

în perioada de ascensiune a capitalismului, când gândirea economică era dominată de

filozofia liberală, astfel Adam Smith afirmă în ”Richesse des nations” că, ”impozitul este

contribuţia tuturor membrilor societăţii, sau a unei părţi din membrii săi la cheltuielile

guvernului”.

Analiza acestor abordări conceptuale relevă o serie de deficienţe. Una dintre ele este

aceea de a considera impozitul drept o contribuţie, deoarece acesta ar presupune existenţa

unui avantaj real sau presupus direct, pentru care contribuabilul îşi aduce aportul.

Abordările conceptuale ale lui Rene Stourm şi Gaston Jézé pot fi considerate ca stând

la bază actualelor definiţii date în lucrările de specialitate din ţară şi străinătate.

Stourm afirmă scurt şi concis: ”impozitul este o prelevare operată asupra capacităţilor

individuale ale contribuabililor pentru finanţarea nevoilor serviciilor publice”.

La rândul său Gaston Jézé, a emis o definiţie devenită celebră: ”impozitul este o

prestaţie pecuniară, impusă particularilor de către autorităţi, cu titlu definitiv şi fără

contraprestaţie, în vederea acoperirii obligaţiilor publice”.

Deşi în literatura de specialitate există mai multe definiţii date impozitelor,

considerăm că “impozitele reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului, fără

contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din veniturile şi/sau averea

persoanelor fizice şi juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice” (Corduneanu Carmen,

1998).

Din definiţie rezultă că impozitele au caracter obligatoriu, iar prelevarea acestora se

efectuează cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor rezultă din faptul că plata acestora către stat

constituie o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit

Pagina 4 din 87


dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii,

datorează impozit.

De asemenea, impozitele se prelevă cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie

directă din partea statului, plătitorii acestora neputând solicita statului un contraserviciu de

valoare egală sau apropiată.

Rolul impozitelor

Instituirea şi perceperea de către stat a impozitelor determină o importantă

redistribuire a produsului intern brut. Prin aceasta, se manifestă rolul impozitelor pe plan

financiar, economic şi social, rol ce diferă de la o ţară la alta.

Pentru toate societăţile, impozitul constituie o instituţie necesară. El se colectează

pentru acoperirea cheltuielilor publice în folosul tuturor, dar este întrebuinţat şi ca instrument

de intervenţie în viaţa economică precum şi ca instrument de politică socială.

Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din zilele noastre, scrie că acesta „nu

se mai mărgineşte la sarcinile militare şi poliţieneşti tradiţionale. El intervine în viaţa socială

pentru a stimula producţia, în perioada de criză, pentru a împiedica creşterea preţurilor şi a

menţine puterea de cumpărare a monedei în perioada de inflaţie, pentru a asigura în tot timpul

o cât mai bună utilizare a bogăţiilor ţări i şi repartizarea venitului naţional. Pentru acest stat

modern, finanţele publice nu sunt numai un mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de

administraţie ci în primul rând un mijloc de interveni în viaţa socială, de a exercita o presiune

asupra cetăţenilor, pentru a organiza ansamblul naţiunii” (I. Văcărel, 2000).

Rolul financiar este cel mai important deoarece acesta constituie mijlocul principal de

procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi taxelor în perioada postbelică este tendinţa de

creştere continuă a acestora ca mărime, atât absolută cât şi relativă. Sporirea volumului

încasărilor din impozite s-a realizat prin creşterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de

impunere, precum şi prin majorarea cotelor de impunere. Această din urmă măsură, a vizat în

cea mai mare parte, impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice şi mai puţin prin

veniturile obţinute de societăţile de capital.

Pentru economiile angajate pe calea tranziţiei spre economia de piaţă, schimbările

iniţiate în sistemele fiscale în concordanţă cu cerinţele promovării mecanismelor

concurenţiale au dus, în primul rând, la o redimensionare a funcţiei financiare a impozitelor.

Pagina 5 din 87


Acestea de acum sunt considerate ca principal alimentator cu resurse financiare a bugetului,

şi sunt aşezate în raport cu principiile de politică financiară şi de echitate.

În statele moderne rolul impozitelor a dobândit o semnificaţie mai cuprinzătoare. Pe

lângă funcţia lor financiară impozitele sunt folosite ca metodă de conducere a economiei, au

devenit pârghii de politică economică în mâna guvernelor. Acest nou rol al impozitelor îşi are

sorgintea în acţiunea lor financiară asupra economiei, a cetăţenilor şi agenţilor economici,

care astfel pot fi influenţaţi după scopul urmărit.

În lucrarea sa ”Histoire de l’impot”, Gabriel Ardant susţine că: ”impozitul a încetat a

mai fi grăuntele de nisip care să jeneze mecanismul pieţei, cum era considerat în perioada

capitalismului premonopolist, devenind unul din regulatoarele şi motoarele acestui

mecanism. Ca urmare impozitul are atât rolul alimentării cu fonduri a bugetului statului, cât şi

pe acela al unui factor de echilibru în economie”.

Rolul intervenţionist al impozitelor (intervenţionismul fiscal) este consacrat prin

pârghia impozite, asigurându-se o anumită corectare şi o anumită orientare a mecanismelor

pieţei. Acţionând prin impozite, autorităţile publice influenţează toate activităţile, inducând în

acestea, efecte dorite: provoacă schimbarea ori lichidarea unora din acestea, încurajează

producţia şi consumul descurajează iniţiativa de întreprindere, reglează relaţiile economice

externe.

Modalităţile de intervenţie pe calea impozitelor, de folosire a lor sunt diverse, după

natura acţiunilor şi scopului urmărit. În general când se urmăreşte încurajarea unor acţiuni,

dezvoltarea sau modernizarea de activităţi se procedează la detaxare (reducere, scutiri sau alte

facilităţi fiscale) dar şi prin reducerea numărului de prelevări. Când se urmăreşte descurajarea

unor activităţi, colectivităţile publice introduc majorări de impozite, multiplică numărul

contribuţiilor, modifică structura acestora, folosind ori impozitele pe venituri (directe) ori

cele asupra preţurilor(indirecte). Cum în prezent, şansa opririi căderii producţiilor şi

relansarea lor o constituie expansiunea capitalului privat în economie, facilităţile fiscale

acordate sunt o metodă sigură de stimulare, de încurajare a acestuia. Şi în ţări le cu economii

în tranziţie, impozitele pot servi ca instrumente de politică economică.

Pierre Lalumiere subliniază cu pregnanţă creşterea rolului intervenţionist al statului în

economie după criza mondială din 1929-1933, în cursul căreia se dovedise că iniţiativa

privată este incapabilă să asigure echilibrul economic şi social necesar. Pentru îndeplinirea

acestui rol, au fost folosite pe o scară din ce în ce mai largă, cheltuielile publice, impozitele şi

alte instrumente financiare. Referindu-se la rolul activ al finanţelor publice, economistul

Pagina 6 din 87


francez scrie: “ Cheltuiala publică a fost concepută ca un mijloc de intervenţie pe plan

economic şi social; dacă ea continuă să finanţeze sarcinile administrative ale statului, ea

trebuie să servească în egală măsură la creşterea capacităţii de producţie a economiei

(cheltuieli publice de investiţii) sau la redistribuirea veniturilor în favoarea categoriilor

sociale defavorizate (cheltuieli publice de transfer). Impozitul este, de asemenea, considerat

ca un procedeu de intervenţie la îndemâna statului; dacă el continuă să asigure acoperirea

cheltuielilor publice, el trebuie să permită în aceeaşi măsură o anumită egalizare a condiţiilor

sociale (amputarea prin impozit a veniturilor mari, detaxarea categoriilor sociale

defavorizate) sau să provoace, prin incitare, dezvoltarea economică (exonerarea activităţilor

rentabile, majorarea impozitelor de la agenţii marginali, etc.). Prin utilizarea judicioasă a

cheltuielilor şi a veniturilor, bugetul de stat devine un imens „filtru”, care prelevă pe calea

impozitului o parte din venitul naţional şi care îl distribuie prin intermediul cheltuielilor

corespunzătoare pentru obiective economice sau sociale” (I. Văcărel, 2000).

Rolul social al impozitelor se manifestă în mai multe direcţii. Înainte de toate, ele

servesc ca principal instrument în mâna autorităţii publice de redistribuire a produsului

naţional între diferitele categorii sociale. Se urmăreşte corectarea disparităţilor în venituri ale

cetăţenilor. Măsurile introduse în acest scop sunt numeroase, frecvent se practică: scutirea de

impozit a veniturilor sub un nivel minim considerat, acordarea de facilităţi fiscale categoriilor

defavorizate, reducerea cotelor de impozit la unele produse cu intenţia stimulării cererii,

impunerea ridicată asupra bunurilor a căror consum trebuie ţinut sub control (dăunătoare

sănătăţii, de pildă).

În general intervenţionismul social prin impozite urmăreşte obiective comune:

asigurarea bunăstării, a securităţii şi justiţiei sociale. În general aceste obiective în perioada

actuală în România nu pot fi atinse simultan. Criza tranziţiei produce efecte deosebit de grave

nu numai asupra economiei, ci şi asupra condiţiilor de viaţă ale oamenilor (şomaj, inflaţie,

preţuri injuste). Este imperativ să se acţioneze ferm pentru stabilizarea economiei şi

concomitent pentru realizarea securităţii sociale. Prin politica impozitelor, alături de alte

măsuri, se pot promova soluţii de protecţie socială (redistribuirea veniturilor, eliminarea

constrângerii fiscale). Totodată perfecţionarea sistemului fiscal duce la o mai bună justiţie

socială, chiar la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.

Unii economişti consideră că rolul financiar al impozitelor n-ar trebui să aibă

prioritate, ci întâietatea ar trebui acordată considerentelor economice şi sociale ale acţiunii

lor, pe motiv că ameliorarea condiţiilor şi structurilor sociale sunt mai importante decât

Pagina 7 din 87


veniturile fiscale. Fără a subaprecia rolul economic şi social al impozitelor, este însă de arătat

că nu numai că nu contravine rolului financiar al acestora, dar dimpotrivă este condiţionat de

acesta din urmă, iar pe de altă parte, guvernele dispun şi de alte instrumente nefiscale de

intervenţie în economie şi în structurile sociale, de pildă poate acorda credite avantajoase,

poate acţiona pe calea cheltuielilor publice, chiar administrativ, nu poate însă prin nimic

înlocui impozitele ca principală resursă de alimentare cu venituri a bugetului. Într-o

ierarhizare a opţiunilor, primatul obiectivelor financiare se justifică fără îndoială.

1.2.2. ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

Realizarea obiectivelor financiare, economice şi sociale urmărite de către stat, când

introduce diferite impozite şi taxe, este posibilă numai atunci când reglementările fiscale

respective sunt cunoscute şi respectate atât de contribuabili, cât şi de organele fiscale. De

aceea, în legile prin care se instituie impozite şi taxe se folosesc următoarele elemente

tehnice:

subiectul (plătitorul) impozitului;

suportatorul (destinatarul) impozitului;

obiectul impunerii;

sursa impozitului;

unitatea de impunere;

cota impozitului;

asieta fiscală;

termenul de plată.

Figura 1.2.2.

ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITULUI

Pagina 8 din 87

Subiectul (plătitorul) impozitului

Suportatorul (destinatarul) impozitului


1. Subiectul (plătitorul) impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau

juridică obligată prin lege să plătească impozitul. Calitatea de plătitor de impozite presupune

îndeplinirea anumitor condiţii. Astfel, pentru ca o persoană fizică să fie plătitoare de impozite

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie cetăţean liber;

să realizeze un anumit venit sau să posede anumite bunuri;

să aibă capacitate de exerciţiu, adică să fie în deplinătatea facultăţilor mintale.

În cazul anumitor impozite şi taxe este necesar ca persoanele fizice să dispună de

calificarea corespunzătoare, să posede o autorizaţie de exercitare a profesiunii şi un domiciliu

stabil.

2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul.

Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul impozitului, iar în cel al

impozitelor indirecte subiectului impozitului îi revine o obligaţie formală de a plăti impozitul

(T.V.A.-ul, de exemplu), căci suportarea efectivă se realizează de către persoana care

cumpără mărfurile sau serviciile a căror vânzare este supusă impozitelor.

3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. În cazul impozitelor

directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, profitul, venitul realizat de o persoană bunurile

mobile şi imobile, anumite acte şi fapte juridice etc. În cazul impozitelor indirecte, obiectul

impunerii îl constituie încasările din vânzarea mărfurilor produse în ţară sau provenite din

import, din prestarea anumitor servicii etc.

Pagina 9 din 87

Obiectul impunerii

Sursa impozitului

Unitatea de impunere

Asieta fiscală

Termenul de plată

Elementele tehnice ale impozitului


4. Sursa impozitului indică din ce anume se plăteşte impozitul, respectiv din venit sau

din avere.

Ca sursă a impozitului veniturile apar sub forma salariului, profitului, dividendelor,

rentei, în timp ce averea se prezintă sub formă de bunuri mobile, imobile sau de capital (ca

expresie a acţiunilor emise de societăţile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzacţionate

prin bursele de valori).

De asemenea, în cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide,

întotdeauna, cu sursa. În schimb, în cazul impozitelor pe avere nu întotdeauna există o

asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe

urma averii respective şi numai acesta diminuează substanţa averii propriu-zise. De exemplu,

în cazul impozitului pe clădiri, obiectul impozabil îl constituie valoarea clădirilor, procesul

economic de utilizare a clădirilor, iar sursa impozitului pe clădiri o constituie alte venituri

realizate de proprietarul clădirilor respective.

5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură prin care se exprimă mărimea

obiectului impozabil şi are fie o expresie monetară (în cazul impozitelor pe venit), fie o

expresie fizico-naturală (m2, ha, kg, bucăţi, ş.a.) în cazul impozitelor pe avere.

6. Cota impozitului (sau cota de impunere) reprezintă mărimea impozitului stabilită

pentru fiecare unitate de impunere. Altfel spus, cota de impunere este suma sau procentul

care se aplică asupra bazei impozabile pentru determinarea impozitului.

7. Asieta fiscală exprimă modul de aşezare a impozitelor şi include totalitatea

măsurilor luate de organele fiscale pentru identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea

mărimii materiei impozabile şi a cuantumului impozitelor datorate statului.

Asieta constată existenţa unei creanţe fiscale a statului şi creează obligaţia de plată

a impozitelor în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligaţii fiscale poartă denumirea

de lichidare şi se face, de regulă, prin încasarea impozitului.

8. Termenele de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit statului. El este

precizat în fiecare act normativ instituitor de venituri bugetare .

De asemenea, precizarea termenelor de plată constituie o condiţie importantă în

informarea plătitorilor privind cât datorează statului şi când trebuie să plătească impozitul.

Termenele de plată au caracter imperativ, iar neachitarea impozitelor până la termenele

Pagina 10 din 87


stabilite prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabililor de a plăti şi majorări de

întârziere sau sunt sancţionaţi sub formă de popriri pe salarii, sechestrarea unor bunuri de

valoare identică cu suma impozitului datorat statului, vânzarea acestora prin licitaţie.

1.2.3. CLASIFICAREA IMPOZITELOR

În practica fiscală internaţională întâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc

ca formă şi conţinut. De aceea, pentru a identifica uşor efectele diferitelor categorii de

impozite în plan economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe bază

următoarelor criterii:

trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;

obiectul asupra cărora se aşează;

scopul urmărit de stat prin instituirea lor;

frecvenţa perceperii lor;

instituţia care le administrează.

A. În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele se grupează în:

1. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi

juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe bază cotelor legale de impunere şi se

percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în

cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană.

Pe bază criteriilor care stau la bază aşezării impozitelor directe, acestea se grupează

în:

a) Impozite reale (obiective, pe produs), care se stabilesc în legătură cu deţinerea

unor obiecte materiale (cum sunt pământul, clădirile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie

de situaţia personală a subiectului impozitului. Au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada

capitalismului premonopolist, dar ele se practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor

ocupate de clădiri, exploatărilor agricole. În această categorie se includ: impozitul funciar,

impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere, impozitul

pe capitalul mobiliar sau bănesc.

b)Impozite personale (subiective), care se aşează asupra veniturilor sau averii avându-

se în vedere şi situaţia personală a subiectului impozitului. În această categorie se includ:

impozitele pe veniturile persoanelor fizice, impozitele pe veniturile societăţilor de capital,

Pagina 11 din 87


impozitele pe averea propriu-zisa, impozitele pe circulaţia averii, impozitele pe sporul de

avere.

2. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării unor

servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori de

servicii şi suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul acestor

impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau

juridice decât suportatorului acestora.

În funcţie de forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte se grupează în:

taxe de consumaţie;

venituri care provin de la monopolurile fiscale;

taxe vamale;

taxe de timbru şi de înregistrare.

B. Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică în:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe consum (sau pe cheltuieli).

C. În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se grupează în:

1. Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare

acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de

consumaţie etc.).

2. Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activităţi anume sau în

vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor accize

ridicate asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping în

scopul limitării importului anumitor mărfuri ce au preţ de dumping.

D. După frecvenţa cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:

1. Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă, anual),

fiind înscrise în cadrul fiecărui buget public.

2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situaţii excepţionale (cum

ar fi, de pildă, în situaţii de criza şi război) şi se percep o singură dată, motiv pentru care ele

nu sunt înscrise în bugetul public.

E. După instituţia care le administrează, impozitele se grupează în funcţie de tipul

statelor în care se instituie şi percep, astfel:

– în statele de tip federal distingem:

impozite federale;

Pagina 12 din 87


impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre ale

federaţiilor;

impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau judeţelor, ale municipiilor,

oraşelor şi comunelor.

– în statele de tip unitar distingem:

impozite ale administraţiei centrale de stat;

impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

1.2.4. PRINCIPIILE IMPUNERII

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în bază unei legi,

care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau

juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică cât şi una de ordin tehnic (concretizată

în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a

cuantumului impozitului).

Obiectivele social-economice urmărite prin politica fiscală, dimensionarea, aşezarea şi

perceperea impozitelor constituie elemente esenţiale ale sistemului fiscal şi se întemeiază pe

anumite cerinţe ce dau raţionalitate sistemului fiscal respectiv. Aceste cerinţe sunt cunoscute

sub denumirea de principii ale impunerii şi au fost formulate iniţial, de Adam Smith,

reprezentant de seamă al economiei politice clasice, ca maxime sau principii fundamentale

ale impunerii.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva

arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la

capitalism şi în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului.

Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate,

de politică financiară, de politică economică şi socială.

Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferenţiată a veniturilor şi a averii

în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului.

Echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite, iar respectarea

ei presupune îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:

stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit

minim şi a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare (această

condiţie este valabilă numai în cazul impozitelor directe);

Pagina 13 din 87


sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui contribuabil,

adică în funcţie de mărimea veniturilor şi averilor impozabile, de situaţia personală a

subiectului impozitului (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate in întreţinerea sa etc.);

la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită

în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei

persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;

impunerea să fie generală, adică să cuprindă toţi subiecţii care realizează venituri

dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, excepţie făcând doar

persoanele care se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil)

Măsura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea

care, aşa cum am precizat anterior, se poate efectua în cote fixe şi cote procentuale.

Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care permite

respectarea, în mare măsură, a cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea

cotelor progresive compuse.

Principiile de politică financiară cuprind cerinţele de ordin financiar ce trebuiesc

îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică. Astfel, acesta trebuie să aibă un

randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.

Pentru ca un impozit nou introdus în practică să aibă un randament fiscal ridicat se

cer a fi îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:

impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi

juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi gen de avere sau îşi apropie,

prin cumpărare, aceeaşi categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodată,

ca întreaga materie impozabilă să fie supusă impunerii;

să nu existe posibilităţi, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părţi

din materia impozabilă;

cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.

Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul său nu se modifică de-a

lungul întregului ciclu economic. Altfel spus, randamentul unui impozit nu trebuie să crească

pe măsura sporirii volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului

economic şi nici să se micşoreze în perioadele nefavorabile ale acesteia.

Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat permanent

necesităţilor de venituri ale statului, respectiv dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor

bugetare acesta să poată fi majorat şi invers. Din practica fiscală internaţională rezultă că, de

cele mai multe ori, elasticitatea impozitului acţionează în sensul majorării acestuia.

Pagina 14 din 87


O problemă de politică financiară în materie de impozite o reprezintă tipul şi numărul

de impozite care să fie utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului. În timp s-au

conturat două concepţii, prima susţinând ca un singur impozit reprezentativ este suficient

(aceasta a fost promovată de fiziocraţi), iar a doua susţinând necesitatea instituirii perceperii

mai multor impozite. Concepţia promovării unui sistem pluralist de impozite este aplicată în

practica fiscală a majorităţii ţări lor lumii, însă alegerea numărului şi tipului de impozite

utilizate diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare economică, de tradiţii, de

rezistenţa anumitor categorii sociale la introducerea unor impozite noi şi de alte criterii luate

în considerare de către guvernele şi organele legiuitoare aflate în exerciţiu.

Principiile de politică economică vizează utilizarea de către stat a impozitelor nu

numai pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci şi pentru

încurajarea sau restrângerea activităţii din unele domenii, ramuri sau regiuni economice,

pentru reducerea sau creşterea consumului unei anumite mărfi, pentru extinderea exportului

sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru limitarea inflaţiei.

Astfel, pentru stimularea activităţii unor ramuri sau subramuri economice, se pot

adoptă anumite măsuri de ordin fiscal, cum sunt: reducerea sau scutirea de plată impozitelor

indirecte a mărfurilor autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea

impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în

ramura sau subramura respectivă, admiterea amortizării accelerate a capitalului fix din aceste

domenii etc.

Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea sau

eliminarea impozitelor indirecte care le grevează sau poate fi restrâns prin majorarea cotelor

utilizate pentru calculul impozitelor indirecte aferente.

Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulat şi prin promovarea

unor măsuri fiscale cum sunt:

acordarea unor prime pentru export;

restituirea integrală sau parţială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;

reducerea taxelor vamale la importul anumitor mărfuri şi servicii utilizate pentru

fabricarea de produse destinate exportului;

scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din

anumite ţări .

Restrângerea comerţului exterior se poate realiza fie prin utilizarea unor taxe vamale

la import cu caracter protecţionist, fie prin limitarea accesului în ţară a unor mărfuri prin

Pagina 15 din 87


intermediul unor contingente cantitative. De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili

şi în cazul exportului unor materii prime, încurajându-se exportul de produse finite.

Principiile social-politice ale impunerii se referă la faptul că, prin politica fiscală

promovată, statele urmăresc şi îndeplinirea unor obiective de natură social-politică. Prin

realizarea acestor obiective, guvernele urmăresc să-şi menţină încrederea populaţiei în

politica pe care o promovează, precum şi influenţa asupra unor categorii sociale. În acest scop

sunt promovate:

anumite facilităţi fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în

întreţinere mai multe persoane fără venituri proprii (copii, bătrâni);

impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii şi celibatarilor,

pentru a stimula natalitatea;

impozitele indirecte care prin mărimea lor limitează influenţele negative asupra

sănătăţii oamenilor, a consumului de tutun şi băuturi alcoolice etc.

1.2.5. AŞEZAREA ŞI PERCEPEREA IMPOZITELOR

Aşezarea impozitelor este precedată de următoarele etape: stabilirea obiectului

impozabil, determinarea cuantumului şi perceperea impozitului.

1.2.5.1. STABILIREA OBIECTULUI IMPOZABIL

Această operaţiune are ca scop constatarea de către organele fiscale a venitului/averii

care poate fi supusă impunerii şi evaluarea materiei impozabile care îşi propune să determine

dimensiunea acesteia.

Evaluarea materiei impozabile se poate realiza prin două metode:

Metoda evaluării indirecte, care are trei variante de realizare:

Evaluarea pe bază semnelor exterioare ale obiectului impozabil, permite stabilirea

doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil fără să se ia în consideraţie situaţia

persoanei care deţine obiectul respectiv. De exemplu, în cazul impozitului pe clădiri erau

avute în vedere următoarele criterii: numărul şi destinaţia camerelor, numărul coşurilor de

fum, ş.a. această evaluare este simplă şi puţin costisitoare, dar nu permite stabilirea exactă a

mărimii obiectului impozabil.

Pagina 16 din 87


Evaluarea forfetară constă în faptul că subiectul impozabil împuterniceşte organele

fiscale pentru a atribui o anumită valoare obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea

materiei impozabile pe bază datelor pe care le au la dispoziţie. Subiectul impozabil are

dreptul să o conteste aducând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe cunoaşte două variante de realizare:

Evaluarea pe bază declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea

obiectului impozabil se determină pe bază declaraţiei scrise de către o terţă persoană care

cunoaşte această mărime şi care este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. De

exemplu, agentul economic îşi declară salariile pe care le plăteşte angajaţilor săi, chiriaşii

declară chiria plătită proprietarului, etc.

Evaluarea pe bază declaraţiei contribuabilului. Plătitorul este obligat să ţină o evidenţă

strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii sale şi să depună

la organele fiscale o declaraţie referitoare la venituri şi cheltuieli, respectiv averea deţinută.

Organele fiscale procedează la stabilirea materiei impozabile. Neajunsul acestei metode

constă în faptul că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi din materia

impozabilă prin imposibilitatea organelor fiscale de a controla realitatea tuturor datelor

menţionate în declaraţie.

1.2.5.2. DETERMINAREA CUANTUMULUI IMPOZITULUI

După modul de stabilire se disting impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.

Impozitele de repartiţie s-au practicat în feudalism şi în primele stadii de dezvoltare a

capitalismului şi s-au caracterizat prin aceea că statul, în funcţie de nevoile sale de venituri,

stabilea suma globală a impozitelor ce urma a fi încasată de pe întreg teritoriul ţări i.

Impozitele de cotitate se stabilesc pornind de jos în sus, prin aplicarea unei cote

procentuale asupra obiectului impozabil, determinat pentru fiecare plătitor în parte. În unele

ţări se practică reduceri ale dărilor în funcţie de numărul persoanelor aflate în întreţinerea

contribuabilului, starea civilă, etc.

1.2.5.3. PERCEPEREA IMPOZITULUI

Pagina 17 din 87


După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţa

plătitorilor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată ale acestuia, după care

se trece la încasarea propriu-zisă. De-a lungul timpului au existat mai multe metode de

percepere a impozitelor: strângerea impozitelor de către unul din contribuabilii fiecărei

localităţi, încasarea prin intermediul unor concesionari sau de către aparatul specializat al

statului.

Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu se utilizează şi în prezent

realizându-se prin următoarele modalităţi:

Direct de către organele fiscale de la plătitori, aceasta având două variante de

realizare:

a) impozit portabil-plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale

pentru a achita impozitul datorat statului;

b) impozit cherabil - organul fiscal este obligat să se deplaseze la domiciliul

plătitorului pentru a încasa impozitul.

Stopaj la sursă se caracterizează prin aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de

către o terţă persoană. Exemple: impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, etc.

Aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului pentru

acţiunile în justiţie, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele documente elaborate

de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.

Prelevările fiscale de natura taxelor

Teoria şi practica fiscală utilizează noţiunea de taxă alături de cea de impozit.

Etimologic cele două cuvinte provin din limba greacă şi respectiv latină, ambele având

acelaşi sens. Influenţa culturii elene asupra celei latine şi a ambelor asupra întregului spaţiu

european a determinat ca, cuvintele originale ”axis” şi ”impositum” să evolueze fonetic şi

semantic, contribuind la îmbogăţirea fondului lexical de cuvinte al altor ţări .

De la cuvântul de origine greacă ”axis”, apărea în limba latină verbul ”taxare”, care

determină apariţia în limba franceză a familiei de cuvinte ”taxe” şi ”taxe”. În limba română

influenţa latină vine prin filiera franceză, determinând apariţia cuvintelor ”taxă” şi ”a taxa”.

O altă influenţă vine din Grecia prin filiera turcă. Deşi ieşită din fondul lexical activ,

cuvintele taxidar (persoană care strângea dările) şi taxidărie (activitatea de încasare a dărilor),

Pagina 18 din 87


provin de la cuvântul ”tahsildar” din limba turcă, influenţat la rândul său de ”axis” din limba

greacă.

Din punct de vedere semantic noţiunea de taxă are mai multe sensuri:

Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit;

Plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau

juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi;

Sumă de bani care se plăteşte unor instituţii în schimbul unor servicii prestate sau al

unor anumite drepturi.

Taxele fiscale care nu se deosebesc de impozite, fiind sinonime conceptual cu acestea

sunt stabilite prin lege, au caracter obligatoriu, nu au contrapartidă directă pentru cei care le

suportă şi nici o destinaţie specială, constând în fluxuri fiscale care finanţează bugetul de stat

şi bugetele locale. Legislaţia fiscală din toate ţări le nu face distincţie între impozitele

indirecte (TVA, taxe vamale, etc.), care sunt de multe ori denumite taxe şi taxele fiscale (taxe

de publicitate, afişaj şi reclamă, taxă pentru folosirea locurilor publice, taxă asupra

mijloacelor de transport, etc.). Pentru a distinge această categorie de taxe de cele care

constituie impozite se poate propune termenul de taxe cu caracter fiscal.

Unii autori le definesc scoţând în evidenţă caracteristicile comune cu impozitele:

obligativitate, nerambursabilitate, dreptul de urmărire în caz de neplată, dar şi trăsăturile

distinctive: existenţa unui serviciu prestat plătitorului şi lipsa de echivalenţă între costul

serviciului public şi cuantumul taxei plătite.

Plata taxelor cu caracter fiscal este determinată de solicitarea de către plătitorii

acestora în beneficiul lor a unor servicii publice, deci, acestea apar ca urmare a existenţei unei

cereri individuale de servicii publice de care beneficiază în mod direct solicitatorul.

Costul serviciului individualizabil nu este echivalent cu valoarea taxei plătite, ci

inferior acesteia. Prin urmare, taxa care depăşeşte costul serviciului solicitat de o persoană

statului, pentru partea care depăşeşte acest cost este considerată o taxă cu caracter fiscal.

Sumele plătite au legătură cu natura sau specificul serviciului solicitat şi nu cu valoarea

acestuia.

În acelaşi timp, spre deosebire de impozite, taxele cu caracter fiscal presupun

existenţa unor instituţii publice care prestează servicii individualizabile, care corespund unor

cereri individuale specifice.

Taxele cu caracter fiscal sunt un produs intelectual de natură financiară, care constau

în prelevări pecuniare cu caracter special, impuse de puterea publică şi efectuate în favoarea

bugetului de stat în mod direct şi imediat, de la solicitatorii unor servicii publice

Pagina 19 din 87


individualizabile, a căror valoare depăşeşte costul serviciului prestat de organele de drept

public.

Clasificarea taxelor:

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:

Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele de judecată în legătură cu

acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice;

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de

diferite copii, acte, etc., fiind încasate de către notariate;

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificate de

origine, acordarea de vize, etc.

Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat

în legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii, etc. la cererea anumitor persoane.

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi încasată, taxele pot fi de

două feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii,

cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea de documente (cărţi de identitate, paşapoarte,

permise de conducere auto), legalizarea de acte, etc. Taxele de timbru poartă această

denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau

dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea ele se percep asupra fiecărei operaţii de

vânzare, respectiv cumpărare la bursă, etc.

În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte pe lângă impozite şi taxe şi o categorie

intermediară, între acestea cunoscută sub numele de contribuţie.

Contribuţiile reprezintă sume încasate de anumite instituţii de drept public, de la

persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază.

Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de le început

participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat

pentru oferirea avantajului respectiv.

1.2.7. PRESIUINEA FISCALĂ

Pagina 20 din 87


Societatea nu poate exista în absenţa impozitelor a căror necesitate este pe de o parte,

statuată prin Constituţie şi, pe de altă parte, demonstrată de realitatea istorică. Urmarea

firească a instituirii impozitelor este resimţirea presiunii fiscale de către toţi contribuabilii.

Indiferent de termenul utilizat: povară fiscală, presiune fiscală, coeficient fiscal, rata

prelevărilor obligatorii etc. (unele încercând chiar să atenueze prin exprimare conotaţiile

negative), ideea generală este aceea a obligaţiei faţă de stat şi de diminuare a veniturilor

particulare.

Contribuabilul onest şi cu spirit civic vede în impozit „un rău necesar" şi consimte la

plata acestuia. Când însă impozitele depăşesc anumite limite (suportabile), iar contribuabilii

resimt din plin povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal, în economie şi societate,

este paralizat, conducând la inhibarea iniţiativei particulare, a motivaţiei de a munci sau, mai

grav, la adevărate revolte fiscale.

Pragul fiscalităţii a fost înălţat mereu de către teoreticieni, iar practica l-a depăşit de

fiecare dată. Din această cauză se poate spune că existenţa unui prag maxim pentru presiunea

fiscală este dificil de determinat. Presiunea fiscală maximă variază în funcţie de consecinţele

economice şi sociale.

Limitele presiunii fiscale

1. Limite de ordin psihologic şi politic, care sunt impuse de reacţiile contribuabililor

care pot să opună o puternică rezistenţă creşterii prelevărilor obligatorii, atunci când ei

consideră a fi excesive, prin: evaziune, fraudă, reducerea activităţii productive, mişcări de

protest sau greve;

2. Limite de ordin economic, care ţin de faptul că prelevările obligatorii pot avea ca

efect frânarea înclinaţiei spre muncă, scăderea investiţiilor şi a dorinţei populaţiei de a

economisi, precum şi reducerea spiritului întreprinzător;

3. Compensaţiile induse de presiunea fiscală, care se exprimă prin faptul că aceasta

constituie şi un avantaj pentru contribuabili prin intermediul cheltuielilor publice pe care le

finanţează.

Presiunea fiscală se măsoară ca raport între suma prelevărilor obligatorii către buget

(impozite, la care se adaugă şi contribuţia pentru asigurările sociale de stat) şi produsul intern

brut.

Formele presiunii fiscale

Pagina 21 din 87


Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a

veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem şi necesitatea cuantificării

acesteia la diferite niveluri.

Presiunea fiscală naţională

În general, presiunea fiscală este dată de rata fiscalităţii, care se calculează ca raport

între suma totală a încasărilor fiscale (de la nivel central, local, inclusiv cotizaţii sociale)

percepute pe o anumită perioadă şi mărimea produsului intern brut realizat în aceeaşi

perioadă, de obicei un an.

I+T+C

Astfel: R = ———.100 , unde

PIB

R - rata presiunii fiscale la nivel naţional;

I - volumul impozitelor încasate

T - suma totală a taxelor încasate;

C - contribuţii la asigurările sociale de stat.

Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

Pentru contribuabilii agenţi economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt

percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată cu cât ponderea lor în

valoarea adăugată realizată este mai mare.

, în care

Tf - rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

If - totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit

contribuţia la asigurările sociale, impozite pe clădiri, pe teren etc.;

Vaf- valoarea adăugată de firmă.

Cu cât impozitele cuantificate la numărător se calculează conform unor cote mai mari,

cu atât suma totală a impozitelor va fi mai ridicată, ceea ce se va repercuta în mărimea

pronunţată a ratei fiscalităţii la nivelul agentului economic.

Presiunea fiscală individuală

Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel naţional şi al agentului economic, se

poate cuantifica şi presiunea fiscală individuală, resimţită sub aspect psihologic şi care

măsoară pragul toleranţei la impozite. Aceasta se calculează ca raport între totalul

Pagina 22 din 87


prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) şi suma veniturilor brute

obţinute de acesta (veniturile înainte de impozitare).

La acest nivel, presiunea fiscală este foarte dificil de cuantificat, atâta timp cât ea

rămâne tributară unor elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor, caracterul adesea

ocult al încorporării impozitelor în preţuri, volumul serviciilor publice de care contribuabilul

beneficiază, acţiunea progresivităţii impozitelor etc.

Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală individuală trebuie

analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură

veniturile rămase după impozitare reuşesc să satisfacă nevoile de subzistenţă, de economisire

şi petrecere a timpului liber.

Factorii de influenţă a presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori dintre care

menţionăm: -mărimea datoriei publice - performanţele economiei;

- structura şi formele proprietăţii;

- necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor

publice;

- eficienţa cu care se efectuează cheltuielile publice finanţate prin impozite;

- gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata

impozitelor;

- stadiul democraţiei etc.

În viziunea multor specialişti, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie

creşterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluţie este supusă anumitor „legităţi''

economice, sociale şi politice.

În legătură cu opţiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanţării cheltuielilor

publice în creştere, pe termen scurt poate fi privită ca un factor de reducere sau menţinere a

nivelului presiunii fiscale: pe termen lung însă, împrumuturile publice prin serviciul datoriei

publice reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului

presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din acest motiv, împrumuturile publice

mai sunt denumite (şi reprezintă) „impozite amânate''.

1.2.8. EVAZIUNEA ŞI FRAUDA FISCALĂ

Pagina 23 din 87


Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare şi importanţă,

cu care se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică. Date fiind

cauzele şi proporţiile sale şi oricare ar fi măsurile de combatere, nu se poate vorbi, în planul

rezultatelor obţinute, despre eradicarea acestui fenomen, ci doar despre limitarea sa.

Termenii care desemnează fenomenul evaziunii fiscale sunt numeroşi şi încercând o

demarcare a dimensiunilor şi modalităţilor de manifestare, aceştia sunt: evaziune fiscală,

fraudă fiscală, criminalitate economică.

Evaziunea fiscală se poate defini ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care

cei interesaţi sustrag, total sau parţial, materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg

din legislaţia fiscală în vigoare.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte,

de la plata impozitelor, a taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,

bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare, de către persoane

fizice sau juridice, române sau străine.

Formele evaziunii fiscale sunt:

1. Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii, care permite sustragerea unei părţi din

materia impozabilă, fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie. Această formă de

evaziune este posibilă atunci când legislaţia ţări i permite scoaterea de sub incidenţa

impozitelor a unor venituri, parţial şi integral.

2. Evaziunea fiscală frauduloasă, care reprezintă totalitatea practicilor ce urmăresc

eludarea, totală sau parţială, a impozitului datorat statului, având bază încălcarea prevederilor

legale cu rea credinţă.

3. Frauda pe termen lung. Aceasta apare atunci când un agent economic, care şi-a

creat în prealabil (de-a lungul a câţiva ani) o reputaţie bună prin comportament şi rezultate,

încetează brusc plăţile, declarându-se în stare de faliment, după ce a avut grijă, în prealabil,

să-şi transfere profitul în altă ţară;

4. Frauda pe termen scurt. Aceasta se întâlneşte în cazul în care un agent economic

nou înfiinţat înaintează organelor fiscale o cerere justificată de rambursare a TVA, iar după

rambursare, agentul economic în cauză îşi încetează activitatea, plătitorul ne mai fiind de

găsit;

5. Sindromul "Phonix". Această formă de fraudă apare în cazul în care un agent

economic care are obligaţii fiscale faţă de stat se declară în stare de faliment sau se

Pagina 24 din 87


lichidează, iar după dizolvarea agentului economic respectiv apare un altul, dar cu acelaşi

director;

6. Sindromul "companiilor multiple". Această formă de eludare a legii apare în cazul

în care sunt înregistrate mai multe firme, printre care şi una "fantomă”. Firma "fantomă"

solicită rambursarea TVA, fără a fi participat la plata celei colectate, iar după rambursare

dispare;

7. Manipulări insignifiante întâlnite sub forma: înregistrarea repetată a unor facturi,

raportare greşită, întocmirea de documente de plată fictive etc.

Factorii care au condus la apariţia evaziunii fiscale sunt următorii:

incertitudinea legislativă;

introducerea de noi impozite şi taxe;

proasta sistematizare şi corelare a legislaţiei fiscale cu ansamblul cadrului legislativ

din economie;

divizarea economică necontrolată (a condus la apariţia unor întreprinderi mici cu

activitate temporară);

descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităţilor (a condus la

creşterea numărului de indivizi coruptibili);

atitudinea tolerantă a autorităţilor şi a populaţiei faţă de încălcarea reglementărilor.

CAPITOLUL II

FINANŢELE COLECTIVITĂŢILOR LOCALE

2.1. CONŢINUTUL ŞI ORGANIZAREA FINANŢELOR LOCALE

Iniţial, autonomia finanţelor locale n-a acţionat pentru că nu existau probleme

financiare în sarcina autorităţilor teritoriale, toate activităţile acestora fiind subordonate

statului. Finanţele publice aveau un caracter, prin excelenţă centralizat. Puterea financiară la

nivel local se exercita prin reprezentanţii administraţiei teritoriale, care erau investiţi cu puteri

derivând din cea centrală, în materie de percepere de venituri şi într-o mai mică măsură de

efectuare de cheltuieli în numele statului.

Treptat, pe măsura dezvoltării societăţilor şi amplificării problemelor de natură

socială, tot mai multe activităţi administrative cu caracter local se autonomizează, dobândesc

Pagina 25 din 87


o anumită independenţă faţă de administraţia centrală. În noile condiţii, colectivităţile locale

stabilesc venituri şi fac cheltuieli, astfel că apare necesitatea descentralizării administrative a

finanţelor publice, constituindu-se finanţele locale.

Într-o accepţiune cuprinzătoare, finanţele locale reprezintă ansamblul mijloacelor

băneşti (fonduri) de acoperire a cheltuielilor colectivităţilor locale. Ca şi conţinut, constituire

şi administrare ele reproduc întocmai finanţele statului. Deosebirile dintre finanţele locale şi

cele centrale sunt sub aspectul nivelului, în cadrul finanţelor publice cele ale administraţiei

centrale deţin cea mai mare parte şi sub aspectul efectelor pe care le au, toate conferind o

dimensiune mai amplă finanţelor centrale. Prin urmare şi finanţele colectivităţilor teritoriale

înseamnă constituirea de fonduri publice şi distribuirea lor (în limitele administraţiilor

locale), dar şi controlul acestor operaţii, precum şi a utilizării lor. Totodată ele au un

important rol financiar, o parte însemnată din utilităţile locale se finanţează pe această cale,

iar importanţa lor financiară a crescut odată cu multiplicarea necesităţilor în teritoriu şi cu

expansiunea atribuţiilor colectivităţilor locale. Nu poate fi vorba de o autofinanţare deplină

deoarece statul intervine în teritoriu cu fonduri sub forma transferurilor. Totodată, intervenţii

ale finanţelor statale sunt şi acelea de natura măsurilor financiare care aparţin covârşitor

nivelului central administrativ. Prin aceste puncte de intersecţie a finanţelor locale şi centrale

se dovedeşte coexistenţa dar şi susţinerea reciprocă a acestora.

În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţări

i în unităţi administrativ-teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în limitele

fiecărei unităţi administrative: judeţe, municipii, oraşe, comune. Organele financiare locale,

care funcţionează în aceste structuri acoperă prin activitatea lor întreg teritoriul ţări i şi

îndeplinesc atribuţii cu caracter financiar în toate localităţile.

Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituţii ale

administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de acţiune

diferă, după nivelul organizatoric, astfel:

Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de

judeţ şi municipiul Bucureşti;

administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor municipiului

Bucureşti;

Circumscripţiile financiare la oraşe;

Percepţiile rurale şi agenţiile fiscale, la nivelul comunelor.

Organul financiar teritorial care le subordonează pe toate celelalte este Direcţia

Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat, având competenţa de a

Pagina 26 din 87


îndruma şi controla celelalte organe situate în localităţi. Structura sa organizatorică cuprinde

direcţii şi servicii, astfel:

direcţia de trezorerie cu serviciile: contabilitatea trezoreriei; metodologie,

administrativ, verificare şi control; buget;

direcţia impozite şi taxe, cu următoarele servicii: constatare şi impunere persoane

fizice/juridice; încasare a impozitelor, taxelor şi altor venituri, ş.a.

direcţia controlului financiar de stat;

secţia gărzii financiare, organizată pe divizii.

Numărul administraţiilor financiare, a circumscripţiilor şi percepţiilor nu este acelaşi

pentru toate Direcţiile generale, ci în funcţie de întinderea unităţii administrativ teritoriale

respective (judeţ), de numărul localităţilor care o compun, precum şi de rangul administrativ

al acestora (municipii, oraşe, comune), care la rându-i este determinat şi de dezvoltarea

economică a teritoriului. Actuala organizare teritorială a finanţelor publice datează din 1992.

Finanţele publice locale îşi au originea în autonomizarea autorităţilor teritoriale în

administrarea comunităţilor respective. Organizarea distinctă a finanţelor locale, pe bază

autonomiei financiare a administraţiilor locale, permite degrevarea finanţelor centrale de o

seamă de cheltuieli, reducerea numărului şi amploarei fluxurilor băneşti între cele două

niveluri structurale ale finanţelor publice, precum şi o mai clară urmărire a modului cum sunt

folosite fondurile constituite. Până la urmă, separarea finanţelor locale de cele centrale, ca şi

în alte domenii, este determinată de raţiuni de eficienţă. Finanţele locale satisfac mai bine şi

mai eficient cerinţele de utilităţi publice în teritoriu. Problema care rămâne deschisă este

următoarea: până unde se poate întinde autonomia financiară, cu alte cuvinte, cât ar trebui să

reprezinte centralizarea şi cât descentralizarea în domeniul finanţelor publice.

Descentralizarea financiară începe să funcţioneze dincolo de limita de la care aria

utilizării bunurilor şi serviciilor publice de interes naţional începe să se restrângă iar costul

comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat. Este vorba de anumite

utilităţi cum ar fi: construirea de drumuri, poliţia, iluminatul public, gospodăria comunală,

transporturile locale, şcolile, etc.

Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră că la

descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii ca fiind cerinţe ale

stabilităţii finanţelor publice ale ţări i, astfel:

principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a

solicitărilor de bunuri şi servicii publice;

Pagina 27 din 87


principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe bază beneficiilor

geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;

principiul acceptării costului descentralizării, determinat de diferenţele fiscale

regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;

principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia

comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice pentru înfăptuirea unor

obiective de importanţă naţională;

principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de

transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care prejudiciază

înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea;

principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia aceasta sarcina cade în

seama autorităţilor centrale; Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esenţiale

(sănătate, siguranţă socială, educaţie) tuturor cetăţenilor ţări i;

principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia

unor colectivităţi locale a căror balanţă de nevoi şi capacitate fiscală este deficitară,

necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama unei

scheme prestabilite;

principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de

autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita

atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia (adică, resursele financiare publice trebuie

redistribuite, deopotrivă, pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în

administrarea statului şi în aceea a colectivităţii locale).

Efectele obţinute în funcţionarea finanţelor colectivităţilor locale se referă mai întâi la

preluarea unor atribuţii ale finanţelor autorităţilor publice centrale, apoi la creşterea

necesarului de resurse financiare pentru finanţarea cheltuielilor locale, ceea ce a dus în ultima

vreme la obţinerea dreptului de a se împrumuta pe piaţa capitalului. De asemenea, finanţele

locale au câştigat largi competenţe în materie de control juridic şi bugetar, autorităţile locale

dispun de un sistem contabil propriu.

În România, în bază legii nr. 189 din 14 octombrie 1998 privind proprietatea publică

şi regimul juridic al acesteia, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele

competenţe şi răspunderi în ceea ce priveşte finanţele publice locale:

elaborarea şi aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;

stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii;

Pagina 28 din 87


urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora, pe parcursul anului

bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;

stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale, inclusiv

opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenţi economici specializaţi

sau servicii publice locale, urmărindu-se eficientizarea acestora în beneficiul cetăţenilor;

administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor

administrativ-teritoriale;

angajarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi urmărirea achitării la

scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de

eficienţă;

stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice

locale;

elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în

perspectivă, a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării bugetelor locale anuale;

organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune asupra gestiunilor

proprii, gestiunilor instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea consiliilor locale,

consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

2.2. DESCENTRALIZAREA FINANCIARĂ

Dacă în capitalismul timpuriu finanţele publice se identificau cu finanţele statale,

după trecerea la intervenţionismul economic, apar şi se afirmă tot mai mult finanţele

administraţiilor locale în toate ţări le. În ziua de azi nu se mai pune problema necesităţii

finanţelor locale, ea fiind cvasirecunoscută, disputele n-au încetat, însă ele s-au deplasat

asupra relaţiei centralizare- descentralizare financiară.

Reforma administraţiei publice în Europa reprezintă o problemă mereu actuală. În

ultimul sfert de veac, ţări le occidentale, într-o manieră sau alta, au încercat o regândire a

raporturilor dintre statul central şi puterile locale. Pentru fostele ţări comuniste această

problemă se pune cu mai multă dificultate, atât datorită moştenirii istorice, cât şi datorită

rigorilor procesului de tranziţie la economia de piaţă şi de integrare în noul context

internaţional.

Pagina 29 din 87


Un stat democratic trebuie să înlesnească cetăţenilor săi participarea la administrarea

intereselor publice şi accesul la luarea deciziilor în problemele care îi preocupă.

În toate ţări le democratice, o parte importantă a activităţilor economice se desfăşoară

sub responsabilitatea administrativă, financiară şi legală a autorităţilor locale.

Transferul către comunităţile locale şi către reprezentanţii lor aleşi, a dreptului şi

răspunderii de a decide asupra unor elemente esenţiale care le afectează viaţa socială şi

economică este una din pietrele de temelie ale democraţiei, asigurând implementarea unui

nou concept de societate democratică în România.

Administraţiile locale sunt componente ale unei entităţi mai mari - colectivitatea

statală - şi orice guvern are răspunderea constituţională de a proteja, în anumite limite,

interesele ţări i în ansamblul său. Există o mare diversitate de moduri în care sunt concepute

responsabilităţile autorităţilor locale în diferite ţări ale lumii şi nu există o unică soluţie pentru

modul în care responsabilităţile sunt atribuite unei categorii sau alta de administraţie locală

sau rămân în sarcina administraţiei centrale.

În Franţa, la mijlocul secolului al XIX-lea, guvernul îşi va da seama că dacă se

guvernează bine de la distanţă, nu se administrează bine decât de aproape şi, în consecinţă, nu

este necesar ca toate hotărârile să fie luate la Paris. Transferul de atribuţii administrative către

colectivităţile locale şi autorităţile acestora, numit în acea epocă descentralizare, nu era, în

realitate, decât deconcentrare, în sensul dat în zilele noastre acestui termen.

Aceste două expresii, adeseori confundate, desemnează totuşi realităţi diferite.

Deconcentrarea constă, pentru o autoritate administrativă, în a-i delega unei alte

autorităţi, situate în subordinea acesteia, puterea de a decide în locul primeia. Este vorba

aşadar, de o delegare de putere sau de competenţe, de la o autoritate superioară către o

autoritate ierarhic subordonată pe care prima o controlează îndeaproape.

Se menţine aşadar o administraţie unitară, dar care nu mai este caracterizată prin

uniformitate, autorităţile deconcentrate adaptând la particularităţile locale măsurile şi ordinele

generale ale autorităţilor centrale, printr-o formulă celebră am putea spune că „este acelaşi

ciocan care bate, doar că i s-a scurtat mânerul”.

Descentralizarea constă, dimpotrivă, în a crea sau a recunoaşte existenţa unor

colectivităţi distincte de stat pe plan juridic. Acestea beneficiază de personalitate juridică

(morală) şi sunt titulare de drepturi şi de obligaţii, cu acelaşi titlu ca şi persoanele fizice. Fără

îndoială, personalitatea juridică nu este suficientă pentru a defini descentralizarea, însă

aceasta constituie un element important juridic şi politic, în raport cu deconcentrarea, căci

colectivitatea încetează să fie o simplă circumscripţie administrativă a Statului, pentru a

Pagina 30 din 87


deveni o entitate relativ autonomă. Aceasta posedă organe distincte de cele ale Statului

(consiliu ales, autoritate executivă), dispune de competenţe proprii, este proprietară de

bunuri, recrutează personal, este titulara unui patrimoniu şi îşi stabileşte propriul buget: pe

scurt, poate să se administreze în mod liber.

Autorităţile administrative ale colectivităţilor teritoriale locale sunt alese de cetăţenii

acestora şi răspund în faţa lor, ele deţinând puterea nu de la autoritatea centrală, ci de la

corpul electoral local, pe cale de alegere, numai prin alegere fiind asigurată autonomia.

Administraţia publică îţi pierde caracterul unitar, ea fiind formată din administraţia

statului şi administraţia colectivităţilor teritoriale locale.

Libera administrare nu este sinonimă cu libertatea totală, deoarece colectivitatea

descentralizată este supusă unor reguli, stabilite de către stat, prin lege. Un control exercitat

de stat şi denumit adesea „tutelă", veghează ca, colectivitatea să nu iasă din cadrul normativ

care o guvernează.

Incontestabil, conceptul de autonomie locală este sortit să rămână golit de conţinut

atâta vreme cât autorităţile locale nu dispun de resursele materiale, de competenţele legale şi

de autoritatea politică de care au nevoie pentru a-şi asuma efectiv responsabilităţile ce le sunt

acordate de această autonomie.

Experienţa ţărilor democratice occidentale demonstrează că funcţionarea eficace a

finanţelor şi serviciilor publice locale reprezintă condiţia unei dezvoltări socio-economice

moderne. O veritabilă autonomie locală administrativă presupune în mod necesar o legătură

intrinsecă între dimensiunile politice, juridice şi economice ale acestui proces.

Descentralizarea serviciilor publice şi în mod corespunzător a resurselor financiare

necesare producerii acestora nu este un fenomen trecător, impus de curente politico-

ideologice, ci o necesitate având la bază raţiuni de eficientă şi echitate economică. Experienţa

istorică a multor ţări a demonstrat că autorităţile locale sunt în măsură să mobilizeze şi să

administreze mai eficient resursele, stabilind priorităţi, niveluri şi criterii pentru producerea şi

distribuirea bunurilor şi serviciilor publice mai apropiate de nevoile şi standardele prevalente

într-o colectivitate determinată, faţă de care răspund în mod nemijlocit şi cu care sunt în

contact permanent. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât ele sunt răspunzătoare politic faţă de

alegătorii lor şi în cazul unor nemulţumiri ale acestora, riscă să nu mai fie votate. Până la

urmă separarea finanţelor locale de cele centrale este determinată de raţiuni de eficienţă.

Finanţele locale satisfac mai bine şi mai eficient cerinţele de utilităţi publice în teritoriu.

Problema este însă până unde se poate întinde autonomia financiară, altfel spus, cât să

reprezinte centralismul şi cât descentralizarea în domeniul finanţelor publice.

Pagina 31 din 87


Gradul de centralizare diferă în funcţie de concentrarea administraţiei ţări i, de măsura

în care organele locale sunt subordonate conducerii centrale. Problemele majore, de interes

naţional, care afectează pe toţi cetăţenii, aparţin finanţării centrale. În această categorie intră

toate utilităţile publice destinate convieţuirii cetăţenilor din toată ţara: apărare, ordine publică,

relaţii externe, protecţia mediului, învăţământ, cercetare ştiinţifică, etc.

Unele bunuri şi servicii au o folosinţă strict locală, o utilizare restrânsă sub aspect

geografic. Este cazul unor utilităţi precum construirea de drumuri, poliţia, iluminatul public,

transporturi locale, şcoli, ş.a.

Descentralizarea asigură totodată condiţii pentru o repartizare mai echitabilă a

eforturilor fiscale, care pot fi astfel diferenţiate în funcţie de nivelul şi calitatea serviciilor de

care beneficiază o anumită colectivitate locală.

Pledoaria contemporană în favoarea descentralizării are la bază şi alte motivaţii:

Descentralizarea este un factor de democraţie faţă de înclinaţia numeroaselor state de

a concentra puterea administraţiei numai în mâna autorităţii centrale. Plasând puterea în

apropierea cetăţeanului, descentralizarea îi permite acestuia să participe în mod real la luarea

deciziilor, să urmărească de aproape execuţia deciziilor luate şi să vadă în aleşi mai degrabă

reprezentanţi decât mandatari.

Descentralizarea este un mijloc de a controla mandatarii, aleşi sau numiţi, de a evalua

şi de a corecta în permanenţă politicile publice puse în practică.

Descentralizarea permite o mai bună înţelegere a nevoilor unui membru local şi a

răspunderilor date.

Descentralizarea poate fi un factor al dezvoltării într-o economie de piaţă astfel:

instaurează reţelele de comunicaţii punând în valoare resurse specifice şi permiţând

realizarea unei producţii variate;

facilitează cooperarea ce trebuie să se stabilească între instituţii, întreprinderi şi

colectivităţile teritoriale.

O reală descentralizare administrativă nu poate exista fără asigurarea resurselor

financiare necesare colectivităţilor locale, într-o proporţie corespunzătoare competenţelor şi

responsabilităţilor care le sunt conferite prin lege. Sistemul financiar de care depind aceste

resurse trebuie să fie suficient de diversificat şi evolutiv pentru a permite colectivităţilor

locale să realizeze în mod concret, obiectivele pe care şi le stabilesc.

Descentralizarea nu se realizează numai la nivel administrativ, ci şi în alte domenii

dintre care se remarcă cel economic.

Pagina 32 din 87


Din punct de vedere economic, procesul complex al descentralizării presupune nu

numai transferul unor atribuţii din plan central în plan local, ci realizarea unui transfer de

resurse materiale şi financiare care să asigure reuşita descentralizării.

Într-un context mai larg, descentralizarea cu efectele sale economice este una din căile

prin care se caută depăşirea crizei economice europene, considerându-se că apropierea

conducerii centrale de decizie economică, de întreprinderile şi resursele locale implică o mai

bună valorificare a potenţialului acestora. Autonomia locală scoate în evidenţă că

descentralizarea se fundamentează pe criteriul unităţilor administrativ teritoriale, cărora li se

conferă personalitate juridică, organe reprezentative alese şi un patrimoniu propriu care le

permite să se organizeze şi să se gestioneze ele singure în mod independent.

2.3. Autonomia locală

Constituţia României din 1991 reglementează prin articolul 119 principiile de bază ale

administraţiei publice locale în felul următor: ”administraţia publică în unităţile

administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al

descentralizării serviciilor publice”.

Autonomia locală este concepută în context european ca un element component al “

principiilor democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, care prin

reglementarea ei legală şi aplicarea ei concretă face posibilă descentralizarea puterii”.

Conceptul de autonomie locală este definit prin intermediul Cartei europene pentru

autonomia locală, semnată în 1985 la Strasbourg şi redactată din iniţiativa Conferinţei

permanente a puterilor locale şi regionale din Europa.

Aşa cum menţionează Carta Europeană, „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi

capacitatea efectivă a autorităţilor locale de a decide şi conduce, în limitele stabilite de lege, o

parte substanţială a treburilor publice, pe propria lor răspundere şi în interesul populaţiei din

zonă".

În România conform Legii administraţiei publice nr. 215 din 23 aprilie 2001

legiuitorul a căutat să definească principiul autonomiei locale adoptând următoarea

formulare: “prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul

colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice”. Autonomia locală priveşte

Pagina 33 din 87


organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care,

potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz.

Pentru a exista autonomie locală este necesar să se îndeplinească condiţia întrunirii

cumulative a tuturor elementelor: organizatoric, funcţional şi gestionar.

Din punct de vedere organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea

autorităţilor administraţiei publice locale de către populaţia cu drept de vot care domiciliază

în localitatea respectivă, prin posibilitatea recunoscută a consiliului local de a adopta statutul

localităţii, organigramele şi numărul de personal, a organiza serviciile publice locale şi a

înfiinţa anumite “persoane juridice” de drept public. Autonomia organizatorică, în esenţă, ţine

de capacitatea de autoorganizare a autorităţilor administraţiei publice locale.

Caracterul eligibil al autorităţilor locale ca şi componentă a autonomiei organizatorice

scoate în evidenţă faptul că, colectivităţile locale desemnează ele însele autorităţile care să le

reprezinte interesele, fără intervenţia altor organe ale statului.

Statutul oricărei localităţi este o adevărată carte de vizită a acesteia care pe lângă

elementele pur constatatoare, cuprinde şi o serie de dispoziţii normative referitoare la: modul

de organizare a referendumului local, înfrăţirea cu alte localităţi, bunurile şi criteriile potrivit

cărora acestea pot fi date în administrarea unor regii autonome şi instituţii publice, sau pot fi

închiriate sau concesionate, etc.

Parte a autonomiei organizatorice, organizarea serviciilor publice presupune

aprecierea interesului localităţii în funcţionarea unor asemenea servicii şi adoptarea

regulamentelor de organizare şi funcţionare a acestora, stabilindu-se atribuţiile şi salarizarea

personalului, cu respectarea dispoziţiilor locale. Legea restrânge domeniile de activitate unde

se pot organiza servicii publice şi anume: alimentarea cu apă, canalizare şi epurarea apelor

uzate; producerea, transportul şi distribuirea energiei termice; transportul urban în comun de

călători; administrarea şi întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor, târgurilor, a

drumurilor şi a podurilor de interes judeţean.

Din punct de vedere funcţional, autonomia locală are la bază ideea că însăşi

colectivităţile locale sunt cele care pot cunoaşte cel mai bine propriile necesităţi şi ca urmare

sunt cele mai interesate pentru împlinirea lor. Atât Constituţia României cât şi Legea

administraţiei publice locale recunosc iniţiativa administraţiei locale în soluţionarea

problemelor publice din oraşe şi comune: “Consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte cu

respectarea legii în problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în

competenţa altor autorităţi publice”.

Pagina 34 din 87


Elementul care reprezintă conţinutul principal al funcţionării administraţiei publice

comunale, orăşeneşti şi municipale este cel al plenitudinii de competenţă în soluţionarea

problemelor de interes local. Modul de funcţionare a consiliilor locale este determinat în

primul rând de competenţa recunoscută acestora şi de mijloacele procedurale şi materiale de

care dispun pentru realizarea sarcinilor.

Plenitudinea de competenţă a consiliilor în satisfacerea interesului local rezultă din:

instituirea regulii în conformitate cu care consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte în

probleme de interes local;

Determinarea ca excepţie de la regula de mai sus, a cazurilor când consiliul comunal,

orăşenesc, municipal nu are o asemenea competenţă;

Conformitatea cu dispoziţiile legale atât a regulii, cât şi a excepţiei.

Componenta gestionară a autonomiei locale este reglementată prin lege astfel:

“Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi

gestionarea sub propria responsabilitate a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă”.

Termenul de gestiune are următoarele semnificaţii: desemnează administrarea unui

patrimoniu sau a unor bunuri aparţinând unei persoane de către reprezentantul ei; totalitatea

operaţiilor efectuate de un gestionar privind primirea bunurilor materiale sau valorilor băneşti

dintr-o societate comercială sau instituţie. În ambele cazuri, termenul exprimă existenţa unui

patrimoniu sau a unor bunuri care sunt încredinţate.

Astfel, prin noţiunea de gestionare a intereselor colectivităţilor se desemnează

preocuparea autorităţilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă de a obţine ceea ce

este avantajos, necesar, folositor pentru populaţia pe care o reprezintă. În cadrul acestei

noţiuni se include şi administrarea patrimoniului localităţilor şi a finanţelor locale, fără însă a

se reduce la acestea. Astfel, noţiunea de gestionare a intereselor colectivităţilor cuprinde şi o

serie de elemente nonjuridice care ţin de tradiţia, comportamentul, modul de viaţă al

colectivităţii respective: organizarea vieţii culturale, ştiinţifice şi de agrement, înfiinţarea unor

servicii publice care să răspundă unor nevoi colective, viaţa economică specifică determinată

de structura producţiei şi a comerţului, de zona geografică în care se află localitatea, etc.

Promovarea interesului local prin activitatea consiliilor comunale, orăşeneşti,

municipale şi judeţene nu se poate realiza în afara autonomiei finanţelor locale. Elementele

de natură financiară ale autonomiei locale constau în dreptul fiecărei unităţi administrativ-

teritoriale de a avea buget anual propriu şi competenţa consiliilor de conducere ale

comunelor, oraşelor şi judeţelor de a adopta bugetele locale stabilind cheltuielile în funcţie de

trebuinţele locale, ca şi impozitele, taxele şi împrumuturile necesare.

Pagina 35 din 87


Autonomia financiară este coloana vertebrală a oricărei autonomii locale, deoarece

elementele de natură financiară sunt cele care fac legătura între necesităţile colectivităţilor

locale şi mijloacele puse la dispoziţia acestora pentru realizarea lor.

Asigurarea realizării veniturilor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale are o

importanţă deosebită în ceea ce priveşte autonomia locală, iar modul de utilizare a acestei

surse constituie cea mai elocventă expresie pentru contribuabili, a eficacităţii bugetelor

localităţilor.

Menţionăm că în conformitate cu Legea 27/1994 privind impozitele şi taxele locale,

se constituie ca venituri la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale următoarele impozite şi

taxe: impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru

eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor în domeniul construcţiilor, taxa pentru

şederea în staţiunile baneo-climaterice, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afişaj

şi reclamă, taxa pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de

arhitectură şi arheologice şi alte taxe locale.

Pentru ca finanţele publice şi bugetul să aibă o localizare geografică este necesară

existenţa unei anumite independenţe financiare la nivelul entităţilor regionale, judeţene,

orăşeneşti şi comunale. O astfel de independenţă constituită sub forma autonomiei locale

presupune o zonă care formează o comunitate separată, legal constituită, subordonată statului

şi învestită cu autoritatea de a decide, total sau parţial asupra problemelor proprii de gestiune,

prin intermediul organelor proprii de administrare.

Principiile care stau la bază autonomiei locale sunt:

existenţa unor organe proprii de administrare reprezentând interesele cetăţenilor

colectivităţii respective;

comunitatea poate întreprinde sau antrena pe teritoriul său orice activitate considerată

necesară, dorită de comunitate şi care nu este în afara legii.

Realizarea principiilor enunţate este posibilă numai dacă există o capacitate de

finanţare adecvată la nivel local, metodele de finanţare locală fiind sub influenţa decisivă a

statului. Ca urmare statul deleagă prin legislaţia fiscală dreptul de a stabili impozite entităţilor

locale, astfel încât să se asigure un echilibru corespunzător între activităţile pe care acestea le

pot desfăşura şi sursele fiscale de care dispun.

Necesitatea autonomiei locale este impusă de următoarele circumstanţe:

ea este conformă cu un principiu propriu economiei de piaţă conform căruia fiecare

iniţiativă trebuie susţinută în vederea creşterii eficienţei;

Pagina 36 din 87


la un nivel situat către bază societăţii se cunosc mai bine şi mai operativ nevoile

sociale ale colectivităţii respective ;

există o diferenţiere regională a nevoilor şi preferinţelor indivizilor şi colectivităţilor,

ceea ce impune adecvarea finanţelor publice locale la condiţiile locale pentru a satisface

aceste nevoi;

administrarea unui mare număr de proiecte se poate realiza mai eficient dacă se

respectă autonomia locală.

Cu toate acestea este greu de identificat în lume vreo ţară în care autorităţile locale să

se bucure de o libertate totală şi neîngrădită în ceea, ce priveşte strângerea veniturilor sau

deciziile asupra cheltuielilor. Într-un sistem unitar de guvernământ, autorităţile locale se

bucură de drepturi şi de putere decizională numai în măsura în care acestea le-au fost explicit

garantate prin lege.

Totalitatea resurselor financiare pe care autorităţile locale le au la dispoziţie pentru a-

şi îndeplini competenţele conferite prin legea finanţele publice locale, constituie cel mai

important instrument de transpunere în practică a principiului democratic al autonomiei

locale, privit ca ansamblu de drepturi, pârghii şi mijloace atribuite colectivităţilor locale şi

autorităţilor alese ale acestora pentru a decide în probleme esenţiale care le afectează viaţa

socială şi economică. În sinteză, finanţele publice locale pot fi considerate suportul şi

catalizatorul democraţiei şi dezvoltării la nivel local.

Conceptul de autonomie locală şi cel de descentralizare pe servicii aparţin sistemului

organizării descentralizate a administraţiei publice existente într-un stat, semnificând

modalităţile distincte de diminuare a concentrării puterii executive din mâinile organelor

centrale. De aceea ele au atât elemente comune cât şi elemente de distincţie.

Bază comună este constituită din faptul că ambele concepte reflectă diminuarea

concentrării executive existentă la nivelul organelor centrale, prin transferul de atribuţii în

plan local (descentralizare teritorială) sau prin crearea serviciilor publice autonome

(descentralizarea pe servicii şi autonomizarea lor). De aceea atât Constituţia României cât şi

Legea administraţiei publice locale conferă descentralizării înţelesul larg de diminuare a

concentrării puterii la nivel central prin transferul de atribuţii la nivel local.

Interesul local fiind promovat cu prioritate de autorităţile locale, generează în cadrul

competenţei materiale a acestora plenitudinea de competenţă în realizarea a ceea ce este de

folos, necesar şi util colectivităţilor pe care le reprezintă.

Autonomia financiară locală nu este un simplu privilegiu, aceasta presupunând de

asemenea şi anumite costuri. Mărimea acestor costuri depinde de gradul de dependenţă faţă

Pagina 37 din 87


de stat în procesul de formare a resurselor. Condiţionările sunt evidente. Fie Guvernul deţine

un rol substanţial în formarea resurselor autorităţilor locale, oferind astfel protecţie

autorităţilor locale faţă de riscurile financiare majore, caz în care, în mod logic are pretenţia

de a i se da socoteală de felul în care se cheltuiesc banii, fie autorităţile locale acceptă să-şi

asume deplin consecinţele financiare şi politice ale autonomiei şi să acţioneze în consecinţă,

chiar cu riscul de a se confrunta cu nemulţumirea locuitorilor şi pierderea sprijinului celor

care le-au ales.

2.4. Economia localĂ dIn RomÂnia

în perspectiva aderĂrii la Uniunea EuropeanĂ

Colectivităţile locale din întreaga lume se străduiesc să construiască şi să întreţină o

economie locală prosperă. Colectivităţile locale din România, ca de altfel şi cele din marea

majoritate a ţări lor foste socialiste din Europa Centrală şi de Est sunt confruntate suplimentar

cu o serie de probleme generale:

a) Experienţă redusă în probleme de management;

b) Lipsă de experienţă în dezvoltarea economică locală;

c) Lipsă de experienţă în antrenarea comunităţii locale în problematica specifică

locală;

d) Resurse financiare insuficiente;

e) Sectorul privat puţin dezvoltat care nu permite asigurarea serviciilor necesare către

comunitatea locală;

f) Condiţiile de operare pe piaţă locală insuficient de încurajatoare pentru investiţiile

şi tranzacţiile comerciale;

g) Lipsă unei infrastructuri adecvate;

Reforma instituţională în administraţia publică centrală şi locală este o condiţie

importantă a integrării ţări i noastre în structurile comunitare.

Reforma administrativă necesită schimbări şi reorientări de fond în cadrul juridic şi

instituţional.

Procesul reformei administrative fie la nivel central, fie la nivelul autonomiei locale

are la bază următoarele principii:

- principiul separării funcţiilor politice de cele administrative;

- principiul creării şi funcţionării unor servicii publice profesionale şi neutre politic;

Pagina 38 din 87


- principiul subsidiarităţii;

- principiul autonomiei decizionale;

- principiul transparenţei actului de guvernare şi administrativ;

- principiul respectului faţă de cetăţeni;

Reforma administraţiei publice se conturează în linii mari, într-o primă etapă (1999-

2000), prin promulgarea legilor de bază:

- organizarea şi funcţionarea guvernului şi ministerelor;

- statutul funcţionarului public;

- organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale;

- regimul concesiunilor;

În perioada imediat următoare (2001-2002) îşi vor face efectul o serie de alte

prevederi privind:

- dezvoltarea regională şi zonele defavorizate;

- proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;

- finanţele publice locale.

Perfecţionarea procesului de reformă în administraţia publică locală se fundamentează

prin creşterea autonomiei colectivităţilor locale. Acest deziderat devine viabil prin:

- realizarea autonomiei decizionale;

- realizarea autonomiei financiare;

constituirea şi gestionarea patrimoniului local (public şi privat);

descentralizarea administrativă;

Programul guvernamental în perioada 2001-2004 abordează frontal accelerarea

reformei administraţiei publice centrale şi locale, pornind de la evaluarea critică a Comisiei

Europene a situaţiei actuale din acest domeniu. În acest cadru, Programul urmăreşte

realizarea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, demonstrând că România îşi poate

întări treptat capacitatea administrativă de a face faţă obligaţiilor care îi revin în calitate de

viitor stat membru. Programul de guvernare privind administraţia publică centrală şi locală

are la bază următoarele obiective fundamentale:

Restructurarea profundă a administraţiei publice centrale şi locale se va realiza, în

principal, prin: restructurarea Guvernului în vederea eficientizării actului de guvernare;

reorientarea activităţii unor ministere şi reducerea unui număr important de agenţii

guvernamentale; trecerea unor agenţii guvernamentale în subordinea său coordonarea

ministerelor în vederea asigurării unei activităţi coerente şi eficiente, a unor relaţii funcţionale

normale; înfiinţarea unor ministere noi, pentru a răspunde mai eficient prioritarilor de

Pagina 39 din 87


relansare economică şi de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană (Ministerul

Integrării Europene, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, Ministerul Întreprinderilor Mici şi

Mijlocii şi al Cooperaţiei); unificarea şi transformarea unor agenţii guvernamentale, dovedite

ca ineficiente, în ministere (Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologia Informaţiei, Ministerul

Informaţiilor Publice, Ministerul Turismului); înfiinţarea în structura organizatorică a

ministerelor a unor oficii, conduse de secretări de stat, pentru: relaţia cu parlamentul,

sindicatele şi patronatul; integrare europeană şi relaţii externe; învestitori străini şi autohtoni.

stabilirea, în conformitate cu reglementările legale, a unor structuri de organizare cadru -

suple şi eficiente - privind organizarea şi funcţionarea ministerelor şi agenţiilor

guvernamentale, prefecturilor, consiliilor judeţene şi locale, primăriilor; reducerea numărului

departamentelor, direcţiilor generale, direcţiilor, oficiilor, serviciilor şi birourilor din

administraţia publică centrală şi locală; reducerea substanţială a numărului persoanelor cu

funcţii de conducere din administraţia publică centrală şi locală (secretari generali adjuncţi,

directori generali, directori generali adjuncţi, directori, directori adjuncţi, şefi de oficii, şefi de

servicii şi de birouri); reducerea, pe ansamblu, în mod eşalonat, cu circa 30% a personalului

din ministere şi agenţii guvernamentale, precum şi de la autorităţile publice locale. Pentru

întărirea capacităţii administrative a structurilor guvernamentale se vor stabili, prin hotărâri

ale guvernului, obiectivele, atribuţiunile şi responsabilităţile fiecărui minister şi autoritate

publică centrală; prefectura şi serviciul public descentralizat; pentru funcţionării publici se

vor stabili criterii precise de performanţă care vor sta la bază evaluării anuale a activităţii

acestora.

Schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean prin: realizarea unui

serviciu public în folosul exclusiv al cetăţeanului; creşterea rigurozităţii în motivarea şi

formularea răspunsurilor, precum şi scurtarea termenelor în care autorităţile şi serviciile

publice au obligaţia să răspundă solicitărilor cetăţenilor; eliminarea blocajelor birocratice din

administraţia centrală şi locală cu care sunt confruntaţi cetăţenii şi agenţii economici;

consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional;

perfecţionarea cadrului de funcţionare a democraţiei participative; asigurarea transparenţei

actelor administrative şi comunicarea operativă cu cetăţenii.

Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative

şi financiare, prin: accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice şi preluarea

atribuţiilor de administrare şi finanţare a unor activităţi de către autorităţile administraţiei

locale - consilii judeţene şi consilii locale; transferarea către autorităţile publice locale a

activităţilor şi resurselor corespunzătoare de la bugetul de stat pentru finanţarea unor servicii

Pagina 40 din 87


publice destinate comunităţilor locale: învăţământ, sănătate, cultură, poliţie comunitară,

pompieri, apărare civilă etc. aşezarea pe baze noi, echitabile a impozitelor şi taxelor locale,

care trebuie să devină principala sursă de alimentare a bugetelor locale; perfecţionarea Legii

finanţelor publice locale în scopul asigurării surselor de finanţare pentru funcţionarea

normala a serviciilor publice ale fiecărei comunităţi locale; crearea premizelor necesare

pentru structurarea şi aprobarea unor bugete locale solid fundamentate, capabile să asigure

finanţarea lucrărilor de interes comunitar.

Demilitarizarea, treptată, până cel mai târziu în anul 2002, a unor servicii comunitare,

prin: preluarea evidenţei populaţiei şi organizarea acesteia ca serviciu comunitar de către

primării şi consiliile judeţene (cartea de identitate, cartea de alegator, întocmirea listelor

electorale permanente, permise auto, certificate de înmatriculare etc.); transferarea în

subordinea prefecturilor a evidenţei paspoartelor, prin organizarea unui serviciu public

judeţean specializat; organizarea unor servicii comunitare pentru situaţii de urgenţă (incendii,

inundaţii, grindină, cutremure, îngheţ), care vor prelua atribuţiile actuale ale unităţilor de

pompieri şi de apărare civilă; înfiinţarea la nivelul fiecărei unităţi administrative - comună,

oraş, municipiu - a poliţiei comunitare pentru ordinea publică, prin preluarea unor atribuţiuni

specifice de la inspectoratele de poliţie. Acţiunile prevăzute vor contribui la întărirea

măsurilor de siguranţă personală, de pază şi securitate a fiecărui cetăţean şi a bunurilor sale,

urmărindu-se adoptarea de urgenţă a unor prevederi legale, în concordanţă cu normele din

statele europene avansate.

Depolitizarea structurilor administraţiei publice şi eliminarea clientelismului politic,

prin: respectarea Legii privind statutul funcţionarului public şi aplicarea consecventă a

principiului angajării funcţionarilor publici exclusiv pe criterii de competenţă profesională;

promovarea în funcţii publice numai pe criterii de performanta şi de moralitate, în spiritul şi

pe bază legii; gestionarea coerentă şi corectă a carierei funcţionarului public prin salarizare

corespunzătoare, stimularea şi asigurarea unor condiţii normale de lucru în scopul respectării

principiului stabilităţii şi continuităţii în muncă; crearea unui sistem performant - naţional şi

regional - de pregătire a funcţionarilor publici şi, respectiv, a persoanelor alese în consiliile

locale şi judeţene.

Stoparea birocraţiei administraţiei publice, prin: raţionalizarea procedurilor

administrative; stabilirea unor termene precise de soluţionare a cererilor; raţionalizarea

circuitului documentelor; extinderea utilizării în administraţia publică a echipamentelor şi

tehnologiilor informatice; simplificarea procedurilor de emitere a avizelor şi acordurilor prin

generalizarea sistemului "ghişeului unic".

Pagina 41 din 87


Coerenţa actului administrativ; perfecţionarea managementului în administraţie, prin:

eficientizarea raporturilor dintre administraţia publică centrală şi locală, dintre autorităţile

publice judeţene şi cele din comune şi oraşe; aplicarea unitară şi eficientă a sistemului de

norme şi reglementări în administraţia publică centrală şi locală; crearea unui sistem

informaţional integrat al administraţiei publice centrale şi locale; fundamentarea deciziilor

privind politicile sociale pe studii şi expertize, constituindu-se oficii sociologice de

coordonare metodologică la nivel central, precum şi în cadrul consiliilor judeţene.

Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare şi modernizare a localităţilor rurale şi

urbane, prin: acordarea statutului de comună unui număr de peste 1000 de sate, care

îndeplinesc criteriile legale, asigurându-se astfel apropierea autorităţii administrative de

cetăţean; organizarea ca oraşe a unui număr important de comune care, prin dotările tehnico-

edilitare (alimentare cu apa şi gaze, canalizare, telefonie etc.), se apropie de statutul de

localitate urbană; pregătirea condiţiilor pentru organizarea administrativ-teritoriala în

conformitate cu standardele Uniunii Europene.

Întărirea autorităţii statului şi a răspunderilor acestuia, prin: repunerea în drepturile

constituţionale şi legale a autorităţilor publice - ministere şi agenţii guvernamentale,

prefecturi, consilii judeţene, consilii locale, primari; monitorizarea aplicării reformei

administrative şi a performantelor operaţionale ale autorităţilor publice centrale şi locale;

întărirea controlului gestiunii banului public şi asigurarea transparenţei cheltuielilor prin

informarea periodică a contribuabililor.

Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările din Uniunea Europeană, prin:

asigurarea coerenţei şi a stabilităţii pe termen lung a cadrului legislativ în domeniul

administraţiei publice centrale şi locale; iniţierea unei ample acţiuni de îmbunătăţire a

reglementărilor existente în domeniu şi elaborarea unor reglementări noi, bazate pe principiile

prevăzute de Constituţie şi de Carta Europeană a Autonomiei Locale; elaborarea şi înaintarea

la Parlament, în cursul anului 2001, a următoarelor proiecte pentru asigurarea unităţii de

interpretare şi aplicare, pentru evitarea paralelismelor, a excesului de reglementări şi a

modificărilor repetate ale aceluiaşi act normativ: Codul administrativ; Codul de procedură

administrativă; Codul electoral.

Primirea de noi membri dintre ţările centrale şi est-europene este un proces complex

datorită dificultăţilor economice, sociale şi de sistem cu care se confruntă aceste ţări aflate in

tranziţie, dar mai ales datorită decalajului existent intre nivelul de dezvoltare economică a UE

şi aceste ţări .

Pagina 42 din 87


România a depus eforturi considerabile în direcţia îndeplinirii condiţiilor de aderare la

Uniunea Europeană în domeniul administraţiei publice locale prin: instituirea de legi în

armonie cu reglementările existente în ţări le comunitare, elaborarea de strategii de dezvoltare

pentru zonele defavorizate, extinderea utilizării în administraţia publică a echipamentelor şi

tehnologiilor informatice moderne, depolitizarea structurilor administraţiei publice, ş.a.

Drumul pe care-l are de parcurs ţara noastră nu se rezumă la aceasta, ci trebuie

continuat pe aceeaşi linie pentru a îndeplini condiţiile de aderare la Uniune.

Capitolele la care ţara noastră mai are încă de lucrat sunt cele referitoare la

descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative şi

financiare precum şi la implicarea societăţii civile în luarea deciziilor de interes local, altfel

spus, asigurarea transparenţei actelor administrative şi comunicarea operativă cu cetăţenii.

În ceea ce priveşte descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei

locale administrative putem afirma că s-au înregistrat progrese importante înfiinţându-se

organisme specializate în coordonarea activităţilor locale precum şi instituţii care să răspundă

de buna desfăşurare a serviciilor publice. Referitor la autonomia financiară se poate spune că

în calea realizării acesteia sunt piedici din partea statului, care prin lege hotărăşte posibilităţi

înguste atât în ceea ce priveşte stabilirea cotei la impozite, cât şi instituirea de noi impozite

locale pentru acoperire unor nevoi ale comunităţii, cât şi din partea administraţiei publice

locale care solicită în continuare fonduri de la nivel central pentru completarea fondurilor

proprii (cote defalcate din impozitul pe salarii, din taxa pe valoarea adăugată şi din impozitul

pe venit).

Cel de-al doilea capitol rămas în discuţie priveşte implicarea cetăţenilor în procesul

decizional local pentru care bugetul pe proiecte ar putea reprezenta o alternativă a remedierii

acestei deficienţe.

Sectorul public din România se confruntă în principal cu două mari probleme, pe de o

parte o insuficienţă a resurselor iar pe de altă parte o extrem de ineficientă utilizare a celor

existente, acest tip de buget încercând să atenueze ambele probleme enunţate.

Prin implicarea cetăţenilor în procesul luării deciziei aceştia vor fi motivaţi să

participe activ la constituirea veniturilor bugetului local deoarece pot alege programele pe

care doresc să le finanţeze şi pot urmări în dinamică modul de realizare a acestora.

Bugetul pe programe spre deosebire de bugetul tradiţional apare ca o platformă

program, ca o punte de comunicare spre cetăţeni a modului în care guvernarea locală

utilizează resursele financiare ale comunităţii.

Pagina 43 din 87


Acest tip de buget detaliază cheltuielile unei direcţii pe programe sau activităţi şi nu

pe categorii de cheltuieli stabilind astfel o legătură între serviciile oferite şi costul acestora.

Pe lângă alocarea banilor pentru diverse activităţi sau programe prin intermediul acestui

buget se identifică şi necesarul de forţă de muncă corespunzător sumei alocate.

Un rol foarte important îl ocupă participarea cetăţenilor la procesul de decizie, astfel

ei vor alege direct sau indirect dintre programele prezentate pe cele pe care le consideră

prioritare urmând ca realizarea acestora să se facă în funcţie de disponibilităţile financiare

existente, în ordinea stabilită de alegători.

Realizarea acestor programe nu trebuie neapărat să se limiteze la un singur an nefiind

necesară asigurarea resurselor financiare în cadrul bugetului anual pentru finalizarea

proiectului. Este necesară în schimb proiecţia în viitor a cheltuielilor totale ale proiectului şi a

beneficiilor potenţiale.

Participarea cetăţenilor poate fi realizată pe mai multe căi dintre care putem aminti:

• întruniri publice axate asupra unui anumit subiect sau pe probleme mai ample care

presupun informarea prealabilă a cetăţenilor cu privire la principalele aspecte ale obiectivelor

puse în discuţie;

•forumuri ce se organizează înaintea şedinţelor de consiliu local şi dau posibilitatea

cetăţenilor de a ridica probleme pe care le consideră importante aceasta ajutând consiliul să-şi

formeze o listă de priorităţi pentru anul următor;

• anunţuri publice care servesc informării cetăţenilor cu privire la anumite planuri sau

propuneri urmând ca după fiecare astfel de anunţ să existe o perioadă minimă de primire în

scris a comentariilor publicului;

• sondajele de opinie realizate indirect (prin expediere prin poştă - modalitate mai

puţin eficientă) sau direct prin intermediul unor angajaţi ai primăriei sau a unor firme

specializate;

• comisii consultative ale cetăţenilor care să poată asigura o legătură durabilă între

autorităţile locale şi cei pe care îi reprezintă, etc.

Această participare publică prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje atât pentru

autorităţi cât şi pentru cetăţeni. Astfel autorităţile pot obţine soluţii de maximizare a

veniturilor şi minimizare a cheltuielilor, obţin suportul popular pentru programele promovate,

asigură transparenţa guvernării şi stabilirea priorităţilor dar în schimb trebuie să depună un

efort suplimentar pentru a redacta bugetul într-o formă uşor de înţeles pentru nespecialişti şi

pentru lucrul cu comitetele de cetăţeni.

Pagina 44 din 87


Pentru cetăţeni această modalitate de elaborare a bugetului generează un sentiment de

siguranţă că banii publici sunt cheltuiţi în beneficiul comunităţii şi de apartenenţă la

comunitate şi realizările ei dar la fel ca şi în cazul autorităţilor locale şi la acest nivel necesită

un timp şi un efort suplimentar.

Odată stabilite programele ce urmează a fi realizate, trebuie determinate alternativele

practice pe care autoritatea locală le posedă pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite prin

acele programe şi pe bază unor indicatori de performanţă, trebuie identificate resursele

folosite şi serviciile prestate. Tot pe bază unor indicatori se pot cuantifica după realizarea

proiectului rezultatele şi costurile efective serviciilor respective.

CAPITOLUL III

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE ÎN ROMÂNIA

3.1. Consideraţii generale privind impozitele şi taxele locale în România

Conform legii nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale administraţia

publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul

principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor

administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea

problemelor locale de interes deosebit principii prevăzute, de altfel, şi de Constituţia

României, art. 119.

În virtutea acestor principii, locul şi rolul administraţiei publice, în sistemul statului de

drept, au înregistrat modificări profunde, asigurându-se consiliilor locale şi judeţene, o largă

competenţă şi responsabilitate în rezolvarea problemelor de interes local. Astfel, consiliile

locale şi judeţene trebuie:

să organizeze şi execute lucrările edilitare şi de gospodărie comunală;

să dezvolte reţeaua de învăţământ, sănătate, cultură şi artă;

să crească gradul de urbanizare a oraşelor şi municipiilor etc.

Aceste obiective nu pot fi îndeplinite de către consiliile locale şi judeţene în lipsa unor

fonduri băneşti. În cadrul politicii economice naţionale, comunele, oraşele şi judeţele au

dreptul la resurse proprii, pe care autorităţile administraţiei publice locale le gestionează

potrivit atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii. Resursele financiare ale autorităţilor publice

locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele şi cu responsabilităţile prevăzute de lege.

Pagina 45 din 87


Autorităţile administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele

financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi

judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale.

Veniturile locale provin din trei surse majore:

venituri proprii (impozite locale directe şi indirecte, venituri nefiscale şi din capital);

transferuri de la alte niveluri ale autorităţii publice;

împrumuturi de la instituţiile bancare sau de pe pieţele de capital.

În stabilirea caracterului “local” al unei surse de venit, elementul determinant nu este

acela că respectiva sursă este atribuită unei autorităţi locale, ci că respectiva autoritate are

deplină competenţă sau poate influenţa stabilirea condiţiilor de mobilizare ale acelei resurse

şi/sau competenţa de a decide asupra utilizării sale.

Impozitele şi taxele locale constituie venituri ale bugetelor locale ale unităţilor

administrativ teritoriale şi sunt reglementate prin Legea nr.27/1994 republicată cu

modificările şi completările de rigoare.

Impozitele locale sunt aplicabile tuturor locuitorilor unei localităţi, aceştia fiind

numiţi contribuabili, cu excepţia celor scutiţi prin diferite norme legale. Prin cel mai nou act

normativ în materie de impozite şi taxe locale, Ordonanţa nr.36 din 30 ianuarie 2002 cei care

datorează impozite şi taxe locale sunt anumite persoane fizice şi juridice. Persoanele fizice

asimilate contribuabililor sunt acelea care desfăşoară activităţi economice pe bază liberei

iniţiative ori exercită în mod individual sau prin asociere orice profesie liberală. Persoanele

juridice care datorează impozite şi taxe locale sunt acele entităţi reprezentate de persoanele

fizice, înregistrate legal, ce au un patrimoniu distinct, în scopul desfăşurării unei activităţi,

cum ar fi:

comercianţii, definiţi astfel de Codul comercial, inclusiv unităţile economice ale

persoanelor juridice de drept public, precum şi cele ale organizaţiilor politice, sindicale,

patronale şi cooperatiste, instituţiilor publice, asociaţiilor şi fundaţiilor, cultelor religioase şi

ale altora asemenea, cu excepţia celor menţionate la persoane fizice;

cultele religioase şi unităţile locale ale acestora, cu personalitate juridică;

filialele, sucursalele şi reprezentanţele autorizate să funcţioneze pe teritoriul

României, aparţinând persoanelor fizice sau juridice străine, şi altele asemenea;

orice alte entităţi cu personalitate juridică, cu excepţia instituţiilor şi unităţilor care

funcţionează în subordinea sau în coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Impozitele şi locale sunt acelea pentru care autorităţile locale pot alege bază de

impozitare, pot stabili rata impozitului sau volumul taxei, încasa impozitul sau taxa şi decide

Pagina 46 din 87


liber asupra folosirii rezultatelor. În realitate, rareori se întâlneşte un astfel de grad de

libertate. În statele unitare mai ales, autoritatea în materie de impozite rămâne de obicei, din

considerente constituţionale, o atribuţie a Parlamentului. Stabilirea bazei de impozitare

precum şi încasarea impozitelor rămâne deseori în sarcina administraţiei centrale, autorităţilor

locale lăsându-li-se libertatea de a stabili ratele impozitelor potrivit nevoilor locale în cadrul

unor limite înguste stabilite de lege.

Veniturile nefiscale sunt sub forma dividendelor, chiriilor, vărsămintelor din profitul

întreprinderilor publice aflate în subordinea autorităţilor locale, iar veniturile din capital

reprezintă încasări din vânzările de active deţinute de primării.

Taxele sunt sume percepute pentru servicii administrative specifice prestate

cetăţenilor (eliberarea de autorizaţii de construire, ş.a.) sau pentru autorizarea folosirii

domeniului public, fără a exista o relaţie directă între costul serviciului prestat şi suma taxei

percepute.

Deşi, teoretic ar fi de dorit ca toate cheltuielile locale să fie acoperite din venituri

locale, un astfel de obiectiv rămâne o utopie, în practică neexistând vreo ţară în care alte

niveluri ale autorităţii publice să nu fi contribuit într-o formă sau alta la formarea veniturilor

locale. Transferurile reprezintă resurse primite de bugetele locale din partea altor autorităţi

publice, pe o bază nerambursabilă, care să permită autorităţilor locale să-şi îndeplinească în

mod adecvat obligaţiile care le sunt atribuite prin lege sau pentru a satisface anumite cerinţe

de politică generală stabilite de Guvern.

Transferurile bugetare pot deservi o multitudine de scopuri: ajută la acoperirea

diferenţei dintre cheltuielile impuse de îndeplinirea sarcinilor obligatorii ale autorităţilor

locale şi veniturile fiscale atribuite acestora, pot fi folosite pentru reducerea disparităţilor

existente între administraţiile, mai bogate şi cele mai sărace garantând astfel tuturor

cetăţenilor accesul la un nivel minim de servicii vitale, ajută autorităţile să suporte mai uşor

costul serviciilor furnizate dincolo de frontierele sale politice şi fiscale şi de asemenea

permite Guvernului să implementeze programe specifice.

Dependenţa de transferuri ca surse primare de venituri pentru bugetele locale implică

o serie de riscuri. În primul rând, există riscuri de natură politică. Dacă recurgerea la venituri

provenind din transferuri poate reduce necesitatea ca autorităţile locale să adopte măsuri

nepopulare, precum şi impunerea de noi taxe, creşteri de tarife, etc., ea poate determina în

acelaşi timp şi o sporire a gradului de intervenţie a administraţiei centrale şi o pierdere

semnificativă a autonomiei de decizie. În al doilea rând există şi consecinţe de natură

economică. Un sistem de transfer conceput într-un mod prea generos sau inadecvat din alte

Pagina 47 din 87


puncte de vedere este posibil să determine autorităţile locale să-şi reducă eforturile proprii

pentru exploatarea corespunzătoare a potenţialului local şi/sau efortul de a folosi resursele

publice cu o mai mare eficienţă. Drept urmare, administraţia centrală a statului, ar putea să fie

nevoită, din motive politice, să majoreze transferurile până la un nivel cu mult peste cel

normal, deturnând astfel resursele bugetare, şi aşa deficitare, de la alte destinaţii potenţial mai

productive.

Nu poate fi vorba de o autonomie financiară locală deplină în România, dar aceasta

există totuşi. Acţiunile administraţiilor locale sunt “supuse” legilor în vigoare emanate de la

organele centrale, restricţiilor, dar şi libertăţilor stabilite prin acestea. Aşa cum sunt

reglementate prin cadrul legislativ actual, impozitele şi taxele locale vor fi prezentate la

punctele următoare.

3.2. Principalele venituri fiscale ale bugetelor locale

Veniturile fiscale ale bugetelor locale vor fi prezentate aşa cum apar în ultimul act

normativ în materie de impozite şi taxe locale, şi anume Ordonanţa Nr. 36 din 30 ianuarie

2002, cu precizarea că reglementările aduse, cu excepţia celor referitoare la impozitul pe

spectacole (acestea fiind valabile din momentul publicării ordonanţei în Monitorul Oficial)

intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 2003.

3.2.1. Impozitul pe clădiri

Acest impozit este reglementat prin intermediul Legii nr. 27/1994 privind impozitele

şi taxele locale, republicată în anul 1998, modificată şi completată prin: O.U.G. nr. 62/1998

aprobată prin Legea nr. 149/1999, O.U.G. nr. 15/1999 aprobată prin Legea nr. 122/1999,

O.U.G. nr. 16/1999, O.U.G. nr. 27/1999 aprobată prin Legea 123/1999 şi Legea nr. 67/2000

şi prin Ordonanţa Nr.36 din 30 ianuarie 2002.

Obiectul impunerii îl reprezintă toate clădirile indiferent de destinaţia pentru care sunt

utilizate incluzând şi dependinţele: bucătăria, cămara, baia, pivniţa, garajul, magazia, grajdul,

remiza şi altele, precum şi spaţiile construite cum sunt: chioşcuri, cabane, barăci, magazine,

depozite etc. Conform ultimelor reglementări sunt supuse impozitului pe clădiri şi acele

Pagina 48 din 87


clădiri care au fost executate fără autorizaţie de construire, fără ca acestea sa se considere

autorizate.

Plătitorii sunt orice persoane fizice, individuale sau constituite în asociaţii de orice

natură precum şi orice persoane juridice, indiferent de modul de organizare, tipul sau forma

de proprietate, române sau străine care deţin în proprietate clădiri.

În cazul clădirilor proprietate publică şi privată a statului ori a unităţilor administrativ-

teritoriale, aflate în administrarea sau în folosinţa, după caz, a contribuabililor, impozitul pe

clădiri se datorează de către cei care le au în administrare sau în folosinţă.

Bază de impunere este diferită în funcţie de tipul de contribuabil: persoană fizică sau

juridică. Astfel, în cazul persoanelor fizice, bază de impunere este determinată în funcţie de

felul, destinaţia şi locul unde sunt situate clădirile, stabilindu-se valori impozabile pe metru

pătrat, iar în cazul persoanelor juridice, bază de impunere o constituie valoarea de inventar la

care este înregistrată clădirea în contabilitatea persoanei juridice.

Cotele de impunere se situează în cazul persoanelor fizice la nivelul valorii de 0,2% în

mediul urban şi de 0,1 % în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii aşa cum rezultă

din Anexa 1.

Impozitul pe clădiri, în cazul contribuabililor persoane juridice se calculează prin

aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1,5% asupra

valorii de inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea acestora. Daca persoanele juridice

nu au efectuat nici o reevaluare a clădirilor începând cu anul 1998, cota impozitului pe clădiri

este între 3% şi 5%, aplicată la valoarea de inventar a clădirii.

Pentru persoanele juridice care deţin mai multe clădiri cu destinaţia de locuinţă,

impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

cu 25% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 50% pentru cea de a doua clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 75% pentru cea de a treia clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 100% pentru cea de a patra clădire şi următoarele, în afara celei de la adresa de

domiciliu.

Reducerile sunt legate de valoarea impozabilă, care se diminuează în raport cu

perioada în care au fost realizate clădirile, după cum urmează:

• înainte de anul 1950 - reducere 15 %;

• între anii 1951 -1977 - reducere 5 %.

De asemenea, persoanele fizice beneficiază de o bonificaţie de 5 %, dacă plata

impozitului datorat pe întregul an se efectuează până la data de 15 martie a anului fiscal.

Pagina 49 din 87


Scutirile se referă atât la obiectul impunerii cât şi la subiecţii impunerii. Astfel nu sunt

supuse impozitului următoarele categorii de clădiri:

• clădirile aparţinând instituţiilor publice, cu excepţia celor folosite în alte scopuri faţă

de cele normale;

• clădirile care potrivit legii sunt considerate monumente istorice, de arhitectură şi

arheologie precum şi muzee şi case memoriale cu excepţia spaţiului acestora folosite în alte

scopuri, respectiv activităţi economice sau comerciale;

• clădirile care prin destinaţie constituie lăcaşuri de cult;

• construcţiile şi amenajările funerare din cimitire;

• construcţiile speciale, cum sunt: platformele de foraj marin; centrale hidroelectrice,

termoelectrice, nuclearo-electrice; sondele de ţiţei, gaze; coşurile de fum, barajele şi

construcţiile accesorii, podurile, viaductele, apeductele, tunelurile, conductele pentru

transportul produselor petroliere, a gazelor şi a lichidelor industriale; puţurile de mină;

galeriile, planurile înclinate subterane şi rampele de puţ.

Contribuabilii scutiţi de la plata impozitului pe clădiri sunt: veteranii de război,

văduvele de război, văduvele necăsătorite ale veteranilor de război, eroi martiri şi urmaşi

acestora, răniţii şi alţi luptători pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989.

Aşezarea şi plata

Stabilirea impozitului datorat se realizează prin declaraţia de impunere depusă de

proprietarul clădirii la organul fiscal teritorial pe raza căruia se află clădirea. Clădirile noi,

dobândite în cursul anului se impun cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în

care acestea au fost dobândite. De asemenea şi scăderea de la impunere a clădirilor demolate,

distruse sau trecute în administrarea sau proprietatea altor contribuabili are loc tot de la data

de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs una dintre situaţiile menţionate.

Impozitul pe clădiri este anual şi se plăteşte trimestrial, în rate egale până la data de

15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. Neplata la termen atrage majorări de întârziere

în conformitate cu legislaţia în vigoare.

3.2.2. Impozitul şi taxa pe teren

Este supus aceloraşi acte normative ca şi impozitul pe clădiri (Legea 27/1994,

republicată cu modificările şi completările ulterioare).

Obiectul impunerii

Pagina 50 din 87


Impozitul pe teren se stabileşte anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, în mod

diferenţiat, în intravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi zone, iar în extravilanul

localităţilor, pe ranguri de localităţi şi categorii de folosinţă a terenurilor, pe zone aşa cum

reiese din Anexa 2 şi Anexa 3. Încadrarea terenurilor pe zone şi pe categorii de folosinţa, în

intravilan şi extravilan, se face de către consiliile locale, în funcţie de poziţia terenurilor faţă

de centrul localităţii, de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi

administrativ-teritoriale, conform documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism,

registrelor agricole, evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor evidenţe

agricole ori cadastrale.

Plătitorii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin în proprietate terenuri din

categoria celor menţionate anterior.

Stabilirea impozitului datorat pentru suprafeţele de teren ocupate de clădiri şi de alte

construcţii se face pe bază a două elemente: pe bază evidenţelor conduse de consiliile locale

şi pe bază declaraţiilor depuse de contribuabili (declaraţii în care trebuie să se facă încadrarea

pe zone conform hotărârilor emise de consiliile locale).

În cazul în care au loc modificări de genul trecerii unor comune în categoria oraşelor

sau a oraşelor la municipii, impozitul pe teren se modifică corespunzător noii încadrări a

localităţii în care sunt situate terenurile, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui

în care a survenit această modificare. Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate

pentru unele terenuri proprietate de stat, pe care le-au deţinut anterior în administrare sau

folosinţă, datorează impozitul pe teren începând cu 1 a lunii următoare celei în către a

survenit această modificare.

Pentru terenurile proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ-

teritoriale aflate în administrarea sau în folosinţa regiilor autonome, societăţilor comerciale,

societăţi şi a altor persoane juridice, utilizate în alte scopuri decât pentru agricultură sau

silvicultură, acestea datorează taxa pe teren. Pentru terenurile ocupate de drumuri şi căi ferate

contribuabilii datorează şi taxa pe teren ce se stabileşte anual, în lei/km, diferenţiată după

cum urmează:

pentru drumuri 20.000 lei/km;

pentru căi ferate normale 39.000 lei/km;

pentru căi ferate înguste 20.000 lei/km. Taxa se datorează numai pentru liniile ferate

şi drumurile până la accesul în incinta unităţii.

Unităţile de transport feroviar sunt scutite de taxa pe teren.

Scutiri

Pagina 51 din 87


Nu se datorează impozit pe teren pentru: terenurile ocupate de construcţii şi amenajări

funerare din cimitire; terenurile ocupate de clădiri care, potrivit legii, sunt considerate

monumente istorice, de arhitectură, arheologie, precum şi muzeele, casele memoriale, cu

excepţia spaţiilor acestora folosite pentru activităţi economice sau comerciale; terenurile pe

care sunt amplasate clădirile instituţiilor publice, cu excepţia cazului în care clădirile sunt

folosite în alte scopuri; terenurile ocupate de clădiri care, prin destinaţia lor, constituie

lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor recunoscute de lege.

Nu se datorează taxa pe teren pentru: terenurile aflate în administrarea sau folosinţa

instituţiilor publice; terenurile care prin natura lor sunt improprii pentru agricultură şi

silvicultură inclusiv cele ocupate cu islazuri, bălţi sau lacuri de acumulare; terenurile utilizate

pentru exploatările de subsol în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului;

terenurile folosite ca păşuni, fâneţe naturale, plantaţii de pomi fructiferi, pepiniere şi alte

terenuri cu destinaţii similare; terenurile pe care sunt în curs de execuţie obiective noi de

investiţii precum şi pentru terenurile scoase definitiv din circuitul agricol şi silvic pentru

construcţii care deservesc activitatea agricolă şi silvică, lucrări de îmbunătăţiri funciare,

regularizarea cursurilor de apă, realizarea de surse de apă potabilă şi obiective meteorologice.

Plata se realizează la aceleaşi termene ca şi în cazul impozitului pe clădiri.

3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport

Această taxă, reglementată prin aceleaşi acte normative ca şi precedentele două, are

drept obiect al impunerii mijloacele de transport, atât cele cu tracţiune mecanică cât şi cele pe

apă.

Subiecţii impunerii sunt persoanele fizice sau juridice, române sau străine care posedă

mijloace de transport din categoriile prezentate anterior.

Mod de calcul

Pentru determinarea taxei, criteriul folosit este cel al capacităţii cilindrice a motorului

(pentru mijloacele de transport cu tracţiune mecanică) şi respectiv al tipului de mijloc de

transport pe apă (în cel de-al doilea caz).

Astfel, pentru mijloace de transport cu tracţiune mecanică, taxa se stabileşte pentru

fiecare 500 cm3 sau fracţiune sub 500 cm3.

Taxa pentru fiecare 500 cm3 este diferenţiată pe feluri de autovehicule, pentru

remorci, semiremorci şi rulote taxele fiind stabilită în funcţie de capacitatea acestora , iar

Pagina 52 din 87


pentru mijloacelor de transport pe apă taxa se stabileşte anual, în funcţie de tipul mijlocului

de transport, aşa cum reiese din Anexa 4, Anexa 5, Anexa 6, Anexa 7.

Pentru alte mijloace de transport cu tracţiune mecanică precum: autospeciale,

autogunoiere, autocisterne, automacarale, motostivuitoare, etc., nivelul taxei este cel prevăzut

pentru autobuze, autocare, microbuze şi autocamioane de orice fel.

Scutiri

Nu sunt supuse taxei: mijloacele de transport fără tracţiune mecanică; autoturismele,

motocicletele cu ataş şi triciclurile cu motor care aparţin invalizilor dacă sunt adaptate

invalidităţii lor precum şi bărcile şi luntrile folosite de localnicii din Delta Dunării şi Insula

Mare a Brăilei pentru transport de uz personal.

De asemenea, instituţiile publice şi persoanele juridice care au ca profil de activitate

transportul în comun de călători din interiorul localităţilor, sunt scutite de plata taxei asupra

mijloacelor de transport.

Aşezarea impunerii

Această taxă se datorează începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite iar

în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din evidenţele organelor de poliţie sau ale

căpităniei porturilor, taxa se dă în scădere începând cu data de întâi a lunii în care a apărut

una dintre aceste situaţii.

Stabilirea taxei se face de către organele teritoriale pe raza cărora contribuabilii îşi au

domiciliul sau sediul, pe bază declaraţiei de impunere. Contribuabilii care datorează taxa

asupra mijloacelor de transport sunt datori să îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege, atât

referitoare la declararea dobândirii mijlocului de transport cât şi în ceea ce priveşte

schimbările intervenite ulterior declarării care conduc la modificarea cuantumului taxei.

În cazul în care contribuabilii proprietari de mijloace de transport supuse taxei au

plecat din localitatea de domiciliu sau din sediu, sunt obligaţi să declare, în termen de 30 de

zile, la organul fiscal de la vechiul domiciliu sau sediu, data mutării şi noua adresă, în

vederea înregistrării debitului la organul fiscal de la noul domiciliu.

Plata taxei

Taxa asupra mijloacelor de transport este anuală dar se plăteşte trimestrial, până la

data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

Persoanele fizice şi juridice străine, care solicită înmatricularea temporară a

mijloacelor de transport trebuie să achite integral taxa datorată, la data luării în evidenţă de

către organele fiscale.

Pagina 53 din 87


Neplata la termen atrage după sine plata unor majorări de întârziere conform actelor

normative în vigoare.

3.2.4. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor

Pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor contribuabilii datorează taxe

diferenţiate în funcţie de natura acestora şi a mediului rural sau urban în care este situată

localitatea respectivă.

Mod de calcul

Cuantumul taxelor prevăzute în Anexa 8 este stabilit de către consiliile locale sau

judeţene după caz în anumite limite. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se

calculează pe bază valorii declarate de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizaţiei de

construire. La terminarea lucrărilor beneficiarii autorizaţiei de construire, în termen de 15 zile

de la data expirării termenului de executare stabilit prin aceasta, sunt obligaţi sa declare

structurilor specializate în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului ale autorităţilor

administraţiei publice locale valoarea reală a lucrărilor, în vederea regularizării taxei pentru

autorizaţia de construire. Structurile specializate vor regulariza taxa pentru autorizaţia de

construire pe bază valorii reale a lucrărilor declarate de către solicitant, în termen de 15 zile

de la data expirării termenului de executare stabilit prin autorizaţia de construire.

Plata taxei

Taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor se plătesc prealabil

eliberării sau vizării, după caz, a certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor. Dovada plăţii taxei se

păstrează la structura specializată a autorităţii administraţiei publice locale care a eliberat

documentele respective.

3.2.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de

reclamă şi publicitate

Subiectul impunerii este reprezentat de către următoarele categorii de contribuabili:

cei care beneficiază sub diverse forme de serviciul de reclamă şi publicitate, cei care folosesc

mijloacele de publicitate prin afişaj, panouri şi cei care au firme instalate la locul exercitării

activităţii.

Pagina 54 din 87


Cuantumul taxei şi modul de efectuare a plăţii sunt prezentate mai jos pe categorii de

contribuabili.

Contribuabilii care beneficiază sub diverse forme de serviciul de reclamă şi

publicitate sunt obligaţi sa încheie contracte în acest sens şi datorează bugetelor locale o taxa

de reclamă şi publicitate care poate fi cuprinsă între 1% şi 3% din valoarea contractului,

exclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă. Taxa datorata se plăteşte lunar de către cel care

efectuează reclamă şi publicitatea la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei

raza se realizează serviciul, până la data de 10 a lunii următoare, pe toată perioada

desfăşurării contractului, începând cu luna în care taxa a devenit exigibilă. Taxa devine

exigibila la data intrării în vigoare a contractului de prestare a serviciului de reclamă şi

publicitate.

Cota procentuala şi cuantumul taxei prevăzut în sumă fixă se stabilesc de către

consiliile locale în a căror raza teritorială se realizează publicitatea.

Pentru folosirea mijloacelor de publicitate prin afişaj, panouri sau alte asemenea

mijloace publicitare beneficiarii datorează o taxă care poate fi cuprinsă între 65.000 lei/an/m2

şi 130.000 lei/an/m2 sau fracţiune de m2 şi se plăteşte anticipat de către beneficiarul

publicităţii, proporţional cu numărul de luni de utilizare, la bugetul local al unităţii

administrativ-teritoriale pe a cărei rază este expus afişul publicitar. În situaţiile în care

mijloacele de reclamă şi publicitate au o durată mai mare de un an, taxa se plăteşte până la

data de 31 ianuarie a fiecărui an.

Pentru firmele instalate la locul exercitării activităţii taxa anuală se stabileşte în

funcţie de dimensiunea acestora şi poate fi cuprinsă între 121.000 lei/an/m2 şi 194.000

lei/an/m2 sau fracţiune de m2, contribuabilii au obligaţia sa o achite trimestrial la bugetul local

al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară activitatea,

în patru rate egale, astfel: până la 15 martie, până la 15 iunie, până la 15 septembrie şi până la

15 noiembrie. Instituţiile publice nu datorează taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi

publicitate. Această taxă nu se datorează pentru panourile de identificare a instalaţiilor

energetice.

3.2.6. Impozitul pe spectacole

Pagina 55 din 87


Acest impozit este introdus prin H.G. nr. 6174/1991 hotărâre abrogată odată cu

apariţia în 10 iulie 1998 a Legii 147 şi este reglementat actualmente prin Ordonanţa 36 din 30

ianuarie 2002.

Subiecţii impunerii sunt persoanele fizice şi juridice care organizează cu plată

spectacole, manifestări artistice sau sportive şi alte activităţi de genul celor care sunt

organizate de videoteci şi discoteci.

Bază impozabilă este reprezentată de încasările din vânzările abonamentelor şi

biletelor de întrare.

Pentru manifestările artistice şi competiţiile sportive impozitul pe spectacole se

stabileşte asupra încasărilor din vânzarea abonamentelor şi a biletelor de intrare, prin

aplicarea următoarelor cote: a) 2% pentru manifestările artistice de teatru, de operă, de

operetă, de filarmonică, cinematografice, muzicale, de circ, precum şi pentru competiţiile

sportive interne şi internaţionale;

b) 5% pentru manifestările artistice de genul: festivaluri, concursuri, cenacluri, serate,

recitaluri sau alte asemenea manifestări artistice ori distractive care au un caracter ocazional.

Pentru activităţile artistice şi distractive de videotecă şi discotecă impozitul pe

spectacole se stabileşte în funcţie de suprafaţa incintei în care se desfăşoară spectacolul, după

cum urmează: a) în cazul videotecilor, de la 500 lei/m2/zi la 1.000 lei/m2/zi;

b) în cazul discotecilor, de la 1.000 lei/m2/zi la 2.000 lei/m2/zi.

Cuantumul taxei prevăzute în sumă fixă se stabileşte de către consiliile locale în a

căror rază teritorială se realizează activităţile artistice şi distractive, în limitele prevăzute mai

sus. Pentru determinarea impozitului pe spectacole, asupra nivelurilor menţionate în

paragraful anterior se aplică coeficienţii de corecţie pozitivă menţionaţi la nota din Anexa 1.

Plătitorii impozitului pe spectacole sunt, de asemenea, obligaţi: să respecte normele

tehnice privind tipărirea, înregistrarea, vizarea, evidenţa şi gestionarea, după caz, a

abonamentelor şi a biletelor de intrare la spectacole; sa elibereze bilete de intrare la

spectacole pentru toate sumele încasate şi să nu practice tarife mai mari decât cele înscrise pe

bilete; să pună la dispoziţie organelor de control documentele care atesta calculul şi plata

impozitului pe spectacole; obligaţia să depună o declaraţie care va conţine suprafaţa incintei,

precum şi zilele în care se desfăşoară spectacolele, până cel târziu la data de 15 inclusiv,

pentru luna următoare.

Plata impozitului

Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15 inclusiv a lunii următoare

celei în care se realizează venitul la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei

Pagina 56 din 87


rază se desfăşoară spectacolul. Plătitorii de impozit pe spectacole răspund de exactitatea

calculului şi de vărsarea la timp a impozitului.

Nu se datorează impozit pentru sumele cedate din încasările la spectacole cu scopuri

umanitare şi de asemenea instituţiile publice nu datorează impozitul pe spectacole.

Încălcarea normelor tehnice privind tipărirea, înregistrarea, vizarea, evidenţa şi

gestionarea, după caz, a abonamentelor şi a biletelor de intrare la spectacole constituie

contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.000.000 lei la 10.000.000 lei.

3.2.7. Taxa hotelieră

Subiectul impunerii

Taxa hotelieră se datorează de persoanele fizice în vârsta de peste 18 ani pentru

şederea în municipii, oraşe sau comune, consiliile locale putând să hotărască instituirea

acestei taxe.

Modul de calcul

Taxa se determină pe bază cotei stabilite de consiliile locale între 0,5% şi 5%, în mod

diferenţiat, în funcţie de categoria unitarii de cazare, la ţări fele practicate de aceasta. Pentru

şederea în staţiunile turistice, declarate conform legii, taxa se determină pe bază cotei stabilite

de consiliile locale între 0,5% şi 5%, în funcţie de categoria unităţii de cazare, la ţări fele

practicate de aceasta pentru o noapte de cazare, indiferent de durata sejurului.

Plata taxei

Încasarea taxei are loc prin intermediul persoanelor juridice prin care se realizează

cazarea, o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate, şi se varsă la bugetul local în

primele 10 zile ale fiecărei luni pentru luna precedentă.

Persoanele care au domiciliul în aceste localităţi, cele aflate în deplasare în interesul

serviciului, turiştii cazaţi la cabanele turistice aflate în afara staţiunilor turistice, persoanele cu

handicap, pensionarii, elevii şi studenţii sunt scutiţi de plata taxei hoteliere.

3.2.8. alte Taxe locale

În exercitarea atribuţiilor ce le revin în administrarea domeniului public şi privat al

unităţilor administrativ-teritoriale, consiliile locale sau judeţene, după caz, pot institui taxe

Pagina 57 din 87


zilnice cuprinse între 1.000 lei şi 100.000 lei pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi

vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologice.

Între aceleaşi limite consiliile locale pot institui taxe zilnice pentru deţinerea în

proprietate sau în folosinţă, după caz, de utilaje destinate sa funcţioneze în scopul obţinerii de

venit. Categoriile de utilaje se stabilesc de către consiliile locale.

Consiliile locale pot institui taxe pentru vehiculele lente, în sumă fixă, pentru fiecare

vehicul, ce pot fi cuprinse între 26.000 lei/an şi 260.000 lei/an. Lista care cuprinde vehiculele

lente aşa cum apare în ordonanţa 36 din 30 ianuarie 2002 este următoarea:

1. Autocositoare 2. Autoexcavator (excavator pe autoşasiu) 3. Autogreder 4.

Autoscreper 5. Autostivuitor 6. Buldozer pe pneuri 7. Combina agricola pentru recoltat

cereale sau furaje 8. Compactor autopropulsat 9. Electrocar cu echipamente: sudură, grup

electrogen, pompă etc. 10. Excavator cu racleţi pentru săpat şanţuri 11. Excavator cu rotor

pentru săpat şanţuri 12. Excavator pe pneuri 13. Freză autopropulsată pentru canale 14. Freza

autopropulsată pentru pământ stabilizat 15. Freză rutieră 16. Încărcător cu o cupă pe pneuri

17. Instalaţie autopropulsată de sortare-concasare 18. Macara cu greifer 19. Macara mobilă pe

pneuri 20. Macara turn autopropulsată 21. Maşina autopropulsată multifuncţională pentru

lucrări de terasamente 22. Maşina autopropulsată pentru construcţia şi întreţinerea drumurilor

23. Maşină autopropulsată pentru decopertarea îmbrăcămintei asfaltice la drumuri 24. Maşina

autopropulsată pentru finisarea drumurilor 25. Maşina autopropulsată pentru forat 26. Maşina

autopropulsată pentru turnat asfalt 27. Plug de zăpada autopropulsat 28. Şasiu autopropulsat

cu ferăstrău pentru tăiat lemn 29. Tractor pe pneuri 30. Troliu autopropulsat 31. Utilaj

multifuncţional pentru întreţinerea drumurilor 32. Vehicul de pompieri pentru derularea

furtunurilor de apa 33. Vehicul pentru măcinat şi compactat deşeuri 34. Vehicul pentru

marcarea drumurilor 35. Vehicul pentru tăiat şi compactat deşeuri.

Sumele provenite din taxele prezentate mai sus constituie venituri proprii ale

bugetelor locale şi se plătesc anticipat.

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ PRIVIND STRUCTURA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

LOCALE LA PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ARAD.

Primăria Arad are sediul în Palatul Administrativ din Bulevardul Revoluţiei, nr. 75,

sediu pe care îl mai împarte cu Prefectura şi Consiliul Judeţean Arad. Conform cu Legea

Pagina 58 din 87


Administraţiei publice locale (municipiul Arad se încadrează în categoria de oraşe cu un

număr de locuitori cuprins între 150.000 şi 200.000) în cadrul Primăriei Arad sunt angajaţi

200 de funcţionari publici, dintre care 31 lucrează în cadrul departamentului de conducere, iar

restul în execuţie. Din organigrama primăriei rezultă că există patru direcţii subordonate două

primarului, iar celelalte două viceprimarilor, precum şi o serie de servicii şi birouri. Direcţia

Fiscală este cea care se ocupă de colectarea impozitelor şi taxelor de la populaţie, cât şi de la

persoanele juridice, precum şi de ţinerea evidenţei contribuabililor, iar previzionarea şi

realizarea efectivă a bugetului local revine Serviciului Buget din cadrul Primăriei Arad.

La începutul studiului privind impozitele şi taxele locale la Primăria Arad am realizat

o analiză a structurii veniturilor fiscale pe categorii de impozite şi taxe, analiză bazătă pe

datele reale prelucrate în cadrul Serviciului Buget al primăriei, regăsite în tabelele de mai jos.

În tabelul 4.1. este prezentată ponderea veniturilor fiscale, cu cele două componente

ale lor, impozite directe şi impozite indirecte, în total venituri la bugetul local Arad în anii

2000 şi 2001, relevându-se în acelaşi timp structura veniturilor fiscale.

Tabelul 4.1.

PONDEREA VENITURILOR FISCALE ÎN TOTAL VENITURI

Denumire indicator Cod

rând

Buget 2000

(mii lei)

Buget 2001

(mii lei)

Ponderi

2000 (%)

Ponderi

2001 (%)

VENITURI - TOTAL 1 321.642.101 679.691.298 100 100

VENITURI FISCALE

(rând 3+4)

2 86.024.145 134.416.832 26,75 19,78

IMPOZITE DIRECTE 3 84.172.065 130.361.532 26,17 19,18

IMPOZITE

INDIRECTE

4 1.852.080 4.055.300 0,58 0,60

Observăm în anul 2000 că veniturile fiscale reprezintă 86.024.145 mii lei din totalul

veniturilor bugetului local de 321.642.101 mii lei, acelaşi lucru îl putem exprima sub formă

de ponderi astfel: veniturile fiscale reprezintă 26,75% din totalul veniturilor bugetului local.

Restul de 73,25% s-au realizat din venituri nefiscale, venituri din capital, venituri cu

destinaţie specială, din prelevări şi subvenţii primite de la bugetul de stat şi încasări din

rambursarea împrumuturilor acordate.

Pagina 59 din 87


În 2001 se observă o reducere a ponderii veniturilor fiscale în favoarea categoriilor

menţionate mai sus (venituri nefiscale, venituri din capital, venituri cu destinaţie specială, din

prelevări şi subvenţii primite de la bugetul de stat şi încasări din rambursarea împrumuturilor

acordate), acestea reprezentând doar 19,78% din total venituri fiind de 134.416.832 mii lei.

Veniturile fiscale, la rândul lor sunt alcătuite din impozite directe şi impozite

indirecte, acestea participând într-o pondere mai mare sau mai mică la realizarea veniturilor

fiscale, aşa cum rezultă din tabelul 4.2. În anul 2000, la realizarea veniturilor de natură fiscală

participă în proporţie de 97,85% impozitele directe şi în proporţie de 2,15% impozitele

indirecte. Foarte lesne se poate observa că impozitele directe deţin ponderea cea mai mare în

cadrul veniturilor fiscale, în Bugetul Local Arad pe anul 2000. Şi în anul 2001, impozitele

directe deţin cea mai mare pondere în realizarea veniturilor cu caracter fiscal, reprezentând

96,98% din acestea, impozitele indirecte regăsindu-se în proporţie de 3,02% în veniturile

fiscale.

Tabelul 4.2.

PONDEREA IMPOZITELOR DIRECTE ŞI INDIRECTE ÎN TOTAL VENITURI FISCALE


rând

Buget 2000

(mii lei)

Buget 2001

(mii lei)

Ponderi

2000 (%)

Ponderi

2001 (%)

VENITURI FISCALE 1 86.024.145 134.416.832 100 100

IMPOZITE DIRECTE 2 84.172.065 130.361.532 97,85 96,98

IMPOZITE INDIRECTE 3 1.852.080 4.055.300 2,15 3,02

Aceste informaţii nu sunt relevante pentru a afla amănunte concrete cu privire la

cauzele care au determinat o asemenea structură a veniturilor fiscale deoarece în acest sens

trebuie făcută o analiză a fiecărui impozit şi a fiecărei taxe care sunt în componenţa

impozitelor directe şi a celor indirecte.

Impozitele directe au în structura lor trei mari categorii de impozite: impozitul pe

profit, impozite şi taxe de la populaţie precum şi de la persoane juridice. În tabelul 4.3. este

pusă în evidenţă această structură, precum şi proporţia în care fiecare componentă participă la

realizarea impozitelor directe.

Tabelul 4.3.

STRUCTURA IMPOZITELOR DIRECTE

Pagina 60 din 87



rând

Buget 2000

(mii lei)

Buget

2001 (mii

lei)

Ponderi

2000 (%)

Ponderi

2001 (%)

IMPOZITE DIRECTE 1 84.172.065 130.361.5

32

100 100

IMPOZITUL PE PROFIT 2 5.100 300.000 0,01 0,23

IMPOZITE SI TAXE DE

LA POPULATIE

3 60.980.456 86.743.14

1

72,45 66,54

IMPOZITE DE LA

PERSOANE JURIDICE

4 23.186.509 43.318.39

1

27,55 33,23

Impozitul pe profit se datorează Primăriei Arad de către Regia Autonomă de Drumuri,

fiind calculat prin aplicarea cotei de 25% asupra profitului brut realizat de regia respectivă.

Pe anul 2000 impozitul pe profit vărsat la bugetul local a fost de 5.100 mii lei, respectiv

0,01% din cuantumul impozitelor directe. În anul 2001 suma reprezentând impozit pe profit

de la Regia Autonomă de Drumuri a fost de 300.000 mii lei, adică 0,23% din total impozite

directe. Pe bază acestor date putem spune că participarea impozitului pe profit la realizarea

veniturilor bugetului local este foarte mică în cei doi ani supuşi analizei.

În tabelul 4.4. sunt prezentate impozitele şi taxele de la populaţie, diferenţiate pe

impozite şi taxe componente, cu sumele şi ponderile aferente fiecărei categorii, date pe bază

cărora se va face analiza structurală pe cei doi ani în cele ce urmează.

Tabelul 4.4

Structura impozitelor şi taxelor de la populaţiE


rând

Buget 2000

(mii lei)

Buget 2001

(mii lei)

Ponderi

2000

(%)

Ponderi

2001

(%)

IMPOZITE SI TAXE DE LA

POPULAŢIE

1 60.980.456 86.743.141 100 100

Impozitul pe veniturile liber

profesioniştilor, meseriaşilor si ale

altor persoane fizice independente

2 2.000.000 500.000 3,28 0,58

Pagina 61 din 87


si asociaţiilor familiale

Impozitul pe clădiri de la persoane

fizice

3 37.114.550 56.219.646 60,86 64,81

Taxe asupra mijloacelor de

transport deţinute de persoane

fizice

4 3.500.000 8.635.320 5,74 9,96

Impozitul pe veniturile din

închirieri, subînchirieri, locaţii de

gestiune si arendări

5 890.000 290.000 1,46 0,33

Impozitul pe veniturile obţinute

din drepturi de autor si cele

cuvenite inventatorilor si

inovatorilor

6 66.000 80.000 0,11 0,09

Impozitul pe veniturile obţinute

din premii si câştiguri în bani sau

în natură

7 70 25 0,00 0,00

Impozitul pe veniturile

persoanelor fizice nesalariate

8 3.450.000 800.000 5,66 0,92

Impozitul pe terenuri de la

persoane fizice

9 4.800.000 6.754.150 7,87 7,79

Alte impozite si taxe de la

populaţie

10 9.159.836 13.464.000 15,02 15,52

În anul 2000, cea mai importantă categorie de impozite colectate de la populaţie este

reprezentată de impozitul pe clădiri. Consiliul Local Municipal a hotărât ca acest impozit să

se calculeze prin aplicarea cotei de 0,2% asupra valorii clădirilor aflate în proprietatea

persoanelor fizice, valoare ce se stabileşte în funcţie de felul şi destinaţia acestora. Pentru

anul 2000, la bugetul local Arad s-a colectat suma de 3.711.4550 mii lei aferentă impozitului

pe clădiri, reprezentând 60,86% din totalul impozitelor de la populaţie, respectiv 43,14% din

total venituri fiscale. Din ultima constatare se poate trage concluzia că aproape jumătate din

veniturile cu caracter fiscal ale primăriei Arad sunt realizate ca urmare a încasării sumelor

aferente impozitului pe clădiri de la persoane fizice.

“Alte impozite şi taxe de la populaţie” este a doua categorie de prelevări fiscale ca

pondere în total impozite de la persoane fizice, fiind în anul 2000 în sumă de 9.159.836 mii

Pagina 62 din 87


lei, respectiv 15,02% din impozitele colectate de la populaţie. În cadrul acestei categorii sunt

cuprinse taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor în domeniul

construcţiilor, diferenţiate în funcţie de valoarea construcţiilor sau a instalaţiilor, de suprafaţa

terenurilor şi de natura serviciilor prestate, precum şi taxa pentru folosirea temporară a

locurilor publice şi taxa pentru eliberarea licenţelor de taxi, taxa pentru săpături în domeniul

public, taxa pentru proprietarii de câini, taxa pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare

pentru activităţi lucrative, autorizaţii sanitare.

Următoarea categorie de impozite de la populaţie, importantă din punct de vedere al

aportului la realizarea veniturilor din impozite directe este impozitul pe teren. Acesta se

stabileşte de către Consiliul Municipal Arad, anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren,

diferenţiat pe zone în cadrul municipiului. La sfârşitul anului 2000 s-a înregistrat la bugetul

local, încasări din impozitul pe teren în valoare de 4.800.000 mii lei altfel spus, sumele

aferente impozitului pe teren de la populaţie reprezintă 7,87% din total impozite şi taxe de la

populaţie.

Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice se stabileşte în

funcţie de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cmc şi din aceasta s-a încasat

la bugetul local pe anul 2000 o sumă în valoare de 3.500.000 mii lei, ceea ce reprezintă

5,74% din totalul încasărilor de la populaţie.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice nesalariate, datorat de persoanele angajate

pe bază de convenţie sunt în sumă de 3.450.000 mii lei ceea ce reprezintă 5,66% din total

impozite de la persoane fizice.

Impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, meseriaşilor şi ale altor persoane fizice

independente şi asociaţiilor familiale reprezintă 2.000.000 mii lei , respectiv 3,28% din

încasările de la persoane fizice.

În anul 2001, la fel ca în anul precedent, cea mai importantă categorie de impozite

colectate de la populaţie este reprezentată de impozitul pe clădiri. Impozitul datorat de

persoanele fizice pentru clădirile aflate în proprietatea acestora se calculează prin aplicarea

aceluiaşi procent asupra valorii impozabile, valoare care de această dată diferă fiind

modificată printr-o hotărâre a Consiliului Local. Aşadar, impozitul pe clădiri de la persoane

fizice este în sumă de 56.219.646 mii lei, reprezentând 64,81% din încasările de impozite de

la populaţie. În acest an, 41,82% din veniturile fiscale sunt reprezentate de sumele încasate

din impozite de la populaţie, situaţia fiind aproape identică cu cea din anul precedent.

Şi în anul 2001, “Alte impozite şi taxe de la populaţie” este a doua categorie de

prelevări fiscale ca pondere în total impozite de la persoane fizice, fiind de 13.464.000 mii

Pagina 63 din 87


lei, respectiv 15,52% din impozitele colectate de la populaţie. În cadrul acestei categorii sunt

cuprinse taxele care au fost mai sus menţionate pentru anul 2000, neapărând nici o modificare

în sensul scoaterii sau introducerii de noi impozite sau taxe.

Ierarhia se schimbă în acest an în privinţa taxei asupra mijloacelor de transport

deţinute de persoane fizice care devansează încasările din impozitul pe teren de la populaţie.

Aceasta se stabileşte însă în acelaşi mod, în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului,

pentru fiecare 500 cmc. Taxa s-a încasat la bugetul local pe anul 2001 în valoare de

8.635.320 mii lei, ceea ce reprezintă 9,96% din totalul încasărilor de la populaţie.

Următoarea categorie de impozite de la populaţie, importantă din punct de vedere al

aportului la realizarea veniturilor din impozite directe este impozitul pe teren. În urma

efectuării plăţii acestui impozit de către populaţie, la sfârşitul anului 2001 s-au înregistrat la

bugetul local, încasări în valoare de 6.754.150 mii lei, altfel spus, sumele aferente impozitului

pe teren de la populaţie reprezintă 7,79% din total impozite şi taxe de la populaţie.

Celelalte categorii de impozite datorate de populaţie primăriei, şi anume: taxa asupra

mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice, impozitul pe veniturile persoanelor fizice

nesalariate, impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, meseriaşilor şi ale altor persoane

fizice independente şi asociaţiilor familiale reprezintă valori infime de acea nu consider

necesară explicitarea acestora, socotind suficientă prezentarea din tabelul 4.4. Totuşi se

impun a fi făcute câteva precizări legate de impozitul pe veniturile persoanelor fizice

nesalariate. Acest impozit, începând cu anul 2001 nu se mai datorează primăriei, astfel

încasările care se observă în buget nefiind decât restanţe la plată din anul precedent.

Impozitele datorate de persoanele juridice primăriei sunt: impozitul pe clădiri şi teren,

taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat şi alte impozite directe, aşa cum rezultă şi

din tabelul 4.5. care prezintă structura, sumele şi ponderile aferente fiecărei componente a

acestora.

Tabelul 4.5.

STRUCTURA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR DE LA PERSOANE JURIDICE


rând

Buget

2000 (mii

lei)

Buget

2001 (mii

lei)

Ponderi

2000 (%)

Ponderi

2001 (%)

IMPOZITE DE LA 1 23186509 43318391 100 100

Pagina 64 din 87


PERSOANE JURIDICE

Impozitul pe clădiri 3 13.850.24

5

24.135.862 59,73 55,72

Impozitul pe teren 4 2.400.000 4.118.224 10,35 9,51

Taxa asupra mijloacelor de

transport

5 4.440.774 10.525.305 19,15 24,30

Alte încasări din impozite

directe

7 1.695.490 2.652.000 7,31 6,12

În anul 2000, în cazul impozitelor de la persoane juridice ponderea cea mai mare o

deţine tot impozitul pe clădiri, acesta calculându-se prin aplicarea cotei de 1% asupra valorii

de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea agenţilor economici. Sumele aferente

impozitului pe clădiri la persoane juridice reprezintă 59,73% din total impozite de la agenţii

economici, fiind de 24.135.862 mii lei. Impozitul pe clădiri colectat de la persoane fizice

după cum constatam mai sus reprezenta 43,14% din total venituri fiscale, spre deosebire de

cel încasat de la agenţii economici care a contribuit la realizarea a doar 16,10% din veniturile

cu caracter fiscal. Aceasta este o situaţie normală având în vedere diferenţa dintre numărul de

agenţi economici şi populaţia care deţine o locuinţă.

Ierarhia se schimbă pentru agenţii economici spre deosebire de persoanele fizice în

sensul că, locul secund ca şi pondere în totalul încasărilor este ocupat de taxa asupra

mijloacelor de transport şi nu de impozitul pe teren. Astfel sumele din taxa asupra mijloacelor

de transport reprezintă 19,15% din încasările de la persoane juridice, fiind de 4.440.774 mii

lei, iar încasările rezultate din impozitul pe teren sunt în anul 2000 în sumă de 2.400.000 mii

lei, reprezentând 10,35% din total încasări.

La categoria “Alte încasări din impozite directe” intră taxele datorate de către agenţii

economici pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor în domeniul construcţiilor,

diferenţiate în funcţie de valoarea construcţiilor sau a instalaţiilor, de suprafaţa terenurilor şi

de natura serviciilor prestate, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afişaj şi reclamă

şi alte impozite directe: taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare, taxă pentru săpături şi

alte taxe locale Contribuabilii care beneficiază de serviciul de reclamă şi publicitate sub

diverse forme au obligaţia să încheie contracte în acest sens şi datorează bugetului local al

Municipiului Arad o taxă de reclamă şi publicitate de 4.5% din valoarea contractului,

exclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă. Pentru firmele instalate la locul exercitării

activităţii, taxa este de 112.950 lei/mp/an. La poziţia “Alte încasări din impozite directe” în

Pagina 65 din 87


bugetul local Arad pentru anul 2000 s-au înregistrat încasări în valoare de 1.695.490 mii lei,

reprezentând 7,31% din totalul colectate de la persoane juridice.

În ceea ce priveşte anul 2001 putem spune că situaţia din anul precedent se menţine în

ceea ce priveşte ierarhia ponderilor în total impozite de la persoane juridice.

Astfel, deţinând cea mai mare pondere în totalul încasărilor de la agenţii economici şi

anume de 55,72%, impozitul pe teren a adus o contribuţie de 24.135.862 mii lei la veniturile

locale în anul supus analizei.

Crescând ca şi importanţă faţă de anul trecut în ceea ce priveşte aportul adus la

realizarea veniturilor locale, în 2001, mărimea taxei asupra mijloacelor de transport deţinute

de persoane juridice a atins valoarea de 10.525.305 mii lei, reprezentând 24,30% din sumele

încasate de la agenţii economici.

Impozitul pe teren plătit de agenţii economici în anul 2001 au fost de 4.118.224 mii

lei, şi anume de 9,51% din totalul impozitelor încasate de la agenţii economici.

La categoria “Alte încasări din impozite directe” sunt cuprinse aceleaşi categorii de

impozite ca cele prezentate mai sus pentru anul trecut, în bugetul local Arad pentru anul 2001

înregistrându-se încasări în valoare de 2.652.000 mii lei, reprezentând 6,12% din totalul

sumelor colectate de la persoane juridice.

Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat înregistrată în bugetul anului 2001

deţine o pondere de 4,36% în totalul încasărilor de la persoane juridice, având o valoare de

1.887.000 mii lei.

Impozitele indirecte reprezintă alături de impozitele directe anterior explicitate una

dintre componentele veniturilor fiscale ale bugetelor locale.

Aşa cum reiese din tabelul 4.6., cele mai importante categorii de impozite în cadrul

impozitelor indirecte sunt: impozitul pe spectacole şi alte impozite indirecte în care sunt

cuprinse taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, taxe de timbru

pentru contestaţiile şi plângerile asupra sumelor constatate şi aplicate prin acte de control sau

impunere şi taxe extrajudiciare de timbru.

Tabelul 4.6

STRUCTURA IMPOZITELOR INDIRECTE


rând

Buget

2000 (mii

lei)

Buget

2001 (mii

lei)

Ponderi

2000 (%)

Ponderi

2001

(%)

Pagina 66 din 87


IMPOZITE INDIRECTE 1 1.852.080 4.055.300 100,00 100,00

Impozitul pe spectacole 2 256.000 387.600 13,82 9,56

Taxe şi tarife pentru eliberarea de

licenţe si autorizaţii de funcţionare

3 210.000 631.700 11,34 15,58

Taxe de timbru pentru contestaţiile

şi plângerile asupra sumelor

constatate şi aplicate prin acte de

control sau impunere

4 0 0 0,00 0,00

Taxe extrajudiciare de timbru 5 1.386.000 3.036.000 74,83 74,86

Alte încasări din impozite indirecte 6 80 0 0,00 0,00

În bugetul anului 2000, încasările din taxe extrajudiciare de timbru au fost de

1.386.000 mii lei, reprezentând 74,83% din totalul impozitelor indirecte.

Impozitul pe spectacole a adus încasări bugetului pe anul 2000 în valoare de 256.000

mii lei, adică 13,82% din impozitele indirecte.

Taxele şi ţări fele pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare au

contribuit cu suma de 210.000 mii lei la realizarea veniturilor locale, fiind de 11,34% din

sumele aferente impozitelor indirecte.

În anul 2001 taxele extrajudiciare de timbru au reprezentat 74,86% din impozitele

indirecte încasate, având o valoare de 3.036.000 mii lei, taxele şi ţări fele pentru eliberarea de

licenţe şi autorizaţii de funcţionare au contribuit cu suma de 631.700 mii lei la realizarea

veniturilor locale (15,58%), impozitul pe spectacole au fost în valoare de 387.600 mii lei ,

fiind de 9,56% din valoarea impozitelor indirecte încasate.

După ce am analizat structura veniturilor fiscale pe categorii de impozite şi taxe, în

continuare voi analiza evoluţia principalelor venituri fiscale la bugetul local în cei doi ani

(2000 şi 2001) care fac obiectul prezentei analize, precum şi cauzele care au determinat o

anumită creştere respectiv descreştere. Analiza se va face pe bază datelor din tabelul 4.7.

Tabelul 4.7.

EVOLUŢIA PRINCIPALELOR IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE ÎN PERIOADA 2000-2001

DENUMIREA

INDICATORILOR

Cod

rân

BUGET

2000

BUGET

2001

MODIFIC.

ABSOLUT

Indice

2000-

Abatere

indice

Pagina 67 din 87


d Ă 2001

(%)

(%)

VENITURI -

TOTAL

1 321.642.10

1

679.691.29

8

358.049.197 211,32 111,32

A.VENITURI

FISCALE

2 86.024.145 134.416.83

2

48.392.687 156,25 56,25

A1.IMPOZITE

DIRECTE

3 84.172.065 130.361.53

2

46.189.467 154,88 54,88

IMPOZITUL PE

PROFIT

4 5.100 300.000 294.900 5882,35 5782,35

IMPOZITE SI TAXE

DE LA POPULATIE

5 60.980.456 86.743.141 25.762.685 142,25 42,25


liber profesioniştilor,

meseriaşilor si ale

altor persoane fizice

independente si

asociaţiilor familiale

6 2.000.000 500.000 -1.500.000 25,00 -75,00

Impozitul pe clădiri

de la persoane fizice

7 37.114.550 56.219.646 19.105.096 151,48 51,48

Taxe asupra

mijloacelor de

transport deţinute de

persoane fizice

8 3.500.000 8.635.320 5.135.320 246,72 146,72


din închirieri,

subînchirieri, locaţii

de gestiune şi arendări

9 890.000 290.000 -600.000 32,58 -67,42

Impozitul pe terenuri

de la persoane fizice

10 4.800.000 6.754.150 1.954.150 140,71 40,71

IMPOZITE ŞI TAXE

DE LA PRESOANE

JURIDICE

11 22.386.509 41.431.391 19.044.882 185,07 85,07

Pagina 68 din 87


Impozitul pe clădiri de

la persoane juridice

12 13.850.245 24.135.862 10.285.617 174,26 74,26

Impozitul pe teren de

la persoane juridice

13 2.400.000 4.118.224 1.718.224 171,59 71,59

ALTE IMPOZITE

DIRECTE

14 6.136.264 13.177.305 7.041.041 214,74 114,74

Taxa asupra

mijloacelor de

transport deţinute de

persoane juridice

15 4.440.774 10.525.305 6.084.531 237,02 137,02

Alte încasări din

impozite directe

16 1.695.490 2.652.000 956.510 156,41 56,41

A2.IMPOZITE

INDIRECTE

17 1.852.080 4.055.300 2.203.220 218,96 118,96

IMPOZITUL PE

SPECTACOLE

18 256.000 387.600 131.600 151,41 51,41

ALTE IMPOZITE

INDIRECTE

19 1.596.080 3.667.700 2.071.620 229,79 129,79

Taxe si tarife pentru

eliberarea de licenţe si

autorizaţii de

funcţionare

20 210.000 631.700 421.700 300,81 200,81

Taxe extrajudiciare de

timbru

21 1.386.000 3.036.000 1.650.000 219,05 119,05

În anul 2001 faţă de 2000 se observă o creştere a veniturilor fiscale cu 56,25%, în

mărime relativă, iar în mărime absolută cu 48.392.687 mii lei. Cauzele care au dus la o

asemenea creştere vor fi expuse pentru fiecare categorie de impozite (directe şi indirecte)

aflată în componenţa veniturilor fiscale.

Creşterea impozitelor directe cu 54,88% în anul curent faţă de anul de bază (anul

curent şi anul de bază luaţi din punctul de vedere al analizei) a fost determinată de

modificarea impozitului pe profit, a impozitelor de la populaţie şi a impozitelor datorate

primăriei de către agenţii economici.

Pagina 69 din 87


Astfel, creşterea cea mai importantă dintre toate impozitele şi taxele înregistrate în

bugetul anului 2001 faţă de anul 2000 a avut-o impozitul pe profit (5782,35%), fiind

„cauzată” de sporirea profitului înregistrat de Regia Autonomă de Drumuri de la 20.400 mii

lei la 1.200.000 mii lei. Ceea ce este de remarcat este faptul că avem de a face cu sume mici

în cazul acestui impozit a cărui creştere nu influenţează într-o măsură prea mare totalul

veniturilor fiscale.

Creşterea încasărilor din impozitele de la populaţie cu 42,25% (respectiv 25.762.685

mii lei) în anul 2001 faţă de anul precedent se repercutează direct asupra veniturilor fiscale

deoarece aceste impozite reprezintă 64,53% din total venituri fiscale pe anul 2001.

Influenţe pozitive, în sensul creşterii cuantumului acestora de la un an la altul, le-au

avut asupra impozitelor şi taxelor de la populaţie următoarele categorii de impozite şi taxe:

Taxele asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice. Acestea au

înregistrat cea mai importantă creştere, şi anume de 5.135.320 mii lei, adică cu 146,72% în

anul 2001 faţă de anul 2000. Pentru a justifica evoluţia crescătoare a taxei am identificat

următoarele două cauze majore:

creşterea valorii actualizate în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului pentru

fiecare 500 cmc sau fracţiune de capacitate sub 500 cmc de la un an la altul cu 214,34%;

sporirea numărului de contribuabili cu 21% în anul 2001, de la 22.756 în anul trecut la

27.624 în anul 2001.

Impozitul pe clădiri de la persoane fizice a cunoscut o majorare cu 51,48%, aceasta

datorându-se indexării valorii impozabile în lei/mp a clădirilor din municipiul Arad cu

indicele de inflaţie de 42,9%, valoare stabilită prin hotărârea Consiliului Local.

Impozitul pe teren de la persoane fizice a crescut cu 40,71% faţă de anul 2000,

contribuind la creşterea veniturilor fiscale mai mult cu 1.954.150 mii lei faţă de anul

precedent. Această creştere s-a datorat modificării de către Consiliul Local a valorii

impozabile pe metru pătrat, aceasta fiind majorată pentru zonele A, B şi C, respectiv

micşorată pentru zona D. Cu toate acestea creşterea valorii impozabile pe metru pătrat

aferentă zonelor A,B,C compensează reducerea acestei valori pentru zona D.

Tabelul 4.8.

EVOLUŢIA VALORII INDEXATE PE METRU PĂTRAT DE TEREN

Zona Anul 2000 (lei/mp) Anul 2001 (lei/mp) Evoluţia

Pagina 70 din 87


A 1360 2915 +114,33 %

B 1050 2250 +114,28 %

C 600 1072 +78,6 %

D 300 214 -28,66 %

Influenţe negative, în sensul diminuării cuantumului impozitelor de la populaţie de la

un an la altul, le-au avut asupra impozitelor şi taxelor de la populaţie următoarele categorii de

impozite şi taxe:

Impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, meseriaşilor şi ale altor persoane fizice

independente şi asociaţiilor familiale a avut o evoluţie descrescătoare, în anul 2001 scăzând

cu 75%, adică cu 1.500.000 mii lei.

De asemenea o influenţă negativă asupra încasărilor din impozite de la populaţie a

avut-o impozitul pe veniturile din închirieri, subînchirieri, locaţii de gestiune şi arendări, care

a scăzut cu 600.000 mii lei (67,42%) în anul 2001.

Impozitele de la persoane juridice au crescut cu 186,82% faţă de anul 2000, aceasta

datorându-se principalelor impozite componente.

Impozitul pe clădiri de la persoane juridice a înregistrat o evoluţie pozitivă

contribuind cu 10.285.617 mii lei mai mult la formarea veniturilor fiscale faţă de anul trecut,

în mărimi relative creşterea a fost de 74,26%.

Impozitul pe teren de la persoane juridice a crescut cu 1.718.224 mii lei adică cu

71,59% faţă de anul anterior, spre deosebire de taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de

stat care a crescut cu doar 1.087.000 mii lei, însă cuantumul acesteia a crescut cu 135,88%

faţă de anul 2000.

Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane juridice a influenţat

creşterea veniturilor fiscale cu 6.084.531mii lei, respectiv cu 137,02% în comparaţie cu anul

precedent.

Impozitele indirecte au adus bugetului local o sumă de 2.203.220 mii lei în plus faţă

de anul 2000, înregistrând o creştere de 118,96%.

Pentru a putea trage concluzii pertinente cu privire la situaţia veniturilor de natură

fiscală înregistrate în bugetul local al Primăriei Arad vom aborda analiza acestora dintr-un alt

punct de vedere şi anume prin compararea ponderii în care veniturile fiscale şi prelevările de

la bugetul statului participă la realizarea veniturilor locale. Analiza va fi efectuată pe bază

datelor din tabelul 4.9., figura 4.10. şi figura 4.11.

Pagina 71 din 87


Tabelul 4.9.

PONDEREA TRANSFERURILOR DE LA BUGETUL DE STAT ÎN TOTAL VENITURI

Denumire indicator Co

d

rân

d

Buget 2000

(mii lei)

Buget 2001

(mii lei)

Ponderi 2000

(%)

Ponderi 2001

(%)

VENITURI - TOTAL 1 321.642.101 679.691.298 100 100

TRANSFERURI DE LA

BUGETUL DE STAT

2 174.625.959 187.380.926 54,29 27,57

VENITURI FISCALE 3 86.024.145 134.416.832 26,75 19,78

Figura 4.10.

Figura 4.11.

Pagina 72 din 87


Veniturile Primăriei Arad în ansamblul lor se realizează din: impozite şi taxe locale

(venituri fiscale), venituri nefiscale (vărsăminte din profitul net al Regiei Autonome de

Drumuri, venituri din amenzi, etc.), venituri din capital ( venituri din valorificarea unor

bunuri ale instituţiilor publice, venituri din vânzarea unor locuinţe construite din fondurile

statului, venituri din privatizare), venituri cu destinaţie specială (taxe speciale, donaţii şi

sponsorizări, venituri din fondul pentru drumurile publice, etc.), prelevări din Bugetul de Stat

(cote defalcate din impozitul pe salarii, cote şi sume defalcate din impozitul pe venit),

subvenţii de la Bugetul de Stat şi alte bugete, încasări din rambursarea împrumuturilor

acordate şi din împrumuturi temporare sau pentru investiţii.

Am ales această pârghie de analiză, prin compararea ponderilor în total venituri ale

veniturilor fiscale, respectiv transferuri de la Bugetul de Stat pentru a releva gradul de

autonomie financiară a autorităţilor locale din Arad, altfel spus, pentru a evidenţia măsura în

care Primăria Arad depinde de transferurile primite de la Stat pentru realizarea programelor

sale de cheltuieli.

În anul 2000 transferurile de la Bugetul de Stat au fost în valoare de 174.625.959 mii

lei, reprezentând 54,29% din totalul veniturilor înregistrate la bugetul local, acestea fiind în

sumă de 321.642.101 mii lei. Veniturile cu caracter fiscal rezultate din încasarea impozitelor

şi taxelor locale se regăsesc în proporţie de doar 26,75% din veniturile locale totale, fiind în

valoare de 86.024.145 mii lei. Aceasta relevă o dependenţă destul de strânsă vis-a-vis de

bugetul statului în ceea ce priveşte formarea resurselor locale, mai mult de jumătate din

acestea fiind primite sub formă de transferuri de la stat. Restul de 18,96% din venituri s-au

realizat din vărsăminte de la instituţiile publice, taxe speciale şi subvenţii de la stat.

În anul 2001 se schimbă total proporţia în care transferurile de la Bugetul de Stat şi

veniturile cu caracter fiscal participă la realizarea veniturilor locale în direcţia reducerii

amândurora, ceea ce rămâne neschimbată fiind ordinea mărimilor acestor ponderi şi anume

ponderea transferurilor de la Bugetul de Stat mai mare decât cea a veniturile cu caracter

fiscal. Astfel, în bugetul local pe anul 2001 s-au înregistrat venituri locale în valoare de

679.691.298 mii lei, dintre care 187.380.926 mii lei au fost transferuri de la bugetul statului şi

134.416.832 mii lei venituri cu caracter fiscal. Exprimând sumele în procente vom avea

următoarele rezultate: 27,57% din venituri au fost primite de la Bugetul de Stat pe calea

transferurilor, iar 19,78% au fost realizate prin plata de către contribuabili a dărilor faţă de

autorităţile locale. Restul de 52,65% a fost realizat pe bază veniturilor nefiscale (în special a

vărsămintelor de la instituţii publice, veniturilor din concesiuni şi închirieri), veniturilor din

Pagina 73 din 87


subvenţii, dar cel mai mult pe bază taxelor speciale, fiind introdusă din 2001 taxa specială de

salubritate.

În dinamică, remarcăm o evoluţie bună bazându-ne pe faptul că a scăzut ponderea

transferurilor de la stat către bugetul local de la 54,29% în 2000, la 27,57% în anul 2001. ca

urmare autorităţile locale urmăresc o gospodărire proprie cu resurse proprii, pentru aceasta

stabilind taxe speciale în afara acelora impuse prin lege, concesionând şi vânzând spaţii

publice, prelevând sume de la regii autonome şi instituţii publice, etc.

Concluzii şi propuneri:

În ceea ce priveşte structura veniturilor fiscale am constatat că este una obişnuită,

normală, în care impozitele directe deţin ponderea cea mai mare în cei doi ani de analiză.

Astfel în anul 2000 impozitele directe se regăseau în proporţie de 97,85 % în totalul

veniturilor fiscale, iar în anul 2001 în proporţie de 96,98 %.

Impozitele indirecte participă într-o măsură foarte mică la realizarea veniturilor

fiscale, fiind de 2,15% în 2000 şi de 3,02% în 2001.

De remarcat este şi faptul că în cei doi ani impozitele şi taxele de la populaţie au

“adus” cea mai mare parte din veniturile fiscale ale bugetului local fiind în proporţie de

70,89% în 2000, respective 64,53% în 2001.

Impozitul care a avut cea mai mare contribuţie la realizarea veniturilor fiscale, având

o pondere de 43,14% în 2000 şi de 41,82% în 2001 este impozitul pe clădiri la persoane

fizice. Se remarcă da asemenea legat de acest impozit o scădere a ponderii acestuia de la un

an la altul, aceasta datorându-se faptului că mai mulţi dintre contribuabili nu şi-au achitat

datoriile către primărie. Imediat următor ca şi pondere, impozitul pe clădiri la persoane

juridice reprezintă 16,10% în anul 2000 şi 17,96% în anul 2001.

Tabelul 4.12.

EVOLUŢIA PONDERII IMPOZITULUI PE CLĂDIRI ÎN VENITURILE FISCALE


rând

Buget

2000

Buget 2001 Ponderi

2000

Ponderi

2001

Venituri fiscale 1 86.024.14 134.416.832 100% 100%

Pagina 74 din 87


5

Impozitul pe clădiri la persoane

fizice

2 37.114.55

0

56.219.646 43,14 41,82

Impozitul pe clădiri la persoane

juridice

3 13.850.24

5

24.135.862 16,10 17,96

Impozit pe clădiri-total (rând

2+3)

4 50.964.79

5

80.355.508 59,24 59,78

Figura 4.13.

După cum se poate observa din tabelul 4.12. şi poate mai evident din figura 4.13.,

impozitul pe clădiri a avut o evoluţie ascendentă, atât ca pondere în total venituri fiscale cât şi

ca mărime absolută din anul 2000 până în anul 2001. Singura cauză care a determinat această

evoluţie a fost creşterea valorii impozabile pentru clădirile deţinute de persoane fizice. Am

afirmat „singura cauză” deoarece analizând cealaltă cauză posibilă şi anume sporirea

numărului de contribuabili am constatat că este opusă evoluţiei amintite. Astfel, numărul

contribuabililor care au achitat impozitul pe clădiri în anul 2000 era de 66.901 persoane, iar

în anul 2001 de 63.514 persoane, deci numărul acestora a scăzut de la un an la altul cu 3387

persoane, dintre care cea mai mare parte sunt restanţieri.

O altă categorie de impozite care deţine o pondere importantă din veniturile de natură

fiscală este reprezentată de “Alte impozite şi taxe locale”. În anul 2000 acestea sunt în

proporţie de 10,65%, iar în 2001 în proporţie de 10,02% din veniturile fiscale. Aşa cum am

Pagina 75 din 87


arătat mai sus poziţia din bugetul local Arad “Alte impozite şi taxe locale” cuprinde mai

multe impozite şi taxe locale (taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor

în domeniul construcţiilor, taxa pentru folosirea temporară a locurilor publice, taxa pentru

eliberarea licenţelor de taxi, taxa pentru săpături în domeniul public, taxa pentru proprietarii

de câini, taxa pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare pentru activităţi lucrative,

autorizaţii sanitare), de aceea este foarte greu de evidenţiat care dintre ele deţine cea mai

mare parte din veniturile fiscale, mai ales că în buget nu sunt prezentate şi în detaliu ci numai

pe ansamblu.

Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoanele fizice şi juridice este a

treia ca importanţă pentru constituirea veniturilor locale (de natură fiscală), contribuind în cei

doi ani la realizarea veniturilor fiscale astfel: în 2000 a fost în proporţie de 9,23%, iar în 2001

de 14,25%. Observăm o creştere a taxei atât în mărime relativă cât şi absolută ceea ce se

datorează majorării valorii actualizate pe centimetru cub (cmc), dar şi creşterii numărului de

contribuabili de la 25629 persoane în anul 2000, la 31.071 în anul 2001, deci cu 5.442

persoane.

După ce am arătat care sunt principalele impozite şi taxe care formează veniturile

fiscale ale bugetelor locale în anul 2000 şi 2001, pentru aceeaşi perioadă voi trage câteva

concluzii cu privire la evoluţia principalelor categorii de impozite şi la cauzele care au

contribuit la modificarea acestora.

Cea mai semnificativă creştere exprimată în mărimi relative a înregistrat-o taxa asupra

mijloacelor de transport, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice. Taxa a

înregistrat o creştere cu 141,29% în anul 2001 faţă de anul 2000, respectiv cu 11.219.851 mii

lei. În mărimi absolute, adică ca şi valoare, creşterea cea mai mare a avut-o impozitul pe

clădiri (la persoane fizice şi juridice) cu 29.390.713 mii lei mai mare decât în anul 2000.

Aşa cum se poate observa din tabelul 4.6. veniturile fiscale încasate de Primăria Arad

au crescut cu 56.25%, respectiv cu 48.392.687 mii lei în anul 2001 în raport cu anul 2000.

Acesta este un lucru bun, chiar excepţional având în vedere nevoia de resurse la bugetul local

pentru finanţarea programelor propuse. La prima vedere ar părea că nu poate fi identificat

nimic negativ în toate acestea. La o privire mai atentă însă, se remarcă faptul că această

creştere nu se datorează unei sporiri a eficienţei încasării impozitelor şi taxelor locale, ci

majorărilor dispuse de Consiliul Local la impozitele şi taxele datorate de populaţie. Consider

că acesta este un lucru negativ deoarece odată cu creşterea dărilor faţă de autorităţile locale a

crescut şi evaziunea fiscală, mulţi dintre contribuabili fiind în incapacitate de a-şi plăti

datoriile, iar alţii preferă să nu le plătească bazându-se pe faptul că efectele inflaţiei vor

Pagina 76 din 87


diminua valoarea datoriei. Chiar dacă mai sunt şi anumite aspecte negative, de remarcat este

faptul că bugetul local în ambii ani de analiză se închide în echilibru, deci nu există situaţii de

deficit care să trebuiască să fie acoperit prin diverse împrumuturi.

Din punctul de vedere al dependenţei faţă de stat privind formarea veniturilor

bugetului local, în 2001 situaţia se îmbunătăţeşte în sensul că scade ponderea transferurilor de

la stat în totalul veniturilor locale, crescând astfel gradul de independenţă al autorităţilor

locale privind utilizarea fondurilor colectate.

Propunerile care se pot face pentru o îmbunătăţire a evoluţiei impozitelor locale la

Primăria Arad privesc următoarele aspecte:

creşterea eficienţei încasării impozitelor şi taxelor locale de la populaţie printr-o

urmărire mai atentă a acestora, somarea acestora şi eventual prin creşterea majorărilor de

întârziere;

solicitarea de transferuri de la bugetul statului într-o sumă cât mai mică şi creşterea în

acest fel a gradului de autonomie financiară; Aceasta se poate realiza prin: introducerea unor

impozite şi taxe noi sau majorarea celor existente, dar fără a determina creşterea evaziunii

fiscale. Este un obiectiv greu de îndeplinit deoarece soluţiile prezentate întotdeauna vor duce

la creşterea presiunii fiscale individuale. Totuşi consider că atunci când banii plătiţi de

locuitori sunt folosiţi pentru scopuri de interes local cu efecte vizibile în direcţia creşterii

confortului, modernizării localităţii respective, oamenii pot totuşi accepta anumite majorări.

detalierea grupelor de impozite în cadrul bugetului local, pentru a putea face analize

mai amănunţite asupra elementelor componente cu scopul de a determina care dintre ele a

influenţat apariţia unor modificări.

În ultimul rând, nu pot să trec cu vederea legislaţia română care conţine prea multe

acte normative şi sugerez că ar trebui revizuită şi contopită într-o singură lege. De asemenea

de remarcat este faptul că prin legislaţia care reglementează impozitele şi taxele locale se

acordă posibilităţi prea restrânse autorităţilor locale în ceea ce priveşte stabilirea cotelor de

impunere.

Anexe

Anexa 1. Valorile impozabile pe metru pătrat de suprafaţă construită desfăşurată*) la

clădiri şi alte construcţii aparţinând persoanelor fizice

Felul clădirilor şi al altor construcţii Valoarea impozabilă**)

Pagina 77 din 87


impozabile (lei/m2)

Cu instalaţii de apă

canalizare, electrice,

apă, canalizare,

încălzire [condiţii

electrice, încălzire

cumulative***)]

Fără instalaţii

de canalizare,

electrice, apă,

canalizare,

încălzire

1. Clădiri:

a) cu pereţi sau cadre din beton armat 7.300.000 5.100.000

b) cu pereţi din cărămidă arsă, piatră naturală

sau din alte materiale, fără cadre din beton

armat

57.300.000 3.100.000

c) cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă,

vălătuci, paiantă şi alte materiale

asemănătoare

1.400.000 900.000

2. Construcţii anexe, situate în afara corpului principal al clădirii:

a) cu pereţi din cărămidă arsă, piatră, beton

sau din alte materiale asemănătoare

900.000 800.000

b) cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă,

paiantă, vălătuci etc.

800.000 500.000

3. Pentru locuinţe situate la subsol, demisol

sau la mansardă

Valoarea reprezintă 75% din valoarea

corespunzătoare fiecărei grupe de

clădiri

4. Pentru spaţiile cu altă destinaţie, situate în

subsolul sau demisolul clădirilor

Valoarea reprezintă 50% din valoarea

corespunzătoare fiecărei grupe de

clădiri

*) Pentru determinarea suprafeţei construite desfăşurate, în cazul clădirilor care nu pot

fi efectiv măsurate pe conturul exterior, asupra suprafeţei utile se aplică coeficientul de

transformare de 1,20.

Pagina 78 din 87


**) Valoarea impozabilă se reduce în raport cu perioada în care au fost realizate, după

cum urmează: a) înainte de anul 1950 inclusiv, reducere 15%; b) între anii 1951 si 1977

inclusiv, reducere 5%.

***) În cazurile în care nu sunt întrunite cumulativ aceste condiţii se vor utiliza

valorile impozabile, în lei/m2, prevăzute în col. 3.

NOTA:

1. Pentru determinarea valorilor impozabile, pe ranguri de localităţi şi zone în cadrul

acestora, la nivelurile menţionate în prezenta anexă se vor aplica următorii coeficienţi de

corecţie pozitivă:

Zona în

cadrul

localităţii

Rangul localităţii

0 I II III IV V

A 1,30 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05

B 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00

C 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95

D 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95 0,90

Zonele A, B, C si D din prezenta anexă corespund zonelor A, B, C si D din anexa nr.

3 la prezenta ordonanţă.

Pentru clădirile structurate în blocuri cu mai mult de 3 niveluri si 8 apartamente

coeficienţii de corecţie pozitivă menţionaţi la pct. 1 vor fi diminuaţi cu 0,10.

Anexa 2.

Impozitul

pe

terenurile

situate în

intravilan -

lei/mp -

Zona în

cadrul

Nivelurile impozitului pe ranguri de localităţi

Pagina 79 din 87


localităţii

0 I II III IV V

A 5900 4900 4300 3700 500 400

B 4900 3700 3000 2500 400 300

C 3700 2500 1900 1200 300 200

D 2500 1200 1000 700 200 100

La nivelurile prevăzute în tabloul de mai sus se vor aplica următorii coeficienţi de

corecţie pozitivă:

Localităţi urbane de gradul 0: …………….8,00

Localităţi urbane de gradul I: …………….5,00

Localităţi urbane de gradul II: ……………4,00

Localităţi urbane de gradul III: …………..3,00

Localităţi rurale de gradul IV: ……………1,10

Localităţi rurale de gradul V: …………….1,10

Anexa 3.

Impozitul

pe

terenurile

situate în

extravilan

- lei/mp -

Nr. Crt.

Categoria de folosinţă /

zona

Zona I Zona II Zona III Zona IV

1. Terenuri cu construcţii 10 9 8 7

2. Arabil 15 12 10 8

3. Păşuni 12 10 8 6

4. Fâneţe 12 10 8 6

5. Vii 25 20 15 10

6. Livezi 30 25 20 15

7. Păduri şi alte terenuri cu

vegetaţie forestieră

15 12 10 8

8. Terenuri cu ape 8 6 4 X

Pagina 80 din 87


9. Drumuri şi căi ferate X X X X

10. Terenuri neproductive X X X X

Anexa 4. Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracţiune mecanică

Mijlocul de transport Taxa (lei/an/500cmc)

Autoturisme cu capacitatea cilindrică de până la 2000 cmc inclusiv 58.000

Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste la 2000 cmc inclusiv 72.000

Autobuze, autocare, microbuze 117.000

Autovehicule de până la 12 tone inclusiv 126.000

Tractoare înmatriculate 78.000

Motociclete, motorete şi scutere 29.000

Pentru ataşe taxa anuală se stabileşte la nivelul a 50% din taxa datorată pentru

motociclete, motorete şi scutere.

Anexa 5. Taxa asupra mijloacelor de transport marfă cu masa totală maximă

autorizată de peste 12 tone:

Numărul axelor şi masa totală maximă autorizată

(în tone)

Taxa (lei/an/autovehicul)

Axă/axe motoare cu

suspensie

pneumatică sau

echivalent

recunoscut

Axă/axe motoare

cu alt sistem de

suspensie

1. Autovehicule cu două axe şi cu masă

a) peste 12 t, dar nu mai mult de 13 t 1.000.000 1.100.000

b) peste 13 t, dar nu mai mult de 14 t 1.100.000 1.200.000

c) peste 14 t, dar nu mai mult de 15 t 1.200.000 1.400.000

d) peste 15 t, dar nu mai mult de 18 t 1.400.000 2.800.000

2. Autovehicule cu trei axe şi cu masa





e) peste 23 t, dar nu mai mult de 25 t 2.500.000 3.800.000

Pagina 81 din 87


f) peste 25 t, dar nu mai mult de 27 t 2.500.000 3.800.000

3. Autovehicule cu patru axe şi cu masa






Anexa 6. Taxa asupra mijloacelor de transport (autovehicule articulare sau trenuri

rutiere) marfă cu masa totală maximă autorizată de peste 12 tone:

Numărul axelor şi masa totală maximă autorizată

(în tone)

Taxa (lei/an/autovehicul)

Axă/axe motoare cu

suspensie

pneumatică sau

echivalent

recunoscut

Axă/axe motoare

cu alt sistem de

suspensie

1. Autovehicule cu 2+1 axe şi cu masa







g) peste 23 t, dar nu mai mult de 25 t 1.600.000 2.000.000

h) peste 25 t, dar nu mai mult de 28 t 2.000.000 3.400.000








Pagina 82 din 87


g) peste 33 t, dar nu mai mult de 36 t 5.200.000 7.900.000

h) peste 36 t, dar nu mai mult de 38 t 5.200.000 7.900.000












Anexa 7. Taxa asupra mijloacelor de transport: pentru remorci semiremorci şi rulote

(cu excepţia celor care fac parte din combinaţiile de autovehicule)

Capacitatea Taxa (lei/an)

până la o tona inclusiv 59.000

între 1-3 tone inclusiv 194.000

între 3-5 tone inclusiv 292.000

Peste 5 tone 370.000

Anexa 8. Taxa asupra mijloacelor de transport: pentru mijloacele de transport pe apă

Mijloc de transport Taxa (lei/an)

Luntre, bărci fără motor, folosite pentru uz şi agrement

personal

100.000

bărci fără motor, folosite în alte scopuri 300.000

bărci cu motor 600.000

bacuri, poduri plutitoare 5.000.000

şalupe 3.000.000

iahturi 15.000.000

remorchere şi împingătoare

Pagina 83 din 87


Până la 500 CP 3.000.000

Între 501 şi 2000 CP 5.000.000

Între 2001 şi 4000 CP 8.000.000

Peste 4000 CP 12.000.000

vapoare - pentru fiecare 1.000 tdw sau fracţiune de 1.000 tdw 1.000.000

Ceamuri, şlepuri şi baraje fluviale, în funcţie de capacitatea de încărcare

Până la 1500 t inclusiv 1.000.000

Între 1501 şi 3000 t 1.500.000

Peste 3000 t 2.500.000

Anexa 9. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor

A. În domeniul construcţiilor, taxele se stabilesc în funcţie de valoarea construcţiilor

sau a instalaţiilor, de suprafaţa terenurilor şi de natura serviciilor prestate, astfel:

Pentru eliberarea certificatul de urbanism, în funcţie de suprafaţa pentru care se

solicită:

În mediul urban

Suprafaţa Taxa - lei -

până la 150 mp 25.000-35.000

până la 250 mp 37.000-47.000

până la 500 mp 48.000-60.000

până la 750 mp 61.000-72.000

până la 1000 mp 73.000-85.000

peste 1.000 mp 85.000+130 lei/mp pentru

suprafeţele mai mari de

1.000 mp

În mediul rural se percepe 50% din taxa prevăzută pentru mediul urban.

2. (1) Autorizaţia de construire pentru lucrările care se autorizează potrivit legii:

- 1% din valoarea autorizată a lucrării, inclusiv a instalaţiilor aferente acesteia. Pentru

construcţiile de locuinţe taxele de autorizare se reduc cu 50% .

(2) Taxele de autorizare nu se datorează în cazul eliberării de autorizaţii pentru

lăcaşuri de cult, inclusiv pentru construcţiile anexe ale acestora, pentru lucrările de

Pagina 84 din 87


dezvoltare, de modernizare sau de reabilitare a infrastructurilor din transporturi care aparţin

domeniului public al statului, pentru lucrările de interes public judeţean sau local, precum şi

pentru construcţiile ai căror beneficiari sunt instituţiile publice.

3. Autorizaţia de foraje şi excavări, necesare studiilor geotehnice, ridicărilor

topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze şi petrol, precum şi altor

exploatări taxa datorată pentru fiecare mp este cuprinsă între 37.000 lei şi 48.000 lei.

4. Autorizarea construcţiilor provizorii de şantier necesare execuţiei lucrărilor de

bază, dacă nu au fost autorizate o dată cu acestea: taxa este de 3% din valoarea autorizată a

construcţiilor.

5. Autorizaţii de construire pentru organizarea de tabere de corturi, căsuţe sau rulote,

campinguri: 2% din valoarea autorizată a lucrării sau a construcţiei.

6. Autorizarea construcţiilor pentru lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete,

cabine, spaţii de expunere situate pe căile şi în spaţiile publice, precum şi pentru amplasarea

corpurilor şi a panourilor de afişaj, a firmelor şi reclamelor: pentru fiecare mp 48.000 lei

7. Autorizaţia de desfiinţare parţială sau totală a construcţiilor şi amenajărilor pentru

care s-a eliberat autorizaţia se taxează cu 0,1% din taxa plătită la autorizare.

8. Pentru prelungirea certificatului de urbanism, cât şi a autorizaţiilor taxa ce se

percepe este de 30% din valoarea taxei iniţiale.

9. Autorizaţiile pentru lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de apă,

canalizare, gaze, termice, energie electrică şi telefonie: pentru fiecare instalaţie 48.000-

73.000 lei

10. Avizul comisiei de urbanism şi amenajare a teritoriului 100.000-364.000 lei

11. Certificat nomenclatură stradală şi adresă 48.000-61.000 lei

B. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor de orice fel, cu excepţia celor din domeniul

construcţiilor, precum şi viza anuală sau trimestrială a acestora:

1. Autorizaţii de funcţionare pentru activităţi lucrative şi viza anuală a acestora:

Activităţi lucrative şi viza anuală a acestora

pentru meseriaşi şi cărăuşi 50.000-75.000 lei

pentru cazane de fabricat rachiu 75.000-130.000 lei

pentru liber-profesionişti 130.000-200.000 lei

pentru mori, prese de ulei şi darace 200.000-400.000 lei

pentru alte activităţi neprevăzute mai sus 400.000-1.000.000 lei

2. Autorizaţii sanitare de funcţionare eliberate contribuabililor 83.000-121.000 lei

Pagina 85 din 87


3. Pentru eliberarea de:

a) copii heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte

asemenea planuri, deţinute de consiliile locale, de fiecare mp

de plan:

la scara: 1:500

240.000 lei

la scara 1:1.000 360.000 lei

la scara 1:2.000 480.000 lei

b) eliberarea sau viza anuală a autorizaţiilor ce dau dreptul de a executa proiecte

280.000 lei.

4. Pentru eliberarea certificatului de producător şi viza trimestrială a acestuia, între

50.000 lei şi 500.000 lei.

Pagina 86 din 87

http://www.tocilar.ro/

Aspecte Impozite Si Taxe Locale

Documents

Transcript of Aspecte Impozite Si Taxe Locale