Articol aparut in SPECIAL in ziua de Marti, Aprilie 13, 2004

Marcile noastre

In editia de colectie de astazi, Jurnalul National va prezinta povestea Lastunului, masina ieftina gandita de Ceausescu, a motoretei Mobra - mijlocul de transport al pescarilor si hipiotilor romani, a cremelor Gerovital, a sucurilor CI-CO si Brifcor, inlocuitorii bauturilor capitaliste Coca-Cola si Pepsi. Cititi povestea marcilor romanesti care au insotit viata generatiilor de sacrificiu.

--------------------------------------------------------------------------------Inca de la inceput am stiut cu totii: socialismul n-avea cum sa piarda batalia ideologica cu capitalismul. Era prea bun, prea uman, prea ingaduitor. Acolo unde capitalismul te dadea afara, socialismul te trimitea la scoala de partid. Acolo unde capitalismul te punea la treaba, socialismul se facea ca nu vede ca mai trageai o votca. In sfarsit, acolo unde capitalismul nu accepta decat munca bine facuta, socialismul zambea, te batea pe umar si-ti soptea fraza tip: „las’ ca merge si asa“. LUCIAN MANDRUTA

In anii ’50, la data aparitiei primului IMS (tatal deja batranului ARO), confruntarea intre cele doua sisteme abia incepuse. In anii constructiei Lastunului, ea se terminase demult. Socialismul invinsese in teorie, nimeni nu se mai indoia. Pe teren insa, toate progeniturile lui erau la pamant. De la pantofii conceputi anume pentru mersul pe luna (pe pamant, din cauza gravitatiei mai mari, talpile se desprindeau) si pana la automobilele adaptate Saharei (si din acest motiv mai putin rezistente la ploaie), produsele socialismului biruitor nu erau capabile decat de victoria impotriva nervilor nostri. Stiu asta cel mai bine romanii care macar o data in viata au ramas fara lampa PL500 a televizorului Diamant, exact in timpul meciului...

De altfel, cele mai multe dintre brandurile epocii stau sub acest steag zdrentuit al lui „da-l in ma-sa!“, sudalma nationala cu alura de slogan. O formula puternica, alminteri, o data ce socialismul a plecat de mult, insa principiul acesta al trebii facute in deridere a ramas...

Vorbim in aceasta editie de colectie de obiectele pe care le-am uitat pe nedrept. Cele care ne-au decorat viata, s-au insinuat in copilaria sau tineretea noastra si ne-au tinut loc de originale. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, mai fiecare produs de consum al vremii il copia pe unul din Occident. De la Ci-Co, pe care l-am inteles pe deplin abia cand ne-am intalnit cu Fanta, si pana la Mobra, aceasta Yamaha de Baragan (care ar fi avut un viitor daca, la un moment dat, miscarea noastra Flower Power nu se intalnea cu crivatul national din ianuarie...).

Dincolo de apasarea nostalgiei, merita sa ne amuzam putin de amintirile noastre. Chiar daca e vorba de caninul si acum regretat pe care l-am lasat in biscuitii Eugenia (cu crema tot mai putina in fiecare an) ori de ideea de design a tovarasului Ceausescu, cel care isi dorea policioare de lemn in automobilele populare.

Multe dintre marcile de care va vorbim aici au disparut. Spre sfarsitul epocii, numele lor ajunsese aproape o garantie pentru calitatea de doi bani. Traiam cu totii intr-o lume populata

de antibranduri, nume care promiteau ce e mai rau si se tineau de cuvint cu precizie (va aduceti aminte de pixurile Flaro, care patau garantat camasa cand le puneai in buzunar...?).

Dar sunt si marci care au supravietuit sau chiar s-au intors la viata in ultimii ani. Doar numele a ramas insa din ele – si el folosit pentru ca unora le mai spune ceva. Are, cum zic cei din marketing, notorietate. Produsul e insa cu totul altul si degeaba veti cauta in sticla de Brifcor vanduta astazi aroma perfida a anilor ’80...

Incercati insa in Jurnalul National – editia de colectie.

--------------------------------------------------------------------------------

Nevrosal pentru durerile de cap

Desi o lege pentru protectia marcilor fusese adoptata inca din 1879, prima marca romaneasca brevetata a aparut de abia pe 13 februarie 1913, potrivit arhivelor Oficiului de Stat penrtu Inventii si Marci (OSIM). Farmacistul N. Pantazi intregistra atunci medicamentul „Nevrosal“, pentru a fi sigur ca produsul sau se deosebeste de altele similare vandute pe piata. Preparatul te ajuta sa scapi de durerile de cap, nevralgii etc. Diferenta de 34 de ani existenta intre aparitia legii si inregistrarea primei marci este explicata de distrugerea arhivelor Oficiului de Inventii si Marci in timpul bombardamentelor din primul razboi mondial. Tot in 1913 a fost brevetata marca de apa minerala „Busteni“. Romania antebelica trecuse rapid la emancipare din toate punctele de vedere. In ziua de 17 septembrie 1915, capitanul farmacist Calinic Popescu breveteaza „Prezervativul Suvenir“, o suita de metode externe „in contra boalelor infectioase, blenoragiei si sifilisului“. Acest efort contraceptiv a fost stopat in 1916 cand productia interna a inceput sa se orienteze catre cerintele frontului. Marcile romanesti sau bunastarea interbelica

Pantofii Mociornita, cosmeticele Elida, ciorapii Areca, frectia Diana sau sampania Mott sunt cateva dintre produsele pe care le cumparau romanii in perioada interbelica. Despre efervescenta si stralucirea vietii pe care o duceau bucurestenii intre cele doua razboaie mondiale putem afla astazi doar din carti sau din povestirile strabunicilor. Reclamele din ziarele vremii sunt o imagine a pietei romanesti din acei ani, cu produse autohtone, dar si cu marcile marilor firme internationale prezente in Romania. Ce mancau romanii, cu ce se imbracau, care erau obiceiurile celor de la oras, cum isi petreceau timpul liber – sunt intrebari la care gasim raspuns in articolele si anunturile din ziarele aparute intre 1920-1939.

Bucurestenii, sclavii modei

Strainii care au vizitat Bucurestiul in perioada interbelica descriu capitala romaneasca drept „micul Paris“, „un oras de lux si de foc“ sau „orasul cel mai vesel din Europa“. Jocurile de noroc, mesele bogate si petrecerile luxoase din saloanele de vaza erau o emblema a Bucurestiului anilor ’20. Femeile din Capitala erau ingrijite, cochete si bine imbracate, iar

doamnele din lumea buna cautau sa fie mereu la moda. „Femeile tinere erau in pas cu moda occidentala, mai ales cu cea de la Paris. Rochiile au devenit mai scurte, „trei sferturi“ sau chiar pana la genunchi. Talia era cazuta, adica peste solduri, pentru a se pune in relief corpul“, noteaza Ioan Scurtu in lucrarea „Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica“. Intre cele doua razboiae mondiale, atat femeile, cat si barbatii isi puteau face haine la comanda sau si le puteau cumpara „de-a gata“.

In cotidianul Universul din 1928 gasim un anunt al fabricii de confectii Industria din Iasi, prin care doamnele erau instiintate ca isi pot comanda „o garderoba completa cu numai 775 de lei“. Aceasta cuprindea: „trei metri stofa lana orice culoare si desen, doua camasi fine cu broderii si garniturile cele mai moderne, doua perechi de ciorapi, o pereche cercei de imitatie de perle diferite culori, o brosa frumoasa pentru bluza, un pieptene de cap cu pietricele frumoase, o sticluta de parfum si o cutie de pudra fina cu un puf“.

Haine si pantofi de marca

Printre cele mai cunoscute marci ale vremii era Ceho, care cuprindea incaltaminte si obiecte de vestimentatie pentru doamne, domni si copii. Acestea erau comercializate prin magazinele Cehoslovaca, deschise in marile orase ale tarii, precum Ploiesti, Galati, Craiova, Brasov si Timisoara. Reclamele la aceasta marca, pe care le gasim in presa din 1936, ii indemnau pe romani sa adopte un stil de vestimentatie modern, elegant si de bun gust: „Treceti in randul celor bine imbracati! Imbracati-va numai la Cehoslovaca, singurii specialisti in arta imbracamintei.“

In perioada interbelica, femeile purtau pantofi cu toc de 4-5 cm, cu barete si decoratii, iar barbatii se incaltau cu pantofi sau ghete de piele, lac sau alte materiale. Una dintre marcile apreciate de incaltamite prin anii ’30 era Mociornita. La depozitele proprii ale fabricilor cu acelasi nume se comercializau „pantofi barbatesti din box, negri si marron, pantofi de lac si ghete pentru copii si doamne, de cea mai buna calitate“. Daca ti se rupeau incaltarile, puteai sa le pingelesti cu talpa Palma Okma „impermeabila, elastica, durabila si eftina“. Iar pentru buna intretinere a pantofilor se putea folosi crema de ghete Electra, pe baza de ceara de albine.

Cand venea vremea rea, romanii purtau pardesie si se puteau apara de ploaie cu umbrelele produse la fabrica bucuresteana Pluvius. O marca de renume, inregistrata in anii ’30, care a rezistat si in perioada comunista, era „fulgarinul“, un pardesiu elegant de ploaie, fabricat din material cauciucat. Haina era impermeabila, „usoara ca fulgul“, de aici provenind si numele produsului. In perioada interbelica, bucurestenii isi puteau cumpara haine, incaltaminte, obiecte pentru plaja si sport de la celebrul magazin al lui Theodor Athanasiu, La vulturul de mare cu pestele in ghiare, sau de la renumitele Galerii Lafayette.

Accesorii vestimentare

„Pentru unii, imbracamintea raspundea unei necesitati fizice, pentru altii (sau, mai ales, altele), hainele constituiau un etalon al bogatiei si al modernitatii“, precizeaza Ioan Scurtu in cartea dedicata perioadei interbelice. Potrivit modei din acea vreme, barbatii de la oras purtau palarie din stofa, pe care o puteau cumpara de la producatori precum I. Torcatoru, Rubens sau

de la pravaliile de pe Lipscani. Si cravatele nesifonabile de la fabrica Sammitgum erau in voga inaintea celui de-al doilea razboi mondial.

O tanara femeie avea nevoie de mai multe articole de imbracaminte si accesorii pentru a fi pusa la punct. In 1928, doamnele isi puteau cumpara ciorapii Mousselin, care costau intre 75 si 85 de lei perechea, iar daca erau de matase sau de calitate superioara ajungeau si la 95 de lei. O pereche de chiloti „de fil d'Ecosse“ se puteau cumpara cu 150 de lei, iar o pereche de manusi de piele Glace erau doar cu 10 lei mai scumpe. Toate acestea puteau fi achizitionate de la pravalia fratilor Rossin, de pe Strada Lipscani. In anii ’30 gasim renumita marca de ciorapi Adesgo, dar la fel de populari se pare ca erau la acea vreme si ciorapii de dama Ady. „Din spuma marii para facut ciorapul Ady, atat de fina, de imateriala este tesatura acestuia. O podoaba de pret pentru eleganta unei femei, o capodopera“, se spunea in textul unei reclame din cotidianul Capitala. In perioada interbelica, damele mai puteau cumpara ciorapi de matase Lissy sau Areca, „ciorapul surprinzator de subtire si rezistent“.

Iohanna Onaca

Electrocasnice si masini straine pentru omul modern

Daca in domeniul alimentar sau al confectiilor, producatorii romani ii concurau cu succes pe cei occidentali, in cazul aparaturii electronice si automobilelor, piata era dominata de produse importate. Aparatele de radio Royal, Standard, Orion, Reico, Lorenz sunt numai cateva dintre marcile care se gaseau pe piata romaneasca in perioada interbelica. Marile firme straine precum Philips, Tungsram sau Osram erau prezente in Romania inca din deceniul al treilea al secolului trecut, cu aparate de radio, respectiv lampi si becuri. Masinile de spalat si de calcat erau importate de la inceputul secolului, iar la 1934 se punea in vanzare la magazinul Totelectric, de pe Calea Victoriei, fierul de calcat electric necesar acasa, dar „indispensabil in calatorie si vilegiatura“.

Masini straine

Intre cele doua razboiae, pe strazile Bucurestiului circulau masini produse de renumite companii straine, care au disparut in perioada comunista. Pe la mijlocul anilor ’20, romanii mai avuti se plimbau cu masini Citroen, Chrysler sau Ford si putea cumpara camionete Opel sau Stewart.

Cosmetice pentru doamne bine

Cosmeticele, cremele, pudrele si parfumurile reprezentau o mare provocare pentru doamnele de la oras, dar si o cheltuiala in plus pentru bugetul sotilor sau ibovnicilor. In acea vreme, parfumurile erau in general de provenienta frantuzeasca: Fleurs D'Avril, Lilas du Japon sau Royal Ambree de la Legrain erau marci des intalnite in anii ’30. Tot in acea perioada erau

renumite si produsele cosmetice marca Coty. Un tub de crema de zi produs de firma din Paris costa 72 de lei, iar cutia mare de pudra se vindea cu 120 de lei. La mijlocul anilor ’30 se gasea si apa de colonie Diavolo, care nu era produsa de Antonio Banderas, dar reusea sa „mentina tonul viu al gingasiei“, insotita de pudra cu acelasi nume „de o calitate unica“, ambele o creatie D'Argy.

O doamna respectabila trebuie sa aiba grija de aspectul ei pana in cele mai mici detalii. Daca astazi cremele si aparatele de epilat nu mai sunt de mult o noutate, nu mica ne e mirarea sa descoperim ca aceste produse existau inca din anii ’20.

In Universul din 1928 se facea reclama la depilatorul Radical, produs care „distruge imediat parul de pe obraz si din orice alte parti, fara efect vatamator“. Nici vopseaua de par nu era straina doamnelor din perioada interbelica. Tinctura Seeger, cu nuante de negru, brun si blond acoperea firele albe de par fara probleme, mai ales ca era „intrebuintata in toata lumea de peste 40 de ani“.

Medicamente si leacuri

Silueta zvelta si gratioasa a fost o preocupare permanenta pentru majoritatea femeilor. In urma cu 80 de ani se putea slabi considerabil doar intr-o luna cu aparatul de masaj U-WA-MASSA. Acesta actiona „cu presiune de apa“ si „topea grasimea ca soarele zapada“. Pentru indepartarea straturilor de grasime existau insa si diverse leacuri: ceaiul de slabit Ernst Richter (din 11 plante naturale), medicamentul Urolysine sau tabletele Boxberger-Kissinger. Renumite in perioada interbelica erau purgativele, dar si „depurativele“ pentru curatarea organismului, bune contra cosurilor, varicelor, gutei si a multor altor boli. Contra durerii de cap exista Nevragyl sau Aspirin, iar durerile de stomac se puteau inlatura cu Magnesia Bisurata, 75 de lei flaconul. Contra racelii, bolnavul putea face o frectie cu Carmol, solutie care se folosea la 1928 si al carei nume a rezistat foarte multa vreme. Expresia „frectie cu Diana la picior de lemn“ nu este o inventie, caci preparatul pentru frectie Diana chiar exista in anii ’20.

Cum in acea perioada disfunctiile genitale si bolile venerice erau destul de raspandite, in presa vremii gasim multe anunturi ale medicilor care vindecau astfel de neplaceri. Doctorul Lupolover trata blenoragia, sifilisul si bolile genito-urinare, iar cu medicamentul Reton, barbatii puteau scapa de impotenta. Cu 10 capsule de Pageol pe zi, pacientul era vindecat de blenoragie sau de afectiuni ale prostatei intr-o perioada scurta de timp.

Educatie pentru igiena dintilor

„Igiena constituia pentru covarsitoarea majoritate a populatiei rurale o problema extrem de relativa, in timp ce pentru o buna parte a orasenilor era o chestiune importanta, careia i se acorda o atentie speciala“, noteaza Ioan Scurtu despre obiceiurile romanilor din perioada interbelica. Pentru igiena gurii, romanii puteau folosi pasta de dinti Perlodont, care costa 24 de lei tubul, pasta Kalodont sau Chlorodont.

--------------------------------------------------------------------------------

Inventatori romani si marcile lor

Petrache Poenaru este un roman al carui nume a fost scris in istorie cu propria-i inventie. Profesorul Nicolae Paulescu a elaborat intr-un laborator din Bucuresti un medicament care a salvat mai multe vieti decat a facut-o inventia lui Alfred Nobel.

Petrache Poenaru breveteaza in 1827 primul stilou din lume (toc rezervor) mai intai la Viena, apoi la Paris, cu titlul „Condeiul portaret fara sfarsit, alimentandu-se insusi cu cerneala“. Aceasta inventie a revolutionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind astfel la crearea unui obiect folosit de miliarde de oameni. Tocul cu rezervor de cerneala Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si venea cu solutii pentru imbunatatirea partilor componente, astfel incat sa se asigure un flux constant al cernelii si posibilitatea inlocuirii unor piese. In timp, tocul rezervor al lui Poenaru a trecut prin mai multe modificari, pentru a se ajunge la structura de astazi. Intre 1832 si 1847, profesorul de fizica Poenaru a fost director general al Scolilor din Tara Romaneasca.

Anul 1921, ziua de 23 iulie, sesiunea Societatii de Biologie din Bucuresti. Profesorul de fiziologie Nicolae C. Paulescu face patru comunicari legate de actiunea extractului pancreatic. Aceste comunicari au fost publicate in: „Comptes rendus des seances de la societe de biologie et de ses filiales“, 1921, no. 27, Paris. Descoperirea hormonului antidiabetic elaborat de pancreas, pe care l-a denumit pancreina, Nicolae C. Paulescu a publicat-o si in Belgia, in revista de specialitate „Archives Internationales de Physiologie“, intr-un articol care a aparut la 31 august 1921. Desi acest articol precede cu aproape opt luni enuntarea de catre profesorul Fr. G. Banting si studentul Ch. H. Best a descoperirii insulinei (noua denumire data hormonului pancreatic), Premiul Nobel pentru fiziologie si medicina din 1923 a fost acordat cercetatorilor canadieni Banting si Mac Leod.

(Alexandru Radescu )

CEC – 140 de ani de istorie bancara

„CEC este mai mult decat o banca, este un simbol national“, spune Constantin Teculescu, presedintele bancii. Convingerea cu care face aceasta afirmatie are la baza 140 de ani de activitate in care CEC a facut nu numai istorie si civilizatie bancara, ci si educarea multor generatii. In anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decide sa faca ordine in finantele tarii. Prin decret domnesc se infiinteaza Cassa de Depuneri si Consemnatiuni (CDC), stramosul actualului CEC. Banca desfasura operatiuni similare trezoreriei statului: strangea banii din taxe si impozite, administra fondurile rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate si din excedentul bugetar al comunelor si oraselor. Economiile populatiei de la orase sau sate erau administrate de Casa de Economie, o anexa a CDC, si erau garantate integral de catre stat. Agentii institutiei erau toti casierii statului, sefii oficiilor postale, directorii de scoli si

invatatorii de la sate. Fondurile astfel stranse erau folosite pentru acordarea de credite pentru judete si comune, iar din anul 1876, si catre populatie. „Pana la formarea sistemului bancar, CEC a stat la baza finantarii proiectelor de dezvoltare a administratiei publice, acordand credite pentru construirea de scoli, spitale, biserici sau case“, spune Stefan Petre Kirson, istoric CEC.

Palatul CEC

Activitatea bancii creste rapid, astfel incat in anul 1891 sediul detinut devine neincapator. Piatra fundamentala a noului palat a fost pusa in data de 8 iunie 1897, in prezenta regelui Carol I si a reginei Elisabeta. Lucrarile, incepute in primavara anului 1896, s-au finalizat in anul 1900. Construit dupa proiectul realizat de arhitectul francez Paul Gottereau, Palatul CEC ajunge imaginea cu care toata lumea va identifica institutia.

Intrarea tarii nostre in primul razboi mondial influenteaza si activitatea bancii, care a trebuit sa faca fata unor cereri masive de restituiri. Atunci cand armata germana ocupa Bucurestiul, Palatul CEC ajunge sa fie sediul Comandamentului german. Cu toate greutatile inerente ale razboiului, activitatea bancii continua, o parte dintre angajatii bancii mutandu-se la Iasi. Institutia reuseste sa scape si de bombardamente si de ocupatia germana, dar nu de imaginea de banca sigura pe care si-o construise. „In arhiva CEC am descoperit o serie de scrisori adresate conducerii bancii de catre emigrantii romani ardeleni din Statele Unite ale Americii. Acestia trimiteau prin posta bani familiilor ramase in tara, iar sumele respective erau insotite de scrisori prin care cereau conducerii bancii sa pastreze acele sume in tezaurul casei pana la momentul in care copiii lor vor ajunge la majorat sau se vor casatori“, spune istoricul CEC.

Afectata de criza economica mondiala din 1929, Casa de Depuneri, Economii si Consemnatiuni se divizeaza: Casa de Depuneri si Consemnatiuni ramane cu monopolul pe atragerea taxelor si impozitelor, in timp ce Casa de Economie capata o structura apropiata de cea a bancilor comerciale. Cum insa depozitele populatiei se bucura in continuare de garantia statului, multe persoane aleg sa-si aduca economiile la CEC.

Unchiul de la CEC

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, cele doua institutii preiau din atributiile BNR: conturile curente pe care statul si institutiile statului le aveau deschise la BNR, executia bugetului de stat, iar toate intreprinderile furnizoare ale statului isi deschid conturi curente la CEC. Educarea populatiei, in special a copiilor, continua. CEC editeaza revista Economia, care se distribuia gratuit prin scoli si licee. Copiii erau invatati nu numai sa economiseasca, dar si sa aiba spirit civic. „Unchiul de la CEC“ coresponda cu micutii si ii indemna sa-i ajute pe soldatii romani. Cei care aveau librete de economii si participau la concursurile bancii puteau castiga pusculite.

Vali Blanaru

--------------------------------------------------------------------------------

”Copiii, invatati sa economiseasca”

„Azi la CEC un ban depui, maine el va scoate pui !“ Putini sunt aceia care nu-si aduc aminte de acest slogan. Il gaseai tiparit pe caietele scolare, ca afis la intrarea in scoala sau la agentiile CEC. Alocatiile scolare, micile economii ale copiilor si familiei erau stranse toate pe libretul de economii. Dobanda nu era cine stie ce (3%-4,5%), dar banii erau in siguranta, fiind garantati de stat. Cei care achizitionau obligatiuni CEC in valoare de 200 de lei si aveau intr-adevar noroc puteau castiga prin tragere la sorti fabuloasa suma de 100.000 de lei. Alte premii care se puteau castiga la cele 14 extrageri anuale valorau 800 de lei, 2.000 de lei, 5.000 de lei, 10.000 de lei, 25.000 de lei, 50.000 de lei sau chiar 75.000 de lei. Accesul la aceste instrumente de economisire se facea usor, ele fiind distribuite la ghiseele din scoli, la posta sau la agentiile bancii. In plin regim comunist, Casa de Economii si Consemnatiuni a fost singura institutie bancara care promova economisirea si se ocupa in acelasi timp de educatia economica a populatiei. Banca nu avea numai activitati de economisire. Populatia putea sa ia cu imprumut bani pentru construirea sau cumpararea de locuinte proprietate personala.

--------------------------------------------------------------------------------

Inedit

Cei care au trecut pe Calea Victoriei nu se poate sa nu fi remarcat Palatul CEC. O cladire cu cupole si cu o fatada simetrica in mijlocul careia troneaza intrarea, scoasa in evidenta printr-o monumentala arcada sustinuta, de o parte si de alta, de cate doua coloane gemene. Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusa in 8 iunie 1897, in prezenta Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta, dar si a membrilor Guvernului Sturza, printre care Ion C. Bratianu si G. Cantacuzino. Planurile cladirii au fost elaborate de arhitectul Paul Gottereau, iar de constructia propriu-zisa s-a ocupat arhitectului Ion Socolescu. Incepute in primavara anului 1896, lucrarile s-au incheiat in 1900, o data cu definitivarea actiunilor de imprejmuire si realizare a pavajului. La nivelul superior al Palatului se afla Sala festiva, al carei plafon este acoperit de o pictura reprezentand-o pe „Fortuna distribuind bunuri dupa independenta“. O creatie ce poarta semnatura lui Mihail Simonidi. Panza cu aceeasi tema a obtinut medalia de argint la Expozitia Internationala de la Paris 1900. Pe peretii laterali ai acestei sali au existat patru portrete reprezentandu-i pe Regele Carol I si Regina Elisabeta, respectiv pe Regele Ferdinand si Regina Maria. Comunistii le-au distrus insa, acoperindu-le cu vopsea neagra.

De la tombola la isterie nationala

Sansa imbogatirii peste noapte i-a fascinat intotdeauna pe oameni. In afara mostenirilor venite neasteptat de la rude necunoscute de pe alte continente, Loteria a reprezentat unica posibilitate.

Romania anului 2004. Cozi uriase. Oameni care nu au mai suportat sa stea la rand la carne si la oua pe vremea lui Ceausescu se inghesuie acum sa completeze un bilet. 6 numere care ar putea sa le schimbe viata. In fiecare saptamana in care potul cel mare la Loto „6 din 49“ creste, romanii de toate varstele joaca. Angajatele agentiilor nu prididesc sa incaseze banii oamenilor care investesc in vise. La cate un colt de strada, pe cate o masa plianta, lozuri de razuit sau in plic, frumos colorate. Vanzatoare ambulante care vor sa te determine sa cumperi de la ele. Sa le iei banii. „Domnu’, ati pierdut un miliard“, striga una dintre aceste femei dupa trecatorii grabiti care nu se opresc sa cumpere un loz. Romania, sfarsit de secol XVIII. Un oarecare Baltazar a cerut si a obtinut aprobarea domnitorului Alexandru Moruzi sa organizeze o loterie. La 9 iulie 1793 a primit o autorizatie valabila pentru 15 zile. Astfel, 1793 a devenit anul in care a fost pentru prima data mentionata „tinerea unei loterii“. Un an mai tarziu, un alt strain, Michel Becheru, obtinea si el o autorizatie asemanatoare. Iar in anii care au urmat, putin cate putin, nebunia, mirajul castigarii unor sume mari de bani i-a cuprins pe toti romanii. Potrivit unui sondaj realizat in 2003, Loto 6 din 49, cel mai popular joc oficial de noroc, a fost jucat de peste 45,2% din populatia adulta din mediul urban in ultimele 12 luni.

Inceputuri

Neavand un sistem propriu de joc, romanii au inceput sa joace la cele din strainatate de indata ce acestea le-au oferit accesul. Nu exista multe date despre loterii si nici despre castiguri de la inceputurile secolului al XIX-lea. Dar ele erau o realitate de care trebuia sa tina cont autoritatile din }ara Romaneasca si din Moldova. In Codul Callimachi (Iasi, 1816-1817) si in Legiuriea lui Caragea (Bucuresti 1818) se faceau mentiuni la „ramasag“, „gioc“ si „lotarie“ al carei „proect“ se si „publicarisea“. In anii 1830, in Muntenia si in Moldova au inceput tragerile pentru case. Proprietari care nu reuseau sa isi vanda locuintele, terenurile sau pravaliile erau puse la loterie. Cei interesati aveau sansa ca platind unul sau doi galbeni sa castige proprietati pe care altfel nu puteau sa i le permita. Acest sistem de loterie a fost importat din Germania.

Carol I – tatal Loteriei

Prin Legea Loteriei de Stat promulgata de regele Carol I in 1906 se conferea acestei institutii „un loc important în eforturile de ameliorare a starii de sanatate si igiena a poporului roman.“ Acest moment a insemnat nasterea oficiala a Loteriei. In 1931 este votata Legea pentru infiintarea si organizarea Loteriei de Stat pe clase pentru sanatate publica si ocrotiri sociale, prin care veniturile nete ale Loteriei de Stat erau destinate numai Fondului General Sanitar de Ocrotire. Trei ani mai tarziu, in 1934, organizarea exploatarii si administrarii Loteriei de Stat era incredintata Regiei Loteriei de Stat. Institutia nou infiintata organiza loterii anexe cu organizatii de cultura. O parte din banii Loteriei au fost folositi pentru finantarea „Revistei Fundatiilor Regale“, avandu-i care redactor, printre altii pe prozatorul si dramaturgul Camil Petrescu.

Perioada comunista

Prin consultari interne, dupa ce de-al doilea razboi mondial s-au elaborat planuri de loterii noi. Dintre acestea a fost ales sistemul Loto saptamanal. Prima tragere a avut loc in 25 februarie 1945. Noul sistem era copiat dupa cel genovez si consta in alegerea a trei numere din 90. In acea perioada, Loteria era inca organizata pe baza de „coleturi particulare“, care, fortate de inflatie si presate de interesul propriu au intrat in conflict cu institutia de Stat. In timpul regimului comunist evenimentele importante pentru Loterie s-au inmultit. De la an la an, au aparut tot mai multe jocuri si sisteme. In 1949, prin decretul 420, Regia Loteriei de Stat se transforma in Societatea Comerciala de Stat „Loteria de Stat“, trecand sub tutela Ministerului Finantelor. In 1954 au aparut primele emisiuni de „Lozuri in Plic“, realizare originala romaneasca, avand mare succes datorita faptului ca se ofereau castiguri „pe loc“. In acelasi an au fost infiintate „Intreprinderea de Stat Pronosport“, ce viza concursuri pe baza de pronosticuri sportive, si „Intreprinderea de Stat Loteria“, care se ocupa cu tragerile de numere. Ele au fost unite in 1958. Extrageri speciale cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1960 sau de sarbatorile legale, primele autoturisme Moskvici, Trabant, Dacia sau Skoda oferite ca premii. Excursii in strainatate. Obiecte de folosinta indelungata. Locuinte proprietate personala intr-un regim in care aceasta fusese partial desfiintata. Romani tot mai interesati de posibilitatea de a se imbogati peste noapte.

Concurenta in democratie

Dupa revolutia din decembrie 1989 Loteria Nationala a trebuit sa faca fata concurentei cazinourilor si caselor de pariuri. In 1991 a fost infiintata Regia Autonoma a Loteriilor si Pronosport, iar din 1999 aceasta a devenit Compania Nationala Loteria Romana. Premiile au inceput sa creasca, iar oferta institutiei s-a diversificat. In afara de lozuri in plic au aparut pe piata lozurile de razuit, la care se pot castiga masini, apartamente si bani, precum si sisteme gen: „Noroc“, „5 din 40“, „Jocker“.

Unii spun ca e vorba de saracie si disperare. Altii ca e pasiune. Romanii joaca la Loto si spera intr-un viitor mai bun.

Cristian Petru

--------------------------------------------------------------------------------

Publicitate in ziarele vremii

„La Fortuna daca pasul/ Te indreapta spre un loz/ }i se va duce necazul/ Vei fi sigur norocos/ Un bilet de loterie/ Nu costa prea multi bani/ Si-ti va face bucurie/ Sa traiesti bine multi ani.“ Romanii s-au aratat inventivi in ale reclamei inca de acum cativa zeci de ani. Societatile care organizau isi anuntau in presa vremii extragerile. Iar metodele de atragere variau in functie de castiguri. Se pare ca cel mai des intalnita metoda de reclama a fost cea facuta de castigatori.

--------------------------------------------------------------------------------

Preturi si castiguri

In 1833 Mihalache Florescu a organizat o loterie pentru proprietatea sa „cu un venit de peste 5.000 de lei pa an“. La extragere au particpat 2.700 de bilete a doi galbeni fiecare. In 1931, Societatea Salvarea a pus in vanzare lozuri in valoare de 50 de lei fiecare, iar castigul cel mare era de un milion de lei. In anii ’50, cu trei lei, cat costa un loz in plic, puteai castiga 5.000. In 2004, cu o varianta simpla la Loto 6 din 49, care costa 30.000 lei, se pot castiga milioane de dolari. Cu doar 5.000, cat costa „un numar la Noroc“, se pot castiga premii de peste un miliard. Pe un bilet loto de razuit dai 8.000 de lei. Si poti castiga un apartament in centrul Capitalei.

--------------------------------------------------------------------------------

Gerovital a sfidat legile publicitatii

„Nu se moare de batranete, ci de boala.“ Aceasta era convingerea profesorului doctor Ana Aslan, care a ajutat-o sa puna la punct produsele cu marca Gerovital. O marca de trei ori unica in lume: a promovat o noua stiinta, geriatria, a impus infiintarea primului institut de specialitate si a devenit celebra fara nici un fel de campanie publicitara. Gerovital H3 este produsul farmaceutic care detine performanta, unica in lume, de a fi dat nastere uneia din cele mai moderne specialitati medicale: geriatria. Istoria Gerovital debuteaza in anul 1946, la Clinica Medicala din Timisoara, cand prof. dr. Ana Aslan incepe sa studieze efectul intineritor al procainei. Confratii de breasla din tara si din strainatate priveau cu scepticism ambitia romancei de a descoperi si stapani elixirul tineretii. Si, totusi, nu a fost singura in minunatul ei demers. Profesorul C.I. Parhon, doctor si profesor de endocrinologie, presedinte al Consiliului de Ministri, accepta sa infiinteze, in premiera mondiala, in 1952 Institutul de Geriatrie. „A fost lucrarea deosebita a lui Dumnezeu. Atunci genialitatea s-a numit Ana Aslan, care a avut sansa sa intalneasca un medic in pozitia de prim-ministru“, considera doctorul Maria Georgescu, eleva profesorului Aslan si actualul director al institutului. Infiintarea institutului a provocat un veritabil „cutremur“. A miscat lumea stiintifica, dar mai ales a dat noi sperante omului. Pentru ca tot in anul de gratie 1952, profesorul Ana Aslan prepara vitamina H3 – Gerovital, produs farmaceutic cu proprietati regeneratoare. Prepararea in serie si introducerea in circuitul farmaceutic a produsului incepe in 1958. Prin inventare si brevetare la OSIM, probabil, ca istoriei Gerovital H3 ar fi trebuie sa i se puna punct. Dar ea abia incepea.

Secretul se afla in metoda „Ana Aslan“

Potrivit legislatiei Romaniei din perioada 1947-1989, dreptul asupra marcii Gerovital a apartinut institutului si statului. Inainte de 1989, OSIM a facut ce i s-a dictat, iar dupa 1989, cei 12 directori care s-au succedat la conducere Institutului „Ana Aslan“ nu prea au avut timpul necesar sa rezolve problema proprietatii asupra marcilor Gerovital. Aceeasi soarta are si Aslavital, un alt produs farmaceutic pus la punct de profesorul Aslan. Culmea, la ora

actuala, Instititutul „Ana Aslan“ care efectueaza tratamente complexe aplicand metoda „Aslan“ cumpara aceste produse, uneori chiar cu dificultati.

In prezent, medicamentele Gerovital si Aslavital sunt in proprietatea Sicomed, cremele sunt produse de doua fabrici de cosmetice: „Gerovital Cosmetics“ si „Farmec“ Cluj.

„Marca Gerovital a fost inrgistrata in 140 de tari. Dar marca fara metoda Ana Aslan este lipsita continut. Ceea ce aduce mari prejudicii institutului“, este de parere doctorul Maria Georgescu. De fapt, aici este secretul: produsul Gerovital trebuie administrat respectand metoda Ana Aslan. „

Sper sa se refaca reteaua nationala de geriatrie. Acum este un paradox, intretinut de lipsa de comunicare a conducerii Sicomed. Avem sectii sau ambulatorii de geriatrie care nu pot cumpara medicamentele. Incerc sa dialoghez cu Sicomed, dar fara ecou“, marturiseste directorul Maria Georgescu.

Semnatura

Gerovital este un nume care a cunoscut celebritate, sfidand toate regulile publicitatii. Ea s-a impus fara ajutorul campaniilor publicitare. Nu a avut nevoie de nici un element din binecunoscutul arsenal pus in actiune de firme specializate. N-au existat clipuri, melodii, postere, sloganuri… „Profesorul Ana Aslan, elevii ei, ambasadorii Romaniei si intr-o masura Ministerul Turismului au lansat produsul in lume. Dar cel mai bine au jucat rolul de agenti publicitari pacientii. De la VIP-uri pana la persoane necunoscute, toti animati de dorinta fireasca de a trai mai mult, fara probleme de sanatate si fara infirmitati fizice si mentale. Era o vreme cand in afara Romania era sinonima cu Gerovital si Aslan“, precizeaza directorul Institutului, dr. Maria Georgescu.

Daca s-ar impune necesitatea unui slogan pentru marca Gerovital, poate cel mai indicat ar fi conceptul sintetizat de insasi Ana Aslan: „Sa dam viata anilor si ani vietii“.

Nu se stie cine a conceput ambalajele produselor purtand marca Gerovital, dar cu siguranta a avut o idee formidabila. Medicamentele Gerovital sunt garantate de semnatura olografa a prof. dr. Ana Aslan. Din pacate, asa cum ne-a declarat directorul institutului, „in zece ani cat am stat in preajma prof. dr. Ana Aslan niciodata nu am vazut aceast semnatura pe vreun document. Poate ca asa a semnat prof. dr. Aslan in tinerete si, apoi, si-a modificat-o. Ceea ce mi se pare ciudat“.

Magda Marincovici

--------------------------------------------------------------------------------

O marca celebra in intreaga lume

Gerovital a adus Romaniei venituri imense. In anii cand granitele erau inchise, in Romania soseau, intr-o discretie desavarsita, reputate personalitati din toate colturile lumii, cu scopul

de a beneficia de principiile miraculoase ale marcii Gerovital. De Gaulle, Tito, Hrusciov, J.F. Kenedy, Marcos, Indira Ghandi, Golda Mayer, Sucharno, Sucharto, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Franc Sinatra, Charlie Chaplin, Claudia Cardinale sunt doar o parte dintre cei care au urmat tratamentul geriatric dupa metoda Aslan.

Beneficiile tratamentului

Tratamentul geriatric aplicat in Romania, respectand metoda Ana Aslan, are un caracter complex, avand ca rezultat profilaxia si incetinirea proceselor involutive si ale patologiei asociate batranetii. Gerovital nu inseamna intinerire miraculoasa. In schimb prezinta avantajul de a influenta pozitiv starea fizica si psihica, de a incetini imbatranirea organismului, de a ameliora reumatismul cronic degenerativ si are efect antidepresiv. Tratamentul geriatric Aslan vine in completarea curelor balneare in statiuni ca: Herculane, Covasna, Sinaia, Eforie Nord, Mangalia, Neptun.

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

1958 – incepe prepararea Gerovital pe scara larga si este comercializat in farmacii 1980 apare Aslavital, un alt produs geriatric Serviciile secrete din tara noastra au date care dovedesc piratarea celor doua marci. 2004 - Gerovital si Aslavital sunt in proprietatea Sicomed, cremele sunt produse de doua fabrici de cosmetice: “Gerovital Cosmetics “ si “Farmec” Cluj.

Cosmeticele „proletarilor“

„Ca sa cuceresti femeia folosesti sapunul Cheia.“ Un slogan simpatic, dar fals. Nici o femeie nu s-a declarat incantata de sapunul muncitoresc. Prin zona Obor – Iancului din Bucuresti a aparut prin 1884 o fabrica de sapun: Stela. Patronii faceau initial lumanari, dar produceau si sapun. Inventia lor cosmetica s-a numit Cheia. Dupa al doilea razboi mondial a devenit principalul producator de sapun al Romaniei. Iar la Brasov functiona Norvea, principalul producator de pasta de dinti. Brasovul aproviziona ininte de 1989 intreaga Romanie cu „Cristal – pasta de dinti mentolata“. Un „sapun al muncitorilor“, un sapun care a facut armata si care s-a „perindat“ prin inchisori. Un sapun popular. De fapt, un sapun de rufe.

Era de culoare galbena, dur, ca un lingou si avea stanta marcii infundata. Bineinteles, cheia imprimata pe el era semnul distinctiv. „Cheia nu foloseam pe vremuri decat foarte rar, ca sapun pentru rufe, nu pentru maini“, isi aduce aminte pensionara Liliana Popa. „Mirosea foarte urat. Un miros intepator, cred ca avea multa soda in el. Ce mai incolo si incoace, un sapun inferior!“

Oana... ca sa mirosi frumos

„Dar erau alte sapunuri care spalau rusinea sapunului Cheia“, ne spune dna Popa. „Sapunul Oana era albastru si roz, dupa cum erau si ambalajele. A aparut prin anii ’70-’80, nu era cine stie ce, era un sapun obisnuit, dar era incomparabil fata de Cheia. Pitic si Vis insa miroseau foarte frumos. Prin anii ’70 cumparam numai aceste sapunuri, deoarece erau albe si emanau o mireasma...“

Alte sapunuri

Elena Ionascu, pensionara si ea, marturiseste ca in vremurile trecute avea alte preferinte: „Sapunul Mona Lisa – cel mai bun sapun! Prin anii ’60 costa 8 lei...Tot prin anii ’60-’70, sapunul Ka-O-La, unguresc. Era mare, mirosea foarte frumos, ceva suav, si avea culoarea galben-cafeniu. Dupa o vreme a disparut. Odata, pe cand eram tanara, a venit cineva in vizita la mama si mi-a spus: «Mirosi extraordinar!». Ma spalasem cu Ka-O-La“.

„Face dintii ca de cal“

Doamna Ionascu isi aminteste si despre pasta de dinti Cristal produsa odata de Norvea, in fabrica de la Brasov. „Era singura pasta de dinti inainte de ’89. Era foarte buna si costa foarte putin – 1 leu si 50 de bani prin anii ’69-’70. Era alba. Mentolata. Alta nu era. Dupa’90 a aparut Super Cristalul.“ Liliana Popa detroneaza, cu umor, parerea pozitiva a Elenei Ionascu despre Cristal. „Circulau versuri mai mult decat edificatoare despre aceasta pasta de dinti: «Pasta de dinti Cristal/Face dintii ca de cal»“.

Ana Maria Luca, Roxana Roseti

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

De la sapun la condimente

Societatea comerciala Stela a fost fondata la sfarsitul secolului XIX de catre Iulius Hoffmaier. Principalul ei obiect de activitate era producerea de sapun. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in 1948 , firma este nationalizata. In anul 1975 se incepe drumul catre o dezvoltare foarte puternica. Fabrica este retehnologizata si devine principalul producator de sapun din Romania. La inceputul anilor 90, fabrica se asociaza cu doua firme: Norvea si Colgate-Palmolive. Toate trei formeaza acum Colgate Palmolive Romania, unde Stela detine 16 la suta din actiuni, conform site-ului oficial al intreprinderii. Societatea si-a modificat obiectul de activitate atunci cand s-a asociat. A devenit producator de... de condimente si produse

alimentare: cacao, orez, zahar, naut, susan, nuca de cocos, mac, bicarbionat de sodii si sare de lamaie.

Masina nationala, rodul francofoniei

Primul autoturism national produs vreodata in Romania a fost Dacia 1100. Pretul era la vremea acelui timp de circa 55.000 lei, fiind considerat insa prohibit pentru majoritatea romanilor. Anul 1965. Fostul dictator Nicolae Ceausescu decide ca trebuie redus efortul valutar facut cu importul de autoturisme. Asa a aparut necesitatea fabricarii unui autoturism romanesc sub licenta straina. Cu ordin de la Comitetul Central la Partidului Comunist Roman, a fost lansata cererea de licenta pentru un autoturism de clasa medie, cu o capacitate de 1000-1300 cmc. S-a vizat in primul rand producerea unei serii de fabricatie de circa 40.000-50.000 de bucati pe an.

Nume grele

La licitatie s-au prezentat cu oferte firme de renume ca Renault, Peugeot, Fiat, Alfa Romeo, Austin, care au prezentat modelele: Renault 10, Peugeot 204, Fiat 1100D, Alfa Romeo 1300, Austin Mini Morris. Din considerente tehnice si economice a fost retinuta doar oferta firmei Renault pentru autoturismul Renault 12. Motivat de efortul valutar necesar, s-a revenit asupra optiunii, montajul si integrarea partiala incepand insa cu autoturismul Renault 8.

Dacia de la Colibasi

Prin Hotararea Consiliului de Ministri nr. 2004 din 16 septembrie 1966 s-a stabilit amplasarea uzinei de autoturisme la Colibasi, vecina cu Uzina „Vasile Tudose“, care era demult furnizorul principal de piese si subansamble pentru autocamioane si tractoare. Construita intr-un timp record de numai un an si jumatate, la 1 iulie 1968 s-a trecut la inceperea probelor de functionare in gol. Primul autoturism de control, dupa parcurgerea celor 217 posturi de lucru ale liniilor de montaj, a fost gata in ziua de 3 august 1968. Dacia 1100 a inceput sa fie produsa in serie (era pentru prima data in istoria Romaniei) la 20 august 1968.

Vuturul ca emblema

A fost nevoie de o emblema care sa reprezinte cat mai bine atat modelul, cat si noua marca in contextul „mandriei nationale“. La ordinul direct al fostului dictator, intre farurile modelului 1100 a fost plasata o tija cromata ce continea noua emblema a Uzinei de Autoturisme Pitesti: un vultur. Ulterior, acesta au fost inlocuit de o rigla din plastic ce avea inscriptia Dacia 1100. Autoturismele Dacia 1100 s-au produs pana la sfarsitul anului 1971, pornind pe drumurile patriei un numar de 37.546 de autoturisme.

Catalin Budescu

--------------------------------------------------------------------------------

Masina lui Ceausescu

Primul model de Dacie 1100 a fost facuta cadou lui Nicolae Ceausescu in august 1968. Masina este in stare de functionare si acum. Pe placheta omagiala sta scris: „Primul autoturism de serie fabricat in Republica Socialista Romania. Muncitorii, Inginerii si Tehnicienii Constructori de Masini va aduc Dumneavoastra Tovarase Nicolae Ceausescu prinosul de Recunostinta pentru Initierea Productiei de Autoturisme in Romania si pentru grija Permanenta ce o Purtam Dezvoltarii industriei noastre Socialiste“.

ISTORIC

Dacia 1100

An de aparitie: 1968

Produsa între 1968 si 1972 în aproape 38.000 de exemplare. In afara de modelul clasic a mai existat si un model derivat care s-a numit Dacia 1100 Sport. Varianta Sport nu a fost scoasa niciodata la vanzare putand fi gasita doar in dotarea militiei si la diversele competitiile sportive de raliuri. Numele marcii a fost ales dupa numele teritoriului pe care au trait stramosii nostri daci. Din anul 1972, modelul 1100 a fost scos din productie, fiind inlocuit cu modelul 1300. --------------------------------------------------------------------------------

Masina pentru romanii rebeli

S-au fabricat aproape 14 ani. Oltcit-urile au adus „altceva-ul“ intr-o piata auto dominata de Dacii si masini din fostul spatiu comunist. Acordul dintre firma Citroen si autoritatile Romane din anul 1976 a pus bazele unei intreprinderi ce avea sa produca noile autoturisme Oltcit concepute de firma Citroën. Pe pietele europene, masina produsa la Craiova a fost comercializata si sub numele de Axel. Procesul de fabricatie a fost conceput pe baza tehnologiei de varf a anului 1978, dar, din cauza unor intarzieri, productia a inceput abia la inceputul anilor ’80.

Reguli comuniste

Regimul comunist din acea perioada a insistat ca 40% dintre componentele masinii sa fie fabricate in Romania, pentru a fi evitate importurile costisitoare. Fabrica din Craiova producea, in vremurile bune, chiar si 4.000 de automobile pe an. Multe dintre ele luau calea

Americii de Sud si Europei. Oltcit-ului nu prea i s-a facut publicitate in Romania, adoptandu-se, totusi, sloganul francez „Citroen prefer Total!“, cu aluzie si la uleiurile de motor recomandate de francezi. Preturile masinii nu erau cu mult mai mici decat ale Daciei. Un Oltcit costa, inainte de Revolutie, aproximativ 60.000 de lei. Firma Citroen s-a retras, lasand intreprinderea in deplin control al statului roman.

Sfarsitul productiei Timp de cativa ani, Uzinele de la Craiova au continuat sa produca acest tip de autoturism, Oltcit, dar sub denumirea de Oltena. Noua masina a suferit o revizie a partii frontale, care a constat in modificarea mastii. In 1994, intreprinderea Oltena a fuzionat cu Daewoo, urmand sa produca autoturisme din aceasta marca.

La inceputul lui 1996 productia autoturismelor Oltena a fost oprita. Au trecut deja opt ani de cand Oltciturile nu se mai fabrica. Multi romani insa au ramas fideli masinii, care in anii ’80 te facea sa pari rebel intr-un regim nepermisiv.

Cristian Petru

--------------------------------------------------------------------------------

Versiunile micutului Oltcit din 1982 pana in 1996

Special, versiunea economica cu motor cu doi cilindri, 0,652 litri, 34 cai putere, viteza maxima 120 km/h, consum 5.7 l/100 km, aprindere electronica integrala. Club a fost modelul de baza. Avea un motor cu patru cilindri, 1,129 litri, 56 cai putere, 149 km/h si un consum 6.7 l/100 km. 12 TRS fabricat initial doar pentru export avea motor de 1,299 litri si cutie de viteza cu 5 trepte. Difera de celelalte versiuni prin performate si dotari: spoiler, eleron, jante din aliaj usor, ceas electronic, banda de protectie laterala. Oltcit Club 11 RM (Romanian Modified) si Oltcit Club 11 RT (Romanian Total). Aceste modele au preluat o serie de elemente utilizate la fabricarea autoturismelor Dacia (planetare, fuzete, frane) alterand calitatea produsului final. Versiune comerciala de Oltena pick-up (papuc), denumita 12 CS Prototipuri pentru modele cu cinci usi si pentru un cabriolet, care insa nu au mai intrat in productie.

--------------------------------------------------------------------------------

Oltcit preparat sport, 2.000 de euro

Daniel Pruna, la fel ca si tatal si fratele sau, a facut o pasiune pentru Oltcitul sau. „Ca masina, ca design, mi-a placut Oltcit-ul. Din lipsa de bani, pentru o masina performanta care costa chiar si cateva zeci de mii de euro, am muncit sa transformam Oltcit-ul intr-o masina competitiva (foto). Pentru una ca asta investesti, pe parcurs, cam 2.000 de euro, dar si mii de ore de munca“, spune Daniel. (Cristian Vasilcoiu)

Fiara de plastic a luat cu asalt soselele tarii

Lastun, automobilul de mic litraj – o initiativa laudabila – a fost vitregit din cauza dorintei conducatorului iubit de a reduce cu orice pret costurile de fabricatie. Era o vreme in care economia devenise cuvantul de ordine al societatii romanesti. Elevii colectau fier vechi, maculatura, sticle si borcane, pensionarii predau pana si ambalajul pastei de dinti sau tubul gol de la deodorantul Mozaic. Nu se mai produceau aeroterme pentru ca oamenii sa nu mai consume curent electric. Iar regimul comunist in frunte cu primul fiu al tarii se declara preocupat de „grija fata de om“ si de „asigurarea bunastarii materiale a intregului popor“.

Intaiul descalecat

Si cum autoturismul a fost intotdeauna un simbol al bunastarii, Ceausescu s-a gandit sa ne daruiasca unul econom. Facuta din materiale foarte ieftine – carpa, lemn si fibra de sticla – si cu un consum mic de benzina, aceasta masina trebuia sa fie „pentru tot poporul“. Impins de acest vis maret, Ceausescu i-a adunat la Bucuresti, la Institutul National de Motoare Termice (INMT), pe cei mai mari specialisti romani din industria usoara si de automobile si le-a cerut sa conceapa „autovehiculul ideal“: din tabla ca cea folosita la cutiile de bere. „Cea mai subtire tabla folosita in industria de automobile este cea de 0,7. Ceausescu a zis: „Tovarasi, sa facem o tabla de 0,4!“. Ori tabla de 0,4 este tabla de cutie de bere, pe care o strangi in mana. Nu se poate prelucra“, a declarat Constantin (Bobita) Hlebovschi, inginer in echipa de probe de cale pentru automobilul de mic litraj.

Stopati risipa!

In goana lui dupa reducerea cu orice pret a costurilor de fabricatie, Ceausescu a mai cerut ca bordul noii masini sa fie facut din lemn si in loc de placa de bord sa se monteze o policioara de lemn. Si scaunele trebuiau sa fie din lemn sau sa se foloseasca cele de tramvai. In cel mai bun caz ar fi acceptat „risipa“ unui cadru de fier, care, in loc de sezut si de spatar, sa aiba panza ca la scaunele de gradina. Au iesit pana la urma scaune tapitate, dar cu vinilin, nu cu piele, pentru ca ar fi costat mai mult pielea scaunelor decat masina“, a povestit Hlebovschi. Si dotarea Lastunului cu mochete de 3 milimetri grosime a fost considerata paguboasa pentru economie. A cerut sa fie subtiate la 1,5 milimetri.

Compromis

Desi a fost biciuit cu „indicatii pretioase“, colectivul de proiectare a muncit cu entuziasm, zi si noapte, timp de patru ani. „Pentru noi a fost o ocazie care ti se ofera o data in viata: sa participi la nasterea unui automobil“, a declarat Hlebovschi. „Tineam cont cat puteam de indicatiile de sus – aveam o multime de supraveghetori care urmareau daca respectam

indicatiile. Am facut tot felul de compromisuri pentru ca masina sa iasa bine. Sa fie totusi un automobil, nu un tractor“, a adaugat acesta.

„Nu proiecte ne trebuie“

Ca orice ctitorie a epocii de aur, noua masina trebuia sa fie gata in cinstea memorabilei zile de 23 august. „Aveti turnatorie in Bucuresti, piesele se pot turna intr-o zi, doua, la orice fabrica, pentru cinci motoare si, in iunie, cel mai tarziu, sa fie masina aici, in fata sediului Comitetului Central. Primele doua-trei bucati sa fie gata pana la 23 august, ca sa putem iesi cu ele la demonstratie. Adica trebuie inceput imediat, luat un model de motor mic si facut schita, nu spun proiect, nici nu vorbesc de proiect. Schita sa fie facuta din lemn sau din tabla, imediat pregatit si pe urma, intr-o saptamana, sa incepeti sa turnati piesele, fara calcule, fara proiectare. Nu proiecte ne trebuie, ci trebuie gandit sa lucram operativ: sa poti lucra in trei luni ceea ce se lucra inainte in trei ani“, le explica Ceausescu inginerilor, in timpul primei intalniri de lucru.

Plimbare fara ambreiaj

Prima varianta a masinii a fost botezata Egreta si era mai colturoasa decat Lastunul. Ea a fost montata si prezentata la expozitie in ajun de 23 august 1980. „Ceausescu l-a vazut, i-a placut si ne-a spus sa continuam“, isi aminteste Bobita Hlebovschi. De altfel, in 30 decembrie 1980, cu ocazia prezentarii unui model imbunatatit al Egretei, Ceausescu a facut prima si ultima lui plimbare cu autoturismul de mic litraj. „Am stat patru zile si patru nopti sa-l punem la punct pentru ca vizita se anuntase in ultimul moment.

Dupa ce l-am montat si l-am finisat, am constatat ca are o defectiune – nu functiona ambreiajul. Nu mai aveam timp sa remediem pentru ca trebuia sa apara Ceausescu si plimbarea lui prin curtea institutului s-a facut fara ambreiaj. Ceausescu era langa mine, in dreapta, si Avram, ministrul Constructiilor de Masini, un tip foarte inalt si corpolent, imi sufla in ceafa. Nu au observat ca nu am ambreiaj. Ceausescu a fost incantat si a spus ca masina este foarte buna daca Avram a reusit sa intre pe bancheta din spate“, povesteste Hlebovschi.

Cadou iubitului conducator

Prototipul a fost definitivat in 1984, dupa numeroase testari si imbunatatiri. Fabricatia in serie a inceput in 1986, la Timisoara, pe structura fostei fabrici „Tehnomet“, care la vremea respectiva producea si vopsea custi pentru iepuri si baterii avicole. In acel moment, automobilul de mic litraj pe care proiectantii il alintau „fiara soselelor“ si-a primit numele de scena Dacia 500 Lastun. El a fost scos la vanzare in 26 ianuarie 1988, de ziua lui Ceausescu.

Insa dupa numai doi ani de viata, Lastunul a fost scos din fabricatie. Dar vanzarile au continuat pana la epuizarea masinutelor din stoc. In 1992, guvernul a stins lumina la Autoturisme Timisoara, motivând ca Lastunul nu mai este competitiv si nu mai reprezinta poporul roman.

Insa dupa numai doi ani de viata, Lastunul a fost scos din fabricatie. Dar vanzarile au continuat pana la epuizarea masinutelor din stoc. In 1992, guvernul a stins lumina la Autoturisme Timisoara, motivând ca Lastunul nu mai este competitiv si nu mai reprezinta poporul roman.

Florina Zainescu

--------------------------------------------------------------------------------

INEDIT

Lastunul, masinarie de razboi

Desi poate parea o gluma, cei care conduceau destinele Armatei in acea perioada au vrut sa transforme automobilul de mic litraj in masina de lupta. Influentati de entuziasmul lui Ceausescu vizavi de „Fiara soselelor“, au vrut sa vada si ei minunea. „Prima masinuta – Egreta – a fost vizionata de o comisie de la Armata. Erau interesati de ea pentru ca, fiind micuta, ar fi fost usor de parasutat in zonele de conflict si s-ar fi putut strecura foarte bine pe linia frontului. Voiau sa o foloseasca ca autovehicul decapotat, cu ajutorul caruia sa transporte munitia in linia intai si sa adune ranitii.” , povesteste Boby Hlebovschi. De altfel, in multe tari exista autoturisme de mic litraj militare.

--------------------------------------------------------------------------------

100% romanesc

„Am intrat in hora, abia dupa ce castigasem un concurs de caroserii. Tin minte ca cei din Industria Chimica au propus doua variante de caroserie pentru Dacia 500, dar s-a ales cea de poliester armat cu fibra de sticla“, isi aminteste proiectantul, Adrian Marian. „Proiectul masinii a fost elaborat la Bucuresti, iar in 1986, Ceausescu ne-a mutat pe toti la Timisoara, pentru ca aici erau cei mai buni specialisti in montaj. Inchipuiti-va ca Lastunul se facea din piese care proveneau 99% de pe plan local. Asa se explica de ce costurile acestei masini erau atat de mici“, a adaugat Adrian Marian. (Tiberiu Kiss)

--------------------------------------------------------------------------------

Istorie

An de aparitie: 1988

Dacia 500 A trecut cu brio toate testele de manevrabilitate, de rasturnare, de franare, de vant lateral sau de impact

Greutate: 525-550 de kilograme Motor cu 2 cilindri raciti cu aer (22,5 CP) Consum: 3,3 l/100 km Viteza maxima: 106 km/h Capota motor si hayonul spate (capacul porbagajului) din fibra de sticla si panouri de usi din material plastic s-au vandut circa 6.000 de exemplare in 4 ani Pretul de vanzare: 52.000 de lei

--------------------------------------------------------------------------------

Bancuri

– Ce se intampla cu un Lastun cand i se face plinul? – I se dubleaza valoarea.

– De ce nu te lasa la PECO sa pui benzina in Lastun? – Este interzis in recipiente de plastic.

– De ce ai nevoie daca doua Lastunuri fac accident? – De un faras si o matura...

– De ce se Lastunurile se vindeau mai bine la sfarsitul lunii Martie? – Urma 1 aprilie...

– Care e cea mai mica piesa dintr-un Lastun? – Creierul proprietarului...

Merge Bula cu taica-su la plimbare intr-un Lastun. La un moment dat, intreaba Bula: – Tata, tata, chestia aia din dreapta este Marele Zid Chinezesc? – Nu, Bula, aia este bordura...

-------------------------------------------------------------------------------- Zimbrul Carpatilor

Copiat dupa modelul rusesc „GAZ“, ARO IMS „M-461“ (M venind de la Muscel) a fost primul autovehicul de teren proiectat si construit cu o contributie importanta romaneasca. Exportul acestui produs, realizat intre anii 1965 si '68 de fabrica de la Campulung, a facut ca sovieticii sa piarda piata socialista a masinilor de teren in favoarea modelului romanesc, strabunicul actualelor modele ARO. Denumit si „Zimbrul Carpatilor“ automobilul ARO a fost proiectat initial ca un model imbunatatit al vestitelor modele auto de teren sovietice „GAZ-67“ si „GAZ-MM“. Primul rezultat cu influenta romaneasca s-a numit „IMS-57“ care a devenit oficial si primul automobil de teren construit vreodata in Romania. Marca ARO a devenit cunoscuta in anul 1963 cand s-a proiectat, incercat si pregatit fabricatia automobilului „M-461“. Un adevarat succes pentru acele timpuri, „M-461“ a inceput sa fie produs in serie in anul 1964. Capacitate de productie a uzinei din Campulung ajunse-se la o impresionanta cifra, pentru acele timpuri, de 6.000 de automobile pe an. De remarcat faptul ca autovehiculul s-a bucurat de un real

succes pe piata interna, fiind folosit mai ales de armata si de CAP-uri. Era un autovehicul robust, puternic, altceva decat cunoscuse Romania pana atunci.

Sovieticii cu „buza umflata“

Mult imbunatatite atat ca realizare cat si ca performante, autoturismele de teren „M-461“ au fost fabricate pana in anul 1975 intr-un numar total de 80.233 de exemplare, din care 46.549 au fost exportate. Acestea s-au dovedit a fi cu mult mai bune decat tot ce produsese pana atunci URSS pentru piata autovehiculelor de teren. Cu un design militar, care denota putere si robustete, „M-461“ a inceput sa devina cel mai cerut automobil 4x4 de pe pietele socialiste si nu numai. Asa ca exportul URSS de masini de teren a inceput, pentru prima data in istorie, sa se incline in fata cereriilor de „M-461“ – made in Republica Populara Romana. Exportul propiu-zis de autoturismelor „M-461“ a inceput in anul 1965, primul beneficiar fiind RP Chineza. Evolutia exportului a fost ascendenta (de la 502 de bucati in 1965, la peste 10.000 de bucati in 1973), in principal pe pietele tarilor socialiste si in America Latina.

Cu voie de la Elena

Daca te batea gandul sa-ti cumperi un „M-461“ sau un alt model de ARO trebuia sa indeplinesti un adevarat ritual. Primul drum il faceai la Ministerul Comertului Interior cu o cerere, daca aveai norocul sa-ti fie aprobata de tovarasa ministru Ana Muresan, dupa verificari, erai trecut pe o lista speciala. O data lista intocmita si aprobata asteptai cuminte sa-ti vina randul. Telefonul suna, iar urmatorul drum era la poarta fabricii unde plateai circa 110.000 de lei.

Chiar si Elena Ceausescu facea favoruri dand aprobari pentru ARO. Premiile unor sportivi de mare succes erau reprezentate de masini Aro. Fotbalistii de la Steaua, dupa castigarea Cupei Campionilor Europeni in ’86 au primit asemenea automobile.

Productie record – 10.000 de bucati pe an

In anul 1965 s-au aprobat noi dezvoltari a suprafetelor de productie la Intreprinderea Mecanica Muscel creandu-se astfel capacitatea de a se fabrica peste 10.000 de bucati pe an de automobile „M-461“. Suprafetele construite au ajuns la peste 33.000 mp, fata de numai 13.000 mp in anul 1955. S-au organizat noi sectii pentru presaj vopsitorie si montaj general, s-a dezvoltat forja, s-a modernizat sectia tratamentelor primare si secundare si sectiile: motoare, prelucrari mecanice si auxiliare. De asemenea, pe platforma industriala din Campulung Muscel s-a dezvoltat prima matriterie auto cu o capacitate de 5.000 tone matrite pe an. Dupa 1966 incepe proiectarea unui nou model de autoturism de teren din aceeasi clasa – ARO 240 – primul din seria ce avea sa devina mai tarziu familia ARO-24, cu cinci modele de baza si peste 60 de variante constructive.

Catalin Budescu

--------------------------------------------------------------------------------

Noutati la ARO

Modelul Retro va fi o copie, cu forme rotunjite, modernizat si motorizare Euro 3, a vestitului model IMS „M-461“. Proiectul pus la cale de noua conducere a uzinei se vrea o rememorare a vechilor timpuri pentru unul dintre cele mai vestite si mai vandute modele ale fabricii de la Campulung. Proiectul tinut inca secret va avea o productie limitata dar care va fi, conform unor surse din fabrica, o surpriza totala fata de tot ce a inseamnat pana acum industria auto romaneasca si modelele sale.

--------------------------------------------------------------------------------

Masina de vanatoare a lui Ceausescu

Printre modelele favorite ale fostului lider comunist se numara si unul special, creat pentru partidele de vanatoare pe care dictatorul il folosea de cate ori avea ocazia. Alte modele speciale au fost cele special create pentru a fi facute cadou. Unul dintre modele a ajuns la dictatorul libian Moammar Ghadhafi, iar un altul in Germania de Est la fostul lider comunist Erik Honeker.

--------------------------------------------------------------------------------

ARO blindat pentru Gorbaciov

La ultima vizita a lui Mihail Gorbaciov in Romania, Nicolae Ceausescu a cerut ca acesta sa fie primit cu o masina oficiala marca ARO. Nu una obisnuita, ci ceva mai lunga, dotata cu toate facilitatile, inclusiv cu geamuri antiglont. Modelul special a fost construit sub atenta supraveghere a sefului garajului Comitetului Central, colonelul Boldea. Masina care trebuia livrata cu doua zile inainte de sosirea in Romania nu a multumit pe reprezentantii dictatorului sovietic din cauza unor puternice vibratii interioare. Asa ca pentru a remedia problema, muncitorii au fost consemnati in fabrica, unde au lucrat nonstop – contracronometru - pentru a rezolva trepidatiile masinii. Problema tehnica a ajuns si la urechile fostului lider sovietic, care a refuzat sa mearga cu respectiva masina. Nici o problema, Ceausescu s-a incapatanat si la primit pe Gorbaciov cu acelasi model ARO, proiectat special pentru vizita acestuia.

--------------------------------------------------------------------------------

Viitor de „CrossLander“

Primele sase modele „CrossLander“ vor iesi pe poarta fabricii luna aceasta, urmand ca in cursul lunii mai productia sa creasca la circa 90 de autovehicule. Pana la sfarsitul acestui an, ARO va exporta in Statele Unite ale Americii un numar de 600 de automobile de teren. De asemenea, in urmatoarele saptamani, modelul destinat exclusiv pietei americane va primi

omologarea obligatorie pentru strictele reguli cerute de americani. „Productia pentru anul acesta va fi de circa 1.250 de autovehicule (masini complete), la care se vor adauga alte 1.400 de seturi dezasamblate pentru Brazilia si 1.000 pentru Rusia. Pentru piata interna avem contracte cu Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Apararii, de Interne etc. Aproape 60% din productie merge pe piata interna, iar restul se exporta in Polonia, Cehia, Slovacia si Franta“ ne-a declarat directorul general al fabricii, Iustin Preoteasa.

--------------------------------------------------------------------------------

Motocicletele ARO

In 1953 la Campulung, in actuala fabrica ARO, s-au construit primele motociclete romanesti. Acestea au fost fabricate intr-un total de 12 bucati (una se regaseste – astazi – in muzeul intreprinderii din Campulung). Tot in anul 1953, Intreprinderea Metalurgica de Stat – Campulung a devenit Intreprinderea de Automobile „ARO“. Denumirea ARO – in traducere – fiind Automobil ROmanesc.

Pegas in viata, Mobra in istorie

Produsele romanesti „pe doua roti“ raman reputate pentru rezistenta lor, dar declinul in preferintele cumparatorilor dupa deschiderea pietei este cert. Multe dintre aventurile romanilor sunt insa legate de bicicletele Tohan, Pegas sau de motoretele Mobra si Hoinar. Din anii ’60 incoace peste patru milioane de biciclete au fost puse pe piata de fabrica de la Zarnesti, judetul Brasov. Meseriasii de la poalele Masivului Piatra Craiului garanteaza ca majoritatea bicicletelor sunt inca in functiune. „Bicicletele noastre nu sunt de unica folosinta, asa cum este moda la unii, ca brichetele de trei lei“, spune Octavian Tudose, directorul Centrului Pegas de la Uzina Mecanica Tohan SA. „Americanii isi iau cate o bicicleta de 50 de dolari pe vara. Am vandut si noi acolo, dar nu asta este traditia noastra. Romanii, mai saraci, sunt obisnuiti sa-si lase bicicleta mostenire.“

Pretul rezistentei

Strategia bicicletelor rezistente pentru doua sau chiar trei generatii aduce acum incasari mai ales din piese de schimb, trei sferturi din cifra de afaceri a fabricii de biciclete venind din aceasta directie. La poarta fabricii pot fi vazute biciclete vechi de peste 30 de ani, adevarate vedete ale longevitatii, asa cum este „exemplarul iranian“, dintr-un lot vandut intre 1967 si 1970 in tara asiatica. Invazia de biciclete de import, mai ales din China este acuzata pentru ingustarea pietei bicicletelor romanesti. „Bicicletele ieftine si colorate sunt asamblate uneori si la noi in zonele defavorizate. Astfel de biciclete sunt adevarate pericole. Ar trebui sa fie testate inainte de a se permite comercializarea lor. Un vecin de-al meu si-a luat una si dupa o saptamana a venit la mine cu furca din fata rupta. Tot la piesele noastre ajung chiar si chinezariile“, remarca Octavian Tudose, care sugereaza Autoritatii pentru Protectia Consumatorului sa apeleze la laboratorul de incercari de la Zarnesti.

Romanii prefera masinile

Puterea mica de cumparare a romanilor ar trebui sa-i indemne sa prefere bicicletele in locul autoturismelor. Orasenilor, mai ales, le lipseste insa traditia olandezilor, sunt de parere zarnestenii. La Tohan SA s-a adaptat o bicicleta pentru mediul rural, cu doua portbagaje, rezistenta la zeci de kilograme, sau s-a produs tricilul, dar la tara sunt si mai putini bani decat la oras.

Nostalgia Mobra

Ultima motoreta brasoveana, un „Hoinar“, s-a vandut la sfarsitul lunii martie cu 11,7 milioane lei. La lansare pretul unui exemplar (omologat in 1976) a fost de 11.000 lei. Prima Mobra s-a vandut cu 6.325 lei, apoi s-a scumpit la 7.800. Mini-Mobra se vindea in 1981 cu 4.900 de lei. La fabrica de la Zarnesti a mai ramas doar un exponat de muzeu.

„Cu mare regret executia motoretei Hoinar a fost oprita deoarece motorul furnizat de intreprinderea METROM Brasov nu corespundea normativelor europene“, spune Mircea Babes seful colectivului cercetare-proiectare de la Tohan SA. Inadvertentele fatale au fost mai ales cele privind poluarea.

Altadata se produceau 3.000 de motorete pe luna si uneori se vindeau tot atatea. Mobra era idealul de independenta al adolescentilor anilor ’70-’80, dar asta se intampla in secolul trecut. Acum, la Zarnesti se asambleaza motorete sub licenta austriaca, dar cu componente din India.

Adrian N. Ionescu

--------------------------------------------------------------------------------

22 de ani de salvamont cu motoreta romaneasca

Iancu Clinciu este veteranul motoarelor la Tohan SA. Crede ca motoreta brasoveana ar fi putut supravietui. Nu este de acord cu scuterele pentru care nu ai nevoie de permis, „colorate ca un papagal si bune doar pentru asfalt. Am fost de doua ori cu mobra mea la mare. Nici o pana!“, spune mesterul. „La mers intins am fi facut 12-14 ore pana mare, ar fi tinut, dar n-avea rost sa tragem pe ele. Plecam cu cortul, sa ne si distram“.

„Am facut de doua ori si Transfagarasanul. Plecam dimineata si intr-o zi ne si intorceam. A fost un motor foarte fiabil, urca-n varf de munte. Faceam zeci de drumuri pana la Curmatura Pietrei Craiului. Intrebati-i si pe fratii Pivoda, de la Salvamont, care inca patruleaza pe munte cu motoreta, mai ales Nicu“, continua veteranul Clinciu, care implineste 54 de ani in iunie.

Patrulare pe mobra

Gemenii Nicu si Nelu Pivoda, responsabilii formatiei Salvamont de la Zarnesti, confirma. „Pai daca te prinde apelul!… Pleci ca sa ajungi mai repede, doctorul nu ajunge cu ambulanta! Pana nu demult nici n-aveam masina. Cu segmentii buni urc cu ea foarte bine si la Cabana Curmatura, la 1.500 de metri, unde nu ajunge masina. Daca este uscat trecem de panta mare, pe poteca, cu rapa si in stanga, si-n dreapta“, surade Nicu Pivoda, seful formatiei. „Pe acolo s-ar uita bine si un cascador sa vada daca trece sau nu“, completeaza Iancu Clinciu.

Si iarna salvamontistii sunt pe drumuri cu mobra. Pun leucoplast pe cauciucuri si merge. Au mai si cazut cu ea, sigur.. Istorii vesele si triste Salvamontistii si-au folosit motoarele si la transportul celor raniti mai usor, cu fracturi de antebrat sau luxatii. Chiar si pentru decedati. „Atasam targa si incet, incet razbeam la drum“, zice inabusit Nelu Pivoda. Despre accidente, oamenii muntelui nu vorbesc usor. In 1988, la una dintre interventii, au dat peste un grup de studenti din Praga. Motoreta i-a ajutat pe salvamontisti sa ajunga mai repede, dar una dintre fete a fost prea grav ranita. „Noi am scos-o in viata, dar a murit la spital. Era fiica unui ministru al Cehoslvaciei. Va dati seama ce a urmat...“ Nu le-au lipsit insa nici intamplarile care acum par hazlii. Nelu s-a trezit intr-o zi cu un urs speriat de turisti care i-a taiat calea, iar Nicu s-a trezit printre vaci, a incercat sa se strecoare si a cazut. „Am vazut praf mare in fata, am incetinit eu, dar tot am nimerit intre ele. Ma adun de pe jos si vacarul, ca sa se scuze, chipurile, imi zice: «Prost, animalul, domnule!...», dar eu nu sunt sigur nici acum ca nu se referea la mine“, rade salvamontistul.

Oameni si marci

Fratii Pivoda au 48 de ani, Nelu – cu 15 minute mai tanar decat Nicu, sunt salvamontisti din 1978 si pe mobra din 1982. „Daca am mai avea unele noi, n-ar fi rau“, spune Nelu Pivoda. Zarnestenii isi disimuleaza bine nostalgia pentru vremurile de glorie ale orasului si ale zonei. Puhoaiele de biciclete si zgomotele motoretelor umpleau spatiul cu ceea ce acum oamenilor li se pare ca era optimism. Marcile au insa propria viata si, drept sau nu, soarta oamenilor depinde de ele.

Adrian N. Ionescu

--------------------------------------------------------------------------------

Istoric

1954 – Actuala Tohan SA, descendenta al fabricii construite aici de Malaxa in 1937, se produce Victoria, prima bicicleta, pentru adulti. 1959 – prima motoreta, Carpati, urmata de varianta Carpati Super. 1967 – prima bicicleta pentru copii, Pionier; incepe seria marcii Tohan 1968 – primele biciclete pentru adolescenti, Junior si Pegas 1971 – omologarea motoretei Mobra 50 1972 – incepe seria Pegas pentru adulti 1975 – prima bicicleta Pegas pentru copii sub 10 ani; primele biciclete de camera 1976 – omologarea Mini-Mobra si a motoretei Hoinar.

In anii ’80, seria Pegas se diversifica, apar bicicletele cu mai multe viteze. Pegas 1027 Campion avea cinci viteze. In anii ’90 este produsa bicicleta de munte si cea pentru cros. Bicicleta de munte are 18 viteze si frane Cantilever. Bicicletele de camera sunt dotate cu bord electronic. 1994 – sistarea productiei motoretei Hoinar. „Dragasanii“: idee sarbeasca si tehnologie italiana

In anii ’70, cand tot romanului i se scurgeau ochii dupa incaltamintea de sport adusa in tara de cativa privilegiati, cand oamenii ii spuneau Adidas oricarui amarat de pantof de sport, iar tenisii chinezesti erau singurii mai de „Doamne-ajuta“, industria romaneasca de incaltaminte scotea pe piata „tenisii de Dragasani“ si „adidasii Pionierul“. Rude sarace ale incaltarilor sport de firma, surogat pentru modele vazute in reviste rasfoite pe sub mana, „Dragasanii“ si „Pionierul“ au facut senzatie pe piata romaneasca. Parca-parca aduceau cu modelele aratoase produse de japonezii de la „Asics“ sau de „Adidas“, aveau nevoie de mai mult decat o simpla miuta in spatele blocului ca fetele sa li se desprinda de pe talpa si, ca sa vezi, puteau fi luati in calcul chiar si pentru o contrabanda mica pe la vecinii unguri sau la poporul polonez prieten. Ce nu s-a prea stiut despre celebrele modele romanesti e ca producatorii romani n-au avut nici o legatura nici cu schitele de design, nici cu tehnologia cu care au fost lucrate.

Metoda italiana

In perioada 1972-1973 au aparut in magazine niste tenisi cu fete din panza si talpa din cauciuc. Aveau cate doua dungi pe fiecare fata, in diverse culori. Usori si cu o forma aerodinamica, erau mult mai rezistenti decat tenisii chinezesti si chiar mai fatosi, devenind in scurt timp rasfatatii pietei romanesti de incaltaminte. Oamenii ii cumparau fara sa stie ca in spatele producatorului, FINCA Dragasani, se afla celebra companie capitalista Pirelli, prin firma „Calzature Superga“, o filiala a celebrului producator italian de anvelope. „Calzature“ le-a vandut romanilor tehnologia si metoda de productie a tenisilor vulcanizati.

Disponibili si in marimi „speciale“

FINCA Dragasani a botezat modelul „Tiger“, dar pentru romani s-au numit intotdeauna „Dragasani“. FINCA fabrica anual peste jumatate de milion de perechi si-i vindea fara pic de promovare, fara pic de reclama. De distributie se ocupa fosta casa de comert „Arpimex“. Vanzarile se faceau pe baza schemei gandite de tovarasii de acolo. Prin urmare, nu prea era loc de comunicare intre producator si consumator, deci nici urma de reclama. Asta n-a impiedicat produsul sa aiba un succes nebun. Ii incanta pe pustii care bateau mingea, dar si pe sportivii care pana atunci nu prea aveau alternative la „chinezesti“.

In special sectiile de jocuri ale cluburilor sportive se inghesuiau sa-si faca provizii de „Dragasani“. Pe langa faptul ca erau usori si rezistenti, aveau marea calitate de a fi disponibili si in marimi speciale. Adica, suficient de mari pentru handbalisti sau voleibalisti, sportivi cunoscuti pentru talia peste medie. „Tenisii chinezesti erau cu un numar mai mic decat ce scria pe eticheta, iar pe sportivii care purtau peste 43, probabil cel mai mare numar pentru

chinezi, nu aveam cu ce sa ii incalt. In schimb, tenisii de Dragasani aveau si numerele 45-46“, isi aminteste Mioara Uatu, fosta antrenoare de volei.

Cam de doua ori pe an, antrenorii faceau deplasari la Dragasani, de unde se intorceau cu portbagajele pline cu tenisi. Mare parte ajungeau la sportivi, dar si personalul auxiliar al cluburilor beneficia de mici atentii. La fostul club sportiv „Viitorul“ din Bucuresti, de la magazioner (sau incepand cu magazionerul!) pana la femeile de serviciu, toata lumea purta „Dragasani“. Cu dungi rosii, albastre, galbene sau negre. Pentru ca in asta consta toata diversitatea modelului „Tiger“, in sortimentul de culori al dungilor.

Irina Cristea

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

Tenisii de Dragasani

An de aparitie: 1972

Varsta marcii: 32 ani

-designul si tehnologia de fabricatie apartin firmei italiene „Calzature Superga“, filiala a grupului Pirelli fetele erau din carpa, iar talpa din cauciuc devin celebri mai ales prin modelul „Tiger“ productia depasea jumatate de milion de perechi pe an si ajungea exclusiv pe piata romaneasca in 1994 s-a intrerupt fabricarea tenisilor timp de sapte ani se fabrica si in prezent din 2003, productia e destinata aproape 100% exportului Geanina Corondan apare intr-unul dintre videoclipuri incaltata in tenisi de Dragasani

--------------------------------------------------------------------------------

Sarbii au fost cu ideea

Istoria numelui „Tiger“ dat modelului de Dragasani care a facut furori in Romania se pierde undeva la inceputul anilor ’70. Pentru unii, numele se leaga modelul „Tiger“ realizat de firma „Asics“, care seamana cu produsul romaneasc. O alta varianta este ca „Tiger“ ar proveni de la „Tigar“, fabrica din orasul sarb Pirot unde a inceput, de fapt, povestea tenisilor de Dragasani. Potrivit actualului director de la FINCA, Cristian Ciocan, sarbii din Pirot au avut ideea acestui model, inspirati de apropierea unei mari competitii sportive din tarile comuniste, Spartakiada. Cu toate acestea, in fosta Iugoslavie modelul nu s-a fabricat niciodata. A ajuns insa pe liniile de productie a doua fabrici din fosta Cehoslovacie.

--------------------------------------------------------------------------------

Dragasani si pentru soldatii italieni din NATO

Chiar daca n-ar mai fi prima alegere a romanilor, pentru care marcile straine de incaltari sport nu mai sunt o raritate, tenisii de Dragasani sunt preferatii militarilor italieni din contingentul NATO. In urma unei licitatii organizate de Ministerul Apararii din Italia, FINCA a castigat dreptul de a-i incalta pe soldati cu tenisi inalti, gen gheata, cu o singura dunga groasa, dupa un model pus pe masa conducerii fabricii de catre oficialii de la Roma. Prin urmare, 66.000 de perechi de tenisi pleaca anual de la Dragasani la Roma.

--------------------------------------------------------------------------------

Contrabanda cu „Pionierul“ in Polonia si Ungaria

La inceputul anilor ’70 ieseau pe piata si celebrii adidasi de la Intreprinderea Industriala de Stat „Pionierul“. Cu talpa din cauciuc dar cu fetele din piele (mai tarziu din inlocuitor de piele), ei au fost cea mai apropiata ruda a incaltarilor marca Adidas de pe piata romaneasca. Adidas a inceput colaborarea cu „Pionierul“ in 1969, producand aici atat pantofi sport pentru timp liber, cum se numeau pe-atunci, cat si pentru sportul de performanta. MAI MULT LA EXPORT. Cei de la Adidas veneau cu tehnicienii si cu designul produselor, iar „Pionierul“ adapta cerintele firmei la posibilitatile proprii de fabricatie. Totul a durat pana in 1990, cand recesiunea firmei a dus la intreruperea colaborarii cu „Pionierul“.

Fabrica bucuresteana lucra mai mult pentru export. Pantofii de sport marca Adidas produsi aici ajungeau pana in SUA sau Australia, purtand de multe ori eticheta „Made in France“, la cererea producatorului. Un numar de perechi ajungea totusi si pe piata interna. Din circa cinci milioane de perechi pe an, cat insemna productia maxima, aproximativ 5% isi faceau loc pe rafturile magazinelor romanesti.

5 DOLARI. Nu toate perechile de adidasi produsi de „Pionierul“ ajungeau pe piata prin magazine. „Cand au inceput sa o lase mai moale si sa vanda si in tara, aveam permisiunea sa cumparam direct din depozitul fabricii, prin virament, la nivel de club. Nu stiu exact daca cele vandute noua erau trecute la rebuturi sau la defecte sau la altceva. Stiu insa ca sefa noastra cumpar ani in sir, chiar de cateva ori in acelasi an, la un pret accesibil. Costau in jurul a 4-5 dolari“, explica Nicolae Carstea, fost antrenor de atletism la un club sportiv bucurestean.

DE CONTRABANDA. Fata de tenisii sau adidasii 100% romanesti, cei facuti la„Pionierul“ aveau multe calitati incontestabile. In afara de comportarea propriu-zisa „pe teren“, ei serveau cu succes drept marfa de contrabanda in afara granitelor. „Se puteau vinde foarte bine prin tarile din jur, in special la unguri si polonezi, cu un pret de trei-patru ori mai mare decat cel

cu care ii cumparai. Era o afacere, ca si treningurile din bumbac sau coniacul. Era mult mai rentabil decat sa iei dolari la tine si sa risti sa te prinda vamesii cu ei. Contra unei perechi puteai sa-ti iei o pereche de blugi de buna calitate“, povesteste Nicolae Carstea.

--------------------------------------------------------------------------------

Asemanatori cu produsele Adidas

Adidasii „Pionierul“ aveau acelasi design cu cei exportati, cu acordul celor de la Adidas. Singura conditie care li s-a pus romanilor a fost ca pe model sa nu apara cele trei dungi distinctive pentru Adidas. Prin urmare, dupa cum povesteste Narcis Zamfirescu, seful serviciului Organizare si unul dintre cei mai vechi angajati de la „Pionierul“, la modelele romanesti se foloseau fie doua linii, fie patru, fie trei dungi zimtate. Inrudirea directa cu Adidas nu a insemnat ca produsele romanesti nu aveau si cateva metehne. In primul rand, erau cam grei. Talpa din cauciuc sau poliuretan era mai rigida decat a „dragasanilor“ si dadea dureri de genunchi cui i-ar fi ars sa alerge in ei pe un teren rigid, din asfalt sau ciment.

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

Adidasi „Pionierul“

An de aparitie: 1969

Varsta marcii: 35 ani

designul apartinea firmei Adidas si era adaptat la posibilitatile tehnice ale fabricii romanesti cauciuc sau poliuretan o vreme s-au produs doar pentru export productia maxima s-a atins pana in 1989 si a insemnat aproape 5 milioane de perechi de an cam 5% din perechile fabricate anual ajungeau in magazinele romanesti costau 4-5 dolari

--------------------------------------------------------------------------------

Dresuri mai subtiri decat firul de paiangen

Magnet pentru privirile barbatilor, „cuminte“ si elegant pentru intalnirile de afaceri, sofisticat sau chiar excentric pentru petreceri. Dresurile Adesgo sunt, de mai bine de 70 de ani, un simbol al elegantei feminine.

Micromes, Elegant, Sublim, Arlechin. Aceste nume nu va spun nimic?! Sunt modele de ciorapi Adesgo pentru care, in epoca de aur, mamele noastre stateau la cozi infernale. Ciorapii, aceste nimicuri femeiesti, erau pe atunci produse de lux, care se dadeau „pe sub mana“.

Muselina si matase

Odiseea celei mai cunoscute marci de dresuri romanesti a inceput in 1926. Nu cu „a fost odata“, ci cu Arthur Dreschler, un neamt care si-a deschis la Bucuresti o fabrica de ciorapi si lenjerie de dama. Prima din tara. „57 special – mai subtire decat firul de paiangen. Adesgo – ciorapul si lingeria doamnei elegante in magazinele de specialitate“, titrau reclamele vremii. In saloanele Capitalei, doamnele au inceput sa se rasfete purtand ciorapii de muselina cu dunga (cusuti la spate), „care dadeau un plus de frumusete si eleganta unui picior fin“, dupa cum a declarat Elena Ghiurutan, director la Adesgo. In mare voga erau dresurile cu dunga neagra, considerate, la acea vreme, semnul supremei elegante si distinctii. Asta pana in 1960, cand au cazut in desuet.

Ciorapi-pantalon

Locul lor a fost luat de ciorapii circulari din poliamida. Desi se prindeau cu portjartier sau jartea la fel ca inaintasii lor, acestia au devenit in scurt timp vedete: „mult mai comozi si moderni“, argumentau clientele. Entuziasmul nu a durat decat zece ani, in 1970, Adesgo introducand, in premiera pe piata romaneasca, ciorapii-pantalon. O inventie geniala, dupa cum spun femeile sau un sadism, daca plecam urechea la carcotelile barbatilor. Doamnele au scapat astfel de incomodele portjartiere si de inesteticele jartele. Dar si de frig.

Ciorapii Adesgo si-au dovedit iar clasa in anii ’80. De pe poarta fabricii bucurestene au iesit pentru prima data in Romania ciorapii cu betelie din fir de elastan. Astfel, doamnele si domnisoarele nu trebuiau sa-si mai convinga ciorapii sa stea la locul lor cu ajutorul elasticelor strecurate in banda din talie. Adesgo a continuat apoi cu dresurile cu model (picouri, floricele sau desene jacquard), cu dungi, dresurile plasa, cu lycra sau cu banda adeziva. Toate pentru ca romancele sa se simta rasfatate.

--------------------------------------------------------------------------------

Blanita tricotata marca Adesgo

Adesgo nu a insemnat numai ciorapi de dama, ci si lenjerie intima, confectii si blana tricotata. Inca de la deschidere, Arthur Dreschler a oferit clientelor sale si lenjerie fina din matase naturala, eleganta si pretioasa. Pana in 1954, cand aceasta productie a fost inlocuita cu cea de bluze si rochii din acetat (o fibra vegetala adusa din import), si, mai tarziu, din relonul produs la Savinesti. Un sector special l-au reprezentat asa-numitele „blanuri tricotate“. Realizate cu o tehnologie unica in Romania anilor ’66-’67, aceste blanuri erau, in fapt, un tricot cu plus din fir, finisat pana cand capata aspectul de blanita. Tot aici s-au produs blanurile artificiale de tipul tricot cu fibre ce imita firul de par de animal. Dar cum cererea pentru aceste produse scazuse, iar tehnologia de fabricatie era depasita, productia s-a oprit in 2001.

Florina Zainescu

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

Ciorapii Adesgo

An de aparitie: 1926

Varsta marcii: 78 ani

Inainte de ’89, Adesgo exporta masiv in URSS, Cehia si Ungaria. Pe piata autohtona, ciorapii simpli cu portjartier se vindeau cu 12-16 lei, iar dresurile cu 36-42 de lei, in timp ce ciorapii cu model costau 48-52 de lei Fetele care faceau reclama la Adesgo erau alese, in general, dintre angajatele Adesgo. In 1990, imaginea Adesgo a fost nimeni alta decat Janine.

Aparate uriase, consum pe masura

Nelipsite erau, inainte de ’89, din casele romanesti frigiderul Fram „care nu ingheata“, televizorul Diamant sau radioul-lada, care prindea, in ciuda bruiajului, Europa Libera sau Vocea Americii. Nu putini sunt cei care isi aduc aminte astazi de televizorul alb-negru cu joc electronic incorporat, fabricat in 1979 de Electronica Bucuresti. Sau de combina muzicala stereofonica Stereson, cu radioreceptor stereofonic, casetofon si pick-up stereo. La fel se intampla si in cazul primelor receptoare romanesti miniaturizate RIC 1, cu receptie individuala in microcasca, sau al radioreceptorului stationar, cu design stil retro si denumire pe masura – Nostalgic.

Alb-negru, in fiecare casa

Chiar daca pretul unui televizor alb-negru era, in medie, de 3.000-3.500 de lei, ceea ce atunci echivala cu doua salarii medii pe economie, regimul comunist oferea posibilitatea platii in rate lunare destul de avantajoase. Si in cazul televizoarelor color, cu preturi ce puteau depasi de cel putin 14 ori salariul mediu pe economie (televizorul Cromatic costa, de exemplu, 18.000 de lei, iar Telecolorul – 14.000), statul comunist oferea aceleasi facilitati pentru achizitionarea acestor aparate.

Daca dupa 1969, Romania exporta in RFG si RP Albania televizoare Mondial, Universum si Adriatic, Select 2000, Interfunk, Star-Lux etc., in tara se comercializau Venus, Modern, Saturn, Diana si Astronaut. Piata interna a cunoscut ulterior televizorul portabil Sport, care

ajunsese sa fie exportat in Maroc, Grecia, Senegal, Liban si Iordania, iar dupa cateva imbunatatiri, el a patruns si pe piata din RFG, Olanda si fosta Iugoslavie.

Diamantul cu creioane si cheita

In mai toate casele, exista un televizor Diamant, fabricat, de Intreprinderea Electronica din Bucuresti, inca din 1961. Cei mai multi oameni cu care am vorbit si-au adus aminte de banalul televizor Diamant, cu diagonala de 61 de centimetri, a carui productie ajungea si pana la 700 de bucati zilnic.

„Am avut un televizor Diamant mare, cat o lada de zestre. Era din lemn lustruit, de culoare galbuie, cu panza intre boxe si cutia de lemn si forme rotunjite. Dupa un timp, a cedat butonul de aprindere, pe care ingeniozitatea unchiului meu l-a inlocuit rapid cu un creion cu carbune. Dupa revolutie, televizorul cu ecran gros a fost aruncat la gunoi“, mi-a povestit o fosta colega de facultate.

Frigiderul, o necesitate cat casa

Despre frigiderul Fram se spunea – mai in gluma, mai in serios – ca parca fusese adus din Rasarit. Uriasul cu clanta, care se bloca cand ti-era lumea mai draga, a fost deopotriva o bucurie pentru cei care ce nu-si permiteau un lux de tipul Arctic, dar si o napasta pentru prichindei, care se alegeau cu traume dupa ce experimentau interiorul banalului frigider ce purta numele ursului polar al lui Cezar Petrescu.

Din pacate, au existat dupa ’89 cazuri in care Framurile aruncate alandala, pe unde se nimerea, au facut victime in randurile copiilor. Nu putine au fost cazurile in care micuti nevinovati au murit asfixiati dupa ce s-au pitulat si au ramas blocati in frigiderele aruncate in spatele blocului.

Anca Aldea

--------------------------------------------------------------------------------

Mesaje cu tinta precisa

Imaginea alaturata spune totul. In anii ’50, deja celebra Sanda Marin, autoarea „Cartii de bucate“, scria despre cel mai necesar produs, care ar trebui sa existe in fiecare casa. „Orice gospodina trebuie sa aiba, in debara sau in pivnita, un racitor cumparat sau construit. Acesta este de forma unui dulap, captusit cu tabla izolatoare. Dedesupt, intr-un sertar special, se baga blocurile de gheata.“

„O gospodina moderna, un camin modern“ devenise, in timpul comunismului, lozinca de facto a fiecarei familii.

Oferta produselor existente pe piata romaneasca si care purtau nume de marca din industria autohtona era foarte diversificata, in contextul in care nu multi romani isi permiteau sa plateasca cash pentru a-si achizitiona un radioreceptor cu pick-up incorporat, un televizor mai de Doamne-ajuta (eventual color), o masina de spalat rufe Albalux sau o masina de cusut fabricata la Cugir, la fabrica de armament. Desigur, nu trebuie uitate radiourile Bucium sau Madrigal, mari „cat o zi de post“, despre care parintii nostri isi amintesc astazi ca, sub carcasele din lemn, obisnuiau sa-si faca cuib generatii intregi de gandaci.

--------------------------------------------------------------------------------

Electronica, un nume de referinta

La inceput a fost Philips. Societatea Anonima Romana (SAR) Philips, infiintata in 1927, a avut ca obiect de activitate comercializarea articolelor electrotehnice produse in Olanda, unde se afla firma-mama. Dupa al doilea razboi mondial, societatea si-a diversificat gama de produse, in functie de interesele naziste: detectoare de mine magnetice, instalatii emisie-receptie, aparate Morse, jucarii din lemn sau tabla, port-tigarete, felinare, cutii pentru crema de ghete, placheuri, nasturi etc. In 1948, SAR Philips a fost preluata de stat, iar denumirea schimbata in Fabrica Radio-Popular, pentru ca mai tarziu sa devina Intreprinderea Electronica.

--------------------------------------------------------------------------------

Marirea si decadenta unei industrii

Fabrica Electronica avea sediul in Strada Baicului, dincolo de Gara Obor a Bucurestiului. Dupa extinderea fabricatiei de aparate de radio, inceputa la sfârsitul anilor ’50, cu modelul „Popular“, spatiile de productie dovedindu-se insuficiente, s-a trecut la construirea unei fabrici noi. Locul a fost platforma Pipera, gândita ca o zona a industriei electronice. Langa fabrica de televizoare s-a ridicat si fabrica de cinescoape, devenita azi loc de produs tigarete. Fabrica din Baicului s-a specializat pe aparate radio, cererea crescanda impunand o alta investitie in fabrica Tehnoton de la Iasi, care a preluat de la uzinele din Bucuresti modelele de radiouri portabile. Istoriei acestei industrii, cu o crestere exploziva in deceniul 8, i-a urmat decaderea accentuata dupa Revolutie. Privatizarea a aprins sperantele, Tehnoton aparand mai vioi pe piata, iar Electronica adoptand si ea planuri ambitioase pornite din cenusa gloriei si tehnologia IT.

Povestea „Carpatelor“

Ce tigari fumau bunicii nostri? „Carpate“, raspund nepotii, incaruntiti si ei. Altii povestesc de Nationale, pe care le ascundeau in causul palmei, noaptea, in transee… In unele sate din Oltenia mai vezi si astazi frunze de tutun insirate pe o sfoara lunga si atarnate de-a lungul gardurilor, la uscat. La fel ca la sfarsitul secolului al XVII-lea. Decorul s-a mai schimbat, pe ici, pe colo, dar procedura e aceeasi. Pana prin 1990, insiratul tutunului era o indeletnicire foarte raspandita la tara. Oamenii cultivau o parceluta, recoltau frunzele, le puneau la uscat, apoi le impachetau in baloti, le cantareau si le vindeau la fabrica de tigari pe bani buni. Au facut asta vreo 300 de ani, folosind acelasi mestesug, neschimbat. Acum, indeletnicirea lor e pe cale sa apuna, inlocuita de eficienta masinilor si expansiunea multinationalelor. TABIET. Desi obicei nesanatos, fumatul tine de tabieturi. Iar fumatorii sunt printre cele mai fidele fiinte de pe planeta asta, atunci cand e vorba de marca lor de tutun. Cunosc oameni care jura ca nu ar pune niciodata gura pe altceva decat pe Carpati: „}igari bune de-ale noastre, taica… Astea noi au chimicale inauntru, nu-s bune!“. Altii au ajuns domni in America si-si comanda Carpati de la Targu-Jiu, sa le aduca aminte de casa. Marca asta a ajuns un fel de emblema nationala. Nu e roman sa nu stie cum arata pachetul de Carpati. Are 73 de ani si a „ingropat“ deja o generatie intreaga de fumatori.

Prin 1931 se inregistrau primele marci importante de tutun autohton: Nationale, Marasesti si Carpati, toate fara filtru. Erau produse la fabricile de la Timisoara si Sfantu Gheorghe. Dupa ce a trecut un razboi si s-a schimbat o oranduire sociala, venise vremea pentru primele romanesti cu filtru. In 1965, proaspat aparutul Snagov era o marca de lux, cu filtru din cele mai noi materiale (acetat de celuloza). Surorile sale mai mici aveau filtru din hartie creponata: Marasesti, Record, Club, Dacia, Amiral, Top.

PENURIE. Prin ’87, catre apusul Epocii de aur, problemele cu aprovizionarea acetatului de celuloza au facut sa revina la moda tigarile fara filtru. In ’93, la fabrica de la Targu-Jiu se produceau deja in Romania tigari mentolate si „light“ (usoare), sub marca Coloana. Restul povestii v-o aduceti aminte si singuri…

Cristian Ionita

--------------------------------------------------------------------------------

Pe mosia Golestilor

La Bucuresti, pe mosia Golestilor de la Belvedere, era o manufactura de tutun. In vremea lui Cuza, pe la 1864, totul se facea manual: alegerea foilor, taierea tutunului, confectionarea pachetelor si a tigaretelor, apoi impachetarea. Fiecare caegiu (taietor) reusea performanta sa fabrice cate 5 kilograme de tutun de calitate superioara in fiecare zi. Cateva zeci de oameni aprovizionau astfel viciul capitalei Principatelor. Asta este prima poveste a unei fabrici de tutun consemnata de istoricii romani. Fabrica mai exista si azi, in Regie.

--------------------------------------------------------------------------------

Tutun de tras pe nas

Manufactura de tutun din Timisoara a fost pusa in functiune in 1848 si fabrica „praful“ de tutun pentru prizat, prepararea tutunului pentru fumatul cu pipa si confectionarea de tigari de foi. In 1880, manufactura avea un numar de 1.890 de muncitori si producea, in plus, tutun taiat pentru tigarete. La 1910, pentru ca ritmul de dezvoltare a culturii tutunului si a industrializarii lui erau in continua crestere, cladirile au devenit insuficiente, iar conducerea manufacturii incepe o actiune de construire a noi spatii de productie si introducerea treptata a unor tehnologii noi. La sfarsitul anului 1919, fabrica este inclusa in Regia Monopolurilor Statului si incepe o noua etapa de dezvoltare prin dotarea fabricii cu utilaje: masini de taiat tutun, masini pentru confectionarea de pachete, instalatii de absortie a prafului si masini destinate confectionarii de tigarete.

Clujana, cu dragoste

Clujana – un nume aflat, inainte de ’89, pe buzele tuturor romanilor si in picioarele putinilor fericiti alesi. Incaltamintea celebra in Vest, care a intrat in NATO inaintea unei tari intregi, a incetat sa se produca in anul 1999, la aproape un secol de la fabricii din orasul de pe Somes. In 1911, Johann Renner a pus bazele fabricii Renner&Co, cunoscuta azi drept Clujana. Multi ani de atunci, aceasta a fost cea mai mare fabrica de incaltaminte din Estul Europei. Pentru familia Renner, tabacari germani din Bavaria, veniti in Ardeal la sfarsitul secolului XIX, pielea a constituit de-a lungul anilor averea cea mai de pret. „A fost viata noastra“, se confeseaza azi nepotul lui Johann Renner, Erwin Renner, trecut de 80 de ani. Il gasesti intr-o incapere care aduce a muzeu, veghind bustul bunicului sau.

In spatele sau, pe pereti, fotografii vechi amintesc de istoria Clujanei. Este expus inclusiv simbolul fabricii, cocosul, prezent pe toate perechile de incaltaminte produse. Modelul a fost luat de pe o medalie de aur, castigata la un targ international. „Bunicul meu a construit fabrica in 1911. A avut un secret, tabacirea cu crom. Asta a stiut sa faca si asta a facut cel mai bine toata viata. A murit de antrax, in 1920, cand au adus piei din China, iar cateva au fost infestate.“ Toti membrii familiei Renner au purtat numai pantofi produsi in fabrica Clujana!

Bustul disident

In amintirea fondatorului fabricii, „conducerea a decis ca, in semn de recunostinta, sa-i faca un bust de bronz, care sa fie instalat in sala de sedinte. A stat acolo pana au venit comunistii, care l-au scos si l-au dat la fier vechi“, spune nepotul lui Renner. Muncitorii au ascuns bustul timp de 10 ani, dupa care au fost nevoiti sa-l dea la topit. „Am facut cerere sa iau bustul acasa, dar mi-au zis sa duc 40 kg de bronz, la schimb. Am dus bronzul si am luat bustul acasa. Pe drum i-am spus: «Bunicule, mergem acasa. Acolo vei primi linistea». A stat la mine 37 de ani...“, isi aminteste Erwin Renner. In 1991, cand Clujana a aniversat 80 de ani de la infiintare, bustul si-a reluat locul in sala de sedinte, unde a ramas pana la inchiderea fabricii, in 1999. In anul 2002, nepotul l-a gasit in beciul palatului administrativ al Clujanei, printre

vechituri. „L-am adus din nou la mine, si-l tin aici pana isi va gasi linistea in casa parinteasca de pe Str. Pasteur, pe care ma lupt s-o primesc inapoi“, mai spune nepotul.

Vechea si noua Clujana

Firma de renume, indiferent ca s-a numit Renner & Co, Dermata, Herbak Janos si, in final, Clujana, producatorul clujean de incaltaminte a supravietuit destramarii imperiilor si caderii mai multor regimuri politice, pentru ca democratia si regulile economiei de piata sa ii vina in cele din urma de hac.

Fabrica a fost inchisa operational in anul 1999, lasand pe drumuri 5.000 de oameni (inainte de 1990 avusese si 11.000 de angajati), iar apoi a inceput vanzarea activelor sale, mai intai de catre consultantul de privatizare ales in cadrul programului PSAL, britanicii de la RES&Co, iar mai apoi de catre AVAB.

In tot acest interval, clujenii isi cumparau in continuare pantofi cu marca Clujana din stocurile aflate inca in depozit. La momentul inchiderii fabricii, stocurile numarau 400.000 de perechi de incaltaminte! Si azi mai sunt cateva mii, care vor fi donate saracilor.

Agonie

Clujana putea produce 200.000 de perechi de incaltaminte pe luna! O firma care exporta in SUA, Canada, Franta, Olanda, Anglia, Italia si tarile desprinse din fosta Uniune Sovietica a ajuns la sapa de lemn nu pentru ca nu mai avea comenzi, ci din cauza unui management defectuos si a lipsei de materie prima. Incoltita de banci si de grevele angajatilor care isi cereau salariile, Clujana a fost inchisa operational in luna august 1999, dupa ce, in ultimii doi ani, la conducerea societatii se perindasera nenumarate echipe manageriale care nu reusisera in final decat sa gireze toate activele societatii la Bancorex.

Paradoxal, in momentul inchiderii, Clujana mai avea comenzi de executat – 80.000 de perechi de încaltaminte pentru doua firme din Anglia si una din Olanda! Datoriile acumulate se ridicau, în momentul închiderii totale, la aproximativ 170 de miliarde de lei (catre Bancorex, furnizori, regiei de apa, gaz, curent). Pensionarii care au lucrat acolo 30 de ani au plans si au suspinat la moartea clinica a Clujanei, in 1999. Disponibilizatii si-au incasat salariile compensatorii si si-au cautat un alt loc de munca.

Sperante de renastere

Calculele facute de AVAB in anul 2002, privind redeschiderea Clujanei, concluzionau ca fondurile necesare realizarii acestui program – 36 de miliarde de lei pentru 2002 si 27 de miliarde de lei pentru 2003 – sunt imposibil de gasit. In mai 2003, Consiliul Judetean Cluj preia administrarea a aceea ce a mai ramas din fabrica de pantofi. Saptamana trecuta, noul administrator special al societatii Clujana, Ioan Dumitru Constantinescu-Govoreanu, a declarat ca intentioneaza sa redeschida fabrica pana cel tarziu la jumatatea lunii august. Datoriile societatii vor fi transformate în actiuni ale statului. Pana la sfarsitul lunii aprilie va fi facuta licitatia pentru desemnarea societatii care va efectua lucrarile de reabilitare a halei

fostului Atelier Vegetal, spatiul în care va reporni activitatea fabricii. Constantinescu estimeaza ca fabrica va produce circa 20.000 de perechi de încaltaminte pe luna si ca mizeaza pe efectul „marcii“ Clujana.

Oriana Tzelman

--------------------------------------------------------------------------------

Bocanci pentru canadieni

Desi Romania facea parte in anii ’60-’70 din „Tratatul de la Varsovia“, aflat la cutite cu NATO, Clujana intrase inca de pe atunci, neoficial, printre „semnatarii“ Pactului Nord-Atlantic. Bocancii vatuiti produsi aici erau considerati a fi cei mai buni din lume. Cea mai mare parte a productiei era destinata armatei canadiene. Produsele Clujana ajungeau insa si in SUA, Franta, Olanda, Anglia, Italia sau tarile desprinse din fosta Uniune Sovietica. Razboiul dintre Irak si Iran din anii ‘80 a adus comenzi grase fabricii din Cluj, combatantii din ambele tabere fiind incaltati la fel. Plata datoriei externe a Romaniei a fost facuta si cu eforturile fabricii Clujana.

--------------------------------------------------------------------------------

INEDIT

O marca de renume

Cocosul incaltat, simbolul marcii Clujana, nu a fost uitat prea usor de romani. Intr-o cercetare de piata realizata in anul 1994 de consultantul Lazar Cornel Florin, privind piata pantofilor de copii (1-15 ani) din Romania, Clujana „radea“ tot. Desi cercetarea a fost realizata in orasele Bucuresti, Baia Mare, Craiova, Sibiu si Timisoara, Clujana a fost mentionata ca cea mai cunoscuta firma producatoare de incaltaminte atat per totalul esantionului, cat si in fiecare oras, cu exceptia Baii Mari. „Clujana este liderul pietei din punctul de vedere al ponderii constientizate, fiind de departe cea mai cunoscuta firma“, concluziona cercetatorul, adaugand: „Clujana a reusit sa-si creeze faima pe toate pietele geografice“. Chiar si dupa inchiderea fabricii in anul 1999, clujenii si-au cumparat in continuare incaltari din stocurile aflate in depozitele Clujana. La momentul inchiderii fabricii, stocurile numarau 400.000 de perechi de incaltaminte. Noul proprietar al fabricii, Consiliul Judetean Cluj, intentioneaza sa reporneasca societatea si sa produca circa 20.000 de perechi pe luna. De zece ori mai putin fata de zilele de glorie.

CI-CO s-a diluat in vartejul tranzitiei

Pentru multi dintre noi, sucurile CI-CO sau Brifcor au azi un „gust“ nostalgic. Nu neaparat prin savoarea sucurilor in sine, ci prin amintirile legate de degustarile acestora. „Hai la un Brifcor!“ era un motiv de intalnire ca sa te simti bine cu prietenii, pentru a vorbi cate in luna si-n stele. Un suc CI-CO era 2 lei, pe cand Quick-Cola era 1,75 lei. Se gaseau la discretie. „Liniii tehnologice“ de preparare si de imbuteliere existau chiar si in sifonariile de cartier, singura diferenta, fata de produsele „firmei-mama“ fiind ca dopurile nu mai erau din tabla, ci din plastic. Ce sa mai, CI-CO era sucul romanului. In memoria colectiva este singurul produs comunist care are rezonanta pozitiva. Poate ca daca ar fi existat o strategie de marketing, ar fi facut cariera si dupa 1989, dar, neexistand, aceasta bautura s-a diluat in tranzitie. Acum, pe undeva, intr-un colt de tara, un intreprinzator incearca sa reimpuna pe piata Brifcorul. Gustandu-l insa, nu poti sa nu te intrebi, totusi, „unde e Brifcorul de altadata?“.

„Ursuletul de pe sticla este carpatin, nu polar!“

Prima sticla cu CI-CO s-a nascut pe la inceputul anilor '60 in cartierul bucurestean Militari. Cererea pietei era atat de mare incat s-au mai ridicat alte patru fabrici, respectiv in Colentina, Avrig, Gara de Nord si in municipiul Brasov. In timp s-a ajuns la performanta de a se produce 12 sortimente sub marca CI-CO. Numarul angajatilor era de peste o mie. Pe cei care odata aveau functii de raspundere in societate i-am intalnit la un pahar de bere. Nu de Beraru! Depanau amintiri, sustinand printre altele ca produsele occidentale care au invadat piata romaneasca nu se ridica nici azi la nivelul calitativ al CI-CO. Aflam ca retetele bauturilor racoritoare preparate de CI-CO erau romanesti, dar concentratii au fost israelieni. La inceput. Apoi si romanii faceau concentrat, dar mai bun si mai ieftin, spun, ei. „Puteti sa scrieti ce vreti, dar un singur lucru va rugam sa mentionati: ursuletul de pe sigla CI-CO nu este unul polar, asa cum s-a crezut pana la «moartea societatii», ci unul brun, carpatin“, ne-a cerut unul dintre fostii factori de raspundere din cadrul CI-CO.

„Brifcor – sucul de care ti-a fost dor...“

Asa suna logo-ul cu care este promovat actualul Brifcor, produs de o firma din zona Moldovei. La inceput, prin anii ’40, a fost o fabrica de marmelada. Comunistii au transformat-o in Intreprindere de Prelucrare si Industrializare a Legumelor si Fructelor (IPILF). Intreprinderea respectiva producea Brifcor inca din perioada anilor ’80. Dupa privatizare, s-a mizat pe puterea de marca a produsului si s-a incercat reimpunerea lui pe piata. Asta se intampla prin 1997. Cezar Cailean, directorul de marketing al firmei care produce actualul Brifcor, ne spune ca „sunt vizati toti consumatorii cu venituri mici si medii“ si ca „datorita numelui, se adreseaza in special persoanelor de peste 30 ani, Brifcorul fiind sucul copilariei lor, trezindu-le amintiri placute“. Desi gustul este diferit de Brifcorul „de altadata“, directorul de marketing ne asigura ca se respecta intru totul reteta traditionala. Chiar si sticla difera, in incercarea de a tine pasul cu concurenta. Acum Brifcorul il bei din „bidoane“ din plastic, la 0,5 l si la 2,5 l. Exista nici mai mult, nici mai putin de 15 sortimente, iar Cezar Cailean sustine ca firma pe care o reprezinta detine exclusivitate asupra marcii.

Eugen Ciufu, Gabriel Burlacu

--------------------------------------------------------------------------------

Era Beraru, falimentul marcii

Am incercat sa rescriem o scurta istorie a cunoscutei marci care a potolit setea poporului in regimul comunist, apeland la actuala conducere a SC CI-CO SA. Opacitatea de care ne-am lovit ne-a lasat un gust amar, total diferit de cel al racoritoarelor copilariei noastre. Scandalurile financiare in care societatea CI-CO SA a fost scaldata i-au facut pe cei din actuala conducere sa refuze orice discutie, indiferent de tema propusa, cu reprezentantii mass-media. O scurta reconstituire arata ca la nici doua luni de la revolutia din 1989 directorul general al fabricii de sucuri CI-CO i-a scris o scrisoare presedintelui companiei Coca-Cola din Atlanta pentru a-i propune o asociere. Raspunsul a venit fara ezitare si zece luni mai tarziu se semna acordul intre cele doua parti. Ulterior Coca-Cola a preluat una dintre fabricile CI-CO, restul devenind ruina. Dezastrul a inceput de cand CI-CO a hotarat sa isi vanda partea detinuta in asocierea cu Coca-Cola acestei firme contra sumei de 8,6 milioane dolari (din care 5,6 milioane dolari au ajuns in contul de la BCR si 3 milioane in contul de la Bancorex). Societate profitabila, CI-CO ar fi urmat sa distribuie dividende pe 1998, in suma de 44 miliarde lei pentru cei care erau actionari la data de 31 martie 1999. Cu doua zile inaintea datei de referinta, Fondul Proprietatii de Stat (prin semnatura directorului executiv, Emil Alin Giurgiu) a gasit de cuviinta sa piarda dividendele si sa cedeze in contul compensarii cu SIF Muntenia catre aceasta 70% din actiunile CI-CO. Dupa care, culmea, SIF Muntenia n-a gasit altceva mai bun de facut decat sa vanda, pe 31 martie 1999, 76,46% din actiunile CI-CO (ce a primit de la FPS plus ce mai detinea) catre trio-ul Grupului Industrial Titan, Pharmatech, Sorin Beraru. Fostii angajati ai CI-CO spun ca Beraru habar nu avea ce active are societatea, pe el interesandu-l doar contul umflat cu banii obtinuti de la Coca-Cola. Acum, Beraru se afla bine-mersi in Israel, de unde trimite din cand in cand bezele parfumate cu arome de CI-CO de autoritatilor romane.

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

CICO

An de aparitie: 1960

Cererea pietei era atat de mare incat s-au mai ridicat alte patru fabrici: in Colentina, Avrig, Gara de Nord si in municipiul Brasov. Azi, sucuri sub marca Ci-Co se mai produc intr-o asa-zisa sectie, in fosta fabrica de la Gara de Nord.

Intr-un singur loc se mai gasesc sucuri Ci-Co, si anume intr-o sifonarie „ascunsa“ prin Hala Obor. Sticlele sunt cele in care se vindea uleiul „ceausist“, la 0,5 litri, iar etichetele sunt xeroxate pentru ca nu sunt bani pentru tiparirea unora color Fostii angajati ai societatii Ci-Co se jura ca nici un suc de pe piata romaneasca nu se compara nici azi cu cele pe care le produceau ei.

--------------------------------------------------------------------------------

Sucul Brifcor s-a scumpit de 5000 de ori

Azi sucuri CI-CO se mai produc intr-o „sectioara“, cum ii spun fostii angajati. Singurul punct de distributie este o sifonarie situata in Hala Obor. Sticlele sunt cele de ulei, de pe vremuri, iar etichetele sunt mai mult decat originale. In plina era a tipizatelor color excelent realizate pentru a lua ochii clientului, etichetele cu care se vinde CI-CO in hala Obor sunt simple copii xerox alb-negru! Nici vorba de etichetele colorate de pe vremea comunistilor cu portocale, banane, lamai sau ananas stilizate. „Cele color le-am terminat si am oprit doar 2-3 ca sa le putem xeroxa“, ne spune vanzatorul. Gasim expuse sortimente ca Brifcor si Zmeurica, dar si siropuri sub aceeasi marca. O sticla de suc la 0,5 l costa 10.000 de lei, iar una de sirop, in aceeasi cantitate este 20.000 de lei. Suntem indemnati sa cumparam: „Luati sa aveti pentru Pasti. Va spun eu ca nu gasiti bautura mai buna ca asta. Nu are E-uri si alte chimicale“, isi face vanzatorul marca. Cumparam si gustam pe loc, la botul calului cum s-ar spune. Intr-adevar, are acelasi gust ca sucurile CI-CO din perioada de glorie. Mai cumparam si niste siropuri, spre satisfactia celui care le vinde.

--------------------------------------------------------------------------------

Quik-Cola, suc pur romanesc din zahar si chimicale

„Vedeta“ produselor Ci-Co a fost fara dar si poate Quick-Cola, chiar daca era mai ieftin 1,75 lei, fata de 2 lei, cat costau celelalte sucuri. Pretul era mai mic pentru ca se folosea indulcitor si nu zahar, ca la celelalte sortimente. Fostii angajati ai conducerii Ci-Co ne spun, cu mandrie, ca reteta este pur romaneasca, numai concentratii fiind din import, respectiv din Republica Democrata Germana. Cei implicati in producerea si comercializarea sucurilor Ci-Co sustin ca, daca astazi ar exista o strategie de marketing, macar pentru Quick-Cola, acest sortiment s-ar putea lupta „de la egal la egal“ cu toate marcile existente pe piata la ora actuala.

Hai noroc si la mai mare!

Berile Gambrinus sau Bucegi, sampania de la Zarea, tuica de prune Ochii lui Dobrin sau Saniuta sunt cele mai cunoscute marci pe care romanii le consumau la petreceri sau momente festive.

La noi in tara, berea a devenit populara pe la sfarsitul secolului al XIX-lea. Primul producator modern de bere a fost Fabrica de Bere Luther, „stramosul“ berii Gambrinus. Istoria acesteia incepe inca din 1869, cand Erhard Luther fondeaza in apropierea Podului de Pamant, la nr. 46 din Soseaua Basarab, o fabrica, unde se producea berea care-i purta numele. In 1890, Luther se stinge din viata, iar fabrica ramane in proprietatea sotiei sale, Sofia. Dupa 15 ani, ea vinde fabrica lui Carl Czell, un industrias transilvanean care detinea si fabrica de bere de la Densusi. Datorita modernizarilor pe care acesta le face, productia de bere a fabricii creste de la peste 17.000 de hectolitri in 1905 la peste 67.000 de hectolitri in 1910.

Luther din beraria Gambrinus

Fabrica a furnizat bere chiar si Casei Regale, acest lucru fiind mentionat pe eticheta sticlei. Berea Luther se bucura de prestigiu si avea mare cautare atat in localurile elegante ale „Micului Paris“, cat si in hanurile si restaurantele frecventate de tot felul de oameni. Unul dintre cele mai cunoscute localuri unde se servea bere Luther era Gambrinus, poate de aici si denumirea de mai tarziu a berii produse de Fabrica Grivita. Beraria Gambrinus a fost deschisa de I.L. Caragiale in 1901, pe Str. Ion Campineanu, vizavi de Teatrul National. De aici vedea Caragiale lumea lui, fiind foarte des in compania altor scriitori si critici literari.

De-a lungul timpului, fabrica a schimbat mai multe denumiri, dar din 1869 si pana acum aceasta societate nu a incetat sa produca bere. Primul razboi mondial aduce mari schimbari in activitatea fabricii, ajungand sa se produca aici siropuri, suc de tomate si alte produse fara legatura cu traditionala bere. In perioada interbelica pentru a face fata concurentei se deschid filiale in toata tara. Vanzarea berii era sustinuta prin reclame publicate in ziarele vremii si prin tiparirea de marci postale cu Fabrica Luther. In 1928, fabrica Luther detinea primul loc in industria romaneasca de profil, realizand a sasea parte din productia nationala. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, bombardamentele distrug o mare parte din cladiri si instalatii, iar fabrica va fi inchisa. Dupa nationalizarea din 1948 isi schimba denumirea in Intreprinderea de Bere Bucuresti – Fabrica Grivita.

Berea de aici s-a vandut sub diverse nume, unul dintre cele mai longevive fiind Gambrinus. Marca Gambrinus a fost inregistrata la OSIM in 1993. Astazi, fabrica apartine concernului Brau Union si produce in continuare berea Gambrinus.

Berea Bucegi – marca nationala

Multi dintre noi isi mai aduc aminte cum era inainte de ’89. Cozile interminabile, cincinalul si toate celelalte „marete realizari“ erau indulcite cu bucurii simple alaturi de cei dragi. In acele vremuri, Bucegi era singura marca de bere produsa si distribuita la nivel national, ceea ce ii dadea valoarea unui element al solidaritatii si comunicarii interumane. Originea marcii de bere Bucegi este legata de perioada comunista, cand se statea vara zile intregi la cozi in fata portilor fabricilor de bere. De aceea nici nu era nevoie de promovare. O gluma din anii aceia spunea ca berea nu poate fi gasita cu usurinta decat in lunile cu „r“, nicidecum in mai, iunie, iulie, august.

Berea Bucegi este cunoscuta ca unul dintre lucrurile care i-au ajutat pe romani sa depaseasca greutatile comunismului facand haz de necaz. Eticheta si ambalajul berii au ramas neschimbate de-a lungul timpului.

Berea Bucegi era produsa in fabrici din multe orase ale tarii, precum Brasov, Cluj, Constanta, Reghin, Pitesti, Sibiu, Bucuresti. A existat o productie chiar si pentru compania Tarom. Concernul Brau Union a recuperat in 2002 acest simbol al vremurilor trecute, incercand sa ii redea valorile traditionale. Marca Bucegi a fost inregistrata la OSIM in 1992.

Steluta Indrei

--------------------------------------------------------------------------------

ISTORIC

Bere Gambrinus

An de aparitie:1869

Varsta marcii:135

Erhard Luther infiinteaza Fabrica de Bere Luther. La moartea sa, in 1890, fabrica ii ramane sotiei sale, Sofia Luther. Dupa 15 ani, ea vinde fabrica lui Carl Czell, un industrias transilvanean. El transforma fabrica in Societatea Anonima Luther. In timpul primului razboi mondial, fabrica va produce siropuri si suc de tomate. In perioada interbelica se infiinteaza depozite in toata tara. Dupa nationalizarea din 1948, denumirea este Intreprinderea de Bere Bucuresti – Fabrica Grivita. In noiembrie 2000, fabrica este achizitionata de concernul Brau Union.

--------------------------------------------------------------------------------

Zarea – extaz in perioada comunista si agonie capitalista

Prima atestare a producerii sampaniei in Romania dateaza din 1912, cand Fabrica Mott s-a infiintat in Strada Putul cu apa rece, in locul unde se gaseste astazi Casa Poporului. Vinul spumant Zarea a aparut la nationalizarea din 11 iunie 1948, prin preluarea fabricii de sampanie Mott si a intreprinderii Rhein din Azuga, care s-au transformat in Intreprinderea Industriala de Sampanie Zarea.

Sampania mandria societatii

Zarea, reprezentata de un soare stralucitor, este emblema societatii si este utilizata pentru toate produsele fabricii. Fiecare produs in parte are o denumire inregistrata atat in tara, cat si

pe plan international. Sampania Zarea poarta denumirile Premiat, Athenee Palace, Trophaeum. Vinul spumant Zarea si-a pastrat traditia si specificul. Actualmente, ea reprezinta foarte putin din productie, dar a fost pastrata pentru emblema fabricii. “Este luxul si mandria societatii Zarea“, spune cu nostalgie Sabina Olinescu, director de marketing. Procedeul de obtinere presupune efort financiar considerabil. Sampania trebuie sa stea in sticla aproape un an. Investitia se recupereaza mai greu.

Exporturi pe vremea comunismului

Primele exporturi de sampanie Zarea s-au facut inca din 1956 in Germania si Cehoslovacia. In anii ’70, Premiat s-a exportat masiv in SUA, iar cu aceasta ocazie a fost o marca preluata de concernul Pepsi-Cola. Premiat a fost cea mai exportata sampanie romaneasca. Productia totala in anii ’80 era de 8 milioane de sticle de sampanie, iar majoritatea se exportau in URSS si tarile CAER. In prezent se produc mai putin de 100.000 de sticle pe an, iar exporturi nu se mai fac de 10 ani. Dupa Revolutie, la Zarea nu s-a facut promovare pe cai publicitare, ramanand intreprindere de stat pana acum doua saptamani.

Sampania de protocol a lui Ceausescu

Cand s-a inceput constructia Casei Poporului, cei de la Zarea au fost foarte indurerati. Atunci au fost demolate cavele preluate de la Mott. „A fost o lovitura pentru istorie, deoarece acolo fusese o inchisoare fanariota, iar grotele erau impresionante. Aveam acolo sali deosebite de prezentare si degustare.“ Intotdeauna sampania de protocol a lui Ceausescu si a conducerii comuniste a fost marca Zarea. Chiar si in prezent, Zarea furnizeaza sampanie Premiat pentru Presedintie, Guvern si Parlament.

--------------------------------------------------------------------------------

O tuica tare la fel ca „Ochii lui Dobrin“

La mare apreciere printre amatorii de tarii erau votca „Saniuta“ si tuica „Ochii lui Dobrin“. Daca in cazul votcii, numele vine de la o sanie care era desenata pe eticheta, povestea tuicii este cu totul alta. Pe eticheta produsului tronau doua prune mari de culoare albastra. Imaginatia poporului a asociat insa prunele albastre cu imaginea celui mai mare fotbalist roman, la acea vreme.

Nicolae Dobrin spune ca nu l-a deranjat prea mult ca numele sau era asociat cu o tuica: „Ochii lui Dobrin“. „Intr-adevar exista o tuica, produsa la Pitesti, care se numeste in popor «Ochii lui Dobrin». Nu stiu exact de unde provine acest supranume, dar mai mult ca sigur ca, fiind o tuica populara, a fost numita asa tot din popor. S-ar putea sa mai fie un aspect, acela ca tuica era facuta la Pitesti si era foarte buna, si a primit numele meu pentru ca si eu eram bun la fotbal. Oricum, si daca m-ar fi deranjat, cui puteam sa ma adresez inainte de Revolutie

ca sa se schimbe eticheta? Nu era chipul meu pe eticheta, nici numele meu, ce motiv as fi avut sa cer asa ceva!“, ne-a declarat Dobrin.

El spune ca dupa Revolutie s-a gandit sa preia productia respectivei tuici, dar ca nu a avut timp de asa ceva. (Alexandru Nastase)

Mancare-surogat

Produsele alimentare fabricate in Romania nu au reusit niciodata sa egaleze faima bucatelor traditionale romanesti. Initial, preparate cu cele mai bune ingrediente, mancarurile au ajuns sa fie produse in perioada comunista din surogati. Romania anilor ’80. Cel mai intunecat deceniu de dictatura comunista. Painea se cumpara pe cartela, in vitrinele magazinelor de carne batea vantul, pentru a cumpara lapte trebuia sa-ti lasi loc la rand de la primele ore ale diminetii, nu se gaseau dulciuri. Aprozaristii si vanzatoarele de la „Alimentara“ erau printre cele mai stimate persoane ale societatii. Produsele industriei alimentare din Romania erau in majoritate covarsitoare destinate exporturilor, in magazine ajungand doar mancarurile refuzate de straini. Inventivi, romanii au descoperit imediat surogatele.

Salamul de Sibiu contrafacut

In loc de cafea, se servea nechezol sau cafea cu naut. Se serveau snitele din parizer, iaurt in loc de smantana, sarmale din orez, chiftele din carne de peste, salam de soia... . Salamul de Sibiu, unul dintre produsele cele mai de soi ale industriei alimentare romanesti devenise atat de scump la vedere in vitrinele magazinelor, incat o mana de negustori sireti au gasit o metoda inedita de „a-l face vizibil“. Potrivit unui studiu despre viata pe care o duceau romanii in anii ’80, realizat de cercetatori ai Muzeului }aranului Roman, vanzatorii de la „Alimentarele“ Epocii de Aur „obtineau“ salamul de Sibiu din salam italienesc – care se gasea mai usor. Salamul italienesc era tinut la uscat timp de cateva saptamani, dupa care era tratat cu amidon si vandut, uneori pe sub mana si la suprapret, ca salam de Sibiu.

Disparitia brand-urilor

Industria alimentara romanesca a aparut in Transilvania sfarsitului de secol al XVIII-lea, in plina dominatie straina. Salamurile, carnurile si branzeturile fabricate in vechiul Regat aveau mare cautare in epoca, mai ales datorita ingredientelor naturale din care erau preparate. In perioada premergatoare izbucnirii primului razboi mondial, in Romania aparusera cofetarii si patiserii, abatoarele sau carmangeriile. In anii interbelici, aparea pentru prima data, coform cercetatorilor, salamul de Sibiu, produs la Sinaia, dupa un „model“ nemtesc.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial si, mai ales, dupa anii ’60, autoritatile comuniste au comandat ca foarte multe dintre mancarurile si dulciurile produse in Occident si in Uniunea Sovietica sa aiba un „corespondent“ in Romania. Cea de-a doua directiva a Partidului impunea ca produsele sa fie fabricate in toate fabricile alimentare, renuntandu-se astfel la brand-uri. Promovarea se facea prin panouri publicitare stradale imense („Nici o zi fara peste

oceanic“) sau prin spoturi difuzate la radio sau televiziune („Ciocolata «Pitic» te face voinic“). Dezastrul a venit in anii ’80, o data cu exporturile masive.

„Fratii Petreus“

Puii americani au fost importati in Romania cu numele popular „fratii Petreus“. Pungile de plastic in care se vindeau la „Alimentara“ contineau doi pui de Crevedia, congelati si extrem de mici, numai piele si os. In anii ’80, pe piata au aparut tacamurile de pui (capete si gheare), care au fost numite in popor „adidasii“. La mare trecere, dar foarte scumpe la vedere pentru ca erau destinate exclusiv exportului, erau tipurile de cascaval „Dalia“, „Rucar“ si, mai ales, „Penteleu“. Romanii puteau cumpara un cascaval mult mai slab calitativ, denumit „Scornicesti“, si produs la fabrica bucuresteana de produse lactate „Miorita“. Cafeaua romaneasca se comercializa in anii dictaturii in doua variante: nechezol si cafea cu naut. Cea din urma era obtinuta din cafea naturala si 40% naut. Procentul de naut a crescut de la decada la decada, ajungand in 1989 la peste 80%. Nechezolul continea 10% cafea, restul fiind un amestec de ovaz, care a atras si numele produsului.

Tot „Scornicesti“ era denumita si cea mai cunoscuta marca de pufuleti, care erau produsi chiar in orasul natal al lui Nicolae Ceausescu. Reteta fusese importata, cu „imbunatatiri“ din URSS. „Spre deosebire de pufuletii sovietici, cei romanesti erau mai scurti si nu erau inveliti in glazura de ciocolata. Probabil ca tovarasii au considerat ca ar fi fost prea scumpi daca ar fi fost trasi in glazura“. La aceeasi fabrica se mai producea un alt desert celebru al epocii de aur: celebrele „Pufarine“, produse expandate, cu diferite arome si culori, si care foloseau, de asemenea, o reteta importata. In ultimii ani de dinainte de 1989, in cofetariile bucurestene aparusera prajiturile cu… morcovi si telina. „Aveau un interior obisnuit pentru prajituri, cu multa crema, aluat insiropat si glazura, insa deasupra aveau un ornament absolut oribil si care era facut din bucati de morcov sau chiar telina. Legumele erau tratate cu diverse chimicale si indulcite, dar aveau un gust groaznic.“

--------------------------------------------------------------------------------

Verde-stop-ul anilor ’50

Aparitia pe piata in anii ’50 a sucului natural de fructe a atras dupa sine si un joc intre adolescentii vremii. Produsul a atras atentia tinerilor nu datorita aromelor de fructe sau formei neobisnuite a sticlei in care era imbuteliat, ci a dopului etans, de cauciuc, cu care erau inchise sticlele. „Dopul avea o forma speciala. Pe langa dopul propriu-zis, mai avea un accesoriu, un inel, tot din cauciuc, care era prins de gatul sticlei. Era etans si foarte usor de folosit. Dopul era denumit in popor «saiba» si a constituit obiectul unui joc intre scolari si liceeni. Era un fel de verde-stop al anilor ’50. Fiecare adolescent sau tanar trebuia sa aiba la el un astfel de dop. Intr-un grup, daca un tanar striga «saiba!», toti ceilalti trebuiau sa scoata din buzunare un astfel de dop. Cel care nu avea la el nici un dop, trebuia sa-i cumpere celui care il prinsese in «saiba» un suc natural de fructe. Cele mai hazlii momente apareau la strandurile foarte populare in epoca, unde, pentru nu a nu fi prinsi pe picior gresit cand faceau baie, tinerii tineau «saiba» in gura“, ne-au povestit cercetatori etnografi de la Muzeul }aranului Roman.

--------------------------------------------------------------------------------

Biscuitii cu crema „Eugenia“

Noi, in tara, le consumam cu indiferenta. Dar cei plecati din tara le duc dorul. La magazinul Bucharest Delicatessen din Toronto, romanii vin regulat sa isi faca plinul cu doua produse importate: biscuiti „Eugenia“ si ciocolata cu rom. Pana-n 1989, marca biscuitilor „Eugenia“ a fost inregistrata si a fost produsa cam de toti cei care faceau panificatie. In 1997, SC Dobrogea SA a depus cerere de inregistrare si a devenit titularul marcii. Ulterior, au mai vrut si altii, dar legea spune ca primul venit e primul servit.

Inghetata pe bat

Primul produs aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost inghetata pe bat, numita in popor „inghetata populara“. Era produsa la toate fabricile de lapte si copia modelul prajiturilor frantuzesti «langues des chats». In anii ’50, inghetata era extrem de savurata de romani, impreuna cu sucul de fructe. Inghetata populara a fost „urmata“, in anii ’70 si ’80, de aparitia inghetatei la cornet – vafa –, copiata dupa inghetata sovietica. Aceasta exista, la randul sau, pe piata, sub numele de Marojnaia.

Automobilele de lux veneau de la rusi

De la instalarea comunistilor si pana in anii ’80 a circulat mitul ca tehnica inalta vine de la rusi. Asa ca automobilele si electrocasnicele care se gaseau in Romania erau importate aproape exclusiv din fosta URSS. Daca inainte de al doilea razboi mondial in Romania se fabricau automobile Ford si cele mai mari firme aveau reprezentante de vanzari in tara, instaurarea regimului comunist a modificat radical „peisajul“ rutier romanesc. „Pana la mijlocul anilor ’60, oficial in Romania nu s-au importat decat automobile produse in fosta Uniune Sovietica. Inclusiv oficialitatile romane foloseau limuzine produse in serie redusa tot in URSS“, spune Bogdan Coconoiu, manager la compania Automobilia.

Pobeda, un Ford mai slab

Primul val de automobile sovietice care au fost aduse in Romania purta titulatura GAZ 20 Pobeda. Inutil de precizat ca automobilul GAZ a fost produs sub licenta Ford, iar ulterior „sursa de inspiratie“ s-a extins fara limite sau licenta si asupra altor modele de automobile americane sau europene. Ca un exemplu, primul model Moskvich este identic cu Opel-ul Kadett K38. Automobilele sovietice, recunoscute pentru fiabilitatea deosebita, pacatuiau insa prin consumul crescut de carburant si performante modeste.

Lada se lua cu pile

O alta generatie de automobile de la rusi a intrat pe piata romaneasca: automobilele Lada. Aceasta masina era produsa dupa licenta Fiat 124. „Era solida, dar era practic un model prafuit“, spune Mihai Maxim, presedintele Camerei de Comert Romano-Ruse. Cu toate astea, romanii apelau la relatii, asteptau sa le vina randul pe liste numai sa ia o masina ruseasca. Lada era o alternativa la Dacia, spune Maxim. Daca Dacia costa 70.000 de lei, Lada se cumpara cu aproape 90.000 de lei, in conditiile in care salariul mediu era de 2.500 de lei. Mai mult, Lada se dadea cu banii ches, Dacia se putea cumpara si cu banii in rate. „Am fost indoctrinati ca cele mai bune produse sunt cele rusesti. Se implementase ideea ca masinile rusesti sunt cele mai fiabile. In realitate ele aveau un consum mai mare decat Dacia, iar piesele de schimb erau mai greu de gasit. Doar din punct de vedere al confortului aveau ceva in plus fata de Dacie“, isi aminteste Maxim. Fabrica care facea masina Lada a fost cumparata de General Motors, iar marca Lada se produce si acum. Mai mult, noile Lada domina inca piata ruseasca.

La rusi Lada se chema Jiguli

Lada era numele de export al automobilului Jiguli, cum este cunoscut si azi in Rusia.

„Cand s-au hotarat sa faca o varianta pentru export cu tehnologie speciala, rusii s-au gandit ce s-au gandit si i-au spus Lada“, povesteste Mihai Maxim. El adauga ca Lada reprezinta in cultura rusa un nume de fata frumoasa. „Exista legende in care marii viteji rusi se iubeau cu Ileana Cozanzeana, care la ei se chema Lada“, mai spune Maxim.

Batranul Zil merge si acum

In afara de automobile existau foarte multe electrocasnice care erau importate de la rusi. Magnetofoanele, aparatele radio, frigidere, aparate de fotografiat, aceste obiecte care se gaseau in magazinele romanesti purtau in marea lor majoritate nume rusesti. Si acum, in mintea multor romani frigiderele se asociaza cu marca Zil, cel mai bun frigider rusesc care exista in Romania comunista. Insa dupa ce s-a produs frigiderul Arctic, importurile de Zil s-au redus foarte mult. Asta a facut ca numai oamenii din nomenclatura comunista sau cei cu relatii sus-puse sa-si mai poata cumpara acest produs.

Pe atunci circula zvonul ca Zil-ul este cel mai bun frigider, cu toate ca „piesele de schimb si service-ul pentru un Zil erau de cateva ori mai scumpe decat pentru un Arctic“, spune Maxim. Insa multi nu au avut nevoie niciodata de service. O parte din Zil-urile cumparate atunci merg si acum, altele au ajuns la lada de gunoi in stare de functionare, scoase din uz de catre combinele frigorifice moderne.

Daniela Ivan

--------------------------------------------------------------------------------

Elcrom-ul era rusesc

Televizorul Elcrom pe care-l facea Electronica era de fapt un televizor importat de la rusi, desi toata lumea credea ca este romanesc. Romanii il scoteau din cutie, il puneau pe masa, ii introduceau convertorul secam-pal si il sigilau. Peste denumirea televizorului rusesc se lipea cea romaneasca, isi aminteste Maxim. Ceausescu a vrut ca romanii sa fabrice un televizor color romanesc ca sa sisteze importurile. „Era sarcina de partid si trebuia neaparat sa se faca acest televizor. Daca Ceausescu a dat ordin sa facem un televizor color, oamenii s-au descurcat, au gasit aceasta solutie, trebuia sa supravietuiesti“, spune Maxim. El adauga ca nu era neaparat dificil sa concepi un TV color, insa o productie de serie este costisitoare si pe vremea aceea nu erau atat de multi romani interesati sa aiba televizor color. Nici nu era nevoie, pentru doua ore de program in care nu vedeai decat conducerea de partid si de stat nu se merita sa dai 13.000 de lei.

--------------------------------------------------------------------------------

Volga, masina securitatii

In anii ’60, daca o Volga neagra oprea in fata casei tale era un semnal sigur ca Securitatea sau Militia a sosit in vizita. In acea perioada, automobile Volga aveau numai institutiile importante de stat din Romania. Insa dupa ce Dacia a inceput sa se produca (anul 1968) si a inceput rationalizarea carburantului, institutiile de stat au renuntat la Volga, la indemnul conducerii de partid. Atunci automobilele Volga au fost date municipalitatilor care aveau in subordine companiile de taxiuri. Ulterior au fost vandute catre populatie si, odata intrate in proprietate privata, au fost utilizate in special in agricultura, la transportul produselor catre piete, de multe ori gurmandele motoare sovietice fiind inlocuite de cele diesel produse in tara pentru ARO.

Autoturism popular

Pobeda, masina anilor ‘50 era fabricata de rusi sub licenta Ford. Raspandita si in anii ‘60 era considerata un automobil fiabil, insa care consuma multa benzina. Circula si un banc: “Daca lasi o Pobeda cu motorul pornit in timpul alimentarii n-o sa reusesti niciodata sa-i faci plinul”, povesteste Coconoiu. El mai spune ca aceste masini erau singurele care se puteau importa in acea perioada in tara noastra.

--------------------------------------------------------------------------------

Tenisii chinezesti au crescut campioni

Creioane cu guma, penare, tenisi, lenjerie din bumbac, prosoape si camasi, iata doar cateva produse chinezesti pentru care romanii stateau la cozi ore intregi, in vremea comunista. Comunistii aveau o idee fixa sa nu importe produse care se puteau face in tara. Si totusi, din cand in cand, in magazine mai apareau camasi chinezesti, creioane, guma de mestecat, penare, prosoape sau batiste din China. Aceasta binecuvantare avea o singura explicatie: cooperarea intre tarile socialiste, care il obliga pe Ceausescu sa accepte aceste importuri, deoarece la randul lui dorea sa exporte in aceste tari.

Camasi si prosoape

Tricotajele si confectiile chinezesti erau foarte cautate, insa se aduceau putine.

„Era nevoie sa ai relatii la magazine sa-ti spuna in ce zi se aducea marfa chinezeasca. Se formau cozi, lumea care apuca in fata cumpara mult si de aceea se puneau restrictii: sa nu cumperi mai mult de trei produse“, spune Gica Ionescu, din Bucuresti. Statisticile arata ca in anul 1986, tricotajele importate din China s-au ridicat la 8.900 mii de dolari, iar confectiile la 4.401 mii de dolari.

Tenisii si baschetii

Tenisii si baschetii chinezesti erau de doua feluri: albastri, cei care se gaseau in magazin, si albi, cum erau cei destinati sportivilor de performanta, spune Gabriel Ghelmegeanu, presedintele Camerei de Comert si Industrie Romania – China, fost campion national la aruncari in perioada 1965-1977. „Erau facuti din cauciuc natural, erau foarte rezistenti si moi, insa ii primeam cu portia“, povesteste el. Galmaceanu isi aminteste ca toti sportivii de performanta erau incaltati numai cu tenisi sau bascheti chinezesti.

Conserve si tigari

Pana-n anii 1980, in toate magazinele mari sau mici existau alimente chinezesti. „Conserve din carne, legume, compoturi de ananas, mandarine, piersici, sucuri concentrate, alune, ciuperci se gaseau la discretie in toate orasele din tara. La acestea se adaugau si tigarile marca Double Horses, Jinlu, Zhonghua, precum si bautura alcolica Cherry Wine“, spune Gabriel Ghelmegeanu.

Daniela Ivan

--------------------------------------------------------------------------------

Portelanurile, daruri perfecte

Pe vremea lui Ceausescu existau putine lucruri pe care oamenii si le puteau face cadou unii altora. Printre cele mai cautate erau portelanurile si ceramica chinezeasca. „Cine avea relatii sau cunostinte putea lua un bibelou ori un serviciu de ceai sau de cafea adus din China“, isi aminteste Gica Ionescu. Conform datelor obtinute de la Institutul National de Statistica, la

nivelul anului 1986, importul de astfel de obiecte s-a ridicat la 4.847 mii de dolari. Si bucuria copiilor din vremea comunista era mare atunci cand primeau cadou un creion cu guma, un stilou, un penar frumos colorat sau o guma parfumata. Toate aceste mici placeri erau de o foarte buna calitate si nu costau mult. „Un penar era 20 de lei, un stilou – 90 de lei, dar se gaseau rar“, isi aminteste Ion Popescu, din Bucuresti. Statisticile arata ca importul de rechizite si jucarii chinezesti s-a cifrat in anul 1986 la 2.334 mii de dolari.

Placerile interzise

In 1989, economia României intruchipa proprietatea „socialista“ de stat si cooperatista, cu centralizare excesiva, planificare rigida, eficienta scazuta. In acea vreme, când produsele straine aveau mare cautare, unii romani isi permiteau sa-si procure, pe sub mana, de la cunostinte sau prin alte mijloace, coniacul albanez Skanderberg (cumparat pentru ocazii sau spagi), cristalul de Bohemia, pantofii nemtesti de piele, produsele cosmetice Helen Rubinstein, Max Factor sau Revlon. LA MARE CAUTARE. Bunica are si acum o masina de cusut germana Singer cu suveica si pedala, cu sapte sertare. Imi aduc aminte, de parca ar fi fost ieri, de ciocolata neamteasca Ritter sau Milka, de caramelele bulgaresti cumparate de la talcioc sau de parfumul bulgaresc de trandafir, care iti muta nasul din loc. „Luati din spiritul Bulgariei“, striga dintr-un loc dosit al talciocurilor cate un bisnitar mai curajos, ridicand sticlutele din lemn cu modele nationale de la sud de Dunare. In caminele studentesti gaseai mai de toate. De la creioanele cehesti Koh-i-Nor, cafeaua Alvorada sau Columbia, pana la tigaretele BT, Kent sau St. Moritz, blugii Western si Winchester sau produsele Rexona, Fa, Obao, Bac, QuickFresh. Tuburile goale de deodorante straine ajungeau, de multe ori, pe rafturile bibliotecilor in locul bibelourilor autohtone cu forme de balerina, de peste multicolor sau de cal cabrat.

300 DE LEI. Pantofii de piele italienesti marca Leonardo se gaseau, cu greu, in magazinele de stat. O pereche costa intre 250 si 300 de lei, in functie de calitatea sau culoarea pielii.

Monica Preda