ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE · de păcat, care mi se păreau profunde și clare, erau...

ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE

v o l . 1

SCHIȚE PASTORALE. ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE | ICHABOD S. SPENCER

2


3

SCHIȚE PASTORALE. ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE (1) Ichabod S. Spencer

© 2017 Asociația MAGNA GRATIA.

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi repro-dusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electro-nice, mecanice, prin fotocopiere, mi-crofilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a dețină-torului drepturilor de autor.

Publicat în versiunea originală, în limba engleză, sub titlul A Pastor’s Sketches. Conversations with Anxious Inquirers Respecting the Way of Salva-tion.

Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi traduce și/sau publică.

Dacă nu este precizat altfel în text, ci-tatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible So-ciety (BFBS) și Societatea Biblică Inter-confesională din România (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu permisiune.

Traducerea: Asociația MAGNA GRATIA.

Design copertă: MAGNA GRATIA.

RESPECTAȚI DREPTURILE DE AUTOR!

Este interzis în mod expres:

imprimarea a mai mult de 3 ex. pentru uz personal, a mai mult de 10 ex. din maxim 5 publicații diferite pentru pri-eteni și rude;

imprimarea profesională (la tipografie, indiferent dacă produsul este comercializat sau nu);

stocarea fișierelor oricărei cărți pe bloguri, pagini de in-ternet, portaluri sau transmi-terea pe cale electronică, alt-fel decât a link-urilor către website-ul unde acestea sunt stocate în original.

copierea și republicarea a peste 250 de semne/publica-ție pe alte portaluri, pagini de internet, bloguri, în publicații tipărite sau în predici, pre-zentări, conferințe etc.

Politica de copyright completă este disponibilă la adresa de internet: http://www.magnagratia.org/copy-right.html

Asociația MAGNA GRATIA Str. Liliacului nr.26, Dascălu-Ilfov 077075 Email: [email protected] Internet: www.magnagratia.org


4


5


6


7

CUPRINS

Introducere 9

1. Credința este totul 13

2. Simplitatea credinței 19

3. În așteptarea Duhului Sfânt 25

4. Piedici la locul de muncă 35

5. În așteptarea convingerii de păcat 39

6. Curaj nebun 53

7. Încrederea în om 57

8. Sfaturi rele 61

9. Întreaga inimă 67

10. Femeia galeză și chiriașul ei 69

11. Împotrivirea față de Duhul Sfânt 89

12. Inima promisă 93

13. Disperare neclintită 97

14. Depravarea totală 107

15. Tânărul irlandez 117

16. Ignoranța privitoare la propria persoană 171

17. Convingere superficială 175

18. Entuziasm zadarnic 179


8

19. Rușinată de Hristos 183

20. Ultimul pas 195

21. Soția persecutată 201

22. Săgeata înfiptă mai adânc 213

23. Mintea împărțită 217

24. Hotărâri omenești 219

25. Nu mă pot pocăi 221

26. O capcană ciudată 233

27. Fanatismul 243

28. Rugăciunea unei mame 247

29. Ușor să devii creștin 253

30. Prozelitismul 257

31. Fata încăpățânată 261

32. Împotrivirea față de convingerea de păcat 271

33. Determinarea 283

34. Necredința 289

35. Supunerea necondiționată 307

36. Păcatul de neiertat 315

37. Alegerea 321

38. Butoiul maroniu 351

39. Secerișul trecut 361

40. Doctrinele și moartea 379


9

INTRODUCERE

Aceasta este o carte a adevărului. Schițele de față sunt extrase

din viața reală. Ele sunt relatarea unor conversații reale, nu a unor

discuții inventate. Ele sunt experiențele de care a avut parte autorul

în decursul lucrării sale. Spencer nu le-a colorat în niciun fel, iar sin-

gurul lucru din care ar putea să izvorască vreo impresie eronată ține

de faptul că ele sunt doar niște simple schițe și, implicit, nu conțin

tot ceea ce poate fi spus cu privire la persoanele menționate. Dar cei

ce le-au citit consideră că ele conțin o reprezentare suficientă și co-

rectă a fiecărei situații.

Autorul le-a selectat pe acestea dintre notițele pe care și le-a fă-

cut de-a lungul vieții, alegându-le pe baza principiului evitării repe-

tițiilor inutile și a scopului de a trata unele dintre cele mai ciudate

dificultăți sau obstacole cu care s-au luptat uneori oamenii, în cău-

tarea lor după mântuire.

Dacă această carte va cădea în mâna vreunuia dintre acești că-

utători, care și-ar putea recunoaște propriul portret zugrăvit în vre-

una dintre aceste schițe, este bine să știe că autorul și-a dorit din


10

toată inima ca identitatea persoanelor în cauză să rămână necunos-

cută. El a solicitat ca pe o favoare acelor persoane ca ele să îi permită

să se folosească de discuțiile personale, asigurându-le că nu dorește

în niciun fel să le facă vreo nedreptate sau să afecteze cu ceva încre-

derea lor în el, ori să încalce secretul mărturisirii prin a relata altor

oameni lucruri ce i-au fost transmise în cadrul sacru al intimității

religioase. De aceea, autorul s-a preocupat în mod deosebit să nu

lase scris nimic care ar putea să rănească sentimentele vreuneia

dintre persoanele la care s-a referit. De aceea, dacă vreunul dintre

portretele schițate aici va ajunge vreodată să fie cunoscut publicu-

lui și identificat cu o anume persoană, aceasta se va datora exclusiv

persoanei în cauză, nu autorului.

Cele mai multe dintre situațiile menționate aici s-au petrecut

în timpul trezirilor religioase. Dar autorul ar fi întristat dacă oame-

nii ar gândi că el ar fi acordat o atenție specială evlaviei izvorâtă în

astfel de perioade, prin comparație cu altele. În același timp, el ar fi

întristat să știe că, în orice fel, oamenii ar putea să gândească faptul

că mântuirea n-ar fi la fel de sigură și n-ar fi la fel de ușor de căpătat

în orice altă vreme ca în timpurile de trezire, dacă sufletul o va căuta

cu sârguință. Tristețea autorului ar fi chiar mai mare dacă lectura

schițelor lui ar ajunge întrucâtva să stimuleze acele mișcări ale en-

tuziasmului și sentimentalismului, atât de des denumite treziri, dar

care au distras bisericile de pe calea cea dreaptă și au corupt religia

în această țară. El nu se teme de niciun fel de sentimentalism auten-

tic, pe care adevărul divin l-ar putea produce, dar crede că, dacă ade-

vărul le-a produs, atunci aceste sentimente vor fi controlate și diri-

jate de către adevărul biblic, indiferent de pe buzele cui ar fi rostit.

De aceea, aceste simțăminte nu îi vor stimula pe oameni să se bazeze

pe anumiți lucrători, „predicatori ai trezirii”, așa cum sunt denumiți

ei, ci doar pe Scriptură. El nu ar vrea să submineze cu ceva valoarea

trezirilor religioase, chiar dacă sub acest nume abuzurile au pătruns

uneori în biserici. Nici nu ar îndrăzni să gândească că ar putea să


11

aleagă modul în care Duhul Sfânt dorește să-Și facă lucrarea binecu-

vântată.

Experiențele religioase specifice ale unor oameni nu trebuie să

reprezinte un tipar pentru alți oameni. Ele sunt doar niște ilustrații

ale adevărului divin, manifestate prin aplicarea lui în practică.

Sfânta Scriptură reprezintă singurul ghid adevărat. Cu toate aces-

tea, istoria bisericii și biografiile oamenilor sfinți, chiar dacă adesea

au fost folosite uneori în mod abuziv, fie prin a pune o valoare prea

mare pe ele, fie prin a le conferi o notă greșită, prezintă unele avan-

taje deosebite și, atâta vreme cât sunt folosite în mod adecvat, pot fi

de un special folos. Trebuie, de aceea, să ne amintim cu grijă faptul

că astfel de biografii sunt scrise tocmai pentru acest motiv, anume

că ele conțin lucruri neobișnuite, dincolo de experiențele comune și

nu pot fi folosite drept modele pentru toți oamenii, credincioși sau

căutători ai mântuirii, în absolut orice caz. Nimeni nu ar trebui să

își închipuie că ar fi necesar să se publice experiența mântuirii sau

a credinței fiecărui credincios dintr-un oraș sau biserică.

Dar autorul a sperat că aceste schițe ar putea fi de folos nu atât

în baza unicității sau a caracterului lor uimitor, pe cât în baza utili-

tății lor, întrucât se referă la experiențe și dificultăți comune, care

s-au petrecut în slujirea obișnuită a unui predicator neînsemnat,

motiv pentru care ele se pot petrece și în cazul altor persoane. Auto-

rul a sperat că ele vor fi instructive, arătând felul în care adevărul

divin se aplică inimilor oamenilor – prin a-i conduce pe unii căută-

tori nerăbdători după mântuire să vadă ce anume îi oprește sau îi

împiedică să obțină pacea cu Dumnezeu – și prin a-i călăuzi pe anu-

miți creștini și tineri slujitori ai Evangheliei către a studia cu mai

mare atenție ce anume trebuie să le spună acelora care caută să știe

ce să facă pentru a fi mântuiți. Dacă ar fi avut la dispoziție o carte ca

aceasta în urmă cu 20 de ani, autorul însuși ar fi prețuit-o foarte

mult. Iar dacă această carte, prin binecuvântarea divină, va fi de


12

vreun folos slujitorilor tineri în cea mai delicată și mai importantă

parte a lucrării lor, sau dacă va fi de ajutor căutătorilor după mân-

tuire, atunci scopul pentru care a fost scrisă va fi împlinit.


13

1 CREDINȚA ESTE TOTUL

Un mare număr de tineri aveau cândva obiceiul de a se în-

tâlni cu mine în fiecare săptămână, cu scopul de a avea conversații

personale pe tema religiei. Exista între aceștia o tânără foarte tă-

cută, contemplativă, a cărei candoare și simplitate a inimii m-au în-

duioșat foarte mult. Nu mi se părea că este susceptibilă de vreo emo-

ție impulsivă, ci părea că are o gândire copilărească. Convingerile ei

de păcat, care mi se păreau profunde și clare, erau exprimate uni-

form, mai degrabă folosind limbajul rațiunii decât cel al emoției. De

aceea, uneori m-am temut că ea avea doar o convingere intelectuală

de păcat, lipsindu-i descoperirea reală a caracterului ei, în calitate

de păcătos împotrivitor lui Dumnezeu. Dincolo de conversațiile pe

care puteam să le am cu ea în prezența altora, am ajuns să o vizitez

și la locuința ei. Datorită lipsei aparente a oricăror emoții profunde

și datorită temerii mele cu privire la aceasta, anume că convingerea

ei era mai degrabă speculativă decât reală, m-am străduit să îi vor-


14

besc despre caracterul lui Dumnezeu, despre Legea Lui, despre na-

tura păcatului, și despre starea inimii ei. Mi-am propus să subliniez

aceste adevăruri în conștiința ei. Și ea a fost de acord cu totul. Am

îndemnat-o vorbindu-i despre necesitatea pocăinței imediate, des-

pre starea ei pierdută ca păcătos, și despre necesitatea indispensa-

bilă a sângelui ispășitor și a neprihănirii lui Hristos care să o salveze

de la condamnarea meritată. Și ea și-a exprimat acordul față de

toate acestea.

I-am explicat în mod repetat întreg planul de mântuire pen-

tru păcătoși, i-am vorbit despre harul lui Dumnezeu și despre do-

rința lui Hristos de a o mântui. Ea spunea că crede totul. Am atenți-

onat-o ca nu cumva să se împotrivească Duhului Sfânt, prin necre-

dință, prin lipsa de rugăciune, prin amânarea pocăinței ei sau prin a

nu alerga la Hristos și, în orice modalitate prin care am fost capabil,

am încercat să o conduc la mântuirea evanghelică. Dar toate acestea

păreau să fie fără succes. În aparență, ea a rămas în aceeași stare a

inimii. A continuat astfel vreme de mai multe săptămâni. Nu părea

să avanseze cu nimic, dar nici să piardă teren. Deși își studia Biblia,

se ruga, părea să fie atentă la toate mijloacele harului și să se folo-

sească de ele, totuși era fără pace, și nu arăta nicio nerăbdare supli-

mentară și nicio înclinație de a renunța la încercările de a obține

mântuirea. Pentru o vreme, am văzut în ea în mod clar o seriozitate

crescândă, dar această perioadă a trecut și din nou, părea, în toate

aparențele, că rămâne înțepenită în acea stare neschimbată a inimii.

Aceasta era starea ei când am vizitat-o din nou, și nu mai

aveam vreo așteptare de pe urma a orice aveam să-i spun. După mai

multe încercări, și punându-mi la lucru toată îndemânarea, pentru

a vedea dacă nu cumva exista vreun adevăr religios vital pe care să

nu-l fi înțeles sau vreun păcat pe care să nu fi fost dornică să-l aban-

doneze, i-am spus cu toată claritatea:


15

„Maria, nu pot să-ți fac niciun bine! Ți-am spus tot ce era po-

trivit cu starea ta și la care m-am putut gândi. Mi-aș dori să te pot ajuta

mai mult, dar nu văd cum. Nu pot să-ți fac niciun bine mai mult de

atât.”

„Nu cred că puteți”, spuse ea cu calm, „dar sper că totuși veți

veni să mă mai vedeți.”

„Da, cu siguranță”, am spus eu. „Dar tot ceea ce pot să îți spun

este că știu că există mântuire pentru tine, dar trebuie să te pocăiești,

trebuie să alergi la Hristos.”

De la locuința ei, am mers apoi direct la întâlnirea de studiu

biblic de seară. Mi-am început slujirea prin a citi imnul lui Isaac

Watts:

Există o voce a harului suveran,

Care sună din Cuvântul sacru.

Veniți, voi păcătoși disperați

Și încredeți-vă în Domnul.

Sufletul meu ascultă chemarea Celui Atotputernic,

Și aleargă la această odihnă.

Vreau să cred promisiunea Ta, Doamne,

O, ajută necredinței mele.

La izvorul drag al sângelui Tău,

Alerg, Dumnezeule întrupat!

Aici îmi spăl sufletul pătat,

De murdăria nelegiuirilor mele profunde.

Întinde-ți mâna, Împărate victorios,

Supune păcatele ce mă stăpânesc,

Alungă pe șarpele vechi de pe tronul său,

Cu ceata lui de apostați.

Un vierme vinovat, slab și neajutorat,

Mă arunc în brațele Tale bune,


16

Fii Tu tăria și neprihănirea mea,

Isus al meu, ești totul pentru mine!

Apoi a fost cântat acest imn și am împlinit slujirea în moda-

litatea obișnuită. Uitasem cu totul de Maria, la nivel individual, și

am predicat în măsura în care am fost capabil, înaintea congregației

din fața mea.

A doua zi a venit la mine să spună că „a făcut o nouă descope-

rire”.

„Ei bine”, am spus eu, „despre ce este vorba?”

„Domnule”, spuse ea, „calea mântuirii mi se pare acum perfect

de clară. Întunericul din mintea mea s-a dus cu totul. Văd acum ceea ce

n-am văzut niciodată până în clipa aceasta.”

„Vezi și conștientizezi faptul că ai lepădat păcatul și această

lume? Și că ți-ai predat întreaga inimă lui Hristos?”

„Nu cred că sunt încă o creștină, dar n-am fost niciodată până

acum atât de fericită. Totul mi se pare luminos. Văd calea mea foarte

clar, și nu mai sunt împovărată și necăjită cum eram.”

„Ce înseamnă asta? Ce anume te-a adus în această stare a min-

ții?”

„Nu știu cum s-a petrecut și ce anume m-a adus în această

stare. Dar atunci când ați citit acel imn, aseară, am văzut întreaga cale

a mântuirii păcătoșilor perfect de clară și m-am mirat cum de n-am vă-

zut-o până acum în felul acesta. Am văzut că n-am nimic altceva de

făcut, decât să îmi pun credința în Hristos:

Un vierme vinovat, slab și neajutorat,


17

Mă arunc în brațele Tale bune.

Am stat acolo toată seara, doar privind la acel imn. Nici nu v-

am auzit rugăciunea. N-am auzit nici măcar un cuvânt din predica

dumneavoastră. Nu știu nici măcar textul din care ați predicat. Nu m-

am gândit la nimic altceva, decât la acel imn și am făcut asta constant

de atunci încoace. Totul pare atât de luminos și mă face să fiu atât de

liniștită.”

„Domnule”, spuse ea cu o simplitate perfectă a inimii și fără

a se gândi că de fapt repeta ceea ce-i spusesem de o mie de ori, „nu

credeți că motivul pentru care nu pot ieși atât de repede din întuneric

este că nu cred?”

„Exact acest lucru, Maria, în mod precis acesta este motivul.

Credința în Isus Hristos spre mântuire este calea către cer.”

Încă nu pătrunsese în inima ei ideea că ar fi putut să fie creș-

tină. Ea doar descoperise calea. N-am crezut că ar fi înțelept să-i su-

gerez ideea respectivă, ci am lăsat-o să fie călăuzită de Duhul Sfânt

și de adevărul acelui imn. Dacă Duhul Sfânt îi dăduse o inimă nouă,

am avut încrederea că El avea să o conducă la locul nădejdii, la tim-

pul pe care El l-ar fi găsit potrivit. Imnul care îi deschisese inima era

cel mai bun adevăr la care să mediteze în prezent.

Am discutat cu ea pentru câtva timp. Nu părea să mai aibă

parte de necazuri, întuneric sau piedici. Totul părea clar pentru

mintea ei, și se bucura de descoperirea neașteptată pe care o făcuse.

„Acum știu ce am de făcut”, spuse ea, „trebuie să îmi pun cre-

dința în Isus Hristos și să cred că Dumnezeu mă va face capabilă să fac

asta.”


18

Nu au trecut decât câteva zile până când ea a început să aibă

nădejde că ajunsese să fie cu adevărat împăcată cu Dumnezeu. Dar,

în același timp, ea a ajuns la concluzia că credința ei s-a înfiripat în

momentul când a stat în acea seară să se gândească la acel imn și

când s-a întrebat de ce oare „nu descoperise asta niciodată, anume că

păcătoșii trebuie să creadă.”

La scurt timp după aceea, Maria a devenit membră a bisericii

și, atâta cât cunosc, a trăit ca o credincioasă exemplară până în ziua

morții ei.

Acest caz mi-a venit în minte atunci când m-am gândit că

noi, în calitate de predicatori, după toată predicarea noastră pe tema

credinței, se poate să eșuăm în a insista direct față de oamenii cu

care stăm de vorbă, și să le spunem, așa cum mi-a spus Maria, că „nu

avem nimic altceva de făcut decât să credem.” Nu mă îndoiesc de fap-

tul că este posibil ca, după ce am dat explicații extinse și complicate,

mințile oamenilor să fie adesea confuze. Se poate ca însăși calea prin

care încercăm să facem simplă credința să fie tocmai mijlocul prin

care o facem tot mai încețoșată. Simplitatea credinței Mariei ar tre-

bui să fie o predică cu mult mai bună pentru multe astfel de per-

soane. Tot ce are nevoie sufletul pentru a se împăca cu Hristos poate

fi prezentat foarte pe scurt, și poate fi un lucru foarte simplu. Poate

fi exprimat așa cum se pare că Duhul Sfânt a învățat-o pe Maria, în

următoarele câteva cuvinte simple: „Nu avem nimic altceva de făcut

decât să credem!”


19

2 SIMPLITATEA CREDINȚEI

Simplitatea credinței mi-a fost ilustrată cândva într-o altă

modalitate foarte diferită.

Predicam mesajul meu de seară de peste săptămână, când

mi s-a transmis cu un sentiment de mare urgență să vizitez o femeie

despre care se spunea că este pe moarte și că dorea foarte mult să mă

vadă. Am încheiat serviciul de la biserică pe cât de repede am putut,

și am mers imediat la locuința ei. Era o membră a bisericii mele, pe

care o cunoscusem foarte bine vreme de mulți ani și cu care eram

obișnuit încă de la primele ei înclinații serioase către credință, îna-

inte de a deveni membră a bisericii. Când am intrat în camera în care

ea stătea, am descoperit-o înconjurată de prietenii ei, care se aduna-

seră în jurul ei pentru a o mângâia. Făcându-mi loc printre ei, am

ajuns lângă patul femeii și am descoperit că se afla în ultimele ago-

nii ale morții. Stătea acolo țintuită în patul ei, trăgând cu greu aer în

plămâni, fiind aproape sufocată de astmul bronhic de care suferea.


20

Întregul pat parcă se zguduia, la palpitațiile inimii ei, care părea să

o zdrobească în bucăți. Așa cum mi s-a părut în acea clipă, nu cre-

deam că ar mai putea supraviețui mai mult de un sfert de ceas. I-am

spus în grabă:

„Doamnă M., păreți foarte bolnavă, așa-i?”

„Da”, răspunse ea, „sunt pe moarte.”

„Și sunteți pregătită de moarte?”

Ea și-a ridicat ochii spre mine, cu o privire serioasă și ațintită

și, vorbind cu mare dificultate, a răspuns:

„Domnule, Dumnezeu știe că… eu L-am crezut pe cuvânt… și…

nu îmi este frică… să mor.”

Aceasta era pentru mine o nouă definiție a credinței. „L-am

crezut pe cuvânt.” Această frază m-a izbit într-o clipă, ca un triumf

al credinței. „Dumnezeu știe că L-am crezut pe cuvânt, și nu îmi este

teamă să mor.” Era ceea ce mă așteptam să spună. M-am gândit ade-

seori ce altceva ar fi putut să spună care să exprime atât de mult în

atât de puține cuvinte.

M-am rugat vreme de 3-4 minute la căpătâiul ei, am recitat

câteva pasaje ale Cuvântului lui Dumnezeu, și eram pe punctul de a

pleca, lăsând-o să fie mângâiată pentru o clipă de prietenii ei. Părea

că este nerăbdătoare să li se adreseze. M-a prins atunci de mână și,

rostind câte un cuvânt sau două, oprindu-se după fiecare pentru a

respira, a spus următoarele:


21

„Vreau să vă spun... că pot să... cred... în Dumnezeu... chiar

dacă ... sunt pe moarte… Adesea mi-ați spus... că El nu mă va... aban-

dona. Iar acum… descopăr… că este adevărat. Am pace… pot să mor…

fericită.”

După câteva minute, am lăsat-o reiterându-i câteva dintre

promisiunile Mântuitorului, după cum credeam că este mai potri-

vit. Totuși, ea nu a murit. Încă mai trăiește și azi. Dar acea expresie

a credinței ei mi-a fost de mare ajutor. M-a ajutat foarte des în pre-

dicare și în conversațiile cu păcătoșii. Mi-a oferit o definiție mai sim-

plă a credinței decât am avut vreodată în minte. Această definiție

îndepărtează ceața metafizicii, a speculației și a filozofării. Ea face

ca întreaga natură a credinței să fie clară. Oricine poate să înțeleagă

ce este credința: „Dumnezeu știe că L-am crezut pe cuvânt.”

Dacă nu greșesc, mare parte a speculațiilor în legătură cu

credința n-au nicio înclinație sau tendință de a produce credința.

Dimpotrivă. Speculațiile tind să arunce exercițiul credinței în ob-

scuritate. Ele tind să mărească distanța dintre om și credință și să o

întunece, făcând-o mai nesigură, mai neclară și mai puțin mângâie-

toare. Nu putem să ne permitem să facem călătorii atât de lungi și

prin labirinturi atât de complicate. Biblia nu ne cere niciodată să fa-

cem aceasta. „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.

Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.

Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima

ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:8-9).

Totul pare clar aici: „aproape de tine”. Este Cuvântul lui Dumnezeu.

Speculațiile n-ar putea să-l facă mai clar. Explicațiile n-ar putea să

invite credința, pentru că este atât de simplu de înțeles.

Multe dintre dizertațiile și cărțile care dezbat natura și filo-

zofia ispășirii pot să fie profunde, dar aduc cu ele un soi de ceață în

ce privește credința. Nu ne putem permite să călătorim distanțe atât


22

de obositoare și să mergem pe căi atât de întortocheate ca să înțele-

gem realitatea că trebuie să credem, să ne punem credința în ispăși-

rea făcută de Hristos. Biblia ne arată direct acest lucru: „Hristos, de

asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei

nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Nouă ni se cere

să primim acest lucru, pentru că este mărturia lui Dumnezeu: nu

prin intermediul filozofiei, ci prin proclamarea acelui fapt. Dacă nu

credem mărturia pe care ne-a dat-o despre Fiul Său, Îl facem pe

Dumnezeu mincinos. Trebuie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt.

Aceasta este credința. Speculațiile pot să fie utile pentru a reduce la

tăcere scepticismul, dar ele nu vor înmuia niciodată inimile. Ele ne

pot face teologi, dar nu ne vor face niciodată copii, pentru a ne duce

în familia lui Dumnezeu. Ispășirea satisface dreptatea lui Dumne-

zeu. El spune asta. Acest lucru ne este de ajuns. Lăsați această temă

acolo, așa cum este. Oamenii pot încerca, dar vor încerca zadarnic

să transforme armele folosite pentru apărarea împotriva necredin-

ței în pâinea pentru hrana copiilor înfometați ai lui Dumnezeu. Tre-

buie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt. Dacă vreți, întreaga filo-

zofie a religiei stă în această credință, și în nimic altceva.

Multe dintre tratatele noastre pe tema credinței, care au că-

pătat un soi de tendință filozofală, după obiceiul german, sunt atât

de pline de explicații, de justificări trudite, de analogii forțate, încât

au mai degrabă tendința de a stârni îndoiala decât de a stimula cre-

dința. Ele au doar efectul de a-l face pe cititor să creadă că autorii

înșiși nu sunt foarte siguri de lucrurile pe care le dezbat, întrucât se

străduiesc atât de mult să demonstreze, să explice și să justifice

acele lucruri. Ei par să se ducă înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu și

să-i invite pe alți oameni să li se alăture, ca și cum Cuvântul lui Dum-

nezeu ar avea nevoie să se sprijine pe filozofia lor. Nimic nu poate

ajuta credința. Ea înseamnă „să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt”.

Nicio filozofie nu poate să ajute cu ceva promisiunea divină sau să

construiască schela prin care să ajungem la ea. Unii dintre teologii


23

noștri, subscriind la acest fel de botez filozofal german, mai degrabă

pot să dea naștere unor păgâni, decât unor creștini. Același lucru

poate fi spus despre mare parte din literatura religioasă modernă,

care este plină de așa-zisă filozofie.


24


25

3 ÎN AȘTEPTAREA DUHULUI SFÂNT

Au trecut aproape 20 de ani de când m-am întâlnit cu per-

soana despre care vreau să vă vorbesc. Am fost chemat să predic,

alături de alți slujitori ai Evangheliei, într-un sat mai mare, de-a lun-

gul unei serii de întâlniri care au fost denumite generic „întâlnire

prelungită”.

Aceste întâlniri au fost etichetate astfel datorită faptului că

ele continuau, zi după zi, pentru mai multe zile la rând. Ele constau

în mod uzual, în acea parte a țării, din predicarea Cuvântului dimi-

neața, după-amiază și seara, din întâlniri de rugăciune și cercetare

religioasă, înainte și după fiecare predică. Predicile erau rostite în

mod obișnuit de către slujitorii și păstorii din vecinătatea acelui sat,

și care erau invitați de către păstorul sau slujitorul bisericii care găz-

duia întâlnirea. La una dintre aceste întâlniri, am predicat un mesaj


26

legat de influențele Duhului Sfânt. Era o vreme de trezire în biserică,

iar adevărurile Evangheliei predicate într-o astfel de perioadă, când

Duhul lui Dumnezeu era revărsat și când oamenii deveneau în mod

special atenți și serioși, n-ar fi putut să fie uitate atât de repede,

chiar și de către aceia care erau prezenți acolo doar pentru curiozi-

tatea de a auzi vorbind pe cineva străin.

La câteva luni după aceasta, pe când am trecut prin același

sat, în drumul meu către casă, venind de la o întâlnire asemănătoare

într-o parohie alăturată, am văzut o mulțime de oameni intrând în

sala primăriei locale. Am întrebat care era motivul, și mi s-a spus că

era organizată acolo „o întâlnire religioasă de seară, probabil o întâl-

nire de rugăciune”. Am lăsat calul meu în sarcina unui vânzător de

la magazinul din preajmă și, așteptând ca el să îmi pregătească cea-

iul, m-am amestecat în mulțime, și am intrat în sala primăriei. După

ce predicasem deja de trei ori în ziua respectivă și discutasem cu

mulți oameni care Îl căutau pe Domnul, eram mult prea obosit să

mă gândesc la a face altceva decât să ascult. De aceea, m-am străduit

să fug de privirile păstorului din acea localitate și m-am așezat pe

un scaun din spate, plecându-mi capul în jos. Încercarea mea a fost

deșartă. El m-a descoperit și mi-a cerut să merg la amvon. Am pre-

dicat un mesaj scurt, oamenii au plecat, și am mers apoi cu păstorul

la locuința lui.

Nici măcar n-am ajuns să ne așezăm în sufragerie, când a in-

trat un servitor și a spus că o doamnă care participase la întâlnirea

de la primărie dorea să mă vadă. Am intrat imediat în salon și m-am

întâlnit acolo cu o doamnă foarte amabilă, în vârstă de aproape 40

de ani, care mi s-a adresat vizibil agitată:

„Vă rog să mă iertați că vă necăjesc în seara aceasta, domnule,

dar nu pot să nu vă vorbesc. Am dorit să vă vorbesc încă de când ați

predicat aici, în august. Adesea am simțit ca și cum aș da orice să vă


27

întâlnesc, chiar și doar pentru cinci minute. M-am rugat să am parte de

acest privilegiu. Iar când v-am văzut astă-seară în sala primăriei, m-

am bucurat atât de mult încât cu greu mai puteam sta pe scaun. Așa că,

m-am hotărât să vă urmez de când ați ieșit din sala primăriei, ca să pot

avea o șansă să vă vorbesc.”

„Mă bucur foarte mult să vă văd, doamnă, dar cred că v-ați ne-

căjit atât de mult în zadar.”

„De ce, domnule, nu puteți vorbi nici măcar pentru un minut?

Nu puteți da răspuns nici măcar unei întrebări?”, spuse ea, cu ochii

plini de lacrimi.

„Cu siguranță, cu siguranță, doamnă. Pot să vorbesc cu dum-

neavoastră cât doriți să-mi faceți favoarea companiei, și voi răspunde

oricăror întrebări, pe cât îmi stă în putință. Dar suspectez că aveți ne-

voie de un ajutor pe care eu nu vi-l pot acorda.”

„Domnule, vreau un singur lucru din partea dumneavoastră.

Vreau să-mi spuneți cum să primesc Duhul Sfânt. Am dorit să vă pun

această întrebare de câteva luni. Dacă doar îmi veți spune acest lucru,

nu vă voi mai deranja în niciun fel.”

Imediat, ea a fost copleșită de emoție și a izbucnit în plâns ca

un copil.

„Să mă deranjați, stimată doamnă? Nu este niciun deranj. Mă

bucur să vă întâlnesc. Vă mulțumesc din toată inima că ați venit la

mine. Vă implor să îmi faceți favoarea de a crede ce vă spun, și să vă

simțiți perfect liberă să spuneți ce aveți pe inimă. Întrebați-mă orice, și

spuneți-mi orice doriți, cu toată libertatea. Nu voi abuza de încrederea

dumneavoastră.”


28

A stat acolo înaintea mea, tremurând și plângând, ca și cum

i s-ar fi zdrobit inima. Încercând să-și înfrâneze emoțiile și dând la

o parte batista de la ochi, lumina lămpii din salon a strălucit pe de-

plin peste fața ei, și am fost surprins să văd seriozitatea profundă și

hotărârea care păreau să se vadă pe fața ei, cum rar am văzut în alte

cazuri.

În această clipă, soția păstorului, observând natura conver-

sației noastre, ne-a invitat într-o cameră unde puteam avea o discu-

ție mai privată. Noua mea cunoștință mi-a spus cine era și a repetat

motivul pentru care a cerut să vorbească cu mine. I-am pus câteva

întrebări și am conversat cu ea vreme de câteva minute, cu scopul

de a înțelege mai bine starea ei spirituală și pentru a ști cum să îi

vorbesc mai potrivit. Inteligența și eleganța limbajului ei m-au sur-

prins. Era o femeie căsătorită, în floarea vieții, cu soțul încă în viață

și doi copilași. Soțul ei nu era un om evlavios, iar gândurile ei cu pri-

vire la mântuirea proprie o făcuseră să mediteze foarte mult la

aceasta și la datoria pe care o avea față de copiii ei. Primele sale in-

tenții religioase au izvorât din gândul că, nefiind membră a biseri-

cii, nu putea să-și dedice copiii lui Dumnezeu în rânduiala botezului

(autorul se referă la situația din bisericile prezbiteriene, care încă bo-

tează copiii părinților credincioși, practică pe care o considerăm nebi-

blică n.tr.), iar acest lucru a făcut-o să creadă că, în necredința ei, n-

ar fi putut să fie potrivită pentru a-i crește în învățătura și mustra-

rea Domnului.

„O, domnule”, spuse ea, cu lacrimile curgând șiroi din ochii

ei și cu suspinele aproape înecându-i cuvintele, „aș da totul din lu-

mea aceasta ca să fiu creștină! Știu că sunt o păcătoasă, știu că sunt o

păcătoasă neajutorată! Am inima rea și stricată. Am păcătuit toată vi-

ața mea! Mă mir că Dumnezeu m-a lăsat în viață atât de mult timp!”


29

„Dar El v-a scutit viața, doamnă, și totuși nu meritați. Pentru

ce credeți că v-a păzit El, dacă nu ca să vă pocăiți de păcat și să alergați

la Hristos după iertarea Lui?”

„M-aș pocăi dacă aș putea. Vreau să fiu creștină. Dar inima

mea împietrită și rea este mai puternică decât mine! Vreme de mulți

ani am citit Biblia, m-am luptat și m-am rugat, dar nu mi-a făcut ni-

ciun bine tot acest efort! Îmi este teamă că voi fi respinsă pe vecie! Dum-

nezeu nu mi-a dat Duhul Său!”

„Și eu am această temere că veți fi respinsă pe vecie! Probabil

că pericolul în care vă aflați este mai mare decât vă imaginați! Dar

există îndurare în Hristos chiar și pentru cel mai mare dintre păcătoși.

Sângele Lui ne curăță de…”

„Știu asta, domnule, știu tot acest lucru din Biblia mea. Am ci-

tit acest lucru de o mie de ori. Dar nu pot ajunge la Hristos fără Duhul

Sfânt.”

„Doamnă, textul arată clar, că „dacă voi, care sunteți răi, știți

să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care

este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11)...”

„Dar eu nu sunt unul dintre copiii Lui, domnule. "

„Textul nu spune că se adresează copiilor Lui, stimată doamnă,

ci spune „celor care Îl cer”. „Cereți, și vi se va da”.”

„M-am rugat… mă rog.”

„Permiteți-mi să vă întreb, doamnă, de cât timp sunteți în

această stare?”


30

„De aproape trei ani. Am ajuns să mă gândesc la mântuirea

mea imediat după nașterea primului nostru copil. S-a întâmplat când

responsabilitatea față de familia mea a făcut să simt nevoia credinței.

Nu puteam să-l aduc pe micuț la botez, căci nu eram membră a bisericii.

Dar ceea ce m-a necăjit mult mai mult nu era atât responsabilitatea

mea față de copil, pe cât faptul că eu însămi nu eram un copil al lui

Dumnezeu.”

„Și ați citit atât de mult timp Biblia cu conștiinciozitate?”

„O, am citit-o în mod repetat, din nou și din nou! Citesc Biblia

zilnic. M-am rugat și am plâns în legătură cu acest subiect, vreme de

mulți ani! Am așteptat Duhul Sfânt să îmi înnoiască inima.”

„Și ați așteptat după Duhul Sfânt vreme de trei ani, în această

stare de tensiune?”

„Fără îndoială, domnule, așa am făcut.”

„Atunci, vreme de trei ani, ați așteptat după ceva ceea ce Dum-

nezeu v-a dat în urmă cu trei ani. Duhul Sfânt a fost Acela care v-a con-

dus de prima dată să simțiți că sunteți păcătoasă și că aveți nevoie de

Hristos. Duhul Sfânt s-a luptat în interiorul dumneavoastră în toată

această perioadă, și nici măcar n-ați știut. El v-a condus la Biblie. El vă

conduce în rugăciune. El v-a trimis aici în seara aceasta. El vă convinge

și acum, vă conduce la Hristos ca să căpătați iertarea și pacea.”

„Credeți că așa stau lucrurile?”, spuse ea cu uimire.

„Sunt convins de asta”, am spus eu. „Dumnezeu a fost mai

aproape de dumneavoastră decât vă imaginați. A făcut pentru dum-

neavoastră lucruri pentru care niciodată nu I-ați dat credit. El a che-

mat, și L-ați refuzat. El a invitat, și dumneavoastră ați făcut pasul îna-

poi. Dumneavoastră v-ați gândit că nu trebuie să veniți la El și că nici


31

nu puteți face asta. Puteți face asta, chiar acum. Duhul Sfânt încă nu

v-a părăsit. Mă mir că, după trei ani, nu a făcut asta, dar în seara

aceasta sunteți martora unei alte chemări din partea Lui. Acceptați

chiar acum invitația Lui, doamnă, pocăiți-vă și primiți-L pe Hristos ca

Mântuitor personal. Mergeți acasă și dedicați-vă inima lui Dumnezeu,

exact așa cum auziți. Nu există un alt mod în care să faceți mai bine

acest lucru. Duhul Sfânt este încă cu dumneavoastră. Nu vă mai împo-

triviți Lui. Ați stat departe de Hristos, pentru că ați presupus că așa tre-

buie să faceți. Ați dorit mai întâi Duhul Sfânt, și v-ați gândit că nu tre-

buie să veniți la Hristos, până când inima nu se îmbunătățește. Dar

timpul Duhului Sfânt este în mâinile Lui. Mergeți la izvor. Biblia nu ne

spune nicăieri să așteptăm după Duhul Sfânt, ci să alergăm la Hristos,

și să depindem de ajutorul Lui acum.”

„Iertați-mă, domnule, trebuie să vă întreb iarăși, dacă credeți

cu adevărat că Duhul Sfânt se luptă cu mine acum?”

„Da, stimată doamnă, sunt convins că așa stau lucrurile. De

ani de zile face asta. Și vă oferă ajutorul Lui. Vă cheamă la Hristos

chiar acum. Mergeți la Hristos. Pocăiți-vă în seara aceasta. Acceptați-

L pe Hristos chiar acum și odihniți-vă în El. Duhul Sfânt a spus, „As-

tăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 3:15).”

„Și asta este tot ceea ce aveți de spus despre Duhul Sfânt?”

„Da, asta e totul. Duhul Sfânt se luptă cu dumneavoastră chiar

acum. Dumnezeu dorește să vă mântuiască. Nimic altceva nu vă poate

ruina decât propria necredință și propria nepocăință.”

„S-a luptat Duhul Sfânt cu mine, și eu n-am știut?”, spuse ea,

meditând, cu lacrimile curgându-i șiroi din ochi. Imediat după

aceea, ea a plecat și s-a întors acasă.


32

În dimineața zilei următoare, foarte devreme, cu puțin timp

înainte de răsăritul soarelui, pe când mă uitam pe fereastră, am vă-

zut-o venind prin roua groasă care se așezase pe iarbă, urcând cu

pași grăbiți dealul pe care era așezată casa unde găzduiam. A cerut

să mă vadă, și m-am întâlnit imediat cu ea în sufragerie.

„Vreau să vă mulțumesc, bunul meu prieten, vreau să vă mul-

țumesc de o mie de ori pentru că mi-ați vorbit aseară”, spuse ea, în

clipa când m-a văzut, cu ochii plini de lacrimi și cu fața strălucind

de bucurie. „Totul este adevărat. Am descoperit că este adevărat.

Acum mă pot bucura în Hristos. Sunt fericită, domnule, sunt fericită.

M-am gândit că trebuie să vin să vă mulțumesc. Mă tem că veți gândi

că m-am purtat ciudat, venind și deranjându-vă atât de devreme. Dar

îmi era teamă că veți pleca dacă voi mai amâna, și nu puteam să vă las

să plecați din acest sat fără să vă spun cât de fericită sunt și cât de re-

cunoscătoare pentru dumneavoastră. După ce v-am auzit predicând,

în urmă cu trei luni, mă gândeam că ați putea să-mi spuneți ceva des-

pre cum să obțin darul Duhului Sfânt, iar când v-am întrebat aseară

despre asta, am fost foarte dezamăgită de ceea ce mi-ați spus. Eram ui-

mită și confuză. N-ați spus ceea ce așteptam eu. Dar v-am crezut. Am

petrecut noaptea trecută gândindu-mă la acest subiect. Ce noapte feri-

cită pentru mine! Iar acum știu că mi-ați spus adevărul. Ați citit bine

inima mea. Îl binecuvântez pe Dumnezeu pentru ceea ce am găsit. Ier-

tați-mă, domnule, trebuie să vă cer să le spuneți și altor păcătoși că

Hristos îi așteaptă. Ei nu știu asta, sunt sigură, nu știu poate nici măcar

cât știu eu, și trebuie să meargă la Hristos. Duhul Sfânt ne cheamă să

facem asta. Mă supun cu toată viața mea și din toată inima mea față

de El. Nu mai aștept nici măcar o clipă. Fiți binecuvântat pentru ce mi-

ați spus, căci nu mai trebuie să aștept deloc.”

Plângând de bucurie, a continuat să-mi vorbească vreme de

câteva minute în această manieră.


33

N-am mai văzut-o de atunci, dar am auzit că și-a mărturisit

public credința și a trăit ani îndelungați ca un credincios fericit și

recunoscut de către ceilalți.

Probabil că influențele Duhului Sfânt sunt mai comune pă-

cătoșilor nepocăiți decât se așteaptă ei. Astfel de persoane greșesc

mult atunci când, în loc să alerge imediat la Hristos, așteaptă și cred

că e bine să aștepte ca să ajungă la o anumită stare înainte de a

merge la Hristos. Ei așteaptă o astfel de stare, dar este o scuză amă-

gitoare. Și asta pentru că, dacă presupun că au ajuns într-un fel la

acea stare pentru care Hristos să îi accepte, atunci credința lor este

doar o neprihănire de sine și amăgire. O inimă frântă este invitată

la balsamul Galaadului. „Spuneți-le și altor păcătoși că Hristos îi in-

vită la El.”

Subtilitatea cu care vrăjmașul lucrează este uluitoare. Ob-

stacolul din calea acestei femei era „lipsa Duhului Sfânt”. Diavolul o

făcuse să creadă că Duhul îi era interzis, căci ea știa din Biblie că nu

putea apela la niciun alt ajutor. În loc să alerge la Hristos cu cre-

dință, ea presupunea, spre ticăloșia sufletului ei, că trebuie să aș-

tepte. Ea nu știa că însăși urgența și influența Duhului Sfânt este

aceea care îi aduce pe păcătoși în situația de a-L primi pe Hristos, așa

cum ne este oferit în Evanghelie. Însăși lucrul pe care Dumnezeu

voia ca ea să îl facă, era lucrul pe care ea presupunea că nu trebuie

să îl facă. Astfel, ea era convinsă că trebuie să aștepte în întuneric și

frică, iar această convingere venise prin șiretlicul vrăjmașului. Este

important ca păcătoșii convinși de starea lor să știe că motivul pen-

tru care Hristos nu este gata să-i primească nu stă în lipsa lor de per-

formanțe religioase, ci în faptul că ei nu sunt dornici să-și pună cre-

dința în El.


34


35

4 PIEDICI LA LOCUL

DE MUNCĂ

Un membru din congregația mea, un tânăr care lucra la o bă-

cănie, a devenit interesat de subiectul credinței și, în final, convin-

gerile sale au ajuns foarte presante. Avusesem multe conversații cu

el, dar toate mi se păruseră în zadar. El a continuat câtva timp în

această stare de tulburare, lipsit de speranță, ajungând aproape de

disperare.

Într-o zi, mi-a spus că el credea că nu va ajunge niciodată să

capete credința dacă nu se va lăsa de slujba lui și nu-și va dedica în-

treg timpul și toată inima subiectului mântuirii sale. I-am spus că

acel lucru nu-l va ajuta în niciun fel, că datoria lui era să lucreze și

că, dacă nu muncește, nici nu poate să mănânce, întrucât neglijarea

unei responsabilități pământești nu-l va conduce la achitarea de


36

responsabilitățile spirituale. Am argumentat această situație insis-

tent față de el, pe temelia Scripturilor, care spun că omul trebuie să

lucreze șase zile. Am insistat asupra acestui lucru, spunând că Biblia

nu ne învață nicăieri să procedăm cu privire la muncă în felul în care

el era înclinat să o facă, ca și cum el se aștepta să împlinească o res-

ponsabilitate față de Dumnezeu doar prin omiterea responsabilită-

ților lui față de această lume. Astfel, el ar fi trebuit să ajungă să fie

lipsit de mijloacele de trai, dacă nu mai dorea să muncească, căci

„cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10).

Lipsa timpului, pe care o clama el, era doar o scuză pentru o inimă

înșelătoare, care să-l împiedice de la împlinirea responsabilității

sale actuale, anume să alerge la Hristos cu credință.

Dar pur și simplu nu puteam să-l conving. El spunea că min-

tea lui era îndepărtată de credință, și asta datorită slujbei sale zil-

nice. După opinia lui, dacă n-ar fi avut nimic altceva de făcut, decât

să-L caute pe Domnul, să citească și să se roage, ar fi găsit în curând

mântuirea. I-am spus că mai degrabă va ajunge să descopere o amă-

gire, și să o denumească mântuire. Dar nu puteam să-l scutur sufi-

cient de tare pentru a-l separa de aceste planuri ale lui.

Cu toate acestea, el și-a părăsit slujba. Și-a strâns bagajele, s-

a mutat peste râu, eliminând posibilitatea ca prietenii lui să îl poată

deranja, și-a închiriat o cameră într-o casă obscură și s-a închis

acolo, doar el și Biblia lui. A rămas acolo vreme de o săptămână. La

finalul acelei săptămâni, și-a cercetat inima, să vadă dacă făcea

vreun progres. Și totul i se părea că stă pe loc. Apoi s-a hotărât să fie

și mai sârguincios în studiul Bibliei, mai zelos în rugăciune și să-și

convingă inima împietrită să se supună. Adesea participa la întâlni-

rile noastre religioase de seara, pentru ca apoi să se întoarcă în sin-

gurătatea sa. A rămas acolo vreme de trei săptămâni. Spre uimirea

lui totală, a descoperit că dorințele sale religioase aproape că pieri-

seră în întregime. Și-a abandonat locul retras și s-a întors la lucrul


37

său. „Am descoperit”, spunea el, „că inima mea era cel mai rău tovarăș

pe care aș fi putut să îl am. Dacă nu pot ajunge la pocăință în mijlocul

muncii mele de la băcănie, sunt sigur că niciodată nu voi putea face

acest lucru în singurătate. Dacă aș mai fi stat acolo câtva timp, nu mi-

ar mai fi păsat deloc de credință.”

Apoi a plecat la lucru. Seriozitatea lui a revenit și, în aproape

patru săptămâni, a căpătat credința în Hristos. S-a alăturat ca mem-

bru al bisericii la câtva timp și, știindu-l deja de ani buni, pot să spun

că el este un creștin hotărât și fericit.

Inima omului ar putea să născocească tot felul de scuze pen-

tru lipsa pocăinței, și să le creeze din nimic. Această lipsă a timpului

este o scuză foarte des întâlnită. Dar este o minciună. Sfatul dat unor

păcătoși nerăbdători după mântuire, atât de des în vremurile de tre-

zire, de a se închide în singurătate până când ajung să găsească mân-

tuirea, nu face altceva decât să îi conducă pe căi greșite. Îi determină

să gândească că le lipsește timpul pentru religie, când, în fapt, tot

ceea ce le lipsește este o inimă nouă. Haideți să ascultăm de Biblie.


38


39

5 ÎN AȘTEPTAREA

CONVINGERII DE PĂCAT

Exista în congregația mea o tânără față de care nu simțeam

niciun interes și căreia căutasem vreme îndelungată oportunitatea

să îi vorbesc direct, pe tema religiei. Îi vorbisem de câteva ori, în pre-

zența mamei și uneori în prezența altor membri ai familiei. Dar ea

era foarte rezervată. Părea complet lipsită de interes față de orice

conversație pe acest subiect. Atitudinea ei taciturnă era atât de con-

stantă, încât nu puteam decât să-i pun întrebări, iar ea răspundea

totdeauna silabisind câte ceva, iar alteori nu răspundea nimic. Îmi

era foarte cunoscută în calitate de vecin și prieten, dar foarte puțin

în calitate de păstor. Mi se părea că posedă mai mult decât o simplă

doză de intelect și avea o prezență plăcută. Am observat-o adesea

acordând atenție deosebită predicilor mele. Dar, chiar dacă mulți al-

ții, unii chiar din apropierea ei și din propria familie, deveniseră re-


40

cent, așa cum sperasem eu, copii ai lui Dumnezeu, totuși, ea nu ma-

nifestase niciodată vreun interes sau vreo preocupare specială pen-

tru asta. Când mă gândeam la bunul ei simț, la candoarea ei, la blân-

dețea sentimentelor ei, la sobrietatea ei, eram constant surprins de

faptul că nu Îl căuta pe Dumnezeu. Trecea acum de primii ani ai ti-

nereții ei, și simțea o durere la gândul că aceștia treceau, și ea intra

acum în anii omului adult, dar făcea asta fiind străină de Hristos. M-

am hotărât să o întâlnesc în privat, și mi-am propus să depășesc sti-

lul ei taciturn și încăpățânat de a dialoga, de care ajunsesem dispe-

rat să îl depășesc în prezența altor persoane și care, presupun, m-a

împiedicat să evaluez starea reală a sufletului ei, și să știu ce să-i

spun.

Am sunat la ușa casei ei și am întrebat de ea. Dar, imediat ce

ea și mama ei au intrat, amândouă în același timp, în încăperea

unde mă aflam, m-am simțit obligat să-i spun mamei ei că am dorit

să rămân singur cu fiica sa, așa încât am rugat-o să fie amiabilă să-

mi ofere acest privilegiu. „Cu siguranță.”, spuse ea, și a părăsit încă-

perea, dar evident deranjată, dacă nu chiar nemulțumită. I-am spus

imediat fiicei,

„Sunt întotdeauna fericit să o văd pe mama ta, dar am venit în

dimineața aceasta cu scopul de a discuta doar cu tine.”

„Știu că ați întrebat de mine”, spuse ea, „dar mama voia să

vină, căci ea dorește să ia parte la discuții oridecâteori întrebați de

mine. Nu știu de ce, dar pare lipsită de dorință să mă vedeți în privat.”

„Dar tu dorești să discutăm personal?”

„Nu în mod particular, dar eu și mama vorbim destul de mult,

și uneori puteți să observați că, dacă ne luați separat, putem avea difi-

cultăți în a discuta.”


41

„Spui despre tine că vorbești destul de mult?”, am răspuns eu,

un pic mirat.

„Da, așa spun ceilalți despre mine, și presupun că este adevă-

rat.”

„Bine, atunci vei vorbi cu mine? Am venit aici cu scopul de a

vorbi cu tine pe tema credinței tale, dacă îmi vei permite acest privile-

giu.”

Tânăra a rămas mută. Și-a îndreptat privirea în jos, și părea

confuză.

„Sper că nu vei considera că mă amestec în viața ta”, am spus

eu, „sau că sunt impertinent, dar am simțit un interes profund față de

tine, și am dorit să am oportunitatea de a discuta liber și confidențial

despre responsabilitatea ta religioasă.”

„Nu știam că v-ați gândit atât de mult la mine.”

„Atunci cu siguranță că vreau să îmi cer scuze”, am spus eu.

„Trebuie să te fi tratat foarte nepoliticos dacă n-ai știut că m-am gân-

dit atât de mult la situația ta.”

„O, nu, nu m-ați tratat niciodată nepoliticos.”

„Cu siguranță că nu voi dori să te tratez vreodată în felul

acesta, dar îmi permit să te întreb, ai vrea să discuți cu mine despre cre-

dința ta?”

„Nu am nicio credință”, spuse ea, cu o privire serioasă și în-

dreptată în jos.


42

„Vrei să spui că ai trăit întotdeauna fără credință? Și vrei să

mori necredincioasă?”

Nu a răspuns nimic. Am făcut o pauză, așteptând un răs-

puns din partea ei, fără să încerc să mă amestec peste sentimentele

ei, dar n-am primit nimic drept răspuns. Am continuat atunci spu-

nând:

„Tu spui că nu ai nicio credință. N-ar fi atunci înțelept și bine

pentru tine să te gândești la acest subiect și să îți propui să ajungi la

acea credință care îți va asigura favoarea lui Dumnezeu și viața veș-

nică?”

Nu mi-a răspuns nimic. După o altă pauză, am spus: „Cred că

cel puțin te gândești la acest subiect uneori, nu-i așa?”

Nici de data aceasta nu a răspuns.

„Nu vrei să te gândești la asta?”

Niciun răspuns.

„Nu vrei să îți vorbesc despre credință?”

Niciun răspuns.

„Poate că momentul acesta nu este potrivit pentru tine. Ai pre-

fera să vin altădată?”

Niciun răspuns.

„Draga mea”, am spus eu cu nerăbdare, „nu am venit aici ca

să te necăjesc sau să te plictisesc în vreun fel. Te îndrăgesc și aș dori să

îți fac bine. Dar, dacă preferi, voi pleca chiar acum. Nu mă voi mai


43

amesteca în viața ta și nu-ți voi mai îndrepta atenția către acest subi-

ect, dacă nu dorești să te gândești la el.”

„Domnule”, spuse ea, „mă bucur să vă văd.”

„Atunci de ce nu vrei să vorbești cu mine?”

„Domnule, chiar nu știu ce să spun.”

„Iartă-mă, nu doresc să te necăjesc sau să te învinovățesc cu

ceva, dar cu siguranță că ai putea să-mi răspunzi la unele dintre între-

bările pe care ți le-am pus. Dă-mi voie să le repet acum: Te gândești la

subiectul credinței? Sau ai vreo preocupare în legătură cu el?”

Nu mi-a răspuns nimic. După o dureroasă, dar scurtă pauză,

am continuat:

„Te implor să îmi vorbești. Spune orice gândești sau simți. Te

asigur că nu am niciun alt sentiment față de tine, decât de bunătate și

respect. Te voi trata cu politețe și blândețe. Dar tăcerea ta mă necăjește.

Mi-e teamă să spun vreun alt cuvânt, pentru ca nu cumva să îți rănesc

sentimentele. Mi se pare că încă o întrebare ar fi un act de imperti-

nență.”

„Puteți să mă întrebați”, spuse ea, cu un zâmbet forțat.

„Atunci”, am spus eu, „acorzi vreo importanță serioasă sau

vreo atenție în rugăciune credinței tale?”

„Nu, domnule, nu în prezent.”

„Îți mulțumesc pentru răspuns. Dar dă-mi voie să te întreb: nu

crezi că ar trebui să te gândești la asta cu seriozitate, rugăciune, și fără

amânare?”


44

De data aceasta nu a mai răspuns, dar părea destul de con-

fuză. Sângele părea că îi inundase obrajii. Mi-a fost milă de ea.

„Crede-mă că nu vreau să-ți creez confuzie, dar de ce nu îmi

vorbești și nu-mi spui clar și liber care sunt sentimentele tale? Voi păs-

tra pentru mine tot ceea ce vei spune, și discuția noastră va fi atât de

confidențială pe cât îți dorești.”

„Bine, domnule, vă voi spune, dar știu că nu vă va plăcea.”

„Nu are importanță acest lucru”, am spus eu.

„Nu vreau să mă împotrivesc dumneavoastră, dar nu cred că va

face vreun bine să îmi îndrept atenția către religie, având în vedere sta-

rea mea prezentă.”

„Te rog, spune-mi ce vrei să spui cu asta? Nu înțeleg.”

„Vreau să spun că”, spuse ea, „nu am nicio nerăbdare specială

în legătură cu religia, și nu cred că-mi va face vreun bine să mă concen-

trez asupra ei, până când nu voi căpăta o nerăbdare mai mare.”

„Și aștepți o astfel de nerăbdare?”

„Cu siguranță că da.”

„Și te aștepți să capeți această nerăbdare prin așteptare? Crezi

că ea va veni vreodată de una singură?”

„Chiar nu știu asta”, spuse ea, foarte întristată. „Cândva spe-

ram în felul acesta, dar am așteptat vreme îndelungată după ea.”

„Îți spune Biblia să aștepți după acel moment?”


45

„Nu știu, nu știu dacă îmi spune să aștept. Dar vorbește despre

convingerea de păcat, despre inimile zdrobite, iar creștinii vorbesc, în

legătură cu cei care sunt conduși la credință, despre trezire, alarmări și

tulburări ale inimii, despre influențele Duhului Sfânt. Iar dumnea-

voastră predicați astfel de lucruri, ca și cum acesta ar fi momentul de

început al credinței. Dar eu, dacă n-am parte de niciunul dintre aces-

tea, cum aș putea să încep să Îl caut pe Dumnezeu?”

„M-ai auzit vreodată predicând că cineva ar trebui să aștepte

aceste lucruri?”

„Da.”

„Nu, niciodată, niciodată.”

„Ba da, v-am auzit, sunt sigură de asta.”

„Niciodată, niciodată! Eu nu predic niciodată astfel de lu-

cruri.”

„Îmi amintesc textul din care ați predicat, domnule, și adeseori

vă referiți la acel text: „Tu ești totdeauna nădejdea mea!” (Psalmii

25:5).”

„Da, și în acea predică ți-am spus că a aștepta răspunsul lui

Dumnezeu este un lucru, și a aștepta după Dumnezeu este cu totul al-

tceva. Primul este corect, cel de-al doilea este greșit. Noi așteptăm de la

El lucrurile pe care i le cerem în rugăciune. Nu ți-am spus asta?”

„Da, domnule, așa este.”

„Dar tu te-ai rugat?”

„Nu.”


46

„Atunci nu asculți de predica mea, dar aștepți răspunsul de la

Dumnezeu.”

„Cum aș putea, dacă n-am nicio convingere de păcat?”

„Cum te aștepți să capeți convingerea de păcat?”

„Nu știu.”

„Știi și simți că ești un păcătos îndreptat împotriva lui Dumne-

zeu și neîmpăcat cu El?”

„Da, știu asta.”

„Știi că nu poți să te mântuiești singură și că ai nevoie de Isus

Hristos pentru a fi mântuită?”

„Da, știu și asta”, spuse ea, cu un accent puternic pus pe cu-

vântul știu.

„Atunci ai o anumită convingere de păcat.”

„A-ți putea să o denumiți convingere, dacă doriți, dar n-am ni-

ciun simțământ profund.”

„Și aștepți să capeți astfel de impresii, înainte de a face ceva, și

după ce ele vor veni, vei dori să Îl cauți pe Dumnezeu?”

„Da, domnule.”

„Atunci, ai putea să aștepți o veșnicie!”

„O, sper că nu!”


47

„Probabil că vei aștepta o veșnicie! Astfel de impresii profunde

rareori vin prin simpla noastră așteptare. De câtă vreme aștepți după

astfel de lucruri?”

„De aproape cinci ani, domnule.”

„Și, în toți acești cinci ani, ai căpătat ceva, vreo impresie mai

profundă?”

„Nu știu.”

„Ai putea căpăta ceva, dacă ai mai aștepta încă cinci ani?”

„Mă tem că nu”, spuse ea, cu tristețe.

„Și eu mă tem că nu”, am răspuns, „căci ai putea să tot aștepți,

până când vei ajunge în mormânt, iar așteptarea ta nu-ți va face niciun

bine!”

„Ce ar trebui să fac?”

„Caută-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi. Cheamă-L, câtă

vreme este aproape.”

„Ce? Cu sentimentele mele actuale?”

„Da, chiar cu sentimentele tale actuale.”

„Nu cred, nu-mi va face niciun bine.”

„Poate că nu. Dar cinci ani de așteptare nu ți-au făcut niciun

bine, și n-ai niciun motiv să crezi că, dacă ai aștepta încă cinci, s-ar în-

tâmpla ceva. Ai încercat așteptând, dar acum vreau să încerci căutând,

așa cum te îndeamnă Biblia.”


48

„L-aș căuta pe Domnul, dacă aș crede că acest lucru e posibil,

având în vedere simțămintele mele prezente.”

„Eu sunt sigur că nu L-ai căuta în zadar. Știu că ești amăgită.

Știu că acționezi contrar poruncilor Evangheliei. Știu că îți pui propria

înțelepciune în locul înțelepciunii lui Dumnezeu, care te cheamă să Îl

cauți pe Domnul acum, astăzi. Dar tu aștepți după convingerea de pă-

cat. Acum te implor să mă asculți, și să pui la inimă ceea ce îți voi spune.

Am mai multe lucruri să-ți transmit. Mă vei asculta?”

„Cu toată dorința, domnule.”

„Atunci, în primul rând, amintește-ți că Dumnezeu nu-ți spune

nicăieri să aștepți după convingere de păcat sau după orice altceva. El

îți spune „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua

mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

În al doilea rând, n-ai niciun motiv să aștepți după niște senti-

mente mai profunde. După părerea mea, nici măcar nu ai nevoie de ele.

Ai avut impresii suficient de profunde. Cât de profunde trebuie să fie

impresiile de care are nevoie un păcătos? Ce trebuie să știe și să simtă

el, pentru a fi pregătit să vină la Hristos? Îți voi spune eu: el trebuie să

știe că este un păcătos, că nu se poate mântui singur, că are nevoie de

Hristos să-l mântuiască. Asta este totul, și în asta ai absolut totul.

În al treilea rând, impresiile mai profunde nu vor veni nicio-

dată doar așteptând după ele, fără rugăciune și fără a încerca să alergi

la Hristos. Niciodată.

În al patrulea rând, responsabilitatea ta este să te întorci de la

păcate și de la lume către Hristos, și să faci asta imediat, adică astăzi.


49

În al cincilea rând, dacă, după toate acestea, ai avea nevoie de

niște impresii mai profunde, îți voi spune cum să ajungi la ele, ca și fap-

tul că nu poți ajunge la ele pe nicio altă cale: le vei obține tocmai atunci

când vei încerca să faci ceea ce Dumnezeu îți poruncește, anume să te

pocăiești, să alergi la Hristos și să-ți predai inima lui Dumnezeu. Ceea

ce faci în prezent este să te scuzi și să te eschivezi de toate acestea, prin

intermediul ideii false că nu ai căpătat impresii suficiente care să te

facă capabilă să Îl cauți pe Dumnezeu. În acest moment, tu nu te simți

condamnată pentru neglijarea mântuirii atât de mari, pentru că tu

crezi că nu poți ajunge la ea până nu vei avea niște convingeri mai pro-

funde de păcat. Aceasta este scuza ta. Și este întru totul o amăgire,

după părerea mea. Dar dacă chiar ai avea nevoie de convingeri mai pro-

funde, le vei căpăta atunci când îți vei propune să vii la Hristos. Atunci

vei descoperi că nu ai nicio inimă să faci asta, nicio voință să faci asta,

nicio dispoziție să te lepezi de tine, să renunți la lume și vei începe să

vezi ce păcătos neajutorat și falimentar ești, și cât de mult ai nevoie să

te rogi după ajutorul lui Dumnezeu, lucruri pe care nu le faci acum.

Aceasta este modalitatea prin care poți să ajungi la impresii mai pro-

funde, dacă ai nevoie de ele, și e singura cale. Cinci ani suplimentari de

așteptare, sau 50 de ani de așteptare, nu te vor conduce la astfel de im-

presii. Aceasta este tot ceea ce am avut să-ți spun.”

Apoi am plecat. Am vizitat-o din nou după trei zile și am gă-

sit-o într-o stare foarte serioasă și tristă. Ea spunea că, gândindu-se

la ceea ce i-am spus, a crezut fiecare cuvânt și a încercat, din toate

puterile ei, să facă ceea ce am îndemnat-o. Și-a citit Biblia, s-a rugat

și, cu cât încercase mai mult să lepede această lume și să-I predea

inima lui Dumnezeu, cu atât descoperise că inima ei nu voia să se

supună. Ea spunea că nu putea să înainteze, că nu crezuse vreodată

că avea o inimă atât de împotrivitoare lui Dumnezeu, că n-a știut

niciodată ce păcătoasă ticăloasă era și că n-a crezut vreodată că

există vreo posibilitate ca ea să se întoarcă la Dumnezeu.


50

„Isus Hristos”, am spus eu, „este în măsură să te mântuiască.”

Ea a replicat, „presupun că da, dar nu cred că El va face vreo-

dată asta!” Pe când spunea ea aceste lucruri, părea profund serioasă

și era copleșită de emoții, așa încât vorbirea ei era parcă înecată de

suspine.

„Isus Hristos”, am răspuns eu, „este nu doar capabil să te mân-

tuiască, El este și dornic.”

Atunci ea și-a ridicat ochii către mine, cu o privire care parcă

trăda disperare: „Mi-aș dori să știu că El este dornic.”

„Știi deja lucrul acesta”, am spus eu, „căci Cuvântul Lui îți

spune asta. „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi

da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci

Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele

voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară... Dacă în-

setează cineva, să vină la Mine, și să bea... Vino!” Și celui ce îi este sete,

să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!... Să se lase cel rău de calea

lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Dom-

nul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește ier-

tând” (Matei 11:28-30; Ioan 7:37; Apocalipsa 22:17; Isaia 55:7).”

„O”, spuse ea, „voi încerca să-L caut pe Dumnezeu.”

Am plecat imediat. La nu multă vreme după aceea, cred că

după câteva zile, am vizitat-o din nou și am găsit-o calmă și fericită

în nădejde. Ea spunea că toată încrederea ei era îndreptată acum că-

tre Hristos și că iertarea și dragostea lui Dumnezeu i se păreau cele

mai minunate lucruri.


51

Mi-a mulțumit pentru ceea ce i-am spus. „Mi-ați deschis

ochii”, spuse ea. „Când ați venit aici în acea dimineață, nu intențio-

nam să vorbesc cu dumneavoastră, și când ați început să îmi puneți în-

trebări, eram hotărâtă să nu vă spun ce simțeam. Dacă nu m-ați fi de-

terminat să vorbesc și nu m-ați fi forțat să îmi îndrept atenția către

credință, aș fi putut aștepta toată viața după convingeri mai profunde.

Dar, domnule, cred că ați greșit atunci când mi-ați spus că nu am ne-

voie de convingeri mai profunde. La acel moment, nu știam aproape ni-

mic despre inima mea. Niciodată nu văzusem cât de împotrivitoare

eram față de Dumnezeu și față de poruncile Lui, până la câtva timp

după aceea, când m-am hotărât că vreau să devin creștină chiar în acea

zi.”

„Și te-a adus hotărârea ta la Hristos?”

„O, nu, deloc. Nu mi-a făcut niciun bine. Inima mea nu dorea

să se supună. Eram împotrivitoare lui Dumnezeu și am descoperit că

eram o păcătoasă atât de mare, încât nu puteam să fac niciun bine pro-

priei persoane. Hotărârile mele nu mi-au folosit, așa că am renunțat la

totul, și am strigat după îndurarea lui Dumnezeu. La scurt timp după

aceea, am început să am pace. Nu știu cum s-a petrecut acest lucru, dar

n-am făcut nimic prin meritele mele. Fără îndoială, atunci când am

strigat după îndurarea lui Dumnezeu, am lepădat încercarea de a face

orice. Cred că atunci când am renunțat să mai încerc și când am strigat

la Dumnezeu, El a făcut totul pentru mine.”

La câteva luni după aceasta, ea s-a alăturat ca membră a bi-

sericii și a trăit în comunitatea credincioșilor de atunci încoace, fi-

ind o creștină folositoare și hotărâtă.

Există mulțimi de oameni în congregațiile noastre care tot

așteaptă, în timp ce ar trebui să acționeze – care au un soi de nădejde


52

nedefinită cu privire la ajutorul Duhului Sfânt, care rămâne de ex-

perimentat, în timp ce ei se așează pe calea eșecului de a obține un

astfel de ajutor. Ei cred că trebuie să aștepte. Dar gândirea lor este

greșită. Ei trebuie să acționeze, dacă vor ca Dumnezeu să acționeze

și să lucreze în ei. Nu poate exista credință fără ascultare. Și nu poate

exista în cazul vreunui păcătos un simțământ just al dependenței

sale, până când nu intenționează și încearcă din răsputeri să asculte

de Evanghelie. Religia este practică. Mare parte din lumina ei vine

prin încercări practice. Dacă vei face lucrurile poruncite, vei ști dacă

acea învățătură este sau nu de la Domnul.

Probabil că această tânără ar fi putut să fie condusă la Mân-

tuitorul ei cu cinci ani mai devreme, dacă n-ar fi fost cuprinsă de

această greșeală, anume de a aștepta după impresii și convingeri

mai profunde.


53

6 CURAJ NEBUN

O tânără femeie foarte plăcută și cu o dispoziție bună, care

aparținea parohiei mele, a devenit dintr-o dată alarmată cu privire

la starea ei spirituală, ca păcătoasă. Atunci, s-a hotărât să-L caute pe

Domnul. Am vizitat-o și am vorbit cu ea în mod repetat. Seriozitatea

ei devenise din ce în ce mai profundă. Într-una din zile am lăsat-o

având o așteptare foarte mare în mintea mea că, următoarea dată

când aveam să o văd, ea va fi împăcată cu Dumnezeu. Așa mă gân-

deam eu, pentru că ea părea să conștientizeze că Legea lui Dumne-

zeu o condamna pe drept, în calitate de păcătoasă, că era depen-

dentă de harul suveran și că trebuia să se pocăiască și să alerge la

Hristos. Mă gândeam în felul acesta și pentru că ea mi se părea ase-

menea altora, cu care stăteam de vorbă zi de zi, și care păreau să ma-

nifeste imediat dorința după o convertire la Hristos.

Mi se părea că ea cunoștea și simțea adevărurile Evangheliei,

care sunt adresate păcătoșilor neconvertiți și, de aceea, credeam că


54

Duhul Sfânt avea să o conducă la mântuire. Am lăsat-o cu urgența

acestui pasaj biblic, „Iată, acum este vremea potrivită”, presând acest

lucru asupra conștiinței și inimii ei, cu toată tăria cuvintelor mele.

Următoarea dată când am văzut-o, la una sau două zile după

aceea, întreaga ei înfățișare părea schimbată. Toată seriozitatea ei

părea să se fi dus. Anxietățile și nerăbdarea erau evident diminuate.

M-a întâmpinat cu un zâmbet care deopotrivă m-a surprins și m-a

îndurerat. Și, tocmai contrar obiceiurilor ei anterioare, a început să-

mi vorbească de lucruri ale vieții obișnuite. Atunci i-am spus:

„Mary, I-ai dat lui Hristos inima ta?”

„O, nu, nu încă”, spuse ea, „dar nu mă mai simt așa de rău ca

anterior.”

„De ce nu?”, am spus eu. „Ce motiv ai să te simți mai bine?”

„Nu știu, dacă vă gândiți că aș avea vreun motiv, dar sper că

voi deveni creștină cu timpul. Nu mai simt că este o grabă atât de mare

pe cât simțeam anterior, și nu mai am atât de multă teamă că Dumne-

zeu mă va lepăda, iar păcătoșenia din inima mea nu mă mai necăjește

atât de mult.”

„Draga mea Mary”, am spus eu, cum uimire și durere, „cum

de se petrece asta? Mă așteptam la lucruri diferite din partea ta! Este

evident că seriozitatea ta a dispărut! Îți pasă mai puțin de mântuire

decât îți păsa anterior! Ce ți-a schimbat dorințele de când ne-am întâl-

nit ultima dată?”

„Ei bine, când ați plecat de aici ultima dată și mi-ați spus să mă

pocăiesc în acea zi, eram foarte tulburată. Simțeam că inima mea este

împotrivitoare lui Dumnezeu. Și îmi era teamă să mă gândesc la trăirea


55

vieții fără Hristos, chiar și pentru o singură oră. Ultimele dumneavoas-

tră cuvinte, „astăzi, astăzi”, au sunat puternic în urechile mele! Nu pu-

team să scap de ele. Dar, la scurt timp, domnișoara S. a venit pe la mine,

cam după o oră de când dumneavoastră ați plecat, și i-am spus cum mă

simțeam. Ea mi-a spus să nu mă descurajez, ci să continui să-L caut pe

Domnul. Ea mi-a spus că situația mea era foarte bună, și că n-ar trebui

să mă mai simt atât de tulburată, și, dacă nu mă voi simți descurajată,

în curând voi ajunge să găsesc credința.”

„Și ai crezut-o?”, am spus eu.

„Da, am crezut-o, și m-am simțit din ce în ce mai bine de atunci,

cu mult mai bine.”

„Mary, cum să te simți mai bine? Te bizui pe o minciună! Te

amăgești groaznic! Cum să te simți mai bine? Cum să îți fie mai bine,

câtă vreme ești o păcătoasă care nu dorește să se pocăiască, care Îl res-

pinge pe Hristos, și care este expusă mâniei veșnice a lui Dumnezeu în

fiecare clipă a vieții? Prietena ta, așa cum vorbești despre ea, a făcut

lucrarea marelui înșelător! Ea nu ți-a vorbit așa cum Biblia îți vorbește,

„astăzi, astăzi, dacă auziți vocea Lui!””

Îmi propusesem să o scutur bine pentru a o trezi, dar toate

vorbele mele erau în zadar! Anxietățile ei plecaseră! Încetase să se și

roage, și, după încă vreo câteva zile, ajunsese mai lumească și mai

nepăsătoare ca oricând.

Este o minciună când unui păcătos convins de păcatul lui i

se spune că este într-o situație bună, câtă vreme el nu are credința

în Hristos. El are nevoie de altceva, anume să se pocăiască și să

creadă. În lipsa acestor lucruri și în lipsa rugăciunii, el nu poate de-

cât să devină tot mai bolnav.


56

Această tânără femeie, care a călăuzit-o într-o direcție gre-

șită pe tânăra Mary, era o pretinsă credincioasă, una dintre aceia

care se arată foarte ocupați mai ales în vremurile de trezire. Fără în-

doială, ea avusese intenții bune, dar influența ei a fost foarte neferi-

cită. Nimeni nu se află vreodată într-o situație sigură atunci când îi

sfătuiește pe păcătoșii nepocăiți, dacă nu este atent la sfaturile pe

care le dă și dacă nu vorbește conform cu Biblia. Călăuzele oarbe fac

mult rău.


57

7 ÎNCREDEREA ÎN OM

Eram pe punctul de a părăsi locul unde s-a ținut întâlnirea

de rugăciune de la primele ceasuri ale dimineții, întâlnire la care

participam într-o vreme de trezire. Un tânăr în vârstă de aproape 16

ani a venit atunci la mine și mi-a cerut permisiunea de a mă însoți

până acasă, căci voia să vorbească cu mine.

„Ce anume dorești să îmi spui?”, am întrebat eu.

„Aș vrea să îmi spuneți ce să fac.”

„Ți-am spus asta în repetate rânduri. Nu-ți pot spune nimic di-

ferit, nimic nou. Trebuie să te pocăiești, dacă vrei să fii mântuit. Tre-

buie să renunți la neprihănirea proprie și să alergi la Hristos. Legea te

condamnă. Harul suveran al lui Dumnezeu este singurul care te poate

mântui. Trebuie să renunți la încercările tale ticăloase și continue de a

te mântui prin meritele proprii. Trebuie să-I dai inima ta lui Dumne-

zeu, așa cum cere El, și așa cum ți-am explicat deja de multe ori.”


58

„Da, știu asta, dar sunt atât de tulburat! Nu pot trăi așa! Vreau

să-mi spuneți altceva.”

„Nu pot să te eliberez de tulburarea ta. Doar Hristos poate să-

ți dea odihnă. Nu am nimic altceva de spus. Ți-am spus tot adevărul,

tot ceea ce ai nevoie să știi.”

„Eu mă gândeam”, spuse el, „că, dacă aș merge cu dumnea-

voastră spre casă, poate îmi puteți spune altceva care să mă ajute.”

„Mi-ai mai spus acest lucru de mai multe ori, și ți-am repetat

cât de bine am putut. Numai Dumnezeu te poate ajuta. Trebuie să te

bizui doar pe El.”

„Dar aș vrea să vă vorbesc iarăși despre simțămintele mele, în

biroul dumneavoastră.”

„Dar asta nu îți va face niciun bine. Nu ai nimic altceva de spus

decât ceea ce ai spus și până acum. Iar eu nu am nimic nou să-ți spun.”

„Bine, aș putea să merg împreună cu dumneavoastră totuși?”

„Nu. Mergi acasă. Omul nu te poate ajuta. Problema ta este în-

tre tine și Dumnezeu.”

S-a întors atunci, fiind cea mai necăjită ființă pe care am vă-

zut-o vreodată. Părea că ultima lui proptea a dispărut. Mergea de

parcă își târa membrele după el.

Nu ajunsesem acasă de mai mult de un ceas, când m-am tre-

zit cu el sunând și spunându-mi că povara lui i-a fost luată. Spunea

că, după ce l-am „părăsit”, toată nădejdea lui l-a abandonat, și „n-a

avut unde altundeva să meargă, decât la Dumnezeu”. Înainte ca să

ajungă la casa lui, situată la aproape o milă distanță, el și-a predat cu


59

totul viața în mâinile lui Dumnezeu și atunci s-a simțit atât de pu-

ternic eliberat de povara păcatului său și de frică, încât s-a gândit că

„trebuie să se întoarcă, și să îmi spună toate acestea”. „Dar”, spuse el,

„nu cred că aș fi mers la Dumnezeu, dacă nu m-ați fi respins”.

Păcătoșii anxioși sunt adesea ținuți la distanță de Hristos,

datorită faptului că ei se bizuie mult pe oameni. O mare parte a con-

versațiilor religioase diminuează adesea sentimentul acestei nevoi

a lor, pentru că ele tind să șlefuiască marginile ascuțite ale adevăru-

lui. Ele păstrează inima într-un fel de dependență de oameni. Con-

versațiile pe care acești oameni le au cu creștinii judicioși și cu pre-

dicatorii serioși sunt de o importanță covârșitoare pentru ei, dacă

există un punct în care acestea trebuie să se oprească. Tot ceea ce

oamenii pot face se rezumă la aceste două lucruri – să-i facă pe pă-

cătoși să înțeleagă adevărul lui Dumnezeu și să impregneze acest lu-

cru cât de profund este posibil asupra inimilor și conștiințelor lor.

Dacă ei își propun mai mult decât atât, practic încearcă să facă lu-

crarea pe care Duhul Sfânt trebuie să o facă.

Vizitând anumiți păcătoși într-o dimineață, am stat de

vorbă cu cinci indivizi diferiți, unul după altul, în decursul unei sin-

gure ore, și în fiecare caz mi-a părut rău că am dorit să vorbesc cu ei,

căci în fiecare dintre acestea, după câteva minute de discuție cu ei,

am ajuns pe deplin convins că adevărul lui Dumnezeu era suficient

de bine cunoscut și că orice lucru pe care l-aș fi putut spune avea

riscul de a diminua aceste convingeri ale lor, pe care Duhul Sfânt le

impregnase asupra inimilor lor. Îmi propusesem să spun doar atâ-

tea lucruri încât să îi fac să creadă că îmi păsa de ei, așa că am plecat

cât de repede am putut, de teamă să nu produc vreo pagubă. Fiecare

dintre acești indivizi au punctat că au căpătat nădejdea credinței

exact în aceeași zi. Nimeni dintre oameni nu poate predica atât de

puternic precum o face Duhul Sfânt. Este extrem de important să

știm când să ne oprim. Autorii divini ai Scripturilor au înțeles acest


60

lucru. Ei ne sunt exemple perfecte. Tăcerea lor trebuie imitată la fel

ca și predicarea lor.


61

8 SFATURI RELE

La câteva săptămâni după aceasta, am primit o cerere ase-

mănătoare de la un alt tânăr cu care mă întâlnisem adesea și cu care

conversasem de multe ori pe tema mântuirii. Eram pe punctul de a

pleca de la biserică, la încheierea serviciului de după amiază, când l-

am întâlnit la ușă și mi-a spus că, dacă eram dornic, ar fi vrut să mă

însoțească acasă. Părea să experimenteze o convingere dreaptă și

profundă de păcat și, mai mult decât atât, când am discutat cu el în

prima parte a aceleiași zile, părea mult mai serios decât în perioa-

dele anterioare. Știam că nu stă în puterea mea să îl învăț vreun ade-

văr important pe care să nu i-l fi transmis deja, și m-am temut să nu

spun ceva care să-i diminueze convingerile pe care Duhul Sfânt le

crease deja în mintea lui. Am dorit să îl fac să conștientizeze că aju-

torul lui trebuie să vină de la Dumnezeu. Mi-am amintit atunci de

situația unui alt tânăr. Acela fusese exact în aceeași situație când

mi-a făcut aceeași cerere. N-am cunoscut niciodată două persoane

care să fie mai asemănătoare ca acestea două. De aceea, i-am refuzat


62

cererea. El a insistat, dar eu n-am vrut să renunț. Am dorit să-l tratez

cu blândețe dar, când a menționat că nu are nicio întrebare de pus

și nimic nou de spus, am refuzat să îi permit să mă însoțească acasă

și i-am urat noapte bună. Pe când s-a întors să plece acasă, părea pe

punctul de a se prăbuși, dar eu am sperat că se afla pe punctul de a

renunța la toate încercările lui de a se mântui singur, și că va alerga

la Mântuitorul păcătoșilor.

După câteva seri, tânărul acesta a venit la întâlnirea de con-

versații cu o privire foarte schimbată. L-am întrebat:

„Crezi că ai făcut vreun progres, de când ne-am întâlnit ultima

dată, în căutarea ta după Domnul?”

„Nu, nu cred că am progresat cu ceva.”

„Crezi că vei face vreodată asta?”

„Da, cred că da.”

„Când?”

„Nu știu când, dar nu sunt descurajat, vreau să continui.”

„Ce anume să continui?”

„Să caut credința.”

„Asta înseamnă că și acum continui, dar fără credință.”

„Presupun că așa stau lucrurile.”

„Este oare aceasta o cale bună de a continua? Să continui în ne-

pocăință, în vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, în a călca în picioare

sângele lui Hristos și a disprețui Duhul oricărui har? Mi se pare că ai


63

face mai bine să te oprești, să te întorci și să alergi la Hristos, în loc să

continui pe calea către pierzare!”

„Ar trebui”, spuse el, „ar trebui să mă simt descurajat?”

„Cu siguranță. Cu cât mai repede ești descurajat să continui pe

calea către pierzare, cu atât este mai bine.”

„Nu mă simt tulburat în legătură cu asta.”

„Așa văd și eu. Dar erai tulburat, atunci când ne-am despărțit,

în urmă cu câteva seri.”

„Da, eram atunci, chiar foarte mult.”

„Dar ce anume ți-a schimbat simțămintele? N-ar trebui să ai la

fel de multe motive să fii tulburat și acum?”

„Nu știu, dar ar trebui să existe un astfel de motiv, însă după ce

am plecat și m-am îndreptat către casă, l-am întâlnit pe Dl. M. și i-am

spus cum mă simt, întocmai cum v-am vorbit și dumneavoastră. El mi-

a spus să nu fiu descurajat, ci să continui, să citesc Biblia și să mă rog,

căci voi ajunge să găsesc în final pacea inimii.”

„Ceea ce ți-a spus este greșit. Ar fi trebuit să-ți spună să te în-

torci imediat de la păcat la Hristos, să Îl primești pe Hristos cu credință,

și să nu rămâi pe căile tale, pline de răzvrătire, după inima ta împie-

trită și care nu vrea să se pocăiască, dar care strânge o comoară de mâ-

nie pentru ziua judecății. Astăzi – spune Cuvântul lui Dumnezeu – as-

tăzi este ziua mântuirii, și, dacă auzi vocea Lui, nu-ți împietri inima.

Un păcătos își împietrește întotdeauna inima atunci când amână în

mod intenționat întoarcerea sa la Dumnezeu, pentru că el, de data

aceasta, păcătuiește prin neascultare, iar păcatul împietrește întot-

deauna inima. Ți-a fost inima eliberată de ceea ce ți-a spus?”


64

„Foarte mult. Am simțit mult mai multă pace de atunci în-

coace.”

„Aceasta este pacea celor răi! Este pacea în păcat! Pacea fără

Hristos! Pace, când nu este nicio pace! Pace, în timp ce ești expus pierză-

rii veșnice!”

Tânărul a zâmbit când am spus aceste lucruri, chiar dacă le-

am rostit cu cea mai mare seriozitate. L-am lăsat. L-am văzut de

multe ori după aceea, dar părea că și-a întors fața hotărât către

lume. Pentru o vreme și-a păstrat interesul față de religie dar, nu

după multă timp, toată aparenta seriozitate l-a părăsit. În curând, a

devenit unul dintre cei mai ignoranți și indiferenți păcătoși pe care

i-am văzut vreodată și a continuat să trăiască așa, câtă vreme l-am

cunoscut. Nu am nicio îndoială asupra faptului că discuția lui cu

acel om, care era un membru deosebit din biserica mea, a contribuit

la disiparea convingerilor sale serioase anterioare. Inima lui a fost

captivată de o idee care i-a fost prezentată și interpretată greșit, și s-

a folosit de ea ca de o scuză. Ideea ce i-a fost prezentată era că el nu

trebuie să ajungă la disperare în căutarea lui după Dumnezeu, și să

continue să se străduiască să intre pe poarta cea strâmtă, nu să con-

tinue în lipsa lui de pocăință. Dar el a preluat acest sfat ca pe un se-

dativ față de conștiința lui. Îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu

sunt singurele călăuze sigure pentru păcătoșii care caută mântui-

rea. Cu cât mai clar vedem noi inimile lor, cu cât mai potrivit putem

aduce adevărurile Scripturii în inimile lor. Această percepere a stării

lor spirituale și în această aplicare a adevărului divin stă îndemâna-

rea oricăruia care vrea să-i călăuzească pe alții la Hristos. Nu avem

niciun motiv să credem că Duhul Sfânt îi părăsește uneori pe păcă-

toșii alarmați, ci acest lucru se petrece când ei înșiși abandonează

adevărul lui Dumnezeu pentru vreo eroare sau pentru vreun păcat.

Adevărul este instrumentul prin care Duhul Sfânt lucrează. „Sfin-


65

țește-i prin adevărul Tău, căci Cuvântul Tău este adevărul”. Nu ar tre-

bui să încetăm niciodată să strigăm către păcătos să alerge, să alerge

la Hristos până când, ajuns în siguranță în cetatea de scăpare, acesta

să nu mai poată fi ajuns de sabia Răzbunătorului sângelui.


66


67

9 ÎNTREAGA INIMĂ

În perioada timpurie a lucrării mele, un prezbiter mi-a cerut

să particip la o întâlnire de rugăciune și discuții religioase, și să stau

de vorbă cu niște tineri care se aflau acolo. Am vorbit cu fiecare din-

tre ei. Nimic nu mi se părea că merită să îmi rămână în memorie din

acea circumstanță. După 20 de ani, m-am întâlnit cu un prezbiter,

iar situația mi-a adus aminte de acea întâlnire. Acesta mi-a spus:

„Mă aflam acolo, și ați vorbit cu mine. Vă amintiți ce mi-ați spus?” Nu-

mi aminteam nimic în mod specific.

„Eu îmi amintesc”, spuse el, „și vă voi relata cum s-au petrecut

lucrurile. Mi-am dorit îndelung să vă spun aceste lucruri. M-ați între-

bat dacă Îl căutam pe Domnul și v-am spus că am încercat asta. M-ați

întrebat dacă această căutare mă ajutase cu ceva și v-am răspuns că,

pe cât știam, nu mă ajutase cu nimic. Atunci mi-ați spus că ați putea

să-mi dezvăluiți motivul pentru care nu mă ajutase cu nimic, iar moti-


68

vul era că acea căutare a mea era doar cu o jumătate de inimă. Ați con-

tinuat spunând că trebuie să Îl caut cu toată inima, nu cu jumătate:

„Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ie-

remia 29:13). M-am mirat ca mi-ați spus asta. Eu gândeam că Îl cău-

tam deja cu toată inima. Dar această idee, „cu toată inima ta”, a rămas

în mintea mea. Nu puteam să scap de ea și, în final, am descoperit că

tocmai aceasta era dificultatea mea. Îl căutasem pe Dumnezeu luni de

zile, dar doar cu o parte din inima mea. Cuvintele dumneavoastră, „cu

toată inima ta, cu toată inima ta”, m-au făcut să îmi cunosc caracterul

și să mă îndrept pe calea cea dreaptă. M-am gândit adesea la acea în-

tâlnire și m-am mirat cum de mă cunoșteați atât de bine. Acea circum-

stanță mi-a fost de mare folos în conversațiile mele ulterioare cu păcă-

toșii nerăbdători să se apropie de Dumnezeu.”

Uneori, predicatorii își aruncă săgețile la întâmplare. Dar ar

fi mai bine dacă am ținti corect. Există anumite săgeți ale Scripturii,

pe care ar trebui să le avem întotdeauna în tolba noastră, pentru că

ele își ating întotdeauna ținta. Chiar dacă nu vor pătrunde prin scu-

turile oamenilor, cel puțin vor suna alarma. Chiar dacă nu vor ucide,

cel puțin vor trezi. După ce ne-am trudit toată noaptea, și nu am că-

pătat nimic, dacă vom arunca năvodul la dreapta bărcii, el nu se va

întoarce gol. Nu există decât o cale către Hristos. Credința este cea

care mântuiește, credința din toată inima. Isuse, mântuiește-mă,

altfel voi muri!


69

10 FEMEIA GALEZĂ ȘI CHIRIAȘUL EI

Într-o dimineață, a venit la mine un bărbat care îmi era total

necunoscut, a cărui înfățișare m-a convins că era sărac și care, prin

vorbirea lui, demonstra că nu era deloc familiar cu subiectul religiei.

Cu o anume nerăbdare, mi-a transmis dorința lui de a merge pe o

stradă îndepărtată, pentru a vorbi cu soția lui, care era bolnavă. În-

trebând care era motivul, am aflat că soția lui era bolnavă de tuber-

culoză, că nu mai avea multe zile de trăit și că nu-și exprimase vreo

dorință de a mă vedea, dar el venise după mine la îndemnul unei bă-

trâne din Țara Galilor, care locuia în aceeași casă. Am mers imediat

la locul pe care el l-a descris. Am găsit-o pe acea femeie în ultima

parte a suferinței ei. Era o tânără interesantă, în vârstă de aproape

20 de ani, care fusese căsătorită de aproape un an. Imaginea camerei

în care ea se afla oferea indiciile sărăciei, chiar dacă totul era curat

și în ordine. S-a ridicat pe marginea patului ei, cu fața palidă și cu


70

câte o pată de un roșu strălucitor în centrul fiecărui obraz. Părea

peste măsură de slabă. Tusea frecventă dădea impresia că o frânge

în bucăți. Starea ei m-a înduioșat. Tinerețea și frumusețea ei păreau

destinate unui mormânt apărut prea devreme în viața ei. În curând,

ea avea să părăsească lumea și cât de înfricoșător trebuie să i se fi

părut gândul că era încă nepregătită pentru o altă lume!

Spunându-i cine sunt și de ce venisem acolo, mi-a întins

mâna cu o politețe deosebită și totuși cu niște simțăminte evident

deranjate, pe care s-a străduit să le ascundă.

N-am mai văzut o femeie atât de frumoasă. Înfățișarea ei era

delicată, fața îi era clară și albă, iar chipul indica existența unei in-

teligențe și a unei minți dincolo de cele obișnuite. Când și-a ridicat

ochii din pământ pentru o clipă, mi-am dat seama că mă aflu în pre-

zența unei femei neobișnuite.

I-am simțit pulsul febril, întrucât inima îi bătea repede. Ex-

primându-și tristețea să o cunosc atât de bolnavă, ea mi-a spus, vor-

bind cu ceva dificultăți:

„M-ați găsit într-o circumstanță foarte dificilă, domnule.”

„Da”, am spus eu, „păreți foarte bolnavă.”

„N-am fost… întotdeauna… atât de necăjiți ca acum”, spuse

ea. „Am trăit… foarte confortabil ... înainte ... ca să mă îmbolnăvesc.

Dar, întrucât nu mai sunt capabilă să fac nimic acum, mă simt ruși-

nată ... să mă găsiți ... în camera mea și cu toate lucrurile ... într-o astfel

de stare”, spuse ea, aruncându-și o privire peste cameră. „Cândva ...

aș fi putut să vă întâmpin într-un loc mai plăcut. Dar, domnule, ...

acum suntem foarte săraci ... și nu mai putem trăi ... ca mai înainte. ...

Situația mea ... este ... cu adevărat foarte necăjită acum.”


71

„Nu aveți niciun motiv să vă rușinați”, am spus eu. „Camera

dumneavoastră este foarte curată și, dacă v-ar lipsi ceva, sper că îmi

veți oferi plăcerea să vă ajut cu orice veți avea nevoie.”

„O, domnule, nu ... îmi lipsește ... nimic acum. Sunt prea bol-

navă ca să mai am nevoie de ceva ... cu excepția doamnei bătrâne ...

care îngrijește de mine, căci este foarte bună cu mine.”

„Cine este această bătrână?”, am întrebat eu.

„Doamna Williams”, spuse ea, „în a cărei casă ... locuiesc, în-

trucât casa noastră ... a fost vândută. Ea este cea care ... a dorit să ve-

niți ... și să mă vedeți. Ea mi-a vorbit ... despre credință. Este o femeie

din Țara Galilor ... și mi-a citit ... din Biblie, dar ... nu pot ... să o înțe-

leg.”

„Ați dorit să vin să vă văd?”

„Nu ... dar ... sunt dornică ... să vă văd, dar ... eu ... mă aflu ...

aici ... în camera aceasta...”

„Stimată doamnă”, am spus eu, „să nu vă gândiți deloc la as-

tfel de lucruri. Aveți lucruri mult mai importante la care să vă gândiți.

Sunteți foarte bolnavă. Așteptați să vă mai însănătoșiți?”

„Nu, domnule, ei ... îmi spun ... că nu mă voi mai face bine.”

„Și sunteți convinsă că sunteți pregătită să muriți?”

„Nu știu ... ce înseamnă ... acea pregătire. Și este prea ... târziu

acum ... ca să mai fac ceva ... în legătură cu asta. Sunt prea ... aproape

de moarte.”


72

„Nu, doamnă, nu sunteți. Dumnezeu este infinit de îndurător,

și puteți fi mântuită. V-ați rugat Lui ca El să vă mântuiască?”

„Nu m-am rugat niciodată. Este adevărat, domnule ... nu m-

am gândit niciodată ... la religie, doar de când m-am îmbolnăvit ... și

acea bătrână a vorbit ... cu mine. Dar nu pot ... să o înțeleg. Nu am citit

niciodată ... Biblia. ... N-am fost niciodată ... în vreo biserică. Nimeni

... nu m-a întrebat vreodată ... sau nu mi-a spus că ar trebui să merg.

Nu m-am gândit ... la religie. Am trăit pentru plăcerile mele ... cât de

mult am putut. Mătușa care m-a luat ... când mama mea a ... murit, n-

a mers niciodată ... la biserică, și niciodată nu mi-a spus nimic ... despre

religie. ... Așa că am trăit ... așa cum mi-a permis, de la vârsta de trei

ani și până astăzi ... așa cum am dorit. Am avut avere ... suficientă pen-

tru orice lucru ... pe care l-am dorit și, după ce am ... părăsit școala ...

în urmă cu aproape patru ani ... nu aveam nimic altceva ... de făcut ...

decât să merg la petreceri ... să mă îmbrac bine, și să citesc ... până când

m-am căsătorit. ... De atunci încoace ... am început să avem necazuri.

Soțul meu ... presupun că ... nu a înțeles foarte bine cum se fac afacerile

în această țară. El a ipotecat ... casa ... și la scurt timp a fost vândută

... și am fost obligați ... să o părăsim, și să venim aici.”

„Ce cărți ați citit?”, am spus eu.

„O, am citit romane, majoritatea timpului ... uneori ... am citit

și alte cărți, dar ... nu atât de mult, ... unele cărți de istorie și biografii.”

„N-ați citit niciodată Biblia?”

„Nu, domnule.”

„Aveți o Biblie?”


73

„Nu, domnule. Doamna bătrână ... are una ... pe care o aduce

la mine, dar sunt slăbită ... ca să o citesc. ... Este o carte mare, iar eu nu

voi trăi suficient ... ca să o pot citi.”

„Nu trebuie să o citiți în mod necesar”, am spus eu. „Dar per-

miteți-mi să vă vorbesc deschis. Sunteți foarte bolnavă. Ați putea să nu

mai trăiți multă vreme. Sunteți gata să acordați atenție credinței,

atâta cât puteți, în starea aceasta slăbită, și să vă propuneți să vă pre-

gătiți să muriți?”

„Mi-aș dori, domnule, ... dacă aș avea timp. Dar nu mai am

timp ... nu știu nimic ... despre religie ... și nu mi-ar face ... niciun bine

... să încerc acum ... când mi-a mai rămas ... atât de puțin ... timp.”

„Aveți încă suficient timp.”

„Credeți asta, domnule?”

„Sunt convins, doamnă.”

Și-a îndreptat atunci ochii către mine, parcă implorând și to-

tuși rămânând deznădăjduită și, cu o voce tremurând de emoție,

mi-a spus, vorbind cu dificultate și cu o voce scăzută:

„Domnule, nu pot ... crede că ... nici n-am început vreodată ...

să învăț ceva de credință. ... Am trăit doar pentru ... plăcerile mele pre-

zente ... până când m-am căsătorit. Și de atunci, ... alături de soțul meu

... am eșuat ... cu totul la gândul că ... aveam să îmi salvez ... măcar

puțin ... din averile mele ... dacă aș fi putut. Și asta ... ca să nu fiu o

povară pentru alți oameni ... iar acum ... nu mai poate exista ... timp

suficient ... pentru mine ... ca să încep de la capăt .. cu religia.”

„Este timp suficient”, am spus eu.


74

Conștientizând că era deja epuizată de eforturile de a vorbi,

i-am spus să se odihnească vreme de câteva minute, după care vom

relua discuția. Am mers într-o altă cameră pentru a o întâlni „pe

doamna bătrână”, așa cum o denumea, și am descoperit acolo o fe-

meie galeză evlavioasă, care închiriase o parte a casei sale soțului

acelei femei bolnave, cu câteva luni mai înainte, și care acum se de-

dicase îngrijirii acestui sărman suflet aflat în suferință. Chiriașul

irosise toată averea soției sale și acum, în decursul bolii ei, continua

în traiul lui neglijent, acordând prea puțină atenție soției sale muri-

bunde. Dacă avusese vreodată vreo inimă în el, alcoolul o distrusese.

„Este o ființă atât de blândă”, spuse femeia aceea galeză, „în

toate lucrurile, dar fără credință. Când se simțea bine, se purta foarte

frumos cu mine. Chiar dacă a fost o domnișoară din înalta societate, și

a avut haine fine, nu îi era rușine să vină și să stea alături de mine, câ-

teodată un ceas, să vorbească cu mine și să încerce să mă facă fericită.

Sunt o văduvă sărmană, săracă și ajunsă la 70 de ani, iar toți copiii mei

au murit. Când i-am spus cum a fost viața mea, și că n-am avut nimic

de pe urma căruia să trăiesc, decât să închiriez camerele casei mele, și

când a descoperit, căci nu i-am spus eu, că soțul ei nu mai plătea chiria,

și-a vândut bijuteriile și o parte dintre haine, și mi-a adus banii, săr-

mana, aproape obligându-mă să-i primesc. N-am știut, la început, că

și-a vândut bijuteriile și hainele, dar atunci când am întrebat-o cum a

căpătat acei bani, am spus că nu doresc să-i primesc, că mai degrabă

mi-ar arde degetele dacă i-aș primi, și că rugina de pe ei îmi va mânca

carnea precum focul și precum cancerul distruge inima, căci ar fi o măr-

turie împotriva mea în ziua marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor.

Așa că i-am înapoiat, dar ea n-a vrut să-i primească, ci i-a lăsat aici, în

pragul casei, în urmă cu cinci săptămâni, și acolo au rămas de atunci

încoace. Nu mă pot atinge de ei. Și nici nu mă voi atinge vreodată de ei,

decât dacă voi fi forțată să-i cumpăr un coșciug. Hristos Isus n-ar fi pri-

mit prețul bijuteriilor și hainelor unei femei într-o astfel de stare, așa

că nici eu n-aș putea să îi primesc. Sărmana de ea! În curând va muri,


75

și atunci nu va mai avea nevoie nici de bijuterii și nici de haine! O, dom-

nule, dacă ar fi posibil să îmbrace haina de slavă în cer, n-aș mai plânge

atât de mult pentru soarta ei. Dar mă tem că este prea târziu pentru ea

acum! Credința este o chestiune grea pentru un păcătos sărman și bol-

nav ca ea. Și soțul ei n-ar fi mers după dumneavoastră. N-ar fi venit

nici măcar în dimineața aceasta, dar i-am spus că nu va avea acces în

casă deseară, că va dormi pe stradă, dacă nu vă va aduce aici până la

prânz. Aș vrea să vă rugați pentru ea. Nimeni nu știe ce poate face Dum-

nezeu. Poate că El va trimite Duhul Lui dintr-o dată. N-aș putea să-i

spun care este calea. Am încercat. Am încercat din greu, dar sărmana

spune că nu mă înțelege. Așa că nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât

să vin în camera mea și să plâng pentru ea, să merg la rugăciune, și ia-

răși să plâng. Mă bucur că ați venit. N-o lăsați până când nu v-ați rugat

și n-ați binecuvântat-o, dacă nu este cumva prea târziu.”

Rareori am văzut atâta putere de convingere ca a „bătrânei

doamne”. Expresia feței ei era una deosebită și părea să aibă întipă-

rită pe ea blândețea și caracterul deosebit al naturii și credinței ade-

vărate.

Am împrumutat Biblia bătrânei doamne și m-am întors în

camera femeii bolnave. Așezându-mă alături de patul ei, i-am spus

că aș dori ca ea să nu vorbească, ca să nu se obosească prea mult. Dar

voiam să mă asculte fără a spune un cuvânt, doar dacă nu cumva nu

mă înțelegea, să arate lucrul acesta, așa încât să pot să explic mai

mult.

„Aș putea înțelege?”, spuse ea, cu o privire în care se ameste-

cau nerăbdarea și disperarea.

„Cu siguranță că puteți. Credința este pe cât de simplă și ușoară

vă puteți imagina, dacă cineva dorește să o cunoască. Și dacă nu mă

veți înțelege, va fi vina mea, nu a dumneavoastră.”


76

„Iar acum, dragul meu copil, ascultă-mă pentru puțină vreme.

Nu voi ține un discurs lung. Dar permite-mi să mă rog alături de tine

pentru un minut.”

După rugăciune, am luat Biblia și i-am spus că ea este Cuvân-

tul lui Dumnezeu, care ne este dat pentru a ne arăta calea către viața

veșnică și către fericirea de dincolo de mormânt. I-am spus că Biblia

ne învață tot ceea ce știm și tot ce avem nevoie cu privire la mântu-

ire, că deși este o carte mare și conține în ea multe lucruri, care sunt

de ajutor pentru ea în alte circumstanțe, totuși, tot ceea ce ea avea

nevoie în acel moment era conținut în doar câteva idei ușor de înțe-

les. Mi-am exprimat dorința față de ea ca să asculte și să încerce să

înțeleagă.

„Așa voi face – domnule”, spuse ea, „mă voi strădui.”

„Atunci ascultă ceea ce spune Dumnezeu”, am zis eu.

„Primul lucru este acesta: că noi suntem păcătoși”. Am expli-

cat apoi ce este păcatul, am arătat că Legea este încălcată prin păcat,

deși ea este sfântă, dreaptă și bună. Am arătat că noi am încălcat-o,

întrucât nu L-am iubit pe Domnul, Dumnezeul nostru, cu toată

inima noastră și pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

„Nu, nu L-am iubit... niciodată”, a spus ea.

Am insistat apoi asupra păcatului nostru, asupra vinovăției

și înstrăinării noastre de Dumnezeu, am explicat cum păcătoșii sunt

lumești, mândri și egoiști, și am citit câteva pasaje care conțin do-

vezi și explicații ale acestui lucru – „nimeni nu va fi socotit neprihănit

înaintea Lui prin faptele Legii... umblarea după lucrurile firii pămân-

tești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii

lui Dumnezeu” (Romani 3:20; 8:7). Pe scurt, am arătat că omul este,


77

în el însuși, un păcătos pierdut, că Dumnezeu este mânios pe el și că

el are o inimă rea.

La aceasta, ea a răspuns: „Acest lucru mi se pare... ciudat ... aș

vrea să îl ... fi cunoscut mai demult.”

„Cel de-al doilea lucru este că tocmai astfel de păcătoși pot fi

mântuiți, pentru că Isus Hristos a venit să caute și să mântuiască ce era

pierdut.” Am citit apoi din Biblie, „Fiindcă atât de mult a iubit Dum-

nezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El,

să nu piară, ci să aibă viața veșnică... sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui,

ne curăță de orice păcat... El era străpuns pentru păcatele noastre,

zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a că-

zut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiți... Domnul a făcut să

cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Ioan 3:16; 1Ioan 1:7;

Isaia 53:5-6). „Vezi, așadar, că păcătoșii pot fi mântuiți. Hristos a mu-

rit pentru ei.”

„Mă va ... mântui și pe mine?”, spuse ea.

„Sper că El va face acest lucru, dar ascultă-mă un pic. Cel de-al

treilea lucru este că păcătoșii pierduți vor fi mântuiți de Hristos, dacă

se pocăiesc de păcat și își pun credința în El”. Am continuat apoi cu

anumite pasaje și i le-am citit. „Dumnezeu poruncește acum tuturor

oamenilor de pretutindeni să se pocăiască... dacă nu vă pocăiți, toți

veți pieri la fel... Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în

Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu... Căci

Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată că-

păta neprihănirea... De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor

face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Fap-

tele Apostolilor 17:30; Luca 13:3; Ioan 1:12; Romani 10:4; Isaia

1:18).”


78

Pe când i-am citit astfel de pasaje, și am stat la căpătâiul ei,

deschizând Biblia în diverse locuri, ochii ei urmăreau cu atenție

cum dădeam paginile și erau pironiți cu uimire la Biblie. Uneori,

când repetam un anume pasaj, privirea mea se îndrepta asupra ei în

loc să se îndrepte asupra cărții, moment în care ea mă întreba, „Se

găsește aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu?” De aceea, am găsit că este

cel mai bine să privesc doar în Scriptură și să citesc rar și hotărât.

„Cel de-al patrulea lucru este că avem nevoie de ajutorul Duhu-

lui Sfânt pentru înnoirea inimilor noastre și ca să ne ducă la credință

și pocăință. „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște

din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu... Ce este născut din

carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh... Nimeni nu poate

veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis... Pieirea ta, Isra-

ele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta...

afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da,

vor face pace cu Mine” (Ioan 3:3, 6; 6:44; Osea 13:9; Isaia 27:5). Omul

este neajutorat fără Duhul Sfânt.

Ultimul lucru este că această mântuire ne este oferită astăzi,

complet și fără plată, și este responsabilitatea și în interesul nostru să

o acceptăm imediat, așa cum suntem, niște păcătoși lipsiți de merite.

„Luați aminte, și veniți la Mine, ascultați, și sufletul vostru va trăi...

Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L, câtă vreme este

aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de

gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dum-

nezeul nostru, care nu obosește iertând... dacă voi, care sunteți răi, știți

să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care

este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!.. Iată că acum este vre-

mea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii... Veniți la Mine, toți

cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă... Duhul şi Mireasa zic:

„Vino!” Și cine aude, să zică: „Vino!” Și celui ce îi este sete, să vină; cine


79

vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Isaia 55:3; 55:6-7; Matei 7:11; 2 Co-

rinteni 6:2; Matei 11:28; Apocalipsa 22:17).

Acum, dragul meu copil, asta este totul. Doar aceste cinci lu-

cruri. Te voi lăsa acum vreme de un ceas, ca să te odihnești, apoi mă voi

întoarce să vorbim.”

M-am întors după o oră, hotărât să trec peste aceleași lucruri

și să le explic mai pe deplin, dacă va fi nevoie. Când am intrat în ca-

meră, m-a privit cu un zâmbet de blândețe, și totuși cu o nerăbdare

intensă, de care m-am temut pentru o clipă că era un semn al nebu-

niei. Atunci ea mi-a spus:

„Sunt atât de bucuroasă că ați venit ... m-am gândit ... la ceea

ce mi-ați citit ... aceste lucruri ... trebuie să fie adevărate, dar nu știu ...

cum ar trebui ... să le cred, dacă nu ar fi ... din Cuvântul ... lui Dumne-

zeu. Am înțeles unele ... dintre ele. ... Știu că sunt ... un păcătos ... știu

asta. N-am cunoscut acest lucru ... până acum. ... Nu L-am iubit pe

Dumnezeu. Am fost ... rea și ticăloasă. Sunt lipsită de merite. Iar acum

... când știu că lucrul acesta ... că inima mea ... este atât de rea, în loc

să Îl iubesc pe Dumnezeu ... faptul acesta mă face să fug de Dumnezeu

... și îmi este teamă ... că este prea târziu ... pentru mine!”

„Da,” am spus eu, „inima ta este mai rea decât crezi. Nu poți

să o faci să fie mai bună. Dă-o lui Dumnezeu. Puneți credința în Hristos

pentru iertarea tuturor păcatelor tale. El a murit tocmai pentru astfel

de păcătoși pierduți.”

„Da, domnule, ... îmi amintesc ... asta, dar ... ce înseamnă ... să

crezi? Nu ... înțeleg acel lucru. ... Ați spus că trebuie să mă pocăiesc de

păcate ... și să cred ... în Isus Hristos. ... Cred că pot să înțeleg unul din

aceste două lucruri. Să mă pocăiesc înseamnă să-mi pară rău din cauza


80

păcatului meu ... și să îl abandonez. Dar ... ce înseamnă ... să cred? Nu

pot ... înțelege asta. Ce înseamnă ... să cred ... în Isus Hristos?”

„Înseamnă să îți încredințezi viața în mâna Lui, pentru a te

mântui. Înseamnă să Îl primești, în calitate de Mântuitor care ți s-a

oferit, și să te dedici Lui, ca un păcătos pierdut și neajutorat, pentru a

fi salvată prin îndurarea Lui. El a murit pentru a ispăși pedeapsa pă-

cătoșilor.”

„Cred asta ... căci Cuvântul lui Dumnezeu spune astfel. ... Este

aceasta ... credința ... pe care trebuie să o am?”

„Nu, deloc. Trebuie mai mult decât atât. Trebuie să ai încredere

în El. Trebuie să Îl primești ca Mântuitor al tău, și să îți dedici viața

Lui. Trebuie să îți amintești pasajul pe care l-am citit. Iată-l, este în Cu-

vântul lui Dumnezeu: „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred

în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan

1:12). Poți vedea aici că „a crede” și „a primi” exprimă același lucru.

Ești chemată să Îl primești pe Hristos așa cum Dumnezeu ți-L oferă, și

să te bizui pe El spre mântuirea ta. Aceasta este credința.”

„Domnule, ... mă tem ca nu voi ... înțelege ... vreodată”, spuse

ea, cu lacrimi curgându-i peste obrazul ei palid.

„Ba da, poți înțelege. Este un lucru foarte simplu. Există doar

două lucruri în legătură cu această credință pe care trebuie să le înțe-

legi. Să Îl primești pe Hristos ca Mântuitor al tău, și să îți dedici viața

Lui. Uneori, aceste două lucruri sunt puse împreună în Biblie, ca atunci

când un credincios fericit spune, „Preaiubitul meu este al meu, și eu

sunt al Lui”. Aceasta semnifică o unire cu Hristos, ca și cum El ar fi so-

țul tău, și tu soția Lui.”

„O, domnule ... tot acest lucru mi se pare încețoșat! Credința ...

nu pot ... să o înțeleg!”


81

„Iată, dragul meu copil. Dacă te-ai afla pe o insulă, și aceasta

s-ar scufunda, ai fi într-o stare dramatică, dacă n-ai putea să alergi la

o cale de scăpare. N-ar mai fi nicio speranță pentru tine, dacă n-ai avea

niciun ajutor. Te-ai scufunda odată cu insula. N-ai putea să te salvezi

singură. Ai putea ajunge până la țărm, iar acolo să cunoști și să simți

necesitatea de a te afla pe celălalt mal, cât de repede, înainte ca insula

să se scufunde. Dar nu poți ajunge acolo prin eforturile tale. Există un

râu lat între tine și locul siguranței, unde vrei să ajungi. Dar acesta este

atât de adânc, încât nu poți să îl traversezi. Este atât de lat și de rapid,

încât nu pot să îl treci înot. Starea asta ar fi fără nădejde, dacă n-ar

exista niciun fel de ajutor. Ai fi pierdută! Dar există o barcă acolo. O

vezi, mergând încoace și încolo, ducându-i pe oameni la locul siguran-

ței, acolo unde vor să ajungă. Oamenii îți spun că ea este sigură, și doar

trebuie să te urci în ea. Ea ți se pare sigură, atunci când o vezi în miș-

care. Acum, ce vei face într-o astfel de situație? Tot ceea ce ai de făcut

este să pășești la bordul ei. Nu e suficient doar să crezi că ai putea fi

salvată dacă te-ai afla pe ea, ci trebuie să te și urci în barcă. Trebuie să

te predai cu viața ta în mâinile ei. Trebuie să te urci în barcă. Nu faci

nimic altceva, decât acest singur lucru. Nu trebuie să te temi că barca

se va răsturna. Aceasta este totul. Trebuie doar să te încredințezi bărcii,

care să te păzească de scufundare, să te ducă peste râu, acolo unde ai

nevoie să ajungi. Tot așa, încredințează-te cu toată viața ta lui Isus

Hristos, pentru a te mântui. El te va duce în cer. Apropie-te de El acum,

căci El dorește să te salveze.”

„Dar ... va salva El ... astfel de creaturi rele și ticăloase ... cum

sunt eu?”

„Da, El va face asta. El însuși spune asta. El a venit din cer pen-

tru a face acest lucru, pentru a căuta și a mântui ce era pierdut. El te

invită să vii la El. Am citit acest lucru chiar din Cuvântul Lui: „Veniți

la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei

11:28).”


82

„Aș putea să merg la El?”, spuse ea, cu expresia feței indicând

cele mai intense gânduri, și cu ochii plini de lacrimi, amestecați de

bucurie și îndoială, ațintiți la mine, ca și cum și-ar fi citit condam-

narea de pe buzele mele.

„Da, poți merge la Hristos. Fii binevenită la El. Vino acum. Vino

așa cum ești, păcătoasă. Hristos dorește să-i mântuiască pe astfel de

păcătoși.”

Ea s-a ridicat din nou pe marginea patului și, rezemându-se

în cot, cu privirea întunecată contrastând cu obrajii ei albi, cu ochii

ațintiți asupra mea și cu glasul suspinând de emoție – s-a oprit pen-

tru un moment, apoi a spus:

„Vreau ... să vin la Hristos.”

„Și El vrea ca tu să vii”, am spus eu.

„Mă va primi oare?”, spuse ea.

„Da, El te va primi, El spune asta”, am răspuns.

„Dar eu sunt rea și ticăloasă ... și nu merit ... acest lucru”, spuse

ea.

„El știe asta, și a murit pentru a te mântui.”

„O, aș veni ... aș veni la El, dacă Dumnezeu ... dacă Duhul Sfânt

... m-ar ajuta. Dar ... inima mea este temătoare. Mă gândesc ... chiar

acum, dacă aș ști ... care este calea, aș merge pe ea. Dar acum ... când ...

mi-ați spus ... nu pot să cred. Nu pot să am credință în Hristos. Nu cu-

noșteam toate aceste ... lucruri înainte ... ce inimă nepăsătoare am!”


83

„Duhul Sfânt te ajută. Chiar în acest moment, în inima ta, El te

îndeamnă să vii, să îți pui încrederea în Hristos. Biblia spune să vii.

„Duhul și Mireasa spun, vino!” Dumnezeu a prelungit viața ta, pentru

ca tu să vii, câtă vreme El îți spune, „Iată că acum este vremea potrivită;

iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).”

M-am oprit pentru o clipă și, privind la fața ei, părea să fie

absorbită în cele mai intense gânduri. Obrajii ei păreau subțiri

acum, buzele i se uscaseră, iar ochii ei se plimbau de colo-colo și ade-

sea se ridicau în sus, apoi se închideau pentru o clipă. În anumite

momente, părea că uită complet de prezența mea, pronunța rar cu-

vintele, cu o pauză după aproape fiecare cuvânt sau silabă: „păcătos

pierdut ... mânie ... Dumnezeu ... Hristos ... sânge ... dragoste ... iertare

... Rai ... ajutor ... Biblia ... vino ... acum”. Apoi, întorcându-și privirea

către mine, mi-a spus:

„Vreau ... să vin ... la Hristos ... și să am pace în El. ... Dacă

Dumnezeul meu ... va primi o ... ticăloasă ... o păcătoasă ticăloasă ... ca

mine ... atunci mă dedic ... Lui ... cu totul ... și pe vecie! O! ... El mă va ...

primi ... prin Hristos ... care a murit! ... Doamne, mântuiește-mă ... îmi

pun toată credința .. în Tine ... ca să mă salvezi.”

Apoi s-a așternut pe spate în patul ei, cu ochii ațintiți către

cer și cu mâinile ridicate într-o atitudine de rugăciune, în timp ce

expresia feței indica uimire.

Am îngenuncheat lângă patul ei, am rostit o scurtă rugă-

ciune, apoi am plecat, promițând că mă voi întoarce spre apusul soa-

relui.

Când m-am întors, bătrâna femeie galeză m-a întâlnit la ușă,

cu ochii plini de lacrimi și cu mâinile înălțate către cer. Presupu-

neam că avea de gând să îmi spună că femeia bolnavă era moartă,


84

dar, cu mâinile ridicate, a exclamat, „Binecuvântat să fie Dumnezeu!

Binecuvântat să fie Dumnezeu! Sărmana femeie este fericită acum,

atât de fericită! Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu! Este atât de feri-

cită! Arată ca un înger acum! L-a văzut pe Hristos, domnule, și va merge

în cer acum, ca un înger! Acum pot să fiu liniștită când va muri! Nu pot

să mă opresc din plâns! A fost o ființă atât de dragă mie! Dar acum

inima mea plânge de bucurie, văzând ceea ce Dumnezeu a făcut pentru

ea și cât de fericită este.”

M-a condus apoi la camera prietenei ei bolnave. Când am in-

trat, femeia muribundă și-a ridicat ochii spre mine, cu un zâmbet:

„Domnul ... m-a făcut fericită! ... Sunt foarte fericită. Mi-era

teamă ... că inima mea rea n-o să-L iubească ... niciodată pe Dumnezeu.

Dar El ... m-a condus în dragoste. Hristos ... este foarte drag ... inimii

mele. Pot ... să mă bizui pe El acum. Pot să mor ... în pace.”

Am conversat cu ea vreme de câteva minute, cu „bătrâna

doamnă” stând alături de mine, plină de lacrimi. Tânăra era calmă

și plină de pace. Ea spunea, „tot ce mi-ați spus ... este adevărat, inima

mea găsește că este adevărat ... cât de bun ... este Isus, să mântuiască

astfel de păcătoși! ... Îmi era teamă ... să îmi predau viața Lui, dar

acum știu ... credința este totul. Inima mea ... este diferită. Îl iubesc pe

Dumnezeu... Isus Hristos îmi este atât de drag.”

Părea că se prăbușește rapid. M-am rugat cu ea, apoi am ple-

cat. În ziua următoare, tânăra a murit. Am vizitat-o înainte de moar-

tea ei. Trăia în pace, dar abia putea vorbi, însă expresiile feței ei erau

remarcabile. Parcă dorea să sară din patul ei, căci voia să fie capabilă

să mai vorbească încă un pic. Părea că vrea să-și epuizeze ultimele

puteri și, vorbind cu cea mai mare dificultate, de parcă moartea în-

cerca să o sugrume, și a rostit câteva cuvinte, cu lacrimi curgând pe

obrajii ei palizi, dar încă frumoși:


85

„Sunt uimită ... de Dumnezeu. ... Niciodată n-a existat o astfel

de dragoste. ... El este doar bunătate ... vreau ... să Îl ... laud. ... Sufletul

meu ... Îl iubește. Găsesc încântare . .. în a fi a Lui... El ... m-a ... iertat,

... o păcătoasă sărmană... și acum – dragostea Lui mă copleșește. ... Du-

hul Sfânt m-a ajutat ... altfel ... inima mea ar fi rămas ... în necredința

ei. ... Dumnezeu m-a auzit. .. El a venit ... la mine ... și acum ... trăiesc

prin rugăciune. ... Iertați-mă, domnule, ... am uitat ... să vă mulțumesc

... am fost ... atât de copleșită ... de gândurile mele față de Dumnezeu.

El ... vă va răsplăti ... pentru că ați venit să mă vedeți... Voi merge... în

curând ... la El ... am nădejde. Moartea îmi va fi dulce ... căci ... Hristos

... este cu mine.”

I-am spus câteva cuvinte, m-am rugat cu ea, după care am

plecat. Când i-am strâns mâna, în semn de adio, avea o privire mul-

țumitoare, plină de bunătate și încântare, spunându-mi: „Sper ... că

veți merge ... întotdeauna ... să vedeți ... pe păcătoșii muribunzi”. Era

imposibil să răspund cu glas tare, căci ea a răspuns deja pentru

mine: „Știu ... că veți face asta ... la revedere.”

Tânăra a continuat să se bucure de acea stare deosebită a ini-

mii până în ultima clipă. Ultimele ei cuvinte, adresate „bătrânei

doamne”, au fost: „Fericirea mea este ... că Dumnezeu ... e Domn ...

peste toți, și că El îi mântuiește pe păcătoși ... prin Isus Hristos.”

După ce tânăra a murit, am sunat la acea casă și i-am propus

„bătrânei doamne” să plătesc eu groparul și o parte din cheltuielile

de înmormântare. Dar bătrâna galeză, ridicându-și ambele mâini

către cer, a exclamat: „Nu, domnule! În niciun caz! Aș face un rău ini-

mii mele dacă aș accepta asta! Dumnezeu v-a trimis aici la chemarea

mea, iar această ființă sărmană a murit în pace. Inima mea bătrână s-

ar întoarce împotriva mea, dacă aș accepta să fie îngropată pe cheltu-

iala dumneavoastră! Gândurile m-ar chinui noaptea. Tânăra mi-a fost

atât de dragă și a murit o moarte dulce. Îi voi săpa groapa cu mâinile


86

mele, mă voi folosi de banii pe care ea îi strânsese din vânzarea bijute-

riilor ei pentru a o îngropa și a-i cumpăra un coșciug, și apoi voi spera

că Dumnezeu îmi va asculta rugăciunea și se va îngriji de mine.”

Și a rezolvat toate lucrurile în felul ei, îngropând-o cu o blân-

dețe și durere care sunt sigur că rareori pot fi egalate.

Dacă aceasta a fost o convertire, atunci a fost cu siguranță o

convertire pe patul de moarte. Probabil că întotdeauna, în astfel de

situații, o suspiciune sau temere poate fi atașată pe bună dreptate

unor astfel de convertiri, iar persoane mai înțelepte decât mine s-au

îndoit de utilitatea răspândirii unor astfel de mărturii. Dar situația

tâlharului de pe cruce ne este prezentată și nouă și, dacă harul lui

Dumnezeu ajunge uneori la un păcătos pe patul de moarte, de ce să

ne temem atât de mult de influența unei astfel de mărturii adevă-

rate? Cei răi pot să abuzeze de astfel de mărturii, fără îndoială, după

cum abuzează de orice lucru bun și adevărat. Dar acest abuz ar fi

unul nebunesc dacă, pe baza acestor câteva situații, oamenii aceștia

ar fi convinși că ei pot să neglijeze credința, până când vor ajunge pe

patul de moarte. Cu adevărat, situațiile în care convertirea survine

pe patul morții sunt foarte rare.

Eu am considerat că este foarte important să o conving că nu

este prea târziu să-L caute pe Domnul, și mi s-a părut un lucru foarte

dificil. Adevărul că nu era încă prea târziu a intrat în conflict cu ne-

credința și amăgirea din inima ei. Dar eu am crezut că nu trebuie să-

L limităm pe Sfântul lui Israel, și că trebuie să îi chemăm pe păcătoși

să creadă, chiar și atunci când patul morții nu pare să aducă vreo

licărire de speranță. Adevărul este întotdeauna sigur. Eroarea – ni-

ciodată. Și dacă există dovezi solide ale unei convertiri pe patul de

moarte, de ce să o ținem ascunsă?


87

Totuși, nu trebuie să ne mire că oamenii circumspecți ajung

să pună sub semnul întrebării pocăința bolnavilor muribunzi. Rare-

ori ea ajunge să dureze. Este adevărat, o astfel de pocăință nu ajunge

să fie mai mult decât o amăgire. Oridecâteori omul se însănătoșește,

el revine la lipsa de sfințenie anterioară, sau chiar la o necredință

mai rea.

Se pare că tâlharul muribund de lângă Isus nu știa nimic

despre Mântuitorul până când a ajuns în clipa morții, iar această fe-

meie părea să se asemene lui în multe feluri. Și ce lecție de mustrare

pentru creștini că această femeie, care a trăit vreme de 20 de ani

printre ei, în apropierea a cinci sau șase biserici creștine, să nu fi

ajuns niciodată să calce pragul vreuneia dintre ele în întreaga ei vi-

ață, și că niciodată nu i-a cerut cineva să facă asta. An după an, ea s-

a aflat în apropierea multor familii creștine, s-a împrietenit cu copiii

multor creștini, și totuși n-a avut niciodată o Biblie, n-a citit nicio-

dată Biblia, n-a fost îndemnată niciodată să-L caute pe Domnul! Și

probabil că ea ar fi murit așa cum a și trăit, dacă providența lui Dum-

nezeu n-ar fi făcut posibil ca ea să ajungă, în sărăcia ei, să fie chiria-

șul „bătrânei doamne”, care a iubit-o atât de mult. O, cât de mulți

sunt pe punctul de a muri, dar care nu au nicio „bătrână doamnă”

care să le ducă Biblia și să se roage pentru ei cu credință și dragoste!


88


89

11 ÎMPOTRIVIREA FAȚĂ

DE DUHUL SFÂNT

Pe când treceam printr-un sat de care eram complet străin,

am văzut un grup de tineri intrând în clădirea școlii. Prezbiterul bi-

sericii din acel loc stătea în ușă. M-a rugat să mă opresc. Mi-a spus că

aranjase o întâlnire de rugăciune și cercetare, și fusese surprins să

descopere atât de mulți tineri care doreau să participe. M-a rugat să

intru și eu, și să port câteva conversații cu cei care erau acolo. I-am

cerut să mă scuze, pentru că mă aflam în drum către un loc unde

promisesem să merg și trebuia să fiu punctual. El n-a dorit să ac-

cepte scuzele mele, ci voia să mă opresc, chiar și doar pentru cinci

minute.

M-a condus apoi într-o încăpere, unde erau 15 tinere. „Spune

ceva fiecăreia dintre ele”, m-a îndemnat fratele prezbiter. Asta am și

făcut, chiar dacă n-am putut rămâne în acea încăpere mai mult de


90

10 minute. În același timp, el conversa cu niște tineri într-o altă în-

căpere.

Pe când am trecut de la una la cealaltă dintre tinerele pre-

zente, în aceste conversații rapide, am ajuns la o tânără de aproape

20 de ani, a cărei expresie a feței indica o agitație mare în simțămin-

tele ei. I-am spus: „Ești conștientă că ești o păcătoasă care trăiește ne-

împăcată cu Dumnezeu?”

„Da, știu asta, sunt păcătoasă și pierdută!”

„Poți să te mântuiești singură?”

„Nimeni altcineva nu mă poate mântui, decât Hristos!”

„Atunci de ce nu vii la El? El este gata să te mântuiască, căci Îi

place să mântuiască păcătoși ca tine.”

„Fără îndoială, nu știu de ce! Inima mea este împietrită și rea,

și îmi este frică că nu voi fi mântuită vreodată!”

Apoi a izbucnit în lacrimi, pe care era foarte nerăbdătoare să

le înfrâneze, și și-a îngropat fața în batistă.

„De câtă vreme ești în starea asta de tulburare a minții?”

„De trei săptămâni”, spuse ea, suspinând cu glas tare.

„Atunci, de trei săptămâni n-ai făcut altceva decât să te împo-

trivești Duhului Sfânt!”

Am lăsat-o și am trecut la următoarea persoană. După câ-

teva minute, am părăsit încăperea și am plecat pe drumul meu.


91

În decursul săptămânii următoare, pe când mergeam cu tră-

sura la o distanță de câteva mile de același sat, am văzut înaintea

mea pe un tânăr și o tânără într-o trăsură, mergând în direcția

opusă. Pe când ne-am apropiat unii de ceilalți, ea părea că încearcă

să-l convingă să oprească, dar el nu înțelegea ce voia tânăra. În final,

ea a apucat cu mâinile ei hamurile, a oprit caii și, făcându-mi semn,

m-a convins să mă opresc. Apoi mi-a spus: „Era adevărat ce mi-ați

spus, totul a fost adevărat, domnule”.

„Ce anume era adevărat?”, am spus eu, căci nu îmi aminteam

cine era, chiar dacă, cumva, îi recunoscusem fața ca fiind fața unei

persoane pe care o mai văzusem.

„Ceea ce mi-ați spus la întâlnirea aceea de cercetare și rugă-

ciune în acea zi, anume că nu făcusem altceva în acele trei săptămâni

decât să mă împotrivesc Duhului Sfânt. Acea frază mi-a străpuns

inima. La început, n-am crezut că este adevărat, credeam că mă supun

Duhului Sfânt, pentru că eram nerăbdătoare și începusem să Îl caut pe

Domnul. M-am gândit că mi-ați vorbit cu asprime. V-am crezut, dar nu

puteam să-mi scot din minte acea idee. Se lipise de mintea mea zi și

noapte faptul că „de trei săptămâni n-ai făcut nimic altceva decât să te

împotrivești Duhului Sfânt”. Acea expresie mi-a deschis ochii. Și n-aș

fi putut să vă las să treceți mai departe astăzi, fără să vă opresc să vă

spun cât de mult vă mulțumesc pentru că mi-ați vorbit astfel.”

Tânăra a spus aceste cuvinte foarte rapid, cu ochii înotând

în lacrimi, și cu expresia feței radiind de bucurie. Inima ei părea să

fie copleșită de ceea ce spunea.

Atunci am recunoscut-o bine și mi-am amintit de discuția

mea grăbită cu ea. Am mai discutat câteva minute cu ea, pe când am

stat fiecare în trăsura lui. Ea spera că Dumnezeu i-a dat o nouă

inimă. Era nu doar plină de pace, ci și de bucurie.


92

„O, sunt fericită”, spuse ea, „sunt atât de fericită. Mi-ați des-

chis ochii. Mi-ați spus adevărul fără ocolișuri. Credeam că sunteți un

om crud. Voiam să mă justific față de dumneavoastră, dar nu credeam

că o să vă puteți opri să mă ascultați. Însă, pe când am reflectat la ceea

ce mi-ați spus, am ajuns în punctul în care doream să vă urăsc din toată

inima. Dar cuvintele acelea aveau să revină constant, „vreme de trei

săptămâni n-ai făcut altceva decât să te împotrivești Duhului

Sfânt”. Acum consider că ați spus ceea ce aș fi dorit din toată inima să-

mi spuneți, căci altfel n-aș fi fost condusă la Hristos. N-aș putea să vă

mulțumesc vreodată suficient pentru cuvintele care mi-au dezvăluit

inima.”

N-am mai văzut-o de atunci. Am auzit însă că, la câteva săp-

tămâni după aceea, ea a făcut o mărturisire publică a credinței ei.

Prezbiterul ei mi-a spus că o prețuia foarte mult, fiind una dintre

cele mai împlinite persoane din turma lui. Venea dintr-o familie de-

osebită, avea o minte care manifesta un discernământ special și, cu

toate acestea, înainte de pocăința ei, vreme de trei săptămâni nu fă-

cuse altceva decât să se împotrivească Duhului Sfânt.


93

12 INIMA PROMISĂ

Una dintre situațiile cele mai ciudate și mai tulburătoare cu

privire la seriozitatea continuă dar ineficientă cu care m-am întâl-

nit, a fost aceea a unei tinere care mi se părea mai aproape de per-

fecțiune decât orice altă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.

Era în vârstă de aproape 20 de ani, cu o minte sănătoasă și o inteli-

gență neobișnuită. Oricine o cunoștea ajungea să o iubească. Fusese

educată religios și avea o dispoziție gânditoare și foarte serioasă,

chiar dacă în egală măsură plină de veselie. Devenise interesată de

subiectul credinței și participase la întâlnirile de cercetare săptă-

mână de săptămână. În conversațiile cu ea, care au avut loc la ea

acasă, mi-am propus în mod repetat să îndepărtez toate dificultățile

din mintea ei, și să-i explic calea mântuirii. Părea că înțelege și crede

tot ce i se spunea. Convingerile ei de păcat păreau să fie clare și pro-

funde. Nu avea nici o îndoială cu privire la faptul că nu putea fi jus-

tificată decât prin credința în Hristos. Nu exista niciun semn de în-

trebare asupra faptului că puterea, abilitățile și disponibilitatea ei


94

nu puteau să o mântuiască, ci doar Hristos, venind la El. Ea simțea

profund că avea nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, și părea să con-

știentizeze cu o seriozitate specială faptul că Duhul Sfânt se lupta cu

ea. Seriozitatea ei a continuat așa vreme de câteva săptămâni și,

chiar dacă alții din jurul ei ajungeau la bucuria de a fi părtași mân-

tuirii Domnului, mintea ei avea să rămână fără pace sau speranță.

M-am folosit de toată îndemânarea mea pentru a percepe care erau

piedicile ei, pentru a-i arăta starea în care se găsea și pentru a o con-

duce la Hristos. Cu toate acestea, totul părea în zadar. Stătea acolo,

rămasă aproape ultima. Starea ei deja mă tulbura. Îi spusesem tot ce

mi-aș fi putut imagina că trebuie să-i spun, și adaptasem totul la

starea inimii ei. Făcusem referire față de ea la numeroase pasaje din

Biblie și îi explicasem toate acestea cu maximă atenție. Nu avea ni-

ciun fel de obiecții. Auzise tot ce-i spusesem și ascultase cu o docili-

tate și recunoștință evidentă. Și totuși, spunea că este mai departe

de Împărăția lui Dumnezeu ca niciodată, căci inima ei era nemișcată

și vrăjmașă lui Dumnezeu.

Tocmai în această perioadă, m-am întâlnit accidental cu ea

într-o dimineață, pe stradă. Cumva, îmi părea rău că m-am întâlnit

cu ea, căci mă gândeam că nu mai am ce să-i spun. Îi spusesem totul

și nu știam ce aș fi putut să adaug. Întinzându-i mâna, am întrebat-

o, „Sarah, ți-ai dat inima lui Dumnezeu?”

„Nu, domnule”, spuse ea, cu un tremur în glas.

„Nu crezi că ar trebui să faci asta?”

„Știu, știu că ar trebui.”

„Vrei să spui că dorești să faci asta?”

„Da, domnule, da”.


95

„Nu crezi că ar trebui să faci acest lucru astăzi?”

„Da, aveți dreptate.”

„Atunci vei face asta?”

„Da, voi face asta”, spuse ea, destul de convinsă.

„La revedere”, am spus eu, și am plecat imediat.

La câteva zile după aceea, am întâlnit-o din nou, și dorea

foarte mult să mă vadă. Dorea să-mi spună cum se simțea și cum

fusese afectată de discuția noastră. Ea spunea că nu se simțise nicio-

dată astfel, că mintea ei are acum odihnă, că Îl iubea acum pe Dum-

nezeu, că Legea și caracterul Lui i se păreau cele mai frumoase lu-

cruri, vrednice de toată admirația și dragostea, și că acum putea să

își pună încrederea în sângele lui Hristos, mirându-se în același

timp de ce nu făcuse niciodată acest lucru până atunci. Avea nădej-

dea, chiar dacă cu greu a denumit-o astfel, că inima ei fusese înnoită

de către Duhul Sfânt.

„Dar”, spuse ea, „după ce v-am făcut acea promisiune, aș fi dat

orice lucru din lumea aceasta, ca să nu o fi făcut. V-am vânat ca să-mi

iau înapoi promisiunea, dar n-am putut să vă mai găsesc. Gândul

acesta m-a chinuit. M-a torturat peste măsură. M-am mirat cât de gră-

bită am fost să fac acea promisiune, dar n-am îndrăznit să o încalc. Am

avut o luptă groaznică cu propria persoană, știind că trebuia să las to-

tul în mâna lui Dumnezeu, dar acum mă bucur de asta.”

„Atunci crezi”, am spus eu, „că ai făcut ceva acceptabil înain-

tea Lui?”


96

„O, nu! Nu eu! Eu nu am făcut nimic. Dar trag nădejde că Dum-

nezeu a făcut ceva pentru mine. Tot ceea ce am putut face a fost să Îi

spun că nu pot face nimic și să Îl rog să mă ajute.”

În curând, ea s-a alăturat bisericii și își onorează și astăzi

mărturia credinței. Acesta este singurul caz în care am determinat

vreo persoană să facă o astfel de promisiune. În general, mă îndoiesc

că este nimerit să procedăm așa. Nici măcar în acest caz nu am in-

tenționat cu adevărat să smulg o astfel de promisiune. Am fost con-

dus cumva către așa ceva de natura conversației noastre și de ur-

gența pe care am simțit-o pentru acea persoană, ca și de faptul că nu

știam ce să îi mai spun.

Hotărârile unui păcătos neconvertit și lucrările Duhului

Sfânt sunt lucruri complet diferite. Ele pot coincide și, dacă astfel de

hotărâri sunt făcute în spiritul unei dependențe smerite de Dumne-

zeu, ele pot fi benefice: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu” (Luca

15:18) nu a fost o hotărâre nepotrivită. Dar dacă astfel de hotărâri

sunt făcute în dependență de propria persoană, ele nu sunt decât

niște vorbe aruncate în grabă și rareori sunt puse în aplicare. Sarah

părea că s-a văzut incapabilă să-și împlinească promisiunea. „Tot

ceea ce am putut face a fost să Îi spun că nu pot face nimic și să Îl rog să

mă ajute.”

Dacă cineva crede că s-a întors la Dumnezeu fără intervenția

specială a Duhului Sfânt, probabil că acea persoană nu s-a întors ni-

ciodată la Dumnezeu, căci ea nu poate cânta, „El Și-a întins mâna de

sus, m-a apucat, m-a scos din apele cele mari; m-a izbăvit de potrivni-

cul meu cel puternic, de vrăjmașii mei, care erau mai tari decât mine”

(Psalmii 18:16-17).


97

13 DISPERARE NECLINTITĂ

Exista cândva în parohia mea o femeie în vârstă de aproape

40 de ani, care a fost pentru mine subiectul unei mari uimiri. Era

una dintre cele mai inteligente și bine educate persoane din adu-

nare, fiind crescută în familia unui prezbiter ca și cum ar fi fost fiica

sa. Era foarte atentă prin respectarea zilei Domnului și nu lipsea ni-

ciodată din biserică. Cu greu putea fi egalată în calitatea ei de mamă.

Toți o respectau. Dar nu era încă membră a bisericii. Pe deasupra,

oridecâteori am încercat să îi îndrept atenția către credință, era atât

de rezervată, încât nu puteam nici măcar să depistez care era starea

ei spirituală. Îmi spusese că nu vorbise niciodată cuiva despre sen-

timentele ei religioase.

În ignoranța mea cu privire la gândirea și sentimentele ei,

aveam îndoieli cu privire la ce anume să-i spun. Oridecâteori încer-

cam să intru în conversații cu ea, mi se părea că intru într-o zonă


98

întunecoasă. Uneori suspectam că avea, în secret, o nădejde în Hris-

tos, chiar dacă mi-a spus contrariul. Alteori suspectam că se bizuie

pe viața ei perfect morală în ce privește mântuirea, chiar dacă ea a

negat și acest lucru.

Nu puteam să o conving să Îl caute pe Domnul, și nici nu pu-

team discerne care era piedica din calea ei. Mai mult, am fost și mai

surprins de acest lucru, când mă uitam la respectul profund pe care

ea părea să îl acorde credinței, și de seriozitatea ei profundă mani-

festată oridecâteori îi vorbeam pe această temă. Sperasem că, prin

conversațiile cu ea, puteam să capăt un crâmpei asupra situației ini-

mii ei, că aș fi putut să descopăr starea particulară a minții ei în

vreun fel, și astfel să știu ce ar fi mai bine să îi spun. Dar părea mult

prea rezervată pentru a se deschide față de mine. După mai multe

încercări, am rămas în aceeași ceață. Nu știam ce gândea sau simțea,

și ce anume o împiedica să ajungă la mântuire.

Am vizitat-o într-o zi și i-am spus deschis de tulburarea mea

față de cazul ei. Am menționat caracterul ei constant taciturn, mo-

tivația mea de a-mi propune să depășesc acest obstacol, presupune-

rea mea că există o anume eroare în gândire care o împiedică să

ajungă la credință, și incapacitatea mea de a identifica acel lucru. I-

am spus că nu aveam nicio îndoială că exista ceva care o ținea pe loc

în mintea ei, ceva despre care ea nu îmi vorbise niciodată. A părut

atunci foarte surprinsă de afirmațiile mele, dar am întrebat-o ime-

diat dacă aveam dreptate sau nu. Cu o anume reținere, a mărturisit

că așa stăteau lucrurile. Apoi, cu destulă grabă, mi-a spus că îmi va

spune totul nu pentru că dorea în mod necesar, ci pentru că voia ca

situația ei să nu mă descurajeze în a-mi propune să îi conduc pe alții

la Hristos.


99

Apoi mi-a spus că ziua harului pentru ea ținea de domeniul

trecutului, pentru că avusese orice oportunitate posibilă să fie mân-

tuită, că orice motivație i-a fost prezentată de o mie de ori, că fusese

subiectul unor convingeri și anxietăți profunde, și asta foarte des, și

că trecuse prin trei vremuri speciale de trezire religioasă, în decur-

sul cărora mulți dintre prietenii ei fuseseră conduși la Hristos, și că

ea însăși încercase în mod repetat să ajungă la mântuire, dar în za-

dar. „Știu că, pentru mine, vremea mântuirii ține de domeniul trecutu-

lui”, spuse ea. „Am renunțat. Duhul Sfânt m-a părăsit.”

Ea spunea toate acestea într-o modalitate hotărâtă, serioasă

și rece, nemișcată ca o stâncă! M-a surprins asta. Pe când mă gân-

deam pentru o clipă cum să îndepărtez mai bine această greșeală din

mintea ei, ea a continuat spunând că n-a spus nimănui până acum

acest lucru, vreme de câțiva ani, anume că ea credea pe deplin în rea-

litatea experimentării credinței, că ea credea tot ce auzise că predi-

casem, cu excepția câtorva situații, când am vorbit despre dispera-

rea religioasă, și-a spus că, întrucât, pentru ea, ziua harului ținea de

domeniul trecutului, n-a mai dorit să-și necăjească mintea cu subi-

ectul credinței, și mi-a cerut să nu-i mai spun nimic despre asta.

Am întrebat-o de câtă vreme era în această stare a minții. Mi-

a răspuns că, din câte știa, se afla în această stare de aproape 18 ani,

fiind conștientă că nu mai exista mântuire pentru ea. Am întrebat-

o dacă s-a rugat vreodată în această perioadă. Mi-a răspuns că nu se

rugase niciodată în cei 18 ani. Când am întrebat-o dacă nu cumva s-

a simțit nefericită într-o astfel de stare, mi-a răspuns că rareori s-a

gândit la asta, convinsă fiind că nu i-ar face niciun bine și, astfel, a

rămas hotărâtă să nu se mai gândească la acest subiect. Atunci am

întrebat-o:

„Crezi că inima este înșelătoare?”


100

„Da, știu asta.”

„Se prea poate, atunci, ca inima ta rea să te fi amăgit în ceea ce

privește vremea de har pentru tine.”

Această idee a apărut să o uimească pentru o clipă, dar apoi

a răspuns hotărât:

„Nu, nu sunt amăgită.”

„Ba da, ești amăgită.”

„Nu, nu sunt. Nimic nu mă mai poate mântui acum și nu vreau

să-mi tulbur inima cu vreun gând legat de acest lucru.”

„De ce participi atunci la biserică?”

„Doar pentru a fi un exemplu bun. Cred în religie la fel de bine

și de ferm ca și dumneavoastră, și vreau ca acești copii să fie creștini.”

„Te rogi pentru ei?”

„Nu, rugăciunile mele n-ar putea fi auzite.”

„Doamnă”, am spus eu, cu hotărâre, „ești în eroare. Știu că

ești în eroare. Și pot să te conving de asta. Dacă mă vei asculta, dacă îți

vei deschide mintea, și îmi vei spune care este fundamentul pe care este

așezată disperarea ta, te voi convinge că ești în întregime amăgită. Nu

pot face asta acum, căci mi-ar lua prea mult timp. Ai trăit mult prea

multă vreme în această stare, și ți-ai împietrit inima prin multe alte

amăgiri, încât îți va lua zile ca să demolezi structurile de apărare pe

care le-ai construit în jurul tău. Dar pot face asta. Dacă mintea ta se va

alipi de un lucru care ți s-a părut clar, ea va rămâne agățată de acel

lucru, nemaipermițând vreunei îndoieli să-și facă loc. Sunt sigur că pot


101

ajunge să identific eroarea dumitale. Aș putea să te întâlnesc iarăși

pentru a discuta despre asta?”

„Mai degrabă n-aș vrea să ne mai întâlnim. Nu îmi va face ni-

ciun bine. Tot ce se va întâmpla va fi că viața mea va deveni tot mai

ticăloasă. Nu intenționez să vă spun cum mă simt, dar atunci când veți

descoperi ce anume este la mijloc, acel ceva care stă ascuns, nu voi căuta

să vă înșel nerecunoscând ce este la mijloc. Dar nu vreau să mai discu-

tăm pe tema aceasta. Pentru mine, ziua harului este de domeniul tre-

cutului pentru totdeauna.”

„Nu, nu este”, am spus eu, cu convingere, „ci inima ta înșelă-

toare se agăță de acea idee ca de o scuză pentru a nu veni la pocăință.

Permite-mi cel puțin să vin și să mai discutăm.”

„Mai degrabă nu, domnule.”

„Doamnă, trebuie să acceptați asta! Nu vă pot lăsa în starea

asta! Nu voi face asta! Țin prea mult la dumneata pentru a accepta

acest refuz. Vă cer acest lucru ca pe un favor personal, și cred că mă veți

trata fără politețe dacă veți refuza. Aș putea să vă văd pentru scurtă

vreme mâine?”

„Bine, ne vom întâlni, dacă doriți atât de mult.”

„Mulțumesc doamnă. Mi-ați făcut o mare favoare. Sper că veți

crede ceea ce v-am spus. Știu că puteți fi mântuită. Și mă cunoașteți

bine pentru a ști că nu sunt omul care face în grabă astfel de afirmații

serioase. Tot ceea ce vă cer este oportunitatea de a vă lăsa convinsă. Ne

vom întâlni mâine.”


102

În toată această conversație, ea părea nemișcată ca o stâncă.

N-a vărsat o lacrimă și n-a scos nici măcar un suspin. Putea să vor-

bească despre siguranța pierzării ei veșnice ca și cum inima ei era de

gheață.

Am întâlnit-o a doua zi și am întrebat-o care sunt motivele

sau dovezile pe care se bizuia opinia ei înfricoșată. Mi le-a enumerat

unul după altul, făcând referire la multe pasaje ale Scripturii, și a fă-

cut asta cu o răceală care m-a făcut să mă cutremur. A adus tot felul

de motivații atât de reci cu privire la siguranța vrăjmășiei ei veșnice

față de Dumnezeu și a pierzării ei veșnice, încât aproape că am sim-

țit ca și cum cuvintele ei veneau de pe buzele unui cadavru!

Simțind cumva că probabil va refuza să se mai întâlnească

cu mine, și știind că am nevoie să studiez cazul ei cu o mai mare

atenție, mi-am luat rămas bun dintr-o dată de la ea. Mă așteptasem

să am de-a face cu străvechea temere a „păcatului de neiertat” sau

„a păcatului împotriva Duhului Sfânt”, dar am descoperit că am de-

a face cu o chestiune mult mai dificilă.

Am vizitat-o iarăși. Evident, nu a fost foarte fericită să mă

vadă. Dar nu i-am lăsat timp să formuleze obiecții. I-am cerut să mă

asculte și să nu fie în mod necesar de acord cu ceea ce aveam să

spun, dacă nu era rațional ceea ce aveam să îi spun. Am luat apoi la

rând dovezile ei că ar fi fost abandonată de Dumnezeu, începând cu

cea mai slabă dintre acestea și, în aproape o oră, i-am demonstrat că

multe dintre acestea nu erau valide, făcând asta într-un fel în care

ea și-a recunoscut amăgirea.

„Da”, spuse ea, „dar mai sunt unele motive mult mai înteme-

iate”.


103

„Ne vom ocupa de ele imediat”, am spus eu. „Dar amintiți-vă

că ați descoperit că ați greșit cu privire la unele și de aceea, este posibil

să fi greșit și cu privire la celelalte”.

Acea remarcă a fost primul lucru care a apărut să îi zguduie

opiniile. N-a spus nimic, dar era clar că siguranța ei era scuturată.

Am întâlnit-o apoi în mod repetat, odată pe săptămână,

vreme de aproape cinci sau șase săptămâni. Am examinat toate mo-

tivele pentru care ea se gândea că ziua harului a trecut, cu excepția

unuia, și am convins-o că toate acestea erau false. Era evident că ea

devenise interesată cel puțin la nivel mental. Dar mai era un singur

punct de discutat. În toată această perioadă, nu și-a exprimat nicio-

dată dorința de a mă vedea și niciodată nu mi-a cerut să discutăm

din nou. De data aceasta, adusese în atenție faptul că motivațiile ei

erau aproape demolate și că toate refugiile în spatele cărora se adă-

postise erau numai minciuni, cu excepția unuia, după cum spunea

ea. Dacă acest ultim obstacol ar fi putut dispărea, ea credea că mân-

tuirea era posibilă, motiv pentru care i-am cerut să o întâlnesc ia-

răși.

Răspunsul ei a fost că opinia îi era neschimbată dar, cu pri-

vire la întâlnirile noastre, a spus că dorește să audă ce am de spus

despre acel ultim punct, despre care spunea, pe bună dreptate, că îl

evitasem foarte des.

Am întâlnit-o a doua zi. Am abordat acel ultim punct rămas,

ultima piedică și ultimul ei adăpost pentru disperare. Pe când l-am

examinat, aducând explicații și purtând o discuție serioasă, am în-

trebat-o dacă aveam dreptate și, pas cu pas, am observat cum inten-

sitatea gândirii ei devenea dramatică. Se holba la mine cu o uimire

ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Expresia feței ei rece, ca de gheață,


104

dispăruse. Respirația îi șuiera de emoție și întreaga ființă părea agi-

tată, ca și cum ar fi fost cuprinsă de un nou fel de a trăi. Pentru mine,

era un lucru nou și ciudat să văd acea împietrire înfricoșătoare a dis-

perării topindu-se de pe fața ei și fiind înlocuită de zorii unei spe-

ranțe deosebite. Era ca și cum ai fi infuzat viață într-un cadavru. Pe

când explicația și argumentele mele au ajuns către încheiere, a pălit

dintr-o dată, de parcă fusese lovită de moarte. Aproape a încetat să

respire. Când am încheiat și ea a mărturisit, ca răspuns la ultima

mea întrebare, că nu avea motive să creadă că ziua harului era parte

din trecut pentru ea, părea dintr-o dată că ea s-a trezit într-o nouă

lume. Lacrimile au început să-i curgă din ochi ca un torent, a bătut

din palme cu putere, a sărit de pe scaunul ei, și a început să umble

de colo-colo prin cameră, exclamând, „Pot fi mântuită! Pot fi mântu-

ită! Pot fi mântuită!” Era cu totul copleșită de emoție, încât credeam

că ori va ajunge să leșine într-o clipă, ori v-a înnebuni. N-am îndrăz-

nit s-o las în acea stare. N-am spus nimic, ci am rămas acolo până

când și-a mai stăpânit simțămintele, după care mi-am luat rămas

bun cu o plecăciune.

În următoarea seară de duminică, a venit la întâlnirea de

cercetare. Părea asemănătoare celorlalți păcătoși treziți, neavând

ceva remarcabil în privința ei, cu excepția hotărârii ei evidente de a-

L căuta pe Domnul cu toată inima. În aproape trei săptămâni,

această femeie a devenit una dintre cele mai fericite ființe pe care

le-am văzut vreodată, având nădejdea mântuirii. Mai apoi s-a alătu-

rat bisericii, trăind și astăzi o viață de credință fericită și hotărâtă.

Evanghelia se adresează celor care speră să fie mântuiți, însă

disperarea este surdă față de ea. Disperarea este complet străină și

incompatibilă cu căutarea lui Dumnezeu. Disperarea nu se poate

ruga. Ultimul efort al diavolului pare să fie acela de a-i duce pe pă-

cătoși la disperare. „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți” (Ro-

mani 8:24), spune apostolul.


105

Unele erori sunt minore în efectele lor. Niciuna nu este bună

și sigură. Dar adevărul nu face rău niciodată. Nu-i pot înțelege ni-

ciodată pe acei predicatori care cred că anumite erori pot să le facă

bine unor păcătoși nepocăiți. Trucurile nu fac casă bună cu adevă-

rul.


106


107

14 DEPRAVAREA TOTALĂ

Pe când mă pregăteam să vizitez o tânără femeie, căreia îi

vorbisem adeseori despre religie, dar care părea foarte indiferentă,

am început să mă gândesc la ce anume ar fi trebuit să îi spun. Mi-am

amintit că, deși fusese întotdeauna politicoasă cu mine, totuși era

clar că nu mă plăcea. De aceea, m-am gândit că ține de datoria mea

ca, dacă este posibil, să nu las ca acest fapt să mă influențeze, și nici

să îi influențeze ei gândirea împotriva religiei. De asemenea, mi-am

amintit că auzisem despre înclinația ei către o altă denominație, ale

cărei opinii religioase erau foarte diferite de ale mele. M-am gândit,

de aceea, că ar trebui să mă preocup să nu trezesc în ea prejudecăți,

ci să îi ating conștiința și inima. Majoritatea rudelor și prietenilor ei

erau membri în biserica mea, iar ea fusese educată religios și, pentru

o vreme, fusese un participant foarte regulat la închinarea divină.

De aceea, știam că trebuie să aibă o cunoștință intelectuală conside-

rabilă cu privire la credință. Dar era o tânără foarte distrată, căreia

îi plăceau lucrurile amuzante și compania celor asemenea ei, așa că


108

am presupus că va fi foarte reticentă în a acorda atenție subiectului

mântuirii ei, cu excepția situației când subiectul credinței n-ar in-

terfera cu plăcerile ei. Dincolo de toate acestea, auzisem că avea un

spirit independent și, cu cât o îndemnau prietenii ei să ia în consi-

derare subiectul mântuirii, cu atât mai mult ea părea hotărâtă să îl

ignore.

Am sunat la ușă, am întrebat de ea, și de îndată ne-am întâl-

nit în sufragerie. I-am spus imediat scopul pentru care o vizitam și

am întrebat-o dacă era dornică să vorbească cu mine pe tema cre-

dinței.

Răspunsul n-a întârziat să vină:

„Vreau să vorbesc cu dumneavoastră, dar nu mă gândesc la su-

biectul religiei pe cât vă gândiți dumneavoastră.”

„Nu ți-am cerut să te gândești la fel de mult ca mine. Nu ți-am

cerut nici să gândești în felul meu. Eu aș putea să greșesc, dar Cuvântul

lui Dumnezeu nu. N-am venit aici să forțez opiniile mele asupra ta, ci

să te conving să acționezi cercetând personal.”

„Da”, a replicat ea, cu un scuturat ironic al capului, „toți zi-

ceți asta. Dar dacă îndrăznește cineva să aibă păreri diferite de ale

voastre, atunci acele persoane sunt „eretice” și „reprobate”.”

„Îmi cer iertare, domnișoară S., nu cred că poți spune acest lu-

cru în ceea ce mă privește.”

„Daaa – vreau să spun – mama… și restul celorlalți. Și presu-

pun că sunteți la fel ca ei. Iar dacă sunt diferită de dumneavoastră,

cred că mai bine m-ați lăsa în pace să merg pe drumul meu.”


109

„Cu certitudine”, am spus eu, „dacă și calea pe care mergi este

cea dreaptă.”

„Ei bine”, spuse ea, „eu sunt unitariană.”

„Sunt foarte bucuros că îmi spui, fiindcă aproape că eram pe

punctul să cred că nu ai nicio religie.”

„Adică”, spuse ea, „vreau să spun că gândesc mai asemănător

unitarienilor decât să gândesc ca dumneavoastră.”

„Mă îndoiesc de asta”, am spus eu, „dar nu contează. Nu are

importanță ce cred eu. Nu eu sunt standardul pentru tine. Eu nu îți cer

să gândești așa cum gândesc eu. Treacă de la mine toate aceste lucruri.

Pot să mă denumești nebun, bigot sau…”

„Nu sunteți deloc nebun, dar cred că sunteți bigot”, spuse ea.

„Foarte bine”, am replicat eu, „mă bucur că măcar ești directă.

Iar tu...”

„Nu…”, spuse ea, roșind dintr-o dată, „nu am vrut să spun

asta, cu siguranță că nu asta am vrut să spun; ar fi lipsit de respect din

partea mea.”

„Absolut deloc”, am zis eu. „Așa o fi, cum spui.”

„Bine”, spuse ea, „este adevărat că asta cred, dar n-a fost poli-

ticos să o spun.”

„Mulțumesc totuși că ai zis. Dar nu contează cum sunt eu. Aș

vrea mai întâi să te întreb despre tine și apoi poți să-mi spui absolut tot

ceea ce dorești. Crezi ce spune Biblia?”

„Da, cu siguranță că da!”, zise ea, cu un ton acid.


110

„Îți propui să trăiești conform Bibliei? De exemplu, te rogi zilnic

lui Dumnezeu să te ierte și să te mântuiască?”

„Nu!”, răspunse tânăra, cu un accent deloc respectuos.

„Dar nu-ți poruncește Biblia să te rogi, „Căutați pe Domnul

câtă vreme se poate găsi; chemați-L, câtă vreme este aproape” (Isaia

55:6)?”.

„Da, știu asta, dar nu cred în depravarea totală.”

„Nu contează. Nu te-am întrebat dacă crezi în așa ceva. Dar

presupun că tu ești convinsă că ești o păcătoasă, nu?”

„Da, evident”, replică tânăra cu nerăbdare.

„Și ai nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu?”

„Da.”

„Atunci cauți acest lucru?”

„Nu.”

„N-ar trebui să cauți iertarea?”

„Da, presupun că da.”

„Ei bine, atunci vei începe fără întârziere să cauți mântuirea?

Și să acționezi în funcție de ce știi că trebuie să faci, pentru a fi mântu-

ită?”

„Vedeți, eu și dumneavoastră nu putem să cădem de acord”,

spuse ea.


111

„Nu te îngrijora de asta. Putem fi de acord cu un lucru: eu gân-

desc exact la fel cum gândești și tu, anume că trebuie să-L cauți pe Dom-

nul. Dar tu nu ești de acord cu tine însuți. Viața ta intră în dezacord cu

conștiința ta. Tu nu te împotrivești mie, ci te împotrivești propriei tale

rațiuni și bunului simț – ești împotrivitoare față de datoria pe care cu-

noști că o ai, prin faptul că trăiești o viață lipsită de rugăciune. Mă sur-

prinde că o tânără cu o minte atât de ageră să facă acest lucru. Pur și

simplu te supui dorințelor unei inimi rele și înșelătoare. Nu îți cer să

gândești la fel cum gândesc eu sau să simți ceea ce simt eu. Tot ce îți cer

este să acționezi conform Bibliei și bunului tău simț. Este vreun lucru

lipsit de rațiune, lipsit de bunătate sau caracterizat de bigotism dacă

îți cer așa ceva?”

„O, nu, domnule. Dar îmi pare rău că am spus că sunteți bigot”.

„Eu mă bucur de asta. Te respect pentru faptul că ai fost onestă.

Ai spus ce-ai simțit. Dar pune deoparte acel lucru. Tot ceea ce vreau este

ca tu să ai credință în felul tău, dar în acord cu Scriptura, Cuvântul lui

Dumnezeu. N-am venit aici să te forțez să faci ceva ca să fii pe placul

meu, sau să pun stăpânire pe tine, ci să discutăm rațional. Iar acum,

dă-mi voie să te întreb dacă crezi că este drept și sigur pentru tine să

ignori mântuirea, așa cum este clar că faci? Știu că îmi vei răspunde cu

toată franchețea.”

„Nu, nu cred că este corect acest lucru.”

„Te-ai mai gândit vreodată la asta?”

„Da, ca să fiu sinceră, m-am gândit cu ceva timp în urmă.”

„Sigur, dar cum se face că încă trăiești ignorând mântuirea?”

„Nu știu! Dar cei de lângă mine continuă să îmi vorbească – iar

eu cred că e un fel de batjocură, pentru că vorbesc într-un fel în care mă


112

simt provocată, iar mintea mea se întoarce împotriva credinței. Dacă

mi-ar vorbi așa cum îmi vorbiți dumneavoastră, și dacă ar avea răb-

dare să discutăm, și nu s-ar repezi la mine, dacă nu m-ar trata ca și cum

aș fi o prostuță, nu m-aș simți în felul acesta.”

I-am răspuns în felul următor: „Se poate ca rudele tale să fie

neînțelepte, dar intenția lor este bună. Ar trebui să îți amintești că cre-

dința nu trebuie blamată din cauza lipsei de înțelepciune a unora din-

tre ei. Iar acum, domnișoară dragă, aș vrea să te întreb cu seriozitate:

vei trata chestiunea mântuirii tale de acum înainte cu toată seriozita-

tea, conform Cuvântului lui Dumnezeu și cu rugăciune, străduindu-te

să fii mântuită? Vei face acest lucru, fără a mai amâna? Dacă nu ești

dispusă să faci acest lucru, dacă crezi că este cel mai bine și că este co-

rect și rațional să o ignori, dacă nu dorești să-ți mai spun nimic despre

asta, atunci te rog să fii deschisă și să spui, și nu te voi mai îndemna

deloc. Îmi voi cere scuze, dar voi rămâne la părerea mea. Nu vreau să te

plictisesc sau să te tratez nepoliticos. Ce vei spune? Vrei să plec și să nu

mai spun nimic?”

„Nu vreau să plecați.”

„Bine, vrei atunci să-L cauți pe Domnul?”

„Vreau să fiu mântuită”, a spus ea. „Dar n-aș putea crede vre-

odată în doctrina depravării totale. Această învățătură mi se pare dez-

gustătoare. Sună asemenea unei ipocrizii. Niciodată nu voi crede în ea.

Mi se pare complet dezgustătoare. Nu o să o cred vreodată.”

„Probabil că nu”, am spus eu. „Dar nu ți-am cerut să crezi în

această învățătură. Tot ceea ce îți cer este să te pocăiești acum de păca-

tul tău – să profiți de ziua harului, și să te pregătești pentru moarte și

cer. Te chem să nu mai iubești lumea aceasta punând-o în prim-plan –


113

să te lepezi de tine însuți și să Îl urmezi pe Hristos, așa cum știi că tre-

buie să faci. Atunci când vei încerca cu sinceritate să faci aceste lucruri,

vei începe să descoperi ceva legat de inima ta, un lucru pe care acum nu-

l cunoști.”

„Dar nu-mi plac doctrinele! Eu vreau o religie practică!”

„Acea religie practică este tocmai lucrul către care vreau să te

îndemn eu: practica rugăciunii, practica pocăinței, practica lepădării

de sine, practica iubirii lui Dumnezeu și a slujirii lui Dumnezeu cu cre-

dință. Nu-mi pasă de doctrine mai mult decât îți pasă ție, și nu vreau

să mi le însușesc doar de dragul lor. Tot ceea ce vreau este adevărul, care

să te călăuzească pe calea cea dreaptă și în siguranță, și vreau ca tu să

urmezi această cale.”

„Ei bine”, zise ea atunci, „dacă voi încerca să fiu religioasă, cu

siguranță că voi fi unitariană.”

„Fii unitariană, dacă Biblia și Duhul Sfânt te vor face așa. Nu-

ți fie teamă să fii unitariană. Dar ceea ce este important este să găsești

adevărul și să-l urmezi, conform Scripturii și judecății sănătoase. Stu-

diază-ți Biblia, și fă acest lucru din toată inima. Găsește calea dreaptă.

Roagă-te ca Dumnezeu să te călăuzească. Nu-ți găsi odihna până când

vei ști că Dumnezeu este Prietenul tău și tu prietena Lui. Te implor să

faci acest lucru, și spun asta pentru că doresc să fii fericită și nevino-

vată înaintea lui Dumnezeu. Iar acum, stimată domnișoară, spune-mi,

vei încerca să faci asta?”

„Da, domnule, voi încerca.”

„Mulțumesc pentru această promisiune. Și cred că Dumnezeu

te va binecuvânta.”


114

După câteva zile, tânăra a trimis după mine. Am găsit-o

foarte întristată. Mi-a spus că simțea că a dat de greu. A descoperit

că nu este un lucru ușor să fii creștin, așa cum se aștepta ea. Inima

ei era răzvrătită și împotrivitoare, și nu știa care era problema. Min-

tea îi rătăcea adesea. Lumea se interpunea pe calea ei. În loc să se

apropie tot mai mult de credință, părea că ea se îndepărtează tot mai

mult, pe fiecare zi ce trecea. Voia să știe dacă alți oameni au experi-

mentat aceleași lucruri, când au încercat să fie creștini.

I-am spus doar câteva lucruri, îndreptând-o către promisiu-

nile lui Dumnezeu, făcute acelora care Îl caută din toată inima. M-a

rugat să înalț o rugăciune alături de ea, și am făcut asta. Pe când m-

am ridicat să plec, m-a rugat din inimă să nu o neglijez.

După aproape zece zile a trimis din nou după mine. Am răs-

puns apelului ei. Mi-a spus cu lacrimi în ochi că niciodată nu își în-

chipuise cât de rea putea să fie. Mi-a spus că, pe cât încerca mai mult

să Îl iubească pe Dumnezeu și să părăsească păcatul, pe atât mai

mult inima ei i se împotrivea. Păcatele ei nu doar că i se păreau tot

mai mari, ci avea convingerea că practica păcatului era atât de na-

turală ființei ei pe cât era respirația. „Ce să mă fac?”, spuse ea. „N-am

pace zi și noapte! Hotărârile mele sunt la fel de slabe ca și apa.”

I-am repetat anumite pasaje din Scriptură. „În Mine este aju-

torul Tău... Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de

gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dum-

nezeul nostru, care nu obosește iertând... Nevoiți-vă să intrați pe ușa

cea strâmtă” (Osea 13:9, cf. KJV; Isaia 55:7; Luca 13:24).

M-am mai întâlnit cu ea de câteva ori. Mi-a spus că tulbură-

rile inimii și ale conștiinței au crescut în ea, că ispitele deveniseră

tot mai mari pe zi ce trecea și că i se părea că „nu a avut vreodată o

inimă atât de rea, încât să trebuiască să se lupte atât de aprig cu ea”.


115

Printre alte lucruri, a spus ea, unii creștini doreau să-i vorbească, și

ea nu găsea nici măcar cea mai mică dorință să-i asculte. Am sfătuit-

o să îi evite pe cât era posibil. Fără ca ea să știe, am cerut în privat

celor care tot încercau să o convingă să nu-i mai spună nimic. Am

descoperit că este uneori dificil să liniștești astfel de oameni.

Cândva mi s-a plâns din nou de încercările lor, și i-am cerut ca, ori-

când ar fi dorit cineva să intervină peste gândurile ei, să părăsească

imediat camera.

Ea a continuat în încercările ei însoțite de rugăciune să

ajungă la cunoștința mântuirii. În câteva săptămâni, ea a descoperit

pacea și bucuria în credința ei în Hristos. Mi-a spus că de-acum cu-

noscuse personal ce însemna depravarea totală, „dar”, spuse ea, „n-

aș fi crezut vreodată această învățătură dacă n-aș fi descoperit-o în

propria mea viață. Era exact așa cum mi-ați descris-o. Când am încer-

cat cu adevărat să fiu o creștină, așa cum este descris creștinul în Biblie,

am descoperit că inima mea era toată numai păcat și vrăjmășie față de

Dumnezeu. Și sunt sigură că nu m-aș fi întors vreodată la Hristos, dacă

Dumnezeu nu mi-ar fi arătat îndurare. Totul a fost doar har.”

„Acum cred în depravarea totală. Dar am învățat-o pe pielea

mea. Nu dumneavoastră m-ați convins de ea.”

„Nici n-am încercat vreodată”, am spus eu.

„Știu că n-ați făcut asta, și a fost bine ca eu să fiu lăsată sin-

gură cu Dumnezeu. Dacă ați fi încercat să îmi dovediți această învăță-

tură, sau dacă ne-am fi aventurat într-o dispută legată de unitaria-

nism, cred că n-aș fi ajuns vreodată să-L cunosc pe Mântuitorul meu.”

La scurt timp după aceea, ea a făcut o mărturisire publică a

credinței, și acum trăiește o viață fericită în credință.


116


117

15 TÂNĂRUL IRLANDEZ

Într-o zi foarte însorită de iulie, a sunat la ușa casei mele un

băiat având în mână un bilet și spunând că o doamnă îl trimisese să-

mi ceară să îl vizitez pe un tânăr bolnav. Atât acea doamnă cât și tâ-

nărul îmi erau necunoscuți. Nu auzisem niciodată de ei. Aceștia lo-

cuiau la o depărtare de peste trei mile de locuința mea, într-un alt

oraș și, așa cum am înțeles, doamna era membră într-o parohie slu-

jită de un alt păstor, care era plecat. N-am înțeles de la acel băiat de

ce trimisese după mine. Eram foarte ocupat, vremea era caniculară,

locul unde doreau ei să merg era foarte departe, și mi se părea că

mulți alți slujitori erau mai potriviți pentru această slujire. Din

aceste motive, am înclinat să îmi cer scuze că nu pot merge. Pe când

mă gândeam la aceste lucruri, băiatul, ca și cum mi-ar fi citit gân-

durile, a spus cu o oarecare nerăbdare în glas, „Dânsa a spus că tre-

buie să veniți”.


118

Am plecat, chiar dacă mi s-a părut că este un lucru chinuitor.

După ce am găsit strada și numărul casei, folosindu-mă de bilețelul

care-mi fusese trimis, am sunat la ușă și am întrebat de acel tânăr al

cărui nume era scris pe bilet. Am fost condus în camera lui. Stătea

într-un scaun, cu o carte în mână, și părea cumva palid și slăbit, dar

nu foarte bolnav. S-a ridicat pentru a mă primi. I-am spus cine eram

și că băiatul care îmi dăduse bilețelul îmi spusese că e bolnav. Tână-

rul n-a răspuns nimic, cu excepția unei mâini întinse și rugăminții

de a mă așeza. Am conversat asupra câtorva lucruri generale, în care

el a condus întotdeauna conversația. Dar nu mi-a spus nimic despre

motivul pentru care a trimis după mine. Dincolo de aspectul lui pa-

lid și de tusea ocazională, nu vedeam nimic în el care să indice pre-

zența vreunei boli grave. Mi-a povestit atunci câteva lucruri din vi-

ața personală. Era un tânăr irlandez, în vârstă de aproape 26 de ani,

educat într-unul dintre colegiile din Europa, studiase avocatura în

Irlanda și își propusese să profeseze în acest domeniu în țara lui, fi-

ind implicat în studiile sale aici, în America, vreme de doi ani. Era

un bărbat cu o înfățișare demnă, cu un limbaj foarte politicos, fluent

în conversație, bine manierat și cu o minte de o vivacitate evidentă.

Văzuse multe lucruri din această lume și mi-a spus că era mândru

de societatea în care crescuse. Dar, pe parcursul ultimelor șase luni,

de când sănătatea începuse i se deterioreze, s-a retras tot mai mult

în singurătate, așa cum fusese sfătuit de medicul său.

„Am fost obligat să schimb prietenia oamenilor vii din societate

cu cea a morților”, spuse el, „și, când ați intrat, mă distram citind car-

tea lui Tacitus, De Moribus Germanorum”.

Nu manifesta nicio înclinație de a dezvălui sau de a ne în-

drepta către subiectul vizitei mele. Dimpotrivă, părea să evite acest

lucru. A schimbat atât de des subiectul conversației, atunci când în-

cercam să o deschid, încât m-am simțit îndemnat să-l întreb deschis


119

dacă dorea să mă vadă pentru un anume motiv. A rămas tăcut pen-

tru o clipă, aparent pierdut în gânduri, apoi a replicat astfel:

„Cu siguranță că poate să pară foarte nepoliticos din partea

mea să spun că nu mi-am dorit să vă văd, știind că v-ați străduit atât

de mult să veniți de departe, prin praf și căldură. Dar cred că ar fi cu

adevărat nepoliticos să nu vă spun cu exactitate adevărul. Am o mă-

tușă în vârstă, care este o femeie foarte religioasă. Ea m-a presat foarte

mult să trimit după dumneavoastră, din prima zi de când am ajuns

aici, la izolare. Ea crede că nu mai am mult de trăit și mi-a vorbit ade-

sea pe tema religiei. Dar întrucât ea și eu nu gândim asemănător, mă-

tușa a insistat că ar fi mai bine să discut cu vreun slujitor al Evanghe-

liei, și în final subiectul a ajuns atât de urgent, încât mi-am dat con-

simțământul. Dar aș vrea să-mi permiteți să spun că n-aș fi avut nicio

ezitare, nici măcar una, dacă mi-aș fi imaginat că ea are de gând să mă

conducă la o formă atât de agreabilă de discuție, precum cea de față.”

„Mă bucur să te cunosc”, am spus eu, „și mă bucur că a stat în

puterea mea să vin la chemarea ta.”

„Ea a făcut apelul către dumneavoastră”, a răspuns el.

„Atunci când mi-am dat acordul să mă întâlnesc cu un păstor, am lăsat

la latitudinea ei să aleagă și să stabilească toate aceste lucruri, și ea v-

a ales pe dumneavoastră. I-am spus că alegerea ține de ea, întrucât ea

este religioasă și eu nu, și că voi judeca religia foarte mult în funcție de

felul de slujitor pe care îl va trimite la mine.”

I-am răspuns, „Trebuie să am grijă, așadar, cum mă port față

de tine, dacă tu spui că opinia ta cu privire la religie va depinde foarte

mult de acest lucru. Și presupun că, la rândul tău, îmi vei permite să

evaluez știința avocaturii în aceeași manieră.”


120

„Aaa”, a spus el, „mă simt obligat să obiectez cu privire la acest

lucru. Va fi regretabil dacă îți vei forma opinia cu privire la profesia de

avocat prin intermediul unui astfel de om ca mine.”

„Obiecția ta cu siguranță că nu îți aduce niciun avantaj”, am

spus eu. „Dacă vom ajunge cândva la o astfel de situație, va fi ușor să

întorc foaia împotriva ta. Dacă religia este un subiect mult mai com-

plex decât avocatura, atunci n-ar trebui să fie reprezentată de oameni

în aceeași măsură pe cât se procedează în cazul avocaturii? Și dacă obi-

ectezi cu privire la ideea ca eu să-mi formez o opinie cu privire la

această meserie prin impresia pe care o am cu privire la unul dintre uce-

nicii ei, atunci cu atât mai mult aș putea și eu să obiectez la ideea ta de

a-ți forma o opinie asupra religiei pe baza aceluiași principiu.”

„Ei bine, într-adevăr”, a replicat el, „nu am ce să răspund față

de acest lucru. M-ați dovedit greșit aici, de la bun început. Dar nu sun-

teți cumva avocat? Felul în care vorbiți indică acest lucru.”

„Nicidecum. Sunt doar un simplu predicator. Dar, întrucât mă-

tușa ta mi-a făcut onoarea să trimită după mine, ar trebui să mă simt

fericit să stau în prezența rudei ei. Locuiește prin apropiere?”

„Nu, locuiește la ceva distanță de aici. Trebuie să vă spun că

este o persoană foarte singuratică, trăiește mai degrabă izolată, chiar

dacă își petrece destul de mult timp în compania mea și mă îndoiesc că

ar fi interesată să vă vadă vreodată. Nu este atât de tânără pe cât era

cândva. În tinerețe, a fost o femeie frumoasă, o femeie elegantă, și eu îi

spun că mândria ei este ceea ce o ține departe de prieteni, pentru că nu

mai este la fel de frumoasă pe cât era cândva. Dar ea pare să creadă că

acea idee este o reflectare a religiei sale. Se minunează că pot să mă gân-

desc la astfel de lucruri și că nu pot avea simțul și sobrietatea suficiente

care să treacă dincolo de aceste gânduri mărunte.”


121

„Care sunt aspectele în care tu și ea diferiți în chestiunea reli-

giei?”

„Cu adevărat, domnule, nu cred că pot răspunde acestei între-

bări. Niciodată n-avem diferențe de opinie, poate doar pentru că ne ex-

primăm politicos unul altuia. Dar, chiar dacă ea este o femeie cu o

minte foarte ageră, după opinia mea, ideile ei sunt mult prea rigide.”

„Poate că ea a cercetat chestiunea religiei mai mult decât tine.”

„N-am nicio îndoială”, a spus el, „că ea a petrecut mai mult

timp asupra acestui subiect. Dar mintea mea nu este formată așa încât

să ia toate lucrurile prin credință. Eu vreau cunoaștere. Nu sunt pregă-

tit să-mi supun mintea ipotezelor și dogmatismului.”

„Mă bucur foarte mult să te aud spunând asta”, am răspuns

eu, „dar poate că tu și eu am putea să nu fim de acord în ceea ce privește

înclinația mătușii tale față de ipoteze și dogmatism. Noi nu obișnuim

să facem lucrul acesta în religie. Aș îndrăzni să spun că mătușa ta nu se

face vinovată de asta. Și fac asta pentru că știu că noi, cei care susținem

cauza religiei, nu suntem nici creduli, nici dogmatici și nici oameni care

aleargă după orice fel de ipoteze. Dimpotrivă, cei care resping religia

sunt ei înșiși printre cei mai creduli și mai dogmatici oameni.”

„Într-adevăr”, spuse el, „ați descărcat toate armele către

mine.”

„Nicidecum. Tu ai aruncat această acuzație cu privire la mă-

tușa ta iar eu, în calitate de apărător al ei, am preluat acest caz. Sunt

pregătit să o apăr, încă din prima clipă când ai fi capabil să identifici

orice aspect clar al discordanței între tine și ea.”


122

„Mă simt obligat să vă acord creditul pentru galanteria dum-

neavoastră deosebită”, a spus el. „Spiritul cavaleresc este foarte lăuda-

bil, dacă mă uit că sunteți gata să luați apărarea unei doamne care vă

este cu totul străină, și sunteți pregătit să îi apărați opiniile, chiar și

atunci când nu le cunoașteți.”

„Nu risc nimic, totuși”, am spus eu. „Și sunt pregătit să susțin

lucrurile pe care le-am discutat acum un minut, și orice alte aspecte. Ai

menționat faptul că ea ia lucrurile prin credință – că crede în tot felul

de ipoteze și dogmatism.”

„Da, am spus asta. Dar nu m-am referit în particular la ea. Mă

refer în general la oamenii religioși.”

„Așa am și presupus. Dar acum te întreb ce înțelegi prin asta,

prin faptul că noi credem în niște prezumții, sau că dogmatizăm? Este

o formă de dogmatizare diferită decât cea pe care voi, avocații, o folo-

siți?”

„Ei bine, ca să spun adevărul, m-am referit la ceea ce mătușa

mea spune constant despre Dumnezeu. Mi se pare că pleacă de la pre-

zumția existenței Lui, a caracterului Lui și a domniei Lui peste noi. Răs-

punsul meu constant față de ea este că eu vreau cunoștință, nu prezum-

ții.”

„Foarte bine”, am spus eu, „acesta este un aspect clar al dife-

renței între tine și ea. Hai să îl fixăm cu claritate în minte, și apoi vom

aduce acest aspect înaintea tribunalului rațiunii noastre. Întrebarea

este aceasta: Ne sunt oare cunoscute existența, caracterul și stăpânirea

lui Dumnezeu? Sunt aceste lucruri chestiuni care țin de cunoaștere? Eu

susțin, în numele mătușii tale, că da. Dar tu negi asta.”


123

„Adevărat”, a spus el. „Aceasta este întrebarea. Și întrucât

dumneavoastră sunteți persoana care aduce în discuție această chesti-

une, trebuie să deschideți cazul. Afirmațiile dumneavoastră sunt cele

supuse testului. Aduceți-vă mărturia. Eu doar trebuie să resping și să

arăt că dovezile pe care le aduceți sunt insuficiente.”

„Foarte bine”, am spus eu. „Până aici suntem de acord. Eu voi

începe argumentația. Chestiunea care stă înaintea noastră cere cunoș-

tință. De aceea, vreau să lămuresc o chestiune preliminară, și putem să

cădem de acord asupra ei fără vreo altă dezbatere. Îți pun următoarea

întrebare – Ce este cunoașterea?”

„M-ați luat prin surprindere”, spuse el, un pic confuz și ezi-

tant.

„Cu siguranță”, am spus eu, „întrebarea este una legitimă, și

acum ține de tine să răspunzi. Tu ești cel care se plânge de mătușa ta,

anume că ea nu posedă cunoștință asupra unui subiect anume, pe care

încearcă să ți-l supună atenției. Suntem aici să examinăm această în-

trebare și, de aceea, trebuie să știm despre ce vorbim, așa încât să ne

înțelegem unul cu altul. Tu spui că vrei „cunoștință”, iar eu întreb ce

vrei să spui prin asta? Îți ofer o oportunitate bună de a explica termenul

folosit de tine.”

„Dar, domnule”, spuse el, cu un zâmbet forțat, „aș îndrăzni

să spun că și dumneavoastră și eu folosim acest cuvânt foarte comun în

același sens.”

„Îmi cer iertare”, am spus eu. „În profesiile noastre, nu ne per-

mitem să fim conduși de prezumții: nu luăm nimic prin credință, nu

dogmatizăm niciodată.”


124

Tânărul a râs cu poftă la acest lucru și a răspuns: „Cred că am

lipsit de multă vreme din barou. Agerimea minții mele n-a fost exersată

suficient pentru acest proces. M-ați depășit iarăși.”

„O”, am spus eu, „nu claritatea ta este de vină, ci prezumțiile

tale, faptul că iei lucrurile prin credință, dogmatic.”

„Ei bine”, a spus el, „întrucât îmi aparține acest punct, îmi veți

face favoarea să răspund eu acestei întrebări. Îmi voi asuma răspunsul,

dacă voi putea, fără a afecta cauza.”

„Cu toată bunăvoința”, am spus eu. „Dar acesta este un subi-

ect serios și de o importanță majoră. Este de cea mai mare importanță

în viața aceasta. Hai să îl tratăm într-o modalitate atentă și serioasă.”

„Cu siguranță voi face așa”, a spus el.

„Cunoașterea”, am răspuns eu, „este întemeiată pe certitu-

dini. Ceva trebuie să fie sigur, altfel nu poate fi cunoscut. Cunoașterea

constă din observarea acelei percepții pe care mintea o are asupra rea-

lităților, asupra faptelor, cărora le atribuie o anume certitudine sau un

anume grad de adevăr. Ea există în minte. Realitățile pot exista uneori

în afara minții, alteori în interiorul ei. Dar ele există dinainte, iar

atunci când mintea le studiază și le cunoaște, ea capătă cunoaștere.

Această observare are loc prin ceea ce noi denumim dovezi sau probe.

Iar aceste dovezi vor fi variate, după cum sunt variate și subiectele cu-

noașterii, sau certitudinile. Există o categorie de dovezi ale cunoașterii

matematice, o altă categorie ale cunoașterii legale, o alta ale cunoaște-

rii istorice. Dar fiecare este bună în locul ei și suficientă. N-ai putea să

te aștepți din partea mea să-ți dovedesc un adevăr în aspectele morale

sau istorice printr-o demonstrație matematică. Sau să-ți dovedesc un

adevăr despre suflet prin vederea ochiului, care nu îl poate distinge.


125

Sau cu privire la un adevăr legat de Dumnezeul invizibil, prin interme-

diul autorității unei cărți sau cod de legi, precum cel al lui Blackstone,

Starkie sau Vattel. Dar ceea ce fac dovezile sau probele, atunci când

sunt potrivite și juste, este să conducă la o înțelegere rațională. Să fur-

nizeze acea înțelegere prin cunoaștere. Și asta pentru că ele fac posibilă

constatarea unei realități, a unei certitudini, așa încât conving mintea

asupra acelui fapt. Iată ceea ce denumesc eu cunoaștere. Ești de acord

cu această explicație?”

Tânărul a replicat: „Nu găsesc nicio greșeală în această defini-

ție. Iar dacă religia ar fi atât de clară și sigură pe cât este această defi-

niție, n-aș putea s-o resping.”

„Dar religia este în aceeași măsură clară și sigură, indiferent ce

ai gândi despre ea.”

„Dar”, spuse el, „cum aplicați definiția pe care ați dat-o la

ideea de existență a lui Dumnezeu? Care sunt dovezile existenței Lui?”

„Sunt numeroase dovezi, domnule, și unele potrivite. Simpla ta

existență este una dintre ele, și nu una măruntă. Tu ești un rezultat al

existenței lui Dumnezeu. Există o cauză undeva, o cauză suficientă

pentru producerea unui astfel de efect. Acea cauză, indiferent cum am

denumi-o, este Dumnezeu. Nu te-ai creat singur. Părinții tăi, înaintașii

tăi, oricât te-ai duce înapoi în istorie, în genealogia ta, nu s-au creat de

la sine. Propria ta minte atribuie o cauză undeva, în trecut, o cauză ori-

ginală, iar acea cauză este Dumnezeu. Tu ești la fel de real pe cât este

de sigur că există un astfel de Dumnezeu, pentru că tu însuți ești conse-

cința existenței Lui. Și știi acest lucru la fel de bine ca mine. Poate nu în

același fel, dar totuși la fel de sigur. Și știi că ești rezultatul unei cauze

inteligente. Bunul tău simț nu va permite să crezi că tu și eu, la fel ca și

toți strămoșii tăi, am apărut la voia întâmplării, dintr-un accident. N-

o să observi norocul sau șansa operând într-un astfel de mod. Nu vei


126

arunca niciodată praful în aer și să descoperi că acesta se întoarce că-

zând pe pământ sub forma unui om sau a unei maimuțe. Dacă ai găsi

o mașină care ar avea în ea a zecea parte din manifestările intenției, a

puterii și îndemânării care se găsesc în trupul tău muritor, n-ai putea

să nu crezi că o anume minte a conceput-o și că o anume putere, dincolo

de ea, a adus-o în existență. Ai cunoaște acest lucru la fel cum ai cu-

noaște orice altceva. Dovada perfectă se află înaintea ochilor tăi. Și

trupul tău viu, mintea ta capabilă de gândire sunt dovezi perfecte ale

existenței, puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu. Nu există prezumție

sau dogmatism în această gândire. Este doar rațiune rece și certă, care

conduce la o concluzie inevitabilă, iar concluzia înseamnă cunoaștere.

Plecând de la același principiu, întregul univers, cu ființele care

îl locuiesc, raționale și iraționale, cu stelele și cometele lui, cu fluturii și

balenele, cu văile și munții lui, sunt dovezi ale existenței și puterii lui

Dumnezeu. Și fiecare schimbare, fiecare mișcare din univers reprezintă

o dovadă care vorbește despre El. Rațiunea noastră ne spune că acestea

nu sunt lipsite de o cauză care le-a produs. Cauza este Dumnezeu.”

Tânărul irlandez a ascultat toate acestea cu o atenție deose-

bită. Părea să soarbă fiecare cuvânt. Mă gândeam că atenția cu care

m-a ascultat l-a obosit, dar el a spus că nicidecum, ba dimpotrivă, i-

a plăcut să gândească. „Dar”, a spus el, „m-ați condus într-o nouă

lume a gândirii. Afirmațiile pe care le-ați făcut sunt foarte curajoase

și, înainte de a ajunge la vreo concluzie, trebuie să analizez aceste subi-

ecte în mintea mea.”

„Să revin mâine pentru a continua discuțiile noastre?”, am

spus eu.

El mi-a răspuns, „N-aș putea să am această așteptare de la

dumneavoastră, dar dacă n-ar fi prea mult, mi-ar plăcea să vă revăd


127

mâine. Nu trebuie să vă gândiți că mă obosiți. Aș putea studia sau vorbi

întreaga zi.”

L-am vizitat din nou a doua zi. Părea bucuros să mă vadă și

a început imediat să vorbească despre discuția pe care o avusesem

cu o zi înainte.

„Trebuie să recunosc”, a spus el, „că afirmațiile dumneavoas-

tră curajoase de ieri m-au uimit. M-am gândit tot timpul la argumen-

tația pe care ați făcut-o. N-aș putea să o resping. Acea idee legată de

orice schimbare care este un efect al unei cauze, și că mintea omenească

îi atribuie o cauză, ca și faptul că în felul acesta căpătăm cunoaștere,

mi s-a părut ceva nou. Chiar găsesc că mult din ceea ce oamenii denu-

mesc cunoaștere izvorăște în mod precis din astfel de lucruri. Și totuși,

nu mă simt pe deplin satisfăcut. Am fost obișnuit să cred că existența

lui Dumnezeu este cel puțin îndoielnică și că dovezile ei sunt foarte ob-

scure, iar când ați adus existența mea ca dovadă a existenței Lui, acest

lucru m-a uimit. I-am spus adesea mătușii mele că noi știm foarte puțin

despre suflet, că înțelegem materia, dar sufletul trece dincolo de capa-

citatea noastră de cunoaștere, fiind un mister total pentru noi. Iar

acum, chiar dacă n-aș îndrăzni să resping poziția dumneavoastră sau

argumentele pe care le-ați adus, totuși mi se pare că am un anumit grad

al cunoașterii și certitudinii cu privire la aspectele materiale, grad pe

care nu-l pot căpăta în ceea ce privește sufletul. Aș vrea să vă aud argu-

mentele cu privire la acest aspect.”

„Am spus că aceasta este o simplă impresie, una comună, e ade-

vărat, dar eronată. Și poate că există unele argumente firave în favoa-

rea ei. Majoritatea, dacă nu chiar toate ideile noastre primare ajung în

mintea noastră prin intermediul simțurilor. De aceea, atunci când o as-

tfel de idee, precum cea a sufletului, ne este prezentată, întrucât el este

un lucru pe care nu-l putem vedea, nu-l putem auzi, nu-l putem atinge,

nu îl putem aduce în imediata apropiere sau nu putem ajunge la el prin


128

intermediul simțurilor trupești, ideea aceasta pare că trece dincolo de

capacitatea minții, rămânând într-o obscuritate adâncă, încețoșată,

misterioasă. Dacă ochii l-ar putea vedea, dacă mâinile ar putea să-l

atingă, oamenii n-ar manifesta niciun fel de îndoială sau incertitudine

aparentă cu privire la suflet. Dar întrucât aceste lucruri nu sunt posi-

bile, și întrucât ideea de suflet poate ajunge la ei printr-un alt canal de

cunoaștere, de exemplu, prin comparație, relaționare, sau prin a trasa

liniile de legătură între cauză și efect, ori prin alte astfel de mijloace,

întreaga învățătură cu privire la suflet pare să fie privită de către oa-

meni ca și cum ar avea o însemnătate încețoșată, asemenea unui vis

sau a unui lucru lipsit de substanță. Dar aceasta este doar starea minții

noastre din acest moment. Incertitudinea aparentă nu este una reală,

este doar o impresie. Acesta este motivul pentru care nici nu îndrăznești

să contrazici argumentele aduse ieri. Rațiunea ta percepe adevărul lor,

dar impresia și prejudecățile tale sunt îndreptate împotriva acestui

adevăr. Și întrucât m-am îndreptat către acest subiect, voi continua,

dacă îmi vei permite. Ca urmare a naturii noastre, aflată aici și mani-

festată preponderent în trup, majoritatea dintre noi vorbim mai mult

despre lucrurile materiale, despre lucruri pe care simțurile noastre le

percep, decât despre lucrurile spirituale. De dimineață până seara ne

folosim de organele noastre senzitive în ocupațiile noastre obișnuite.

Mare parte din lucrurile pe care le cunoaștem, le cunoaștem în acest fel.

De aceea, atunci când ne îndreptăm atenția către ideea de imateriali-

tate, intrăm pe un teren nou, unde suntem aproape străini și, de aceea,

nu ne putem simți ca printre realitățile familiare și bine-cunoscute pe

care le cunoaștem prin simțurile noastre.”

Tânărul a răspuns la aceasta, „Vreți să spuneți astfel că cu-

noașterea omenească cu privire la suflet este la fel de clară și sigură ca

și cea privitoare la lucrurile materiale?”

„Cu siguranță, domnule. Tocmai aceasta susțin eu și arăt că

ideea de imperfecțiune în ce privește cunoștința noastră legată de suflet


129

este doar o impresie și rodul prejudecăților noastre. Mintea noastră s-a

așezat într-o poziție împotrivitoare și s-a lăsat amăgită de o minciună

atunci când oamenii declară că „știm puține lucruri despre suflet, pu-

tem înțelege ce este materia, dar sufletul este dincolo de capacitatea

noastră de înțelegere.””

„Precis ați vorbit cu mătușa mea!”, răspunse el.

„Nu, domnule. N-am întâlnit-o, chiar dacă mi-ar plăcea foarte

mult să o cunosc.”

„Credeam că ați vorbit cu ea”, spuse el, „căci am făcut acea

afirmație, pe care tocmai ce ați condamnat-o, de mii de ori față de ea.

Și m-am gândit că v-a spus acest lucru.”

„Nu pot să nu afirm”, am replicat eu, „că aceasta este poziția

mea și nu o pot retracta. Dacă nu-ți vei retrage afirmația, mă voi simți

obligat să demonstrez falsitatea ei.”

„Nu mă simt pregătit să o retrag deloc”, spuse el, „iar dacă

aveți curajul suficient pentru a încerca să arătați că este greșită, sunt

sigur ca nu veți refuza să faceți asta. Și dacă nu vă cer prea mult, vă

asigur că îmi va face plăcere să aud ce aveți de spus.”

„Ei bine”, am spus eu, „se pare că avem divergențe de păreri, și

am multe de spus, poate mai mult decât ești gata să auzi.”

„Nu mă simt deloc obosit. Și nu-mi este teamă de nimic. V-am

spus că îmi place să gândesc, și îmi face plăcere să îmi puneți mintea la

lucru.”

„Atunci”, am spus eu, „mă voi pune pe treabă. Vreau să admit,

de la bun început, faptul că cunoașterea noastră cu privire la materie


130

vine într-un astfel de mod încât acea cunoaștere are o vivacitate și ade-

sea oferă o impresie mai puternică, dar care nu aduce în mod necesar o

profunzime mai mare decât cea câștigată în alt fel. Noi avem un orga-

nism caracterizat de simțuri, care ne aduce în contact cu materia. Ner-

vii noștri sunt afectați de ea. Prin această mașinărie a simțurilor, sen-

sibilă și inexplicabilă, căpătăm impresii și cunoaștere, și ne asigurăm

de certitudinea realității, lucru care nu cere procese de reflecție pro-

funde sau îndelungate, nici cercetarea dovezilor. Vedem soarele și acest

lucru ne este suficient. În momentul în care îl avem înaintea ochilor,

căpătăm și cunoștința existenței lui. Auzim tunetul și, de asemenea, ne

este suficient. În momentul în care îl auzim, în exact acel moment, că-

pătăm și cunoștința existenței lui. Nu avem nevoie de vreo altă exami-

nare a dovezilor.

Dar această mașinărie a simțurilor și această rapiditate și ca-

racter instantaneu cu care ea funcționează, conferă cunoașterii pe care

o căpătăm în acest fel o forță, o impresie și o vivacitate deosebite. Dar

este asta totul? Avem noi vreo certitudine mai mare ca aceasta cu pri-

vire la lucrurile pe care le vedem, la cele pe care le auzim, la cele pe care

le atingem, dacă o comparăm cu certitudinea pe care o căpătăm cu pri-

vire la lucrurile asupra cărora raționăm și căutăm ca existența lor să

ne fie demonstrată? Putem să ne încredem în mecanismul nervilor

noștri mai mult decât putem să avem încredere în tabla înmulțirii sau

în procesele matematice ale astronomiei? Poate fi mai ușor decât să ne

încredem în filosofia profundă a legii? Fără îndoială, ea este mai pal-

pabilă, pentru că ajunge la noi prin mecanismul simțurilor, dar ne

poate face să raționăm greșit, atunci când simțurile funcționează gre-

șit. Dar putem să fim siguri de faptul că procesele matematice ar putea

să ne amăgească? În cunoașterea căpătată prin simțurile noastre, pu-

tem să ne folosim doar de acțiunile noastre: nimeni altcineva nu se

poate folosi de nervii noștri, de simțul văzului, al auzului sau al gustu-

lui nostru. În cunoașterea pe care o căpătăm prin matematică, sau în

alte moduri asemănătoare, noi folosim aceleași procese pe care și alții


131

le-au folosit înaintea noastră, și pe care alții le folosesc în jurul nostru.

De aceea, putem să ajungem să ne simțim întăriți în concluziile noastre

prin contribuția altora, și să subliniem certitudinea pe care o avem în

cunoștința noastră, dacă este nevoie, printr-o comparație a calculelor.

Procesele prin care ceilalți au ajuns la cunoștința lor, la siguranța cu

privire la acele adevăruri, pot să devină și procesele noastre. Dar nu ne

putem folosi de ochii altui om, de urechile altui om sau de sistemul ner-

vos al altuia. Tot ceea ce putem face este să preluăm mărturia oameni-

lor care le folosesc și astfel, cunoștința noastră se rezumă la mărturia

lor, nu la folosirea simțurilor acestor oameni. Întrucât suntem limitați

în ce privește folosirea mașinăriei simțurilor noastre, și nu putem să fo-

losim sistemul nervos al altcuiva, nu ne putem bucura astfel de unul

dintre avantajele certitudinii pe care o putem avea ca urmare a folosirii

cunoștințelor de matematică și a altor aspecte care țin de rațiune. Pu-

tem să ne folosim de puterea de rațiune a altui om în a ajunge la certi-

tudinile proprii, dar ochii lui sunt ai lui, și noi nu ne putem folosi de ei.

Putem adăuga mărturia unui om la cea a unui alt om, și tot așa, și să

facem din toate acestea o dovadă suplimentară pentru dovezile noas-

tre, ajungând astfel la o certitudine crescută în lucrurile pe care le cu-

noaștem. Dar nu putem face acest lucru în ce privește cunoștința deri-

vată din simțurile noastre, pentru simplu motiv că nu putem împru-

muta sistemul nervos al altui om. Ceea ce rezultă din toate acestea este

în mod cert că, în loc să ajungem la o temelie mai solidă a certitudinii

în cunoștința derivată direct din simțuri, ajungem dimpotrivă la o cer-

titudine mai redusă decât cea care provine din alte moduri de cunoaș-

tere.”

„Doar nu vreți să spuneți”, m-a întrerupt dintr-o dată tânărul

irlandez, „că am putea avea îndoieli cu privire la cunoștința pe care o

căpătăm prin simțul vederii sau al auzului?”


132

„Nu tocmai asta”, am răspuns eu. „Dar aici eu compar funda-

mentele diferite ale cunoașterii. Și recunosc că cunoașterea prin sim-

țuri este mai impresionantă datorită, în primul rând, a sistemului ner-

vos de care se folosește și, în al doilea rând, datorită influenței ei in-

stantanee. Ea transmite imediat informație către minte. Oferă impre-

sii în secunda respectivă. Dar dacă aceste impresii clare nu reprezintă

totul, și dacă există cu adevărat o certitudine superioară aceleia care

provine prin intermediul simțurilor, atunci orice om ar trebui să în-

cerce să descopere în ce constă acea certitudine sau de ce anume ține ea.

Dar el nu poate spune nimic despre asta. Cu adevărat, el nu poate con-

cepe nimic în legătură cu ea. Pot spune de ce cred ceea ce văd mai repede

decât să cred mărturia unui necunoscut. Și este adevărat că am cunos-

cut oameni care aduc mărturii false, și asta mai des decât am trăit ex-

periența când ochii mei să mă înșele. De aceea, am tendința de a găsi

mai multă certitudine în ceea ce văd cu ochii mei. Dacă vecinul meu nu

poate spune de ce cunoașterea lui venită prin intermediul simțurilor îi

oferă mai multă certitudine decât cunoașterea care vine într-un alt fel,

și chiar dacă el crede această realitate, trebuie să mă gândesc că el este

un om foarte imperfect. Chiar dacă aș putea să am încredere în ochii

mei, eu nu pot să am încredere în puterea lui de rațiune. Adevărul este

că e o chestiune care ține de prejudecată când oamenii gândesc că ei pot

cunoaște ceva prin intermediul simțurilor la un nivel superior de certi-

tudine decât prin alte căi. Există o impresie vie în cunoașterea căpătată

prin intermediul simțurilor, iar această prospețime și tărie este adese-

ori confundată, atribuindu-i-se un grad suplimentar de certitudine. De

aceea, ideea atât de răspândită printre oameni că simțurile sunt mij-

loace mai sigure de ajungere la certitudine în privința cunoașterii, este

cu totul falsă. Putem să fim la fel de siguri plecând de la fundamente

diferite. Nu este adevărat faptul că, chiar dacă avem o cunoaștere clară

asupra materiei, avem doar o cunoaștere îndoielnică asupra sufletului,

pentru că sufletul nu ajunge să fie cunoscut prin intermediul simțuri-

lor. Această idee a fost percepută greșit din cauză că s-a făcut confuzie


133

între prospețimea și puterea impresiei dată de simțuri și tăria dovezii.

Ea presupune ceea ce nu este adevărat, anume că alte feluri de dovezi

nu sunt egale în valoare atunci când sunt puse în comparație cu dove-

zile aduse de simțuri – anume că noi nu putem cunoaște, pentru că nu

am văzut.”

Tânărul a spus atunci, „Dacă mătușa mea ar fi aici în clipa

aceasta, s-ar bucura să mă vadă. Am redus-o adeseori la tăcere spu-

nându-i că aș crede în Dumnezeu dacă L-aș vedea.”

„Nu ești singurul care are o astfel de opinie”, am răspuns eu.

„Mulți au spus asta. Dar nu este decât o prezumție săracă, un dogma-

tism vrednic de milă. Această gândire pleacă de la presupunerea că

există o suspiciune justă în ce privește toate dovezile, cu excepția dove-

zilor colectate prin intermediul simțurilor. Dar această prezumție este

falsă. Cât de departe intenționează să meargă această îndoială cu pri-

vire la suflet? Care este mai precis fundamentul ei? Dacă acest funda-

ment poate fi definit în vreun fel, atunci el constă din faptul că un

anume grad de incertitudine este atașat tuturor acelor aspecte care nu

pot fi dovedite prin simțurile noastre. Acest lucru este implicat în însăși

limbajul pe care oamenii îl folosesc. Ei spun că, „dacă ochii mei ar putea

vedea, dacă mâinile mele ar putea atinge, atunci voi cunoaște. Dar nu

pot să văd și nici să ating sufletul”. Ei bine, dar acum, dacă nu am putea

cunoaște nimic altceva decât obiectele pe care le putem cunoaște prin

simțurile noastre, atunci cunoașterea noastră ar fi extrem de limitată.

Știe oare acest om că el are un suflet? Nu l-a văzut niciodată, nu l-a

atins niciodată, și nu poate să îl guste vreodată. Știe omul că are rați-

une, sau puterea rațiunii, sau a minții? El nu-și poate vedea mintea și

nici nu o poate atinge. Așadar, cum poate, pe baza principiilor proprii,

să știe cu certitudine că are aceste lucruri? Unde se va sfârși îndoiala

lui? El este obligat să se îndoiască cu privire la faptul că are un suflet,

cu privire la faptul că are imaginație, memorie, rațiune. El este cu ade-

vărat obligat să se îndoiască chiar și de faptul că are puterea de a se


134

îndoi, pentru că n-a văzut-o niciodată, n-a atins-o, n-a gustat-o, și n-a

auzit-o vorbind. Dacă vrea să fie consecvent cu gândirea sa, omul va

trebui să se lepede de aproape tot ceea ce poate denumi cunoaștere

certă, cu excepția domeniului material și acelui domeniu de dovezi care

țin de sfera simțurilor lui, a mâinilor, ochilor și urechilor lui. Pe baza

principiilor de acest fel, el nu poate cunoaște cu certitudine nimic mai

mult decât îi oferă simțurile. Aceasta este absurditatea care stăpânește

mintea oricărui om care exclamă, „Nu putem ști mai nimic despre su-

flet, căci suntem siguri doar cu privire la materie, întrucât simțurile

noastre pot să o perceapă.””

Tânărul meu prieten părea surprins. Mi-a răspuns atunci,

„Pare că ați întors situația împotriva mea. Se pare că ați dovedit că pă-

catul prezumției este mai degrabă al meu decât al mătușii mele.”

„Așa și este”, am spus eu.

„Bine”, zise el, foarte gânditor și grav, „cred că așa stau lucru-

rile în final! Cred că voi merge înaintea ei să mărturisesc acest lucru.”

„Sper că Îi vei mărturisi și lui Dumnezeu”, am replicat eu, „căci

păcatul tău de a prezuma unele lucruri este mai odios față de El decât

față de mătușa ta.

Dar n-am încheiat lucrurile în această privință. Mai este un lu-

cru despre care vreau să discutăm. Mai există altă prezumție în lucrul

pe care îl combat. Ideea ta este că putem avea o certitudine a cunoaște-

rii cu privire la materie pe care nu o putem căpăta în ceea ce privește

sufletul, pentru că simțurile noastre furnizează dovezi cu privire la ma-

terie, nu și cu privire la suflet. Aceasta este o simplă prezumție, și este

una falsă. N-ai nicio dovadă clară cu privire la suflet? Când îți miști

limba și îți prezinți argumentele, nu sunt mișcarea și argumentele în ele


135

însele dovezi ale unei minți nevăzute? Ele sunt dovezile clare a ceva ne-

văzut, din punctul meu de vedere. Pentru că eu văd mișcarea și aud ar-

gumentele. Ai putea să-mi spui că aspectul material al limbii, simpla

existență materială a ei, este cauza ultimă pentru care ea se mișcă după

bunul ei plac și rostește argumente în puterea sa proprie? Dacă nu,

atunci mișcarea pe care eu o văd și argumentele pe care le aud sunt do-

vezi palpabile ale existenței unui suflet nevăzut, care dictează mișcarea

limbii și formularea argumentelor. Chiar dacă simțurile mele nu ajung

în mod direct la suflet, totuși ele pot constata cu ușurință efectele acelui

suflet – anume mișcarea limbii și argumentele ce pot fi auzite – care vin

dintr-o minte nevăzută. Astfel, chiar simțurile mele îmi furnizează o

dovadă asupra existenței acelei minți, o dovadă la fel de clară și de si-

gură pe cât aș putea primi atunci când ochii mei ar putea să vadă acea

minte. Ochii pot să vadă efectele ei – consecințele ei – semnalele ei, la fel

de clar pe cât am putea privi orice alt lucru, chiar material. Semnalele,

urmele, efectele, nu pot veni din nicio altă parte. Ele trebuie să vină din

minte. Un argument rațional trebuie să fie produsul rațiunii. La fel de

cert este să aud argumentele minții rostite pe buzele unui om pe cât sunt

de sigure argumentele ce vin din dovezile căpătate prin intermediul

simțurilor mele, și care îmi arată că există undeva o minte, un suflet

care a dictat mișcarea buzelor și care a conceput argumentul. De aceea,

o astfel de prezumție este falsă, când cineva spune că nu are nicio do-

vadă clară a existenței sufletului, și de aceea nu poate cunoaște mai ni-

mic despre acesta.”

Atenția tânărului meu prieten irlandez fusese clar ațintită

asupra fiecărui cuvânt pe care îl rostisem. Atunci când am făcut o

pauză, el a rămas tăcut vreme de câteva minute. În final, mi-a spus

următoarele:

„M-ați convins cel puțin de un lucru. Cred că adesea m-am si-

tuat pe un teren fals. Și totuși, chiar dacă nu sunt pregătit să accept în

totalitate poziția dumneavoastră, mi se pare că argumentele pe care le-


136

ați adus sunt inatacabile. Totuși, modalitatea în care reacționați, ple-

când de la efect la cauză, pare să aibă o eroare în ea. Cel puțin, această

argumentare este atât de nouă pentru mine, încât mă simt cumva

pierdut, chiar dacă totul mi se pare perfect de clar. Suntem noi, după

toate acestea, atât de siguri cu privire la relația dintre cauză și efect?”

„Da, la fel de sigur pe cât suntem de orice alt lucru. Pot exista

taine de nepătruns în anumite aspecte ale unui subiect, la fel cum sunt

în orice alt domeniu, dar noi n-am discutat despre aceste lucruri. Doar

m-am folosit de principiul clar al bunului simț, anume că efectele,

schimbările, mișcările, trebuie să aibă toate o cauză. Prin întrebarea ta

ai vrut să spui sau să îți exprimi nedumerirea ca nu cumva principiul

acesta să fie incert?”

El a rămas acolo așezat, în tăcere, vreme îndelungată. M-am

gândit că nu ar fi foarte bine să mă amestec peste gândurile lui. Am

luat una dintre cărțile lui și m-am retras la fereastră, așteptând re-

zultatul luptelor din gândurile sale. S-a deplasat prin cameră, îna-

inte și înapoi, vreme de o jumătate de ceas, în mod evident într-o

profundă meditare. În final, oprindu-se în fața mea, m-a întrebat:

„Ce este o cauză?”

„Acel lucru care produce un efect”, am răspuns eu, „un antece-

dent, fără de care efectul n-ar exista.”

„Este oare cert”, spuse el, „că există o legătură clară între cele

două?”

„Da, poți fi sigur de asta, altfel n-ai mai pune acea întrebare,

sau orice altă întrebare. Atunci când îmi vorbești, faci asta pentru a

produce un efect. Iar prin faptul că vorbești, concepi cauza. Folosești

acest principiu în orice acțiune a vieții tale. Pur și simplu nici nu poți

acționa fără el. N-ai acționat niciodată în afara acestui principiu, și


137

nici nu vei acționa vreodată. Nu poți rosti un cuvânt, nu poți face o miș-

care în afara acestui principiu, chiar dacă ai încerca.”

Tânărul a făcut o altă pauză lungă. Pe când se tot plimba prin

cameră, eu am continuat citind din acea carte. Dar în final, punând

deoparte acea carte, luându-mi pălăria și transmițând semnalul că

vreau să plec, i-am spus că nu vreau să prelungesc vizita mea, dar că

șederea a fost una plăcută.

„Trebuie să ne întâlnim din nou”, a spus el. „Pot să mă bucur

de compania dumneavoastră mâine, vreme de un ceas sau două?”

„Mâine nu se poate”, am răspuns eu, „dar voi trece să te văd

poimâine, dacă ești de acord.”

„Ei bine, să nu mă dezamăgiți”, a spus el. „Îmi pare rău să vă

necăjesc, dar mă simt mai recunoscător decât pot să exprim, și nu pot

lăsa discuția noastră în acest punct, pentru că mă tem că nu mă voi

descurca de unul singur. Am fost sceptic cu privire la religie vreme de

opt ani și, dacă aș fi lăsat de unul singur, mă tem că ideile mele vechi și

sceptice s-ar întoarce asupra mea.”

L-am vizitat la două zile după aceea și, imediat ce ne-am în-

tâlnit, mi-a spus că existau două aspecte pe care dorea să le clarifice.

Studiase subiectul încontinuu de când ne întâlnisem cu două zile în

urmă și a recunoscut că, în mintea lui, era destul de convins, așa

cum am prezentat eu dovezile. El credea că „toate opiniile mele erau

imbatabile”.

„Dar”, spuse el, „toată povestea despre cauză și efect pe care

ați prezentat-o față de mine, ca într-un tir de artilerie, are totuși un

punct slab: în ce anume stă puterea eficientă a cauzei?”

„În voința care o împinge la acțiune, domnule.”


138

„Ce? În voință?”

„Da, domnule, chiar în voință.”

„Ceva nu mi se pare clar! Și ce urmează după asta?”

„Convingerea dumitale de adevăr, domnule, va veni foarte re-

pede, ca și abandonarea pe de-a-ntregul a necredinței și scepticismului

tău.”

„Cred asta”, spuse el, cu toată seriozitatea. „Dar mi se pare

surprinzător să spuneți că puterea stă în voință.”

„Chiar în voință, domnule”, am spus eu, „și nicăieri în altă

parte. Aceasta stăpânește peste întreg domeniul cauzelor și efectelor.

Ea aparține însăși naturii minții omenești, căci ea determină orice

schimbare pe care ne-o dorim într-un aspect sau altul. Acele schimbări

pe care le producem necesită existența unei cauze. Dar doar existența

unei cauze, din punct de vedere instrumental, nu poate produce schim-

barea, dacă nu există și voința. Atunci când nu vedem voința, trebuie

să mergem înapoi prin intermediul instrumentelor, până când ajun-

gem în acel loc în care se găsește puterea, iar acolo vom găsi întot-

deauna voința. Mișcările mele, vorbirea mea, umblarea mea sunt acți-

uni, și niciun om sănătos la minte n-ar putea să creadă că ele se petrec

la întâmplare, fără să fie cauzate de ceva. Orice om privește la ele și știe

că provin dintr-o cauză anume, care a produs acele schimbări. Este un

lucru ce ține de bunul simț. Pe acest principiu, de altfel, este formată

orice limbă de pe pământ. Principiul acesta este întrețesut în structura

limbii grecești, latine, al limbii franceze, al limbii chineze sau al orică-

rei alte limbi. Nicio minte omenească nu respinge acest principiu. Dacă

cineva s-ar gândi că aceste schimbări nu sunt cauzate de ceva, acel om

ar fi un nebun. Bunul simț ne îndeamnă să constatăm întotdeauna că

schimbările sunt efectele anumitor cauze, iar acele cauze ajung la


139

efecte prin intermediul puterii care le dirijează. În ceea ce privește miș-

cările mele, acea cauză este sufletul meu. Mișcările sunt efectul, dar ca-

uza stă în mintea sau sufletul meu. Cauza tuturor schimbărilor din

univers este Dumnezeu. Toate aceste schimbări sunt efectele care pro-

vin din ceva, iar acel ceva, indiferent ce ar fi, este Dumnezeu. El este

prima cauză a tuturor lucrurilor. Dar El mi-a delegat o părticică din

putere, pentru o vreme, asupra câtorva particule de materie, care sunt

denumite trup. Prin exersarea acelei puteri, eu pot să mă deplasez, pot

să mă mișc și pot să vorbesc. Abilitatea mea de a determina anumite

mișcări și lucruri este doar o abilitate subordonată, limitată și nu este

de durată. Ea se poate manifesta doar până când voi muri, nici măcar

o clipă după aceea. După moarte, trebuie să dau socoteală de felul cum

m-am folosit de această abilitate. Și ea este limitată doar la trupul

meu. Nu pot face nici măcar o piatră sau o mână de pământ să se de-

plaseze prin puterea voinței mele, așa cum pot face cu trupul meu ma-

terial. De aceea, fiind o ființă dependentă, nu pot conduce trupul ma-

terial decât prin puterea misterioasă a sufletului meu, care se mani-

festă prin voință – o putere care nu este a mea în sensul interdependen-

ței, ci doar în sensul subordonării. Dar în acest sens al subordonării, eu

sunt cauza propriilor mele acțiuni și, de aceea, sunt răspunzător pentru

ele – uneori față de oameni și întotdeauna față de Dumnezeu.

Dar, pentru că am ajuns la acest punct, tocmai acest funda-

ment de bun simț îmi arată că acțiunile mele sunt toate dovezi ale exis-

tenței sufletului meu, care are putere asupra lor. Tot așa, mișcările și

schimbările mărețe ale universului sunt toate dovezi ale unui Duh ne-

văzut, care are putere asupra lor. Acel Duh nevăzut este Dumnezeu.

Aceste schimbări ale universului sunt vizibile. Simțurile noastre le pot

observa și de aceea, chiar dacă ele nu pot ajunge direct la ființa divină,

ele pot să vadă în mod concret și peste tot aceste schimbări care sunt

efectele Lui și demonstrarea existenței și puterii Lui deosebite. Acest ar-

gument este solid precum stânca. Nu poți să fugi de el. Aceste schimbări

ale universului sunt efecte ce pot fi constatate de toți oamenii, prin bun


140

simț. Fiind astfel, ele trebuie să aibă o cauză: ele demonstrează exis-

tența unei cauze. Oricare ar fi acea cauză, ea este Dumnezeu. Simțurile

noastre vin în contact cu efectele. Cine ar mai putea spune acum că nu

avem suficiente dovezi despre existența lui Dumnezeu, și să pretindă că

ochii noștri nu-L pot vedea? Da, dovezile pot să nu fie la fel de zdrobi-

toare, la fel de impresionante și la fel de instantanee, dar nu sunt ele

oare suficient de bune? N-aș putea fi la fel de sigur ca și cum L-am văzut

pe El? Nu știu oare că o cauză ce stă în spatele unor schimbări vizibile

operează pentru a le produce, la fel cum pot vedea efectele produse de

acea cauză? Dacă există vreo incertitudine cu privire la cunoașterea lui

Dumnezeu de către mine în acest fel, orice om este liber să încerce să

demonstreze în ce anume constă incertitudinea. Dar este imposibil.

Schimbările? Ochiul meu le vede. De aceea, le pot cunoaște prin dovezile

simțurilor. Ele sunt efecte. Știu acest lucru prin bunul simț, și la fel ope-

rează bunul simț al oricărui om din jurul meu. Iar cauza acestor efecte

trebuie să recunosc că este Dumnezeirea, căci altfel ar trebui să susți-

nem că materia moartă, praful și pietrele, ar avea rațiune, voință și pu-

tere în ele însele. Venind în contact cu aceste efecte în mod constant,

așa cum mi se întâmplă mie, cu siguranță că sunt capabil să percep că

există un Dumnezeu, și să știu că există un soare care se mișcă sau o

picătură de ploaie care cade, ca efect al cauzei ce determină aceste lu-

cruri. Cunoașterea de către mine a existenței Lui poate să nu fie foarte

impresionantă sau zdrobitoare, dar trebuie să recunosc că este reală –

sigură – întemeiată pe dovezi bune și legitime.

Dar, pentru că am ajuns aici, în ce constă acea putere? Sau de

ce anume ține ea? Care este sursa ei? De unde provine acea putere?

Există ceva pe care oamenii îl denumesc putere – ceva care este capabil

să producă schimbări. Întrebarea pe care mi-o pui este: Ce este acea pu-

tere? De ce anume depinde ea? Iar răspunsul este următorul: Puterea

stă în suflet – nu în materie, ci în suflet. Puterea care determină toate

schimbările din lumea materială stă în suflet, în duh, în minte. Puterea


141

prin care îmi mișc un mușchi nu stă în acel mușchi. El este doar un in-

strument care ascultă de actul sufletului meu, pe care îl denumesc vo-

ință. Voința mea este acel lucru misterios cu care m-a înzestrat Creato-

rul meu și prin care mă pot deplasa. Voința este locul în care se găsește

puterea. Nu pot deplasa nici măcar un singur atom de materie din acest

univers fără să am această putere. Voința are o putere directă asupra

trupurilor noastre și ea se manifestă până când noi murim. Acționând

indirect, voința noastră poate să aducă trupurile noastre în contact cu

alte lucruri materiale și astfel putem produce efecte în celelalte compo-

nente ale lumii materiale. Pietrele pe care le ridicăm, munții pe care îi

modelăm prin activitățile noastre, vapoarele pe care le construim,

toate sunt ridicate, modelate și construite prin puterea voinței. Puterea

nu poate locui decât în suflet. Poate că vorbești despre puterile meca-

nice, și nu am de gând să găsesc vreo greșeală în argumentul tău. Dar

imperfecțiunea limbajului n-ar trebui să ne conducă mințile în direcție

greșită, dacă presupunem că aceste puteri mecanice au în ele însele

principiul care le activează. Nu, căci ele sunt lipsite de această putere.

Puterea există doar în voința ta. Iar tu te folosești de aceste legi ale me-

canicii. Aduci mâinile tale, picioarele tale sau alte părți ale trupului

tău în contact cu anumite elemente ale lumii materiale, cu ciocanul, cu

cazmaua, cu grebla și astfel, folosindu-te de voința ta și de aceste mij-

loace, ajungi să faci ce dorești cu ele, adică acele lucruri pe care nu le

puteai face fără ele. Dar aceste instrumente, în ele însele, nu au nicio

putere. Nimeni nu le-a văzut vreodată făcând ceva de unele singure.

Voința, care provine din sufletul tău, este ceea ce le pune la lucru. Vo-

ința generează efecte asupra lor, căci ele însele nu pot să capete puterea

de a lucra singure. În orice circumstanță a funcționării lor ca instru-

mente, voința trebuie să se alăture puterii continue care să le acționeze,

altfel ele nu pot face și nu vor face ceva. Ele nu au nicio putere în ele

însele, pentru că nu au voință. Așadar, avem de-a face cu această mă-

reață și universală lecție: puterea rezidă doar în minte. Toată puterea

stă în suflet, și doar în suflet.


142

Voia lui Dumnezeu reprezintă puterea Lui. El Își folosește pu-

terea direct și indirect, după cum găsește de cuviință. El poate să se fo-

losească de instrumente, sau poate să ducă la îndeplinire acțiunile Lui

și fără aceste instrumente. El nu are nevoie de ele, așa cum noi avem

nevoie de instrumente. Puterea directă pe care o deții în sufletul tău

este limitată. Este limitată, așa cum am spus, la cele câteva particule

de materie care formează trupul tău muritor. Dacă este să poți produce

vreo mișcare sau vreo schimbare dincolo de acest trup, trebuie să-ți

aduci într-un fel anume trupul tău material în contact cu alte elemente

ale materiei sau să te folosești de instrumente. Dar Dumnezeu, Duhul

cel nevăzut și veșnic, este capabil să producă schimbări prin puterea vo-

inței Sale asupra tuturor lucrurilor și în mod direct – așa cum puterea

voinței tale produce efecte directe asupra trupului tău. El doar trebuie

să vrea ceva, și orice schimbare imaginabilă va avea loc imediat. Toată

puterea stă în acel Duh infinit. Dumnezeu e Duhul. Voința Lui este efec-

tul. Nimic nu intervine între voința Lui și schimbarea care este produsă

de aceasta, așa încât să dea vreo putere acelei voințe. Simpla voință are

în ea toată puterea Lui – toată puterea Dumnezeului cel nelimitat!

Dumnezeire fără margini! De această voință simplă a lui Dumnezeu de-

pinde existența acestui univers deosebit! Pământul, cerul și iadul de-

pind de ea! Dacă El ar dori acest lucru, n-ar mai exista niciun înger în

ceruri și niciun diavol în iad! Existența lor ar dispărea! Acest univers ar

dispărea într-o clipă! Nimic n-ar mai fi, cu excepția Celui Preaînalt,

care locuiește în veșnicie! Dar cine n-ar vrea să-L aibă pe acest Dumne-

zeu ca prieten al său? Cine ar putea să îndure să Îl aibă pe acest Dum-

nezeu drept vrăjmașul Lui? Vrăjmaș? Mai degrabă aș pieri, mai degrabă

aș alege să fac să moară toate aceste facultăți ale minții, ale sufletului,

decât să știu că acest Dumnezeu atotputernic stă împotriva mea! Acest

Dumnezeu care a vorbit, și toate au luat ființă, care a poruncit și toate

s-au așezat la locul lor, care a spus „să fie lumină” și a fost lumină,

acest Dumnezeu este dragoste. Aud o voce care vine de pe buzele învierii

și care spune că toată puterea, în cer și pe pământ, este dată lui Hristos,


143

și care poruncește să mergem în toată lumea și să predicăm Evanghelia

fiecărei făpturi, promițând că El este cu noi până la sfârșitul veacului.

Cine crede, va fi mântuit și, chiar dacă va muri, totuși va trăi iarăși.

Cuvinte binecuvântate! Mântuitor binecuvântat! Deschide-ți inima,

domnule, față de acest mesaj! Primește această ofertă. Păcătos sărman

așa cum ești – slab și muritor – ființă care astăzi trăiește și în curând se

va întoarce în țărână, predă-ți sufletul nemuritor sub puterea și stăpâ-

nirea acestui Hristos, care să te salveze de la moartea veșnică și să-ți

dea viața fără sfârșit!”

Pe când am rostit acest îndemn, cu toată forța pe care pu-

team să o confer lui, tânărul meu prieten s-a așternut înapoi în sca-

unul lui, având ochii ațintiți și nemișcați asupra mea. Pentru o clipă

și-a ținut și respirația, de parcă trăia un fel de agonie a atenției sale.

Dintr-o dată l-am văzut devenind mai palid decât îl văzusem vreo-

dată. Când m-am oprit, respira adânc, a clipit parcă cu încetinitorul

și părea ca un cadavru.

„Te rog să mă ierți”, am spus eu, „probabil că am vorbit prea

mult timp. Te-am epuizat.”

„Deloc”, spuse el, „dar m-ai cucerit. Pot să conștientizez că am

greșit. Dar trebuie să mă mai gândesc la aceste lucruri.”

„Sper că te vei gândi”, i-am răspuns eu, „și voi veni să te văd

din nou în câteva zile.”

Întrucât n-am stabilit o zi anume pentru următoarea vizită,

și doream să-i las ceva timp pentru reflecție, nu l-am mai căutat

timp de încă două zile. Atunci când m-am reîntors și am intrat în

camera lui, mi-a spus următoarele:


144

„Mă bucur să vă văd. Și mă bucur că ați venit așa de dimineață.

Sper că vizita de astăzi va fi mai lungă. Trebuia să fi trimis după dum-

neavoastră, dar știu că deja vă ocup prea mult timp.”

„O, nu, deloc”, am spus eu. „Dar încă n-ai biruit gândurile

tale? N-ai învins îndoielile?”

„Parțial. Vă voi spune care este starea mea acum. Vă amintiți

că am spus care era dificultatea mea? Eu credeam că nimic din lucrurile

legate de suflet nu pot fi certe, așa cum suntem siguri în legătură cu lu-

crurile materiale. Și totuși, parte din aceeași dificultate se reîntoarce la

mine și adesea mă ispitește și mă necăjește, chiar dacă eu cred tot ceea

ce ați spus despre existența și voia lui Dumnezeu, și despre cauză și

efect. Atunci când încerc să mă rog, această idee năpustește asupra mea

și îmi sugerează că nu am o cunoaștere certă despre Dumnezeu și despre

sufletul meu așa cum am în legătură cu obiectul simțurilor mele. Cu-

noștința mea despre suflet mi se pare inferioară. Puteți să faceți ceva

pentru a mă elibera de acest necaz?”

„Probabil că nu”, am spus eu. „Această problemă nu este au-

tentică, ci este ceea ce și tu ai spus, o ispită. Eu nu-l pot încătușa pe dia-

volul și nu pot să resping sugestiile rele ale inimii tale. Cred că ceea ce

ți-am spus deja este suficient cu privire la acest subiect, atâta cât min-

tea noastră poate să priceapă. Dacă ești ispitit, atunci nădejdea ta stă

în rugăciune.”

„Totuși”, a spus el, „cred că obiectele materiale asaltează min-

tea într-un fel în care ideile spirituale sau mentale nu o fac. Și cred că

avem o cunoaștere mai detaliată asupra materiei decât avem asupra

sufletului. De aceea, eu simt că nu mă aflu pe un teren atât de sigur în

chestiunile abstracte și spirituale ale religiei, pe cât mi-aș dori.”


145

„Cred că, dacă acesta este cazul”, am spus eu, „avem din nou o

problemă.”

Replica lui a urmat imediat – „Știu acest lucru foarte bine. Și,

pe jumătate, știu că gândesc greșit. Dar nu pot să acționez ca și cum n-

ar exista această dilemă.”

„Eu cred că poți”, am spus eu. „Și, cu riscul de a repeta anumite

lucruri, ceea ce pare într-adevăr de ajutor pentru tine, voi trata din nou

aceste lucruri.

Tu vorbești despre cunoaștere. Și vrei să fii la fel de sigur în cu-

noașterea religioasă pe cât te simți de sigur în alte aspecte. Vrei ca, într-

un fel, cunoștința ta să fie la fel de detaliată. Dar afirmi că, după toate

acestea, ai deficiențe în această privință. Eu cred că prezumția ta este

falsă.”

„Acesta este problema”, a răspuns el.

„Atunci”, am spus, „hai să încercăm să examinăm aceste în-

trebări.

Ce avem de cunoscut? În ce anume constă această cunoaștere?

Ce este acel fel de exercițiu sau experiență pe care oamenii o denumesc

cunoaștere? Nu vrem ca, în acest aspect, să apelăm la vreo școală de me-

tafizică. Ceața cunoașterii metafizice nu comportă semnul de egalitate

cu claritatea bunului simț.

Cunoașterea reprezintă acea observare a lucrurilor asupra că-

rora mintea are o anumită certitudine sau le vede reale. Nu cunoaște-

rea acelor lucruri determină certitudinea existenței lor. Ele există di-

nainte ca noi să fim siguri de ele. Cunoașterea constă doar din observa-

rea acelor lucruri de către noi și recunoașterea lor. Acea recunoaștere

sau percepție sigură din partea minții, căci o putem denumi în orice fel,


146

reprezintă cunoaștere. Așadar, cunoașterea există în minte, nu în ma-

terie. Ea nu stă în materia oaselor noastre, a sângelui nostru, a mușchi-

lor noștri, a ochilor care văd sau a urechilor care aud. Cunoașterea

există doar în minte. Mintea are o percepție certă asupra unor anumite

aspecte pe care le vede reale, și aceea reprezintă cunoaștere.”

„Da”, spuse el, convingător.

„Această percepție”, am continuat eu, „ajunge într-adevăr la

noi în diferite modalități. Percep anumite lucruri cu ochii mei, ca

atunci când mă uit la soare sau admir un boboc de trandafir. Percep

alte lucruri prin urechile mele, ca atunci când mă bucur la auzul unei

melodii sau tremur după un tunet. Alte adevăruri le percep prin inter-

mediul rațiunii, ca atunci când știu că jumătate dintr-un anume lucru

nu este totuna cu întregul, sau când constat că doi oameni sunt mai pu-

ternici decât unul singur, dacă cei trei sunt egali în putere. Dar, în toate

circumstanțele, percepția se găsește în minte. Recunoașterea certitudi-

nii, a realității, adică cunoașterea, se produce cu mintea, nu cu alte

părți ale ființei noastre.”

„Da”, spuse el, aprobator.

„Așadar, dacă un om crede că el cunoaște ceva, face acest lucru

întotdeauna cu mintea lui. Și mai știe un alt lucru în legătură cu asta –

știe că are o minte care cunoaște, un suflet capabil de a cunoaște, de a

percepe adevărul. Dar ce semnifică aceasta, atunci când omul pretinde

că știe puține lucruri despre minte, despre suflet? De altfel, putem vedea

că el nu poate ști nimic despre lumea materială fără a ști ceva despre

suflet. Doar sufletul lui este cel care cunoaște. El nu cunoaște cu mâinile

lui, cu picioarele sau cu ochii lui. El cunoaște doar cu mintea lui. Și dacă

știe că acea piatră este dură, că noaptea este întunecată sau că apa este


147

lichidă, el știe în egală măsură că el însuși are o minte capabilă de per-

cepție, capabilă de cunoaștere, un suflet rațional care se găsește în el,

capabil să fie afectat de către realitatea pe care o observă.”

„Da”, spuse tânărul, ca și cum ar fi vrut să fixeze acest lucru

în mintea sa.

„Dar el este sigur de aceste lucruri. Chiar poate mărturisi că

este sigur. El poate simți că piatra este dură, poate vedea că apa curge,

iar ochii îi spun că noaptea este întunecată. Dar în ce anume stă

această certitudine a lui? Ei bine, pentru că totul este în mintea lui,

poate fi sigur de existența și rațiunea minții lui. Și asta este totul. El

este la fel de sigur că are o minte, că are un suflet capabil de percepție

în interiorul lui, capabil de a cunoaște lucrurile din jurul său, capabil

de a cunoaște că piatra este dură, că apa este lichidă și că noaptea este

întunecată. De aceea, el este redus la acest lucru: nu poate fi sigur de

nimic fără a fi sigur de mintea sa, fără a fi sigur că posedă un suflet

capabil de percepție și de supunere față de adevărurile percepute.”

„Acest lucru este adevărat”, spuse tânărul, foarte aprobator.

„Atunci nu cunoaște el că are un suflet la fel de sigur pe cât cu-

noaște lucruri legate de lumea materială? Ar putea omul să își întindă

un deget către orice lucru tangibil din univers, și să învețe o lecție despre

acest lucru și, în același timp, să nu fie capabil să învețe o lecție despre

suflet, care este singurul ce poate percepe această tangibilitate? Poate

să-și deschidă ochii, să vadă florile din frumoasa lui grădină și să ad-

mire culorile pastelate care îl încântă, și, în același timp, să nu cu-

noască la fel de bine că are un suflet capabil de admirație și încântare,

pe când vede că lucrurile frumoase se pot observa cu ochiul liber? Poate

el să asculte cântecul unei păsări sălbatice și ecoul din pădure care îl

repetă și să nu cunoască la fel de bine că el însuși are un suflet care este

capabil să perceapă sunetele și ecourile? Tocmai acest om, care se


148

plânge de incertitudinea legată de sufletul său, nu poate să facă nici

măcar un singur pas în cunoașterea lumii materiale fără ca, în exact

același moment, să facă un pas în cunoașterea sufletului. Orice lecție

nouă pe care o învață despre lucrurile materiale care îi afectează sim-

țurile este o lecție nouă despre sufletul din el. Nu poate cunoaște nici

măcar o singură calitate a lumii materiale fără a cunoaște o calitate a

sufletului, căci doar mintea este capabilă de cunoaștere. El cunoaște

prin intermediul sufletului său. Dacă este sigur de ceva, trebuie să fie

sigur de faptul că are un suflet.”

„Da”, spuse tânărul. „Trebuie să admit toate acestea. Mărtu-

risesc că nu pot avea niciun fel de certitudine cu privire la lumea mate-

rială, dacă aceasta nu este însoțită și de o certitudine egală cu privire

la minte. Dar iată unde stă necazul meu: certitudinea referitoare la

materie ajunge la minte prin intermediul simțurilor. Structura orga-

nică este afectată – nervii optici, auditivi, tactili, olfactivi. De aceea, nu

este cunoașterea legată de suflet inferioară acesteia, pentru că este un

fel de cunoaștere care nu afectează această structură organică?”

„Cum poate fi inferioară?” am spus eu. „Cunoașterea există în

minte. Există oare o cunoaștere care vine prin intermediul materiei?

Dacă există, atunci este vorba despre o cunoaștere care se materiali-

zează în minte, indiferent dacă vine printr-un instrument material sau

nu. Dacă casele noastre sunt luminate, nu avem de-a face cu lumina

care vine prin ușile deschise și care este o realitate credibilă ca și acea

realitate când lumina este transmisă prin ferestrele caselor? Cunoaște-

rea este cunoaștere, indiferent prin ce anume vine. Certitudinea este

certitudine. Dacă ea vine prin sistemul simțurilor, tot cunoaștere ră-

mâne. Dacă vine prin rațiune, tot cunoaștere este. Dar ideea că toată

cunoașterea care provine prin intermediul simțurilor este autentică și

sigură, în timp ce orice altă cunoaștere trebuie să fie pusă sub semnul

întrebării ca și cum ar fi contrafăcută sau nesigură, este o idee care ar

arunca la gunoi mai mult de jumătate din știința pe care ne bazăm și


149

mai mult de jumătate din jurisprudența întregii omeniri. Nimeni nu

acționează în baza unei astfel de prezumții. Nimeni n-a făcut asta vre-

odată și nimeni nu o va face, poate doar în domeniul religiei, când oa-

menii depravați doresc să refuze să își asume obligațiile ei. Nu vei găsi

nici măcar un om care să se bizuie pe această idee a inferiorității cu-

noașterii de alt fel decât a cunoașterii prin simțuri, cu excepția situației

când eroarea se potrivește inimii acelui om mai bine decât adevărul,

când el este orbit de dragostea de păcat, când disprețuiește îndatoririle

Evangheliei, precum rugăciunea sau pregătirea pentru viața viitoare.

Dar mai este ceva. Ai vorbit despre structura organismului, a

nervilor, a simțurilor, ca și cum cineva ar putea fi mai sigur de cunoaș-

terea pe care o capătă atunci când trupul său material este afectat de-

cât atunci când capătă cunoaștere în orice alt fel.”

„Aceasta este esența ideii mele. Vorbiți-mi despre asta.”

„Două dintre simțurile noastre cele mai importante”, am spus

eu, „par să acționeze foarte mult ca excepții, și asta în mod uzual. Ve-

derea și auzul, ochiul și urechea sunt rareori impresionate într-un fel

mai degrabă fizic. Și totuși, vederea și auzul, simțurile care sunt cele

mai apropiate de spiritualitatea noastră, simțurile care sunt folosite

cel mai mult de către organismul nostru în relație cu lumea materială

– acestea sunt însăși simțurile în care orice om are cea mai mare certi-

tudine și de care se folosește cel mai mult. Orice om se simte cel mai si-

gur atunci când sensibilitatea organelor trupești se folosește cel mai

bine de vedere și auz.

Dar dincolo de asta, și dincolo de realitatea că mintea este cea

care simte și vede și nu simplele organe, care nu pot face nimic singure,

este un lucru neadevărat că doar materia poate să afecteze organismul

nostru trupesc și astfel să ne confere mai multă certitudine despre rea-


150

litățile înconjurătoare. Chiar și gândurile, simplele gânduri, ne afec-

tează cunoașterea. Ele ne afectează și trupul. Poți să vezi și să îți ima-

ginezi un comerciant, a cărui simplă contemplare la afacerea care îi

merge prost îl face să tremure ca varga. Mintea lui îi afectează trupul

material, fără ca aici să fie implicată materia în vreun fel. El nu se află

în temniță. Nu a fost încătușat de către polițist, și nu este aruncat din

casă. Ochii lui nu au văzut cum vapoarele i se scufundă, și nici cum ave-

rile lui sunt puse pe foc. Și totuși, el tremură, pălește și își pierde apeti-

tul. Toate acestea provin din simpla impresie că ar fi ajuns la faliment.

Ce îi vei spune acestui om? Îi vei aduce dulcea ta învățătură a incertitu-

dinilor care să îl mângâie? Și îl vei putea asigura cu bucurie că ar putea

să greșească cu totul în evaluarea situației sale, că nu poate fi la fel de

sigur, pentru că încă nu și-a văzut aurul strecurându-se prin mâini și

bunurile puse pe foc, sau pentru că debitorii nu l-au alungat din casă?

Poți găsi un inculpat ale cărui crime sunt cunoscute doar de către tine.

Chiar dacă avocații încă nu știu nimic despre el, totuși, sub sentimentul

vinovăției, el poate să tremure de frică. Cunoștința vinovăției sale îi

afectează nervii. Un sunet groaznic îi asurzește mintea. El pălește și tre-

mură. Până și sunetul unei frunze îl bântuie. Ce vei spune unor astfel

de oameni? Această cunoaștere – o cunoaștere dincolo de simțuri – o cu-

noaștere care există doar în minte, prin reflecție și conștiință, este la fel

de reală și afectează cu putere până și trupul material la fel cum orice

cunoaștere căpătată prin simțuri o poate face. „Duhul omului îl spri-

jină la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?” (Pro-

verbe 18.14). Și ce vei spune acum despre incertitudinea cunoașterii

care nu vine prin ceea ce ai intitulat canalul simțurilor, când acești oa-

meni își văd nervii zguduiți, mușchii tremurând, circulația sângelui de-

ranjată și întreg trupul material aflat sub tremurul îngrozitor al gân-

dului din ei – doar un gând? Dacă nu poți crede în realitatea și sigu-

ranța cunoașterii, care nu vine prin materie, cel puțin trebuie să crezi

în realitatea unei cunoașteri, care face ca întreaga materie a trupului


151

omenesc să tremure. Privește la el și răspunde-i: ești sigur doar în legă-

tură cu lumea materială? Ai o certitudine și în privința minții? Nu știi

că ea, mintea, posedă o putere înfricoșătoare? Că are capacitatea gân-

dirii, a percepției, agoniei și a torturii, capacitate care este de neconce-

put? Nu știi că acestea sunt realitățile, certitudinile prin comparație cu

care toate certitudinile legate de lumea materială sunt doar un vis?”

„Da”, spuse el, ridicându-se în picioare ca un om zguduit de

ceva, „știu asta. Niciodată nu voi mai pune sub semnul întrebării

această problemă.”

Cu un aer contemplativ, a umblat câteva minute prin acea

cameră, apoi, întorcându-se dintr-o dată către mine, a exclamat

foarte energic:

„Dar aria de cuprindere a cunoașterii, domnule, aria de cuprin-

dere! Cunoștința pe care o avem cu privire la suflet este limitată! Știm

multe lucruri despre materie, și doar câteva despre suflet! Esența sufle-

tului ne este necunoscută! Nu putem spune ce este sufletul, domnule!”

„Îndrăznesc să afirm că poți spune ce este sufletul la fel de bine

cum poți defini materia. Știi la fel de multe lucruri despre esența sufle-

tului ca și despre esența materiei. Cred că ai face bine să faci o mică

comparație. Să luăm, de exemplu, voința ta. Iată aici o piatră. Este ma-

terie, nu duh. Ei bine, ce știi despre ea? Știi că este dură și grea, că are o

formă și anume culoare, și poate un anume miros. Dar ce știm dincolo

de toate acestea? Noi întrebăm de esența materiei, și să luăm acea pia-

tră drept exemplu. Care este esența ei? Ea are greutate. Este greutatea

esența ei? Are formă. Este forma esența ei? Are culoare. Este culoarea

esența ei? Este dură. Dar este duritatea ei esența pietrei? Orice om va

răspunde că nu! Atunci, care este esența ei? Care este acel ceva, acel sub-

strat, acea existență reală în care toate aceste calități ale culorii, for-

mei, greutății și solidității există? Nimeni nu poate spune!


152

Hai să discutăm acum despre suflet. Iată, de exemplu, sufletul

tău – acel lucru care acum se concentrează asupra ideilor mele. Care

este esența lui? Vorbim despre suflet, nu despre materie. Ce știi despre

el? Știi că el percepe, gândește, își amintește, raționează, își imagi-

nează, are temeri, speranțe, resentimente, uneori bucurie, alteori în-

tristare. Dar este bucuria esența lui? Sau întristarea? Sau speranța? Sau

memoria? Sau ura? Sau dragostea? Sau judecata? Sau gândirea? Toți

oamenii ar putea să răspundă negativ! Atunci, care este esența lui?

Care este acel ceva, acel substrat, acea esență în care rezidă toate aceste

calități ale gândirii și simțirii? Nimeni nu poate spune!

Așadar, privește la acea piatră și la acel suflet și mărturisește,

domnule, că știi la fel de multe lucruri despre esența unuia cât și despre

esența altuia. Cunoașterea ta cu privire la esența materiei este egală

cunoașterii pe care o ai cu privire la esența minții. Ce vrei să spui, așa-

dar, când afirmi că știi mai cert lucruri legate de materie decât de su-

flet? Evident, cunoști anumite calități ale amândurora. Cunoașterea

ta, de aceea, nu se extinde dincolo de aceasta.”

Tânărul meu prieten devenise în acest moment extrem de

incitat. Starea lui de agitație, care părea să fi crescut în el vreme de

o jumătate de oră, ajunsese acum la punctul culminant. Obrajii îi

erau roșii, ochii îi licăreau, trupul lui părea zvelt și se mișca prin ca-

meră mai hotărât ca un soldat, nicidecum având pașii unui om bol-

nav. Temându-mă că starea de agitație ar putea să îi facă rău, i-am

propus să plec și să îi permit să se odihnească.

„Nu, domnule!”, spuse el, cu un accent ca și cum ar fi fost

nervos, „nu, domnule, nu puteți să plecați deocamdată! Mi-ați cerut să

mărturisesc! Și mărturisesc! Argumentele dumneavoastră sunt imba-

tabile! Dar, domnule, victoria a fost doar de o parte, căci din momentul

în care am început aceste conversații sunt complet deranjat, sunt lipsit


153

de orice posibilitate de a aduce vreun argument în apărarea mea! Sân-

gele fierbe în venele mele și toată viața care a rămas în mine parcă se

răscoală, când percep că mă împinge tot mai mult în poziția unui pă-

cătos împotrivitor față de Dumnezeu, cu toată veșnicia strigând împo-

triva mea! Nu mă înțelegeți greșit, domnule. Starea mea de agitație nu

este îndreptată împotriva dumneavoastră, ci împotriva propriei mele

persoane! Mi se pare că nu mai am nici măcar un centimetru sau doi de

temelie la dispoziție. Ceea ce spun eu este că nu ați răspuns tuturor obi-

ecțiilor mele. Am afirmat că noi avem o cunoaștere mai sigură asupra

lucrurilor materiale decât o avem cu privire la sufletele noastre sau ale

altora, și asta pentru că avem o cunoaștere mai extinsă în privința lu-

mii materiale. Cunoașterea sufletelor de către noi este limitată. Ce

aveți de spus cu privire la asta?”

„Cunoașterea materiei de către noi este la rândul ei limitată, și

este chiar mai limitată decât cunoașterea spirituală. Eu spun că avem

o cunoaștere mai extinsă asupra sufletului decât avem asupra mate-

riei.”

„Este posibil!”, spuse el. „Continuați, demonstrați că este ade-

vărat acest lucru. Voi sta aici așezat și vă voi asculta.”

„Poate altădată…”

„Nu menționați o altă dată”, spuse el, întrerupându-mă. „Aș

putea fi mort până când să mă vedeți iarăși! Spuneți-mi acum! Înde-

părtați, dacă puteți, ultimul centimetru de teren care mi-a rămas, și

arătați-mi că sunt fără scuză înaintea lui Dumnezeu, în care m-ați în-

demnat să cred și înaintea căruia voi sta în curând! Sunt un om muri-

bund. Nu am timp de pierdut.”

„Întrucât dorești lucrul acesta”, am spus eu, „voi încerca să îți

dovedesc că știm mai multe lucruri despre suflet decât despre materie.


154

Cunoaștem câteva calități despre fiecare. Compară-le unul cu celălalt.

Alcătuiește două capitole: unul pentru proprietățile cunoscute ale ma-

teriei, și celălalt pentru proprietățile cunoscute ale sufletului. Apoi,

compară cele două capitole și vei vedea unde este cunoașterea mai ex-

tinsă, în chestiunile legate de materie sau în cele legate de suflet.

Primul capitol: materia. Știi că are următoarele calități: greu-

tate, culoare, uneori formă, inactivitate, duritate, uneori miros. Aces-

tea sunt cam toate lucrurile pe care le poți cunoaște. Orice altceva poți

spune despre materie, este inclus în aceste proprietăți sau rezultă din

ele.

Al doilea capitol: sufletul. Știi că are următoarele proprietăți:

percepe, compară, judecă, raționează, își amintește, dorește, își imagi-

nează, are conștiință, imaginație, percepția propriilor acțiuni, este ca-

pabil de durere și plăcere. Cam atât. N-ai nevoie de mai mult. Poți să te

oprești aici. Deja poți vedea că ai mai multă cunoaștere despre suflet

decât ai despre materie, o cunoaștere mai extinsă. Poți vorbi despre mai

multe proprietăți ale sufletului decât despre proprietățile materiei. Ca-

pitolul tău pe tema proprietăților și caracteristicilor sufletului este mai

lung decât cel pe tema materiei. Astfel spus, știi cu siguranță cu mult

mai multe lucruri despre suflet decât știi despre materie. Cunoștința ta

despre materie este limitată la câteva calități ale acesteia, pe când cu-

noștința despre suflet este cu mult mai extinsă, cuprinzând tot felul de

funcții ale acestuia, tot felul de gânduri, tot felul de emoții și pasiuni.”

„Tot ce ați spus este adevărat”, răspunse tânărul. „Trebuie să

mărturisesc. Dar sufletul poate să aibă și alte facultăți sau proprietăți

despre care să nu știm nimic.”

„Tot așa se poate spune și despre materie”, am răspuns eu. „La

fel putem să ne imaginăm și cu privire la materie. Dar această obiecție


155

tratează domeniul lucrurilor cunoscute. Noi vorbim aici despre ce cu-

noaștem. Ceea ce nu știm, atât în legătură cu sufletul cât și cu materia,

n-are nimic de-a face cu subiectul nostru sau cu îndatoririle noastre.

Noi vrem ca să acționăm și să murim în baza a ceea ce cunoaștem, nu

în baza a ceea ce nu cunoaștem. Ceea ce nu cunoaștem nu cântărește

nici măcar cât un fulg prin comparație cu adevărul cunoscut. Ar trebui

să te simți rușinat de o astfel de idee într-un tribunal. Materia și sufle-

tul ar putea avea amândouă o mie de trăsături despre care nu știm ni-

mic. Dar am acționa ca niște nebuni, dacă n-am respira aerul, doar

pentru că acesta ar putea avea niște proprietăți necunoscute. Tot așa,

am acționa prostește, dacă nu ne-am pocăi și nu am crede în Hristos,

doar pentru că sufletul nostru nemuritor ar putea avea niște trăsături

necunoscute. Religia ne cere să acționăm pe baza a ceea ce cunoaștem,

pe baza lucrurilor asupra cărora avem certitudine. Necredința trebuie

să acționeze întotdeauna pe baza ignoranței, căci altfel nu ar exista.

Din acest motiv, am afirmat față de tine, de prima dată când te-am în-

tâlnit, că păgânii sunt cei mai creduli și mai dogmatici oameni din

lume, oameni care trăiesc pe baza prezumțiilor.”

„Este adevărat”, spuse tânărul, ridicându-se dintr-o dată din

scaunul său, „toate acestea sunt adevărate. Am încheiat. Nu mai am

nimic de spus. Am fost un nebun și am stat în întuneric toate zilele vieții

mele! Mi-am petrecut viața tot întrebându-mă despre lucruri necunos-

cute și neglijându-le pe cele pe care aș fi putut să le cunosc. Acum totul

este clar.”

Fiind destul de convins că deja era epuizat, l-am încurajat pe

tânăr să se odihnească, propunându-i să îl vizitez din nou oricând ar

dori.

„Ați întâlnit-o pe mătușa mea astăzi?”, spuse el, dintr-o dată.


156

„Nu, n-am avut acea plăcere, dar încep să cred că am un fel de

drept de a o întâlni.”

„Credeam că ați întâlnit-o. Vorbiți la fel cum vorbește ea despre

faptul că obosesc repede. Credeam că v-a dat niște idei pe care să le tri-

mită către mine prin intermediul dumneavoastră, întrucât pe ea am

refuzat-o.”

„Nu, n-am întâlnit-o niciodată.”

„Cred că ar vrea să vă vadă. Este o femeie nobilă. Cu siguranță

că o să vă placă. Frumusețea ei i-a dispărut de pe chip cu mult timp în

urmă, dar inima este verde ca o pajiște proaspătă, udată de rouă. Chiar

îmi place. Inima mea va fi întotdeauna caldă față de ea, chiar dacă

sângele ei pare să fie prea încăpățânat pentru a accepta orice alt gând

decât al ei. Are cu siguranță o inimă de irlandez adevărat, căci nicio

picătură de sânge englez nu pare să curgă prin venele ei.”

„Probabil”, am spus eu, „că unele dintre trăsăturile ei pe care

le admiri ar putea să se datoreze la fel de mult Palestinei ca și Irlandei.

Te pot asigura cu toată onestitatea de admirația deosebită pe care o

acord caracterului persoanelor ce vin din Irlanda. Când l-am auzit

odată pe unul dintre judecătorii Curții Supreme afirmând cu căldură

că «cea mai nobilă ființă vie din lume este un irlandez bine educat»,

inima mea a fost complet de acord cu afirmația acelui om, fără să am

vreo altă rezervă decât ideea că religia este trăsătura care încununează

pe om, mai presus de orice altceva. Dar presupun că el n-a făcut referire

la religie și de aceea am făcut această adăugire. Dar acum aș vrea să îți

cer să deosebești puțin între calitățile mătușii tale de femeie irlandeză,

care, fără îndoială, sunt deosebite, și calitățile ei de femeie creștină.

După părerea mea, trăsăturile ei creștine, pe care tu le identifici ca tră-

sături ce țin de etnie, și ceea ce se găsește în ea, contribuie la admirația

din inima ta față de țara ta, dar ar trebui să te conducă de asemenea la


157

Mântuitorul pe care ea Îl adoră. Fără îndoială, n-am nicio ezitare în a

exprima opinia cu privire la faptul că oricât de admirabilă ar fi ea în

calitate de femeie irlandeză, este cu mult mai admirabilă în calitate de

femeie creștină. Trebuie să acorzi onoare religiei ei și să simți forța ca-

racterului și a exemplului ei care provin din credință. Mă voi aventura

să afirm despre ea că, în ceea ce o privește, chiar dacă iubește Irlanda,

îți pot spune că este îndatorată Trandafirului din Sharon mai mult de-

cât câmpiilor verzi din Shamrock. Iubește Irlanda, domnule, cât de

mult dorești. Nu vreau să discutăm acest lucru. Dar admiră, în apreci-

erea pe care o faci, credința cerească din inima mătușii tale. Aș putea

spune că ea ar fi în stare să dea la o parte toate onorurile care i-ar putea

fi acordate, pentru a sta la piciorul Crucii. Ar fi îndurerată să știe că tu

onorezi țara ei, dar nu-L onorezi pe Hristosul ei.”

Ridicându-se dintr-o dată în picioare, cu o privire uimită și

trădând indignare, a stat înaintea mea, aproape aplecându-se spre

mine:

„Cu siguranță că ați întâlnit-o”, spuse el, cu un accent de re-

voltă.

„În niciun caz”, am spus eu cu fermitate.

„Spuneți sigur adevărul?”, întrebă el.

„Domnule”, am răspuns, „cuvântul meu n-ar trebui să fie pus

sub semnul întrebării niciodată.”

„Mă scuzați, mă scuzați, am greșit. Dar mi s-a părut dintr-o

dată ca și cum mătușa mea și dumneavoastră v-ați juca cu mine. Cre-

deam că v-a spus toate lucrurile despre mine.”

„Ce anume ți-a dat această suspiciune?”


158

„Pentru că v-ați folosit de unul dintre gândurile ei. Anume că

cinstesc țara și sângele ei în loc să cinstesc pe Răscumpărătorul ei. Ea a

spus lucrul acesta, domnule, și astăzi, și adesea cu alte dăți din trecut.

Dar să nu mă priviți cu răutate. Credeam că ea v-a spus toate aceste

lucruri. Retractez tot ceea ce am spus. Îmi cer iertare. N-aș putea să vă

insult cu ceva.”

„Nicio problemă”, am răspuns eu, „dar trebuie să știi că nu mă

joc cu nimeni. Îți doresc doar binele.”

„Știu asta, și vă mulțumesc pentru fiecare cuvânt pe care mi l-

ați spus. N-aș putea să spun nimic rău despre dumneavoastră, după ce

mi-ați arătat atâta bunătate. Mi-ați acordat atât de mult din timpul

dumneavoastră. Nu v-ați pierdut niciodată răbdarea cu mine. Ați fă-

cut ceea ce puțini oameni ar putea să facă, și ați citit inima mea așa

cum este ea, îndurându-mă cu toate ideile mele ciudate în discuția

noastră despre religie, așa cum cred că puțini predicatori ar fi făcut. Și

dacă există un Dumnezeu în cer, El vă va răsplăti, știu că vă va răs-

plăti.”

Lacrimile au început să își facă loc în ochii lui și, scoțându-

și batista din buzunar, s-a îndepărtat puțin de mine, până către fe-

reastră, și a plâns acolo în hohote. După o clipă, întorcându-se dintr-

o dată către mine, cu un efort evident de a-și controla emoțiile, a

spus:

„Mă simt mult prea înclinat să vă distrag de la subiectul nostru.

Îmi pare rău pentru asta. Dar ați reușit să mă convingeți. Aș vrea să

mai rămâneți câtva timp astăzi, dacă puteți. Nu mai am prea mult

timp de trăit. Această tuse și aceste transpirații de noapte mă vor epu-

iza complet. Aș fi un idiot să sper că mă voi mai însănătoși. Nu mai am

nicio companie acum, cu excepția dumneavoastră și a mătușii mele.


159

Discuția nu mă rănește, și chiar dacă s-ar întâmpla asta, n-ar fi o pro-

blemă, știți bine. Curând voi pleca din această lume. Pământul și-a în-

cheiat treaba cu mine. Mormântul își ridică vocea chemându-mă la el.

Și eu mă pregătesc să spun, da, vin imediat. Dar mai există un lucru

care îmi dă tulburare. Inima mea este acel obstacol. Nu îmi este ușor să

mă păzesc de gândurile mele păgâne, și vreau să vă spun cum am ajuns

să fiu necredincios.”

„Aș vrea să aud asta”, am spus eu, „iar, în ce privește tăria ta

trupească, te las să judeci dacă poți să mergi înainte cu discuția. Voi

rămâne sau voi pleca, așa cum dorești, doar să-mi spui deschis care este

dorința ta.”

„Vă mulțumesc”, spuse el, cu ochii plini de lacrimi, „nu pot să

vă spun cât de mult vă mulțumesc din inimă. Știu că există puțină va-

loare în mulțumirile oferite de un muribund, dar ele sunt tot ceea ce am

de dat, iar inima mea mă împinge să le rostesc.”

„Și eu vreau să îți mulțumesc”, am spus eu, „pentru toate

aceste discuții. Sunt și eu mulțumitor și te asigur că îmi sunt și mie de

ajutor.”

După o scurtă pauză, și după înfrânarea emoțiilor lui, tână-

rul a continuat astfel:

„Pentru câtva timp, m-am simțit uimit de propria persoană.

Gândurile mele deveniseră pline de răutate. Nebuniile mele din tinerețe

se năpusteau asupra mea. Ele îmi chinuiau mintea, iar acum știu că Îl

ofensau pe Dumnezeu. Necredința mea a devenit întrețesută cu cele

mai puternice sentimente. Chiar dacă mi-am dat seama de amăgirile

ei, minciunile ei vechi încă mă bântuie, ca și cum o mulțime de duhuri

infernale ar fi trimise să se năpustească înapoi asupra inimii mele.

Acest lucru mă necăjește. Mă simt tulburat în mine însumi, pentru că


160

nu am vigoarea minții pentru a sta alipit de adevăr, întrucât am fost

convins de el. Răutatea din mine este prea puternică. Satana mă ispi-

tește cu minciunile lui. Știu că este Satana. Și vine la mine dintr-o dată.

Uneori vine în mijlocul nopții, când aș vrea să mă rog, dacă aș putea.

Iar ideea oribilă se năpustește ca o săgeată în mintea mea, spunându-

mi că „religia este doar o iluzie”. I-am spus acest lucru adesea mătușii

mele, iar acum Satana îmi repetă acest lucru. Știu că este o minciună,

dar gândul acesta îmi chinuiește sufletul.”

„Nu trebuie să te necăjești în legătură cu asta”, am spus eu.

„Dacă ai fi căutat tu acea idee, sau dacă ai fi primit-o cu bucurie,

atunci ai fi avut motiv să te necăjești sau să te alarmezi. Ispita nu ne

poate răni prin ea însăși și nu poate dovedi lipsa noastră de sinceritate.

Felul în care noi tratăm ispita este lucrul la care să fim atenți. Întrucât

ispita vine la tine fără să o cauți și întrucât nu o primești cu acceptare,

ci o respingi, și o iei ca pe o ispită, arăți în felul acesta că o tratezi după

voia lui Dumnezeu și arăți că dorești și intenționezi să asculți de El.”

„Așa și fac, domnule, dar inima mea rea este plină de răutăți.

Vreau să vă spun cum a ajuns necredința să facă parte din esența fiin-

ței mele. Sunt un irlandez. Încă devreme în viața mea, relele care s-au

făcut în țara mea s-au așezat în inima mea ca o povară. Sângele meu

arde chiar și în acest moment la gândul opresiunilor Angliei față de noi!

Înainte de a împlini 20 de ani, am învățat să spun că „englezii sunt ti-

rani și ipocriți”. Ei pretind că sunt un popor creștin, dar fac numai rele

la adresa țării mele! Pe măsură ce am crescut, am citit o mulțime de

cărți de istorie. Am citit lucruri despre procesele împotriva irlandezilor

legate de ceea ce ei denumeau „rebeliunea irlandeză a anilor 98”. Am

citit despre Emmet și despre alți bărbați ca el, care au fost executați

într-un mod groaznic, pe când ei meritau aplauzele întregii omeniri!

Am citit cuvântările lui Currant. Am citit cum acei informatori infami

angajați de către Guvern au jurat pe orice, doar ca să verse sângele ir-

landezilor! Domnule, englezii ne-au oprimat! Ei au ruinat Irlanda prin


161

cele mai crude și mai nedrepte judecăți! Prin tirania și taxele lor! Și

apoi, pentru a pune capac barbariilor lor, au vorbit despre noi că sun-

tem neputincioși, proști și incapabili de progres în vreun sens, și toate

acestea în ciuda faptului că victoriile lor au fost obținute cu sângele ir-

landez și nu puțină parte a reușitelor Parlamentului lor s-au datorat

contribuțiilor bărbaților irlandezi.”

Tânărul părea atât de incitat, încât am crezut că este mai

bine să îl întrerup, cu scopul de a-i liniști pornirile și de a-i conduce

gândurile către o altă direcție. I-am spus atunci:

„Aceste lucruri de care te plângi au fost acțiunile guvernului,

nu ale oamenilor. Mulți dintre oameni n-au fost de acord cu ele. Niciu-

nul dintre creștini n-a putut fi de acord cu vreo nedreptate. Nu religia,

ci lipsa religiei a fost ceea ce a condus la asuprire. Nu trebuie să te

oprești la ușa creștinismului datorită lucrurilor de care se fac vinovați

chiar dușmanii lui. Tu atribui religiei ceea ce ar trebui să atribui lipsei

ei. Dacă toți oamenii și Guvernul ar fi fost mânați de principiile crești-

nismului, n-ar exista nimeni care să se plângă și n-ar exista nimic care

să te incite în felul acesta.”

„Știu acest lucru, domnule, sunt sigur de ceea ce spuneți”, răs-

punse el. „Dar vă spuneam despre felul în care am ajuns necredincios.

Englezii se laudă cu generozitatea lor. Ei vorbesc cu mândrie despre

„onoarea engleză” și despre religia lor. Dar doar în urmă cu câteva zile,

acum câteva de zile, citeam un ziar mai vechi și am ajuns într-un loc în

care scria despre unul dintre oamenii lor de stat care denumea Anglia

„cetatea de bază a religiei noastre sfinte”. Este prea mult, domnule!

Opresiunea, lipsa de inimă și asuprirea neobosită făcută de-a lungul

veacurilor nu poate fi justificată! Nu există o scuză pentru ea. Și după

toate acestea, să îi auzi pe englezi vorbind despre creștinismul lor și de-

numindu-se „cea mai religioasă națiune de pe pământ”, făcând pe alți

oameni să creadă acest lucru – domnule, nu există vreo răutate care să


162

o egaleze! Priviți la India, domnule! Englezii au înroșit-o cu sângele co-

piilor ei inocenți! S-au îmbogățit cu aurul pe care l-au furat din India!

I-au măcelărit pe oamenii pe jumătate civilizați cu miile și sutele de

mii! N-au niciun argument decent decât acela de a satisface mândria

lor de stăpânitori și de a ajunge bogați pe seama altora! Iar atunci când

vestea unei noi victorii asupra celor neputincioși ajunge în „brava An-

glie”, se denumesc popor religios și aduc mulțumiri lui Dumnezeu în bi-

sericile lor pentru succesul de pe un alt câmp de măcelărie! Acest lucru

completează falsitatea lor și face asta până când, în anul următor, in-

tervine o ocazie asemănătoare. Toate acestea sunt adevărate, dom-

nule. Nu pot fi discutate. Este istorie. Iar când am început, în anii tine-

reții mele, să constat adevărul despre astfel de lucruri, n-am putut să

respect o religie care să le permită să se comporte în felul acesta. Am

ajuns să resping o astfel de religie. Am ajuns un păgân. Adevărata isto-

rie a Angliei este suficientă pentru a crea o lume plină de păgâni! Ir-

landa și India sunt pline de relatări sângeroase cu privire la religia An-

gliei. Pot să acord respect islamiștilor, pentru că ei acționează conform

principiilor lor. Pot să respect papalitatea și instituția inchiziției, din

același motiv. Dar Anglia protestantă, așa cum se denumește, o dispre-

țuiesc pentru ipocrizia ei! Religia ei este descrisă în trei cuvinte – mân-

drie, lăcomie și asuprire. Toate acestea au rămas întipărite în inima

mea și au crescut tot mai mult pe măsură ce am înaintat în vârstă. Am

știut că biserica Angliei nu era nimic altceva decât parte din ipocrizia

guvernului cu care s-a aliat. Am știut că protestantismul ei era doar un

pretext pentru acțiuni politice. Am simțit acest lucru în răutățile făcute

asupra țării mele și am respins religia, datorită exemplului pe care l-

am studiat atât de constant. Exemplul nu mi s-a părut niciodată mai

dezgustător decât mi se pare chiar și în această clipă. Și mă simt tulbu-

rat acum datorită sistemului meu vechi de gândire, pentru că el revine

asupra mea, ca un torent, și mă ispitește să nu cred în creștinism, pen-

tru că mă gândesc adesea la relele făcute asupra țării mele.”


163

„După opinia mea”, i-am răspuns eu, „poți foarte ușor să treci

peste acea dificultate. Trebuie doar să te gândești la ceea ce știi că este

adevărat, anume faptul că creștinismul n-a încurajat niciodată mân-

dria, lăcomia și asuprirea de care tu te plângi. Știi foarte bine că oame-

nii au abuzat de creștinism pentru a-și acoperi în felul acesta păcatele

lor. În acel popor, creștinismul a ajuns să se amestece atât de mult cu

guvernul, lucru pe care și eu îl dezaprob la fel de mult ca și tine, încât

acea uniune a devenit coruptă în ambele sensuri. Dacă vei considera

guvernul și acțiunile sale ca un exemplu al influenței religiei sau ca un

test al adevărului acesteia, te vei îndrepta în direcția greșită. Ar fi tre-

buit mai degrabă să te uiți la evlavia din viața privată. Ar fi trebuit să

cauți influența adevărată a creștinismului acolo unde se găsește ea, nu

acolo unde nu există. Ar fi trebuit să te uiți la acțiunile societății bi-

blice, ale societății misionare, ale școlilor duminicale și ale caselor de

orfani, unde puteai vedea eforturi de a-i ajuta pe cei oprimați și pe cei

necăjiți. Acolo se găsea religia în adevăratul sens al cuvântului, nu doar

cu numele. Iar acum, când observi că ai greșit, considerând în mod gre-

șit ceea ce oamenii pe nedrept denumeau religie, și examinând exem-

plul acesteia, cu siguranță că nu trebuie să te mai necăjești cu privire la

vechea ta necredință.”

„Așa mi se pare și mie potrivit”, spuse el, „dar Satana mă ispi-

tește, ca și cum aș îmbrățișa acum o religie care a zdrobit țara mea.”

„Creștinismul n-a asuprit niciodată țara ta. Știi că n-a făcut

asta niciodată. Asupritorii au fost conduși de un duh cu totul opus creș-

tinismului, încurajând păcatele de care tu acum te plângi că au ruinat

țara ta. Și ar trebui să primești cu bucurie creștinismul adevărat în

inima ta, spre mântuirea ta veșnică, cu mult mai multă dorință decât

l-ai fi primit vreodată pe un eliberator în țara ta nativă.”


164

„Așa vreau”, spuse el, „așa voi face. Cred în creștinism. Știu că

am nevoie de el. Cred că Isus Hristos a venit pentru a-i mântui pe păcă-

toși. Cred în El spre mântuirea mea. Mă bizuiesc pe Duhul Sfânt să mă

ajute împotriva ispitirilor Satanei și a păcătoșeniei inimii mele. Dum-

neavoastră vorbiți despre exemplele religiei în viața privată. Dați-mi

voie să spun că exemplul mătușii mele este o demonstrație în acest sens

pentru mine. Satana nu poate să nege acest lucru.”

Mi-am propus din nou să plec în acel moment și să revin al-

tădată, pentru ca nu cumva o conversație prea lungă să îl afecteze.

„Altă dată!”, spuse el, „altădată! Mă uimiți, domnule! Eu sunt

un om muribund! Stau pe buza prăpastiei chiar acum! Simt ca și cum

groparul stă să bată la ușă! Vorbiți despre timp. Fiind sănătos, nu vi se

pare nepotrivit. Dar dacă eu aș vorbi despre timp, moartea ar râde de

mine, și m-ar face nebun și mincinos!”

Apoi, întorcându-se către mine, și ațintindu-și ochii asupra

feței mele, pe când stătea înaintea mea, mi-a spus:

„Spuneți-mi ce să fac, pentru a fi gata, pregătit de moarte.”

„Crede în Dumnezeu, Duhul cel infinit și veșnic”.

„Cred”, spuse el.

„Atunci roagă-te Lui,” i-am spus eu.

„M-am rugat și mă voi ruga”, răspunse tânărul.

„Crezi că ești un păcătos?”, am spus eu atunci.

„Știu că sunt un păcătos”, zise el.


165

„Atunci pocăiește-te și pune-ți încrederea în Hristos spre ierta-

rea ta.”

„Mă va mântui pocăința?”

„Nu”, am spus eu, „Hristos Isus îi mântuiește pe păcătoși. Nu

trebuie să-ți pui încrederea în pocăința și credința ta pentru a te mân-

tui. Aceasta ar fi o neprihănire de sine. Trebuie să îți pui credința doar

în Fiul lui Dumnezeu cel răstignit, singurul tău Garant.”

Apoi a urmat o pauză.

„Ce trebuie să fac mai întâi, înainte să-mi pun credința în el?”

„Nimic. Pur și simplu nimic.”

„Cum? Nu trebuie să mă pregătesc în niciun fel?”

„Nu, nu ai nimic altceva de făcut.”

„Dar sfințenia…”, spuse el.

„Sfințenia rezultă din credința în Hristos”, i-am răspuns

atunci.

„Dar Duhul Sfânt…”, zise el.

„El este singura ta speranță”, am spus eu. „Fără ajutorul Lui

nu te vei pocăi și nici nu vei crede. Rolul Lui este să ia din lucrurile lui

Hristos și să ni le descopere.”

„Te vei ruga cu mine?”, spuse el.

Ne-am așezat atunci pe genunchi. Am înălțat o scurtă rugă-

ciune și apoi am plecat. Nu l-am mai văzut niciodată după aceea.


166

Am încercat să-l vizitez a doua zi, dar prietenii lui nu mi-au

permis, motivând că era prea epuizat. Am înțeles de la cea care îl în-

grijea că, imediat după ce am plecat, cu o zi înainte, a trimis după

mătușa lui, i-a spus că a renunțat la toată necredința lui, că nu mai

avea nicio îndoială asupra faptului că Biblia era de la Dumnezeu și

că ispășirea făcută de Isus Hristos era cu totul suficientă pentru un

păcătos muribund ca el. El și-a continuat discuția și rugăciunea cu

ea, până când a leșinat. Atunci, mătușa lui a fost obligată să cheme

ajutor, să îl ridice de pe podea și să îl așeze pe pat.

Am încercat din nou să îl văd, dar mătușa lui mi-a trimis

vorbă la ușă, spunând că era foarte recunoscătoare pentru că i-am

acordat atenție și transmițând multe mulțumiri, dar m-a implorat

să nu intru, căci nu era capabil să mă vadă. N-avea tărie nici măcar

să rostească o propoziție.

În acel moment am plecat acasă și, la întoarcerea mea după

trei săptămâni, am aflat că fusese îngropat în săptămâna de dinain-

tea întoarcerii mele. N-am putut să-i găsesc mătușa. N-am văzut-o

niciodată și nu știu nici acum motivul pentru care a trimis după

mine, altul decât am înțeles de la doamna în a cărei casă a murit tâ-

nărul, anume că ea mă auzise cândva predicând. Aceeași doamnă

mi-a spus că tânărul a murit în pace, rostind laude pentru ispășirea

făcută de Isus Hristos pentru el.

N-am fost niciodată mai atașat în profunzimea mea de ci-

neva ca de acest tânăr irlandez. Era un bărbat cu talente neobișnu-

ite. Era franc, dar cald în atitudine. Era plin de entuziasm. Era impo-

sibil să pui în scris ardoarea și calitatea cu care el vorbea, atunci

când devenea pasionat. Exista de asemenea un soi de romantism în

stilul enigmatic în care o prezenta pe mătușa lui. Fusese un păgân

declarat. Dar, după opinia mea, era ceva neobișnuit pentru că era un


167

păgân onest. Argumentele, prin care a încercat să-și susțină necre-

dința, erau unele speciale. Se afla clar în ultima parte a vieții sale,

evident subiectul unei tuberculoze grăbite, de care nimeni nu putea

fi mai conștient decât el însuși. Dar era în același timp deschis față

de argumente. Era foarte evident faptul că manifesta un respect

profund pentru mătușa lui evlavioasă, care îl convinsese să trimită

după mine.

Cred că este posibil ca acea femeie să fi fost mijlocul real al

convertirii și mântuirii lui. Ea fusese un exemplu de evlavie prac-

tică, pe care necredința lui nu putea să o respingă, și pe care conști-

ința lui nu putea decât să o cinstească. Era evident că el nu-mi spu-

sese tot ceea ce simțea cu privire la ea. Oridecâteori făcea aluzie la

ea, după câteva minute, părea să fie cercetat el însuși, și imediat

schimba subiectul. Dar, ocazional, când devenea pasional, pe fața

lui își făcea loc o expresie care arăta cât de puternică era influența ei

asupra lui. Nu pot să uit niciodată ardoarea și profunzimea emoției

cu care a rostit expresia: „Dumneavoastră vorbiți despre exemplele re-

ligiei în viața privată. Dați-mi voie să spun că exemplul mătușii mele

este o demonstrație în acest sens pentru mine. Satana nu poate să nege

acest lucru.”

Este adevărat că necredința nu poate sta în fața forței rațiu-

nii și a argumentelor, dar exemplul evlaviei adevărate poate să

ajungă mult mai aproape de inimă. El zdrobește ușa inimii. Dacă

adevărurile creștinismului ar fi secondate de viețile devotate și

evlavioase ale celor care se pretind ucenicii lui, necredința lumii ar

sucomba în curând. Exemplul vieții de evlavie este ceea ce lumea

aceasta are nevoie cel mai mult.

Nu toți oamenii vor gândi la fel în ce privește felul în care

acest tânăr irlandez a ajuns la necredință. Poate că el a blamat prea

mult guvernul Angliei. De asemenea, poate că sentimentele lui față


168

de oameni au fost dirijate de niște prejudecăți foarte firești. Dar tre-

buie în același timp să deplorăm faptul că guvernele popoarelor care

se pretind creștine s-au purtat atât de nedrept, au fost atât de stăpâ-

nite de dorința după războaie și cuceriri și că oamenii creștini din

astfel de țări au fost atât de adesea înfrânați în manifestarea princi-

piilor lor în ciuda valurilor popularității și au strigat de bucurie

când țările lor au repurtat victorii în războaie, într-o vreme când ar

fi trebuit să verse lacrimi de amărăciune cauzate de nedreptățile și

cruzimile făcute asupra altora. Aceștia se gândesc prea puțin la gra-

dul în care asemănarea lor cu lumea împiedică triumful Evanghe-

liei. Războaiele și cuceririle, la rândul lor, pot să fie uneori inevita-

bile. Nedreptățile generale ale omenirii pot să facă uneori conflictul

necesar pentru apărarea binelui împotriva răului. Dar creștinii și

popoarele creștine au un răspuns de dat cu privire la lucrurile de

care acest tânăr irlandez s-a plâns. Prea multe lucruri ale religiei

noastre sunt pătate de mândrie, politică și avariție, lucruri care sunt

caracteristice acelei lumi. „Ieșiți dintre ei, poporul Meu.”

Am anumite motive să cred că o parte din vinovăția pentru

moartea rapidă a tânărului mi se putea imputa, pentru că am stat în

conversații lungi și epuizante cu acest tânăr care se grăbea spre

moarte. Dar el nu m-a învinuit niciodată. Aș îndrăzni să spun că nici

mătușa lui nu m-a învinuit vreodată. Mai mult, aș fi fost un om fără

inimă să îl las așa și l-aș fi ispitit să pună sub semnul întrebării sim-

țul importanței și realității religiei la care l-am chemat, dacă nu aș fi

cedat văzând că folosește un limbaj ca acela pe care-l am redat aici.

„Altădată! Mă uimiți, domnule! Eu sunt un om muribund! Stau pe buza

prăpastiei chiar acum! Simt ca și cum groparul stă să bată la ușă! Vor-

biți despre timp. Fiind sănătos, nu vi se pare nepotrivit. Dar dacă eu aș

vorbi despre timp, moartea ar râde de mine, și m-ar face nebun și min-

cinos! Pământul și-a încheiat lucrarea cu mine. Mormântul își ridică

vocea, chemându-mă, iar eu mă pregătesc să spun, da, vin îndată.”


169

Probabil că unii l-ar fi abandonat pe un astfel de om. Dar eu

nu puteam. Sunt sigur că, dacă vreun om înțelept ar fi fost în locul

meu și l-ar fi cunoscut așa cum l-am cunoscut eu, ar fi făcut exact

același lucru.


170


171

16 IGNORANȚA PRIVITOARE LA PROPRIA PERSOANĂ

În decursul unei treziri religioase, un prezbiter, nu foarte cu-

noscut mie, m-a chemat să îl ajut, pentru ca apoi, la invitația mea,

să vină să predice în locul meu la întâlnirea obișnuită de seara, de

peste săptămână. Îi spusesem despre seriozitatea oamenilor mei din

acea perioadă. Totuși, n-am găsit foarte potrivită predica lui. El a fă-

cut câteva afirmații neglijente și mi se părea că se bazează mai de-

grabă pe impresii decât pe adevăr, că prețuia mai degrabă abilitățile

sale și dorea ca și alți oameni să se bizuie pe abilitățile lor. Mi se pă-

rea că pune un preț deosebit pe sine, în calitate de „predicator al tre-

zirii”, și mă gândeam că predica „trezirea” și se ruga mai degrabă

pentru „trezire” decât pentru credință.

După ce am ajuns acasă și prietenul meu slujitor s-a retras la

odihnă, una dintre cele mai apropiate prietene de familie a venit să


172

mă vadă, și m-a întrebat dacă mi-a plăcut predica. Mi-am luat întru-

câtva libertatea de a o critica. Apoi ea mi-a spus că, atunci când a

plecat de la biserică, a ajuns în compania uneia dintre domnișoarele

din biserică, ce fusese serios interesată de credință pentru câteva

săptămâni, dar acum îi spusese: „O, cât de utilă este această predică.

A fost tocmai ce îmi doream, și aș vrea ca păstorul nostru să predice la

fel.”

M-am simțit deopotrivă umilit și trist. Întrucât prietenul

meu de slujire era mult mai în vârstă decât mine, m-am gândit că

era potrivit să analizez mai atent ceea ce el predicase și ce spusesem

eu.

Dar am observat că, din acel moment, seriozitatea acestei ti-

nere, care credea că acea predică îi făcuse mult bine, a început să se

diminueze în mod evident. Am întâlnit-o adesea și am căutat să o

conduc înapoi la profunzimea și seriozitatea ei anterioară. Dar totul

era în van. Ea a devenit tot mai indiferentă până când, în final, s-a

întors în lume cu totul. Și acolo se găsește și astăzi. Au trecut anii,

dar ea rămâne o străină față de Hristos.

Păcătoșii cercetați sunt niște judecători foarte nepricepuți

cu privire la ce anume le este de folos și ce nu. Tocmai lucrurile des-

pre care ei cred că au nevoie se dovedesc de multe ori a fi capcane

pentru sufletele lor. Cum ar fi posibil ca „omul firesc [care] nu pri-

mește lucrurile Duhului lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:14) să fie capa-

bil să spună ce îi poate face bine? El nu găsește nicio plăcere sinceră

față de Dumnezeu sau față de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă lucru-

rile care îi sunt plăcute ajung să fie îndrăgite, adesea adevărul de-

vine sacrificat. Mai bine să-i tulburi conștiința, decât să-i faci pe plac

inimii. Un păcătos este ultima persoană din lume care poate judeca

drept cu privire la felul de învățătură de care are nevoie. El va îm-


173

brățișa eroarea mai degrabă decât adevărul și, dacă ai analiza gustu-

rile lui și i-ai face pe plac, sufletul lui va fi pus în pericol. Dând curs

unor astfel de gusturi, ajungi să practici arta vicleană a amăgitori-

lor, care conduc mulțimi de oameni să îi admire, care umblă după

aceștia și vorbesc ca aceștia, dar ce nu le pasă de adevăr: „vor amăgi

pe alții, și se vor amăgi și pe ei înșiși” (2 Timotei 3:13).


174


175

17 CONVINGERE SUPERFICIALĂ

Am fost cândva martorul unei împotriviri foarte mari față

de credință, manifestată într-un grup format din câțiva tineri din

zona unde locuiam, deși, paradoxal, totul se petrecea într-o peri-

oadă de trezire. În acea perioadă, Evanghelia era predicată cu o sim-

plitate mai mare decât de obicei. Aceștia se plângeau că se predica

prea mult despre dreptatea lui Dumnezeu, despre terorile Legii și

despre stricăciunea inimii omului. Ei se plângeau că exagerasem în

ceea ce privește pericolele în care se găseau păcătoșii, și că Îl portre-

tizasem pe Dumnezeu ca și cum ar fi fost o ființă înfricoșătoare și

odioasă, iar ei spuneau că „în niciun caz acest lucru nu-i va conduce pe

oameni la credință.”

Tocmai în acea perioadă am fost informat că niște tineri se

hotărâseră să participe la întâlnirea de seară având buzunarele


176

pline cu pietre pe care să le arunce spre mine, dacă aș fi îndrăznit să

predic despre „depravare” și despre faptul că „păcătoșii vor ajunge în

Iad”. Eu credeam că acel lucru era un indiciu asupra faptului că în-

vățăturile dreptății divine și ale stricăciunii omului îi alarmaseră și

că aceste săgeți trebuie să fi „străpuns inima vrăjmașilor împăratu-

lui” (Psalmii 45:5). De aceea, în acea seară am predicat tocmai des-

pre aceste două aspecte, anume stricăciunea omului și mânia lui

Dumnezeu împotriva celor răi. Nimeni nu a tulburat întâlnirea. Ni-

meni nu m-a împroșcat cu pietre. Vrăjmașii erau prezenți, și stăteau

aproape unul de celălalt. În prima parte a mesajului, am observat

câteva schimburi de vorbe în șoaptă între ei, dar în curând au deve-

nit atenți, iar întâlnirea s-a desfășurat în liniște și seriozitate pro-

fundă.

Imediat după serviciul bisericii, am participat la o întâlnire

de cercetare, la care i-am invitat în mod public pe toți păcătoșii ne-

convertiți, care erau dispuși să studieze adevărul divin cu rugă-

ciune. Unii dintre acei tineri m-au întâlnit la această discuție. În de-

curs de câteva luni, unii dintre ei s-au alăturat bisericii. Printre ei

exista unul care mi-a spus, la momentul cercetării sale pentru ad-

miterea în calitate de membru al bisericii, că ceea ce se spusese des-

pre el nu fusese adevărat, anume că el nu avea pietre în buzunare

pregătite ca să le arunce asupra mea. El mi-a spus că, „știu că inima

mea era suficient de rea pentru a face absolut orice, dar n-a fost nicio-

dată atât de rea încât să apeleze la un astfel de gest.”

Mi-am notat această frază, pentru că mi s-a părut o remarcă

destul de neobișnuită. Eram obișnuit tocmai cu opusul acesteia. De

aceea, l-am cercetat mai îndeaproape. Părea conștient de deprava-

rea sa firească, părea atât de smerit, docil și hotărât să trăiască o vi-

ață de sfințenie, încât cumva mi-a câștigat încrederea, și a fost pri-

mit în biserică. Credeam că era un credincios adevărat, și totuși ve-


177

derile sale doctrinare erau greșite. Știam foarte bine că mulți oa-

meni mă priveau ca fiind prea strict în aspecte legate de învățătură.

Întrucât am crezut și am acționat întotdeauna pe baza principiului

că adevărata experiență a credinței îi va conduce întotdeauna pe cei

credincioși la o cunoaștere a doctrinelor esențiale ale creștinismului

– căci într-adevăr, experiența credinței înseamnă să trăiești aceste

doctrine – am ajuns la concluzia că aplicarea acestui principiu în ca-

zul lui nu i-ar permite să devină membru al bisericii.

Atâta vreme cât a locuit în acea zonă, vreme de aproape doi

ani, el a trăit în aparență o viață creștină. Dar, după ce a plecat într-

un oraș învecinat, departe de tovarășii lui de credință, și aflându-se

sub un fel nou de influență, el a început să neglijeze închinarea bi-

sericii, să încalce Ziua Domnului și, în final, a devenit un om păgân

și fără limite în păcatele sale. Am căutat să îl întâlnesc și să discut

cu el. În trecut, mi se părea prietenos față de mine, dar de data

aceasta l-am văzut orbit și împietrit. Mi-a spus că nu se considera un

om foarte rău: „Fără îndoială”, spuse el, „niciodată nu m-am gândit

că inima mea era atât de rea pe cât spun unii oameni. N-am făcut ni-

ciodată atât de mult rău oamenilor și n-am fost niciodată atât de rău

încât să nu mă pot reforma, căci știu că pot să mă întorc de la păcat

oricând doresc.”

Probabil că îndemnurile mele nu i-au fost de niciun ajutor.

Ultima dată când am auzit de el avansase în păcat și era din ce în ce

mai rău, și probabil că va ajunge să moară într-o stare ticăloasă, cu-

prins de patima beției.

M-am gândit adesea la faptul că un om cu adevărat născut

din nou nu poate să aibă nicio îndoială cu privire la depravarea to-

tală a inimii sale. Dacă nu e capabil să vadă acest lucru, foarte pro-

babil că nu-și va cunoaște niciodată inima și, de aceea, pocăința și


178

credința lui în Hristos, ca și bizuirea lui pe Duhul Sfânt nu vor fi de-

cât niște amăgiri. Observațiile mele pastorale continuă să îmi con-

firme tot mai mult faptul că experiența credinței înseamnă trăirea

practică a adevărului marilor doctrine ale harului divin.


179

18 ENTUZIASM ZADARNIC

În timp ce Dumnezeu revărsa Duhul Său peste congregația

unde slujeam și peste multe alte locuri din jurul nostru, două per-

soane aparținând parohiei mele au mers într-un oraș învecinat pen-

tru a participa la o „întâlnire de tabără”. Una dintre aceste persoane

era un tânăr în vârstă de aproape 20 de ani, a cărui mamă și surori

erau membre ale bisericii mele. Cealaltă persoană era un bărbat în

vârstă de 26 de ani, ale cărui soție și cumnată erau de asemenea

membre în biserica noastră. Acești bărbați s-au întors de la întâlnire

pretinzând că sunt convertiți la Hristos. Așa cum îmi povestiseră, ei

nu merseseră la acea întâlnire cu vreo dorință serioasă, ci împinși

de simpla curiozitate. În timp ce s-au aflat la acea întâlnire, spuneau

ei, au rămas foarte impresionați până acolo încât amândoi au căzut

la pământ și au rămas în această stare vreme de un ceas, incapabili

să se ridice pe picioare. I-au rugat cu stăruință pe oameni să se roage

pentru ei, și ei înșiși s-au rugat. Apoi au simțit cum sentimentele lor

s-au schimbat în întregime și, în loc să simtă agonie și frică, s-au


180

umplut de bucurie și entuziasm. Așa s-au întors acasă, cu această

dispoziție bucuroasă a minții, după ce lipsiseră din familiile lor doar

două sau trei zile.

I-am vizitat în curând pe amândoi și am discutat liber cu ei.

După prima noastră discuție, rămăsesem cu o certitudine destul de

mare privitoare la convertirea lor. Mi se păreau niște oameni noi,

atâta cât puteam judeca pe baza afirmațiilor lor. Păreau smeriți, se-

rioși, mulțumitori și fericiți. În urma conversațiilor ulterioare avute

cu ei, am ajuns să capăt o oarecare îndoială legată de realitatea con-

vertirii lor. Ei nu păreau să fi căpătat o cunoaștere experimentală a

adevărului mântuitor, atâta cât credeam că trebuie să aibă un păcă-

tos născut din nou. Atunci când îi întrebam - „Ce te-a făcut să cazi la

pământ? Ce ai simțit atunci? La ce te gândeai în acele momente? Ce te-

a făcut după aceea atât de fericit? Ce te face să fii așa de fericit acum?

Ce te face să crezi că Dumnezeu ți-a dat o inimă nouă? Ce te face să fii

convins că nu te vei întoarce în lume și că nu o vei mai iubi vreodată ca

până acum?” – acești doi bărbați nu puteau să ofere vreun răspuns

satisfăcător, biblic. Ei păreau că aveau răspunsuri gata pregătite

pentru astfel de întrebări, dar nu mi se păreau răspunsurile corecte.

Nu păreau să aibă idei clare și depline cu privire la păcătoșenia peste

măsură de mare a inimilor lor, cu privire la păcatul remanent din ei

și cu privire la pericolul amăgirii de sine. Și totuși acești bărbați se

rugau, erau serioși, gânditori și fericiți. Își studiau bine Biblia, aban-

donaseră vechile tovărășii și păreau să prețuiască și să se bucure de

toate mijloacele harului rânduite de Dumnezeu. Au continuat așa,

în acest stil de viață, vreme de câteva luni. Mi se părea dificil uneori

să îi văd și să discut cu ei și, chiar dacă nu mi se părea că se pot com-

para cu alți proaspeți creștini, sau că se bucură de serviciile bisericii

ca și când ar fi fost parte din biserică, totuși, în mintea mea, I-am

cerut iertare lui Dumnezeu pentru că gândisem astfel despre ei, în-

trucât plecasem de la premisa că începutul călătoriei lor în credință

era unul neobișnuit. Cu excepția părerilor lor și a simțămintelor lor


181

imperfecte legate de marile doctrine ale credinței, n-am văzut la

acel moment nimic în ei care să mă determine să îi consider nepo-

triviți pentru a se alătura bisericii.

La câteva luni după pretinsa lor convertire, le-am precizat

separat cerința de a face o mărturisire publică a credinței lor. Fiecare

dintre ei părea să se fi gândit la această îndatorire, dar, ciudat, ambii

mi s-au părut mai degrabă ezitanți. Nu puteam să le împărtășesc

foarte clar simțămintele, așa că mi-am propus să repet față de ei

această cerință, cu grijă și blândețe. Așa au trecut mai multe servicii

de închinare ale bisericii însoțite de Cină și niciunul dintre cei doi

nu s-a alăturat bisericii. Prietenii lor, care menționau atât de des

convertirea celor doi, ca și cum aceasta ar fi fost mai vrednică de

luat în seamă decât convertirea zecilor de păcătoși din jurul lor, și

care se bucuraseră atât de mult de aceasta și fuseseră atât de siguri

de realitatea ei, au început dintr-o dată să fie foarte tăcuți în legă-

tură cu cei doi. Am bănuit că încrederea prietenilor celor doi fusese

zguduită.

În decurs de un an de la momentul când cei doi au pretins că

se întorseseră la Hristos, cel mai tânăr devenise complet nepăsător

față de credință și, atâta cât știu, continuă în această stare și astăzi.

Celălalt a fost un pic mai statornic, dar, în decurs de trei ani,

a devenit un om lipsit de stăpânire de sine, o rușine și un chin pen-

tru familia sa. Ultima dată când am auzit de el, ajunsese un bețiv no-

toriu! Încetase să participe la închinarea bisericii, rugăciunea în fa-

milia sa fusese abandonată de multă vreme, copiii erau neglijați, iar

soția lui, cu inima frântă și rugându-se încă pentru el, dar aproape

lipsită de speranță că Dumnezeu o va mai auzi, se îndrepta rapid că-

tre mormânt, singurul loc al odihnei pământești!


182

Dacă nu izvorăște din adevărul lui Dumnezeu, din Sfânta

Scriptură, simplul entuziasm al minții cu privire la religie, oricât de

puternic ar fi, nu este niciodată sigur. Oricât de neașteptat și de

mare ar fi, entuziasmul nu poate fi ceva de care să ne temem sau pe

care să îl ignorăm atunci când el își găsește originea în adevărul

Scripturii și când este călăuzit de adevăr. Toate celelalte feluri de en-

tuziasm sunt pieritoare și dăunătoare. Este ușor să le producem, dar

consecințele sunt triste. O istorie adevărată a trezirilor bazate pe

simplul entuziasm ar fi una dintre cele mai triste cărți care s-ar scrie

vreodată.

Marile doctrine ale creștinismului sunt adevărurile de care

se folosește Duhul Sfânt atunci când regenerează sufletele păcătoși-

lor. Dacă proaspeții convertiți sunt cu adevărat ignoranți în aceste

aspecte și n-au învățat aceste adevăruri prin propria experiență a

convertirii, ei nu sunt decât niște convertiți la erezie și amăgire.

Nu este de așteptat, și probabil că nici de dorit, ca proaspeții

creștini să înțeleagă doctrinele într-un fel academic, dogmatic sau

metafizic. Dar dacă ei sunt creștini cu adevărat, este normal ca gân-

direa lor să fie substanțial schimbată și influențată pentru a înțe-

lege biblic doctrine precum păcătoșenia omului, suveranitatea di-

vină, ispășirea, justificarea prin credința în Isus Hristos, nașterea

din nou prin puterea specială a Duhului Sfânt și nevoia constantă

după ajutorul divin. Copiii lui Dumnezeu au același chip, același

semn – semnul familiei divine. Cerul are o singură matriță. „Noi toți

privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și sun-

tem schimbați în același chip al Lui” (2 Corinteni 3:18).


183

19 RUȘINATĂ DE HRISTOS

În decursul vizitelor pastorale anuale pe care le făceam la fa-

miliile din congregația mea, am ajuns la o femeie căsătorită, necre-

dincioasă, pe care o văzusem anterior și pe care îmi propusesem să

o conving să se pregătească pentru viața veșnică. Mi-am amintit de

rezervele sale anterioare și aparenta sa indiferență față de credință

și m-am hotărât ca, înainte să pășesc pragul casei ei, să îmi dau toată

silința pentru a-i capta atenția cât de repede față de bunăstarea ei

veșnică. Așa cum m-am așteptat, am găsit-o singură acasă, soțul ei

fiind implicat în slujba lui zilnică la atelierul mecanic. I-am spus, în

câteva cuvinte, motivul special pentru care am căutat-o, anume că

doream să o conving să se intereseze de mântuirea ei.

„N-am prea mult timp pentru asta”, spuse ea.

„Prea mult timp?”, am spus eu. „Ce vreți să spuneți?”


184

„Vreau să spun”, zise ea, cu un aer foarte hotărât, „că sunt

destul de ocupată. Cu greu am o clipă liberă. Am multe de făcut pentru

familia mea. Am un soț și trei copii de îngrijit. Nu suntem bogați și,

dacă vrem să trăim confortabil și respectabil, trebuie să muncesc din

greu, așa că am de muncă în aproape fiecare clipă a vieții mele. Soțul

meu lucrează asiduu și vreau să-mi fac partea alături de el pentru a ne

descurca în viață.”

„Mă bucur să aud asta din gura dumneavoastră”, am spus eu,

„căci îmi creează o părere și mai bună despre dumneavoastră. Mă con-

vinge de faptul că știți bine care este o parte din îndatorirea dumnea-

voastră, și că sunteți hotărâtă să vă achitați de ea. Îmi pare rău că sun-

teți totuși copleșită de muncă, dacă așa stau lucrurile. Sunt întristat să

știu că treceți prin greutăți. Totuși nu sunt atât de întristat de faptul

că nu sunteți bogați. Dacă ați fi bogați, aș fi avut mai puțină nădejde

pentru voi. Ați avut mai multe ispite, și n-ați mai fi avut deloc timp li-

ber. Evanghelia este pentru cei sărmani, căci mângâierea lor se găsește

în ea, și îi așteaptă mântuirea în viața de dincolo. Isus Hristos a fost

sărac. El a predicat săracilor. El s-a însoțit cu oameni săraci, a avut

milă față de săraci, i-a iubit pe săraci. Dacă ați fi avut mai puține lu-

cruri de făcut, nu sunt sigur că ați fi avut mai multă dorință să acordați

atenție religiei decât…”

„Ba da, aș fi avut”, spuse ea.

„N-am nicio îndoială că gândiți în felul acesta, dar e posibil să

greșiți. Cum stau lucrurile cu ceilalți oameni, cu cei care au mai puține

lucruri de făcut? Îi vedeți cumva pe cei bogați, pe oamenii înstăriți,

dând buzna să devină creștini, și sunt ei mai mulți printre creștini de-

cât săracii?”

„Nu, domnule, nu sunt atât de mulți.”


185

„Ei bine, atunci dumneavoastră sunteți o excepție? Nu sunteți

asemenea celorlalți oameni? Și dacă, în general, în ciuda bogăției și a

timpului suficient la dispoziție ca să se intereseze de credință, tot mai

mulți oameni sunt împiedicați să se apropie de credință, nu-i așa că

este mai probabil ca, dacă v-ați afla în situația în care v-ați dori să fiți,

cu mai multă bogăție și mai puțin timp dedicat muncii – nu este mai

probabil să fiți mai puțin interesată de credință decât în situația în

care vă aflați acum? Gândiți-vă pentru un moment. Mulți dintre prie-

tenii și vecinii dumneavoastră, care au atât de mult timp la dispoziție,

nu sunt oameni evlavioși. Dar mulți dintre aceia care au puțin timp li-

ber de la truda lor, totuși sunt oameni credincioși. Cumva, ei găsesc

timp să se roage, să Îl caute pe Domnul, să se pocăiască. Iar acum, sti-

mată doamnă, spuneți-mi cu onestitate, nu-i așa că ați putea găsi acel

timp ca și ei?”

„Presupun că da”, spuse ea.

„Atunci n-ați vrea să-L căutați pe Domnul asemenea lor?”

După o pauză considerabilă, mi-a răspuns cu o aparentă ezi-

tare:

„Aș putea, dacă aș ști cum.”

„Veți face asta, dacă eu v-aș explica?”

„Da, pe cât de mult aș putea, în puținul timp care îmi rămâne

după muncă.”

„Timp! Doamnă, timp de pus deoparte! Pentru ce vă este dat

timpul, dacă nu ca să vă adunați comori în cer? Sigur vă veți găsiți timp

să fiți bolnavă sau să muriți, fie că vă pregătiți pentru aceste lucruri,

fie că nu. Nu ar trebui să tratați credința ca și cum ar fi o chestiune


186

secundară, care să fie căutată sau nu în funcție de dispoziție, dacă vreți

sau nu.”

„O, nu, domnule, nu voiam să spun asta. Întotdeauna mi-am

propus să fiu creștină.”

„Și ați lăsat aceste lucruri deoparte, căutând sau așteptând o

oportunitate mai bună?”

„Da, asta cred că am făcut.”

„Atunci aș vrea să vă spun că o oportunitate mai potrivită nu

va veni niciodată până în ziua în care veți muri! Nu, niciodată! Gândul

că vă lipsește timpul nu este decât o amăgire. Ați avut timp, dar l-ați

irosit. Aveți la îndemână ziua de astăzi, și vreți să o irosiți și pe ea. V-

ați achitat foarte bine de îndatoririle față de familia voastră, și vă res-

pect pentru asta. Meritați laude pentru sentimentele de dragoste și pre-

ocupare pentru soțul și copiii dumneavoastră. Nici eu nu aș face mai

puțin pentru ai mei. Dar mi-aș dori să faceți mai mult pentru sufletul

dumneavoastră și pentru Dumnezeul și Mântuitorul dumneavoastră.

Vă spun cu toată seriozitatea că aveți suficient timp să-L căutați pe

Dumnezeu. Dar aveți o inimă rea și înșelătoare, căci nu lipsa timpului

este ceea ce vă împiedică să ajungeți la credință, ci tocmai această

inimă. Dumnezeu vă cunoaște situația și vă știe toate îngrijorările. El a

rânduit starea în care vă găsiți. El va rândui ajutorul harului Său în

toate dificultățile stării în care vă găsiți. „Căci El știe din ce suntem fă-

cuți; Își aduce aminte că suntem țărână” (Psalmii 103:14). El nu cere

de la dumneavoastră nimic din ceea ce nu puteți face, prin harul Lui.

Pe deasupra, aveți o idee greșită legată de Dumnezeul cel îndurător,

atunci când vă gândiți că v-a pus într-o stare ca aceasta, încât să cre-

deți că nu aveți timp să vă ocupați de mântuirea sufletului dumnea-

voastră.”


187

„N-am vrut să spun asta”, zise ea.

„Atunci aveți suficient timp, ba chiar ar trebui să vă folosiți

tocmai de ocaziile în care vorbiți pe tema puținului timp pe care-l aveți

la dispoziție, nu-i așa?”

„Da, e adevărat, am timp, și l-aș folosi dacă aș ști cum.”

„Dumnezeu v-a spus cum. Puteți să găsiți sfaturile Lui în Cu-

vântul Său. De exemplu, în capitolul 55 din Isaia spune: „Căutați pe

Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L, câtă vreme este aproape”

(v. 6). Aceasta este o cale de a-L căuta. Trebuie să vă rugați. Vă rugați

vreodată?”

„Nu foarte des!”

„Dar trebuie atunci să vă rugați, așa cum vă îndeamnă El.”

„Cred că da.”

„Atunci veți face asta? Veți începe astăzi? Veți citi cu grijă acel

capitol și vă veți ruga, implorându-L pe Dumnezeu să vă conducă la

mântuire?”

„Da, voi face asta”, spuse ea cu seriozitate.

„Atunci, la revedere. Dacă Îl căutați pe Domnul, așa cum vă că-

lăuzește acel capitol, nu Îl veți căuta în zadar.”

La câteva zile după aceasta, am căutat-o din nou și am găsit-

o într-o stare foarte neliniștită. Nu mai avea nimic de spus despre

lipsa timpului. Părea profund afectată de simțământul păcatului și

de totala lipsă de merite, și își exprima recunoștința față de Dumne-


188

zeu pentru că gândurile ei au fost îndreptate către acest subiect, îna-

inte ca viața ei să ajungă la sfârșit. Am discutat cu ea, explicându-i

Evanghelia pe cât de bine am putut și am îndreptat-o către Hristos.

Mi se părea că își recunoaște bine starea de păcătos și că era profund

afectată de sentimentul nevoii după Hristos, că în toate aspectele

părea atât de serioasă și hotărâtă, încât speram că în curând avea să

fie adusă la starea de pace și siguranță a credinței.

La scurt timp, am căutat-o din nou și am descoperit-o în ace-

eași situație. Acest lucru m-a surprins. Nu mă așteptam la așa ceva.

M-am străduit să descopăr care era elementul care o împiedica să

facă pasul înainte. Am întrebat-o, am discutat cu ea, dar totul părea

în zadar.

Din nou și din nou, am repetat vizitele mele la ea. Părea să

rămână în aceeași stare, iar acest lucru mă neliniștea. Nu puteam să

înțeleg ce era la mijloc. Luni la rând ea părea să înțeleagă toate ma-

rile adevăruri ale Evangheliei și să le experimenteze profund. Nu

puteam identifica nicio greșeală în gândirea ei. Nu puteam desco-

peri care era aspectul care o făcea să fie atât de nepregătită să se le-

pede de sine. Nu puteam să descopăr niciun fel de bizuire pe propria

neprihănire, nici lipsa rugăciunii sau dragostea față de lume, care să

fi creat în ea acea piedică în calea venirii la Hristos. Nu ratase nicio

îndatorire exterioară. Studia Biblia în fiecare zi și se ruga în taină. Și

totuși nu avea nădejde și nici pace. Pe măsură ce lunile au trecut, se-

riozitatea și solemnitatea ei nu păreau să se diminueze, așa cum mă

așteptam să se întâmple. Duhul Sfânt nu o părăsise.

Cazul ei mi se părea un mister întunecat. Pur și simplu nu

puteam să îl înțeleg. Nu mă întâlnisem cu o astfel de situație până

atunci. În mod obișnuit, cei pe care îi găsea într-o stare de profundă

seriozitate ori veneau la Hristos, ori pierdeau din această nerăbdare


189

cu mult mai repede decât în cazul ei. Ea părea însă că are toată în-

crederea în mine, și nu-și ascundea simțămintele în niciun fel.

Știam că este o femeie cu o minte sănătoasă și cu simțăminte pro-

funde și puternice. Având în vedere acest lucru, și după ce am epui-

zat toată abilitatea mea de a descoperi care era elementul care o îm-

piedica, i-am spus într-o zi, luându-mi inima în dinți: „Doamnă K.,

situația dumneavoastră mă preocupă foarte mult de mult timp. Vă

apreciez și vă respect. Am încercat din răsputeri să vă fac bine. Dar am

eșuat! Ceva, nu știu ce anume, vă împiedică să ajungeți la pocăință și

la Hristos. În ce anume constă acel lucru?”

„Da”, spuse ea, făcând un mare efort, și vorbind ca și cum ar

fi vrut să se convingă pe sine să vorbească, „n-am fost niciodată bo-

tezată.”

Acest lucru m-a uimit. Nu puteam înțelege ce voia să spună.

Știam că era o femeie în toate mințile și bine învățată, și îmi era im-

posibil să realizez cum de considera că lipsa botezului o împiedica să

se întoarcă la Hristos. Cazul ei devenea enigma perfectă pentru

mine, mai întunecată decât înainte. I-am răspuns astfel:

„N-ați fost niciodată botezată? Ei bine, și ce importanță are

asta? Cum vă împiedică asta să alergați la Hristos?”

„Păi”, spuse ea, „dacă ar fi să devin într-adevăr o creștină, ar

trebui să fie datoria mea să mă alătur bisericii, și pentru asta ar trebui

să mă botez, dar nu cred că aș putea vreodată să ies înainte la vârsta

mea, înaintea soțului și a celor trei copii ai mei, și să fiu botezată.”

Eram uimit de răspunsul ei.

„Și vrei să spui că ți-ar fi rușine să Îl primești pe Hristos și să fii

botezată în prezența soțului și copiilor tăi?”


190

„Da, asta vreau să spun.”

„Iar aceasta este ceea ce te împiedică să vii la Hristos?”

„Da, cred că asta este. Nu cred că aș putea face asta vreodată.

De aceea, de fiecare dată când mă gândesc să Îl urmez pe Hristos, acest

lucru mă face să fiu reținută. Nu cred că aș putea să îndur momentul

acela. Dacă n-ar fi fost la mijloc acest lucru, cred că aș fi gata să Îl ur-

mez pe Hristos. Nu există niciun alt lucru la care să mă gândesc și pe

care să nu fiu gata să îl fac.”

I-am răspuns cu o nedumerire și mai mare:

„Mă uimiți cu totul! Sunt peste măsură de uluit! Este posibil ca

o femeie cu caracterul și simțul hotărârii ca ale dumneavoastră, să se

împiedice de o astfel de idee? Nu vă rușinați numai la gândul ei?”

„Știu că vi se pare nebunește”, spuse ea, „dar tocmai acesta este

motivul pentru care nu v-am spus până acum ce anume mă împiedică.

Credeam că mă veți disprețui, dar acestea sunt sentimentele mele. Nu

cred că aș putea să fiu vreodată botezată!” Și a început să plângă cu

amar.

„Ei bine, vă mulțumesc, stimată doamnă, pentru că mi-ați spus

acum. Vă mulțumesc mult pentru asta, și vă respect. Nu veți regreta ni-

ciodată faptul că ați spus adevărul. N-am nicio dorință să vă disprețu-

iesc, și nici nu vreau să vă rănesc sentimentele în vreun fel. Dar nu este

ciudat că…”

„Da, este ciudat și nebunește”, spuse ea, întrerupându-mă,

„dar nu pot face nimic în legătură cu asta. Așa mă simt. Cât de mult aș

vrea să fi fost botezată când am fost copil. Dar părinții mei n-au fost

membri ai bisericii.”


191

Apoi s-a întors la plânsul ei cu suspine.

„Stimată doamnă”, i-am spus eu, „vă lăsați prinsă într-o is-

pită a diavolului! Amintiți-vă că Hristos a spus „Căci de oricine se va

rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul omului de el”

(Luca 9:26)”.

„Știu asta, știu foarte bine asta. M-am gândit la acest verset de

o mie de ori. Îmi doresc să nu mă fi simțit așa, dar nu am ce face.”

Pe când spunea asta, și-a ridicat ochii plini de lacrimi spre

mine și și-a șters în grabă lacrimile, ca și cum ar fi fost hotărâtă să

elimine subiectul credinței din gândurile ei.

„Ascultați-mă!”, am insistat eu. „Nu trebuie să cedați acestei

ispite! Botezul nu poate fi un aspect de o mare lepădare de sine pentru

persoana dumneavoastră și, dacă vreți să fiți cu adevărat o credinci-

oasă, n-ar trebui să simțiți că acest lucru este o mare piedică. Predați-

vă lui Hristos pentru a fi mântuită, și apoi veți vedea că nu veți ezita să

vă botezați în fața soțului și a copiilor dumneavoastră, ca și înaintea

întregii lumi, dacă ar fi nevoie, pentru că veți avea inima plină de dra-

goste pentru Hristos.”

Și-a scuturat capul când am rostit aceste cuvinte, într-o mo-

dalitate foarte hotărâtă, ca și cum n-ar fi vrut să creadă asta, sau ca

și cum era hotărâtă să elimine credința din gândurile ei. I-am spus

atunci,

„Ei bine, întrucât vă simțiți în felul acesta, voi încerca să înde-

părtez complet această piedică – nu trebuie să vă botezați deloc, dacă

nu doriți asta. Nici nu trebuie să vă mai gândiți la acest lucru. Pocăința

și fuga la Hristos cu credință sunt îndatoririle pe care le aveți acum, iar

marele vrăjmaș vă ține departe de Hristos prin a vă face să vă gândiți

la îndatoririle de după acestea. Lăsați deoparte acele gânduri cu totul.


192

Nu trebuie să vă botezați acum. Nu trebuie să vă alăturați acum biseri-

cii. Nu vă voi mai spune niciun cuvânt despre aceste lucruri, decât dacă

îmi veți cere asta. Doar trebuie să vă pocăiți. Dați-I inima lui Dumne-

zeu acum, înainte ca El să vă abandoneze să mergeți pe calea lumii. Du-

hul Sfânt nu se va lupta pe veci cu dumneavoastră.”

„Vreți să spuneți”, spuse ea, „că nu trebuie să mă mai botez ni-

ciodată?”

„Da, exact asta vreau să spun. Nu trebuie să vă botezați, decât

dacă alegeți asta, după ce ați venit cu pocăință și credință la Răscum-

părătorul. Eu nu vă voi mai menționa acest subiect vreodată. Dar

acum, Îl veți căuta pe Domnul din toată inima, și veți lăsa deoparte bo-

tezul?”

Răspunsul ei a venit imediat: „Sper că voi fi capabilă de asta,

dacă pot fi creștină fără să fiu botezată.”

M-am rugat cu ea și apoi am plecat. În decurs de câteva zile

din acel moment, ea a găsit pacea cu Dumnezeu. Manifesta dovezile

foarte clare ale primirii ei înaintea Lui. Mi se părea că este un credin-

cios hotărât și fericit. Își întemeia nădejdea vieții veșnice pe ispăși-

rea făcută pentru păcătoși de către Isus Hristos și își exprima adesea

uimirea că trăise atât de mult timp fără evlavie, mulțumindu-mi cu

multă hotărâre pentru că am eliberat-o din propria capcană, așa

cum spunea ea, și Îl binecuvânta pe Dumnezeu că inima ei sărmană

putea acum să găsească odihna.

Am văzut-o adesea după acele momente. Vreme de câteva

luni a continuat să manifeste aceeași speranță, pace și mulțumire

față de Dumnezeu.

Mi-am ținut promisiunea față de ea. N-am rostit nici măcar

un cuvânt legat de alăturarea ei ca membru în biserică. Într-o zi mi-


193

a spus că i-ar plăcea să devină membră a bisericii, dacă eu conside-

ram că ea se califica să ia parte la Masa Domnului.

„Dar, doamnă K.”, am spus eu atunci, „n-ați fost niciodată

botezată”.

„O”, spuse ea, „nu-mi spuneți nimic despre asta acum. Am tre-

cut cu totul peste acea piedică și sunt acum gata să mă botez, ba chiar

vreau ca soțul și copiii mei să știe că Îl iubesc pe Hristos și sunt gata să

Îl mărturisesc pe El și Numele Lui”.

La câteva zile după aceea, ea a fost primită ca membră a bi-

sericii și am botezat-o în prezența întregii congregații.

Mulți păcătoși convinși de păcat sunt ținuți departe de mân-

tuire de tot felul de obstacole. Și este important să îndepărtăm

aceste obstacole. Acești oameni nu-L vor căuta cu sârguință pe

Dumnezeu câtă vreme obstacolele nu sunt îndepărtate. Terenul

stâncos și cel plin de spini trebuie să fie desțelenit și arat înainte ca

sămânța să fie semănată. Tânărul bogat din Evanghelie prețuia ave-

rile lui prea mult pentru a-L urma pe Hristos. În jurul unei inimi rele

se vor aduna tot felul de gunoaie și păcătosul se împiedică până și

de obstacole pe care îi va fi rușine să le menționeze. Atunci când des-

coperim în ce constă obstacolul, am câștigat ceva. Atunci putem să

încordăm arcul mai tare, pentru că e mult mai probabil ca el să își

atingă ținta.


194


195

20 ULTIMUL PAS

În conversațiile mele cu cei care începuseră să aibă o spe-

ranță în Hristos, mă obișnuisem să le pun întrebări cu scopul de a

afla cât mai mult despre felul în care acționează inima omului, așa

încât răspunsurile primite de la aceștia să îmi fie de ajutor în dialo-

gurile cu alții. „Cum răspunde în apă fața la față, așa răspunde inima

omului inimii omului” (Proverbe 27:19). Și totuși, este posibil ca,

într-un astfel de demers, gradul de conștiență al unor astfel de per-

soane să nu fie întotdeauna unul suficient de mare. Unii ar putea să

nu fie capabili nici să-și amintească procesele din propria lor gân-

dire. Dar este probabil ca starea lor de trezire să aibă mult adevăr în

ea și astfel ei să poată să capete o înțelegere clară a lucrărilor Duhu-

lui Sfânt și a dificultăților sau erorilor care îi împiedică pe păcătoși

să vină la pocăință. În această privință, probabil că diferențele de

percepție dintre un om needucat sau ignorant și unul cu mintea

bine instruită sunt nesemnificative. Fanatismul se va da curând pe


196

față atunci când trăsăturile acestuia vor fi comparate cu adevărul

lui Dumnezeu.

Acelora care au căpătat recent o speranță cu privire la cre-

dință, adeseori le pun întrebări de genul: Ce te-a reținut atât de mult

de la a veni la Hristos? Sau care a fost piedica din calea ta? Ce încercai

să faci în tot acest timp, când erai atât de nerăbdător să ajungi la cre-

dință, și totuși nu ai ajuns la nădejdea pe care o ai acum? Niciodată

n-am primit două răspunsuri asemănătoare la aceste întrebări. Este

un adevăr că răspunsurile, în forma sau cuvintele în care au fost ex-

primate, au fost foarte diferite, dar toate pot fi sumarizate la două,

dacă nu chiar la o singură idee.

Un bărbat foarte educat, un om fin și un gânditor foarte

atent, mi-a dat unul dintre ele. Era un bărbat ce preda în acea vreme

la unul dintre colegiile noastre, și care, după aceea, a ocupat o pozi-

ție importantă într-o instituție publică, în calitate de om de știință.

Vreme de câteva săptămâni, el fusese foarte nerăbdător și se rugase.

Adesea căutase să discute cu mine, și am apucat să-i spun adevărul

lui Dumnezeu, îndreptându-l atâta cât am putut către datoria lui de

a crede și a se pocăi. El a respins foarte fățiș, dacă nu chiar a luat

peste picior ceea ce eu îi spusesem, mai ales cu privire la rugăciune

și cu privire la dependența păcătosului de Duhul Sfânt. Într-o

anume circumstanță, după ce l-am îndemnat ca în inima și conști-

ința lui să îmbrățișeze unele dintre adevărurile fundamentale și

simple ale Evangheliei, el mi-a răspuns: „Aceste lucruri sunt prea doc-

trinare”. De aceea, am concluzionat că tocmai aceste învățături doc-

trinare și această urgență de a și le însuși erau lucrurile de care era

nevoie în cazul lui și am continuat și după aceea să le folosesc,

atunci când am discutat cu el.

Într-o altă circumstanță, mi-a enumerat preferințele specu-

lative și obiceiurile minții sale, exprimându-și opinia că o astfel de


197

gândire „avea nevoie de puncte de vedere asupra adevărului care să fie

adaptate calibrului lui”, așa cum îi plăcea să se exprime. De aceea, eu

m-am străduit mereu în discuțiile cu el să simplific pe cât de mult

toate lucrurile și să vorbesc cu el ca și cum aș fi vorbit cu un om ne-

educat sau cu un copil. Atunci când am făcut referire la Scripturi și

am citat din ea în discuțiile noastre, arătându-i felul cum un pasaj

era explicat de un alt pasaj și cum adevărurile pe care am insistat

erau perfect consecvente cu întreaga Scriptură, cum aceste adevă-

ruri ale lui Dumnezeu nu trebuie lăsate deoparte în experiența noas-

tră creștină, căci ea constă în principal din trăirea acestor doctrine

sau adevăruri ale lui Dumnezeu – el a devenit dintr-o dată tăcut, dar

nu m-am gândit că ar fi fost satisfăcut în inima lui. Părea convins,

dar în niciun caz nu era eliberat.

După ce a ajuns la o stare diferită a minții, a venit din nou la

mine și mi-a spus care erau gândurile și simțămintele sale, cu o cla-

ritate pe care rareori am văzut-o în alte persoane. Gândirea lui părea

limpede ca lumina zilei. „Credința este marele lucru”, spunea el, „iar

simplitatea este mai bună decât speculația”. După ce am discutat o

vreme, m-am gândit că mi-ar plăcea să știu cum se face că o minte

atât de clară și hotărâtă poate să deosebească diferitele aspecte ale

credinței, dar nu poate vedea care sunt piedicile care îi rețin pe pă-

cătoși de la a căpăta mântuirea. De aceea, i-am spus:

„Ați fost interesat de câtva timp de credință. Ce anume v-a îm-

piedicat să veniți la pocăință?”

„Permiteți-mi să vă spun câteva lucruri despre mine. Am stu-

diat religia vreme de mai mulți ani. Pentru mine, nu este deloc un subi-

ect nou. S-a întâmplat de trei sau patru ori până acum ca atenția mea

să fie captată de tot acest proces al convingerii, rugăciunii, nerăbdării,

totul, cu excepția ultimului pas.”


198

„Despre ce ultim pas vorbiți?”

„Renunțarea la totul pentru Dumnezeu!”, a fost răspunsul lui

convingător. Apoi a continuat spunând: „Eram ca un om care încerca

să urce un gard. Se făcea că urcam o treaptă, apoi o alta, și o alta, până

când ajungeam în vârf. Dar nu reușeam să trec de partea cealaltă a lui.

Așa am privit lucrurile până acum. Dar acum sper că am trecut de asta.

Am ajuns în punctul de a fi hotărât să renunț la totul pentru Dumne-

zeu.”

„Ce vreți să spuneți prin renunțarea la totul pentru Dumne-

zeu?”

„Adică să fiu de acord ca El să stăpânească peste mine. Să-L las

să facă cu mine ce dorește, și să cred că El face totul pentru mine prin

Isus Hristos.”

„Cum ați reușit să treceți peste acel gard acum?”

„Totul se datorează faptului că am renunțat la totul, iar Dum-

nezeu m-a trecut dincolo.”

Aceasta era starea inimii lui. Atâta cât putea să înțeleagă

procesul de convertire, punctul de turnură stătea tocmai în acest

element: „Am renunțat la totul pentru Dumnezeu.”

*******

Nu toți convertiții adevărați pot fi conștienți de un act spe-

cial al Duhului Sfânt în regenerarea lor. Nu toate mințile sunt la fel

de capabile să discearnă lucrurile. Unii sunt confuzi cu privire la ce

anume se petrece în interiorul lor. Dar, în cazul oamenilor cu mintea

mai clară, va exista în mod obișnuit senzația clară că ceva s-a întâm-

plat cu sufletul lor, ceva care este dincolo de puterile proprii.


199

Această senzație, fără îndoială, nu reprezintă testul definitoriu în

orice circumstanță a convertirii, dar dacă lipsește cu desăvârșire,

putem foarte bine să ne îndoim de realitatea convertirii acelei per-

soane. Indiferent cum este descrisă. Cuvintele nu valorează nimic,

ci realitatea lucrurilor este esențială. Duhul Sfânt este Autorul rege-

nerării așa că, de ce n-ar fi de așteptat ca subiectul acțiunilor Sale să

aducă conștiența faptului că o putere dincolo de persoana lui a acți-

onat în el și pentru el? Și că a făcut pentru el ceea ce n-a mai făcut

niciodată până atunci? De ce n-ar fi conștient de faptul că chemarea

eficientă este lucrarea Duhului lui Dumnezeu și că acest lucru a con-

stituit în mod obișnuit unul dintre elementele prin care adevărații

convertiți au descoperit convertirea în propria experiență. Într-un

fel sau altul, acest lucru va fi experimentat și cunoscut atunci când

acești oameni vor da socoteală pentru nădejdea care se găsește în ei.

„El și-a întins mâna de sus din înălțime, m-a apucat, m-a scos din apele

cele mari; m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic, de vrăjmașii mei

care erau mai tari decât mine” (2 Samuel 22:17-18). Experiența con-

vertirii prin convingerea moralistă este un soi de experiență asupra

căreia putem avea multe suspiciuni. Dar există una mult mai bună:

„Am renunțat la totul pentru Dumnezeu, și El m-a luat în stăpânirea

Lui.”

Mai mult decât atât, păcătoșii care nu se pocăiesc au nevoie

să fie convinși de dependența lor de puterea care se găsește dincolo

de ei înșiși. Ei au nevoie în mod special de acest lucru, căci este un

element esențial. O astfel de convingere va avea tendința să-i ducă

în punctul în care să renunțe la a se bizui pe ticăloșia lor. Acest lucru

nu le va da niciodată odihnă, ci îi va aduce la locul rugăciunii. Fără

o astfel de convingere, ei vor rămâne ignoranți cu privire la depra-

varea lor totală, seriozitatea lor nu va avea profunzime, iar căutarea

lor după Dumnezeu va fi lipsită de sârguință. Sentimentul drept al

imensității ticăloșiei lor atunci când continuă la pocăință nu poate


200

fi produs în inimile lor, dacă nu îl produce percepția pe care o au față

de dependența lor de harul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este ajutorul care li se oferă și cu siguranță că

acel ajutor le-ar fi suficient. Ei ar trebui să știe și să simtă în străfun-

dul inimilor lor faptul că sunt acum, astăzi, chiar în această clipă,

sub cea mai serioasă obligație de a se pocăi, nu doar pentru că păca-

tul este greșit, ci pentru că Dumnezeu le oferă ajutorul Duhului

Sfânt: „în Mine este ajutorul tău” (Osea 13:9, cf. KJV). Lipsa lor de po-

căință nu doar că va călca în picioare sângele legământului, ci va

face acest lucru în ciuda disponibilității Duhului harului față de ei.


201

21 SOȚIA PERSECUTATĂ

La scurt timp înainte de serviciul Cinei Domnului, am vizi-

tat-o pe o femeie pe care o văzusem des și despre care speram de câ-

teva luni că va căpăta credința în Hristos, sperând să am un dialog

cu ea cu privire la alăturarea ei la trupul bisericii. Ea era convinsă că

un astfel de pas ține de datoria ei, căci credea că Duhul Sfânt îi înno-

ise inima și că Hristos o primise. Își găsea plăcere în credință și se

bizuia pe El. Cândva spunea că inima ei s-ar bucura să vină la Masa

Lui și că încearcă să Îl onoreze pe Mântuitorul, pe care Îl ignorase

vreme de mulți ani.

Dar se temea că soțul ei i se va opune. El era întrucâtva un

om mânios și, când se îmbăta, devenea abuziv. Femeia își dorea să

se alăture bisericii, dar nu ar fi vrut ca el să cunoască acest lucru.

Bărbatul participa rareori la închinarea bisericii și era foarte nepă-

sător față de credință, astfel încât părea posibil, în mintea ei, că ar fi

fost mai bine ca el să nu afle niciodată faptul că ea și-ar fi mărturisit


202

public credința. De aceea, ea își propusese să se alăture bisericii, dar

în același timp voia să păstreze secret acest lucru față de el.

Nu puteam să fiu de acord cu propunerea ei. I-am explicat și

de ce. Existau mai multe motive. Era soțul ei, și ea avea datoria să îl

cinstească. Eram convins că existau multe lucruri din viața lui pe

care ea n-ar fi putut să le respecte, precum trăirea lui dezordonată și

împotrivirea lui față de credință, însă ea rămânea sub obligația bi-

blică de a-l trata cu blândețe. Dacă ea s-ar fi alăturat bisericii fără

știința lui, cel mai probabil că, imediat ce el ar fi aflat, s-ar fi simțit

jignit și ar fi tratat-o fără blândețe, iar împotrivirea lui față de cre-

dință ar fi crescut. Mai mult, ea nu trebuia să se rușineze de Hristos,

sau să se teamă să-și împlinească datoria creștină în fața opoziției

altora. Dacă ar fi avut o credință atât de mică, atunci n-ar fi trebuit

să fie gata să-L mărturisească pe Hristos de frica răutății acelui băr-

bat; dacă credința ei în Dumnezeu era atât de mică încât n-ar fi pu-

tut să-și împlinească datoria și să-și pună încrederea în grija Lui,

atunci eu nu puteam avea suficientă certitudine legată de evlavia ei

pentru a-mi da acceptul ca ea să fie primită în biserică.

De aceea, femeia părea profund zdrobită. Plângea cu amar.

„Atunci”, spunea ea, „nu voi putea niciodată să vin la Masa Mântuito-

rului!”

I-am răspuns astfel: „Eu cred că poți, doamnă. După părerea

mea, soțul tău nu ți se va împotrivi atât de mult pe cât crezi. Dacă se va

împotrivi, atunci te poți ruga pentru el, și Acela care aude rugăciunea

poate să îndepărteze împotrivirea lui.”

Părea destul de agitată. „Ce să mă fac?”, spuse ea. „Cred că

este de datoria mea să vin înaintea lumii și să-L mărturisesc pe Hristos

ca Mântuitor și Domn al meu. Și tânjesc să fac asta. Dar îmi este frică


203

de soțul meu. Știu că nu și-ar da niciodată acceptul și m-ar abuza chiar

și dacă aș deschide discuția despre așa ceva!”

„Încă n-ai încercat, doamnă. Nu ai de ce să te temi. Dumnezeu

își iubește copiii și, de dragul lor, El înfrânează adesea acțiunile oame-

nilor răi. Dincolo de asta, probabil că soțul tău nu este atât de rău pe

cât crezi.”

„Domnule, nu-l cunoașteți. Uneori vorbește cu mine într-o ma-

nieră îngrozitoare, atunci când vede că citesc Biblia sau că plâng.”

„Ei bine”, am spus eu, „aceste lucruri nu sunt decât vorbe. El

are bărbăție și suficient curaj pentru a abuza o femeie sărmană ca tine,

dar face asta doar cu vorba, doar amenință. Eu nu cred că va trece la

fapte. Dacă îți împlinești datoria, el nu va îndrăzni să te rănească. Și

este foarte probabil ca, atunci când te va vedea că ești hotărâtă, exem-

plul tău să fie mijlocul prin care el să ajungă la pocăință.”

„Ce să mă fac? Vă rog să mă sfătuiți.”

„Îți voi spune, doamnă. Atunci când soțul tău va veni acasă,

găsește o ocazie favorabilă când ești doar cu el, și când ți se pare că este

calm, serios și într-o bună dispoziție, spune-i cu blândețe și seriozitate

ce simți, cum crezi că a fost viața ta din trecut, ce crezi că a făcut Dum-

nezeu pentru tine și că ai ajuns la concluzia că este de datoria ta să te

alături bisericii. Dacă el este mânios sau îți vorbește lipsit de blândețe,

nu căuta ceartă cu el, nu rosti nici măcar un cuvânt în apărarea ta, ci

ascultă tot ceea ce are de spus și fă asta în tăcere. Ai putea să-i spui că

te gândești că, dacă în trecut, când nu erai credincioasă, ți-ai împlinit

toată datoria față de el, atât de bine pe cât ai putut, acum, când vei fi

credincioasă, vei căuta să îl slujești și mai bine. Spune-i în același timp

că ți se pare că este normal să îți împlinești îndatoririle și față de Dum-

nezeu, care nu trebuie neglijat. Dar nu spune niciun cuvânt dacă vezi


204

că simțămintele tale față de el nu sunt caracterizate de blândețe și

calm. Trebuie să ai motivații corecte, altfel nu vei vorbi bine. Poți să îi

spui aceste lucruri și să vezi care va fi reacția lui.”

„Așa voi face”, spuse ea, „dacă credeți că este cel mai bine.”

Am plecat. La trei zile după aceea, am căutat-o și am găsit-o

într-o depresie profundă. Urmase sfatul meu, folosise chiar cuvin-

tele mele pe cât de mult era posibil și vorbise soțului ei. La început,

el a păstrat tăcerea, și ea credea că el nu va manifesta niciun fel de

opoziție. Dar, după ce a spus câteva cuvinte, bărbatul a părut că e

cuprins de o patimă îngrozitoare. A jurat că, dacă ea se va alătura

bisericii, el nu va mai trăi cu ea nici măcar o zi în plus. Mai mult, i-a

spus că o va arunca pe stradă. Îi spusese că „cei din biserică sunt toți

niște ipocriți” și că, în ceea ce-l privește pe păstorul ei, acesta era un

ticălos. Îi spusese că, dacă acest om avea să mai calce pragul casei lui

și îi va distruge pacea familiei, îl va lua imediat de guler și îl va

arunca afară.

„Când crezi că va ajunge acasă?”, am zis eu.

„În aproape o oră.”

„Foarte bine”, am spus eu, ridicându-mă să plec, „mă voi în-

toarce după un ceas.”

„O, nu, domnule, nu!”, zise ea. „Sper că nu veți veni! Este un om

violent și vă va lovi! Nu știu de ce nu ar fi în stare!”

„Nu vă temeți”, am spus si eu. „Nu mă va necăji. Doar să nu-i

spuneți că am fost aici în dimineața aceasta. Și dacă mă întâlnesc cu el

aici, să nu mă lăsați singur cu el, ci stați și ascultați ce va dori să îmi

spună.”


205

Femeia m-a implorat să nu mă întorc, dar, după un ceas, m-

am întors și l-am găsit acasă. I-am vorbit, i-am întins mâna și am

dialogat cu el vreme de câteva minute. A fost mai degrabă taciturn

și cu o ușoară dispoziție nervoasă, dar nu m-a tratat deloc brutal. I-

am vorbit despre credința soției sale și mi-am exprimat speranța că

și el va acorda atenție cu rugăciune problemei mântuirii sale. L-am

asigurat cu toată seriozitatea că, fără a fi născut din nou, nu va ve-

dea Împărăția lui Dumnezeu și că, chiar dacă a neglijat mântuirea

atât de multă vreme, totuși aceasta putea fi căpătată. I-am mai spus

și că în curând avea să coboare dealul vieții, asta dacă Dumnezeu îl

va scuti de moarte până atunci, lucru de care nu putea fi sigur. A

muri în starea lui avea să fie un lucru îngrozitor. Dacă avea să-L ca-

ute pe Dumnezeu, asemenea soției sale, atunci vor trăi împreună

mai fericiți decât până acum și vor reprezenta un exemplu pentru

familia lor numeroasă, lucru care cu siguranță va fi benefic copiilor

lor, care-și vor aminti cu bucurie de ei, atunci când el și soția vor

trece în cealaltă lume.

El m-a ascultat în toate aceste aspecte în tăcere, dar nu părea

să fie afectat de ele, în afară de a exprima din când în când câte un

suspin, în timp ce îi vorbeam. Atunci când m-am ridicat să plec, și-

a luat rămas bun într-o manieră rece. Înainte de următoarea întâl-

nire de cină, am vizitat-o pe soția lui, așteptându-mă să o găsesc pre-

gătită să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor. Ea văzuse

că soțul ei nu m-a tratat așa cum jurase să facă, și m-am gândit că ea

avea să fie convinsă că nu există nimic de care să se teamă, dacă do-

rea să se alăture bisericii, așa cum susținuse în mod hotărât că era

datoria ei. Dar am fost dezamăgit. Părea mai degrabă hotărâtă să se

supună dorințelor soțului ei.

„M-a tratat într-un fel îngrozitor”, spuse ea.


206

„Și aveți de gând să ascultați de amenințările lui și să nu vă su-

puneți poruncilor lui Hristos, așa cum știți bine că trebuie să faceți?”

„Știu că este datoria mea. Știu asta. Noul Testament arată clar

că este porunca lui Isus Hristos. Dar noi suntem oameni neajutorați.

Sunt o femeie sărmană, fără prieteni, dependentă de truda zilnică a

soțului meu, atât pentru mine cât și pentru copiii mei. El spune că nu

va trăi cu mine nici măcar o singură zi după ce mă voi alătura bisericii

și nu știu ce se va face atunci cu mine și cu copiii mei. Majoritatea copi-

ilor mei sunt încă foarte mici. Avem opt copii, și cel mai mare nici mă-

car n-a ajuns la vârsta de 16 ani. Ce se va face cu acest bebeluș, dacă nu

vom avea o casă unde să locuim?”

Pe când spunea aceste lucruri, ținea un bebeluș în brațele ei,

și lacrimile îi șiroiau din ochi, căzând în stropi mari pe obrăjorii co-

pilului. Scena aceea era prea mult pentru mine, așa că m-am întors

și am izbucnit și eu în plâns.

Dar apoi, înfrânându-mi emoțiile, i-am spus:

„Stimată doamnă, îmi pare rău pentru dumneavoastră. Dar

nu mă tem de ceea ce spuneți. Faceți ceea ce credeți că este datoria dum-

neavoastră, și Dumnezeu se va îngriji de restul. Soțul nu va face lucru-

rile pe care amenință că le va face. Nu vă va părăsi. Nu vă va arunca

afară din casă. Nu vă va arunca pe stradă, nici pe dumneavoastră și

nici pe copii. Dar dacă va face asta, amintiți-vă de spusele Mântuitoru-

lui: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă

vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împo-

triva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este

mare în ceruri... Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... Oricine va căuta

să-și scape viața, o va pierde; și oricine o va pierde, o va găsi... Căci de

oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul

omului de el, când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri...


207

Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa, pe ne-

vastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața

sa, nu poate fi ucenicul Meu... Și oricine a lăsat case, sau frați, sau su-

rori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru

Numele Meu, va primi însutit, și va moșteni viața veșnică” (Matei 5:11-

12; Matei 6:24; Luca 17:33; Luca 9:26; Luca 14:26; Matei 19:29).

Acestea sunt cuvintele serioase ale lui Hristos. Nu pot să le schimb. Este

datoria dumneavoastră serioasă de a le cântări bine. Și ele par să fi fost

rostite tocmai pentru circumstanțe ca a dumneavoastră. Primele vea-

curi ale creștinismului au fost caracterizate de ascultarea creștinilor

tocmai de aceste cuvinte. Bărbații și femeile au devenit chiar martiri

pentru Hristos. Nu știu la ce vă va chema Dumnezeu să îndurați, dar nu

cred că vă cheamă la martiraj. Dar, dacă El ar face asta, ar fi mai bine

pentru dumneavoastră să muriți de o mie de ori, decât să-L dezonorați

și să nu ascultați de Domnul. Inima mea plânge pentru dumneavoas-

tră, dar nu vă pot ajuta mai mult de atât. Mergeți la Dumnezeu. Arun-

cați poverile asupra Lui. Revărsați-vă inima înaintea Lui. Am spus mai

dinainte că nu cred că soțul va pune în aplicare vreuna dintre amenin-

țările lui. Dar dacă nu puteți avea credință în Dumnezeu ca să ascultați

de poruncile Lui, indiferent ce vă va rezerva viitorul, n-ar trebui să vă

gândiți că sunteți o creștină. „Oile mele ascultă glasul Meu, ele Mă ur-

mează”. Dacă nu credeți că este datoria dumneavoastră să veniți la

Masa Domnului…”

„O”, spuse ea, întrerupându-mă și suspinând de parcă inima

ei s-ar fi frânt, „știu că este datoria mea. Este datoria mea. Hristos mi-

a poruncit.”

„Ei bine, veți asculta de El?”

Nu mi-a răspuns. Nu putea. Părea că este zdrobită sub o po-

vară pe care era incapabilă să o poarte, și a continuat să plângă cu

amar.


208

„Aș vrea să plec acum”, am spus eu. „Nu pot să mă rog pentru

dumneavoastră acum. Dumneavoastră sunteți cea care trebuie să se

roage. Vă puteți ruga mai bine decât pot eu, și Dumnezeu vă va auzi.”

Și am plecat. A trecut acel serviciu de cină, după care altul, și

un altul. Totuși, femeia respectivă rămăsese indecisă. I-am mențio-

nat subiectul acesta de câteva ori și, într-o anume situație, mi-a spus

că nu se mai teme pentru propria viață, căci putea suporta chiar și

moartea, dar încă se temea pentru copiii ei, lucru care o împiedica

să se achite de datoria bine știută.

„Dumnezeu se va îngriji mai bine de ei decât puteți dumnea-

voastră”, am spus eu.

Nu mi se părea că ține de datoria mea să o îndemn să se ală-

ture bisericii. Niciodată nu făcusem asta. Eu am crezut că Dumne-

zeu o va învăța care este datoria ei, după cum s-a rugat ca Duhul

Sfânt să îi descopere. Dar adesea am îndemnat-o să își descopere în-

datoririle din Biblie și, cu rugăciune, să le împlinească cu credință și

să nu se teamă de nimic. Femeia susținuse dintotdeauna că știa că

datoria ei este „să-L mărturisească pe Hristos înaintea lumii”.

La aproape un an după ce îndrăznisem să mă întâlnesc cu

soțul ei, atunci când o amenințase că mă va arunca din casă, dintr-o

dată ea a trimis după mine. M-am dus acolo, și imediat după ce am

intrat în casa ei, mi-a spus următorul lucru:

„M-am hotărât să mă alătur bisericii, dacă sunteți gata să mă

primiți. Știu că ar fi trebuit să fac acest lucru mai dinainte, dar cre-

dința mea era slabă. Nu puteam să îndur gândul la ceea ce ar putea să

se aleagă de mine și copiii mei. Dar, după ce am trecut peste toată

această temere pentru persoana mea, încă mă mai tem pentru copii.

Chiar și acum îmi este teamă să nu îmi pierd credința în ziua când voi


209

participa la Cină. Dar dacă sunteți gata să mă primiți, și Dumnezeu îmi

va da tărie, voi merge înainte unde îmi poruncește Mântuitorul meu.”

I-am răspuns fără ezitare: „Nu te teme de nimic, căci Eu te iz-

băvesc [te-am răscumpărat, cf. KJV], te chem pe nume: ești al Meu.

Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă

vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu

sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!”

(Isaia 43:1-3).

„Iată o promisiune prețioasă!”, spuse ea, „o promisiune bine-

cuvântată! Dumnezeu a spus asta, și pot să am încredere în El.”

Părea foarte serioasă, dar încă nefericită. Spunea că se aș-

tepta ca soțul ei să pună în aplicare toate amenințările sale, dar luni

de zile se gândise la cuvintele lui Hristos, pe care i le recitasem, și nu

putea să mai amâne. „El Și-a dat viața pentru mine”, a spus ea, „și eu

să nu-mi dau viața aceasta ticăloasă pentru El, dacă îmi cere?”

I-am spus că nu mai avem nimic de discutat, în afară de ceea

ce îi spusesem deja până în acel moment. Dar trebuia să îl informeze

pe soțul ei asupra faptului că fusese în vizită acolo, și că avea de gând

să asculte de porunca lui Hristos. „Puteți să-i spuneți că v-ați împlinit

datoria față de el și față de copii pe cât de bine ați putut și că intențio-

nați să continuați să faceți asta, așa cum face orice soție și mamă

bună”. Apoi, am sfătuit-o să nu argumenteze înaintea lui, dacă el și-

ar fi exprimat vreo împotrivire. Nu trebuia să argumenteze sau să

intre în vreo dispută. Aveam să trec să o văd în sâmbăta de dinainte

de serviciul de Cină.

Și așa am și făcut. M-a informat că procedase așa cum o sfă-

tuisem. Îi spusese soțului ei ce avea de gând să facă, iar acesta îi re-

plicase foarte dur: „Bine, știi ce ți-am spus. Nici măcar o zi nu vei sta


210

în această casă după ce te vei alătura bisericii! Nu voi mai trăi nici mă-

car o zi alături de tine!”

I-am spus să îi repete același lucru în acea seară. După aceea,

am aflat că tocmai așa a făcut, iar el i-a răspuns: „Știi ce ți-am spus, și

asta voi face!”

Locuința lor era situată prea departe de biserică pentru ca ea

să parcurgă distanța pe jos și, în plus, cineva trebuia să se ocupe de

copii câtă vreme ea era plecată la biserică. Era încă sâmbătă. Am

aranjat o trăsură ca să o aducă la biserică, și am găsit o femeie care

să se ocupe de copiii ei în ziua de duminică.

În acea sâmbătă seara, ea s-a dus la culcare cu o inimă împo-

vărată. Peste mintea ei veneau avalanșe de gânduri, știind că își va

fi petrecut ultima ei zi de pace, că în noaptea viitoare familia va fi

împărțită, ea și copiii separați, poate pe vecie, fără vreo casă, fără

vreun prieten pe care să se sprijine. Nu putea face nimic altceva de-

cât să plângă și să se roage. A plâns și s-a rugat până când a adormit.

Când s-a trezit dimineața, soțul ei era plecat. Acest lucru a

alarmat-o. Nu știa la ce să se aștepte. De obicei, el nu se scula dumi-

nica dimineața decât la ore târzii și ea se gândea că, de data aceasta,

trezirea lui devreme nu era un semn bun. S-a ridicat în grabă, s-a

îmbrăcat și s-a uitat după el, dar nu l-a găsit nicăieri. Copiii l-au că-

utat la rândul lor, dar în zadar. Cu o inimă tristă, ea s-a ocupat re-

pede de pregătirea micului dejun, dar, după aproape un ceas, el s-a

întors acasă. „Nevastă”, spuse el, cu un accent de nepăsare, „presu-

pun că vrei să te duci la biserică astăzi și e prea departe ca să mergi pe

jos. Știi că sunt prea sărac ca să avem vreun cal în gospodărie, dar m-

am dus la domnul B. să îi rog să te ia în trăsura lor. El spune că poți să

mergi alături de ei dacă vrei, iar eu voi rămâne acasă să mă ocup de

copii.”


211

Femeia a fost atât de uimită, încât cu greu putea să creadă ce

îi auzeau urechile. Pentru o clipă, a ezitat, dar întrucât expresia feței

o trăda, și-a aruncat brațele în jurul gâtului lui, și a plâns ca un copil.

Și el a suspinat, dar a încercat să-și ascundă sentimentele și, făcând

un semn ca și cum nu i-ar fi plăcut micul dejun, și ca și cum ar fi vrut

să-și ducă gândurile în altă direcție, a spus că va merge înapoi să-i

spună domnului B. că soția lui îi va însoți la biserică.

Și așa a și făcut. El a rămas acasă și a îngrijit de copiii. Când

s-a întors după-amiază, a întâmpinat-o cu o față veselă dar, în acea

seară, când ea a povestit, așa cum o sfătuisem, că participase la Cina

Domnului, el a răspuns într-o manieră vădit nepăsătoare, „Ei bine,

și ce-i cu asta?”

După aceea, el nu s-a mai opus în niciun fel credinței ei, ci și-

a dat silința să o tolereze așa cum putea. Mai mult, avea să se îngri-

jească ca ea să poată ajunge la biserică, s-a oferit constant să rămână

cu copiii acasă câtă vreme ea era plecată și, în orice manieră posibilă,

și-a propus să satisfacă dorințele ei cu privire la îndatoririle ei reli-

gioase. Chiar a venit cu ea la biserică, când au dus copiii la botez.

Pentru o vreme, el a rămas un bărbat temperat, și aveam speranțe

serioase că într-o zi avea să se întoarcă și el la Domnul. Cu adevărat

am nutrit mult speranța aceasta, dar n-am aflat de vreo schimbare

în obiceiurile sale. Oridecâteori îi vorbeam despre soția lui, părea să

fie încântat de ea. El spunea că credea că „ea este o creștină adevărată

și nu o ipocrită, și dorea ca toți membrii bisericii să fie asemenea ei”.

Dar nu puteam să-l conving să Îl caute pe Domnul.

N-aș putea să spun ce anume a produs acea schimbare totală

în simțămintele lui în acea seară de sâmbătă. Dar nu e nevoie de o

credință mare pentru a ști că Dumnezeu a intervenit în apărarea

acelei femei înlăcrimate și, prin puterea Duhului Său, a pus punct


212

împotrivirii și mâniei acelui bărbat rebel. „Omul Te laudă chiar și în

mânia lui, când Te îmbraci cu toată urgia Ta” (Psalmii 76:10).


213

22 SĂGEATA ÎNFIPTĂ

MAI ADÂNC

Descoperind, din cauza numărului celor prezenți, că este im-

posibil să am o conversație suficient de detaliată cu fiecare persoană

ce participa la o întâlnire de cercetare, am abandonat practica aces-

tor discuții vreme de câteva săptămâni, și m-am adresat tuturor, ca

grup. Văzând că această nouă practică era inacceptabilă, m-am ho-

tărât să mă întorc la obiceiul meu inițial. Într-una dintre aceste seri,

când erau prezente aproape 70 de persoane și treceam rapid de la

una la cealaltă, am ajuns la un individ pe care nu-l mai văzusem

acolo niciodată. I-am spus așa: „Ce crezi acum în legătură cu mântui-

rea ta?”

„Simt”, spuse el, „că am o inimă foarte rea”.


214

„Este cu mult mai rea decât crezi”, am zis eu, și imediat l-am

lăsat, adresându-mă următoarei persoane.

Nu m-am mai gândit la subiectul acelei discuții până când,

după câteva zile, el a venit la mine cu un cântec nou în gură. Pretin-

dea că a găsit pacea cu Dumnezeu, prin credința în Isus Hristos.

„Vreau să vă zic ce mult bine mi-ați făcut. Când v-am spus că

am o inimă foarte rea și mi-ați răspuns că în realitate este mult mai rea

decât cred eu, apoi m-ați lăsat așa, fără să-mi spuneți nimic altceva,

mă gândisem că este o cruzime să-l lăsați pe om în starea aceea. Mă aș-

teptam la ceva diferit. Mă așteptam să-mi spuneți mai multe, și dintr-

o dată sufletul meu a fost zdrobit. Nu v-am crezut. Eram mânios pe fe-

lul în care m-ați tratat. Mă gândeam că nu vă pasă dacă eram mântuit

sau nu, și credeam că nu știți nimic legat de trăirile mele. Dar cuvintele

acelea au răsunat în urechile mele – „cu mult mai rea decât crezi”. Nu

puteam să scap de ele. Erau ultimul lucru la care mă gândeam când

mergeam la culcare, și primul când mă trezeam. Apoi mă umpleam de

mânie pe dumneavoastră, pentru că nu-mi spuseseți nimic altceva. Dar

tocmai acest lucru a fost ceea ce m-a atras la Hristos. Știu asta acum, și

știu că era exact ceea ce aveam nevoie. Când am ajuns la acea întâlnire,

mă gândeam că aveam o convingere foarte profundă de păcat. Dar am

descoperit că era foarte superficială. Așa că ați lovit ținta cu precizie.

Dacă mi-ați fi vorbit mai mult, povara mi-ar fi fost micșorată. Dar ați

fixat mai bine o idee în mintea mea. Ați înfipt săgeata mai adânc, pe

când eu mă așteptam să faceți contrariul. De aceea, nu am putut găsi

odihnă până când am abandonat totul în mâinile lui Hristos. Știu că

mi-ați citit inima cu precizie.”

După câteva minute de conversație cu el, mi-a spus urmă-

toarele:


215

„Vreau să vă pun o întrebare. M-am gândit la acest lucru foarte

mult, și nu pot concepe cum puteți ști ce să spuneți fiecăruia, când sunt

atât de mulți oameni în acea întâlnire. Unii dintre noi am vorbit despre

acest lucru, și nu putem înțelege cum se face că puteți ști gândurile sau

simțămintele noastre, atunci când nimeni nu vi le-a spus. Cum puteți

ști ce să spuneți fiecăruia, când sunt atât de mulți oameni în acea încă-

pere și când pe unii dintre ei nu i-ați văzut niciodată și nici nu apucă să

vă spună foarte multe lucruri?”

„Am o singură regulă pentru asta”, am spus eu. „Scopul meu

este să mă las inspirat de Duhul Sfânt, urmând adevărurile Scripturii.

Dacă conștientizez că vreun adevăr a afectat mintea acelui om, îmi pro-

pun să adâncesc acel efect, pentru că Duhul Sfânt l-a creat deja, și n-aș

vrea să îl diminuez prin a conduce mintea omului către orice alt subi-

ect. Dacă, în schimb, conștientizez că există vreo eroare în gândirea

acelui om, îmi propun să o îndepărtez, căci știu că eroarea vine din pă-

cat, nu de la Duhul Sfânt.”

„Dar”, spuse el, „impresiile și efectele asupra noastră sunt atât

de diferite.”

„Nu are importanță asta. Dacă adevărul este sursa lor, atunci

ele sunt de la Duhul Sfânt, și El poate alege acel adevăr care este potrivit

pentru orice păcătos, și o face infinit mai bine decât aș putea eu. Eu

doar îmi propun să mă las condus de Duhul Sfânt.”

„Sunt convins de faptul că, dacă mi-ați fi spus orice altceva,

mi-ați fi îndreptat mintea de la ceea ce era important, lucru care mi-ar

fi dăunat. Nici nu vă închipuiți cât de mult mi-a crescut tulburarea în

acea noapte. Eu voiam întrucâtva să mi se ușureze povara, dar dum-

neavoastră ați făcut-o mai grea. Apoi am fost făcut capabil să văd că

nimeni altcineva n-ar fi putut să mă ajute, decât Dumnezeu. Începu-

sem să cred în parte că inima mea se îmbunătățise. Dar am descoperit


216

însă contrariul, și m-am întors, în disperare, la Dumnezeu. El mi-a dat

pacea, prin Isus Hristos.”


217

23 MINTEA ÎMPĂRȚITĂ

Într-o perioadă când Duhul Sfânt era revărsat și se observa

un interes crescut cu privire la credință și un număr tot mai mare

de păcătoși erau treziți, conștientizându-și starea lor pierdută, două

persoane tinere, care deveniseră serioase și se dedicaseră rugăciu-

nii, au fost atrase să abandoneze în parte serviciile congregației

noastre pentru a participa la o altă biserică, unde exista de aseme-

nea o preocupare religioasă neobișnuită, dar unde era prea mult

zgomot și se vorbea mult despre subiectul „trezirii”. M-am temut cu

privire la rezultat. O minte împărțită nu are înaintea ei o perspec-

tivă foarte pozitivă. Mi-am propus să opresc cursul acestor tinere

persoane, pe cât de prudent se putea, dar a fost în zadar. Se aflau sub

influența unui membru foarte zelos al acelei biserici, care, cel mai

probabil, avea mai mult zel decât cunoștință.


218

Rezultatul a ajuns să fie ceea ce mă temeam eu. Ambele per-

soane au ajuns să abandoneze întâlnirile fără să capete harul mân-

tuitor. N-au ajuns nicidecum la mântuire. Aproape toți prietenii lor

din localitate, cu care se însoțeau la începutul perioadei lor de cer-

cetare, au devenit copiii lui Dumnezeu și s-au alăturat bisericii, dar

acestea două au rămas la fel ca înainte. Peste câtva timp mi s-a părut

evident că seriozitatea lor s-a diminuat mult, în aceeași proporție în

care atenția lor a fost împărțită. De aceea, am tras următoarea con-

cluzie: dacă membrii bisericilor noastre ar fi înțelepți, nu s-ar lăsa

niciodată pradă acestui fel de lucrare amăgitoare. Ei nu s-ar lăsa în-

șelați de dorința de a poza înaintea altora drept niște oameni liberi

și deasupra așa-ziselor învățături bigote sau atrași de mândria de a

fi văzuți mai puternic implicați în activități religioase decât frații

lor, dorind să meargă „acolo unde este viață”, „unde este ceva religie

adevărată”, „unde Duhul Sfânt este prezent”.

După opinia mea, aceste persoane tinere au fost îndepărtate

de la îndatorirea lor și astfel L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu.

Au trecut mulți ani de la acel moment, și niciuna dintre ele nu a de-

venit ucenic al lui Hristos.


219

24 HOTĂRÂRI OMENEȘTI

Două tinere din parohia mea, în vârstă de aproape 17 ani, au

mers într-un sat învecinat, unde exista mult zgomot religios și,

după ce au stat acolo vreme de aproape două zile, s-au întors acasă

foarte încântate. Se gândeau și credeau că au căpătat mântuirea

prin credința în Hristos.

Vorbind cu ele, am rămas surprins să descopăr cât de puțin

erau conștiente de dimensiunea depravării omenești, de starea nea-

jutorată a omului și de necesitatea nașterii din nou prin Duhul

Sfânt. Ele mi-au spus că fuseseră sensibilizate cu privire la păcatul

lor și pericolul morții, și se hotărâseră să meargă la Hristos, iar pre-

dicatorul le spusese că era suficient dacă se hotărăsc să lase lumea

și să-L slujească pe Dumnezeu, și asta au și făcut. Și acesta era, după

părerea mea, motivul pentru care ele păreau atât de bucuroase.


220

Dar religia lor n-a durat mai mult de șase luni. În tot acest

timp, ele n-au oferit vreo dovadă în favoarea lor, ba dimpotrivă. În-

tre timp, au încetat să nădăjduiască și să se roage.

Convingerea morală exterioară este un lucru, pe când con-

vingerea dată de Duhul Sfânt e cu totul altceva. Este un lucru ușor

ca un predicator să pună speranță în inima unui păcătos alarmat,

dar asta nu este totuna cu mântuirea. Biblia nu ne spune că hotărâ-

rile unui păcătos ar fi suficiente. Ea nu ne spune că hotărârile sunt

același lucru cu nașterea din nou.


221

25 NU MĂ POT POCĂI

Una dintre cele mai serioase întâlniri pe care le-am văzut

vreodată a avut loc într-o casă, într-o seară de duminică. Era o întâl-

nire de cercetare la care erau prezente peste 100 de persoane, majo-

ritatea dintre ele tinere sau în floarea vieții. Structura casei era una

deosebită. Aveau acolo un hol spațios, lat de aproape 4 m și lung de

aproape 12 m, întinzându-se de la ușa de la intrare și având de-o

parte și de alta trei sufragerii care dădeau în hol și una în cealaltă,

iar în capătul holului era o scară ce ducea la etajul casei. În acest hol

fuseseră aduse niște bănci și amplasate de-a lungul lui, pentru a per-

mite șederea pe ele a tuturor participanților care nu aveau loc în su-

fragerii. După ce, vreme de câteva săptămâni, avuseseră loc mai

multe întâlniri în această casă, devenise clar că holul era locul pre-

ferat al participanților. Pe măsură ce persoanele intrau în casă și se

așezau pe locurile preferate, băncile de pe hol aveau să se umple pri-

mele, și apoi scările erau folosite în întregime până la vârful lor și

chiar holul de la etaj era ocupat complet, pentru ca în final să se


222

ocupe și sufrageriile. Eram obișnuit să stau în picioare, în timp ce

mă adresam adunării, stând în cadrul uneia dintre ușile care se des-

chideau între hol și sufragerie, așa încât să îi am în fața ochilor mei

pe toți cei care se aflau pe hol, pe scări și într-una dintre sufragerii.

Dincolo de a oferi un îndemn general, aveam obiceiul să vorbesc fi-

ecărei persoane de acolo, trecând de la una la cealaltă. Toți cei aflați

pe hol și pe scări puteau să audă fiecare cuvânt pe care îl rosteam în

aceste conversații și aproape tot ceea ce îmi spunea fiecare persoană

cu care vorbeam. Am bănuit că cei care stăteau acolo alegeau holul

și scările tocmai din acest motiv. Această atenție acordată discuției

mele cu ceilalți n-a fost niciodată un lucru care să îmi placă. Aș fi

preferat mult mai mult să port aceste conversații între patru ochi,

întrucât mai mult ca sigur că ar fi existat mai puțină reținere din

partea acelor persoane și a mea, așa încât să mă pot desfășura și să

spun lucruri care sunt mai aplicabile persoanei cu care vorbeam, nu

tuturor. Dincolo de asta, unele persoane făceau niște greșeli atât de

mari, încât nu eram dornic ca alții să îi audă, ca să nu fie afectați de

ele. Pentru a evita asta, obișnuiam să vorbesc cu un ton redus al vo-

cii și, dacă persoanele cu care vorbeam se exprimau greșit, întreru-

peam imediat conversația spunând că voi căuta acea persoană a

doua zi pentru o discuție personală.

În seara la care mă refer acum, toate locurile erau ocupate,

pe scări erau trei rânduri de persoane așezate până sus, iar alții stă-

teau deja în holul de la etaj. Era o seară calmă și blândă de vară, și o

liniște perfectă domnea peste mulțimea adunată acolo, liniște care

era întreruptă doar de suspinul lung sau de respirația adâncă a unor

suflete apăsate. Nu cred că am văzut vreodată o adunare atât de gân-

ditoare și serioasă. Am închis ușa de la intrare, după ce toți au intrat

înăuntru, și mi-am luat locul obișnuit. Pentru câteva clipe am ezitat

să vorbesc. Mi-era teamă să spun până și un singur cuvânt. Mi se pă-

rea că orice aș fi spus ar fi fost mai puțin solemn, instructiv și expre-

siv pe cât era tăcerea ca de mormânt din adunarea aceea de suflete


223

nemuritoare, fiecare dintre ele cercetat de Duhul Sfânt. Am stat

acolo, vreme de câteva clipe, într-o tăcere perfectă. Puterea acelei tă-

ceri era dureroasă. Oamenii stăteau înaintea mea, ca niște statui de

marmură, nemișcați, fără să rostească un sunet. Aveam impresia că

toți încetaseră să respire. Am întrerupt acea liniște prin a spune rar

și cu o voce gravă: „Se pare că fiecare dintre voi se gândește la sufletul

său nemuritor și la Dumnezeul lui”. M-am oprit apoi pentru aproape

un minut, căci eram copleșit și nu știam nici ce să mai spun. Apoi,

așezându-mă pe genunchi, am început rugăciunea. Ei toți s-au ală-

turat spontan pe genunchi. După o scurtă rugăciune, le-am propus

să vorbesc câteva cuvinte fiecăruia dintre ei, atât cât era posibil și

le-am cerut tuturor, cu excepția fiecărei persoane cu care aveam să

conversez, să se implice într-o reflecție și rugăciune tăcută înaintea

lui Dumnezeu. Trecând rapid de la unul la altul, am vorbit tuturor

celor din sufragerie și din hol, până când am ajuns aproape de mij-

locul acestuia, într-un loc de unde fiecare cuvânt ce era rostit putea

fi auzit de către întreaga adunare. Ajungând la un bărbat în vârstă

de aproape 30 de ani, pe care îl văzusem acolo deja de trei ori, i-am

spus acestuia:

„Nu mă așteptam să te văd aici în seara aceasta. Credeam că ai

venit deja la pocăință și nu mai ai niciun prilej să întrebi ce să faci ca

să fii mântuit.”

„Nu mă pot pocăi”, spuse el, cu un accent hotărât și disperat,

și vorbind atât de tare încât să-i tulbure pe toți. Dintr-o dată, am

simțit că îmi pare rău de această conversație, dar m-am gândit că nu

pot să o evit și să las ca acele vorbe să lovească atât de tare în urechile

atâtor păcătoși care încă nu se pocăiseră. I-am răspuns imediat și pe

cât de blând am putut, dar totuși serios:

„Ce inimă îngrozitor de ticăloasă trebuie să ai! Nu te poți pocăi!

Iubești păcatul atât de mult, încât nu poți să nutrești părere de rău din


224

cauza lui – nu poți să-l abandonezi – nu poți să-l urăști. Cu adevărat te

afli într-o stare îngrozitoare! Ești un vrăjmaș atât de înverșunat față

de Dumnezeu, încât nu poți să ai părere de rău că L-ai ofensat – nu poți

înceta să te lupți împotriva Lui — și chiar acum, când ești conștient de

grozăvia și starea tristă a ta, nu poți înceta să te împotrivești Duhului

Sfânt, care se luptă cu tine ca să te aducă la pocăință! Cu adevărat ai o

inimă îngrozitor de depravată!”

„Nu pot să mă pocăiesc”, spuse el din nou, cu un accent de

durere și anxietate intolerabilă, „nu pot să mă pocăiesc cu o astfel de

inimă!”

„Asta înseamnă”, am spus eu, „că ai devenit prea stricat ca să-

ți dorești o stare spirituală mai bună, căci nimic altceva decât ticăloșia

inimii tale face ca pocăința să îți fie dificilă. Și-apoi, tocmai ce ai adus

în față un păcat, prezentându-l ca pe o scuză pentru un altul – păcatul

inimii tale ca pe o scuză pentru continuarea vieții de păcat din inima

ta!”

Tânărul a insistat – „Nu mă pot pocăi! Aș face asta dacă aș pu-

tea!”, și lacrimile au început să îi șiroiască pe obraji, lucru de care

părea complet inconștient, după cum părea că nu este deranjat de

prezența oricărei alte persoane, cu excepția mea.

„"Aș face asta dacă aș putea"”, am spus eu, „nu este decât o

scuză de om auto-neprihănit și care dorește să se justifice. Inima ta în-

șelătoare îți spune prin asta că nu ești atât de rău încât să continui in-

tenționat în lipsa ta de pocăință. Înseamnă oare că ești dornic să te po-

căiești, dar nu poți? Ești amăgit. De fapt, nici nu vrei să te pocăiești.

Crezi că ești dornic, dar te amăgești singur. Niciodată nu vei fi dornic,

dacă Dumnezeu nu te va cerceta cu promisiunea Lui, „poporul Meu va

fi dornic în ziua puterii Mele” (Psalmii 110:3, cf. KJV). În acea putere

stă singura ta speranță, așa cum ți-am mai spus până acum, când te-


225

am îndemnat să te rogi. Dacă ești dornic să te pocăiești, ce anume te

împiedică? Eu vreau ca tu să te pocăiești. Noi toți de aici suntem dor-

nici. Orice înger din cer este dornic ca tu să te pocăiești. Hristos, Cel care

a murit spre răscumpărarea păcătoșilor, este dornic. Dumnezeu Tatăl

este dornic. Duhul Sfânt este dornic, El, care în acest moment se luptă

cu tine să te aducă la pocăință. Atunci ce te împiedică? Doar persoana

ta! Și când spui că nu te poți pocăi, vrei să spui că nimeni nu te poate

învinui că ai venit în seara aceasta aici, cu inima lipsită de dorința de

pocăință. Ești îngrozitor de amăgit! Dumnezeu te învinuiește pe tine!

Întreaga Biblie arată că tu ești cel vinovat! Propria ta conștiință, chiar

dacă te străduiești să o reduci la tăcere, te învinuiește! Scuza ta nu va

sta în picioare!”

„Nu mă pot pocăi!”, spuse el din nou, cu o voce aspră, vocife-

rând, ca și cum ar fi fost cuprins de mânie.

„Atunci Dumnezeu nu te poate mântui”, am spus eu, „căci El

nu poate minți, și El a spus că omul care nu se pocăiește va fi distrus!

Tu spui că nu te poți pocăi, nu El a spus asta. El îți poruncește să te po-

căiești.”

Tânărul a replicat atunci, cuprins de o mare agitație, dar cu

un ton controlat al vocii: „Sunt sigur că am încercat îndelung, iar min-

tea mi-a fost intens chinuită. Toate aceste eforturi nu mi-au făcut ni-

ciun bine. Nu văd cum aș putea să mă pocăiesc!”

„Alți oameni s-au pocăit”, am spus eu. „Există o mare mulțime

de oameni care s-au pocăit în această lume. Văd că unii sunt aici în

seara aceasta, și cred că ei au ajuns la pocăință, întrucât erau duminica

trecută aici, iar unii dintre ei mi-au spus apoi lucruri foarte asemănă-

toare cu ceea ce îmi spui tu, anume că nu li se părea că s-ar fi putut în-

toarce vreodată de la păcat, dar în final au descoperit puterea mântu-

itoare a lui Dumnezeu și au putut să se pocăiască. În ceea ce privește


226

pretenția ta că ai încercat îndelung, nu durata de timp este ceea ce te

va mântui. Dacă un om și-a întors fața către calea cea rea, cu cât mai

mult timp petrece el pe ea, cu atât mai rău devine. Ar face bine să se

oprească și să se întoarcă de pe ea. Aceasta este chemarea Bibliei: „Pe

viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului,

ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-

vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți... Întoarceți-vă

și abateți-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă

nelegiuirea la pieire... Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să

se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de

el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Ezechiel 33:11;

Ezechiel 18:30; Isaia 55:7). Alți oameni s-au întors la Dumnezeu. Și tu

ești chemat să faci același lucru. Dar mintea ta a fost cumva cuprinsă

și înrobită de ideea că încercarea și tulburarea ta sunt suficiente, astfel

încât te folosești de ele ca de o scuză și faci din ele neprihănirea ta.”

„Credeți că sunt auto-neprihănit?”, întrebă el.

„Sunt convins că ești. Aceasta este principala ta piedică. Ai în-

cercat să te mântuiești singur. Asta faci și acum. Când ai încercat să te

pocăiești, inima ta a dorit pocăința, dar a dorit-o ca pe ceva care să te

recomande înaintea lui Dumnezeu, și care să constituie un motiv pen-

tru care El să te ierte și să te mântuiască. Aceasta a fost doar o acțiune

a unui duh auto-neprihănit. A fost doar o încercare de a te salva singur,

de a avea religia ta, care să te mântuiască, în loc să te bizui pe credința

în Isus Hristos, pentru a fi mântuit de El și să scapi astfel de mânia vii-

toare. Acesta este cu precizie cazul oricărui păcătos lipsit de pocăință.

Eroarea este aceeași; ea poate lua forme variate dar, în toate cazurile,

esența ei este aceeași. Apostolul Pavel i-a făcut o descriere perfectă: „au

căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus as-

tfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârșitul Le-

gii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Ro-

mani 10:3-4). Un om încearcă să-și producă propria neprihănire din


227

lucrurile pe care le reformează în viața sa; un altul, din împlinirea ri-

tualurilor religioase; un altul din încercările sale dureroase de a se po-

căi; un altul din convingerea dureroasă de păcat și, așa cum ai mențio-

nat, un altul din chinurile minții sale. Este clar că încerci să fii nepri-

hănit înaintea lui Dumnezeu prin intermediul chinurilor și ale peniten-

ței pe care ai încercat să le exerciți. Iar dacă vei găsi vreo pace a minții

pe această cale, ea nu va fi decât o amăgire, căci nu se va găsi nici măcar

un fir de credință în ea. Ar trebui să te duci înaintea Domnului Isus ca

un păcătos sărman, vinovat și neputincios, ca să fii mântuit doar prin

har, doar prin jertfa Lui. Trebuie să mergi la El așa cum ești, să fii spă-

lat în sângele Lui, să fii îmbrăcat în neprihănirea Lui, să fii adăpostit

de tunetele Legii veșnice a lui Dumnezeu, pus în siguranță prin ispăși-

rea Lui atotsuficientă. Trebuie să alergi la Hristos așa cum alerga uci-

gașul la cetatea de scăpare, înainte ca să fie tăiat de sabia răzbunăto-

rului sângelui. Trebuie să mergi imediat, asemenea fiului risipitor care

s-a întors la tatăl său, în toată sărăcia lui, în toată foametea și zdren-

țele lui, și cu toată vinovăția lui. Trebuie să strigi, așa cum striga Petru

cufundându-se în valuri, „Doamne, scapă-mă”. Dar tu, în loc să faci

asta, tu privești la tine, străduindu-te să găsești ceva, sau să faci ceva

prin inima ta, lucruri care să te recomande înaintea lui Dumnezeu.

Apoi prin această cale ticăloasă, ajungi să faci mântuirea cu mult mai

dificilă decât a făcut-o însuși Dumnezeu. Ai abandonat harul fără

plată al Evangheliei, ispășirea deplină a lui Isus Hristos, împlinită prin

jertfa Sa.”

„Dar”, spuse el, „nu mă pot pocăi și nu pot veni la Hristos prin

mine însumi.”

„Cu siguranță că nu m-ai auzit vreodată spunându-ți că asta

ar trebui să faci și nu mi-am dorit niciodată ca tu să gândești că ai pu-

tea face asta. După părerea mea, nici Dumnezeu nu dorește ca tu să faci

asta. Iar dacă ai descoperit că nu poți să te pocăiești prin puterea ta,

fără ajutorul lui Dumnezeu, mă bucur de asta, căci ai descoperit un


228

prim adevăr major. Mai mult ca sigur că Dumnezeu nu îți spune să te

pocăiești prin puterile tale. El îți spune că „Pe acest Isus, Dumnezeu L-

a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui

Israel pocăința și iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5:31). El îi

spune fiecărui păcătos: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva

Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta... afară numai dacă vor căuta

ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Osea

13:9; Isaia 27:5). În ceea ce privește nevoia păcătoșilor, El a promis că

va da Duhul Sfânt celor care Îl cer. Dumnezeu nu se așteaptă niciodată

de la tine să te pocăiești fără ajutor de sus, ci cu ajutorul Duhului Sfânt.

El știe că ești prea stricat ca să faci asta, că ești lipsit de putere, neaju-

torat, ticălos – un păcătos pierdut! Și tocmai în aceasta stă esența gre-

șelii tale. Tu ai încercat să te pocăiești într-o modalitate pe care Dum-

nezeu nu ți-a cerut-o niciodată, anume prin puterile tale, în loc să te

străduiești să capeți ajutorul lui Dumnezeu, ca El să-ți dea îndurarea

Lui și să te mântuiască prin Duhul Lui. Ai căutat puterea în interiorul

tău, în loc să cauți ajutorul de sus. Ai crezut în tine, în loc să te încre-

dințezi în mâna harului lui Hristos. Iată de ce ai eșuat, iar acum te

plângi că nu te poți pocăi, când, în realitate, ai la dispoziție aceeași

mântuire suficientă ca toți cei pocăiți din jurul tău. Lucrul care i-a aju-

tat pe ei poate să te ajute și pe tine. Cu cât întorci mai repede spatele

acelei căutări și acelei bizuiri pe sine, cu atât mai bine va fi pentru tine.

Te afli în dubla eroare de a subevalua caracterul lui Dumnezeu și de a-

l supraevalua pe al tău. Dumnezeu este cu mult mai îndurător și mai

plin de har decât crezi tu că este. El este mult mai pregătit și gata să te

mântuiască, iar când El îți poruncește să te pocăiești, dorește să nu uiți

că întreaga ta mântuire stă în ajutorul imediat al Duhului Său Sfânt.

El nu dorește nici să încerci să te dispensezi de ajutorul oferit, prin lipsa

ta de credință, pentru că ești complet neajutorat. El nu-ți spune să te

bazezi pe puterea ta, dar tocmai asta ai făcut. Iar atunci când ai eșuat,

tu te întorci și te plângi că nu te poți pocăi. Tu respingi ajutorul pe care

El ți l-a oferit – ajutorul Duhului Său atotputernic. Din acest motiv, vei


229

fi cu atât mai vinovat dacă nu te pocăiești. Acel Duh Sfânt este singura

ta nădejde. Dacă El te lasă la latitudinea ta, ești un om pierdut, și

pierdut pe vecie! Ai grijă pe unde calci, prietene! Terenul pe care stai este

un teren sfânt! Nu lăsa ca Duhul Sfânt, care stăpânește peste sufletele

de aici, în seara aceasta, să aducă mărturie împotriva ta în ziua jude-

cății finale, pentru că „te-am chemat și tu ai refuzat!” Poți să te pocă-

iești la fel cum alții se pocăiesc, pentru că Dumnezeu îți poate fi ajuto-

rul. Pune-ți credința în El și nu te mai bizui deloc pe tine.”

Pe când spuneam aceste lucruri, mi s-a părut că devine mult

mai puțin afectat, dar mai gânditor. Lacrimile și agitația lui au dis-

părut, și părea că se agață de vorbele mele ca și cum mă asculta cu o

uimire proaspătă. Atunci când am terminat, toți păreau că se gră-

besc precum moartea și, într-un ton intenționat, controlat și serios,

acel bărbat a întrerupt acea tăcere expresivă spunând:

„Sper, Dumnezeu să mă ajute.”

„Haideți să ne rugăm”, am zis eu, și atunci a fost rostită o

scurtă rugăciune, pledând pentru ajutorul lui Dumnezeu, lucru cu

care s-a încheiat acea întâlnire.

Am avut multe motive să cred că acea întâlnire a fost una

dintre cele mai utile la care participasem vreodată. Printre altele,

am dat peste cazul prietenului meu, care a fost puternic influențat

de felul meu de a conduce discuția. El a devenit, așa cum am văzut

mai târziu, un credincios adevărat. Mi-a povestit apoi despre pocă-

ința lui, despre credința în Hristos, despre pacea și nădejdea, ca și

despre temelia pe care a avut-o în lucrarea Duhului Sfânt. Gândirea

lui părea acum captivată de mărețele adevăruri ale Evangheliei, și

asta aproape fără emoție. Nu manifesta vreo stare de extaz, de exal-

tare sau de bucurie excesivă, dar avea pace și nădejde. Mi-a spus că

agitațiile sale îi fuseseră cu totul inutile, că ele nu aveau credință în


230

esența lor și că nu l-au condus la credință. De asemenea, mi-a spus

că se gândea pe atunci deja că păcătoșii ar trebui să asculte de che-

marea lui Dumnezeu, într-o modalitate serioasă și cu credință. Când

l-am întrebat ce anume îl împiedicase să vină la Hristos atât de

multă vreme, răspunsul lui a fost acesta: „Încercam să îmi îmbună-

tățesc situația spirituală, să-mi creez propria religie în loc să mă încre-

dințez în mâna lui Hristos. Ceea ce mi-ați spus în acea seara a scos la

iveală greșeala mea, și m-am dus acasă cu un simțământ mai profund

al dependenței mele de Dumnezeu și cu o vedere clară asupra harului

fără plată dat de Dumnezeu păcătoșilor, prin răscumpărarea făcută de

Hristos.”

După aproape șase luni, el s-a alăturat bisericii și a continuat

să dovedească o credință uniformă și stabilă.

Marele scop al slujirii în predicare trebuie să fie acela de a-l

elibera pe păcătos de toată încrederea în sine, în meritele și puterea

lui, și de a-l arunca, gol și neajutorat, în mâna Duhului Sfânt, care să

îl conducă la Hristos prin credință.

Cu siguranță că păcătoșii trebuie să se pocăiască, căci Dum-

nezeu le poruncește aceasta. Dar, după părerea mea, El n-a rânduit

ca aceștia să-I înțeleagă porunca de parcă ar sta în puterea lor să se

pocăiască și n-ar avea nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Dimpotrivă,

un astfel de ajutor constituie temelia fundamentală pentru care

această poruncă este obligatorie, și dă la o parte orice scuze posibile.

Niciun om nu s-a pocăit vreodată fără lucrarea Duhului Sfânt, și nici

nu o va face. Iar aceasta nu este o dovadă măruntă că vreun om ar

putea vreodată să se pocăiască prin puterea proprie. Nimic nu poate

fi câștigat atunci când păcătosul este făcut să creadă că este capabil

să se pocăiască fără ajutor divin. O astfel de credință îl va conduce

foarte probabil pe calea greșită, către a se încrede în tăria sa. În ceea


231

ce privește convingerea de ticăloșia de a nu veni la pocăință, cu si-

guranță că există un temei puternic pentru o astfel de convingere,

întrucât Dumnezeu îi dă omului toată abilitatea de care acesta are

nevoie, căci în El este ajutorul omului, atunci când se lasă depen-

dent de puterea lui Dumnezeu așa încât să ajungă la pace cu El.


232


233

26 O CAPCANĂ CIUDATĂ

Un tânăr în vârstă de aproape 19 ani din parohia mea deve-

nise un candidat ideal pentru convertirea la Hristos într-o vreme în

care vedeam o trezire religioasă generală. Nutream un interes deo-

sebit pentru el, pe baza relației apropiate pe care o aveam cu familia

sa, a inteligenței sale și a educației primite, și speram că, într-o zi, va

deveni un slujitor al Evangheliei. Nu-l cunoșteam într-atât de

aproape pe cât îi cunoșteam pe cei care ajunseseră să-L caute pe

Domnul. Era o persoană foarte retrasă și nu era ușor să afli prea

multe despre el, așa cum îmi doream eu. Dar am discutat adesea cu

el despre nădejdea sa în Hristos și credeam că îl cunosc suficient de

bine pentru a ști că exista ceva special în persoana sa și în felul său

de gândire. N-am văzut nimic la el care să mă determine să mă în-

doiesc de evlavia sa. Participa foarte sârguincios la îndatoririle sale

religioase și mi se părea un tânăr smerit și devotat. Discutasem ade-

sea cu el despre dovezile credinței sale și, chiar înainte de perioada


234

când luam Cina, a venit să discute cu mine între patru ochi cu pri-

vire la alăturarea sa ca membru al bisericii. Părea că vrea să se achite

cu sârguință de datoria sa.

După o conversație detaliată legată de dovezile evlaviei sale,

legată de natura și scopul sacramentelor divine, mi-a spus dintr-o

dată, ca și cum ar fi scos ceva nou din gândurile sale:

„Părerea mea este că modul corect al botezului este cel prin cu-

fundare.”

„Este adevărat”, am spus eu, „dar ce te face să crezi asta?”

„Hristos a fost botezat prin cufundare”, a spus el.

„Eu nu cred că a fost botezat așa”, am spus eu. „Nu există nicio

dovadă în acest sens. Există chiar motive importante să credem contra-

riul. Dar, să zicem că a fost cufundat. Apoi a fost crucificat. Dar de ce

a fost El botezat?”

„Nu știu”, spuse tânărul, „bănuiesc că pentru a fi un exemplu

pentru noi”.

„Ce te face să presupui asta?”

„Păi…păi... așa mă gândeam”, spuse el, ușor ezitant.

„Și crezi că El a fost răstignit tot ca un exemplu pentru noi?”

„Nu, asta nu!”

„De ce nu? Dacă botezul Lui a fost un exemplu de urmat pentru

noi, de ce să nu fie și răstignirea Lui?”

„Nu știu, nu m-am gândit niciodată la asta.”


235

„Te învață Biblia că botezul lui Hristos a fost un exemplu pen-

tru noi mai mult decât ar fi fost răstignirea Lui sau decât postul Lui

timp de 40 de zile?”

„Niciodată nu m-am gândit la asta”, replică el.

„A fost Hristos botezat din același motiv pentru care ucenicii

Lui trebuie să fie botezați? Sau a fost El botezat ca semn al intrării ofi-

ciale în slujirea preoțească, asemenea lui Aaron și a fiilor lui, și așa cum

leviții trebuiau să fie stropiți cu apă?”

„Nu știu”, spuse el.

„Ce semnificație are atunci botezul nostru?”, l-am întrebat eu.

„Este un semn al spălării noastre de păcate”, zise el.

„Dar a fost Hristos un păcătos?”

„Nu, evident că nu!”

„Atunci de ce a fost aplicat un astfel de semn în cazul Lui?”

„Nu pot spune. Nu m-am gândit niciodată la asta.”

„A fost botezul lui Hristos totuna cu botezul creștin? Începuse

vremea creștină la acel moment?”

„Nu pot răspunde, nu știu.”

„Se sfârșise dispensația evreiască?”

„Nu pot răspunde, nu mă pricep.”


236

„A fost Hristos botezat în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhu-

lui Sfânt?”

„Nu m-am gândit niciodată la asta.”

I-am spus apoi că n-aveam niciun fel de obiecții față de bo-

tezul prin cufundare, că nu găseam nicio greșeală în cei care îl prac-

ticau și n-avem nicio obiecție față de alăturarea lui la acea denomi-

nație creștină deosebită. Dar era evident că el nu studiase subiectul

suficient de mult și-ar fi fost cel mai bine să-și ia timp și să cerceteze

bine acele lucruri înainte de a se alătura vreunei biserici anume. Vo-

iam să se documenteze suficient pentru sine, pentru că era mai bine

așa, decât să acționeze în grabă.

Tânărul și-a dat acordul cu bucurie la propunerea mea și,

după aceea, a venit în mod repetat, enumerând anumite pasaje ale

Bibliei, despre care el credea că sunt în favoarea botezului prin cu-

fundare. De fiecare dată când a venit, i-am oferit părerile mele le-

gate de acele pasaje, despre care a mărturisit că i se păreau corecte și

de bun simț. Nu putea găsi vreo greșeală legată de ele. În acest fel,

am cercetat toate pasajele din Scriptură la care el se gândea că se re-

fereau la subiectul în cauză. Apoi mi-a spus că nu mai putea găsi alte

pasaje și nici nu ar fi putut să dezaprobe sau să argumenteze față de

explicațiile pe care i le oferisem.

După aceea, i-am prezentat pasajele și argumentele pentru

cealaltă fațetă a chestiunii, cerându-i să identifice orice eroare în

care aș putea să cad și asigurându-l că eram gata să mă fac eu însumi

baptist, dacă Biblia mi-ar fi cerut asta. Dar el n-a pretins că ar fi avut

ceva de obiectat.


237

Au trecut astfel câteva luni de când el începuse să studieze

subiectul acesta și venise la mine cu pasajele sale legate de botez,

după care mi-a spus într-o zi următoarele:

„Ce obiecții aveți față de botezul prin cufundare?”

„Ți-am spus că n-am nicio obiecție”, am zis eu. „După părerea

mea, botezul prin cufundare este acceptabil înaintea lui Dumnezeu,

dacă cei care îl practică fac lucrul acesta fiind conștienți de semnifica-

ția lui; dar nu cred că este singura formă de botez acceptabilă.”

„Ați fi dispus să botezați pe cineva prin cufundare?”, întrebă el

dintr-o dată.

„Dacă ar fi îndeplinite trei condiții, da, aș face asta. În primul

rând, să nu existe nicio biserică baptistă în localitate, unde persoana

care dorește un astfel de botez să meargă. În al doilea rând, acea per-

soană să nu fi fost botezată în copilărie. În al treilea rând, persoana

respectivă să fie pe deplin conștientă de semnificația botezului și să nu

facă prea mult caz din acea rânduială, adică să nu se încreadă prea

mult în botez.”

„Ați fi gata să mă botezați prin cufundare?”

„Da, cu aceste condiții.”

„Bine”, zise el, „eu n-am fost niciodată botezat și nu există ni-

cio biserică baptistă la care să merg. Acestea sunt două dintre condițiile

dumneavoastră.”

„Dar crezi că botezul prin cufundare”, am spus eu, „este ceva

necesar, atâta vreme cât, așa cum ai mărturisit, nu poți să aduci nici

măcar un singur pasaj din Biblie care să dovedească necesitatea abso-

lută a acestuia, și nici nu poți răspunde vreunuia dintre argumentele și


238

dovezile mele care arată că nu este în mod necesar singura formă de bo-

tez biblic? Îți va trebui să te străduiești din greu ca să mă convingi de

conștiinciozitatea și sinceritatea ta, dacă ai de gând să te lași condus

de o interpretare normală a Scripturii. Un credincios trebuie să aibă o

conștiință biblică, și dacă cineva îmi vorbește despre conștiință într-un

aspect religios și pune deoparte Biblia, voi fi tentat să cred că, înainte

de a-l boteza, conștiința sa are nevoie să fie botezată de Duhul Sfânt.”

„Vreau să fiu o persoană condusă de adevăr”, spuse el.

„Conform Bibliei?”

„Cu siguranță”, replică el, „aceasta este singura mea regulă”.

„Foarte bine, atunci pune-te pe treabă. Va trebui să mă con-

vingi de evlavia ta și de credința ta documentată în botezul prin cufun-

dare ca fiind o învățătură a Bibliei, și când ai făcut asta, atunci te voi

boteza, dacă asta vrei. Dar dacă vrei să devii baptist, te sfătuiesc să te

alături bisericii baptiste, nu bisericii noastre.”

„Nu pot face acest lucru”, spuse el, „căci ei resping botezul

pruncilor și iau cina doar între membrii bisericii, iar eu nu sunt de

acord cu ei în aceste aspecte.”

După această discuție, el s-a întors adesea către mine, și în

final m-a convins că era sincer în credința lui cu privire la cufun-

dare. A mărturisit că n-ar putea să-mi demonstreze faptul că bote-

zul prin cufundare era singurul mod biblic de botez și n-ar fi putut

să pretindă că aș fi interpretat greșit nici măcar un text atunci când

mi-am apărat practica. Dar, dincolo de toate acestea, el a spus că,

personal, botezul prin cufundare era cel corect, și ar fi fost mai sa-

tisfăcut să știe că și-a îndeplinit responsabilitatea creștină dacă ar fi

fost cufundat. De aceea, m-a implorat să-l botez în felul acesta.


239

„Încă puțin”, am spus eu. „Mai am câteva întrebări. Ce însem-

nătate are botezul?”

„Exact ceea ce mi-ați explicat adesea – un semn și o pecete a le-

gământului lui Hristos, o înfățișare exterioară a curățirii de relele pă-

catului, făcută de Duhul Sfânt.”

„Bine, dar după opinia ta, este esențial în ce zi a lunii sau săp-

tămânii să se facă?”

„Nu. Noul Testament nu ne limitează cu privire la o anume zi.”

„După părerea ta, are vreo importanță la ce oră se săvârșește

botezul, când cineva este botezat?”

„Păi... nu!”

„Crezi că are importanță câți predicatori sunt prezenți atunci

când botezul este administrat?”

„Păi… nu!”

„Bine. După opinia ta, are importanță câți oameni sunt pre-

zenți? De exemplu, dacă doar persoana respectivă și un predicator sunt

singurii prezenți, precum Filip și famenul etiopian, ar fi acela un bun

ritual de botez?”

„Sigur, cred că da.”

„Foarte bine. Pune-ți pălăria pe cap. Hai să mergem la râu, și

te voi boteza acum.”

În clipa aceea, el a ezitat.


240

„Vino, vremea este bună, e o zi călduroasă, nimeni nu ne va ve-

dea – nu voi spune nimănui de asta – va rămâne un secret perfect – vino,

hai să mergem.”

M-am ridicat, mi-am pus pălăria și am deschis ușa.

„De ce eziți? Ce mai aștepți? Hai.”

„Ce? Acum?”, spuse el, rămânând nemișcat.

„Da, acum. Vreau să ai conștiința liniștită. Au trecut deja des-

tule luni de zile studiind acest aspect. Hai acum. Hai să mergem la râu.”

„Ce? Doar noi doi?”

„Da, asemenea lui Filip și famenului etiopian. Ai spus că nu

contează dacă mai este prezent cineva sau nu.”

Părea uluit, dar nu voia să meargă. L-am îndemnat din nou,

am apelat la conștiința sa, care îi cerea să se boteze prin cufundare.

L-am îndemnat iarăși să nu-și încalce conștiința, să nu-și neglijeze

datoria și să nu distrugă pacea sufletului său. Dar nu puteam să-l fac

să se deplaseze. Stătea acolo mut, confuz și rușinat. L-am rugat să-

mi spună de ce nu vrea să meargă, dar nu mi-a dat niciun răspuns.

Cu cât insistam mai mult, cu atât mi se părea mai hotărât să nu se

boteze.

După ce am petrecut o jumătate de oră în felul acesta, i-am

spus următoarele:

„Mi-am pierdut complet încrederea în tine! Acum câteva clipe

credeam că ești sincer, dar acum nu te mai cred. Dacă ai fi fost sincer,

ai fi acționat în baza conștiinței, mânat de simțul datoriei, așa cum

pretinzi. N-ai fi ezitat să mergi alături de mine și să te botez. Dar acum


241

nu te pot boteza prin cufundare și, de altfel, în niciun alt fel. Mi-am

pierdut încrederea în tine. Mai ai puțină răbdare, dă-mi un minut, așa

încât să ridic vălul care acoperă inima ta, și îți voi oferi o imagine asu-

pra a ceea ce se găsește în interiorul ei. Tu crezi și te-ai gândit că ar fi

un lucru deosebit să fii botezat prin cufundare, să capeți imaginea unei

minți independente sau poate că te simțeai gâdilat de ideea ca tu și toți

oamenii din adunare să coborâți ca într-o paradă la apa râului în ziua

de duminică, cu tine eroul de pe scenă, și toată lumea să vorbească des-

pre tine. Un astfel de botez ar fi făcut o groază de zarvă în oraș, iar tu,

în deșertăciunea inimii tale, ai fi preferat acest lucru. Aceasta este

inima ta. Poți să studiezi despre botez cât vrei. Dar nu-mi mai vorbi ni-

ciodată despre conștiință, câtă vreme te afli sub influența unei astfel

de inimi. Poți să pleci. Nu mai am nimic să-ți spun.”

Tânărul s-a ridicat și a plecat, părând să aibă sentimentul că

a scăpat din gheara leului. N-au trecut nici trei luni de la această ul-

timă discuție, când am auzit de traiul lui extravagant și de batjocu-

rile lui la adresa credinței. Părea că devenise foarte împietrit și și-a

continuat acest stil de viață vreme de câteva luni de zile.

Dar Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască în pace în păcatul său.

Dumnezeu s-a apropiat de inima lui și, în final, a devenit un conver-

tit la Hristos. A venit la mine și mi-a povestit despre schimbarea din

inima lui. În final, când a fost cercetat spre a fi primit în biserică, mi-

a spus că era pe deplin convins de adevărul pe care i l-am spus des-

pre inima lui, la momentul când voia să fie botezat prin cufundare.

A mărturisit că s-a simțit rușinat de acest lucru, dar fusese adevărat

că dorința lui după botezul prin cufundare izvora foarte mult din

mândrie și vanitate, dintr-o dorință de a fi popular, deosebit de cei-

lalți. Dacă ar fi fost botezat astfel, ar fi fost diferit de ceilalți, iar

această idee îi plăcea, gândindu-se cum aveau să vorbească oamenii

despre el cu uimire și crezând despre el că are ceva neobișnuit, că


242

este independent și are o minte pătrunzătoare. Dar apoi s-a pocăit

profund și sincer de toate acestea, și nu mai dorea să fie botezat așa.

Apoi s-a alăturat bisericii. L-am botezat, evident, nu prin cu-

fundare. Trăiește și astăzi o viață creștină exemplară, după 20 de ani

de încercări.

Capcanele diavolului sunt foarte numeroase. Probabil că ni-

ciunele nu sunt mai obișnuite și mai periculoase ca acelea care izvo-

răsc din mândrie și vanitate. Tinerii sunt în mod special expuși la

aceste pericole. Atunci când încep să fie atrași de credință și să nu-

trească nădejdea în Hristos, dacă mândria se alipește de lucrurile re-

ligioase, ei devin expuși foarte mult la ispita de a-și găsi plăcerea în

mândria că sunt oameni evlavioși. Pasiunea după popularitate, do-

rința de a fi observați și cunoscuți, ca și plăcerea de a se vorbi despre

ei, i-au condus pe mulți păcătoși la o amăgire ciudată. Mândria spi-

rituală este cea mai rea dintre toate felurile de mândrie, fiind în ace-

lași timp și cea mai groaznică dintre capcanele diavolului. Inima

este în mod particular înșelătoare atunci când tolerează mândria.


243

27 FANATISMUL

O tânără femeie, care era membră a bisericii mele, a venit la

mine cu o cerere urgentă ca să o vizitez pe sora ei, ce se afla într-o

stare foarte agitată și dorea să mă vadă. Aflând că sora ei fusese

membră într-o altă denominație și că participa foarte rar la biserică,

am refuzat să merg, întrucât nu doream să transmit ideea că aș fi

umblat după prozeliți. Dar tânăra părea să insiste că situația era atât

de urgentă, încât în final mi-am dat acordul.

Ea locuia la câteva mile distanță, într-o zonă unde majorita-

tea oamenilor aparțineau unei alte denominații. Am ajuns imediat

la casa ei. Tânăra care mă însoțea a intrat în încăperea unde stăteau

ea și sora ei și, după ce mi-a făcut cunoștință cu sora sa, ne-a lăsat

singuri, așa încât acea tânără să-mi vorbească nestingherită. Am

observat că era foarte agitată, tremura și suspina. I-am spus urmă-

toarele: „Pari foarte tulburată. Ce anume te necăjește?”


244

„Am fost convertită de trei ori, și cred că e nevoie să mă mai

convertesc o dată!”, spuse ea.

„Ai grijă”, am replicat eu, „să nu fii convertită din nou în ace-

lași fel. Și asta pentru că, văd bine, convertirile anterioare nu ți-au fă-

cut niciun bine, nu-i așa?”

„Așa este”, zise ea, „nu m-au ajutat deloc!”

„Atunci n-ai nevoie să fii convertită din nou în felul acela. Ai

nevoie de o credință care să dureze, o credință cu care să mori, și te sfă-

tuiesc să capeți acest fel complet nou de credință.”

Am discutat cu ea pentru câtva timp, dorind să o învăț des-

pre natura credinței adevărate și să potolesc întrucâtva agitația

minții ei, care mi se părea că pornește mai degrabă din mulțimea

emoțiilor ei decât dintr-o convingere reală de păcat. Sentimentele

ei, mai mult decât capacitatea de înțelegere și decât conștiința, erau

foarte agitate. Am vizitat-o la câtva timp după aceea și, pentru o pe-

rioadă anume, aveam impresia că va deveni mai scripturală și mai

profundă, și nutream speranța unui bun rezultat. Dar ea a fost

atrasă din nou de vechii ei prieteni, fiind condusă la o adunare agi-

tată de seară, unde a mărturisit că ar fi fost din nou convertită. Era

atât de bucuroasă și fericită pe cât fusese înainte, dar această religie

a ei n-a durat decât aproape șase luni.

Inima care s-a îmbătat cândva de fanatism este constant ex-

pusă la același pericol. Ea confundă agitația și închipuirile cu cre-

dința adevărată. Totuși, fanatismul nu e totuna cu credința.

Atunci când sentimentele sau emoțiile inimii sunt incitate,

iar mintea și conștiința sunt foarte puțin folosite, acestea sunt in-

gredientele triste ale pregătirii pentru o nădejde falsă, pentru o


245

amăgire sălbatică sau pentru o credință fanatică. Judecata și conști-

ința trebuie să conducă emoțiile, dar când emoțiile preiau conduce-

rea, ele vor avea tendința constantă de a monopoliza întreg sufletul,

judecata și conștiința fiind copleșite și aruncate în decor. Apoi, acel

muritor amăgit va avea o religie formată din simple emoții, mai

mult sentimente decât adevăr, mai mult sensibilități decât cre-

dință, mai mult închipuiri și fanatism decât sfințenie. Emoțiile, agi-

tațiile sau sentimentele de orice fel, care nu izvorăsc din percepția

și înțelegerea clară și conștientă a adevărului, vor fi niște lucruri

pieritoare. Rareori cea mai clară percepție a adevărului și cea mai

profundă convingere vor fi însoțite de vreo agitație de acest fel a

sentimentelor. Sentimentele pot fi profunde și puternice sub po-

vara convingerii de păcat, dar omul nu va deveni astfel capricios,

orb și hiper-emotiv. Omul poate fi convertit de trei ori, sau de trei-

zeci de ori câte trei la o religie a simplelor emoții, dar atunci când se

întâlnește cu credința adevărată, o singură convertire va fi sufici-

entă. După părerea mea, tânăra aceasta fusese amăgită de ideea că

adevărata credință constă foarte mult din valuri de sentimente și

emoții. Cei ce au învățat-o asta ar fi făcut mult mai bine s-o învețe

altceva.


246


247

28 RUGĂCIUNEA UNEI MAME

Eram cândva implicat foarte mult în vizitarea din casă în

casă a enoriașilor, mergând printre cei din zona mea, când am ajuns

la o tânără căreia doream să îi aduc în atenție subiectul mântuirii ei.

Am încercat să o atrag într-o conversație despre credință, dar n-am

avut succes. Ea putea conversa liber despre orice alt subiect, dar pe

această temă era complet tăcută, dând doar niște răspunsuri scurte

la întrebările mele, uneori nici măcar atât. Știam că mă aprecia

foarte mult și părea foarte călduroasă în adresare, dar mă miram de

tăcerea ei încăpățânată.

Vizitând-o din nou la o zi sau două după aceea, am găsit-o în

aceeași stare. Era total rezervată în privința subiectului credinței.

Pe măsură ce zilele au trecut, am încercat de mai multe ori

să o conving să se lepede de sine și să Îl urmeze pe Hristos, dar toate

încercările mele erau în zadar. Aproape toți prietenii ei tineri deve-

niseră creștini sau Îl căutau pe Domnul cu rugăciune. Ea rămăsese


248

singură și devenisem foarte îngrijorat cu privire la starea ei spiritu-

ală. Am încercat din răsputeri să îi îndrept gândurile către credință,

i-am explicat caracterul lui Dumnezeu, Legea, păcatul, lucrarea lui

Hristos, destinul veșnic al păcătoșilor. I-am vorbit despre deșertă-

ciunea acestei lumi. M-am folosit de promisiunile lui Dumnezeu,

având ca scop să-i înmoi inima. De fiecare dată cu Biblia în mână,

am căutat să-i atrag privirea asupra pasajelor biblice, ba chiar am

rugat-o să le citească. Am subliniat acele pasaje și i-am cerut să le

citească singură, cu grijă și cu rugăciune. Oricât era de politicoasă,

amiabilă și blândă, mi se părea complet neafectată de tot ceea ce îi

spuneam. Am înțeles de asemenea că, dacă în familie se aducea în

discuție subiectul religiei, ea avea să se retragă în camera sa. Uneori

părăsea masa imediat ce putea, dar fără a fi nepoliticoasă, și făcea

aceasta oridecâteori credința devenea parte din conversația mese-

nilor. Mama ei mi-a spus că nu voia să audă nici măcar un cuvânt

din partea ei pe această temă, chiar și atunci când erau doar ele

două, ci părăsea imediat încăperea. Tânăra abandonase toate întâl-

nirile religioase, cu excepția celei de duminică, deși uneori era ab-

sentă și de la aceasta.

În final, am chemat-o într-o zi și i-am spus: „Te-am chemat

să te văd încă odată, ca să-ți vorbesc iarăși despre mântuirea ta.”

„Sunt mereu bucuroasă să vă văd”, spuse ea.

„Ești gata să vorbești cu mine despre subiectul credinței tale?”

„Puteți să-mi vorbiți, dacă vreți.”

„Da, dar asta nu e suficient. Ți-am vorbit de multe ori, și tu ai

rămas întotdeauna tăcută. Mă forțezi să vorbesc ca și cum aș vorbi în

vânt, pentru că nu pot să știu ce gândești sau simți. Nu vei răspunde

nici măcar față de citatele pe care ți le prezint. Apoi mi se pare că ai


249

putea să crezi că mă amestec peste viața ta, că aș fi nepoliticos sau lipsit

de bunătate dacă îți vorbesc atât de des pe un subiect care nu ți se pare

deloc atractiv.”

„O, nu”, spuse ea, „deloc.”

„Atunci ești gata să îmi vorbești liber, la fel cum discuți cu mine

pe orice alt subiect?”

Nu mi-a dat niciun răspuns. I-am spus că de data aceasta nu

aveam timp pentru vreo altă conversație decât pe tema credinței, și

că, atunci când voi avea timp, voi fi bucuros să o întâlnesc și să vor-

bim despre alte lucruri, dar acum erau multe persoane care doreau

să mă vadă și să discute cu mine despre calea mântuirii. I-am spus

că, dacă nu dorea să mă vadă și să discutăm pe această temă, voi în-

cerca să nu o mai vizitez. Nu mi-a dat nici un răspuns, și am început

să mă tem că urma să mă lase să vorbesc iarăși singur. Am întrebat-

o insistent:

„Ai vrea să nu mai vin să te văd?”

Părea să fie afectată de întrebare, dar nu mi-a dat niciun răs-

puns.

„Sper că îmi vei permite să te mai caut din când în când.”

Niciun răspuns.

„Draga mea, am încercat să îți fac bine. Aș vrea să mai încerc.

Eu te-am respectat și sper că nu mă vei respinge în felul acesta. Îți cer

ca pe o favoare să îmi permiți să te mai vizitez, și să încerc să te conving

să te interesezi de mântuirea ta.”

Fața ei trăda multă emoție, dar a rămas iarăși tăcută.


250

„Rămâne la latitudinea ta să spui dacă ar trebui să te mai caut

sau nu. Nu te voi forța să faci nimic.”

M-am ridicat să plec și, întinzându-i mâna pe când mă înso-

țea spre ușă, i-am spus:

„Aș putea să vin să te mai văd? N-aș vrea să rămân cu impresia

că am fost respins în felul acesta de o persoană politicoasă. Ce zici? Să

mai vin? Îți cer acest lucru ca pe o favoare.”

Tânăra lăcrima, dar nu mi-a dat niciun răspuns. M-am oprit

și am repetat întrebarea – „Să mai vin?” – dar nu mi-a dat niciun răs-

puns. Atunci mi-am luat rămas bun.

În ziua următoare, pe când am trecut pe lângă casa ei, mama

fetei m-a văzut și a venit după mine pe stradă, chiar dacă zăpada era

groasă, implorându-mă să vin și să o văd pe fiica ei. Era profund în-

grijorată cu privire la ea. Se temea că nimic n-ar putea să o convingă

să-L caute pe Dumnezeu. I-am povestit cum fata ei refuzase să-mi

dea permisiunea să o mai văd, chiar dacă o implorasem pe cât de

atent am putut și, de aceea, nu puteam să încalc acest lucru. Nu pu-

team să mă invit singur. N-ar fi fost de niciun folos, decât dacă fiica

însăși și-ar fi exprimat dorința de a mă vedea. De aceea, nu puteam

s-o necăjesc mai mult. Mama ei plângea ca un copil. „O”, spuse ea,

„ce se va alege de ea! A refuzat să mă asculte atât de mult timp și acum

aveți de gând să o abandonați! Ce să mă fac?”

„Vă puteți ruga pentru ea”, am spus eu, „căci Dumnezeu poate

să-i atingă inima.” Ea m-a implorat să nu uit de sărmanul ei copil,

după care s-a întors acasă, cu lacrimile șiroind din ochi, una dintre

cele mai zdrobite mame pe care le-am văzut vreodată.

În următoarea seară de duminică, acea fată se afla la întâlni-

rea de cercetare. Era complet zdrobită de emoții. Era copleșită, ca un


251

păcătos neajutorat. Spunea că s-a împotrivit lui Dumnezeu, că a

frânt inima mamei ei, că s-a distrus pe sine și se temea că nu mai

exista îndurare pentru ea.

După câteva săptămâni, ea părea că nutrește credința în

Hristos, dar mintea ei a devenit din nou întunecată și tulburată de

îndoieli și temeri. Vreme de câțiva ani, n-a putut face o mărturisire

publică a credinței. După aproape 10 ani de la acea întâlnire de cer-

cetare, mi-am luat curajul s-o vizitez din nou. Încă nutrea ceva spe-

ranță, și ducea o viață de rugăciune.

Motivul pentru care a îndrăznit să vină la acea prima întâl-

nire de cercetare se pare că fusese faptul că o lăsasem singură. Mama

ei încetase să-i spună despre mântuirea ei, păstorul o abandonase,

prietenii încetaseră să-i atragă atenția către lucrurile religioase. A

fost lăsată singură. Nimic nu i se mai opunea. Așa a descoperit că se

împotrivea lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne conduce la cercetarea de sine. O astfel de cer-

cetare este tocmai ce este necesar să lucreze în mintea unui păcătos

convins de starea sa. Uneori, el este abandonat ca să meargă pe calea

lui, așa încât nimeni să nu i se opună, și propria conștiință să fie li-

beră să-și facă lucrarea. Fără simțul profund al responsabilității

pentru faptele omului, va exista puțină convingere, sau deloc. Dar a

existat o rugăciune, rugăciunea unei mame, care a izbândit în cazul

ei. Acea mamă mi-a spus apoi: „Am intrat în camera mea, după ce mi-

ați spus că nu mai puteți face nimic, și n-am putut face altceva decât să

mă rog. Dar m-am rugat într-un fel în care nu mă rugasem niciodată

până atunci. Am simțit că doar Dumnezeu mă poate ajuta și că, dacă

El nu-mi va răspunde, n-aș fi putut să mă mai consider vreodată creș-

tină.”


252


253

29 UȘOR SĂ DEVII CREȘTIN

Într-o conversație cu o tânără, care era conștientă de păcatul

ei și de starea periculoasă în care se găsea din punct de vedere spiri-

tual, am rămas surprins de claritatea perfectă a percepțiilor ei reli-

gioase. Mi se părea că conștientizează vinovăția ei ca păcătos, depra-

varea și înstrăinarea de Dumnezeu, împotrivirea inimii ei față de

Legea lui Dumnezeu, nevoia după sângele ispășirii și după ajutorul

Duhului Sfânt. N-aș fi putut să fac mai clare aceste adevăruri față de

ea sau să le dau o forță mai mare. Atunci când îmi spunea de trăirile

ei, părea că predica mai puternic pentru sine decât aș fi putut să-i

predic eu. Îmi era teamă să-i spun mai multe, ca nu cumva cuvintele

mele să îi diminueze convingerile, în loc să le dea mai multă profun-

zime. Dar am insistat asupra faptului că Dumnezeu dorea să o mân-

tuiască, că robia păcatului era cauzată de ea însăși, nu de El, că ea, ca

orice om nemântuit, era lipsită de dorința de a veni la Hristos, de a

renunța la această lume sau de a lepăda păcatul, că era complet de-

pendentă de Hristos pentru iertarea ei și că, în mod natural, nu și-ar


254

fi putut înclina inima să-L caute pe Dumnezeu sau să-și pună încre-

derea în puterea Duhului Sfânt. Am insistat spunând că există în

propria ființă o împotrivire, și că nu Dumnezeu era acela care îi pu-

nea piedici. Totuși, ea încă nu gândea în felul acesta. Spunea că avea

o frică îngrozitoare de mânia lui Dumnezeu și o dorință puternică

de a fi creștină. Spunea că nu se putea gândi la nimic altceva, că ar fi

fost dispusă să facă orice ca să fie mântuită.

„Da”, am spus eu, „e bine să vrei să faci orice, dar trebuie să

capitulezi din dorința ta de a face ceva, și să-L lași pe Hristos să te mân-

tuiască. Ceea ce vrei tu să faci este să-ți creezi propria neprihănire, și

tocmai acesta este marele motiv pentru care nu te-ai supus neprihănirii

lui Dumnezeu în Hristos, care este sfârșitul Legii spre mântuirea orică-

rui om care crede.”

Am lăsat-o imediat, nemaidându-i motiv și timp să replice.

Am vizitat-o a doua zi. Primele cuvinte pe care mi le-a spus,

când m-a văzut, au fost următoarele: „O, cât de ușor e să devii creștin!

Tot ceea ce e necesar este să fii dornic, și totul se rezolvă. Cât de ușor,

cât de ușor este!”

„Da”, am spus eu, „poporul Meu va fi dornic în ziua puterii

Mele” (Psalmii 110:3).

„Se găsește acest verset în Biblie?”, spuse ea.

„Da, în Psalmul 110.”

„Cât de mult îmi doresc să-l fi cunoscut mai devreme”, spuse

ea, „căci aș fi știut încotro să mă îndrept! Dar acum nu mai contează,

căci știu adevărul. Am descoperit că, atunci când am fost cu adevărat

dornică, totul s-a rezolvat. Și când m-am rugat, Dumnezeu mi-a dat


255

dorința după mântuire. El a fost Cel care a făcut acestea, El a făcut to-

tul. Eu n-am făcut nimic, știu că n-am făcut nimic, ci doar am venit la

El cu umilință. El îmi dă pacea atunci când mă încred doar în Isus. Este

ușor să devii creștin atunci când vrei.”

Lepădarea de sine este indispensabilă credinței adevărate.

„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia

crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze” (Luca 9:23). Oricare ar fi piedi-

cile din calea întoarcerii la Dumnezeu, și cu siguranță că sunt multe,

n-ar fi un lucru greu să demonstrezi că acestea țin atât de mult de

voință. Voința perversă este păcătoasă, asemenea piedicilor puse de

păcătoșii neconvertiți. Ei nu sunt dornici să devină păcătoși conver-

tiți. Și trebuie să știe de ce.


256


257

30 PROZELITISMUL

În decursul unei treziri religioase, am remarcat absența de

la întâlnirile noastre a tinerilor dintr-o familie, deși obișnuiau să

participe la aceste întâlniri într-o perioadă în decursul căreia aten-

ția lor fusese îndreptată către credință. Ei deveniseră niște căutători

serioși cu privire la calea mântuirii. Vorbisem deja cu ei. Seriozitatea

lor părea să crească tot mai mult, așa încât absența lor m-a surprins.

Am descoperit în curând că li se ceruse foarte urgent să participe la

întâlniri religioase asemănătoare într-o altă biserică și dăduseră

curs acelei solicitări. Preferaseră să meargă acolo. Slujitorul tânăr al

acelei biserici le acordase o atenție specială, vizitându-i aproape zil-

nic și uneori chiar de mai multe ori pe zi, făcând eforturi speciale de

a-i atrage să participe la toate întâlnirile lui religioase. El i-a invitat

și i-a îndemnat, uneori chiar a trimis după ei. Unul dintre părinții

tinerilor mi-a spus „cât de interesați erau ei de domnul B.”, și și-a ex-

primat opinia că ei ar trebui „să meargă la biserica unde se simt cel

mai interesați”. Apoi mi-a spus că „domnul B. este atât de atent cu ei,


258

încât îl iubesc foarte mult, că fetele se gândesc că n-a existat vreodată

un astfel de slujitor și că pot vorbi liber cu domnul B. așa cum nu pot

vorbi cu nimeni altcineva”. Am răspuns că aș fi mai interesat să aud

de interesul lor despre Hristos decât despre acel slujitor și am între-

bat cum păreau să fie influențați acei tineri de subiectul mântuirii.

Răspunsul a fost: „Domnul B. crede că tinerii se potrivesc de minune și

par atât de fericiți când vin de la întâlnirile lui”. L-am întrebat pe acel

părinte dacă copiii lui au crezut, dacă Dumnezeu le-a dat o inimă

nouă, iar răspunsul a fost următorul: „Nu, nu încă, dar par foarte im-

plicați.”

Mi-a devenit foarte clar, așa cum gândeam eu, că favoritul

lor, domnul B., le gâdila vanitatea și mândria prin vizitele și atențiile

sale, lucruri care erau accentuate de influența părinților. Prin inter-

mediul unui prieten de încredere al familiei, am căutat să am o oa-

recare influență asupra lor, dar totul a fost în zadar. Aceste trei ti-

nere persoane participau câteodată la întâlnirile din biserica noas-

tră, dar era clar că nu erau mulțumiți aici și deja vedeam că influ-

ența lor asupra tinerilor din adunarea noastră tindea mai degrabă

către ușurătate decât către seriozitate, mai degrabă către fanatism

decât către credință. Dar nu ne-au umbrit prea mult timp pragul

adunării. Au continuat să-l prefere pe domnul B., au devenit „con-

vertiții” lui și, în decurs de un an din acel moment, au dat la o parte

toate înfrânările impuse de credința adevărată, iar unul dintre ei s-

a răzvrătit complet față de autoritatea părintească.

Interesul legat de religie poate fi foarte diferit de interesul

legat de credința adevărată. Oamenii vorbesc despre lucruri intere-

sante sau despre întâlniri atractive. Toate acestea îmi par chestiuni

suspicioase. Ele sunt mai degrabă semnul fanatismului, al mân-

driei, sau al amândurora. Adevărata credință este serioasă și sme-

rită. Iar dacă este fericită, este fericită în adevăr, în Dumnezeu, în

împlinirea îndatoririlor creștine. Nu este un lucru de glumit cu cei


259

care conduc sufletele pe căi greșite. Săruturile unui vrăjmaș sunt în-

șelătoare.


260


261

31 FATA ÎNCĂPĂȚÂNATĂ

Există perioade când inimile credincioșilor sunt mai mult

decât pregătite să se preocupe de viața veșnică. Acesta este un mo-

ment când avem datoria importantă de a ne folosi de el. Căutând să

mă întâlnesc într-o dimineață cu mai mulți tineri și descoperind în-

clinațiile lor către subiectul credinței, m-am hotărât să continui

această slujire. De aceea, am ajuns să mă întâlnesc cu o tânără care

participa la biserica mea și, după ce am introdus, pe cât de atent am

putut, motivul care m-a adus acolo, am descoperit că mintea ei era

pe deplin îndreptată împotriva oricărui interes personal legat de

mântuirea ei. Am insistat pe lângă ea pe cât de bine am putut, expli-

cându-i câteva texte din Scriptură și am îndemnat-o cu afecțiune să

acorde atenție imediată aspectelor importante ale vieții veșnice.

Ea a răspuns la toate acestea într-o modalitate foarte împo-

trivitoare și insolentă, la care nu mă așteptam deloc, dar nu m-am

lăsat dus în capcana ei. Cu cât mai obraznică devenea, cu atât tonul


262

și politețea mea creșteau, pentru că mă gândeam că, în felul acesta,

o voi putea câștiga sau, cel puțin, va deveni rușinată de lipsa ei de

bun simț. Dar lucrurile au luat o turnură foarte diferită. Politețea și

blândețea mea păreau să o împingă la o obrăznicie tot mai mare. Ea

căuta tot felul de greșeli la creștini, îi denumea ipocriți, vorbea des-

pre predicatori ca fiind bigoți, stăpânitori și mândri, și se mira „de

ce oamenii nu își văd de treabă, fiecare pe drumul lui”. Devenise chiar

abuzivă în limbaj și, în acest ton de abuz, mi se părea că sugera unele

lucruri cu privire la caracterul meu. Am suportat totul cu o desăvâr-

șită blândețe și cu o atitudine calmă, dar am încercat, cu politețe și

bunătate, să o conving să încerce să capete mântuirea, astfel încât

să nu devină ca toți ceilalți. Oridecâteori am avut o oportunitate,

căci ea avea plăcerea să vorbească mult, i-am răspuns obiecțiilor și

răutăților pe cât de scurt era posibil, urmărind să îi demonstrez că

propria rațiune și propriile cuvinte erau împotrivitoare adevărului

și chiar bunului simț. De exemplu, ea a spus cu un soi de batjocură

amară:

„Ce exemplu ne dau membrii bisericii dumitale!”

I-am răspuns astfel: „Aș vrea să fii o creștină și să ne dai tu un

exemplu bun. Chiar ai obligația de a fi un exemplu bun pentru mine, la

fel de mult pe cât eu trebuie să fiu un exemplu pentru tine.”

„Am dreptul să merg pe calea mea”, spuse ea.

„Atunci”, am zis eu, „și ceilalți oameni trebuie să aibă dreptul

să meargă pe căile lor. Dar, evident, sper că nu vrei să spui că ai dreptul

să faci lucruri greșite. Un drept de felul acesta este un lucru nepotrivit.”

„Ei bine, mă străduiesc să fiu sinceră măcar.”

„Așa făcea și Pavel, când a persecutat biserica. Era sincer, dar

greșea, și după aceea i-a părut foarte rău.”


263

„Mă străduiesc să-mi văd de treaba mea.”

„Mă gândeam chiar acum că te pasionează mai degrabă per-

soana mea, când vorbești în felul acesta despre mine”, am zis eu, „și, în

ce privește preocuparea de a-ți vedea de drumul tău, dă-mi voie să-ți

spun că prima ta îndatorire este să cauți Împărăția lui Dumnezeu.”

„Urăsc religia!”

„Ceea ce ți-am spus erau cuvintele lui Hristos. Ar trebui să-ți

pară rău că le consideri în felul acesta.”

„O, mă luați foarte tare!”

„Da, ar trebui să-ți pară foarte rău, pentru că Dumnezeu este

mânios pe tine și, purtându-te în felul acesta, nu faci decât să te ră-

nești, iar eu nu te-am tratat nepoliticos. Eu n-am nimic împotriva ta,

și cred că datorezi respect celor care îți arată bunătate și blândețe.”

„Ați reușit să îi atrageți pe toți tinerii după dumneavoastră în

această agitație, pe care o denumiți trezire religioasă. După părerea

mea, n-are niciun pic de religie în ea! Dar o să le povestesc lor mai bine.

O să le spun cine sunteți!”

„Ai putea să mă cunoști mai bine tu însăți, înainte de a face

asta. Iar în ceea ce privește pe cei tineri, sunt bucuros să văd că mulți

dintre ei își dau silința să fugă de mânia viitoare; iar dacă noi greșim

în ce privește credința în această trezire, sper că tu vei deveni cea cu

adevărat religioasă, astfel să ne dai un exemplu și să te pregătești să ne

spui care este greșeala noastră.”

În acest fel, am intenționat să îi îndulcesc asperitățile. Dar,

în mare parte, ea a condus conversația și-a ținut-o așa, cu o vorbire


264

foarte stricată, mai stricată decât avusesem vreodată parte până în

clipa respectivă.

Mi-am luat rămas bun, spunând că îmi voi rezerva plăcerea

să o vizitez iarăși. Ea mi-a răspuns, cu un aer triumfător și cu un ac-

cent de ironie acră: „Voi fi foarte fericită să vă văd din nou!”

După ce am plecat, m-am gândit mult la discuția respectivă,

i-am studiat caracterul, și-am făcut asta cu toată grija și capacitatea

de pătrundere de care eram în stare. Știam că, uneori, păcătoșii cer-

cetați de Dumnezeu devin împotrivitori și încăpățânați, tocmai

pentru că sunt convinși de păcatul lor, având tendința de a-și refula

răutatea asupra altor oameni, mânați de lipsa de satisfacție în ei în-

șiși. În astfel de cazuri, întotdeauna m-am gândit să îi tratez cu blân-

dețe și să-mi propun să depășesc împotrivirea lor prin bunăvoință

și prin a nu lăsa lucruri față de care să se împotrivească. Dar nu cred

că era cazul în discuția de față. Tânăra nu manifesta vreo lipsă de

satisfacție cu privire la propria persoană și, chiar dacă era peste mă-

sură de obraznică, totuși eu nu credeam că ea semăna cu cei pe care

diavolii îi chinuiau înainte să iasă din ei.

Această tânără era foarte bogată, deținea deja o proprietate

mare, de care se folosea după cum îi plăcea. Trăia în mijlocul elegan-

ței, al luxului, și mai multe expresii pe care le-a folosit în timp ce îmi

vorbea păreau să indice faptul că era mândră de statutul ei social,

presupunând că acesta îi conferă respectabilitate, fiind pe deplin

hotărâtă să se bucure de plăcerile lumii. Hainele scumpe și elegante

pe care le îmbrăca subliniau această idee, lucru care a rămas în min-

tea mea și după aceea, știind că acesta este felul de realizări după

care ea tânjea.


265

După toate acestea, am ajuns la o concluzie privitoare la felul

în care să o tratez, dacă ar fi încercat să îmi vorbească iarăși în ace-

lași fel. Era evident că ea trăia cu impresia că a triumfat în fața mea

și era mândră de victoria ei. Pe cât de minuscul părea acel triumf,

îmi era teamă că mândria ei ar putea să o împietrească și mai mult

și astfel mă temeam ca nu cumva să îi fiu mai degrabă o piedică.

Mama ei era membră în biserica mea. Le tratasem întotdeauna cu

politețe pe amândouă și știam, sau credeam că așa stau lucrurile, că

tânăra presupunea că este capabilă să mă uimească. Dacă îi permi-

team să continue în acest fel și să simtă că a biruit, probabil că ar fi

devenit mai obraznică, mai împietrită și mai lumească. Totuși, re-

flectând la felul în care s-a purtat, am presupus mai degrabă că, îi va

părea rău pentru ceea ce a spus și va avea grijă să nu repete. Am spe-

rat foarte mult că așa va face. Dar dacă ar fi început să vorbească la

fel, responsabilitatea mea era clară și eram hotărât să mă achit bine

de ea.

Astfel, am vizitat-o ziua următoare și am subliniat dorința

de a discuta cu ea foarte deschis și cu blândețe, dacă ar fi fost de

acord, pe tema responsabilității ei față de Dumnezeu și a grijii față

de sufletul ei. Am găsit-o în aceeași atitudine ca și ziua anterioară.

În curând a început să reverse remarcile ei abuzive legate de cei cre-

dincioși, de slujitorii Evangheliei și de treziri. I-am permis să conti-

nue în felul acesta, fără să spun ceva, vreme de aproape o jumătate

de oră. Îmi doream doar să stăvilesc împotrivirea ei prin blândețe, și

să o determin să vorbească mai rezonabil și să aibă niște sentimente

mai drepte. Părea să își ia tot mai mult curaj din înfrânarea mea, și

să fie tot mai acră și mai abuzivă. Atunci când am crezut că era mo-

mentul potrivit, i-am cerut să facă o pauză și să asculte ce aveam să

îi spun.


266

Apoi i-am vorbit pe cât de sever puteam. I-am spus că erau

multe minciuni în vorbele sale și că nu arătase niciun pic de since-

ritate în ceea ce spunea, că știam acest lucru și ea însăși știa că spu-

sese lucruri neadevărate și că afirmase chestiuni pe care nu le putea

nicidecum dovedi; că acționa într-un fel ticălos, dintr-o răutate pro-

fund înrădăcinată în inima ei împotriva lui Dumnezeu, o răutate pe

care eram surprins să o descopăr la o domnișoară cu sensibilitățile

și realizările ei; că a uitat în felul acesta de demnitatea ei, și s-a co-

borât la un limbaj atât de abuziv și obraznic, de care ar fi trebuit să-

i fie rușine dacă ar mai fi rămas o fărâmă de delicatețe în ea, având

în vedere că în casa ei am intrat și m-am purtat cu blândețe și poli-

tețe, cu sentimente de respect și bunătate față de ea și tratând-o po-

liticos prin orice cuvânt și faptă, atât ieri cât și astăzi. I-am spus că,

în ciuda acestor lucruri, și-a bătut joc de propria persoană și de fa-

milia ei prin vorbirea abuzivă și obraznică, nedemnă de oricine pre-

tindea câtuși de puțin respect. I-am mai spus că, în ceea ce mă pri-

vește, nu-mi păsa nici măcar o fărâmă dintr-un atom de ceea ce cre-

dea sau spunea despre mine, căci era cu totul incapabilă să-mi ră-

nească sentimentele. I-am spus că îmi pare nespus de rău pentru ea

să o văd acționând ca un om nesăbuit, revărsându-și nebunia fără

rușine și lăudându-se totuși cu franchețea ei, când de fapt n-avea

niciun pic de sinceritate în ea. I-am mai spus că, în ce privește influ-

ența pe care ar fi putut să o aibă asupra altor tineri împotriva mea și

dorința ei de a le întoarce inimile acestora de la credință, așa cum

amenințase ieri, nu mă voi ocupa de acest lucru. Ea putea să-și re-

verse toată răutatea, că eu nu aveam să îi atenționez pe tineri împo-

triva ei, pentru că orice batjocuri ar fi putut spune împotriva mea n-

ar fi făcut altceva decât să mă înalțe în opinia celorlalți. I-am reiterat

că se poate complace în ticăloșia ei și să vorbească batjocoritor la

adresa creștinilor și a slujitorilor creștini cât de mult dorește, căci

nu voi mai încerca vreodată să o opresc, și că, dacă aceasta este do-

rința ei, eu mă aflam în acel moment pentru ultima dată în casa ei.


267

I-am spus că îmi pare rău că i-am vorbit astfel, încă nu mai vorbisem

niciodată așa și nici nu mă așteptam vreodată să mai am ocazia să

fac aceasta, dar că simțeam că este datoria mea acum, o datorie pe

care o aveam față de sufletul ei, și asta pentru că niciodată în în-

treaga mea viață nu fusesem martor al unei inimi așa de ticăloasă și

nebună, atât de împietrită inimă pentru care va da socoteală în cu-

rând înaintea lui Dumnezeu. I-am spus apoi că, dacă ar fi știut să se

comporte mai bine, ar fi făcut acest lucru și n-ar fi lăsat să se com-

placă într-o vrăjmășie a inimii ei împotriva lui Dumnezeu. Am in-

format-o că mândria ei o va duce în curând la umilință dacă nu se

pocăiește și nu aleargă la Hristos, căci nu avea să dureze mult timp

până când Dumnezeu avea să o abandoneze pe căile ei și în final îi va

da partea care i se cuvine, în rușinea și pedeapsa veșnică.

Pe când îi vorbeam în acest fel, la început a părut luată prin

surprindere, fiind total mirată, încât nu-i venea să creadă urechilor.

Dar, după scurt timp, privirea i-a fost îndreptată către pardoseală,

și-a acoperit fața cu batista și a plâns suspinând ca un copil.

Am lăsat să se înțeleagă că nu sunt deloc impresionat. Am

continuat să vorbesc în același fel, până când am încheiat tot ceea ce

am avut de spus. Apoi am informat-o că mi-am făcut toată datoria

față de ea, și aveam de gând să plec pentru totdeauna. Singurul lu-

cru pe care voiam să-l mai spun era faptul că, deși fusesem uimit de

obrăznicia ei, cu toate acestea, o iertasem complet și speram că și

Dumnezeu avea să o ierte, dar că știam foarte bine că totul izvora

din vrăjmășia ei împotriva lui Dumnezeu, pe care doar El putea să o

ierte. Așadar, am îndemnat-o să caute iertarea Lui înainte de a fi

prea târziu.

În timp ce rosteam această ultimă mustrare severă, stăteam

cu pălăria în mână, gata să plec și, când am terminat, i-am spus la

revedere și m-am întors către ușă. În clipa aceea, a sărit din scaunul


268

ei și, întinzându-și ambele mâini către mine, m-a implorat, cu la-

crimi curgându-i șiroi pe obraji, să nu plec așa. A început să îmi

ceară apoi iertare. Am oprit-o imediat. „Nu îți voi permite să implori

iertarea din partea mea. Nu m-ai jignit cu nimic. Dacă ți-am spus ceva

greșit, eu îți cer iertare.”

„Nu, nu!”, zise ea, în timp ce se agăța de mâinile mele, într-o

agitație mare și suspinând cu glas tare.

„Trebuie să plec, dacă nu mai ai nimic de spus”, am zis eu.

„Sper că veți dori să mai stați un pic. Nu mă lăsați așa, nu mă

lăsați așa. Vă implor să mai rămâneți.”

Nu mai doream să stau, dar mi se părea atât de copleșită, și

îi vorbisem atât de sever, încât am început să cedez. Nu puteam să

suport să fie adăugată o altă povară pe inima ei.

Ne-am așezat pe scaune și mi-a mulțumit imediat pentru că

i-am vorbit deschis și a mărturisit că merita o astfel de mustrare. A

continuat apoi să plângă de îți era milă de ea și, cu o privire care im-

plora iertarea, m-a întrebat următoarele: „Ce ar putea să facă o ființă

atât de ticăloasă și sărmană?”

Am fost luat complet prin surprindere. Imediat mi-au dat la-

crimile. Nu puteam să evit acest lucru, dar nici nu puteam să discut

în starea aceasta cu ea. După mai multe încercări, i-am spus:

„Nu pot vorbi cu tine acum. Dacă dorești, pot veni să te văd ceva

mai târziu.”

„Veți putea veni în după-amiaza aceasta?”, spuse ea.

„Da, voi veni, dacă dorești.”


269

„Da, vreau. Doar asigurați-vă că veniți. Nu uitați de mine. Ime-

diat după prânz, sau cât de curând puteți. Am atât de multe lucruri să

vă spun.”

Am plecat. Atunci când m-am întors, după-amiază, m-a în-

tâmpinat la ușă, plină de lacrimi. Mi-a întins mâna cu afecțiune, dar

în tăcere. Nu putea să vorbească. Spiritul ei mândru părea zdrobit.

Era toată numai blândețe. Imediat ce a putut să-și înfrângă agitația,

și-a afirmat bucuria că mă vedea. Mi-a spus că se uitase după mine

și că, dacă nu aveam să mă întorc, ar fi venit după mine. Mi-a mul-

țumit iarăși și iarăși pentru ceea ce îi spusesem. Mi-a spus că, atunci

când am început să-i vorbesc clar în dimineața acelei zile, a fost la

început surprinsă, căci nu se aștepta la un astfel de răspuns. „Dar,

pe măsură ce îmi vorbeați”, zise ea, „am rămas mută. Știam că ceea ce-

mi spuneați era adevărat, dar eram uimită că îmi cunoșteați atât de

bine inima. Ajunsesem la un moment să cred că îmi cunoașteți inima

mai bine decât o cunosc eu. Dacă mi-ați fi spus orice lucru despre mine,

v-aș fi crezut pe deplin. Mi se părea că tocmai ce dăduseți la o parte per-

deaua care acoperea inima mea. M-am simțit într-o lume nouă. Iar

acum văd că sunt un păcătos ticălos, cel mai ticălos păcătos ce a existat

vreodată. Va avea Dumnezeu îndurare pentru mine? Ce să mă fac? Ce

să mă fac?”

M-am întâlnit cu ea de multe ori după aceea și discuțiile

noastre au fost cele mai plăcute și mai politicoase. Ea L-a căutat pe

Domnul și L-a găsit. După câteva luni s-a alăturat bisericii. Am pu-

tut observa viața ei creștină câțiva ani după aceea, și s-a dovedit o

creștină consecventă și iubitoare, ca și unul dintre cei mai prețioși

prieteni de familie.

Cu o singură excepție, aceasta este singura circumstanță din

întreaga mea slujire când am îndrăznit să folosesc un asemenea

grad al severității dialogului. Nu știu dacă voi mai fi nevoit să fac


270

asta vreodată. Mi s-a părut înțelept la acel moment și rezultatul mi-

a încântat inima peste măsură. După ce ea a devenit membră a bise-

ricii și o prietenă apropiată de familie, am discutat cu ea pe tema fe-

lului în care am tratat-o în acel moment, când ea a spus că „i-am scos

la lumină inima”, și a opinat că nimic altceva n-ar fi putut să îi

schimbe cursul vieții. A spus că, în timp ce vorbeam cu ea, la început

mă ura din toată inima, dar, înainte să finalizez, ajunsese să se

urască pe sine în același grad și se temea că Dumnezeu n-ar mai pu-

tea să manifeste îndurare față de ea.

Nu încape îndoială că puterea Evangheliei stă în blândețea

și dragostea ei și că, prin astfel de simțăminte, mai degrabă decât

prin cele opuse ei, sufletele sunt atrase și câștigate la Hristos. Dar

blândețea și dragostea pot fi, în anumite circumstanțe, piedici în ca-

lea unor suflete. Există situații în care mustrarea este necesară, și

nu ne putem achita de responsabilitatea noastră în slujire dacă nu o

folosim. Cu toate acestea, mustrarea este un lucru atât de neobiș-

nuit pentru spiritul plin de dragoste ale Evangheliei, încât puține

îndatoriri sunt atât de dificile ca aceea de a o folosi. Nimeni altci-

neva în afara unui credincios cu adevărat cuprins de compasiune

nu poate să se încredințeze cu înțelepciune cuvintelor unei mus-

trări severe adresate celor care se împotrivesc credinței. Apostolul

Pavel a vărsat lacrimi pentru vrăjmașii lui Hristos, dar niciodată nu

s-a mâniat.


271

32 ÎMPOTRIVIREA FAȚĂ DE

CONVINGEREA DE PĂCAT

La invitația unui păstor din vecinătate, am mers să predic în

locul lui pentru o zi sau două, într-o vreme de trezire printre cei din

comunitatea lui. Unii dintre cei care păreau preocupați de mântui-

rea lor au venit să stăm de vorbă personal, la încheierea primei în-

tâlniri la care am participat. Numărul acestora a continuat să

crească, dar prietenul meu păstor părea foarte trist. Dorea să pună

toată greutatea slujirii pe mine, așa încât cu greu aș fi putut să îl de-

termin până și să rostească o rugăciune în public sau în familie. În

ziua a doua, a venit în încăperea unde stăteam, a încuiat ușa și, cu

multă agitație, mi-a povestit care era cauza neliniștii lui. Mi-a spus

că suferea peste măsură, sufletul lui fiind doborât la pământ. Avea

o fiică de aproape 18 ani, a cărei atitudine față de credință fusese se-

rioasă vreme de câteva luni și a cărei hotărâre de a se interesa de

mântuire părea să devină tot mai neclintită, dar asta până în urmă


272

cu două săptămâni, când seriozitatea ei s-a diminuat, iar acum pă-

rea hotărâtă să se împotrivească oricărui adevăr divin și oricărei in-

fluențe cerești. Nu dorea să mai discute cu el deloc și, dacă cineva i-

ar fi spus ceva legat de participarea la vreun serviciu al bisericii,

avea să respingă acele cuvinte cu duritate. Colegul meu ajunsese la

concluzia că nu mai putea să îi spună nimic personal pe tema cre-

dinței, și dorea ca nici eu să nu menționez acest subiect față de ea,

ca nu cumva inima ei să fie tot mai împotrivitoare.

Am întrebat cu grijă și atenție ce se întâmplase, de ce se

schimbase atât de mult atitudinea ei, dar nu putea să-mi dea nicio

informație sau vreo conjunctură care să fi condus la așa ceva. El în-

cercase în van să o convingă să-și schimbe atitudinea. I-am spus că

cel mai bine ar fi să lase la latitudinea mea dacă să îi vorbesc sau nu,

și el părea înclinat să accepte. La început a obiectat, dar în final a

lăsat totul în seama mea căci, spunea el, „nu îți va da niciun răspuns,

chiar dacă vei încerca să îi vorbești.”

În decursul amiezii, am întâlnit-o odată sau de două ori,

pentru câteva clipe, pe când ne-am intersectat pe hol sau în sufra-

gerie. Ea nu a mers la biserică. După prânz, am căutat o oportunitate

să vorbesc cu ea în sufragerie, dar nu i-am spus nimic despre cre-

dință. După aceea, am văzut-o în grădină, și am invitat-o la o plim-

bare acolo. În timp ce am încercat să discut cu ea, chiar dacă am în-

treținut un dialog plăcut, nu i-am spus nimic despre credință. Ea

stătea deoparte de închinarea religioasă în acea după-amiază, dar

nu părea să mă mai evite. După un ceai, a venit în sufragerie, unde

stăteam singur, și am avut o discuție foarte plăcută vreme de o ju-

mătate de ceas.

N-am spus nici măcar un cuvânt pe tema religiei, doar ea m-

a informat că ar fi vrut să meargă la biserică în seara aceea.


273

„Bine”, am spus eu, „ai putea să-mi faci o favoare? Îmi este

uneori greu să știu ce să predic atunci când sunt departe de casă. Îmi

voi aduce geanta și îți voi arăta câteva pasaje și titlurile lor, și să-mi

spui ce ai prefera să predic.”

Fără a aștepta un răspuns, am plecat să-mi iau geanta. Când

m-am întors, i le-am înmânat și i-am cerut să aleagă. La început, s-

a uitat un pic confuz, dar am continuat să vorbim despre predici, și

în final am întrebat-o ce ar fi preferat. După câteva insistențe, întru-

cât, cu modestie, refuzase anterior să aleagă vreuna, mi-a înmânat

una dintre ele, spunând, „mi-ar plăcea să vă aud vorbind pe această

temă.”

„O”, am spus eu, „îmi cer iertare că ți-am dat-o pe asta, căci

am predicat acel mesaj în după-amiaza zilei de azi. Totuși, dacă vrei să

auzi ce aș fi avut de spus, poate că îmi vei acorda plăcerea de a citi câte

ceva aici, acasă.”

„Aș fi bucuroasă să vă aud”, spuse ea, cu un zâmbet, „dar nu

vreau să vă necăjiți prea mult pentru mine.”

„A”, am zis eu, „aceasta este modalitatea ta politicoasă de a

scăpa de ascultarea unei predici plictisitoare. Dar ai dreptate: nu te voi

plictisi cu ea.”

„Sigur nu voi considera că este un timp plictisitor.”

„Ești o fată foarte curajoasă să spui asta înainte să încerci.

„Cine încinge armele, să nu se laude ca cel ce le pune jos!” (1 Împărați

20:11). Dar vezi, în aspectul acesta, noi doi semănăm foarte mult.

Chiar predica pe care am ales-o pentru după-amiaza aceasta, tu ai ales-

o pentru serviciul de seară. Nu ești decât cu o jumătate de zi în urma

mea. Trebuie să încerci să mă prinzi din urmă. Știu că putem să mergem


274

împreună înainte fără să ne certăm, pentru că semănăm foarte mult.

Dar te rog să alegi o alta, orice altceva ți-ar plăcea să predic.”

„Mă tem că voi face o alegere proastă”, spuse ea.

„Ei bine, iată că am primit un compliment drăguț pentru pre-

dicile mele! „O alegere proastă”!”

Ea a râs la remarca aceasta, dar a răspuns apoi:

„Nu voiam să spun că predica nu este bună.”

„Bine, bună sau nu, trebuie să predic una dintre ele, așa că, te

rog, spune-mi pe care.”

Tânăra a ales o predică, iar eu mi-am cerut scuze pentru că

m-am ridicat să plec, spunându-i că trebui să o citesc bine înainte de

a mă ridica la amvon.

Până în acest moment devenisem destul de obișnuiți unul

cu celălalt. Rezervele ei de a intra în discuție cu mine dispăruseră, și

părea să se simtă confortabil în prezența mea. Am bănuit că era mo-

mentul să introduc subiectul credinței în discuția dintre noi dar,

apoi, am concluzionat că trebuie să mai aștept o zi pentru a vedea

dacă nu cumva ea însăși ar putea începe conversația pe acel subiect,

lucru pe care l-aș fi preferat.

Ea a participat la adunarea bisericii din seara aceea, părând

că se comportă ca în mod obișnuit, și apoi a participat la predicile

mele atât dimineața cât și după-amiază. Mi-am menținut obiceiul

față de ea acasă, i-am cerut să aleagă predicile în locul meu, și am

întrebat-o de ce a ales anumite mesaje, dezbătând subiectul cu ea, și

discutând de ce ar fi fost acela un subiect potrivit, după opinia ei.

Acesta a fost modalitatea prin care am căpătat o primă impresie cu


275

privire la starea inimii ei. Astfel, am devenit foarte interesat de ea.

Istețimea minții, gusturile și rafinamentul ei, educația bună și poli-

tețea ei, alături de un aer de reflecție care se vedea la persoana ei, m-

au făcut să mă simt atașat de ea ca de un prieten, și gata să simpati-

zez cu toate trăirile ei.

Pe când am plecat către biserică, în acea seară, i-am făcut

semn tatălui ei să se depărteze, și i-am dat brațul. A părut surprinsă,

căci m-a evitat într-un mod evident. Aveam înaintea noastră

aproape o jumătate de milă de mers și, întrucât plecasem cu sufici-

ent timp înainte, aveam libertate deplină să mergem mai agale.

Am început imediat să îi vorbesc despre lucrurile Evanghe-

liei, în cea mai delicată și atentă manieră. La început, ea a păstrat

tăcerea, dar după câteva minute mi-a spus deschis tot ceea ce sim-

țea. Ea spunea că fusese puternic interesată de mântuirea ei, dar tot

interesul ei se dusese. Încetase să se mai roage și părea că este dez-

gustată de credință, crezând că Duhul Sfânt o părăsise. Nu simțea

nicio îngrijorare sau preocupare pentru sufletul ei așa cum se în-

tâmplase vreme de multe săptămâni înainte, când era conștientă de

păcatul ei și, vreme de câteva zile, nu permisese nimănui să-i vor-

bească pe acest subiect.

„Probabil”, am spus eu, „probabil că nu vrei să vorbim despre

asta. Dacă nu ești dornică să discutăm, tot ce trebuie să faci este să-mi

spui, și nu vom discuta asta. Dar am devenit atașat de tine ca de un pri-

eten și, dacă îmi permiți, aș vrea să te întreb ce anume îți creează repul-

sie acum în ce privește credința.”

„Aș prefera să nu spun.”


276

„Eu aș dori să îmi spui. Îți dau promisiunea că tot ceea ce îmi

vei spune va fi pe deplin confidențial și te asigur că te voi trata cu bu-

nătate, așa încât poți să îmi spui tot ce gândești sau simți.”

„Pentru o vreme, am fost foarte nerăbdătoare în legătură cu

mântuirea, dar acum nu mai sunt și, dacă v-aș spune, ați crede că este

o prostie.”

„Absolut deloc”, am zis eu, „dar m-aș gândi că n-ai încredere

mine, dacă nu mi-ai spune.”

„Bine”, zise ea, „ceea ce m-a adus în această stare a fost afir-

mația unui tânăr față de mine. El este înscris la colegiu. A venit aici

vreme de câteva zile, a participat la câteva întâlniri de rugăciune, a

predicat de câteva ori și se pregătește să fie slujitor. Într-o zi, când m-a

întrebat despre simțămintele mele și, când i-am spus, a vorbit cu mine

foarte aspru, pentru că nu venisem la pocăință, și mi-a spus că rugăciu-

nile lui pentru mine mă vor cufunda tot mai adânc în Iad.”

„Și ce i-ai răspuns la asta?”

„I-am spus că, dacă așa stau lucrurile, atunci să nu se mai

roage pentru mine.”

„Foarte bine”, am zis eu, „ai răspuns corect. Mulțumesc că i-ai

zis asta. L-ai învățat o lecție bună. N-avea nicio treabă să vorbească cu

tine în maniera aceea. Dacă însă tu ai luat acea atitudine ca exemplu

al credinței, nici nu mă miră că ai fost dezgustată. Te asigur că sună

dezgustător și pentru mine.”

„Apoi”, zise ea, „după ce i-am spus asta, limbajul lui a devenit

și mai dezgustător. Mi-a spus că eram cea mai ticăloasă ființă de pe pă-

mânt, că se mira că nu am ajuns în Iad, și că în curând voi ajunge acolo.


277

Când mi-a spus multe astfel de lucruri, am rămas dezgustată și mâni-

oasă. Nu mai puteam să particip la întâlnirea de rugăciune unde el con-

ducea. Am crezut că, dacă exista calea credinței, atunci eu n-ar trebui

să am nimic de-a face cu ea și, de atunci, m-am gândit din ce în ce mai

puțin la credință.”

„Atunci când ți-a spus că speră să ajungi cât de curând în Iad,

ce i-ai răspuns?”

„I-am spus că măcar îmi pare bine că nu mă poate trimite el

acolo.”

„Foarte bine. Mă bucur că i-ai spus asta. Îi va face bine, dacă va

avea bunul simț să se gândească la asta. L-ai tratat cum merita. El a

greșit, nu tu. Probabil că este un tânăr mândru, imprudent, lipsit de

înțelepciune și bun simț”.

„Așa cred și eu”, zise ea. „Dar ceea ce m-a surprins a fost să îl

aud pe tatăl meu vorbind foarte laudativ despre el și să încuviințeze

greșelile lui, așa cum le vedeam eu.”

Am vorbit apoi cu ea despre faptul că nu era corect să se lase

influențată de un tânăr lipsit de inimă și de vorbele lui, că nu era

potrivit să judece credința prin intermediul unei astfel de ființe care

nu o dovedea în practică, căci în mod sigur felul lui de a vorbi n-a

avut nimic de-a face cu religia, indiferent cum ar fi fost inima lui.

Am încurajat-o să meargă pe calea ei, să țină cont de conștiința pro-

prie și de bunul simț, să nu se lasă influențată de niciun om și de

niciun predicator de pe pământ. I-am spus să se gândească la felul

în care ea însăși a greșit lăsându-se influențată în felul în care s-a

lăsat. Ea a răspuns că știa că greșise. Am încurajat-o atunci să Îl ca-

ute pe Domnul de îndată, căci știa foarte bine ce are de făcut, indife-


278

rent ce aș fi spus eu sau oricine altcineva, ci să-și urmeze propria ra-

țiune, să Îl caute pe Domnul, și El o va binecuvânta. A spus cu bucu-

rie că se va gândi la asta.

Până în acest moment, deja ajunsesem la ușa bisericii. Am

predicat mesajul pe care ea îl alesese. Înainte de a pronunța binecu-

vântarea, am coborât de la amvon la nivelul băncilor, și i-am invitat

pe toți cei care n-aveau nicio nădejde în Hristos și care doreau să

vină la El cu rugăciune, să rămână așezați pe locurile lor după bine-

cuvântare, căci aveam ceva mai multe să le spun doar lor. M-am

adresat atunci tuturor persoanelor neconvertite, subliniind respon-

sabilitatea lor de a-L căuta pe Dumnezeu imediat, și i-am încurajat

pe fiecare dintre ei să nu se lase influențați de nimic, ci doar de sim-

țământul datoriei lor de a-L căuta pe Hristos și de dorința de a face

bine sufletelor lor. Le-am propus în acel moment să cântăm un imn,

pentru a le da puțin timp să se gândească dacă vor să-L caute pe

Domnul sau nu. Apoi le-am citit imnul:

„Vino, sărmane păcătos, în al cărui piept

O mie de gânduri năvălesc

Vino, cu vinovăția și frica ta învinse

Și exprimă-ți ultima dorință:

Voi veni la Isus, chiar dacă păcatul meu

S-ar fi înălțat ca un munte;

Eu cunosc curțile Domnului, voi intra în ele,

Indiferent cine mi se va opune.”

„Alegeți astăzi cui vreți să slujiți... Dacă Domnul este Dumne-

zeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal!... Iată că

acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (Iosua

24:15; 1 Împărați 18:21; 2 Corinteni 6:2).

Stau aici așternut în fața tronului Său,

Și aici îmi mărturisesc vinovăția,


279

Îi voi spune lui Isus că sunt un ticălos neajutorat,

Lipsit de harul iertării Lui!

„Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut”

(Luca 19:10) – păcătoși pierduți! Pierduți! Pierduți față de sfințenie!

Pierduți față de Dumnezeu! Pierduți față de fericire! Pierduți față de

cer! Pierduți! Pierduți! Pierduți!

Poate că El va primi rugăciunea mea,

Poate că El îmi va auzi strigătul.

„Poate!”… Nu există niciun „poate” în Scriptură. Dumnezeu

spune că nu este niciunul! „Luați aminte, și veniți la Mine, ascultați, și

sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca

să întăresc îndurările Mele faţă de David” (Isaia 55:3). Nu există ni-

ciun „poate” aici. Viața veșnică este sigură pentru păcătosul care Îl va

căuta pe Dumnezeu din toată inima lui. Imnul acesta are dreptate. El

reprezintă ceea ce păcătosul simte, atunci când se hotărăște să meargă

la Hristos. Dar păcătosul trebuie să arunce în aer acest „poate” al lui!

Trebuie să cunoască faptul că Hristos îl va primi, dacă el vine. „Voi toți

cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați

bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată!” (Isaia

55:1). Iată că nici vorbă de imposibilitate. Totuși, păcătosul nu simte

asta, auziți-l:

Poate că El va primi rugăciunea mea,

Poate că El îmi va auzi strigătul.

Dar dacă voi pieri, mă voi ruga,

Și voi pieri rugându-mă.

Dacă ar fi să pieri acolo, vei pieri în locul în care nici un păcătos

n-a pierit încă până acum! Ai fi primul care să ajungă în Iad de la pi-

ciorul Crucii!


280

Cum să pieri dacă mergi la Hristos? Să pieri? Mai degrabă vor

trece cerul și pământul decât să pieri! Să pieri? Sceptrul lui Emanuel va

fi zdrobit în bucăți, tronul Răscumpărătorului Iehova se va cufunda,

dacă tu ai pieri acolo, la Cruce!

Aș putea pieri dacă merg,

Dar sunt decis să-ncerc,

Căci dacă stau departe știu,

Că voi muri pe veci!

Să stai deoparte? Să te ferească Dumnezeul îndurării! Fiți

atrași de dragostea Lui! Fie ca niciun suflet să stea deoparte în seara

aceasta, căci dacă vei sta departe știi că vei muri pe veci.”

Pe când citeam acest imn și făceam aceste remarci, o serio-

zitate deosebită părea să se fi lăsat peste congregație. Toți erau tă-

cuți, ca în casa morții. Nu se auzea nici măcar un suspin, nici măcar

o lacrimă!

Apoi s-a cântat imnul, după care am cerut tuturor membri-

lor bisericii să se retragă și tuturor celorlalți, cu excepția păcătoșilor

neconvertiți, care erau hotărâți să înceapă acum, dacă nu au început

deja, să-L caute pe Domnul cu sârguință și rugăciune. Celor care vo-

iau să-L caute în felul acesta pe Dumnezeu, le-am cerut să rămână

așezați pe scaunele lor. Apoi am rostit binecuvântarea.

Noua mea prietenă, care se afla într-o bancă tocmai în fața

mea, a rămas pentru câteva clipe în picioare, apoi a început să se de-

plaseze către ușă, după care s-a oprit, s-a așezat jos, apoi s-a ridicat

iarăși, ca și cum ar fi dorit să se amestece printre cei care plecau din

biserică, a deschis ușa acesteia, apoi s-a oprit, a făcut doi pași în

afară, și în final s-a întors înapoi pe scaun și s-a așezat, plecându-și

capul peste banca de dinaintea ei, trăind în mod evident o emoție

profundă. Tatăl ei, care stătea alături de mine, a observat acțiunile


281

fetei lui, a izbucnit în lacrimi, s-a așezat pe scaunul lui, și și-a acope-

rit fața cu mâinile.

Au rămas în adunare aproape 40 de persoane, majoritatea

lor devenind membri ai bisericii până la sfârșitul verii. Le-am adre-

sat un scurt cuvânt, am înălțat o rugăciune și i-am lăsat să plece.

Pe când părăseau ei biserica, am observat cum fratele meu

slujitor își croia drum către fiica sa, ca și cum ar fi dorit să vorbească

cu ea, cu ochii plini de lacrimi. L-am luat de braț și l-am tras ușor

înapoi, atâta cât să pot sta înaintea lui. Am întâlnit-o pe tânără la

ușa bisericii, i-am oferit brațul, și am mers acasă în tăcere.

Am discutat cu ea pentru câteva clipe în dimineața urmă-

toare, înainte de a pleca din acea zonă, și nu mai văzut-o niciodată

după aceea. La câteva luni după acest eveniment, tatăl ei mi-a spus

că, la o săptămână după ce am plecat, ea și-a pus nădejdea în Hristos

și, în scurt timp, s-a alăturat bisericii, fiind acum, așa cum zicea el,

„cel mai fericit muritor din lume.”

Atunci când încercăm să-i câștigăm pe păcătoși la Hristos,

este foarte important să fim înțelepți. Biblia este singura călăuză si-

gură, căci spiritul ei este cel al dragostei. Ea nu rostește nicio con-

damnare împotriva celor care sunt înclinați să trateze oferta Evan-

gheliei cu seriozitate. A-i determina pe păcătoși să se condamne sin-

guri este un lucru, dar să-i condamnăm noi este cu totul altceva.

Dacă rațiunea și conștiința lor, sub povara convingerii de păcat, nu

se pun de acord cu ceea ce noi le spunem, cuvintele noastre nu îi vor

afecta. Capcanele diavolului sunt foarte viclean concepute. Această

tânără avea dreptate să fie dezgustată de unele dintre lucrurile care

i-au fost spuse, dar ea căzuse într-o capcană subtilă când a permis

ca inima și mintea ei să fie abătute de la adevăr, de la responsabili-

tatea ei și de la Dumnezeu. Cât de ciudat este faptul că ea a permis să


282

fie influențată într-atât de mult de însăși omul pe care îl dezapro-

base și îl disprețuise. Iată cât de ușor poate fi amăgită firea ome-

nească.

Am toate motivele să cred că această tânără fusese într-o

dispoziție bună de la început, dar limbajul dur și lipsit de inimă al

acelui tânăr a fost mai mult decât revoltător pentru ea. Dacă ceea ce

el i-a spus fusese potrivit conștiinței ei, cu siguranță că n-a fost po-

trivit inimii ei. Și dacă cuvintele ar fi putut să reflecte adevărul

Evangheliei, duhul și maniera în care au fost rostite cu siguranță că

n-au semănat deloc cu creștinismul adevărat. Credința n-are nevoie

de astfel de avocați.

Acest tânăr era unul dintre predicatorii trezirii. Se lăuda cu

faptul că vorbea și se ruga pentru „trezire”, despre „spiritul treziri-

lor” și despre „măsurile ce trebuie luate în timpul trezirilor”. Avem

parte de atât de multe lucruri asemănătoare în anumite zone ale ță-

rii, încât mulți creștini au fost duși de astfel de oameni în erezii

grave. Aceștia, asemenea acelui tânăr, au adoptat moduri ciudate de

exprimare și acțiune, și se gândeau, simțeau și se rugau ca și cum

păcătoșii n-ar fi putut să fie convertiți decât în timpul acelui fel de

treziri. Astfel, oamenii necredincioși au fost făcuți să creadă că ar fi

inutil să-L caute pe Dumnezeu în orice altă circumstanță. Un sluji-

tor din biserica mea mi-a spus cândva că el însuși „a așteptat vreme

de 10 ani după o astfel de trezire”, pentru că „fusese influențat de felul

în care creștinii vorbeau, și ajunsese să presupună că n-ar fi fost normal

să aștepte vreo binecuvântare orice altă perioadă”. Cu astfel de idei

despre trezire, pocăința ajunge să fie amânată, rugăciunea să fie

descurajată, Duhul Sfânt să fie întristat, sufletele ruinate și trezirile

corupte! Biserica și lumea trebuie să știe că păcătoșii pot să-L caute

și să-L găsească pe Dumnezeu în orice vreme, fie că este vorba de

treziri, fie că nu.


283

33 DETERMINAREA

La încheierea unui serviciu religios ținut seara, într-o sală

publică mare, am cerut tuturor celor care nu erau membri ai biseri-

cii, dar erau interesați de chestiunea mântuirii lor, să rămână în acel

loc după pronunțarea binecuvântării, și să îmi dea posibilitatea de a

discuta cu ei. Am făcut acest lucru datorită faptului că era mai con-

venabil pentru mine, fiindcă erau atât de mulți adunați acolo, și nu

era ușor să merg să-i vizitez pe toți în casele lor atât de des pe cât ar

fi dorit ei să vorbească cu mine. Dincolo de asta, era foarte probabil

ca unii dintre ei, în acele momente, când adevărul era predicat ini-

milor lor și efectul nu dispăruse prin întoarcerea lor în contact cu

lumea, să poată fi convinși să înceapă să-L caute pe Dumnezeu, ce-

rându-le în mod expres să își înceapă această căutare. Astfel, am in-

sistat cu sârguință și afecțiune față de ei să ia aminte la această che-

mare. Au rămas în sală aproape 60 de persoane. Chiar dacă era im-

posibil să port conversații cu atât de mulți, totuși existau unii pe

care nu-i cunoșteam și aș fi dorit să aflu unde locuiau, ca să-i pot


284

vizita ulterior. Am trecut astfel de la unul la altul, vorbindu-le des-

pre lucrurile pentru care erau chemați, potrivit stării inimii fiecă-

ruia.

În timp ce făceam asta și adunarea rămăsese tăcută și seri-

oasă, am fost întrerupți de pașii grei și rapizi ai unei persoane care

se îndrepta către ușa din față a încăperii. Mersul apăsat al pașilor

care urcau, amplificat de scările de lemn, și ușa deschisă ca și cum

ar fi lovit-o, au scos la iveală pe un tânăr care a dat buzna în încăpere

cu o privire agitată, sălbatică. Acesta s-a îndreptat în grabă către

partea din față a bisericii și s-a azvârlit pe un scaun liber. Respira din

greu și, ținându-și privirea în sus, s-a holbat sălbatic în jurul lui, cu

o privire ce exprima o determinare de fier, așa cum nu mai văzusem

vreodată. În acea clipă am crezut că avem de-a face cu vreo persoană

cu tulburări mintale, care venise pentru a ne deranja. Mersul greoi

pe scări și pașii apăsați pe pardoseală, alături de graba cu care a pă-

truns în încăpere, contrastau într-un fel ciudat cu seriozitatea și li-

niștea din acel loc și din acel moment. Dar, atunci când tânărul

acesta s-a așezat pe scaun și doar privea sălbatic în jurul lui, respi-

rând adânc, aceia dintre noi care fusesem la început uimiți de felul

lui de a-și face loc în adunare, ne-am revenit. Începusem să mă gân-

desc că venise acolo fără vreo intenție rea. Mi-am menținut privirea

asupra lui, urmărindu-l cum stătea cu capul ridicat, dar nu i-am

spus nimic până când nu am încheiat de vorbit cu toți ceilalți.

Având încă unele îndoieli legate de intențiile lui, m-am dus la el, i-

am întins mâna, pe care a prins-o cu o strângere de om nebun, și m-

am așezat lângă el, întrebându-l dacă dorea să vorbească cu mine.

Mi-a spus următoarele:

„Am avut parte de o luptă îngrozitoare. Am fost conștient de-a

lungul acestei luni că trebuie să mă interesez de mântuirea sufletului

meu. Am mers astăzi acasă din acest loc dar, când am ajuns acolo, pur

și simplu nu puteam intra în casă. M-am întors și am venit aici, și, când


285

am încercat să intru pe ușă, pur și simplu simțeam că era ceva care mă

reținea. M-am întors înapoi spre casă, dar a fost și mai greu. Am trecut

dincolo de pod, dar atunci când am ajuns sus pe deal, genunchii m-au

lăsat, inima îmi bătea tare, și simțeam de parcă mă luptam cu Dumne-

zeu! M-am întors iarăși aici la ușă, dar parcă nu puteam să intru cu

gândul de a-mi salva viața. Îmi era rușine să fiu văzut aici. Mă gân-

deam că toți vor râde de mine dacă mă vor recunoaște, și nu puteam

suporta acest lucru. Mi-era teamă și să mă întorc înapoi. Apoi mă în-

grozea gândul să merg înapoi în lume. Dar am cedat și am luat-o înapoi

spre casă. Nu puteam să nu mă gândesc. M-am oprit iar pe pod și am

stat acolo câtva timp, uitându-mă când într-o parte, când într-alta, ca

și cum aș fi cântărit cele două căi. A trecut un om pe lângă mine și vă-

zându-mă cum stau acolo în întuneric, a urcat în grabă dealul. Am

luat-o după el, până când am ajuns la poartă. Ciudat, dar nu puteam

să o deschid, căci mi se părea că aș deschide ușa Iadului! M-am hotărât

să mă întorc, căci altfel simțeam că voi muri. Dar mi-a fost frică să îmi

pun nădejdea în hotărârea mea, așa că am alergat din răsputeri și nu

m-am oprit pentru niciun motiv, până când am ajuns aici. Sunt un pă-

cătos groaznic! M-am împotrivit lui Dumnezeu. Dacă nu pot căpăta

mântuirea acum, va fi prea târziu pentru mine! M-am luptat împotriva

Duhului Sfânt vreme de o lună! Inima mea a fost prea de piatră, dar

Duhul m-a ajutat să ajung aici.”

Am discutat cu el pentru câteva momente și, permițând ce-

lor de acolo să plece, l-am însoțit până la ușa casei sale și i-am urat

noapte bună. În conversația mea cu el, am urmărit să-l conving de

îndurarea lui Dumnezeu față de păcătoși, prin Isus Hristos, de nece-

sitatea credinței în Hristos și de pocăința față de păcat, de oferta fără

plată a mântuirii care trebuie acceptată imediat, de împietrirea, ră-

utatea și încăpățânarea inimii lui, care se împotrivea în fiecare clipă

adevărului și Duhului Sfânt.


286

În dimineața următoare, foarte devreme, clopotul de la ușa

casei mele a sunat violent. Am deschis ușa, și l-am văzut acolo stând

palid și tremurând.

„Nu pot trăi așa!”, zise el, cu o privire plină de agonie. „Ce să

mă fac?”

„Domnule R.”, am spus eu, „îți este foarte teamă să mergi în

Iad, dar…”

„Iad?”, zise el, „Nu m-am gândit niciodată la Iad! Inima mea

este problema”, continuă el, lovindu-se cu putere în piept, „inima

aceasta îngrozitoare! Ea se luptă împotriva lui Dumnezeu! Asta este

ceea ce îmi dă această agonie îngrozitoare!”

„Atunci singura ta speranță trebuie să fie puterea Duhului

Sfânt care să înfrângă răzvrătirea ta”, am replicat eu.

„Așa cred și eu, domnule. Am încercat toată noaptea și pare că

mă aflu într-un război mai aprig cu Dumnezeu ca niciodată! Dacă El

nu mă mântuiește, s-a zis cu mine! Roagă-te pentru mine.”

Acest tânăr bărbat a ajuns foarte curând după aceea la pacea

cu Dumnezeu. L-am găsit într-o stare calmă după doar două zile.

Apoi a devenit un membru al bisericii și, vreme de 10 ani, cât l-am

cunoscut, a fost unul dintre cei mai devotați și constanți creștini pe

care i-am cunoscut vreodată. Amintindu-și lupta lui din acea

noapte, când a alergat înainte și înapoi ca să ajungă la întâlnirea

noastră, așa încât să nu lase ca inima lui să biruiască asupra sufle-

tului său, el devenise cunoscut prin insistența lui la adresa oricărui

păcătos cu care vorbea. El spunea, „Dacă vrei să te ajute Dumnezeu,

trebuie să fii perfect hotărât să accepți ajutorul Lui și să alergi la El”.


287

Hotărârea este o chestiune de o importanță vitală pentru un

păcătos convins. Biblia o tratează în felul acesta. „Alegeți astăzi cui

vreți să slujiți” (Iosua 24:15). Păcătosul trebuie să aleagă, altfel va fi

pierdut. Nimeni altcineva nu poate alege în locul lui. Nimic nu poate

să-l scutească de această responsabilitate. Dacă el nu va alege, poate

foarte bine să se aștepte ca Duhul Sfânt să îl abandoneze și să îl lase

să meargă pe căile sale.


288


289

34 NECREDINȚA

Datoria îmi cerea să predic cândva pe tema disciplinei bise-

ricii. Târziu, în seara zilei când am predicat acel mesaj, a bătut ci-

neva la ușă și, întrucât toată familia mea se retrăsese la odihnă, am

mers la ușă, presupunând că cineva bolnav trimisese după mine.

Atunci când am deschis ușa, am fost surprins să văd o tânără, mem-

bră a bisericii mele. M-am gândit instantaneu că cineva din familie

se îmbolnăvise dintr-o dată sau că vreo nenorocire se întâmplase,

motiv pentru care fusese trimisă după mine la o oră așa de târzie.

Am întrebat-o imediat care era problema, și am devenit și mai ne-

răbdător, întrucât am observat că tânăra era foarte agitată. N-a pu-

tut să-mi răspundă imediat. Spunea că familia ei era bine și că nimic

grav nu se întâmplase. Nu-mi puteam imagina ce anume o adusese

la ușa casei mele. A refuzat să intre și, stând acolo tremurând pe hol,

am întrebat-o care era problema, oferindu-mi orice ajutor posibil și

încercând cu blândețe să îi potolesc agitația. În final, tremurând și

ușor ezitant, mi-a spus:


290

„Am venit să vă întreb dacă mă veți disciplina.”

„Să te disciplinez? Ce vrei să spui cu asta? Nu. De ce crezi că ar

trebui să fii pusă sub disciplina bisericii?”

„Păi…”, spuse ea, „ați predicat astăzi la biserică despre disci-

plină și mă gândeam că urmează să mă disciplinați.”

„Nu, nu! De ce să te disciplinez? Ce ai făcut ca să meriți asta?”

Nu mi-a dat niciun răspuns, dar tremura atât de tare, încât

credeam că în curând o să cadă din picioare. Eram uimit. Aparținea

uneia dintre cele mai respectabile familii din acel loc, era o fată

foarte modestă și politicoasă, n-avea mai mult de 20 de ani, și de

care nu auzisem vreodată nici măcar o silabă rostită împotriva ei.

Nu puteam să o conving să se așeze pe scaun în sufragerie, și nici să-

mi spună care ar fi fost motivul pentru care trebuia disciplinată. Am

asigurat-o că nu mă gândisem niciodată la un astfel de lucru, că nu

auzisem nimic spus împotriva ei și am încurajat-o cu blândețe să

îmi spună toate gândurile ei, promițându-i că voi păstra strict secret

acele lucruri. Dar nu voia să-mi spună. I-am liniștit starea de agita-

ție atâta cât am putut, am însoțit-o către casa ei până la ușă și i-am

cerut permisiunea să o vizitez a doua zi.

Și așa am făcut. Dar și de data aceasta a refuzat să-mi spună

care era motivul pentru care ar fi trebuit să devină subiectul disci-

plinei bisericii. N-am putut căpăta acea explicație până când am

vorbit încă o dată cu ea în privat, când i-am câștigat confidența și i-

am promis că, indiferent care ar fi fost situația ei, nu aveam să mă

folosesc de nimic din ceea ce avea să-mi spună, fără permisiunea ei.

Părea atât de nefericită de fiecare dată când o vedeam, atât de agi-

tată și necăjită, încât mi-a fost foarte milă de ea. Mă gândeam că

poate are nevoie de un prieten căruia să se plângă și, promițându-i


291

fără ezitare că voi păstra totul confidențial, am făcut tot ceea ce am

putut. Mi-a spus că era vorba de ceva secret. Nu vorbise despre

aceasta nici cu mama ei și nici cu altcineva, ci era un lucru pe care

doar ea îl știa.

Mi-a spus că n-avea niciun fel de nădejde, că nu avea cre-

dință! Știa că n-ar fi trebuit să fie membră a bisericii câtă vreme era

necredincioasă și se gândea că eu am avut un ochi atât de pătrunză-

tor încât aș fi descoperit starea inimii ei, și eram hotărât să o dau

afară din biserică. Chiar se mira cum de descoperisem eu acest lu-

cru, căci, până atunci, cum zicea ea, „n-am zis nici măcar un cuvânt

vreunei persoane de pe pământ despre ceea ce simțeam.”

Această destăinuire m-a surprins, dar a fost ca o eliberare

mare. I-am mulțumit pentru acest lucru și am asigurat-o de fideli-

tatea mea ca și de interesul și compasiunea pe care le simțeam față

de ea.

Dar, pe când am început să o îndemn să Îl caute pe Dumne-

zeu și să îi explic credința conform Scripturilor, am descoperit în cu-

rând, așa cum mă așteptam, că nici măcar nu ajunsesem la izvorul

problemei. Ceva părea să fie ascuns în inima ei. I-am spus asta și am

implorat-o să-mi spună totul, sau să mă contrazică dacă nu aveam

dreptate. După multă ezitare din partea ei și insistențe din partea

mea, mi-a mărturisit că așa stăteau lucrurile. Am încurajat-o cu

toată dragostea să-mi spună totul, așa încât să pot fi capabil să îi ofer

ajutorul în starea ei nefericită, dacă ar fi fost posibil și ca să o pot

sfătui într-o modalitate potrivită cazului ei.

Am tratat-o cu atâta afecțiune și blândețe, încât era evident

că devenise foarte atașată de mine și, puțin câte puțin, și-a deschis

inima, la început cu multe ezitări pentru că, așa cum spunea ea, știa


292

că lucrurile aveau să mă doară mult și pentru că „fusesem atât de bun

cu ea, încât nu dorea să-mi dea motive suplimentare de supărare”.

Am descoperit că era cu totul o necredincioasă. Nu credea în

Biblie, de altfel nu credea în nicio religie, nu credea în nemurirea su-

fletului și nici măcar în existența unui Dumnezeu. Ea credea că

omul moare și-apoi încetează să mai existe, asemenea unor copaci,

ale căror trunchi și frunze pier împreună cu viața din ele. Mai mult,

ea credea că scăderea abilităților mentale la bătrânețe reprezintă un

indiciu puternic al faptului că oamenii se îndreaptă către momentul

trecerii în inexistență, adică la moarte.

Devenise membră în biserică pe când era destul de tânără și

era la școală, la vârsta de aproape 15 sau 16 ani. Mi-a spus că, într-o

vreme de trezire, a fost cuprinsă de val și influențată de ceilalți, a

plâns odată cu aceștia, a participat regulat la întâlnirile religioase de

la școală, a ascultat îndemnurile lui, a fost afectată de ceea ce el spu-

nea, se temea de pedeapsă și astfel a ajuns să spere că va ajunge în

Rai, iar când a venit momentul cercetării celor care doreau să se ală-

ture bisericii, ea a mers alături de celelalte fete și a fost acceptată. S-

a gândit la acel moment că făcuse ce era drept, și nu visase niciodată

să cadă în vreo eroare sau amăgire, dar acum, când toate acele sim-

țăminte nu erau decât simplul efect al fricii, emoției și imaginației,

și-a dat seama că cercetarea ei pentru primirea în biserică fusese un

lucru neînsemnat, poate doar îmbrăcase forma unui îndemn. Îi fu-

sese pusă o singură întrebare: „De câtă vreme ai credința?”, la care ea

a răspuns, „de aproape patru săptămâni”. Tânăra mi-a spus că

aceasta fusese singura întrebare ce îi fusese pusă și că, de atunci, ni-

meni n-a mai întrebat-o nimic despre credința ei până când, după

câțiva ani, am văzut-o pentru prima dată și am aflat că este membră

a bisericii, moment când am întrebat-o dacă crește în har. Ea s-a ală-

turat bisericii, și a participat în mod regulat la serviciul de Cină, pen-

tru o perioadă de aproape cinci ani. Spunea că nu s-a înfrânat de la


293

Cină datorită rușinii pe care ar fi trebuit să o simtă atunci când cei-

lalți ar fi remarcat-o și, din același motiv, n-a menționat niciunei

persoane starea inimii ei. În toată această vreme s-a simțit peste mă-

sură de ticăloasă, simțea nevoia de a vorbi cu cineva, iar acum, în

cele două sau trei săptămâni de când începuse să vorbească și să se

deschidă față de mine, pe cât de tristă și necăjită era încă, totuși era

fericită, mai fericită decât s-ar fi putut aștepta vreodată. Vreme în-

delungată fusese conștientă că nu era vrednică să fie parte din bise-

rică, că era un lucru greșit și nedemn să pretindă ceea ce nu credea,

și că se dezonorase pe sine făcând acest lucru. Cu toate acestea, ea

presupunea că, dacă avea să-și dea pe față gândirea și inima, oame-

nii aveau s-o pună sub disciplină sau, cel puțin, toți aveau să vor-

bească despre ea, să o arate cu degetul ca și cum ar fi fost un apostat,

câștigându-și astfel o notorietate dezgustătoare. De aceea, s-a gân-

dit că n-ar fi putut să suporte aceste lucruri, așa că, din toată ființa

ei, s-a ferit de destăinuire. Aceasta era ideea care o chinuia și care o

împinsese să vină să mă viziteze în acea seară târzie, când credea că

nimeni nu o va vedea. Așa a venit la mine cu acea povară. „O”, spuse

ea, „dacă aș fi putut să suport acest lucru, n-aș fi venit vreodată, nu aș

fi mers niciodată acolo. A fost o încercare atât de grea!”

Până la acest moment, devenisem destul de apropiat de ea și

puteam să apreciez abilitățile și caracterul ei, și să observ schimba-

rea notabilă de atitudine în comportamentul ei. Avea abilități inte-

lectuale neobișnuite și era caracterizată în mod special de un simț

deosebit al evaluării proprii. Era o persoană care se folosea intens de

rațiune. Se folosea de anumite elemente ale argumentației ca și cum

le-ar fi prins cu mâna unui uriaș, după ce le-a deosebit cu ochiul

unui vultur. Ulterior, am avut adesea ocazia să mă simt smerit în

fața gândirii ei pătrunzătoare și a puterii neobișnuite a minții. Era

modestă și timidă în fața greșelii. Dar mintea și rațiunea erau punc-

tul ei forte. Nu găseam nimic poetic la ea. Totuși, gusturile ei erau

corecte, aliniate la corectitudinea severă a intelectului ei, dar era în


294

același timp gentilă și rafinată, după cum te puteai aștepta din ca-

racterul plăcut și atitudinea ei pline de afecțiune. Era o femeie în

toate privințele, chiar dacă străinii, necunoscând-o, puteau să nu fie

de acord, pentru că era timidă și rezervată în maniera ei, ceea ce îi

conferea un iz de răceală. Avea o educație deosebită, prieteni de bun

gust și era apreciată de toți. Cu cât aveam să cunosc mai bine cum

gândește și ce simte, cu atât mai mult ajungeam să o stimez.

Dar, în situația de față, se afla într-o stare ticăloasă. Îi era ru-

șine să se afle în biserică, dar îi era rușine și să o părăsească. Nu știa

ce să facă și adesea spunea, inundată de lacrimi, „Stimate păstor, v-

am spus totul, v-am spus tot ceea ce nu credeam vreodată că o să spun

cuiva, dar voi duce toate acestea cu mine în mormânt, ca un secret în-

grozitor”. Era evident că se bizuia pe bunătatea mea și pe simțul da-

toriei, însă mi-a spus că sunt liber să o tratez așa cum consider de

cuviință: „Disprețuiți-mă, dacă vreți, dar știu că veți face ce este

drept!”

Fiind hotărât să nu scutesc nimic pentru a-i face bine, dacă

Dumnezeu avea să găsească plăcere în binecuvântarea sărmanelor

mele încercări de a o corecta, temându-mă că mintea ei sensibilă

avea să fie abătută de la singurul lucru necesar, și crezând că simță-

mintele ei aveau să fie în final îndreptate către mântuire datorită

faptului că oamenii vorbeau despre aceste lucruri cu ea, am rugat-o

să nu spună nimănui despre sentimentele ei religioase, să continue

să facă ceea ce făcea, să participe la biserică, și să nu se necăjească de

nimic în ceea ce privește credința ei personală. Aveam anumite în-

doieli în legătură cu acest sfat, dar era membră a bisericii, oficial

vorbind, era clar că nu avea să rămână mult în această stare, și dacă

n-ar fi continuat să facă acele lucruri, inima ei ar fi intrat din nou

într-o stare de agitație, și n-aș mai fi avut liniștea de a trata cu ea

lucrurile care erau cu adevărat importante. Era deosebit de sensi-


295

bilă. Fusese chinuită în sinea ei ani de zile tocmai datorită conștien-

tizării stării sale. Se disprețuise pentru că mergea la Cina Domnului

și pentru că astfel îi înșelase pe ceilalți pretinzând că este creștină,

în timp ce nu credea deloc în vreo religie, și totuși nu putea îndura

ideea de a fi dată pe față și să devină subiectul discuțiilor celorlalți.

Mai mult, simțea că nu era întrucâtva vina ei faptul că fusese ad-

misă ca membră a bisericii. Ea făcuse doar ceea ce păstorul ei și cei-

lalți o îndemnaseră să facă și, dacă cineva trebuia învinovățit pen-

tru calitatea ei de membru în biserică, vina nu era ei, ci a altora.

Acest lucru îl gândeam și eu, și i l-am spus pe față.

Pentru a mă pregăti cât de bine posibil ca să îi scot inima din

eroarea aceea ticăloasă și să o îndrept din întuneric la lumina și bu-

curia adevărului, am rugat-o să-mi spună cum a ajuns ca inima ei să

fie condusă în această stare de necredință, o necredință atee, căci ea

nu credea în existența lui Dumnezeu. Iată relatarea ei:

La câteva luni după ce a devenit membră în biserică, și după

ce bucuria inițială a dispărut, a descoperit că era la fel cum fusese

întotdeauna. Gândirea era aceeași, gusturile, inima, plăcerile și do-

rințele au rămas neschimbate. În loc să găsească în credință pacea

inimii, încântarea în Dumnezeu și dragostea de rugăciune, lucruri

despre care fusese învățată că vor veni în viața ei „dacă va continua

să-și împlinească responsabilitățile creștine”, ea n-a căpătat nimic din

toate acestea. Pentru ea, cel puțin, religia era cu totul o amăgire.

Următoarea etapă a fost să evalueze situația prietenilor ei,

cei de vârstă asemănătoare, care se alăturaseră bisericii odată cu ea.

N-a spus nimic vreunuia dintre ei, dar i-a evaluat de la distanță. Vi-

ața lor, ce spuneau, unde mergeau, cum se simțeau, lucrurile în care

își găseau plăcere și locurile pe care le frecventau – toate erau ches-

tiuni pe care ea le studia și le observa îndeaproape și în mod con-

stant. Observase că aceștia aveau întrucâtva o viață înfrânată, dar


296

la fel era și a ei. De aceea, s-a gândit că viața lor nu este deloc diferită

de a ei, căci nimic nu era diferit între ei în ce privește interdicțiile.

Atâta cât putea evalua ea, prietenii ei erau la fel, fără mari diferențe

prin comparație cu ea. Nu exista nicio dovadă că aceștia ar fi fost di-

feriți de ea, pentru că și ea putea pretinde că este credincioasă. „Cre-

deți”, zise ea, „că domnișoara Susan M. este ceea ce ați denumi un creș-

tin?”

„Nu”, am zis eu, „deloc.”

„Sau domnișoara Sally E.?,” a spus ea.

„Nu”, am răspuns, „deloc.”

„Sau Elisabeth C.?”

„Nu, nicidecum.”

„Sau domnișoara B.? Sau Marta F.? Sau domnișoara B.?”

„Nu, niciuna dintre ele.”

„O!,” spuse ea dintr-o dată, „Ce-am zis! Îmi cer iertare. N-am

vrut să menționez numele niciuneia dintre ele. Am uitat ce spun. Îmi

pare foarte rău. M-am obișnuit atât de mult cu dumneavoastră, și v-

am spus tot ce am pe inimă că, atunci când vorbesc cu dumneavoastră,

este ca și cum aș fi singură.”

„Ar trebui să-mi pară rău și să mă simt cel puțin pe jumătate

jignit dacă n-ai fi simțit aceste lucruri. Este corect că ai spus numele lor

și ai observat că am răspuns prompt. Nu-ți pot spune ție nimic mai mult

acum. Dar pot avea încredere în tine și poți avea încredere în mine.”


297

Aceste persoane, pe care ea le-a menționat, erau toate mem-

bre ale bisericii, prietene și apropiate ale ei, și deveniseră membre

odată cu ea. Sunt convins de faptul că n-ar fi vrut să le jignească în

vreun fel. După părerea mea, ea aprecia corect starea lor spirituală.

N-am dorit ca ea să fie judecătorul credinței altora, prin exemplifi-

carea lor, dar eram nevoit să răspund deschis pentru că aveam în-

credere în ea și pentru că știam că, dacă nu i-aș fi acordat confidența

mea, n-aș fi putut să o obțin pe a ei.

Următorul ei pas fusese să privească mai departe. S-a uitat

la toți membrii bisericii pe care îi cunoștea pentru a vedea felul în

care aceștia își manifestau credința, pentru a vedea dacă situația lor

este cu ceva diferită de a ei și a prietenelor ei. În acest aspect, ea a

ajuns la momente de dificultate. A studiat comportamentul celor-

lalți membri vreme de săptămâni întregi. Unii dintre aceștia păreau

cu adevărat foarte diferiți de cei pe care îi denumea necredincioși.

Aceștia păreau să fie deasupra acestei lumi, să aibă bucurie în cre-

dință, să fie conștiincioși, să iubească rugăciunea și celelalte îndato-

riri religioase, și era clar că oamenii aceștia erau sinceri. Era evident

pentru ea că despre astfel de persoane se putea spune că aveau o

inimă nouă. Nu putea să spună despre aceștia că religia lor era ase-

mănătoare cu a ei. Dar și-a amintit că majoritatea erau oameni în

vârstă, care nu mai găseau nimic plăcut în viață. De aceea, ea consi-

dera că sobrietatea și celelalte lucruri pe care aceștia le manifestau,

și care îi făceau diferiți de ceilalți oameni, erau cauzate de vârsta lor.

Acești oameni se așteptau să moară în curând și, cum este natural,

nu mai aveau motive importante să iubească lumea. „V-ați aștepta

în mod natural de la mama mea să nu mai fie atrasă de lume la vârsta

ei la fel cum sunt eu”. Dar apoi era ceva problematic în gândirea ei,

căci nu credea că oamenii aceștia erau nesinceri, ipocriți, asemenea

ei. Ei credeau sincer în puterea credinței, și era limpede că exista o

fericire în exersarea credinței lor și în nădejdea pe care o aveau. Cu

toate acestea, și-a amintit că la fel se simțise și ea cândva, că avusese


298

o vreme când iubea rugăciunea, cel puțin așa gândea atunci, că îi

plăceau predicile și serviciile bisericii. Acum descoperise că totul fu-

sese o amăgire și, de aceea, ajunsese la concluzia că, și pentru ceilalți

oameni, religia nu era decât o amăgire. „Diferența dintre mine și ei”,

spuse ea, „pare să stea în lucrul acesta: ei au fost norocoși să nu desco-

pere că religia este o amăgire, pe când eu sunt ghinionista care a aflat

lucrul acesta”. A mai concluzionat și că ceilalți membri ai bisericii n-

aveau deloc o inimă nouă, că nu erau cu nimic deosebiți de ea, și că

singurul lucru care îi deosebea era că aceștia trăiau într-o amăgire

fericită. Toate celelalte biserici și toți ceilalți creștini erau văzuți în

același fel în descrierile ei – niște „visători fericiți”.

Următoarea ei etapă a constat în examinarea sursei de unde

provenea amăgirea lor, denumită religie. Ea provenea în mod evi-

dent din Biblie. S-a apucat apoi să cerceteze Biblia cu mare atenție

vreme de săptămâni la rând, și se pare că a ajuns la această conclu-

zie. Predicatorii își rosteau mesajele din Biblie. Creștinii vorbeau

despre pocăință, credință, rugăciune, nașterea din nou, pace și toate

celelalte lucruri religioase, exact așa cum Biblia vorbea despre ele.

Dar acum, ea descoperise că toată această religie personală, experi-

mentală, era o amăgire. Prin urmare, a concluzionat că Biblia, din

care se trage această religie, trebuie să fie la rândul ei un fals. Religia

ei și a celorlalți oameni nu era decât o amăgire și, întrucât izvora din

Biblie și era definită prin intermediul Bibliei, atunci Biblia însăși tre-

buia să fie o amăgire. De aceea, ea a ajuns să respingă cu totul atât

Biblia, cât și religia.

Apoi a ajuns să descopere că se află dintr-o dată într-un

ocean, fără busolă, fără siguranță. Tot ceea ce putea face era să ape-

leze la rațiune și să și-o folosească în acel întuneric. Apoi, trecând de

la un lucru la altul, ea n-a găsit nicio dovadă satisfăcătoare privi-

toare la existența viitoare a sufletului și a concluzionat că tot ceea

ce poate aștepta de la viitorul ei era să moară și să înceteze să existe,


299

asemenea unui copac sau unui animal. I se părea mult mai rezonabil

să creadă că lumea era veșnică în loc să fi fost creată, și că lumea

avea să continue să existe, că niciodată nu va ajunge la sfârșit. Nu

vedea nicio dovadă a existenței lui Dumnezeu și nu putea să creadă

că existența vreunui lucru se datora Lui. Toate acestea erau rezulta-

tul întâmplării. Atunci când am îndemnat-o să spună cum se face că

toate aceste acțiuni întâmplătoare erau în fapt lucruri bine rându-

ite, fiind dovezile solide ale unui Creator inteligent; să-mi spună

cum se face că, de exemplu, conștiința ajunge să fie un mincinos

atât de mare cu privire la responsabilitatea viitoare și înfricoșată a

omului față de Dumnezeu, întrucât ea nu ne minte cu privire la lu-

crurile existente aici, pe pământ; să-mi spună cum se face că însăși

ideile despre Dumnezeu și nemurire au ajuns să se răspândească

atât de mult printre oameni, dacă ele sunt doar niște vise și povești;

să spună cum s-a ajuns la existența Bibliei, care este atât de precisă

în diagnosticarea inimii ei cum nicio ființă omenească nu poate fi –

singurul răspuns pe care tânăra îl putea da era: „N-am niciun răs-

puns, nu știu nimic. Totul este întunecat.”

Atunci am îndemnat-o să se întoarcă la acest subiect și să

trateze fiecare lucru cu maximă atenție, fără să-i fie frică să rațio-

neze legat de el, dar să nu abandoneze acel subiect până când nu ră-

mâne satisfăcută de el și să nu abandoneze analiza până când va

avea o credință stabilă și o nădejde pentru care să fie gata să moară.

Mi-am propus să dialoghez cât mai mult cu ea și să nu o blamez, ci

să o încurajez să nu renunțe la niciun argument, dacă era valid. M-

am oferit să mă alătur ei ca necredincios și ateu, dacă rațiunea și

adevărul aveau să mă convingă și i-am promis că o voi ajuta să iasă

din întunericul gândirii ei, dacă avea să îmi acorde atenție. Nu-mi

păsa care erau lucrurile pe care ea le respingea sau de unde dorea să

înceapă. Putea să-și renege propria ei existență, dacă dorea, dar

aveam să o contrazic până când avea să creadă în aceasta, prin in-

termediul dovezilor propriilor ei simțuri. Dar voiam ca ea să ajungă


300

la un lucru stabil, ca un fundament, pe care să construim apoi pen-

tru a ajunge la următoarea etapă. Voiam să-i dau o temelie pe care

să se așeze și de unde să treacă la următorul nivel și apoi la următo-

rul, până când o pot aduce pe un teren solid. Am asigurat-o că sin-

gura mea temere și îndoială era legată de faptul că gândirea ei ar pu-

tea să nu dorească să își însușească o concluzie sau un adevăr,

atunci când avea să fie demonstrat. Știam că ea avea să ajungă la o

siguranță intelectuală legată de credință, ca și despre orice alt subi-

ect, dar îmi era teamă că nu va fi gata să recunoască acest lucru. Dar

am încurajat-o să înceapă cât mai degrabă o cercetare atentă a aces-

tor subiecte.

La început, părea foarte rezervată să facă aceasta. Spunea că

tot ce va obține va fi un grad mai mare de nefericire, și nu dorea asta.

Nu credea că îi va face vreun bine. M-a rugat să o las în pace, să nu-

mi mai pese de ea, ci s-o las să meargă pe drumul ei; știa că, întru-

câtva, a cedat presiunilor mele și a început cercetarea acestui subi-

ect mai degrabă datorită insistențelor mele, decât din convingerea

ei. Devenise foarte atașată de mine, o tratasem cu blândețe și mani-

festasem compasiune față de ea. Așa cum spunea ea adesea, găsea

„o mângâiere prețioasă, dacă nu chiar o încântare, să știe că există o

ființă omenească față de care să-și poată deschide inima”. În final, și-

a dat acordul să cerceteze încă odată subiectul credinței.

La început, am încercat să o conving de adevărul Bibliei, în-

trucât aceasta era cea mai scurtă cale de a rezolva întreaga pro-

blemă. Am descoperit însă că existau alte lucruri din perspectiva ei

care trebuiau rezolvate mai întâi.

Ca urmare a discuțiilor, am reușit să o conving de existența

lui Dumnezeu. Acest lucru a luat ceva timp. O întreagă săptămână a

petrecut-o pe această temă. Întrucât nu puteam petrece foarte mult

timp în conversații cu ea pe cât credeam că are nevoie, și pentru că


301

am văzut că uneori, după discuții, încă nu era convinsă de concluzia

la care ajunsesem, am ajuns să pun pe hârtie argumentele într-o

formă condensată, așa încât să le poată analiza în ritmul ei, și să le

respingă dacă putea, ori să-mi spună dacă nu erau pe deplin satisfă-

cătoare. N-am mai avut nevoie să extindem discuția din acel punct.

Ea s-a preocupat să facă totul de una singură, și să înțeleagă tot ceea

ce i-am scris. Am continuat în același fel vreme de câteva săptă-

mâni, trecând de la un subiect la altul, iar ea a continuat să le exa-

mineze și să le cerceteze cu o precizie intelectuală care m-a uimit.

Lupta pentru fiecare centimetru de teren, și nu bătea niciodată în

retragere nici măcar un pas până când nu era suficient de bine con-

vinsă de argumente, nelăsând vreodată un argument nesatisfăcător

sau slab să treacă neobservat. În acest fel, odată ce ea își indica punc-

tele de îndoială sau dificultate, îi scriam argumentele sau dovezile

pe această temă, ea le citea, și-apoi, în conversații, își exprima con-

cluziile sau întrebările, iar eu îi răspundeam. Așa am analizat o mul-

țime de chestiuni. I-am demonstrat într-un mod satisfăcător lu-

cruri precum existența lui Dumnezeu, infinitatea Lui, veșnicia,

imutabilitatea, omnisciența, omnipotența, înțelepciunea, drepta-

tea, adevărul și bunătatea lui Dumnezeu, creația tuturor lucrurilor

prin El și providența Lui peste toate lucrurile. Ceea ce am scris în

acea perioadă cred că ar face acest eseu prea lung ca să fie doar rezu-

mat. Imediat ce a devenit convinsă de existența și domnia lui Dum-

nezeu, am insistat că are datoria să se roage Lui și am convins-o că

aceasta era responsabilitatea ei, o responsabilitate pe care trebuia să

o găsească plăcută. În acest fel, puțin câte puțin, am căutat să aduc

în discuție disciplinele religioase, imediat ce am descoperit o doc-

trină sau un adevăr care cereau așa ceva. Atunci când ea a obiectat

față de rugăciune, lucru pe care nu-l făcuse niciodată ani de zile, mi-

a oferit posibilitatea să-i arăt, prin argumente raționale, faptul că

inima ei, în loc să fie atrasă de Dumnezeu, este în realitate împotri-

vitoare Lui, așa cum spune Biblia. „Iată aici încă o dovadă că Biblia


302

este adevărată”. Astfel am pregătit calea pentru predicarea Evan-

gheliei față de ea, pas cu pas, așa încât ea să devină pe deplin con-

vinsă că era de la Dumnezeu.

Prin argumente adresate rațiunii ei, am convins-o de res-

ponsabilitatea omului, de viața viitoare și de judecata veșnică. Au

existat unele aspecte asupra cărora am încercat în zadar să o mulțu-

mesc pe deplin, dincolo de Sfintele Scripturi, precum bunătatea lui

Dumnezeu și certitudinea existenței veșnice. Dar acum ea cercetase

suficient de mult pentru a decide dacă Biblia era sau nu Cuvântul lui

Dumnezeu. În câteva săptămâni, ea a devenit convinsă de aceasta,

în principal ca urmare dovezilor care vin din însăși Cuvântul lui

Dumnezeu. Am preferat să folosesc dovezile interne în detrimentul

celor externe, întrucât acestea sunt mai aproape de esența credinței,

și pentru că ele constituie, dincolo de orice, temelia reală pe baza că-

reia marea majoritate a oamenilor trebuie să accepte Biblia ca ve-

nind de la Dumnezeu. Atunci când a ajuns să primească Biblia ca fi-

ind Cuvântul lui Dumnezeu, totul a fost ușor, în ce privește realita-

tea și natura credinței. Astfel, după luni de analiză și studiu, ea a de-

venit pe deplin convinsă de faptul că credința creștină este adevă-

rată.

Dar această convingere nu părea să îi aducă mângâiere. Nu

credea în Hristos și era mai departe de pacea cu Dumnezeu decât fu-

sese vreodată. Dar inima ei stătea acum pe o temelie indubitabilă și,

în el însuși, acest lucru aducea liniște, chiar dacă încă nu avea mân-

gâierea speranței.

Ea a început acum să Îl caute pe Domnul din toată inima. Nu

era un lucru ușor pentru ea. Fusese amăgită odată, și își amintea

amărăciunea care o costase. Fusese vreme de multe luni de zile o că-

utătoare asiduă, dar n-avea de gând să cedeze. În curând a ajuns la


303

credința satisfăcătoare în Hristos și trăiește și acum, fiind unul din-

tre cei mai stabili și mai luminați credincioși, și unul dintre prietenii

de familie cei mai prețioși.

Dacă aceste pagini ar ajunge vreodată în mâinile ei, sunt pe

deplin conștient de faptul că inima ei delicată și sensibilă ar putea

să fie ușor tulburată de ele, dar știu în același timp că aceeași inimă

plină de dragoste mă va ierta pentru faptul că i-am publicat poves-

tea. Doar eu și ea cunoaștem toate detaliile acestei schițe.

În scrisorile pe care mi le-a trimis la multă vreme după

aceea, mi-a spus că, dacă n-aș fi tratat judecata ei în felul în care am

făcut-o, dacă aș fi abordat temerile sau nădejdile ei într-un stil rece,

ea n-ar fi crezut că inima i-ar fi fost condusă vreodată la adevăr.

„Prin judecata mea”, spuse ea, „ți-ai făcut loc în inima mea. Ai făcut

în așa fel încât mintea și conștiința mea să îmi predice, nu tu. Îmi do-

resc ca păstorii să se folosească mai mult în predicile lor de acest fel de

a prezenta oamenilor adevărul.”

Atâta cât pot să îmi dau seama, opinia pe care și-a format-o

în decursul acelei treziri religioase, când s-a alăturat bisericii, era

doar o opinie. Ea și prietenele ei din acea școală fuseseră separate

pentru multă vreme de persoanele mai în vârstă într-o perioadă

când atenția lor ar fi trebuit să se îndrepte în mod special către cre-

dință. Li se spusese foarte puțin în materie de învățătură, dar foarte

multe lucruri din punct de vedere emoțional. Marile doctrine, ade-

vărurile fundamentale ale credinței, pe care se întemeiază toată si-

guranța, le fuseseră foarte puțin explicate. „Acum sunt convinsă”,

scria ea, „că tot ceea ce doriseră ei era să ne stârnească emoțiile”. Nu li

se spusese ce este pocăința, ce este credința, ce înseamnă nașterea

din nou, adică exact acele lucruri pe care au nevoie să le învețe. Au

fost pur și simplu manipulați ca să trăiască niște sentimente impul-

sive, care s-au dovedit cu atât mai periculoase în contextul vârstei


304

lor. De aceea, inima ei se împotrivise acestor lucruri. În discuțiile

mele cu ea, adesea îmi venea în minte cât de des îi tratează predica-

torii pe copii asemenea celor care au vârsta matură și pe adulți așa

cum ar trebui să-i trateze pe copii. Copiii au nevoie în mod special de

a fi învățați. Cei mai bătrâni au nevoie mai degrabă să li se vorbească

despre stricăciunea inimii lor, pentru că ei deja știu multe. Copiii

sunt gata să manifeste emoții exterioare, dar pericolul este că sensi-

bilitatea lor copilărească va anula cunoștința și judecata lor. În

schimb, persoanele mai în vârstă devin reci în sentimentele lor. În

cazul lor, pericolul este că nu vor avea simțăminte suficient de pu-

ternice care să îi împingă să asculte de judecata lor.

Admiterea oamenilor în biserici, în special în vremuri de

trezire, este o chestiune care implică mari pericole. Predicatorii și

bisericile noastre au greșit mult prea des în această privință. Se pare

că ei au uitat faptul că, în astfel de vremuri, mai toți oamenii au ten-

dința de a se înghesui în biserică. Devine o chestiune la modă, și

acest val îi influențează în mod deosebit pe cei tineri, îndemnându-

i în aceeași direcție. Bisericile ar face mult mai bine să păstreze pu-

ritatea lor și să se ocupe de mângâierea și mântuirea oamenilor. Sfa-

tul meu este să lase măcar câteva luni să treacă, înainte ca pretinșii

convertiți să fie primiți în părtășia bisericii, mai ales în vremuri de

trezire. N-am niciun motiv să cred că tânăra despre care v-am vorbit

aici, ar fi judecat greșit evlavia prietenelor ei, pe care le-a identificat

pe nume, ci dimpotrivă, cred că judecata ei era dreaptă. Le-am cău-

tat după aceea pe fiecare dintre ele, și fiecare și-au deschis inimile

față de mine.

Este un lucru foarte dificil și laborios ca un predicator să tra-

teze situații precum cea menționată aici. Îi va fi dificil să găsească

până și timp pentru asta. Dar trebuie să facă acest lucru. Rareori se

va strădui în zadar și, câtă vreme este implicat în acest domeniu al

responsabilităților sale, este implicat în cel mai bun lucru. Lucrarea


305

lui stă cel mai aproape de inimă și nu poate eșua în cunoașterea mai

precisă a inimii omului și în a învăța cum să aplice rațiunea și ade-

vărul lui Dumnezeu sufletelor care sunt pe punctul de a pieri.

Câștigarea încrederii și afecțiunii din partea unor astfel de

persoane este de o importanță capitală, căci vrem să le conducem la

adevăr și mântuire. Știu că această tânără nu și-ar fi deschis nicio-

dată inima față de mine, dacă n-aș fi bătut la ușa casei ei, cu o atitu-

dine caracterizată de sârguință și blândețe. Cu siguranță că am în-

drăgit-o, iar acest lucru îl știa. Ea a cedat în fața dragostei, lucru pe

care nu l-ar fi făcut în fața oricăror argumente, sau a simțului dato-

riei. De aceea, ceea ce a fost început cu blândețea și tandrețea afecți-

unii, a sfârșit în acea pace cu Dumnezeu, care întrece orice cunoș-

tință.

Trebuie să fie o situație foarte nefericită atunci când avem o

reținere în a ne destăinui sentimentele sau credințele religioase. Pa-

radoxal, destăinuirea ne așază adesea pe drumul beneficiilor divine.

Convingerea de păcat este adesea înfrânată prin simplul fapt că pă-

catul nu este mărturisit. Păcătoșii cercetați ar face întotdeauna bine

să fie mai deschiși în a-și mărturisi tulburările față de prietenii sau

lucrătorii creștini. Atunci când sensibilitățile personale conduc la

izolare față de ceilalți, trebuie să fie la mijloc vreo eroare gravă sau

vreun păcat periculos care vrea să stea ascuns în acea inimă. Părtă-

șia sfinților este un privilegiu. Ea este una dintre căile prin care

ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.


306


307

35 SUPUNEREA

NECONDIȚIONATĂ

Una dintre cele mai tulburătoare situații în legătură cu mân-

tuirea pe care am cunoscut-o vreodată a fost aceea a unei femei că-

sătorite, în vârstă de aproape 30 de ani, cu un caracter deosebit,

mamă a mulți copii. Energia caracterului ei era cea mai evidentă tră-

sătură. Hotărârea, spiritul pătrunzător și rapiditatea ei erau neobiș-

nuite. Avusese parte de o educație religioasă, iar acum era înconju-

rată de influențe religioase. Majoritatea rudelor și prietenilor ei erau

membri ai bisericii. Soțul devenise și el un om evlavios de scurt

timp.

Ea ajunsese să fie preocupată de mântuirea ei și mi se părea

că și ea căpătase un simț profund al păcatelor ei. Adesea își exprima

față de mine mirarea și uimirea asupra faptului că Dumnezeu încă

nu o trimisese de pe lumea aceasta în timpul cât fusese nepăsătoare.


308

Ea se gândea că inima ei era mai încăpățânată decât ar fi fost inima

vreunui alt păcătos. Părea pe deplin conștientă de vrăjmășia ei față

de Dumnezeu și pe deplin hotărâtă să-L caute pe Domnul din toată

inima. Judecând după aparența caracterului și a hotărârii ei, mă

gândeam că avea să găsească în curând pacea cu Dumnezeu.

Totuși, lună de lună, ea amâna. Uneori, starea de neliniște a

inimii ei era incredibil de mare. De multe ori am conversat cu ea și

mi-am propus de fiecare dată să îi arăt în orice fel posibil care este

calea vieții. M-am străduit cu toată ingeniozitatea să descopăr care

era piedica din calea ei, dar am încercat în zadar. Am subliniat în Bi-

blia ei acele pasaje despre care speram că îi vor fi de vreun ajutor.

Era clar că ea le studia intens. Se ruga zilnic și uneori cu agonie. Și

totuși nu avea credința în Hristos, nici pacea cu Dumnezeu și cu pro-

pria persoană.

M-am așteptat ca evenimentul convertirii soțului ei, care

trecuse printr-o experiență foarte asemănătoare, să aibă o influență

benefică asupra inimii ei, dar atunci când el i-a vorbit despre cre-

dința și pacea lui, și când a îndemnat-o să alerge la Hristos, ea și-a

exprimat bucuria pentru că soțul devenise creștin, dar inima ei n-a

părut să fie influențată vizibil în vreun fel.

A discutat cu mine aparent cu toată libertatea și deschide-

rea, mi-a spus tot ce avea pe inimă și m-a implorat să-i spun ce tre-

buie să facă. Dar nimic din ceea ce îi spuneam nu părea s-o ajute cu

ceva. Inima ei avea să continue la fel de tulburată și întristată ca în-

totdeauna. Acest lucru mi se părea tot mai ciudat întrucât, pe o rază

de doar un sfert de milă de la casa ei, avuseseră loc cel puțin 20 de

convertiri la Hristos, și asta după ce ea a început să caute mântuirea.

Mai mult, ea se bucura de aceleași mijloace și oportunități ca și aceș-

tia.


309

Pe măsură ce treceau săptămânile, m-am așteptat ca tulbu-

rarea ei să se diminueze și ca Duhul Sfânt să se îndepărteze de ea.

Dar seriozitatea ei a continuat, și hotărârea ei de a persevera n-au

slăbit deloc. După ce am epuizat tot ceea ce puteam face spre binele

ei, temându-mă ca nu cumva să o rănesc mai degrabă, am lăsat-o cu

totul singură vreme de câteva săptămâni, fără s-o mai vizitez, așa

cum o obișnuisem, și fără să-i spun nici măcar un singur cuvânt le-

gat de starea ei spirituală. Totuși, ea a continuat în același fel. La un

moment dat, am cerut unor anumite persoane să discute cu ea, lu-

cru pe care ei l-au făcut, dar, în aparență, fără vreun rezultat.

În final, femeia a devenit aproape doborâtă de anxietate.

Starea ei de neliniște părea insuportabilă și mă temeam ca nu

cumva să înnebunească. În curând avea să cadă în deznădejde. Mân-

tuirea i se părea un lucru de neatins și expresiile ciudate, pe care le

folosea în disperarea ei, păreau să fie suficiente pentru a face orice

inimă să plângă la situația ei. Mai mult, mi se părea că este într-o

stare de disperare care nu se mai potrivea deloc și n-ar mai fi putut

fi compatibilă cu promisiunile și invitațiile lui Hristos. Știam că era

capabilă să îndure cele mai groaznice ispite, și asta în mod repetat,

ispite pe care nici măcar n-aș putea să le descriu.

Ajunsesem să îmi fac obiceiul de a o vizita aproape în fiecare

zi, așa cum dorea. Într-o zi, m-am despărțit de ea la amiază, lăsând-

o în aceeași stare de tristețe și disperare în care se aflase vreme de

câteva săptămâni. Atunci când am intrat în locuința ei în dimineața

următoare, am fost uimit de înfățișarea ei schimbată, și primul

gând care mi-a venit în minte fusese că rațiunea o părăsise. Părea la

fel de serioasă ca întotdeauna, dar era ceva pe chipul ei, un fel de pri-

vire fixă pe care nu o mai văzusem până atunci. Pe măsură ce i-am

vorbit, ea mi-a răspuns în câteva cuvinte, destul de rațional și calm.

Era evident că nu înnebunise. Am atras-o apoi într-o discuție mai

lungă. Părea mai rezervată decât în mod obișnuit, dar era evident că


310

tulburarea inimii ei se diminuase. Nu căpătase credința în Hristos,

spunea ea, și nici nu se aștepta la așa ceva. „Nu cunosc nimic din pa-

cea cu Dumnezeu”, spuse ea, „dar am încetat să mă mai cert cu El.”

Această expresie m-a făcut să presupun că ajunsese la hotă-

rârea de a renunța să se mai gândească la credință. Dar, după doar o

clipă, răspunzând unei întrebări a mea, ea a spus:

„Mă refer la îndatoririle mele.”

Nu puteam înțelege ce voia să spună. După aproape o jumă-

tate de oră de discuții, lucrurile păreau la fel de încețoșate, așa încât

i-am spus:

„Doamnă S., mi se pare că, după toate acestea, vă aflați într-o

stare foarte diferită a inimii comparativ cu ziua de ieri. Ce s-a întâm-

plat? Ce v-a condus la această stare?”

„Vă voi spune, domnule”, spuse ea, cu o seriozitate profundă

și cu un fel de privire uimită, pe care n-o mai văzusem niciodată

până atunci. „După ce ați plecat ieri, m-am rugat lui Dumnezeu și, gân-

dindu-mă cât de multă vreme s-a luptat Duhul Sfânt cu mine, am ajuns

la concluzia că n-aș putea să fac nimic și că pentru mine nu mai există

mântuire! Dar știam că eram condamnată pe drept. Și m-am hotărât

să-L slujesc pe Dumnezeu cât voi trăi, să mă rog Lui să mă ajute să fac

lucrul acesta, și m-am hotărât să trăiesc tot restul vieții mele pentru

slava lui Hristos, și să-L prezint altora. M-am hotărât să împlinesc

toate responsabilitățile religioase pe cât de bine voi putea, până la ca-

pătul vieții mele și, dacă voi merita, voi merge în final în Iad!”

„Veți descoperi că este o muncă foarte dificilă”, am spus eu,

„să mergeți în Iad în felul acela”, și imediat am plecat.


311

Acum, ea nu mai avea nicio nădejde. N-am considerat că este

de datoria mea să-i dau vreo speranță. După aceasta, a durat cam o

săptămână, până când să-i intre în minte ideea că ajunsese la pacea

cu Dumnezeu. În toată această vreme fusese calmă, serioasă, se ruga

și era mulțumită. Era convinsă în mintea ei că va ajunge în Iad. Știa

că acest lucru era corect, că Dumnezeu ar fi judecat-o în mod drept,

și era dornică să accepte stăpânirea și dreptatea Lui. Era hotărâtă să-

L slujească până la moarte, să facă tot binele din lume pe care putea

să-l facă altora, pentru ca apoi „să meargă în Iad.”

Totuși, după câteva zile, ajunsese să se gândească că era

mulțumită înaintea lui Dumnezeu, că nu mai simțea nicio vrăjmă-

șie împotriva Lui sau a Legii Sale și că, în fapt, Îl iubea, iubea Legea

lui Dumnezeu și pe Hristos. A început apoi să-și pună întrebarea

dacă nu cumva aceasta era credința și, gradual, inima ei a fost con-

dusă la convingerea credinței. După aceea, ea și-a mărturisit public

credința, și a trăit ca unul dintre cei mai hotărâți creștini din această

lume.

În acele luni de întuneric dinainte ca ea să-și găsească pacea,

își propusese cu fermitate și hotărâre să se mântuiască singură,

adică să devină creștină prin puterea voinței sale. Atunci când a des-

coperit că acest lucru este imposibil, a căzut în disperare. Abia după

aceea s-a hotărât să lase totul în mâna lui Dumnezeu. „Am descoperit

că nu mai puteam să fac nimic”. Dumnezeu a mântuit-o tocmai când

ea a încetat să se mai bazeze pe sine. Convertiții adevărați sunt „năs-

cuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci

din Dumnezeu” (Ioan 1:13).

Poate exista mai mult adevăr în ideea pe care unii dintre pri-

etenii lui Hopkins o exprimau prin expresia „supunere necondițio-

nată”, decât ar fi teologii moderni dispuși să accepte. Evident că nu

mai este nevoie ca un păcătos să rămână fără speranță când el predă


312

armele răzvrătirii sale și devine împăcat cu Dumnezeu, căci, ime-

diat ce face aceasta, are promisiunea lui Dumnezeu cu privire la pa-

cea cu El. Dar la fel de adevărat este faptul că simpla predare a arme-

lor nu echivalează în fiecare caz cu exersarea credinței. Sau, dacă el

are credință, poate să nu fie conștient de ea și de aceea, poate să se

bucure doar pe jumătate de mângâierile credinței. Este ușor de ima-

ginat situația când cineva poate avea simțământul păcatului și al

lipsei de vrednicie, dar să nu aibă niciun fel de așteptare la viața veș-

nică în timp ce, simultan, el să fie cu adevărat „împăcat cu Dumne-

zeu”. Într-un astfel de caz, păcătosul a exersat supunerea în har față

de Dumnezeu și, de aceea, agitațiile și chinurile inimii sale să fi în-

cetat. Cu toate acestea, credința lui se poate să nu fi fost exersată

într-un mod conștient și, de aceea, el nu are nădejde. Aceasta este

„supunerea necondiționată”, anume o renunțare la toate meritele

personale înaintea lui Dumnezeu. Aflat într-o astfel de stare a ini-

mii, păcătosul nu poate fi dornic să fie condamnat, dar se poate

spune despre el că nu se așteaptă să fie mântuit.

Este imposibil ca științele și îndemânarea omenească, pre-

cum psihologia, să analizeze convertirea cuiva la Hristos. Evanghe-

lia a clarificat aceste lucruri într-un limbaj mult mai simplu decât

ar putea orice altceva să o descrie. Și nu există puține lucruri în

Evanghelie care să aibă locul lor potrivit pe cât este predarea sau su-

punerea înainte de căpătarea siguranței.

Un sărman indian, pe care l-am cunoscut și eu, și care fusese

un om foarte stricat în trecut dar devenise credincios între timp, a

fost chemat cândva să-și prezinte convertirea, să spună cum s-a pe-

trecut și cum ajunsese să fie condus la credința în Hristos. Folo-

sindu-se de lucruri din viața sa, așa cum era el obișnuit să vâneze

cerbi și urși prin munți și prin văi, indianul și-a descris povestea

convertirii în felul următor:


313

„Mă aflam în mlaștină. Am încercat să ies afară și nu puteam.

Am încercat și mai mult și, cu cât mai tare mă zbăteam, cu atât mai

rapid mă cufundam. Am ajuns la momentul când credeam că trebuie

să-mi pun toată puterea la lucru, dar atunci m-am dus și mai adânc, și

mai adânc, și mai adânc. Am descoperit astfel că aveam să mă cufund

cu totul în mlaștină și, în momentul acela, am strigat strigătul morții,

și astfel m-am descoperit în brațele lui Isus Hristos.”

Atunci când el a abandonat toate încercările de a se mântui

pe sine, Isus Hristos l-a salvat. Aceasta era tot ceea ce el cunoștea

despre convertirea sa. Mai mult, asta era întreaga lui poveste. „Mai

bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărgi-

nite” (2 Samuel 24:14). Iată, această mărturie pare foarte asemănă-

toare cu expresia noastră, „supunere necondiționată”. Dar unii ar pu-

tea obiecta, spunând că în acea expresie sunt lucruri mult prea me-

tafizice cu privire la lucrarea care are loc în inimile oamenilor. Dra-

gostea, asemenea credinței, este rareori metafizică. Profunzimea ei

stă chiar în simplitatea ei. Toate speculațiile care se fac pe seama ei

sunt inutile în ceea ce privește descrierea acțiunilor inimii, și tot așa

se petrec lucrurile în cazul credinței.


314


315

36 PĂCATUL DE NEIERTAT

În decursul unei veri, o tânără dintr-o familie respectabilă și

cu educație religioasă obișnuia să trimită din când în când după

mine, pentru a avea discuții pe teme de credință. Ea nu era credinci-

oasă, dar inima ei era în mod consecvent întristată. Părea că se află

într-o stare deosebită de deznădejde. De fiecare dată când ne întâl-

neam mă străduiam, pe cât de simplu era posibil, să îi arăt promisi-

unile divine și plinătatea lui Hristos, așa încât să-i demonstrez că

acestea satisfăceau toate dorințele spirituale ale păcătosului care

avea să creadă în El. Totuși, ea rămânea la fel de tristă și zdrobită ca

până atunci. Subiectul ei favorit era grozăvia păcatelor ei. Se consi-

dera un păcătos atât de mare, încât nu mai exista îndurare pentru

ea. I-am arătat în mod repetat eroarea din spatele acestei idei, atât

prin afirmațiile clare ale Bibliei, cât și prin natura mântuirii oferită

de marele nostru Mântuitor. Am insistat cât de urgent am putut cu

privire la datoria ei momentană de a asculta de chemarea Evanghe-

liei, de a se pocăi și a-și pune credința în Isus Hristos, atâta vreme


316

cât Duhul Sfânt o cerceta. Am asigurat-o că niciun păcătos nu se pu-

tea considera complet pierdut pentru că păcatele lui ar fi fost atât de

mari, argumentând că „sângele lui Isus Hristos ne curăță de orice pă-

cat”. I-am subliniat faptul că, dacă un păcătos piere, el piere pentru

că nu se pocăiește și nu crede, nu pentru că meritul lui Hristos ar fi

insuficient pentru a acoperi toată vinovăția lui sau pentru că Hris-

tos nu I-ar fi oferit acestuia iertarea fără plată, cu toată sinceritatea

și bunăvoința din partea lui Dumnezeu.

Într-o zi, pe când subliniam acest aspect și o îndemnam să se

împace cu Dumnezeu, supunându-și inima în fața cercetărilor fă-

cute de Duhul Sfânt, ea mi-a spus:

„Cred că am comis păcatul de neiertat!”

„Ce te determină să crezi asta?”, am replicat eu.

„Păi... așa simt”, spuse ea, ușor ezitant.

„Ce te determină să simți asta?”

„Domnul m-ar fi iertat până acum, dacă ar fi existat iertare

pentru mine.”

„El te va ierta acum, dacă te vei pocăi de păcatele tale și îți vei

pune credința în răscumpărarea făcută de Hristos.”

„Nu”, zise ea, „am comis păcatul de neiertat! Nu mai există ier-

tare pentru mine!”, adăugă plângând și suspinând cu glas tare.

„De câtă vreme gândești în felul acesta, anume că ai comis pă-

catul de neiertat?”, am insistat eu.

„Știu asta de multă vreme.”


317

„Ce este păcatul de neiertat?”

„Păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare nici în

această lume, nici în veșnicie.”

„În ce constă păcatul împotriva Duhului Sfânt?”

După multe ezitări, ea a răspuns: „Este păcatul pe care Isus l-

a menționat – să vorbești împotriva Duhului Sfânt.”

„Ai vorbit împotriva Duhului Sfânt?”

„O, nu! Nu am făcut asta”, spuse ea.

„Atunci la ce te referi? În ce constă păcatul tău de neiertat?”

Nu a dat niciun răspuns la această întrebare, dar am conti-

nuat să o întreb: „Când ai comis acest păcat de neiertat?”

N-a răspuns nimic.

„Spune-mi în ce constă acest păcat.”

Niciun răspuns.

„Cum ai ajuns să-l comiți?”

Nimic, niciun răspuns.

„Ce te face să crezi că l-ai comis?”

„Dumnezeu m-ar fi iertat până acum, dacă nu l-aș fi comis!”

„Până acum? Ce vrei să spui?”

„Păi… am căutat credința cu atâta sârguință.”


318

„Și pentru că ai căutat-o atât de îndelung, tu crezi că nu este

vina ta că n-ai găsit-o, ci este cumva vina lui Dumnezeu că El nu te va

ierta pentru că, în urmă cu mai multe luni, ai fi comis păcatul de neier-

tat? La asta te referi?”

„Da, domnule.”

„Foarte bine”, am spus eu, „presupun că nu mai ai nevoie în

niciun fel de mine, dacă ești o persoană de neiertat. Nu pot să te ajut cu

nimic, dacă aceasta este situația ta. Aș putea chiar să mă ridic să plec.

Ai putea să te duci și tu la treburile tale și, când te vei așeza pe genunchi

înaintea lui Dumnezeu, fă bine și spune-I că tu ești gata să te pocăiești,

ești gata să îți pui credința în Hristos și gata să asculți de Dumnezeu în

toate lucrurile, dar că faptul că nu ești creștină nu este din vina ta.

Spune-I despre acel singur lucru, care se află în calea mântuirii tale,

anume că este un păcat mai vechi, de neiertat, pe care El nu va dori să

îl ierte. La revedere.”

Și am plecat fără să mai spun altceva. A doua zi a trimis după

mine din nou. Am descoperit-o, așa cum nu mă așteptam, în aceeași

stare a inimii, văicărindu-se din greu pe tema păcatului de neiertat.

După o conversație îndelungă, și încercând iarăși să îndepărtez acea

piedică, asigurând-o de eroarea în care se afla, ea a continuat, insis-

tând: „Am comis păcatul de neiertat… Știu că am făcut asta… Știu că

am făcut asta… Știu.”

După câteva momente, am rugat-o să se liniștească și am în-

cercat să îi îndrept gândurile către lucrurile pe care voiam să i le

spun.

„Îți voi vorbi foarte clar. Știu că vei înțelege fiecare cuvânt din

ceea ce îți voi spune. Unele lucruri te vor surprinde, dar aș vrea să ți le

amintești în orele următoare. De-a lungul întregii veri, te-am tratat cu


319

cea mai mare blândețe și cu indulgență. Am venit întotdeauna când m-

ai chemat și de multe ori și când nu m-ai chemat. Și am făcut toate aces-

tea pentru că simt compasiune față de tine și vreau să-ți fac bine, și toc-

mai de aceea și acum vreau să spun anumite lucruri foarte clar, lucruri

pe care nu le vei găsi foarte plăcute, dar care sunt adevărate.

În primul rând, tu spui că ai comis păcatul de neiertat, dar nu

crezi nici măcar ceea ce tu spui. Nu crezi așa ceva. Tu știi foarte bine că

ești o păcătoasă, dar nu crezi nici măcar că ai comis „păcatul de neier-

tat”. Nu ești onestă, nu ești sinceră atunci când afirmi asta. Nici tu nu

crezi așa ceva.

În al doilea rând, este o mândrie, o mândrie nebunească izvo-

râtă dintr-o inimă rea, ceea ce te face să spui că ai comis păcatul de ne-

iertat. Fiind influențată de mândrie, tu te lupți pe jumătate să crezi că

ai săvârșit acest păcat. Dorești, în realitate, să te înalți pe tine. Pretinzi

că acest lucru este ceva neobișnuit, și că este o piedică deosebită care te

ține în calea de a deveni creștină. Da, este, într-un fel, „păcatul de ne-

iertat”. Mândria stă la baza acestei atitudini a ta.

În al treilea rând, trebuie să știi că această mândrie nu te face

în niciun fel mai specială. Nu este nimic neobișnuit la tine față de alți

păcătoși. Chiar dacă ai încerca, este puțin probabil că vei comite păca-

tul de neiertat. Cred că nici măcar nu știi în ce constă.”

„De ce?”, spuse ea dintr-o dată, „nu există un astfel de păcat?”

„Ba da, dar nu știi în ce constă el și, prin urmare, nu știi ce în-

seamnă să îl comiți.

În al patrulea rând, ești una dintre cele mai mândre și mai

auto-neprihănite ființe pe care le-am văzut vreodată. Tu încerci să te

convingi că nu găsești nicio vinovăție în tine pentru lipsa ta de credință,

că ai fi dornică să devii creștină, dacă n-ar exista acel păcat de neiertat


320

pe care încerci, în mândria ta, să crezi că l-ai comis. Tu pretinzi că, de

fapt, nu păcatele tale concrete și pe care le îndrăgești sunt lucrurile care

te împiedică să ajungi la pocăință. O, cu siguranță că tu ești suficient

de bună ca să te pocăiești, și cu siguranță că te-ai pocăi, evident că te-

ai pocăi, dacă n-ar exista acel păcat de neiertat – aceasta este inima ta:

plină de mândrie și auto-neprihănire.

În al cincilea rând, inima ta rea se agață de această idee a pă-

catului de neiertat ca de o scuză pentru a continua în lipsa pocăinței,

pentru a trăi complăcându-te în păcat, în necredință și neascultare

față de Dumnezeu, și asta zi de zi. Scuza ta nu va sta în picioare. Te

transformă într-un om lipsit de sinceritate. Nu păcatul de neiertat este

ceea ce te împiedică să devii creștină, ci răutatea inimii tale, mândria,

vanitatea și lipsa ta de sinceritate. Nu îți voi mai spune nimic de-acum

înainte despre păcatul de neiertat. Dacă ai fi avut o convingere reală și

dreaptă de păcat, n-ai fi făcut niciodată referire la păcatul de neier-

tat.”

La câteva luni după aceasta, ea m-a chemat, aflându-se într-

o stare profundă de tulburare. Dar acum motivul era că ea conștien-

tiza că are o inimă rea, înșelătoare și împietrită, împotrivitoare Legii

lui Dumnezeu. În final s-a pocăit cu adevărat și și-a mărturisit pu-

blic credința. În exersarea credinței, ea n-a mai menționat niciodată

păcatul de neiertat.

Iluminarea conștiinței este un lucru, pe când întristarea în-

șelătoare dintr-o inimă mândră este cu totul altceva. Atunci când

un păcătos are un simțământ drept al stării sale, ca înstrăinat de

Dumnezeul cel sfânt, el nu va fi înclinat să se gândească la păcatul

de neiertat. Prin contrast, convingerile emoționale sunt larg răs-

pândite, dar inutile.


321

37 ALEGEREA

La încheierea slujbei de duminică, am făcut o invitație, așa

cum procedez frecvent, ca orice persoană care nu era membră a bi-

sericii și care trata cu seriozitate chestiunea credinței, să vină să mă

viziteze la mine acasă, la o oră anume. Atunci când am oferit această

invitație, am explicat pe scurt motivele și am îndemnat ca aceia care

încă nu aveau credința, să acorde atenție imediată și sârguincioasă

acestui subiect de importanță monumentală. Printre alte lucruri,

am arătat că dificultățile care sunt întâlnite în mințile unora cu pri-

vire la chestiunile credinței pot fi adesea îndepărtate foarte ușor

când exista deschidere. La momentul rânduit și în seara la care mă

voi referi acum, a venit la mine un tânăr în vârstă de aproape 23 de

ani. Răspunzând invitației mele, mi-a spus direct scopul cu care ve-

nise. El spunea că gândurile i-au fost ocupate de câteva luni cu subi-

ectul religiei și că se simțea destul de nemulțumit de persoana pro-

prie, mai ales în ce privește trăirea lumească. Mi-a mai spus că era


322

pe deplin convins de necesitatea credinței și că ajunsese la o hotă-

râre clară de a nu mai amâna o decizie finală în acest sens. Dar se

poticnise în fața unor doctrine peste care nu putea să treacă. Cu cât

încerca mai mult, cu atât gândurile sale deveneau mai încurcate în

acele idei și, chiar dacă de anumite chestiuni devenise convins, erau

altele pe care nu le înțelegea și care îl nemulțumeau.

„Mă gândeam”, spuse el, „că voi accepta invitația pe care ne-

ați făcut-o pentru astăzi, chiar dacă nu mă aștept să fiu pe deplin sa-

tisfăcut în legătură cu multele lucruri pe care aș avea să vi le spun.”

Părea dispus să vorbească, așa încât m-am gândit că nu este

bine să îl întrerup. A continuat așa, spunând că unele doctrine îl tul-

burau și că n-ar putea să fie vreodată de acord cu mine în anumite

aspecte ale învățăturii. El credea că trebuie să aibă propriul său fel

de a crede, și că avea dreptul să facă asta.

„Da”, am zis eu, „cu condiția să gândești corect, nu în cazul în

care gândești greșit. Dacă un om gândește greșit, atunci este greșit. De

aceea, niciun om nu poate avea dreptul să fie greșit, și să pretindă că

aceasta este calea lui. Dumnezeu îi cheamă pe cei păcătoși să-și aban-

doneze gândurile lor greșite. Gândurile lor sunt greșite, iar El ne spune

că aceste gânduri sunt asemenea omului care le are.”

„Știu asta”, spuse el, „dar când mă refer la felul meu de a înțe-

lege lucrurile, mă refer la predestinare și la toate acele doctrine care

sunt atât de dificil de acceptat, și care îl fac pe om incapabil să facă

orice, așa încât el nu devine decât o simplă mașină. Nu cred în alegere

și nici în predestinare, așa cum este denumită ea. Astfel de lucruri nu

mi-au făcut niciun bine și, după părerea mea, nici nu vor face bine

cuiva. Ele doar creează confuzie și, în ceea ce mă privește, eu nu le cred.

Mi-aș dori ca păstorii să nu le predice vreodată. Nu pot pricepe cum ci-

neva poate să încerce să facă ceva pentru a deveni creștin, dacă crede în


323

lucruri precum alegerea. O astfel de doctrină anulează puterea omului,

după care îl condamnă pentru că nu se folosește de ea.”

Tânărul a continuat în felul acesta vreme de câteva minute,

până când părea că nu mai are nimic de spus. Mi se părea că există o

seriozitate profundă în vorbele lui, dar nu mi se părea că manifesta

vreo preocupare specială legată de starea sa spirituală, așa cum ar fi

trebuit să manifeste un păcătos care avea nevoie de iertarea lui

Dumnezeu. Era evident că era un tip deranjat și confuz, dar n-a spus

niciun cuvânt despre faptul că ar fi fost vrăjmaș lui Dumnezeu sau

că s-ar fi aflat sub mânia Lui, nepregătit să-L întâlnească pe Dum-

nezeu la judecată, sau ca și cum ar fi avut nevoie de împăcarea cu El.

Unele dintre expresiile sale mi-au amintit de o scrisoare anonimă pe

care o primisem cu câteva săptămâni înainte, plângându-se de fap-

tul că predicasem de mai multe ori în decursul câtorva luni pe tema

doctrinei alegerii, scrisoare care conținea unele afirmații greșite.

Dar nu i-am spus despre aceste lucruri. N-am făcut nicio referire la

acea scrisoare în conversația noastră. Cu toate acestea, atunci când

mi-am amintit conținutul ei, am fost mai mult ca sigur că îi înțeleg

felul de gândire al tânărului, ca urmare a felului în care fusese scrisă

acea scrisoare. De aceea, simțeam că am un avantaj în fața lui, lucru

de care el nu era conștient. După ce spusese tot ceea ce părea dispus

să spună, l-am întrebat următorul lucru:

„Câtă vreme a trecut de când ai început să te interesezi de subi-

ectul credinței?”

„Mă gândesc la acest lucru de aproape patru sau cinci luni.”

„Ce anume ți-a atras pentru prima dată atenția la credință?”

„Cred că a fost o predică pe care ați rostit-o, pe tema predesti-

nării.”


324

„Atunci se pare că acea predică a fost utilă la ceva, dacă i-a fă-

cut pe unii oameni să se intereseze de mântuirea lor.”

Tânărul părea foarte confuz când am dat acest răspuns, și a

rămas tăcut pentru o clipă, ca și cum n-ar fi știut ce să spună. Dar,

părând că își adună gândurile, a replicat astfel:

„Am spus eu cumva că predicarea pe tema predestinării nu este

de niciun folos?”

„Nu, n-ai spus exact în felul acesta, dar totuși ai lăsat să se în-

țeleagă asta. Au existat totuși oameni care au spus acest lucru și au și

scris asta și, așa cum tocmai ai afirmat, tu nu ești de acord cu anumite

doctrine în care eu cred. Nu crezi în doctrinele mai dificile, care l-ar face

pe om incapabil să facă ceva, transformându-l într-o simplă mașină.

Am dorit să știu ce anume te-a atras spre credință. Mă bucur să desco-

păr că doctrina predestinării a fost ceea ce ți-a trezit interesul, și asta

după toate celelalte subiecte pe care le-am predicat vreme de mulți ani.

Voi fi încurajat de exemplul tău să mai predic pe tema predestinării.”

„Dar eu nu cred în ea”, spuse el, cu apăsare.

„Sigur, nu trebuie să te necăjești, dacă nu crezi în ea, și n-o să

mai vorbim acum despre asta. Te-ai rugat lui Dumnezeu să te ierte? Te

rogi zilnic?”

„Nu pot spune asta, dar m-am rugat destul de mult. Am citit

Biblia, m-am gândit și am studiat multe lucruri legate de religie.”

„Te-ai rugat astăzi?”

„Nu, nu astăzi.”

„Te aștepți să fii mântuit fără rugăciune?”


325

„Nu, dar nu am o dorință în inima mea să mă rog.”

„Adevărat! Atunci inima ta are nevoie de atenția ta, la fel de

mult pe cât ai studiat doctrina alegerii. Biblia spune că rugăciunea este

o îndatorire, și noi, cei credincioși, o prețuim ca pe un mare privilegiu.

Păcătoși fiind, avem nevoie într-un mod infinit de binecuvântarea lui

Dumnezeu, căci, fără ea, toate încercările noastre de a fi religioși vor fi

lipsite de efect. Nu este de mirare că nu ești împăcat cu Dumnezeu, dacă

nici măcar nu te-ai rugat să primești harul Lui, care să te călăuzească.

Dacă păcătoșii vor să fie îndreptățiți și mântuiți, trebuie să se supună

lui Dumnezeu. Iar cerința Lui este clară: „căutați pe Domnul câtă

vreme se poate găsi, chemați-L, câtă vreme este aproape”. Trebuie să-L

chemi, trebuie să te rogi, dacă vrei să te poți aștepta să primești favoa-

rea Lui.”

„Dar rugăciunile celor răi sunt o urâciune înaintea Domnului”,

zise el.

„Aceasta”, am răspuns eu, „este afirmația ta. Dumnezeu nu a

spus așa ceva. Nu poți găsi o astfel de afirmație în Biblie, așa cum pre-

supun adesea oamenii, chiar dacă pot exista anumite exprimări care

par să semene cu ea. Principala acuzație a Bibliei împotriva păcătoșilor

nu este faptul că ei se roagă cu inimi rele, și că nu se roagă deloc, sau că

rareori fac asta. Despre cei păcătoși se spune că „nimicesc frica de Dum-

nezeu și leapădă rugăciunea” (Iov 15:4, cf. KJV). Dacă te rogi cu o

inimă ca a ta, asta poate fi un păcat, dar este cu siguranță un păcat mai

grav dacă neglijezi complet rugăciunea. Biblia îți poruncește să te rogi,

și dacă încerci să asculți de această poruncă, este evident că nu ești un

om atât de rău pe cât ai fi dacă n-ai încerca deloc. Porunca aceasta se

găsește în Biblie, și va rămâne acolo. Lipsa unei inimi bune nu o anu-

lează, și nici nu poate reprezenta o scuză pentru neascultarea ta. Mai

mult, ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să capeți o inimă mai bună


326

și cu siguranță că ai mai multe motive să te aștepți să primești acel aju-

tor dacă te rogi, decât dacă nu l-ai cere deloc. „Cereți, și vi se va da; că-

utați și veți găsi; bateți, și vi se va deschide” (Matei 7:7). Dacă păcătoșii

vor să fie mântuiți, ei trebuie să fie de acord să urmeze sfaturile lui

Dumnezeu. Tu pui înțelepciunea ta în locul înțelepciunii lui Dumnezeu.

Înțelepciunea Lui te îndeamnă să te rogi. Inima ta rea însă refuză să se

roage. Apoi, inima ta amăgită flutură o scuză pentru ignorarea rugă-

ciunii, care izvorăște din răutatea inimii tale, și care constituie tocmai

cel mai important dintre toate motivele posibile pentru care, parado-

xal, ar trebui să te rogi. Faptul că ai o inimă rea, în loc să fie un motiv

pentru care să nu te rogi, este tocmai motivul pentru care ar trebui să

te rogi cu mai multă sârguință. Dincolo de asta, scuza ta este în ea în-

săși rezultatul mândriei și al neprihănirii de sine. Ești prea mândru și

neprihănit în tine însuți pentru a crede că poți fi auzit, când de fapt nu

există nimic în tine datorită căruia să meriți să fii ascultat. Tu ai vrea

să-ți faci un merit din rugăciunile tale. Un păcătos cercetat trebuie să

fie mai obedient și mai smerit decât un astfel de om. Cel puțin, trebuie

să încerci să-L asculți pe Dumnezeu, nu cum procedezi acum. Nu spun

prin aceasta că ar trebui să te rogi cu o inimă nepocăită, ci spun că, dacă

ai o inimă nepocăită, ar trebui să te rogi tocmai din cauza aceasta. Un

păcat nu poate și nu trebuie să fie adus ca scuză pentru un alt păcat. Ba

mai mult, îți spun că nu te poți aștepta deloc să capeți o inimă mai

bună, dacă nu te vei ruga. Mai mult, tu inversezi ordinea Bibliei și a

bunului simț. Tu ți-ai dori să primești mai întâi darul unei inimi bune

și abia după aceea să-ți dai acordul că ar trebui să o ceri. Biblia îți spune

că tu ești acela care trebuie să ceară mai întâi o inimă bună. Dar tu aș-

tepți să ai o inimă bună, și abia după aceea intenționezi să te rogi pen-

tru ea. Ciudată inconsecvență în mintea unui păcătos! Ceva mai multă

simplitate a ascultării și ceva mai puțină speculație nebunească, ca și

mai puțină mândrie și auto-neprihănire ar fi de departe lucruri mult

mai bune.


327

În ceea ce privește predicarea mea și doctrinele mele, nu este

important să fii sau nu de acord cu mine. Nu eu sunt standardul, și cu

siguranță că nici tu nu ești standardul meu. Nu cer nimănui să gân-

dească la fel ca mine. Dimpotrivă, tot ceea ce cer oamenilor este să fie

de acord cu Biblia. Dacă eu nu predic Evanghelia, dacă ceea ce spun eu

intră în dezacord cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, atunci eu sunt cel

greșit și ar trebui să respingi tot ceea ce îți spun. Și asta indiferent de

ceea ce gândesc eu. Orice ar fi, tu să rămâi alipit de Biblie. Dar mi se

pare ciudat că un bărbat cu ascuțimea minții tale ar trebui să mențio-

neze faptul că este în dezacord cu mine, când, în același timp, viața ta

practică intră atât de mult în dezacord cu Cuvântul lui Dumnezeu, în-

cât nici măcar nu te rogi.”

Tânărul părea că nici nu mai știe ce să spună dar, rătăcind în

gândurile sale pentru o vreme, mi-a răspuns cu o anume îndrăz-

neală:

„Cred că trebuie să mă rog, dar aș vrea să știu adevărul despre

credință înainte de a începe să mă rog.”

„Știi adevărul despre credință, stimate domn. Știi suficient de

multe lucruri ca să fii convins că Dumnezeu îți poruncește să te rogi și

să te folosești de toate mijloacele rânduite de El ca să ajungi la mântu-

ire. De aceea, nu poți aduce scuza ignoranței în această privință. Mai

mult, ai luat-o pe calea greșită către a învăța ceea ce nu știi. Calea Bi-

bliei este aceasta: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cu-

noască dacă învățătura este de la Dumnezeu” (Ioan 7:17). Imediat ce

cunoști un adevăr, trebuie să asculți de el. Aceasta este calea prin care

vei învăța și celelalte adevăruri. Aceasta este calea pe care orice păcătos

de pe pământ trebuie să o practice, dacă vrea să ajungă să câștige ceva

de pe urma credinței. Ce folos i-ar fi cuiva să învețe multe adevăruri,

dacă n-ar acționa pe baza adevărurilor pe care le cunoaște deja? O viață


328

trăită în felul acesta este necesară, este indispensabilă în religia adevă-

rată. Adevărul ajunge să fie cunoscut practicând lucrurile pe care deja

le cunoști, căci nu există nicio altă cale. Lecțiile pe care trăirea adevă-

rului cunoscut ni le oferă sunt cele mai bune lecții și, de multe ori, ceea

ce avem de învățat doar pe acea cale reprezintă o condiție necesară pen-

tru a trece la învățarea lucrurilor mai profunde în următoarea etapă.

Tu ai vrea să știi tot adevărul despre religie înainte de a începe să o

practici. Ceea ce tu ceri este un lucru imposibil. Religia nu se preocupă

doar cu mintea ta, ci și cu conștiința, cu inima, cu obiceiurile, cu pur-

tarea ta, cu mândria, cu deșertăciunea, cu dragostea de lume și, mai

presus de orice, cu auto-neprihănirea ta. Dacă nu îți propui să-ți supui

conștiința în ascultare față de adevărul Scripturii, ca și inima și obice-

iurile tale, ai putea la fel de bine să crezi că poți să înțelegi totul despre

muzică fără urechile tale, totul despre frumusețe fără ochii tăi, sau to-

tul despre sensibilitate fără a te folosi de inima ta. Nu vei putea nicio-

dată să înțelegi semnificația deplină a poruncilor și lucrurilor divine

până când nu îți vei propune să asculți de ele. Nu vei înțelege niciodată

sensul deplin al promisiunilor divine, până când nu ți le vei însuși ca

fiind ale tale. „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (Psalmii 34:8).

Practica îți va da lumină, și încă o lumină de care nu te poți dispensa,

atunci când îți propui să înțelegi și alte lucruri. Dar pentru că n-ai în-

cercat să practici adevărul pe care îl înțelegi, nu trebuie să te mire că

mintea ta este cu atât mai încurcată, așa cum spuneai ceva mai de-

vreme. Percepția ta nu este corectă. Ai fost neascultător, n-ai renunțat

la lume, nu ți-ai dedicat inima lui Dumnezeu, n-ai venit la pocăință, n-

ai alergat la Hristos, care să te mântuiască de condamnarea Legii lui

Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu te-a scos din încărcătura aceasta și

nu ți-a dat pacea. Ai studiat religia, dar te-ai poticnit în păcat. Știi că

ești păcătos și știi că trebuie să te pocăiești și să alergi la Hristosul care

ți s-a oferit.”

„Dar”, spuse el, „dacă nu sunt predestinat la mântuire, toate

încercările mele nu-mi vor face niciun bine.”


329

„Cu adevărat! Dar e ciudat să spui tocmai tu asta! Tocmai ce ai

spus că nu crezi în predestinare și am încercat să te conving să o lași

deoparte. Tu spuneai că ai propria ta manieră de a gândi, și că nu crezi

în doctrinele acelea dificile, care-l fac pe om incapabil de orice lucru,

care-l transformă într-o mașină. Iar acum, când încerc să te conving să

faci ceva, așa cum și Dumnezeu te cheamă și cum chiar felul tău de a

gândi te îndeamnă, e foarte ciudat că aduci în față doctrina predesti-

nării ca pe o scuză pentru neascultarea ta! Tu spui că, dacă nu ești pre-

destinat, încercarea ta de a te pocăi nu îți va face niciun bine!”

Părea la acest moment foarte confuz și rușinat. A rămas în

totalitate tăcut și l-am lăsat în această tăcere cât de mult am consi-

derat de cuviință, cu toată politețea. Apoi i-am spus cu blândețe și

foarte mare atenție:

„Este evident, dragul meu prieten, că nu te interesează niciun

sistem al credinței sau practicii. Nu știi dacă să crezi în predestinare

sau nu. Gândurile tale sunt confuze și contradictorii, dar mă bucur că

ai venit aici în seara aceasta. Îmi pare rău de confuzia pe care o trăiești,

dar poți să ieși din ea. Te sfătuiesc să lași pentru moment deoparte doc-

trina predestinării, dacă poți. Ai lucruri mult mai importante de stu-

diat acum. Dacă mintea ta va fi mulțumită să părăsească doctrina pre-

destinării cu totul pentru moment, și să se împace cu Dumnezeu, vei fi

cu mult mai înțelept. Sper că o vei scoate din gândurile tale și că Îl vei

căuta pe Dumnezeu cu toată inima. Doctrina aceasta este una dintre

tainele adânci ale lui Dumnezeu, și probabil că nu-ți vei clarifica ideile

tale asupra acestui subiect, până când nu vei deveni un pocăit sincer de

păcatele tale.

Eu cred că Biblia prezintă această doctrină a predestinării doar

pentru trei scopuri.


330

În primul rând, ca să îi învețe pe oameni despre caracterul lui

Dumnezeu, despre măreția Lui, despre înțelepciunea Lui, despre faptul

că le este imposibil să-L înțeleagă în totalitate, și astfel să-i conducă pe

oameni să-I aducă cinstea care I se cuvine. Dacă această doctrină este

profundă și tainică, așa este și Dumnezeu. Oricine crede în existența lui

Dumnezeu, crede într-o taină infinită. Și întrucât în El însuși este un

astfel de mister, trebuie să ne așteptăm să vedem taine și în planurile și

providența Sa, și să nu ne apucăm să disputăm lucrurile Lui, atunci

când ar trebui să ne închinăm și să ne plecăm înaintea Lui, plini de ui-

mire în fața acestei măreții extraordinare.

Cel de-al doilea scop este să înfrâneze îndrăzneala celor răi.

Dumnezeu a vrut ca cei răi să știe că nu-L pot depăși cu ceva, în ciuda

răutății lor, și că nici măcar nu pot păcătui așa încât să Îl impresioneze.

„Omul Te laudă chiar și în mânia lui, când Te îmbraci cu toată urgia

Ta” (Psalmii 76:10). El îi face pe aceștia să cunoască că sfatul Său veș-

nic este mai puternic decât răutatea lor. Dacă ei vor păcătui, El îi duce

dincolo de acea perdea care acoperă maiestatea Sa veșnică și îi face să

știe că planurile Sale veșnice nu pot fi dejucate de răutatea omului sau

a diavolilor. El îi cunoaște, iar planurile lui Dumnezeu îi prind ca într-

o plasă. El și-a agățat cârligul de nasul și de gura lor, iar dacă ei vor

păcătui, răutatea lor se va întoarce împotriva lor înșiși. Vor ajunge

într-o situație când Dumnezeu va stăpâni peste ei toți în gloria Lui și

toată neascultarea și împietrirea inimii lor va zdrobi propriile lor sco-

puri și va aduce judecata dreaptă asupra lor. Un exemplu clar al acestei

aplicări serioase a doctrinei despre care vorbim îl vedem atunci când

apostolul se referă la cei care Îl crucificaseră pe Hristos: „pe Omul

acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât și după știința mai

dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna

celor fărădelege” (Faptele Apostolilor 2:23). Mâinile „celor fărădelege”

n-au făcut altceva decât să împlinească planul Lui mai dinainte stabi-

lit. Și planul era ca răutatea să fie a lor. Această doctrină arată celor


331

răi că există un plan dincolo de ticăloșia lor, că nu-L pot lua prin sur-

prindere pe Dumnezeu, că sunt înconjurați din orice parte de acest plan

și de predestinarea Celui veșnic.

Cel de-al treilea și principalul scop al acestei doctrine este, după

părerea mea, să aducă mângâiere copiilor lui Dumnezeu. Marea încer-

care în viața de credință este testarea inimii. Avem păcate, slăbiciuni

și ispite, care tind să ne producă descurajări îngrozitoare. Păcatul ne

atrage atât de ușor! Suntem atât de repede înclinați să rătăcim de la

Dumnezeu. Sfințenia este ca un drum care duce mereu în sus. Picioarele

noastre se poticnesc adesea pe calea pelerinajului nostru, iar lacrimile

de amărăciune își fac loc în ochii noștri, gândindu-ne că niște ființe

atât de slabe, atât de ispitite și atât de pline de greșeli n-ar putea s-

ajungă vreodată în cer. Diavolii ne ispitesc la rândul lor. Lumea își pre-

zintă atracțiile ei amăgitoare și periculoase. Ce ar putea să ne mângâie

și să ne înveselească inimile când acestea se prăbușesc în interiorul nos-

tru? Unde să alergăm după mângâiere, când inimile noastre sânge-

rează, când păcatele noastre sunt atât de multe, când înaintarea noas-

tră în sfințenie este atât de înceată, când lumina pare că dispare, și

când întunericul miezului de noapte atât de impenetrabil se așterne

peste sufletele noastre sărmane și neajutorate? Cu adevărat, nu putem

să intrăm în sanctuarul lui Dumnezeu, să deschidem cartea celor șapte

peceți și să ne citim numele scrise în ea cu degetul celui veșnic. Dar pu-

tem să știm că există o astfel de carte acolo și că degetul Tatălui nostru

a scris acolo hotărârile Sale veșnice, toate fiind asigurate de împlinirea

finală, fiind atât de sigure pe cât este tronul Său cel veșnic. Atunci când

descoperim la noi înșine, în mijlocul luptelor înlăcrimate, până și cele

mai firave semne ale sfințeniei, știm că Dumnezeu a început în noi lu-

crarea Sa, o lucrare pe care a plănuit-o dinainte de apariția lumii, și

știm că Acela care „a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi

până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6), punând astfel în practică

planul Său veșnic. Așa cum știm că facem parte din familia lui Dumne-


332

zeu, tot așa știm că suntem aleși de Dumnezeu. Știm că sfințenia noas-

tră este lucrarea Lui, o lucrare pe care a plănuit-o de la început. Dacă

El ar fi plănuit-o atunci când a început-o, am avea motive întemeiate

să ne temem ca nu cumva un alt impuls să Îl determine să abandoneze

această lucrare. Dar atunci când știm că ea face parte din planul veșnic

al lui Dumnezeu, nefiind o lucrare secundară sau un episod izolat, un

interludiu sau o paranteză momentană neplănuită de El, atunci sun-

tem asigurați că Dumnezeu nu ne va părăsi. Pe cât este de profundă de-

pravarea firii noastre și pe cât sunt de răi vrăjmașii noștri, noi ne bu-

curăm totuși în siguranța că Dumnezeu ne va duce până la final victo-

rioși, iar scopul alegerii Sale va rămâne în picioare. Ne place să vedem

mântuirea noastră cuprinsă în planul veșnic al lui Dumnezeu și știm că

ea este acolo, că suntem copiii Lui prin credința în Hristos Isus. Nu pu-

tem citi planurile Sale tainice, dar putem vedea lucrarea Lui spirituală

în noi. Cunoaștem planul Lui prin dovezile pe care le vedem în lucrarea

Lui, iar atunci suntem bucuroși și încurajați în mijlocul încercărilor

noastre de ideea că Dumnezeu nu ne va abandona, pentru că El nu

abandonează planul veșnic pe care, în înțelepciunea Sa, l-a creat dina-

inte de întemeierea lumii. „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui

Dumnezeu?” (Romani 8:33). El a scris numele aleșilor Lui în cartea Sa

înainte ca ei să fi vărsat o lacrimă, înainte chiar ca diavolul să fi existat

pentru a-i ispiti.

Dacă vei cerceta ordinea Scripturilor, vei descoperi că ele nicio-

dată nu încep cu predestinarea. Predestinarea vine după aceea. Ele nu

o prezintă minții unui păcătos de la început. Fără îndoială, ar părea

chiar că Scripturile o evită. După părerea mea, un păcătos ar trebui de

asemenea să o evite, pentru că el trebuie să urmeze maniera de lucru a

Bibliei, și pentru că predestinarea nu conține nimic în ea însăși, care ar

putea să interfereze cu îndatoririle simple și practice ale creștinismu-

lui. Dacă păcătosul ar părăsi calea responsabilităților sale, ameste-

cându-se în ceea ce Dumnezeu intenționează legat de destinul lui, el va

fi dispus să se poticnească de la bun început și să nu facă niciodată


333

vreun pas sigur sau satisfăcător pe calea uceniciei adevărate. Privește

cum este prezentat adevărul în ordine în Epistola către Romani, cea

mai ordonată, mai metodică și demonstrativă dintre toate scrierile sa-

cre. Pavel vorbește la început despre păcat, cădere, Lege, legământ,

Hristos, pocăință, justificarea prin credință, ispășire, sfințenie, nă-

dejde, Duhul Sfânt, depravare, înviere și, după toate acestea, abia la

capitolul 8 menționează pentru prima dată doctrina predestinării. El

o prezintă apoi spre mângâierea și încurajarea credincioșilor, dar nu o

adresează celor necredincioși. Mângâierea se găsește în asta: dacă oa-

menii au un dram de sfințenie în ei, pot ști că numele lor sunt în cartea

veșnică a lui Dumnezeu, că El a început să facă pentru ei ceea ce și-a

propus să facă din toată veșnicia, și că sunt la fel de siguri de asta pe

cât este El de neschimbător. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai di-

nainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său,

pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe

care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a che-

mat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihă-

niți, i-a și proslăvit” (Romani 8:29-30). Nici măcar un singur lucru nu

este lăsat deoparte. Întreg lanțul este încheiat, și duce la slavă. „Dacă

Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani

8:31-32). Iată cum îi mângâie apostolul pe credincioși prin a-i face să

cunoască că mântuirea lor are de-a face în întregime cu un plan, cu un

scop și cu providența lui Dumnezeu, înainte ca ei să se fi născut. Iar

aceasta nu este o poveste care să ne fie de folos doar în perioadele de

incertitudini sau fluctuații, ci trece dincolo de timp, căci ea este așter-

nută în cartea lui Dumnezeu înainte de existența timpului. De aceea,

oricât s-ar agita lumea întreagă și câte secole ar trece peste istoria lu-

mii, nimic nu poate să se atingă de planul lui Dumnezeu. Poți găsi ace-

lași lucru și în alte epistole. Te implor să observi cât de uniform este re-

latată doctrina predestinării spre mângâierea și confirmarea creștini-

lor, spre bucuria credincioșilor prinși în vâltoarea luptei spirituale, în-


334

cercând să biruiască asupra păcatului. Ea nu este predicată spre călă-

uzirea păcătoșilor cărora le lipsește pocăința. De aceea, te implor, nu te

amesteca peste planurile veșnice ale lui Dumnezeu.”

Tânărul meu prieten a ascultat toate acestea cu mare aten-

ție. Din când în când, mai punea câte o întrebare, care nu este nece-

sar să fie relatată aici, și credeam că părea înclinat să urmeze sfatul

meu. Când am încheiat tot ce doream să-i spun, a replicat într-o mo-

dalitate gânditoare:

„Cu adevărat am căpătat o inimă ciudată! Nu știu ce să cred.

Ce să fac, dacă trebuie să dau la o parte predestinarea lui Dumnezeu?”

„Tocmai ce ți-am spus”, am replicat eu. „Trebuie să asculți de

Evanghelie, să te lepezi de tine însuți, să-ți iei crucea și să-L urmezi pe

Hristos. Caută-L pe Dumnezeu și slujește-L din toată inima. Aceasta

este chemarea Evangheliei, și este adresată păcătoșilor. Dumnezeu le

trimite un mesaj de pace și iertare din cer – o ofertă a vieții veșnice. Me-

sajul ei îi asigură de bunăvoința lui Dumnezeu, de ispășirea făcută pen-

tru păcătoși, oferită pe deplin și fără plată, și spune bun venit tuturor

celor care o doresc. Doar trebuie să primești mesajul, și îți vei asigura

favoarea Lui; trebuie doar să fii de acord cu Dumnezeu, pe baza condi-

țiilor pe care El ți le propune în Hristos. Astfel, El va face pace cu tine.

El te cheamă la această credință în sângele ispășirii, iar dacă vei crede

în El și îi vei încredința sufletul tău, El îți va da dragostea Lui, vei avea

pecetea și promisiunea adevărată care se găsește în Dumnezeu, și vei fi

ajutat pe calea ta până când vei ajunge în cer. Duhul Sfânt te va ajuta.

Mânia divină nu te va mai ajunge niciodată. Vei fi un copil al lui Dum-

nezeu, înfiat, iubit și îndrăgit. Vei avea întreaga siguranță pe care ți-o

poate da puterea lui Dumnezeu, și te vei bucura de zâmbetele pe care El

le îndreaptă către copiii Lui. Iată chemarea Evangheliei care îți este

adresată. Aceasta este responsabilitatea ta – să o primești. Ai putea să

nu înțelegi bine planul lui Dumnezeu, hotărârile Sale veșnice, dar nu


335

poți greși în a înțelege responsabilitatea ta de a asculta de Evanghelie.

Dacă planurile lui Dumnezeu nu sunt suficient de clare, chemarea lui

Dumnezeu este clară. Și, de aceea, sper că vei lua aminte la această che-

mare și nu te vei amesteca peste lucrurile lui Dumnezeu, până când vei

ajunge la momentul potrivit ca să le analizezi. Dacă vei proceda astfel,

vei fi cel mai fericit. Dacă nu, mintea ta nebună, prin ispitire, va conti-

nua să alerge prin subiectul predestinării, apoi va trece la alte învăță-

turi grele, care nu vor face altceva decât să te obosească, până când vei

descoperi, în mod practic, că ai ratat punctul de plecare. Amintește-ți

unde ai ajuns deja după toate încercările pe care le-ai avut până acum.

Atâta vreme cât neglijezi chemarea Evangheliei și vei trata drept secun-

dară chemarea ei, nu vei face altceva decât să plonjezi tot mai adânc în

lucrurile complicate pe care nu le vei putea niciodată înțelege. Lasă-L

pe Dumnezeu să își ducă înainte lucrurile sale tainice. Tu doar trebuie

să auzi tunetul Lui și să tremuri. N-ai cum să-l folosești. N-a fost făcut

pentru o mână ca a ta. Lasă deoparte capriciozitatea minții tale, și fo-

losește-ți conștiința. Lasă tainele învățăturii, și împlinește responsabi-

litățile tale. Hotărârile și planurile lui Dumnezeu sunt regulile pentru

propriile Sale acțiuni, nu pentru ale tale. Vreau să sper că te voi vedea

din nou și voi vedea inima ta hotărâtă să facă ceea ce Dumnezeu îți po-

runcește. Lasă-L pe El să-și facă lucrarea, pe care a hotărât-o pentru

Sine. Doar fii suficient de înțelept să-ți vezi de treaba ta, și să-L lași pe

Dumnezeu să-și vadă de treaba Lui.”

Apoi tânărul a plecat. M-am simțit destul de convins că îmi

va urma sfatul. În următoarea seară de duminică a venit din nou să

discutăm. Mai erau alte zece persoane prezente. Am conversat cu fi-

ecare dintre ele pentru câteva minute, începând cu persoana care se

afla cel mai departe de el, astfel ca el să poată fi influențat de gându-

rile acestora și de adevărurile lui Dumnezeu, pe care aveam să le

spun spre călăuzirea lor. Mă gândeam că nimic nu putea fi mai bine

adaptat pentru a-i face bine decât ceea ce a fost spus de către unele

dintre aceste persoane. Unul dintre cei aflați acolo a vorbit despre


336

bunătatea minunată a lui Dumnezeu manifestată față de el, în de-

cursul întregii vieți, și a deplâns faptul că mulți ani nu făcuse al-

tceva decât să abuzeze această bunătate, uitând de Dumnezeu. Se

mira că Dumnezeu a păstrat viața unui astfel de păcătos nevrednic.

Un altul a spus că inima îi era lipsită de dragoste față de Dumnezeu.

Nu putea să-și facă inima să simtă dragoste pentru El. Încercase, și

chiar dacă știa că este un păcătos, cu adevărat condamnat de către

Legea lui Dumnezeu și invitat la harul lui Dumnezeu în Hristos, to-

tuși, inima lui ticăloasă nu voia să se lase zdrobită de avertismentele

îngrozitoare ale lui Dumnezeu, nici înmuiată de dragostea Lui uimi-

toare. Un altul a spus că toate încercările sale de a căpăta credința

fuseseră în zadar, că rugăciunile sale și hotărârile sale eșuaseră cu

totul, că împotrivirea inimii sale față de Dumnezeu i se părea că

crește, până când a fost făcut să vadă că există o singură speranță

pentru el, că Dumnezeu promisese să-i mântuiască pe păcătoșii care

aveau să-și pună încrederea totală în Hristos. Așadar, acea persoană

tocmai își pusese credința în acea promisiune și nu mai era nici tul-

burat și nici chinuit. Inima lui avea pace acum. Privea la Isus Hristos

spre mântuirea lui și Îl binecuvânta pe Dumnezeu că Duhul Sfânt îl

condusese la această pace. N-ar mai fi mers înapoi în lume indife-

rent ce i-ar fi oferit aceasta. Un altul a spus că se temea de mânia lui

Dumnezeu. Știa că o merita. Se temea că nu mai exista îndurare pen-

tru el. Era în stare să dea toată lumea, dacă ar fi fost a lui, pentru a

deveni cel mai mărunt și mai neînsemnat creștin.

Pe măsură ce tânărul a ascultat aceste discuții și replici, a de-

venit foarte agitat. Își schimba adesea poziția pe scaun. O imagine

de nerăbdare se vedea pe fața lui. Ochii îi jucau constant. Pe obrajii

lui părea că se ivește un nor. Înainte să îi vorbesc, m-am hotărât să

nu-i permit să rostească niciun fel de batjocuri la adresa doctrinei

alegerii în urechile celor care erau prezenți. L-am întrebat dacă ac-

ceptase propunerea pe care Dumnezeu o face păcătoșilor, de a-i


337

salva prin har, prin Isus Hristos. El a răspuns, cu un ton abrupt care

ne-a surprins pe noi toți:

„Dacă Dumnezeu predestinează totul, nu pot să înțeleg de ce

mai suntem noi condamnați pentru păcat.”

„Sfântul Pavel”, am zis eu, într-o modalitate serioasă și cu o

cadență rară în vorbire, „a dat un răspuns la aceasta, și nu am niciun

altul pe care să ți-l dau. Atunci când cineva l-a întrebat „Atunci de ce

mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”, Pavel a răspuns

„Dar, mai de grabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui

Dumnezeu?” (Romani 9:19-20).”

Fără a-i mai acorda timp pentru a răspunde, m-am adresat

următoarei persoane. Lui nu i-am mai spus nimic. După rugăciune,

i-am urat noapte bună la ușă, asigurându-mă că va pleca acasă

odată cu ceilalți, fără a-i mai oferi oportunitatea de a vorbi cu mine.

Peste încă două seri, a venit iarăși să mă vadă. S-a scuzat că

a venit atât de devreme, dar nu putea aștepta până duminică, ci do-

rea să mă vadă. A început imediat să vorbească despre alegere. Spu-

nea că încercase, dar nu putea să-și scoată ideea din cap. Credea că

diavolul i-o băgase în minte, căci avea să-și aducă aminte de ea în

rugăciune, la citirea Bibliei și în tot ce încerca să facă. Spunea că pur

și simplu nu putea să își îndrepte mintea în altă parte, și dorea să-

mi spună ce se întâmplă cu gândurile sale, și să vadă dacă aș putea

să îl ajut cu ceva. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că el

credea în predestinare, dar că aceste lucruri îl tulburau. Nu putea să

împace predestinarea cu voința liberă. El se gândea că, dacă era să

fie mântuit, atunci era inevitabil acest lucru, dacă nu, nu putea să

facă nimic. Uneori se gândea că doctrina aceasta era descurajatoare

și credea că este opusă naturii lui Dumnezeu, întrucât Îl portretiza

ca pe un Stăpân dur. Alteori, se simțea tulburat în sine. Așadar, era


338

tulburat, fără pace și adesea chinuit de frică, gândindu-se că ar pu-

tea să ajungă să nu capete credința vreodată. Voia să îi spun care era

problema și ce trebuia să facă sau la ce trebuia să se gândească, așa

încât să-și explice această doctrină a alegerii. După ce a spus tot ce a

dorit, i-am replicat în felul următor:

„Mă bucur să te văd din nou. Mulțumesc că ai venit să mă vezi.

Îmi pare rău să te găsesc într-o stare atât de necăjită și sunt cu totul

dornic să-ți spun tot ceea ce știu despre doctrina care te necăjește. Dar,

înainte de a intra în subiect, vreau să-ți spun din nou că, probabil, nu

voi putea să te mulțumesc întru totul. Pot să te scot din anumite erori

ale tale, dar nu te pot satisface pe deplin.”

„De ce nu?”, spuse el nerăbdător.

„Pur și simplu pentru că tu nu ești mulțumit cu Dumnezeu. Tu

ești împotrivitor Lui. Aici stă întreaga ta problemă. Ideea suveranității

Sale veșnice îți sună clar în minte, în gândire, dar ție îți displace această

învățătură tocmai pentru că inima ta nu-L place pe Dumnezeu. Gândi-

rea ta poate fi greșită în multe lucruri, dar inima ta este greșită în totul.

Ai nevoie de o inimă nouă. Dacă ai fi cu adevărat împăcat cu Dumne-

zeu, ai fi împăcat cu ideea de predestinare, nu așa cum ai prezentat-o

tu greșit, ci așa cum este ea în adevăr. Vreau să-ți amintești ce ți-am

spus mai dinainte, anume că după tot ce-ai studiat, după toate între-

bările și luptele pe care le-ai dus în legătură cu hotărârile veșnice ale lui

Dumnezeu, vei fi obligat să ajungi în final la chemarea divină cu care

ar fi trebuit să începi, o chemare care îți poruncește să te pocăiești, care

te îndeamnă și-ți spune bun venit la acea mântuire deplină și fără

plată pe care Dumnezeu ți-a oferit-o. Dă-mi voie să-ți spun o întâm-

plare. Cu puțin timp în urmă, un păstor pe care îl cunoști a predicat în

orașul New York, vorbind despre suveranitatea lui Dumnezeu, moment

în care o femeie cu o educație deosebită și o gândire clară a venit la el și

i-a mulțumit foarte călduros pentru acea predică. „O, domnule”, spuse


339

ea, „mi-a făcut atât de mult bine. Toată viața mea am fost tulburată

de doctrina alegerii. Am studiat-o vreme de peste 20 de ani, dar în za-

dar. Însă acum știu care era problema, anume că eu nu fusesem nicio-

dată gata să-L las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”. Atunci când ești cu

totul gata să-L lași pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, alegerea nu te va

mai tulbura în niciun fel.

Aș vrea să-ți amintesc că nu-ți predic predestinarea în seara

aceasta pentru că așa aș vrea, ci pentru că nu ai nevoie de asta, fiindcă

că nu poți fi convins de nimic din ceea ce ți-am spus să nu te amesteci

de lucrurile pe care nu le poți înțelege, ci să iei aminte la chemarea clară

și practică din partea lui Dumnezeu. Aș putea să-ți corectez unele din-

tre erorile tale, dar nu pot face o minte carnală, care este în stare de

vrăjmășie cu Dumnezeu, să fie satisfăcută de predestinarea veșnică a

lui Dumnezeu și chiar de Dumnezeu însuși.”

„Vă asigur”, spuse el, „că am încercat să renunț la analiza

acestui subiect, dar nu pot. Sunt foarte nerăbdător să mă ajutați să re-

zolv aceste dificultăți, dacă puteți. Cel puțin, spuneți-mi ce gândiți des-

pre lucrurile pe care le-am menționat atunci când am venit.”

„Atunci ascultă-mă,” am spus eu, „și voi încerca să fiu pe cât

de scurt se poate.

În primul rând, aș vrea să-ți spun că doctrina predestinării nu

este a mea. Este a lui Dumnezeu. El a așezat-o în cartea Sa sfântă, și

nici tu, nici eu nu putem să o scoatem de acolo. El a pus-o acolo, pentru

că a dorit ca ea să fie acolo și, orice ar spune sau ar gândi oamenii des-

pre utilitatea ei, Dumnezeu n-are nevoie de învățăturile noastre. El nu

va primi criticile oamenilor. El va râde de argumentele lor. Termeni

precum alegere și predestinare se găsesc în Biblie. Și au un sens anume.


340

Noi suntem obligați să știm ce semnificație au aceste cuvinte și să în-

drăgim sensul lor. Doctrina se găsește în Biblie. Predestinarea și Cuvân-

tul lui Dumnezeu rămân împreună în picioare sau cad împreună.

Predestinarea este scopul veșnic al lui Dumnezeu în stăpânirea

universului Său. Și tocmai în felul acesta stăpânește El peste univers.

Dacă vreun om este mulțumit sau nu de felul în care Dumnezeu stăpâ-

nește, asta nu contează. Nu pot înțelege de ce omul ar trebui să mani-

feste vreo nemulțumire legată de predeterminarea din partea lui Dum-

nezeu a acțiunilor Sale. Planul Său mai dinainte este doar planul veșnic

al stăpânirii Sale, este doar planul Său.

Hotărârile lui Dumnezeu sunt acele reguli care se aplică și vi-

zează acțiunile Sale, nu pe ale noastre. Ele reprezintă planurile Sale în-

țelepte, veșnice și neschimbătoare, potrivite cu ceea ce El alege să facă.

Dacă El n-ar fi avut astfel de planuri, n-ar fi putut fi un Dumnezeu în-

țelept. Ar fi acționat în funcție de impulsuri și n-ar fi știut scopul pen-

tru care a făcut lumea, și care ar fi fost rezultatul? Dacă El și-ar fi alcă-

tuit planurile sau le-ar fi schimbat în funcție de circumstanțe, atunci

ar fi fost un Dumnezeu schimbător, iar demnitatea Sa divină ar fi fost

năruită și, alături de ea, toată siguranța universului. Asta, pentru că

El ar putea să se schimbe din nou și ce s-ar alege de lumea aceasta, sau

în ce s-ar transforma El? Nimeni n-ar putea să-și închipuie. În ceea ce

privește stăpânirea lumii, nu te privește pe tine dacă El își face planul

pentru această zi de lucru în fiecare dimineață, sau dacă l-a alcătuit

din veșnicie. Trebuie să aibă un plan înainte de a acționa, altfel El ar fi

cea mai puțin inteligentă dintre toate ființele universului! Până când

El acționează, tu nu știi nimic despre planurile Sale, despre predestina-

rea Sa. De aceea, în ceea ce privește planul sau aplicarea lui, nu te pri-

vește pe tine dacă El predestinează moment după moment, sau dacă a

predestinat totul pentru întreaga veșnicie. Hotărârile Sale nu sunt legi

pentru creaturile Sale, ci reguli pentru Sine. Ele nu sunt porunci care să


341

adreseze voința omului, care să ceară ascultare sau să aducă convin-

gere cu ele. Ele sunt doar scopurile Sale înțelepte, sfinte și veșnice, prin

care El a stabilit dinainte ce anume va face și cum va împlini ceea ce se

găsește în planul Lui. Ar putea să nu-ți placă metoda prin care El face

soarele să ardă, oceanul să facă valuri sau stelele să nu mai strălu-

cească, prin care a zguduit pământul în cutremure, prin care dirijează

furtunile și aduce brațul morții ciumei, sau prin care îi conduce pe în-

geri și pe oameni. Dar El are un plan propriu, pe care l-a cântărit bine,

și pentru care nu ți-a cerut sfatul. De aceea, ai face bine să te oprești

pentru o clipă, înainte de a te avânta în mai multe critici asupra „Celui

Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt”

(Isaia 57:15). Doar hotărăște-te să-L lași pe Dumnezeu să fie Dumne-

zeu.”

„Vreți să spuneți”, zise el, „că hotărârile lui Dumnezeu afec-

tează doar acțiunile Lui? Nu ne afectează și pe noi?”

„Ceea ce vreau să spun este că ele sunt reguli pentru acțiunile

Sale, și nu ne privesc pe noi în mod direct. Cum pot să ne privească pe

noi? Ele nici măcar nu ne sunt cunoscute. Ele sunt scopurile Sale tainice,

încuiate în gândirea Sa și nefăcute cunoscute nici măcar unui înger din

ceruri, până când El alege să le descopere. Un scop tainic din mintea

mea nu te poate afecta pe tine. Tu nu poți vedea acel scop, nu-l poți

simți, nu-l poți auzi și nu poți ști nimic despre el. Nu te poate afecta. Ai

putea să crezi că am un astfel de scop sau plan, și gândul acela să te

afecteze, dar asta este totul. Tot așa se aplică lucrurile și în privința

predestinării de către Dumnezeu. Ea nu privește pe nimeni altcineva.

Nimeni nu o simte. Nu încape în mintea vreunui om, nici în inima

cuiva, și nu privește pe nimeni ce hotărăște Dumnezeu, până în momen-

tul în care Dumnezeu găsește plăcere să acționeze în baza ei, și să o ducă

la îndeplinire. Doar punerea în aplicare a planului lui Dumnezeu este

ceea ce ne afectează pe noi. Doar stăpânirea de către Dumnezeu a uni-

versului, și doar această stăpânire, este ceea ce e resimțit de către noi și


342

care ne influențează. De aceea, dacă ai putea să te plângi de ceva, tre-

buie să-ți schimbi lucrul de care te plângi. Te poți plânge de felul în care

Dumnezeu stăpânește această lume și de providența Lui, dar nu de

acele planuri tainice, despre care nu știi nimic și care nu te privesc vre-

odată în niciun fel.”

„Hmmm”, zise el, „acest lucru mi se pare destul de nou. Nu m-

am gândit niciodată în felul acesta. Dar, dacă v-am înțeles bine, noi n-

avem nimic de-a face cu planurile lui Dumnezeu.”

„Nimeni nu ți-a spus vreodată că am avea de-a face ceva cu ele,

decât să primim faptul că Dumnezeu are de-a face cu ele și le pune în

aplicare. Sunt sigur că am încercat, din răsputeri, să te conving să nu te

amesteci în aceste planuri, ci să asculți de chemarea Evangheliei, și să-

L lași pe Dumnezeu să se ocupe de planurile Sale.”

„Dar cum împăcați”, spuse el, „predestinarea și liberul arbi-

tru?”

„Nu încerc niciodată să fac acest lucru, și asta din cel mai bun

dintre toate motivele – cele două nu au nevoie să fie împăcate. Ele nu se

împotrivesc una celeilalte. Dacă tu ai vrea să le pui în opoziție, în cu-

rând eu le voi împăca. Lucrurile au nevoie să fie reconciliate doar când

se află în conflict. Aici însă avem doar două propoziții. În prima, Dum-

nezeu rânduiește mai dinainte tot ceea ce urmează să aibă loc. În cea

de-a doua, omul este un agent liber. Niciuna dintre aceste propoziții nu

o contrazice pe cealaltă. Dacă ar fi făcut-o, una sau amândouă ar fi

false, și ar trebui să o abandonăm pe cea care este falsă. Dar nu există

între ele niciun pic de conflict sau lipsă de consecvență. Te provoc să de-

monstrezi în ce fel se află în conflict. Eu știu că oamenii au spus că

Dumnezeu nu poate să hotărască și omul să fie liber în același timp, dar

cei ce au spus aceste lucruri nu au dovedit niciodată în ce fel ar fi ade-


343

vărat, și niciodată nu vor reuși asta. Ei nu au arătat niciodată exis-

tența vreunei inconsecvențe între alegere și liberul arbitru. În învăță-

tura bisericii noastre, care explică felul în care înțelegem Biblia, avem

un capitol, denumit „Despre hotărârile lui Dumnezeu”, și un altul de-

numit „Despre liberul arbitru”. Unul afirmă că „Dumnezeu, din veșni-

cie, a rânduit în mod neschimbător toate lucrurile care au să se întâm-

ple”. Celălalt afirmă că „Dumnezeu i-a dat omului voința însoțită de

libertatea naturală, așa încât el nu este nici forțat și nici determinat să

facă bine sau rău prin nicio necesitate absolută a naturii”. Dumnezeu

a rânduit mai dinainte ca omul să fie un agent liber, și el este așa. Ho-

tărârea veșnică a lui Dumnezeu a asigurat libertatea sa de voință.

Dumnezeu a predestinat libertatea voinței omenești. Astfel, omul este

liber când păcătuiește și este liber când se pocăiește de păcat. El este li-

ber când Îl urăște pe Dumnezeu și este liber când Îl iubește pe Dumne-

zeu; este liber când ignoră măreața mântuire, și liber când Îl caută pe

Dumnezeu din toată inima. Robia lui în păcat este o robie a voinței. Și

totuși, este adevărat că el nu poate să se mântuiască singur, ci are ne-

voie într-un mod infinit de puterea și acțiunea directă a Duhului Sfânt,

care să îi înnoiască voința sa împotrivitoare, să îl convingă și să-l facă

capabil să Îl primească pe Isus Hristos spre mântuirea sufletului său.

Fără acest Duh Sfânt, nu există nici o fărâmă de speranță pentru el,

întrucât nu există abilitate în el care să-l facă meritoriu spre mântuire.

El și-a pierdut în totalitate abilitatea voinței de a face vreun bine spiri-

tual care să însoțească mântuirea. Dar, cu toate acestea, el rămâne li-

ber. Dacă păcătuiește, păcătuiește liber, pentru că alege să facă acest

lucru.

Dar hai să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Adevă-

rurile sunt întotdeauna consecvente, și așa trebuie să fie. Iată aici un

adevăr: Dumnezeu predestinează. Biblia spune asta și, dincolo de Bi-

blie, cunoaștem acest lucru prin propria rațiune, tot așa cum cunoaș-


344

tem că Dumnezeu este suficient de înțelept pentru a avea un plan pen-

tru acțiunile Sale. Acest lucru, așadar, este un adevăr: Dumnezeu pre-

destinează.

Dar iată un alt adevăr: omul este liber. El știe acest lucru prin

propria sa conștiință. El știe că acționează în baza voinței sale libere, la

fel cum știe de existența proprie. El se simte responsabil pentru acțiu-

nile sale. Atât legile omenești cât și ale lui Dumnezeu îl fac responsabil.

Toți vecinii lui îl tratează ca pe o ființă liberă și responsabilă. Nimeni

nu are nicio îndoială cu privire la acest subiect. Dacă el crede că nu este

liber, atunci nu este un om normal, ci un nebun, și mai degrabă aș rați-

ona cu o piatră decât cu un astfel de om. Dacă cineva ți-ar spune că nu

este liber, că nu acționează în baza liberei sale voințe, pune-i pe cap o

pălărie și îmbracă-l într-un costum de circ, și trimite-l acolo unde îi este

locul, sau, mai bine, la spitalul de nebuni. Acel om nu este potrivit să

stea printre oameni.

Iată, așadar, două adevăruri. Dumnezeu decretează, iar omul

este un agent liber. Fiecare dintre acestea sunt dovedite pe deplin ca

adevăruri. Fiecare dintre ele este la fel de sigur pe cât este orice alt ade-

văr din univers, dacă este judecat de orice om sănătos la minte. De

aceea, cele două adevăruri trebuie să fie consecvente. Nu au nevoie să

fie împăcate.”

„Știu că sunt un om liber”, spuse el.

„Știi și că Dumnezeu rânduiește lucrurile mai dinainte”, am

spus eu.

„Da”, spuse el, „așa trebuie să fie. Biblia vorbește astfel, și El

nu poate fi un Dumnezeu înțelept fără aceasta.”

„Așadar, cred că este suficient ce ți-am spus”, am încheiat eu.

„Ce altceva mai vrei?”


345

Tânărul a rămas tăcut vreme îndelungată, în mod evident

cântărind profund lucrurile în gândurile lui. În final, m-a întrebat

cu o modestie evidentă:

„Dar dacă Dumnezeu predestinează la viața veșnică, de ce mai

trebuie ca omul să facă ceva, pentru a fi mântuit?”

„Tocmai pentru că Dumnezeu a rânduit mai dinainte ce anume

trebuie să facă oamenii pentru a fi mântuiți. Dumnezeu a rânduit nu

doar finalitatea, ci și mijloacele. El nu hotărăște finalitatea unui lucru,

fără a fi hotărât și mijloacele prin care să se ajungă acolo. După ce apos-

tolul Pavel, fiind înștiințat de Dumnezeu, a promis celor de pe vaporul

care se afla pe punctul de a naufragia, că viața nimănui nu va fi

pierdută, la scurt timp el avea să le spună marinarilor care voiau să se

arunce din vapor că „dacă oamenii aceștia nu vor rămâne în corabie,

nu puteți fi scăpați” (Faptele Apostolilor 27:31). Promisiunea și pre-

destinarea nu puteau să-i salveze, dacă mijloacele predestinate eșuau

să fie aplicate. Și vei observa că, oridecâteori Biblia oferă vreo explica-

ție a acestui aspect, ea nu exclude mijloacele. „În El, Dumnezeu ne-a

ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană îna-

intea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim

înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efeseni 1:4-5).

Mijloacele pentru a ajunge în cer și statura pe care trebuie s-o avem ca

să ajungem acolo sunt rânduite la fel de mult pe cât este rânduit cerul

însuși. Tot așa stau lucrurile și cu acel pasaj din Romani, pe care ți l-am

citit cu câtva timp în urmă. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai di-

nainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.

Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe

care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit

neprihăniți, i-a și proslăvit” (v. 8:29-30). Nici măcar o parte din acest

plan nu este lăsat în afară. Întregul lanț este perfect. Predestinarea vor-

bește atât despre mijloace cât și despre finalități; niciodată nu există

una fără cealaltă. Dacă mântuirea ta este rânduită mai dinainte,


346

atunci pocăința ta, credința ta, sfințenia ta și ascultarea ta de bună-

voie de Dumnezeu sunt și ele rânduite mai dinainte. Tot așa este și do-

rința ta după viața veșnică și folosirea de către tine, cu rugăciune, a

tuturor mijloacelor care să te ducă la viața veșnică. Acest lucru îmi

aduce aminte de una dintre expresiile tale, „conform acestei doctrine,

dacă sunt mântuit, atunci voi fi mântuit, indiferent ceea ce voi face”.

Această afirmație este complet falsă! Această doctrină nu spune așa

ceva. Dimpotrivă, ea spune tocmai contrariul. Ea unește mijloacele și

finalitățile – pocăința, credința, rugăciunea, smerenia, dragostea, bu-

nătatea, sfințenia – ca mijloace; și Raiul, ca finalitate. „Dacă este să fiu

mântuit, voi fi, indiferent ce voi face?” Nu asta este doctrina noastră!

N-ai auzit-o predicată vreodată în felul acesta! Niciun om n-a predicat-

o vreodată așa! Niciun om n-a crezut-o așa! Alegerea nu este despărțită

de mijloacele mântuirii, și nici tu nu te poți dispensa de ele. Te vei pocăi

din toată inima, „în ziua puterii lui Dumnezeu”. Te vei ruga, vei alerga

la Hristos, te vei nevoi să intri pe poarta cea strâmtă – și vei fi mântuit.

Nu pot vedea finalitatea în cazul tău. Nu pot da la o parte perdeaua

care acoperă veșnicia, ca să-ți pot arăta locul tău din lumea duhurilor.

Dar pot vedea care este datoria ta, care sunt mijloacele mântuirii, și de

care ar trebui să te folosești din răsputeri. Prin promisiunea Dumneze-

ului adevărului, pot cunoaște că, dacă vei folosi mijloacele pe care El ți

le pune la dispoziție, nu poți rata finalitatea, adică viața veșnică. „Cine

seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică” (Galateni 6:8),

pentru că Dumnezeu a rânduit ca lucrurile să fie așa.

Această predestinare din partea lui Dumnezeu este cel mai

mângâietor adevăr din Biblie. Este ciudat că oamenii ajung să îl con-

teste. Nu există niciun alt adevăr care să poarte în el o fărâmă de mân-

gâiere și care să strălucească cu privire la lumea viitoare și să-l facă pe

om să moară în pace. Toți vor ca Dumnezeu să predestineze, căci toți

vor ca Dumnezeu să se țină de promisiunile Lui. Orice promisiune a Lui

este o predestinare din partea Lui — este felul în care El Se dedică pen-

tru a duce la bun sfârșit scopurile Sale. Dumnezeu nu poate promite


347

fără a predestina și, de aceea, predestinarea este ceea ce duce razele fe-

ricirii dincolo de frontierele timpului, pentru a străluci în acel ocean al

veșniciei, unde sufletul nemuritor va ajunge în curând. Dacă Dumne-

zeu n-ar predestina, sufletul s-ar prăbuși într-o ceață totală. Dacă dăm

la o parte predestinarea, toate promisiunile lui Dumnezeu ar fi goale și

zadarnice!

Cândva mi-ai spus că erai tulburat de faptul că această doc-

trină îl transformă pe om într-o simplă mașină. Ce idee superficială și

prostească! Dacă nu ești un nebun, știi că ești un om liber. Ai venit liber

aici, în seara aceasta, fără să fii obligat de cineva. De asemenea, vei

pleca liber de aici. Nu ai acționat niciodată și nu poți acționa decât ca

urmare a alegerii minții tale. Dumnezeu a decretat din întreaga veșni-

cie ca tu să fii un om liber, moralmente liber, și întotdeauna ai procedat

astfel în toate păcatele tale. Dumnezeu a rânduit mijloacele mântuirii

și te cheamă cu seriozitate, cu sinceritate și cu dragoste să te folosești

de ele în mod voluntar. În timp ce tu faci asta, promisiunea Lui care

predestinează își aruncă lumina ei ce aduce bucurie peste toată veșni-

cia de dinaintea ta. Doctrina hotărârii divine nu-l prezintă pe om ca pe

o simplă mașină. Tocmai predestinarea este ceea ce îl asigură de liber-

tatea voinței sale și îl asigură, prin promisiunea care predestinează, de

răsplătirile veșnice ale ascultării de Evanghelie – „seamănă în Duhul –

și vei culege viața veșnică.””

După câteva minute de tăcere și gândire, tânărul mi-a spus,

mai degrabă cu un accent de cercetare serioasă decât mânat de cu-

riozitate:

„Atunci la ce mai este de folos rugăciunea?”

„La ce îți este de folos respirația?”, am zis eu. „Respirația este

un mijloc pe care îl folosești cu o finalitate, pentru un scop. Rugăciunea


348

este un mijloc către atingerea unui scop. Predestinarea nu îți asigură

viața fără respirație, și nu-ți asigură viața veșnică fără rugăciune.”

După o altă pauză, tânărul a replicat:

„Dacă păcatul este rânduit mai dinainte, cum pot fi oamenii

învinovățiți pentru că păcătuiesc?”

„Pentru că ei aleg să păcătuiască”, am spus eu. „Ei păcătuiesc

cu voia. Și știu asta. Ei știu că sunt responsabili, după cum știu orice alt

lucru. Dumnezeu a rânduit mai dinainte ca ei să fie condamnabili dacă

păcătuiesc.”

O altă pauză s-a instalat. La finalul ei, tânărul mi-a spus așa:

„Nu pot înțelege acest lucru: nu este mai corect să spunem că

Dumnezeu cunoaște mai dinainte orice lucru, în loc să spunem că El

rânduiește totul mai dinainte?”

„Nu, nu este corect, dacă prin aceasta intenționezi să faci cu-

noașterea mai dinainte să însemne mai puțin decât rânduirea mai di-

nainte. Ce este cunoașterea? Este percepția sau recunoașterea unei cer-

titudini, a unei realități. Toată cunoașterea este bazată pe certitudini.

Un lucru care are să se petreacă nu poate fi cunoscut mai dinainte, dacă

acel lucru nu este sigur, dacă acel lucru nu va avea loc cu certitudine.

Ce anume a făcut ca acel lucru să fie sigur? Dacă Dumnezeu este Acela

care l-a făcut sigur, atunci avem de-a face cu un Dumnezeu care a rân-

duit mai dinainte. Dacă nu este Dumnezeu Cel care l-a făcut așa, atunci

este ceva de dincolo de El, soarta sau orice altceva, iar Dumnezeu nu

mai este nici Dumnezeu și nici Stăpân peste lume! Apoi, El nu mai are

niciun drept să promită căci nu poate să prezică decât anumite lucruri.

Iar apoi, nu mai avem nimic pentru care să-I mulțumim, atât în vremea

aceasta, cât și în veșnicie, și toată mulțumirea noastră, toată dragostea

și rugăciunea devin o nebunie supremă! Cum poți să rostești o silabă


349

dintr-o rugăciune, dacă Dumnezeu nu stăpânește, dacă El nu contro-

lează toate lucrurile care pot fi cunoscute mai dinainte? Dar El exercită

acest control. Hotărârile Sale creează certitudinile, pe care mai dina-

inte le recunoaște. Dacă Dumnezeu n-ar fi rânduit mai dinainte toate

lucrurile, acestea n-ar fi putut fi cunoscute mai dinainte.”

După câteva momente, tânărul s-a ridicat din scaunul lui cu

următoarea afirmație:

„Nu mai am nimic de spus. Sunt bucuros că am venit aici. Înțe-

leg unele lucruri pe care nu le înțelesesem niciodată. Dar acesta este

încă un subiect încețoșat. Știu că sunt un păcătos și totuși nu pot vedea

cum pot fi eu blamat, dacă Dumnezeu a rânduit mai dinainte asta.

Dumneavoastră spuneți că El a rânduit mai dinainte voința mea liberă

și responsabilitatea mea, și că am păcătuit în mod liber, conform ale-

gerii mele. Și cred că așa stau lucrurile. Știu că acționez liber, căci pot

percepe aceasta. Dar sunt confuz și nu știu ce să fac.”

„Fă ceea ce Dumnezeu îți cere”, am spus eu. „Ascultă de che-

marea harului Său. Aleargă la Hristos, și fii mântuit.”

Tânărul a plecat. Nu l-am mai văzut vreme de aproape o

lună, după care m-a vizitat și mi-a spus că fusese convins să-L pri-

mească pe Hristos. N-a mai menționat deloc subiectul alegerii până

când l-am întrebat cum a ieșit din nelămuririle care îl tulburaseră,

iar răspunsul lui a fost unul memorabil: „Pur și simplu mi-am scos

complet din minte acel subiect. Am descoperit că inima mea lumească

și rea s-a agățat de doctrina alegerii ca de o scuză ca să nu se întoarcă

la Dumnezeu. Nu era decât un pretext pentru mine, în spatele căruia

îmi ascundeam lipsa de rugăciune, dragostea față de lume și tot păca-

tul meu. Dar de când am căpătat credința în îndurarea lui Dumnezeu,

sunt bucuros că Dumnezeu domnește peste lume așa cum dorește El.

Doctrina alegerii nu mă mai necăjește în niciun fel. După părerea mea,


350

dacă un om este împăcat cu Dumnezeu, El va fi satisfăcut cu predesti-

narea Lui.”

La scurt timp după aceasta, tânărul a mărturisit public cre-

dința sa. El crește și acum, fiind un membru al bisericii de toată is-

prava. De mai multe ori, el mi-a spus că „explicația dumneavoastră a

rezolvat totul, anume că „predestinarea este scopul veșnic al lui Dum-

nezeu pentru stăpânirea universului Său, așa cum dorește El să-l stă-

pânească”.”


351

38 BUTOIUL MARONIU

În decursul vizitelor mele pastorale, am dat peste un bărbat

care făcea parte din parohia mea, un fermier, cu vârsta între 50 și

60 de ani, un om simplu, obișnuit cu truda zilnică. Nu lua parte la

Cină și n-aveam niciun motiv să cred că este un om evlavios. Parti-

cipa în mod regulat la serviciile bisericii de duminică, dar nu-l văzu-

sem niciodată într-o adunare religioasă în alte circumstanțe. Era

privit ca un om respectabil în toate aspectele. Soția lui era o femeie

evlavioasă, cu care vorbisem câteodată, și care își exprimase apăsa-

rea cu privire la starea religioasă a soțului ei. Vreme de mulți ani fu-

sese expus la mijloacele harului, fără a fi condus la pocăința și cre-

dința în Hristos. Soția lui se temea că inima lui devenise cumva

amăgită de vreo eroare tragică, sau căzuse într-o stupiditate stranie,

crezând că el n-ar putea să devină vreodată creștin. Femeia îmi spu-

nea că vorbise adesea cu el pe tema credinței, dar el rareori inițiase

o astfel de conversație și „nu putea spune aproape nimic despre cre-

dința lui”. El avea să o asculte mereu, fără vreo împotrivire și cu o


352

aparentă dorință de a asculta, dar rareori dădea vreo replică, cu ex-

cepția recunoașterii, în termeni generali, a importanței subiectului

respectiv. Împreună aveau o mulțime de copii, majoritatea lor ajun-

gând la anii maturității, și niciunul dintre ei nu manifesta vreo în-

clinație să asculte de Evanghelie în duh și în adevăr. Erau o familie

muncitoare și morală. Fiii erau asemenea tatălui lor, cu excepția

faptului că ei frecventau mult mai rar biserica. Familia locuia la

ceva distanță de mine și nu-i cunoșteam foarte îndeaproape, cu ex-

cepția mamei, întrucât, atunci când treceam pe la casa lor, restul fa-

miliei era de obicei la muncă.

Înainte de momentul la care mă voi referi în continuare, nu-

l găsisem niciodată pe acest bărbat acasă, și nici nu fusesem în mă-

sură să discut cu el pe tema credinței. Imediat ce am intrat în casă,

soția s-a retras din acea cameră și ne-a lăsat singuri. Am abordat

imediat subiectul credinței. Părea un bărbat calm și serios. Am des-

coperit că nu avea niciun fel de credință în Hristos. Spunea că religia

i se păruse vreme de mulți ani un lucru serios și important. Dorea să

fie creștin. Spunea că știa că este un păcătos înaintea lui Dumnezeu,

și că era expus dreptății Sale. Făcea referire la predicile pe care le au-

zise duminică de duminică și spunea că îl mira faptul că acestea nu

l-au mai influențat deloc. Presupunea că avusese parte de puțină

convingere adevărată de păcat și de conștientizarea suficientă a stă-

rii sale spirituale, altfel ar fi trebuit să fie un om diferit. A vorbit în

felul acesta despre sine vreme îndelungată și într-o manieră foarte

deschisă.

Mi se părea că este un bărbat cu o minte respectabilă, cumva

încet în gândire și emoții, dar cu o judecată sănătoasă și cu simțul

deosebirii lucrurilor.

L-am îndemnat să acorde atenție imediată și cu rugăciune

subiectului mântuirii sale. Totuși, nu părea înclinat să asculte de


353

sfaturile mele. Am insistat. I-am prezentat promisiunile lui Dumne-

zeu făcute acelora care Îl caută, ca și avertismentele Lui împotriva

celor ce ignoră mântuirea. Părea încă de nemișcat. Atunci am con-

cluzionat că trebuie să pun alături, într-o modalitate adaptată ini-

mii lui, unele dintre cele mai urgente apeluri la care mă puteam

gândi.

„Ai ajuns la o vârstă înaintată. Anii care îți rămân de trăit vor

fi puțini. N-ai timp de pierdut. Ai pierdut deja suficient de mult timp.

Dacă nu devii curând un ucenic al lui Hristos, niciodată nu vei face

asta. Ai o mulțime de copii. Nu le-ai dat niciodată un exemplu de evla-

vie. Nu te-ai rugat alături de ei așa cum trebuia să faci. Ignorarea mân-

tuirii a mers până acolo încât ai distrus toată influența bună pe care

soția ta putea să o aibă asupra lor. Copiii îți urmează exemplul. Dum-

nezeu te va trage la răspundere pentru influența ta de tată. Poți fi ca-

uza ruinei lor, pentru că…”

„Acest lucru mă necăjește adesea”, spuse el, întrerupându-mă

din ceea ce voiam să îi spun.

„Ar trebui să te tulbure asta. Este o chestiune gravă când un

tată trăiește înaintea copiilor lui fără să-L recunoască pe Dumnezeu,

fără rugăciune, fără nădejde, ca și cum ele și ei n-ar manifesta mai

mult interes în chestiunea credinței decât fiarele sălbatice, al căror su-

flet se duce în pământ.”

„Da, este adevărat asta”, spuse el. „Dar acum, că îmbătrânesc,

mi-aș dori să pot avea credință.”

„Dar poți să capeți credința. Întreaga cale este înaintea ta și

este clară. Dumnezeu, prin Cuvântul Lui, ți-a arătat-o clar.”

„Voi începe”, spuse el hotărât, „dar aș vrea să vă rugați alături

de noi. O voi chema pe soția mea și pe băieți.”


354

Și i-a chemat imediat.

După ce am spus câteva cuvinte fiecăruia dintre ei, am înge-

nunchiat împreună în rugăciune. Atunci când ne-am ridicat, el le-a

spus copiilor lui cu foarte mare seriozitate:

„Băieți, sper că această vizită a păstorului nostru ne va face

bine tuturor. Este vremea să ne gândim la sufletele noastre.”

După acesta, eu am plecat. În dimineața următoare de dumi-

nică erau toți în biserică. La încheierea slujbei de dimineață, am

avut din nou o conversație cu tatăl. Părea să fie onest și pe deplin

hotărât „să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea și să-L urmeze pe Isus

Hristos.”

A continuat câteva luni în această stare, fiind conștient de

nevoia lui de a-L primi pe Hristos ca să poată fi mântuit și rugându-

se pentru a primi îndurarea lui Dumnezeu. L-am văzut și am discu-

tat adeseori cu el. Nu mi se părea că face vreun progres în cunoștință

sau în sensibilitate. Nici nu făcea pași înapoi, ci era parcă staționar.

Se ruga în taină, se ruga cu familia lui și își studia Biblia. Discuta cu

mine foarte deschis și căuta oportunități de conversație. Părea în

toate lucrurile solemn și zelos. Cu toate acestea, nu găsea pacea cu

Dumnezeu, și nu avea credința în Hristos. Era clar că se afla într-o

tulburare profundă a inimii.

Întrucât nu era un bărbat cu o minte destul de cultivată, mi-

am propus să-l învăț adevărul în cea mai clară și mai simplă moda-

litate. I-am dovedit totul și i-am explicat totul. Totuși, părea că efor-

turile mele sunt în zadar. Așa au trecut luni la rând. Bărbatul conti-

nua în aceeași stare. Era imposibil să descopăr sau să intuiesc ce

anume îl împiedica să vină la Hristos. Starea lui m-a umplut de cu-


355

riozitate, dar l-am studiat în van. Am pus numeroase întrebări le-

gate de el prietenilor și vecinilor lui, ca să aflu, dacă este posibil, care

era dispoziția și starea inimii lui. Am descoperit în curând că îl cu-

noșteam mai bine decât toți ceilalți.

La peste șase luni după ce el a început să acorde atenție cu

rugăciune subiectului mântuirii lui, pe când mergeam către locu-

ința lui, la o curbă, care trecea pe la baza unui deal, și care ne împie-

dica să ne vedem unul pe celălalt de la distanță, l-am întâlnit pe

neașteptate. Mergea în căruța lui către sat. Mi-am oprit calul ca să-i

vorbesc, dar am simțit că părea mai degrabă dispus să își continue

drumul. Întrucât drumul era îngust și îmi oprisem trăsura, roțile ce-

lor două vehicule aproape că s-au atins una de cealaltă, așa încât nu

a putut trece de mine în viteză. Ne-am oprit și am avut o lungă con-

versație, fiecare vorbind din trăsura lui, în acel colț retras de lume.

N-am descoperit nicio schimbare în sentimentele sale religioase.

Era la fel de hotărât, dar la fel de lipsit de credință.

În final, s-a întâmplat că am zărit un butoiaș maroniu de

aproape 5 l și care era așezat pe-o parte, sub scaunul din trăsura lui.

Mi-a venit imediat în minte gândul că el putea obișnui să consume

băuturi alcoolice, iar acest lucru putea să fie piedica în calea strădu-

ințelor sale de a căpăta credința. Nu auzisem niciodată vorbindu-se

despre el că ar fi fost un bețiv și nici n-aș fi suspectat asta. Probabil

că această idee nu mi-ar fi venit niciodată în minte și aș fi fost com-

plet incapabil să-mi explic starea lui neschimbată cu privire la cre-

dință. M-am hotărât imediat să-i vorbesc pe acea temă, dar era evi-

dent o chestiune delicată, așa că nu știam cum să încep. Nu voiam

să îl insult și nici să-i rănesc sentimentele. Era un om bătrân, în vâr-

stă de aproape 60 de ani, suficient de bătrân pentru a fi tatăl meu.

Ideea că ar putea fi vinovat de excesul de alcool părea o strategie ne-

potrivită și crudă. Dar m-am gândit că ține de datoria mea să cerce-

tez mai mult acest lucru.


356

„Domnule E., unde mergi în dimineața aceasta?”

„Merg în sat, la magazin.”

„Am văzut că ai acolo un butoiaș, sub scaun, ce ai de gând să

faci cu el?”

În acel moment, bărbatul și-a coborât ochii, aruncându-i

peste acel butoi, puțin confuz, dar imediat a replicat:

„Vreau să cumpăr niște rom și să-l pun în el.”

„Obișnuiești să bei rom?”

„Nu, nu beau niciodată atât de mult încât să îmi dăuneze.”

„Nu bei niciodată, deloc, sau consumi moderat?”

„Uneori mă gândeam că alcoolul are și beneficii. Nu beau

mult.”

„Bei în fiecare zi?”

„Nu, nu fiecare zi. Nu l-am avut cu noi la câmp anul acesta, în

perioada când am strâns fânul, până când am ajuns în partea de jos, în

mlaștină, când băieții spuneau că, dacă nu bem un pic, vom face febră,

pentru că lucrăm cu picioarele ude.”

„Așadar, îl folosești în acele perioade. Presupun că îl iei cu tine

la câmp, nu-i așa?”

„Da, îl folosim în mod obișnuit la câmp, în perioada când este

coasa și în perioada recoltei.”


357

„Bine, dar în alte perioade ale anului, îl aveți la îndemână, în

casă?”

„Da, întotdeauna avem ceva acasă. Dar beau foarte puțin, une-

ori un singur pahar de bitter, dimineața sau când nu mă simt bine ori

simt că am nevoie de ceva.”

„Domnule E., dar atunci când ești agitat sau necăjit de ceva,

obișnuiești să consumi ceva din cauza asta?”

„Da, am această tendință. Se pare că mă ajută să trec peste acel

moment.”

„Bine, acum spune-mi, te rog, un lucru: vreme de câteva luni,

de când ai această tulburare legată de credință, ai avut obiceiul să con-

sumi ceva pentru a trece peste momentul acela de întristare a inimii?”

„Da, câteodată. Simt nevoia să beau un pic.”

„După părerea mea, acesta este cel mai rău lucru pe care-l poți

face!”

„Păi… beau doar puțin și doar acasă. N-am dus niciodată bău-

tura la câmp, cu excepția perioadei când strângem fânul.”

„Asta înțeleg și eu. Dar mai am o întrebare: ai obișnuit, când te

aflai acasă, și când te simțeai prăbușit în inima ta, din cauza păcatu-

lui, să bei un pic, pentru că te simțeai tulburat?”

„Cred că am făcut asta de câteva ori. Nu pot să spun cât de des.

Niciodată nu m-am gândit mult la acest lucru.”


358

Devenisem convins până în acest moment că se afla cel pu-

țin în pericol și că nu era un lucru imposibil ca acest consum de al-

cool să-l fi împiedicat să ajungă la pocăință. I-am și spus acest lucru,

după care am început, cu toată îndemânarea și puterea, să îl con-

ving să renunțe pentru totdeauna la băuturile alcoolice. La început

nu părea să mă creadă deloc. M-a ascultat nepăsător, ca și cum era

deja hotărât, și nu-i păsa ce spuneam. Privirea lui rătăcea nepăsă-

toare în jur, peste câmpuri și copaci, după care, la un moment dat,

și-a îndreptat ochii nerăbdător către calul lui, ca și cum ar fi fost

gata să plece și să lase în urmă o predică ce nu-l încânta deloc. După

câteva momente, în timp ce îi spuneam câteva realități pe care le cu-

noșteam, pentru a-i demonstra inutilitatea băuturilor tari, el a de-

venit aparent interesat de ce spuneam. M-a ascultat, iar eu mi-am

continuat pledoaria. Pe când îi explicam efectul băuturilor tari asu-

pra minții și asupra sentimentelor și a conștiințelor oamenilor, și-a

lăsat în jos capul și părea pierdut în gândurile sale. După o clipă, pe

când eu continuam să vorbesc, și-a aruncat privirea peste butoiașul

său, apoi s-a uitat în sus, și iarăși la butoiaș. Am continuat să vor-

besc cu el, dar nu mă mai privea și nu mi se părea că se mai gândește

la ce spuneam. Părea mai degrabă cufundat în gândurile sale, cu pri-

virea îndreptată din când în când la butoiul său. Încetul cu încetul,

și-a coborât ușor mâna și l-a prins cu degetele. După aproape o ju-

mătate de ceas, a așezat butoiașul maroniu pe genunchii lui, cu o în-

fățișare foarte serioasă și fără a spune un cuvânt. Am continuat să-

i vorbesc, uitându-mă cu atenție la mișcările sale făcute în tăcere. S-

a uitat dintr-o dată în jurul lui intenționat, când într-o parte, când

în alta, ca și cum căuta ceva. Privirea lui era ațintită când aici, când

acolo, ca și cum nu vedea ce căuta. Am continuat să îi vorbesc.

În locul unde ne aflam, drumul trecea pe lângă o piatră uri-

așă, sau parte dintr-o rocă, care se ridica din pământ la aproape 3 m

deasupra solului, fiind ocolită de cei care construiseră drumul pen-

tru că nu putuseră să o dea la o parte. Această rocă se afla la aproape


359

1 m de căruța lui. Privirea lui s-a ațintit dintr-o dată asupra acestei

pietre, apoi s-a îndreptat brusc către butoiul de pe genunchii lui. A

privit în mod repetat când la stâncă, când la butoi, după care s-a ui-

tat la mine. Astfel, privirea lui a continuat să treacă de la unul la al-

tul între aceste trei obiecte, ca și cum n-ar fi putut să treacă dincolo

de acest orizont apropiat. La început, aveam îndoieli cu privire la

care dintre cele trei obiecte era mai atractiv privirii sale – stânca, bu-

toiașul maroniu sau persoana mea. Dar, după scurt timp, am obser-

vat că privirea lui a rămas ațintită asupra butoiului maroniu mai

mult timp decât asupra mea. După câteva momente, începuse să mă

ignore cu totul, chiar dacă am continuat să îi vorbesc, iar privirea îi

juca înainte și înapoi, de la butoiul maroniu la stâncă și de la stâncă

la butoiul maroniu. În tot acest timp, el a păstrat o tăcere neîntre-

ruptă, iar eu mi-am continuat discursul.

În final, a înșfăcat sărmanul butoiaș de o parte, strângându-

l cu mâinile sale mari și, ridicându-se ușor de pe scaunul lui, și-a în-

tins mâinile către cer, cu butoiul în ele, și l-a zdrobit, cu toată pute-

rea, de stâncă, rupându-l într-o mie de bucăți.

„Hooo! Hooo! Hooo!”, zise el bătrânului cal, „Hooo! hoo! În-

toarce-te aici. Hooo! Mergem acasă acum.”

Calul o luase dintr-o dată la goană, speriat de zgomotul lovi-

turii butoiașului și de bucățile de lemn care au zburat printre pici-

oarele lui și în toate părțile. Sprintul calului fusese foarte neaștep-

tat, și, întrucât prietenul meu era ridicat în picioare, s-a aflat în pe-

ricolul de a cădea pe spate în căruța lui. Totuși, pe când a strigat ca-

lului să se oprească, s-a prins cu mâna de căruță și s-a așezat în locul

său. A oprit imediat calul și, întorcându-l în drum, l-a îndreptat că-

tre casă, a pus biciul pe cal și, fără să-mi spună un cuvânt sau să-și

ia măcar rămas bun măcar cu privirea, a plecat asemenea lui Iehu.

Am mers după el cât de repede am putut, dar nu l-am ajuns din


360

urmă. Părea că zboară deasupra drumului. Când am trecut pe lângă

casa lui, după aproape o milă de la acea stâncă, el strângea în grabă

hamurile. Am schimbat câteva cuvinte de rămas bun, pe când tre-

ceam pe lângă casa lui și, de atunci, nu i-am mai vorbit niciodată

despre băuturi alcoolice.

În decursul lunii care a urmat, acest bărbat a devenit copil al

lui Dumnezeu. Întristarea și temerile lui au dispărut și avea pace

prin credința în Isus Hristos.

După încă o lună, pe când treceam pe lângă acel loc în care

butoiul a trăit catastrofa lui, și unde prietenul meu era cât pe ce să

cadă din căruța lui, am observat că cineva adunase bucăți din acel

nefericit butoiaș maroniu și le pusese undeva mai sus, pe acea

stâncă. Le-am văzut stând acolo de multe ori după aceea și m-am

gândit că, probabil, prietenul meu le așezase acolo sus ca pe o amin-

tire a punctului său de turnură în viață. Putea să iasă și mai rău.


361

39 SECERIȘUL TRECUT

Au trecut mai mult de 16 ani de la situația pe care vreau să

v-o prezint acum, situație cu care m-am întâlnit pentru prima dată

atunci, și sunt încă incapabil să îmi amintesc acea scenă fără să re-

trăiesc cele mai dureroase emoții. A fost ceva în întreaga scenă care

a rămas prea dureros și prea îngrozitor ca să poată fi descris în cu-

vinte. Mai apoi, dacă ar fi să țin cont de sentimentele mele, mai de-

grabă aș trece în tăcere acest subiect și aș lăsa ca un văl să se așeze

peste el pe vecie, decât să retrăiesc acele sentimente. Dar mai mulți

dintre prietenii mei m-au îndemnat să public această poveste, și mă

supun judecății lor drepte.

Am fost chemat în grabă la căpătâiul unui bărbat bolnav, la

cererea urgentă a mamei acestuia. Era încă tânăr, presupun că un-

deva pe la 20 de ani, căsătorit și tatăl unui copilaș. Nu îi vorbisem

niciodată. Știam de existența lui, dar nu-l cunoșteam personal.

Mama lui, care era membră a bisericii, făcea adesea referire la el. În


362

mod asemănător, soția lui, care era o femeie foarte serioasă, mo-

destă și rezervată, îmi vorbea adesea despre soțul ei într-o modali-

tate care arăta că felul în care el trata subiectul credinței îi aducea

întristare. Dar nu avusesem până atunci nicio întâlnire sau discuție

personală cu el. Oridecâteori vizitasem familia, el era fie absent de

acasă, fie mă ocolea în mod intenționat, lucru pe care presupun că-l

făcuse adesea. Uneori, dar foarte rar, îl văzusem la biserică, neștiind,

la acea vreme, cine era. N-am știut și nici n-am presupus că fusese

vreodată în biserică până când, văzându-l pe patul de suferință, l-

am recunoscut ca pe acela pe care îl văzusem în biserică și pe care îl

considerasem un străin. Era un bărbat muncitor, prosper în aface-

rea lui și, ca om aflat în lume, avea un bun caracter.

Tatăl lui era un universalist, iar fiul își avea mintea îmbibată

în principiile universalismului. Știam lucrul acesta de dinainte.

Mama lui îmi menționase acest lucru, cu multă întristare. De ase-

menea, ea mi-a cerut să discut cu bătrânul, soțul ei, și încercasem de

mai multe ori acest lucru, dar el se scuza întotdeauna, pretinzând că

avea treburi urgente și că nu putea petrece timp în discuții. Știam

de asemenea că pleca de acasă și mergea pe câmp atunci când afla că

aveam să îi vizitez familia și când putea presupune că aveam să cer

să vorbesc cu el. Nu aveam nicio îndoială că el proceda în felul acesta

cu scopul de a mă evita. Fiul său, care acum era bolnav, mă evitase

și el în aceeași manieră. Încă locuia în casă alături de părinți, care

mai aveau un fiu care locuia cu ei, un tânăr de aproape 20 de ani.

Aceste persoane, alături de bebelușul celui bolnav, alcătuiau în-

treaga familie.

Pe când m-am apropiat de casă, am fost uimit să aud vaietele

bărbatului bolnav. Îl puteam auzi foarte clar încă de pe stradă. Pe

când pășeam pragul casei, mama lui m-a întâmpinat cu o expresie

calmă a feței, dar evident foarte tulburată în inima ei. Părea că

poartă pe chipul ei vaietele sărmanului muribund. Mi-a povestit pe


363

scurt starea fiului său și îmi era foarte ușor să conștientizez că se aș-

tepta ca el să moară în curând. Ea nu dorea ca el să știe că venisem

la cererea ei. Nici măcar nu îi spusese că o să vin, dar m-a îndemnat

să merg imediat să vorbesc și să mă rog cu el.

Atunci când am intrat în camera bolnavului și când mama

lui i-a vorbit despre faptul că am venit să îl văd, el s-a uitat brusc la

mine, aparent uimit, apoi și-a îndreptat fața către perete, fără să mai

spună un cuvânt, ca și cum ar fi fost îngrozit. M-am apropiat de el

cu blândețe și i-am întins mâna, pe care a acceptat-o cu rezerve. I-

am simțit apoi pulsul febril și mi-am propus să îl liniștesc pe cât de

mult puteam.

Fusese cuprins pe neașteptate de o febră însoțită de dureri

groaznice în piept, în spate și dureri de cap. Era în cea mai groaznică

agonie, întorcându-se când pe-o parte, când pe alta, iar gemetele și

vaietele sale puteau să zdrobească orice inimă. Era un bărbat mare

și robust, figura lui indicând vigoarea unui trup cu o constituție rar

întâlnită. Chipul său uriaș era încă în plină putere și, văzându-l cum

se zguduia în spasmele durerii, credeam că nu văzusem vreodată si-

tuații în care puterea bolii să se manifeste în felul acela. Acest bărbat

era zguduit și chinuit ca o frunză neajutorată.

Când s-a liniștit un pic, l-am întrebat de suferințele lui și am

căutat să îl alin și să-l încurajez, exprimându-mi nădejdea că în cu-

rând avea să se vindece. Într-un accent de agonie insuportabilă, a

exclamat:

„O! Voi muri! Voi muri!”

„Sper că nu”, am spus eu, „nu datorită acestei boli. Nu văd ni-

ciun motiv pentru care să nu te faci bine. Sper că doctorul va fi capabil

să îți dea un tratament vindecător în câteva ore.”


364

„Doctorul a făcut tot ce a putut”, zise el. „A venit vremea des-

părțirii mele de această lume! Nu mai pot trăi!! Voi muri!”

Apoi, ridicându-se dintr-o dată, și așezându-se pentru un

moment pe coatele sale, s-a aruncat înapoi pe pat și și-a tras pătura

peste față, ținând-o acolo cu ambele mâini.

Am încercat din nou să îl liniștesc, cerându-i cu blândețe să

fie pe cât de liniștit se poate și, asigurându-l că nu credeam că doc-

torul considera cazul lui atât de neajutorat. N-aș putea spune dacă a

acordat atenție cuvintelor mele, căci și-a menținut capul acoperit

cu pătura și s-a împotrivit ferm încercărilor blânde ale soției și ma-

mei lui de a i le îndepărta. A stat așa mai multe minute, zăcând și

gemând în agonie. I-am pus mai multe întrebări, dar nu mi-a răs-

puns nimic.

Gândindu-mă că probabil se simțea deranjat de prezența

mea, după ce i-am vorbit câteva momente, m-am așezat în altă parte

a camerei să discut câteva lucruri cu soția și mama lui, propunându-

mi să îi îndepărtez astfel starea lui de disconfort, dacă ar fi avut așa

ceva, și să îl determin să mă privească drept prieten. Acest lucru a

avut efectul scontat. Gradual, el și-a îndepărtat de pe fața arzând

acea pătură și a ascultat atent la conversația noastră. Cu o privire

disperată și care implora, s-a holbat la soția lui, apoi la mama lui.

Din când în când, privirea sa fixă avea să se îndrepte când spre una,

când spre cealaltă, însă am observat că ochii lui nu s-au îndreptat

niciodată către mine. Părea că evită să mă privească. Dacă mama

sau soția îi vorbeau, ochii aveau să se întoarcă spre ele la sunetul vo-

cii lor, dar dacă ar fi auzit un cuvânt din partea mea, nici nu părea

să mă bage în seamă.


365

M-am retras din zona patului său și mi-am luat locul lângă

fereastră, pentru că mi se părea a fi un fel mai delicat de a-l trata de-

cât să stau alături de el, măcar pentru câteva minute. A devenit mai

stăpânit și s-a mai liniștit. După ce și-a descoperit fața și a ascultat

câteva minute, m-am ridicat și m-am apropiat de el. Mama lui, anti-

cipând scopul meu și, întrucât mă gândeam că este rezervat să vor-

bească cu mine, s-a ridicat și s-a apropiat de el înaintea mea. Che-

mându-l blând pe nume, i-a spus că am venit să-l văd și l-a întrebat

dacă voia să mă rog cu el. Imediat, îndreptându-și ambele mâini

spre cer, s-a ridicat pe pat și, ținându-și mâinile pe cât de întinse pu-

tea, a rostit o singură silabă, „Ooo!”, cu o groază în voce și prelun-

gind acel sunet, încât sângele a început să îmi clocotească în vene.

Soția și mama lui au pălit dintr-o dată, cea mai tânără așezându-se

în scaunul de pe care tocmai se ridicase. Acțiunea neașteptată a

acestui bărbat m-a făcut să cred că era într-o agonie a minții. Nu pă-

rea să fie o acțiune stimulată de o durere trupească. Era ceva cu totul

diferit. Gândindu-mă că este cel mai bine să-l determin să își ex-

prime simțămintele față de mine, l-am întrebat:

„S-a întors oare durerea ta?”

Ținându-și mâinile în sus și, fără a privi către mine, a excla-

mat într-un ton de groază: „Oooo!!!”

„Ai dureri mari?”, am întrebat eu.

Singurul lui răspuns a fost un alt vaiet.

„Îmi pare atât de rău să te găsesc atât de bolnav”, am zis eu.

N-a făcut altceva decât să rostească un alt vaiet – unul îngro-

zitor!


366

Soția lui a părăsit camera suspinând cu voce tare. Atunci i-

am spus: „Dumnezeu este îndurător. El este Cel care ascultă rugăciu-

nea și tu ești…”

„Ah!”, a fost sunetul îngrozitor care m-a întrerupt. A fost un

strigăt de durere care a răsunat în toată casa și toți cei din familie s-

au năpustit în camera lui. Printre cei prezenți era și fratele său mai

mic, singurul pe care muribundul părea să îl observe. S-a uitat odată

sau de două ori la el și, gândindu-mă că aveam să vorbesc cu acesta,

a rămas tăcut. Stând așa, ridicat pe patul său, cu mâinile întinse în

sus din toată puterea, cu ochii ațintiți înainte și cu buzele rostind

doar vaietul său îngrozitor și monosilabic, ca un țipăt aparent de

oroare, era ființa cea mai vrednică de milă pe care o văzusem vreo-

dată.

„Ai vrea să mă rog cu tine?”, am zis eu atunci.

S-a aruncat violent în pat la această întrebare, și-a întors

fața către perete și și-a tras din nou pătura peste cap. Am îngenun-

cheat la marginea patului său și am continuat câtva timp în rugă-

ciune. El nu mi-a vorbit deloc. Totuși, mi se părea că agonia lui era

deopotrivă mentală și fizică, și mi-am propus să mă rog într-o astfel

de modalitate, încât să îl alin și să-l încurajez cu ideea îndurării lui

Dumnezeu arătată față de păcătoși, prin Domnul nostru Isus Hris-

tos. În decursul rugăciunii, el a rămas complet liniștit, atât de tăcut

încât îi puteam auzi respirația grea și puteam resimți zguduitul pa-

tului pe când avea spasme. Am continuat în rugăciune vreme de

cinci sau șase minute, cel puțin așa am apreciat, și am căutat să in-

troduc credința prin intermediul rugăciunii în mintea lui, văzând

că în timpul ei rămâne liniștit.

Când ne-am ridicat de pe genunchi, fața lui era descoperită

și, întorcându-se către mine, apoi către mama lui, apoi iarăși către


367

mine, părea să fie gata să-mi vorbească. Am stat lângă el în tăcere.

Cu o privire și un ton hotărât, el a exclamat, ațintindu-și ochii ferm

asupra mea:

„Nu-mi va face niciun bine să vă rugați pentru mine, dom-

nule.”

Am așteptat să spună mai multe dar, întrucât nu părea în-

clinat să facă asta, am replicat:

„Dumnezeu ascultă rugăciunea. El ne-a încurajat să ne rugăm

Lui și n-a spus niciodată că nu ne va face bine să ne rugăm.”

„Vremea mea s-a dus”, zise el. „Este prea târziu pentru mine!

Prea târziu!”

„Nu, domnule, nu este prea târziu. Dacă vrei îndurarea lui

Dumnezeu, o poți primi. Dumnezeu însuși spune asta: „celui ce îi este

sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Apocalipsa 22:17).

Ar trebui să te gândești la moartea lui Hristos pentru cei păcătoși, la

îndurarea lui Dumnezeu.”

„Îndurare! Îndurare!”, a vociferat el. „Asta e ce face situația

mea atât de îngrozitoare! Am disprețuit îndurarea! L-am batjocorit pe

Dumnezeu! L-am refuzat pe Hristos! Dacă Dumnezeu ar fi doar drept,

aș putea suporta asta. Dar acum, gândul că am abuzat îndurarea Lui

este cel mai rău dintre toate! Nu mai există îndurare pentru mine! Ani

de zile L-am respins pe Hristos! Vremea mea s-a dus! Sunt pierdut! Sunt

pierdut!”

„Gândești greșit”, am spus eu, „căci Dumnezeu n-a limitat in-

vitațiile Sale. Hristos spune și acum „Veniți la Mine, toți cei trudiți și

împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).”


368

„Vremea mea s-a dus”, spuse el.

„Nu, încă nu”, am răspuns eu, cu o voce la fel de fermă ca și

a lui, „iată, acum este vremea potrivită, azi este ziua mântuirii”.”

„Asta nu este pentru mine”, zise el, „am avut vremea mea și am

ratat-o! Mi-am petrecut toată viața pentru nimic! Am fost un nebun în

toate zilele vieții mele, iar acum sunt pe moarte! N-am căutat nimic al-

tceva decât această lume! Am refuzat să mă apropii de Dumnezeu, iar

acum El a pus mâna pe mine, iar eu nu pot scăpa!”

În clipa aceea, familia, puternic afectată, a ieșit din cameră.

„Încă mai ai timp să Îl cauți, să te pocăiești și să alergi la Hris-

tos. Vremea ta este acum – astăzi. Sângele lui Isus Hristos ne curăță de

orice păcat. Roagă-te lui Dumnezeu. Mai poți fi mântuit.”

„Dumneata gândești astfel”, zise el, „dar eu știu mai bine, știu

mai bine! Este prea târziu. Sunt pe moarte, domnule!”

„Hristos l-a primit pe tâlharul muribund”, am zis eu. „Dumne-

zeu este atât de bogat în îndurare, încât El îi iartă pe păcătoși și în cea-

sul al 11-lea.”

„Ceasul al 11-lea a trecut!”, zise el. „Acum este ceasul al 12-

lea. A venit vremea răzbunării lui Dumnezeu! Mi-am avut vremea, și

am pierdut-o! Totul s-a dus! Am iubit doar lumea aceasta, iar acum tre-

buie să o părăsesc! Cât de nebun! Nebun! Ce mai este acum lumea pen-

tru mine!! Cum de am trăit așa! Am fost un nebun în toate zilele vieții

mele!”


369

A rostit aceste expresii de disperare în cel mai ferm și mai

decisiv ton. Pe când încercam să îl conving de îndurarea lui Dumne-

zeu și mă refeream la versete din Scriptură, tot ceea ce spuneam eu

nu părea să cântărească nici măcar cât un fulg înaintea lui.

Auzind conversația dintre noi, soția și mama lui s-au întors

în cameră și s-au așezat, în tăcere, la ceva distanță de patul lui. Pe

când rostise el aceste exclamații cu privire la dragostea lui față de

lume și cu privire la nebunia lui, tatăl său a intrat în cameră și, apro-

piindu-se de pat, i-a spus următoarele:

„Băiete, nu trebuie să te simți atât de rău, căci n-ai făcut vreo-

dată rău cuiva.”

„Nu mai vorbi, tată”, spuse el, cu un ton de autoritate, sau

mai degrabă de mânie și ură. „Ai fost cel mai mare vrăjmaș al meu! M-

ai ruinat! M-ai făcut să mă împotrivesc lui Dumnezeu și să neglijez Bi-

blia! M-ai încurajat la păcat încă de când eram mic! M-ai luat cu tine

la pescuit și la vânătoare în zilele de duminică și am rătăcit pe câmpuri

împreună, când mama dorea să merg la biserică. Mi-ai spus că nu

există Iad, că toți oamenii vor fi mântuiți. Nu veni acum să mă amă-

gești iarăși! Ți-ai făcut lucrarea! M-ai ruinat! O, dacă aș fi luat aminte

la mama și nu la tine, n-aș fi ajuns la un astfel de sfârșit! Nu plânge,

mamă, nu plânge așa (o observase pe mama lui izbucnind în plâns). Tu

ai fost o mamă bună, n-ai nimic de ce să te temi. Dumnezeu va avea

grijă de tine. Nu plânge așa! O, aș da o mie de lumi, dacă le-aș avea în

stăpânire, ca să am credința ta sau câtuși de puțin din ea! Dar sunt

pierdut! Sunt pierdut!

Tu mi-ai spus, tată, că nu există Iadul, și am încercat să cred

asta. M-am alăturat ție în ticăloșii, când știam bine care este adevărul.

Am râs la ideea de Iad, iar acum Iadul râde de mine! Dumnezeu îi va

pedepsi pe păcătoși! El m-a prins acum în mâna Lui, și nu pot scăpa!”


370

Tatăl său a încercat să-i spună ceva, dar fiul n-avea să-i per-

mită să încheie nici măcar o frază. În momentul în care încerca să

vorbească, fiul avea să exclame:

„Pleacă, tată! Nu îmi vorbi! Minciunile tale nu mă mai pot

amăgi! Mi-ai ruinat sufletul! Unde-i fratele meu?”

Pe când a întrebat de fratele său, soția s-a ridicat și, apropi-

indu-se de patul său, a răspuns:

„Cred că e afară, în grădină. Ce ai nevoie de la el? Să îl chem?”

„Da, cheamă-l. El este tânăr. Vreau să-i spun să nu creadă min-

ciunile tatălui, să nu se lase influențat de el. Îl va duce în Iad. Acum,

cât este tânăr, vreau să știe că ceea ce universaliștii spun este fals. Nu

vreau să fie condus în păcat, așa cum tata m-a condus pe mine. Vreau

să creadă ceea ce mama îi va spune, să citească Biblia și să se roage, îna-

inte ca să fie prea târziu. Vreau să meargă la biserică, așa încât să nu

moară ca mine.”

Tatăl lui, privind dintr-o dată la mine, a remarcat:

„Febra lui este atât de mare și durerile atât de intense, încât

mintea lui nu mai judecă bine.”

„Tată! Nu sunt mai nebun decât ești tu! Nu trebuie să te amă-

gești cu acea idee! Dar nici tu nu crezi ce spui, știi bine! Tu încerci să te

amăgești în continuare, crezând că nu există Iadul. Tu pretinzi că toți

oamenii vor fi mântuiți, dar nici măcar tu nu crezi asta. M-ai determi-

nat să vorbesc în același fel și ai ignorat avertismentele Bibliei adresate

păcătoșilor, așa cum m-ai determinat și pe mine să fac. Când eram un

băiețaș, ai început să mă conduci către păcat! Nu veni aici să mă mai

chinui cu minciunile tale acum, când sunt pe moarte!”


371

În acest moment, fratele său mai mic, în vârstă de aproape

20 de ani, după care trimisese, a intrat în cameră. Chemându-l pe

nume, și uitându-se cu blândețe la el, foarte diferit de privirea pe

care o adresase tatălui său cu doar câteva secunde înainte, i-a spus

acestuia:

„Vino aici, frate. Eu voi muri foarte curând, dar aș vrea să-ți

spun ceva. Vreau să-ți amintești aceste lucruri după ce voi muri. Ești

tânăr acum, și vreau să începi să trăiești pe calea cea dreaptă. Eu am

fost un om foarte stricat. Nu face ce am făcut eu. Citește Biblia. Nu în-

jura niciodată, nu lua niciodată Numele lui Dumnezeu în deșert. Mergi

totdeauna la biserică, în fiecare zi de duminică. Ia aminte întotdeauna

la ceea ce îți spune mama. Tata te va conduce pe căi foarte rele, dacă nu

ești foarte atent. El m-a condus pe mine la păcat. M-a condus la ruină,

pentru că am fost suficient de nebun să ascult de el. Dacă aș fi făcut

ceea ce-mi cerea mama, aș fi murit acum în pace. Ea este o femeie bună.

Nu plânge, mamă, nu plânge în felul acesta (în acest moment, mama

lui a ieșit din cameră copleșită de durere). Dacă tata îți spune vreodată

că nu există Iadul pentru cei răi, nu-l crede. Există un Iad îngrozitor!

Amintește-ți aceste lucruri după ce eu voi fi murit! Dacă tata îți spune

vreodată că toți oamenii vor fi mântuiți, să nu crezi nici o vorbă a lui.

Cei răi vor fi aruncați în Iad! Băiete! E groaznic că el s-a lăsat dus la

ruină. Să nu crezi niciodată ce spun universaliștii. Crede-o pe mama și

nu-l lăsa pe tata să te conducă în păcat. Fii un băiat bun. Dacă aș trăi,

ți-aș spune mai multe, dar trebuie să mor!”

Fratele său stătea lângă el plângând, luptându-se din greu

să-și controleze emoțiile, până când, copleșit total de lacrimi, a înce-

put să plângă cu voce tare, într-un acces de durere, și a ieșit în grabă

din cameră.


372

În timp ce vorbea fratelui său, tatăl a ascultat pentru o

vreme, aparent neafectat, după care a ieșit afară cu un mers apăsat,

ca de oțel.

A fost una dintre cele mai zguduitoare scene la care am luat

parte. Mama lui, care s-a reîntors în cameră, soția lui și eu însumi,

zdrobiți până la lacrimi, am stat acolo în tăcere pentru câtva timp.

Scena era suficient de dramatică pentru a topi până și o inimă de pi-

atră. Dar acel tânăr muribund n-a vărsat nici măcar o lacrimă. Spe-

rasem că, atunci când a vorbit atât de blând mamei sale și când a

început să-i vorbească cu atâta dragoste fratelui său mai mic, sensi-

bilitățile sale ar fi putut să fie încurajate într-o manieră tandră și

acesta să fie mijlocul prin care să depășească încăpățânarea sa

groaznică de a rămâne în starea aceea de disperare. Dar nimic nu s-

a întâmplat. Vocea lui n-a tremurat niciodată. Ochii nu i s-au înmu-

iat deloc. Obrazul lui roșu n-a schițat nimic. Am încercat din nou să

intru în dialog cu el, dar n-a manifestat nicio dispoziție să mă as-

culte. Nici măcar nu mai replica vreunei întrebări. Amintindu-mi

de hotărârea cu care a vorbit cu doar câteva clipe înainte, și de liniș-

tea din sufletul său când m-am rugat la căpătâiul lui, i-am propus să

mai înalț o scurtă rugăciune alături de el înainte să plec.

„Nu aici!”, spuse el cu fermitate. „Rugați-vă în altă cameră,

dacă vreți. Nu aici! Nu mă pot ruga și nu vă pot pretinde să vă rugați.

Am trecut de etapa asta. Vremea mea s-a dus! Secerișul a trecut! Mamă,

vreau să mergeți în cealaltă cameră, dacă vreți să vă rugați.”

Ne-am retras într-o altă cameră, unde l-am găsit pe tatăl său,

care probabil că auzise tot ceea ce spusese fiul lui. Bătrânul părea

neafectat și, când i-am vorbit despre necesitatea pregătirii pentru

moarte, părea indiferent ca o piatră. Pe când noi toți am îngenun-

cheat în rugăciune, el a rămas în picioare, privind pe fereastră.


373

Înainte să părăsesc casa, m-am întors în camera bărbatului

bolnav. Părea foarte neliniștit, dar nu credeam că durerea lui era

atât de mult una trupească. Între timp a apărut și doctorul, care i-a

luat pulsul, i-a pus câteva întrebări și i-a prescris niște medica-

mente. Când a plecat, i-a spus că mâine se va simți mai bine.

„Voi fi mort mâine”, spuse el cu hotărâre, fără să-și schimbe

poziția și părând să ignore prezența celorlalte persoane din cameră.

Asigurându-l din nou de îndurarea lui Dumnezeu, de dispo-

nibilitatea imediată a lui Hristos de a-l mântui și, îndemnându-l să

se roage, mi-am luat rămas bun de la el, la care n-a răspuns nimic,

iar eu am plecat.

După plecarea mea, așa cum am aflat mai apoi, el a rămas

multă vreme tăcut, rareori răspunzând unei întrebări și, din când în

când, întorcându-se când pe-o parte, când pe alta, a zăcut și s-a văi-

tat cu voce tare. Tatăl lui i-a adus o hârtie pe care dorea să o semneze

drept testament. El a refuzat orice. Tatăl se pare că a insistat, i-a citit

conținutul acelei hârtii, au fost chemați martori, dar tânărul a refu-

zat să semneze.

„Tată”, i-a spus el cu o voce hotărâtă, „m-ai condus la păcat,

în capcana diavolului, m-ai ruinat pe vecie! Acum mai vrei să semnez

și acea hârtie, ca să iei de la soția și copilul meu mijlocul prin care să se

întrețină! Știi că nu ar fi drept să semnez asta. Ia-o de-aici!”

Tatăl l-a îndemnat în mod repetat în decursul acelei nopți să

semneze acel testament. El a refuzat cu hotărâre să facă asta, și une-

ori a repetat motivele refuzului său. În final, fiul a semnat-o, obosit

de insistența neîncetată, sau, cel mai probabil, într-un moment de

nebunie, inconștient de ce făcea. Acest testament a fost supus ulte-

rior tribunalului, spre a nu fi pus în aplicare.


374

În zorii dimineții următoare, m-am întors să îl văd. Doctorul

tocmai plecase, dându-le prietenilor lui încurajarea că tânărul se va

recupera, chiar dacă spunea că nu se aștepta să-l găsească într-o

stare atât de gravă și că simptomele nu erau foarte favorabile. Pre-

supun că el și-a format opinia ignorând starea inimii acelui om și,

din cauza aceasta, n-am nicio îndoială că opinia lui era corectă.

Atunci când am intrat în cameră, am fost uimit de înfățișa-

rea sa schimbată. Arăta cu 10 ani mai în vârstă decât atunci când

am plecat, în după-amiaza zilei anterioare. Era evident că se în-

drepta rapid către sfârșitul vieții. Vocea lui devenise mai înceată,

respirația era scurtă și grea, puterea i se diminuase, și privirea îi pă-

rea sălbatică. Vorbea incoerent, cuvintele lui trecând rapid de la un

subiect la altul, lucru despre care am aflat că se mai petrecuse de câ-

teva ori în decursul acelei nopți.

Avea totuși unele intervale de luciditate. Într-unul dintre

acestea, am încercat să discut cu el, dar nu părea să ia aminte deloc

la mine. M-am oferit să mă rog alături de el, dar mi-a răspuns astfel:

„Rugăciunea vine prea târziu acum! Secerișul a trecut!”, și s-a

întors în pat cu un strigăt de durere, îndreptându-și fața către pe-

rete. La o clipă după aceea, nu spunea decât lucruri incoerente în de-

lirul său! N-aș putea să relatez aici ce spunea, dar ar trebui să remarc

faptul că gândurile lui păreau să fie îndreptate foarte mult împo-

triva tatălui său, într-un fel nefericit.

Am rămas în camera lui vreme îndelungată. Când părea să

aibă un interval de luciditate, aveam să vorbesc cu mama și soția lui,

sperând că va lua aminte la ceea ce spuneam, așa cum făcuse cu o zi

înainte, dar, de data aceasta, nu părea să fie atent.


375

Am observat în mod particular purtarea lui față de cei ce

erau în jurul lui, așa cum făcusem și cu o zi înainte. Când mintea lui

nu rătăcea, părea că se comportă la fel ca în ziua anterioară. N-avea

să dorească să-i vorbească tatălui său decât cu mare reținere, ca și

cum l-ar fi detestat. Părea lipsit de dorința de a-l vedea în prezența

sa. Avea să-l urmărească cu privirea, atunci când tatăl intra în ca-

meră, sau când ieșea din ea, însoțindu-l cu o privire de ură. Maniera

lui față de mama sa era complet diferită. Îi vorbea cu dragoste. Se

uita la ea minute întregi, cu o privire de tandrețe și interes intens.

Dacă o vedea în lacrimi, se străduia pe cât putea să o aline. Își arăta

în mod evident dragostea față de soția sa și față de fratele său mai

mic. Privirea avea să-i rămână fixată asupra lor cu tandrețe, pe

când, în cazul tatălui său, se uita la el de parcă vedea un inamic.

După ce m-am retras din camera lui vreme de câteva mi-

nute, m-am întors și l-am găsit alergând atât de repede către

moarte, încât m-am gândit că este de datoria mea să le informez pe

soția și mama lui că nu credeam că va mai trăi încă o zi. Ele au părut

surprinse și au trimis imediat după doctor. Când doctorul a sosit, l-

a găsit mort! Mai supraviețuise aproape trei ore după ce eu am ple-

cat, slăbind tot mai mult până și-a dat ultima suflare, rostind din

nou vorbe fără sens în delirul său.

„Când secerișul a trecut și vara s-a dus,

Când predicile și rugăciunile au încetat,

Când razele încetează să lumineze

În dimineața suavă de duminică

Și Isus nu te mai invită,

Când vânturile bogate ale îndurării nu mai suflă,

Și Evanghelia nu mai este predicată,

Păcătosule, cum vei suporta durerea profundă?

Cum vei suferi în noaptea disperării?

Când cei sfinți au plecat în țara păcii,


376

Pentru a locui în locașurile de sus,

Când armonia lor se trezește în plinătatea fericirii,

Și cântările lor izbucnesc pentru Mântuitorul pe care-L iubesc;

O, spune, păcătosule, care stai nepăsător,

Care nu te temi de necazul care vine,

Cum va îndura duhul tău valurile de întristare?

Cum vei suporta condamnarea lipsei tale de pocăință?

Cum vei suporta condamnarea lipsei tale de pocăință?”

Nu ține de noi să decidem care a fost starea veșnică a acestui

bărbat, dar cine și-ar dori să moară asemenea lui? „O, de aș muri de

moartea celor neprihăniți, și sfârșitul meu să fie ca al lor!” (Numeri

23:10).

N-am niciun motiv să pun la îndoială faptul că religia tatălui

său ar fi fost schimbată în vreun fel. La înmormântarea fiului său,

el părea foarte afectat, și am sperat că această suferință, alături de

lucrurile serioase pe care le-a implicat acea înmormântare, ar fi tre-

buit să impresioneze inima lui într-un fel statornic. Dar, când l-am

vizitat în ziua următoare, l-am descoperit ocupat cu hârtia semnată

de fiul său, și cu testamentul pe care se chinuise să îl forțeze să îl

semneze cu o noapte înainte de moartea lui. Chiar dacă soția îl ru-

gase să amâne folosirea timpului în acel mod, el a continuat. N-am

avut niciodată vreun motiv să cred că, până în ceasul morții sale,

acel om a devenit altul în vreun fel.

Dar nu așa au stat lucrurile cu fratele cel mic, căruia muri-

bundul i-a oferit un avertisment atât de serios și plin de dragoste.

Băiatul părea că a prețuit în inima lui fiecare cuvânt. Era foarte res-

pectuos și ascultător față de tatăl său în toate lucrurile, cu excepția

unuia. În tot ceea ce ținea de credință, el era statornic precum o

stâncă, împotriva influenței tatălui său. Atunci când tatăl rostea un

singur cuvânt pe această temă, tânărul avea să se depărteze imediat


377

de el. Nu voia să se lase influențat sau să ignore biserica prin niciun

fel de influență a autorității tatălui său. Fără vreo explicație sau alte

cuvinte, el avea să-l ignore pe tatăl său în tăcere, atunci când consi-

dera că cererile acestuia erau contrare Legii lui Dumnezeu. În alte

lucruri, băiatul era foarte respectuos și ascultător față de el. L-am

cunoscut bine vreme de mulți ani. Biblia și mama lui îi erau sfătui-

tori, iar ziua de duminică era încântarea lui. L-a căutat pe Domnul

și L-a găsit. Când mi-a povestit despre modalitatea în care inima lui

a fost influențată cu privire la mântuire, a făcut referire la fratele

său muribund și la ceea ce acesta îi spusese. Atunci când a vorbit

despre fratele său, a făcut aceste referiri cu multă durere, plângând

în amărăciunea duhului său. Am toate motivele să cred că atât el cât

și văduva fratelui său mort sunt copiii lui Dumnezeu, prin credința

în Domnul nostru Isus Hristos.


378


379

40 DOCTRINELE ȘI MOARTEA

La câțiva ani după ce m-am așezat în parohia mea, s-a mutat

în acel loc o familie dintr-o altă parte a țării și au început să vină la

biserica noastră. Soțul și soția au adus cu ei scrisorile de despărțire

de la biserica unde fuseseră membri, și au devenit astfel membri în

biserica noastră. I-am cunoscut în curând și mi-am arătat un interes

deosebit pentru ei. Erau cu puțin peste 30 de ani, activi, bogați și cu

o bună educație, văzuseră multe lucruri din lume și erau energici în

tot ceea ce făceau. Mă gândeam că sunt capabili să facă mult bine în

jurul lor. De aceea, m-am străduit să-i cunosc mai bine. S-au impli-

cat foarte repede în activitățile și planurile noastre, iar ajutorul lor

a fost prețios.

În curând, totuși, mi-a devenit clar faptul că soția nu era pe

deplin mulțumită. Ea nu se plângea și nu găsea greșeli, atâta cât

știam eu, dar multe dintre expresiile ei, rostite în conversațiile cu

mine și cu alții, erau indiciul unei inimi nemulțumite. Nu puteam


380

să știu de la început dacă această nemulțumire era îndreptată per-

sonal către mine sau către congregație. Ea fusese educată în tinere-

țea ei într-o altă denominație, a cărei formă de închinare era întru-

câtva diferită de cea a noastră, și am crezut că se poate ca ea să nu se

fi simțit ca acasă printre noi. I-am arătat mult respect în această pri-

vință. M-am gândit că n-ar fi înțelept să îi arăt că percepeam nemul-

țumirea ei, ci m-am hotărât să fiu mai degrabă credincios și priete-

nos cu ea, și să las ca nemulțumirea ei să se disipeze, pentru că așa

credeam că se va întâmpla. De aceea, am tratat-o întotdeauna ca și

cum ar fi fost mulțumită cu mine și cu părtășia în biserică.

Pe măsură ce timpul a trecut, am devenit tot mai convins că

nemulțumirea ei era îndreptată către mine. Am căutat să aflu în ce

consta nemulțumirea ei, ce anume nu îi plăcea, dar nu reușeam să

descopăr acest lucru. Putea să nu-i placă de mine ca om sau putea să

nu-i placă de felul în care mă purtam ca slujitor. Nu știam care din-

tre ele era cauza. Dar ea nu și-a dezvăluit niciodată simțămintele

față de mine și nici eu nu i-am arătat că știu de nemulțumirea ei.

După ce au stat alături de noi vreme de trei ani, credeam că

descoperisem clar motivul nemulțumirii ei. Nu-i plăcea ceva în pre-

dicarea mea. Era evident că foarte puține lucruri i se potriveau. Am

putut să percep acest lucru atunci când o vedeam cum asculta pre-

dicile mele. În conversația cu ea, când vorbea cu foarte multă mo-

destie la adresa predicării mele și își exprima opinia, erau anumite

predici care i se păreau foarte bune, iar despre altele credea că nu

sunt atât de potrivite, cel puțin așa percepeam eu, pentru că vedeam

că dezaproba cea mai mare parte a mesajelor mele. Cel mai mult își

exprima nemulțumirea față de acelea pe care le denumea „doctri-

nare”. Teme precum păcătoșenia omului, suveranitatea divină, jus-

tificarea prin credința în Hristos, regenerarea prin har, prin Duhul

Sfânt, separat de botez, natura neschimbătoare a Legii lui Dumne-


381

zeu, dreptatea lui Dumnezeu în condamnarea păcătoșilor și obliga-

ția păcătoșilor de a se pocăi, în special pentru că Dumnezeu le dă

acestora ajutorul Duhului Sfânt – aceste doctrine nu păreau să fie

acceptabile pentru ea. În gândul meu am conștientizat că nemulțu-

mirea ei era justificată, fiindcă fusese educată într-o altă denomina-

ție și astfel mi-am amintit de preferințele ei anterioare. Totuși, în-

trucât ea nu se plânsese de predicarea mea, ci vorbise doar sub

forma întrebărilor și a sugestiilor, tot ceea ce puteam face era să fac

referire la Biblie și să arăt că, în predicarea mea, nu acordasem unor

astfel de subiecte o atenție mai mare decât le acordaseră autorii bi-

blici. Apoi, voiam să-i explic felul cum astfel de subiecte sunt cele

mai importante și mai practice dintre toate, pentru că ele sunt rea-

lități, tratează inimile oamenilor și pun fundamentul credinței

acolo, în experimentarea cu inima a adevărului lui Dumnezeu, prin

puterea Duhului Sfânt. Această explicație a părut să îi zdrobească

inima, dar nu s-a plâns de nimic.

Am devenit convins că, după o vreme, prin intermediul

multor lucruri din conversația și purtarea ei, s-a petrecut o schim-

bare în părerile și simțămintele ei religioase. Natura întrebărilor pe

care mi le punea câteodată, în mod special cu privire la viața de cre-

dință, m-a convins de acest lucru. Totuși, ea nu mi-a spus niciodată

asta într-un fel clar și nu m-am gândit că ar fi bine să fac alte cerce-

tări în legătură cu acest subiect. Dar era foarte evident că îmi deve-

nise un fel de prieten de familie. Apoi avea să vorbească prietenilor

ei, așa cum am aflat, despre adevărurile pe care le predicam, și să-i

îndemne „să participe la biserică și să asculte la fiecare cuvânt, așa în-

cât să înțeleagă”. Prin această prietenie și confidență, lipsa ei de mul-

țumire s-a dus, și astfel ea a continuat să trăiască în biserică, cres-

când în mod evident ca un credincios fericit, până în ziua morții ei.

Însăși doctrinele care îi displăceau au devenit încântarea sufletului

ei și adesea îmi cerea să merg în alte locuri și să predic și acolo „căci”,

spunea ea, „oamenii de acolo nu aud aceste adevăruri și nu știu cât de


382

prețioase sunt. În vremea când locuiam în acea zonă, nu auzeam așa

ceva predicându-se”.

Într-o anume circumstanță, o prietenă de-a ei, o persoană

tânără, s-a alăturat denominației de care ea aparținuse anterior.

Chiar dacă această tânără avea o relație apropiată cu ea, prin inter-

mediul căreia te-ai fi așteptat în mod natural să îi fie cunoscută cre-

dința la acea vreme, totuși ea păstrase acest lucru un secret și n-a

aflat aceasta decât la scurt timp după ce tânăra a fost acceptată la

Cină. Tânăra a recunoscut apoi că mama prietenei ei o sfătuise să

facă acest pas, iar prietena ei a devenit întristată. Nu credea că tâ-

năra făcuse bine. Ea considera că trebuia să existe dovezi mai puter-

nice ale credinței prietenei ei mai tinere pentru a fi acceptată ca

membru al bisericii. În durerea inimii ei, i-a vorbit mamei despre

acest lucru: „Mamă”, spuse ea, „cum ai putut să o sfătuiești în felul

acesta? Este ca și cum ai amăgi un suflet! Tu crezi că botezul și rându-

ielile bisericii sunt totul! Credeam că ai învățat mai bine! Acesta este

felul în care m-ai și crescut, și dacă n-aș fi învățat mai bine Scriptura,

sufletul meu ar fi fost ruinat pe vecie! Iar acum tocmai ce ai condus

această tânără ființă pe o cale greșită. Sper că ea va descoperi asta până

nu va fi prea târziu!” Mi-a povestit aceste lucruri cu lacrimi și cu o

întristare profundă. M-a întrebat dacă nu cumva a spus ceva lipsit

de respect sau a fost ceva greșit în atitudinea ei. Ea spunea că dorea

„să își cinstească mama, dar nu putea să nu spună ceva, atunci când a

fost conștientă că tânăra prietenă fusese condusă pe o cale care ducea

la pierzare!”

Am vizitat-o destul de des de când s-a îmbolnăvit, înainte de

moartea ei. Suferințele ei au fost foarte mari și continue. Răbdarea

n-a părăsit-o nici măcar un moment. N-a rostit nici măcar o singură

silabă prin care să se plângă, și nici măcar un murmur n-a lăsat să

se vadă, chiar dacă durerile ei erau peste măsură de mari. Când am

vizitat-o, din timp în timp, pentru discuții și rugăciune, ea devenise


383

obișnuită să-mi vorbească foarte liber și, după ce mă întorceam

acasă, obișnuiam să aștern pe hârtie unele dintre expresiile ei, iar o

parte a acestora le voi reda aici.

Cu aproape zece zile înainte de moartea ei, am găsit-o în cea

mai dureroasă agonie. Mi-a spus următoarele:

„Am mari dureri. N-am știut niciodată până acum ce înseamnă

durerea. Dar Dumnezeul meu a trimis-o și știu că este spre binele meu,

căci El nu ar fi trimis-o asupra mea. Nu mă plâng. Uneori strig de du-

rere, dar doar pentru că nu pot suporta. Dar să nu credeți că sunt lipsită

de răbdare doar pentru că îmi exprim durerea. Dacă aș putea să o evit,

sunt sigură că aș face asta. Îmi este teamă că prietenii mei vor crede că

îmi lipsește răbdarea și vor gândi că, de data asta, credința nu îmi este

de niciun ajutor, însă de vină este doar acest trup sărman, care mă ne-

căjește. Inima mi se odihnește în pace. Hristos mă susține, căci altfel n-

aș putea îndura aceste dureri. Așa cum ne-ați spus adesea în predicile

dumneavoastră, suferințele sunt trimise spre binele copiilor lui Dum-

nezeu, și descopăr acum că este foarte adevărat. Fără îndoială că pot

vedea acum, uitându-mă înapoi, că Dumnezeu mi-a dat de-a lungul în-

tregii vieți cele mai bogate îndurări sub forma crucilor. Foarte adesea

n-am fost conștientă de acest lucru la vremea respectivă, dar acum știu.

Îl laud pentru toate. El este Cel care mă susține. Am parte de dureri

groaznice, dar am pacea Lui prețioasă: Mântuitorul meu mă mângâie

prin promisiunile Lui, așa cum ne-ați asigurat dintotdeauna că El se

îngrijește de noi. Descopăr abia acum că aceste lucruri sunt adevărate.

Cred aceste lucruri acum, într-o modalitate în care nu le-am crezut îna-

inte.”

După o zi sau două, ea spunea: „Mă bucur că ați venit. Vreau

să vă rugați pentru mine, și să Îi mulțumiți Domnului pentru bunăta-

tea Lui. Durerile nu au scăzut, dar le-am suportat într-un chip minu-

nat. Știu acum multe lucruri mărețe despre credință, pe care nu le-am


384

înțeles niciodată în trecut. Ne-ați învățat o mulțime de lucruri legate

de promisiuni și de trăirea prin credință, iar acum știu ce înseamnă

acestea. Credința este totul. Ea îmi dă răbdare. Ea îmi dă dragoste și

îmi conduce inima către odihnă. El este totul în tot pentru mine.

Atunci când o să mă simt mai bine, înainte ca să mor, vreau să

spun ceva despre dumneavoastră. Nu pot să spun prea multe acum,

dar, dacă veți veni altădată, când veți putea, vă voi spune mai multe.

Vreau să vă spun ceva despre predicarea dumneavoastră. A durat

multă vreme până ca eu să fiu mulțumită cu predicile dumneavoastră.

L-a început nu-mi plăceau. Eram oarbă și nu înțelegeam de ce predicați

atât de mult despre Hristos și despre ispășire, despre inimile noastre

rele și necredincioase și despre Duhul Sfânt, despre harul suveran care

ne justifică și despre rugăciune. Dar acum înțeleg totul. Și descopăr că

totul este adevărat. Sper să vă pot spune mai multe, mai specific, cu

altă ocazie.”

Când am vizitat-o a doua zi, părea să își adune rămășițele de

putere și gândurile pentru a-mi povesti despre ceea ce denumea

„ceva mai specific”. Vorbind cu mari eforturi, rar și serios, mi-a spus

următoarele:

„Vreau să vă mulțumesc că m-ați învățat din Scripturi. Sper să

continuați să puneți Biblia în mintea oamenilor, așa cum ați obișnuit

să faceți. Formele religioase nu sunt nimic. De când m-am îmbolnăvit,

Biblia mi-a adus o mare mângâiere. Pot să îmi amintesc capitolele pe

care v-am auzit că le-ați citit în biserică și, alături de acestea, pasajele

și învățăturile pe care v-am auzit predicându-le, iar ele mă mângâie

acum. Adeseori când veneam la biserică, în perioada de început, mi-ar

fi plăcut să vă aud predicând anumite mesaje la modă, așa cum fac unii

predicatori, dar veneați mereu cu anumite învățături scripturale și ne

îndemnați să cercetăm Biblia, pentru a vedea dacă ceea ce ne învățați


385

era adevărat, iar acest lucru mi-a făcut un mare bine. A constituit mij-

locul prin care credința mea s-a înrădăcinat în Scriptură, așa încât

acum sunt mângâiată prin ea. Dacă n-ați fi făcut asta, niciodată n-aș

fi avut această credință puternică în Dumnezeul meu. Poate că aș fi că-

pătat această credință într-un alt fel, dacă nu ați fi predicat în felul

acesta și nu ați fi insistat atât de mult asupra Scripturii, dar acum mi

se pare foarte puțin probabil ca eu să fi reușit să ajung aici pe orice altă

cale. Îmi doresc să continuați să faceți asta și ca Dumnezeu să vă bine-

cuvânteze în lucrare. Vreau să continuați să îi îndemnați pe oameni

așa cum ați făcut-o până acum, către adevărurile și învățăturile Bi-

bliei. Mulți nu le vor găsi plăcute, la fel cum nici eu nu le îndrăgeam la

început, dar sper că Domnul îi va învăța și le va deschide urechile să

audă marile Lui adevăruri. Ele mi-au făcut mult bine. Acestea mă

mângâie acum. Unii predicatori vorbesc despre alte lucruri, cum ar fi

viețile oamenilor, dar acest lucru nu-mi face niciun bine, cu excepția

situației când învăț din viețile celor menționați în Biblie. Predicarea

dumneavoastră m-a făcut să cercetez Cuvântul lui Dumnezeu, să văd

dacă lucrurile pe care le predicați erau adevărate. Și am descoperit că

așa erau. Vă mulțumesc pentru totul. Sper că veți continua să îi îndem-

nați pe oameni să se îndrepte către Biblie și să găsească acolo adevăru-

rile pe care le predicați. Biblia este suficientă. Mie îmi este prețioasă.

Conține în ea tot ceea ce am nevoie. Sper că nu veți fi descurajat dacă

oamenii nu vor fi încântați de unele dintre ele și nici de modalitatea

dumneavoastră smerită și serioasă de predicare. Continuați așa. Ei vor

ajunge să învețe mai bine aceste adevăruri, la fel ca și mine. Apoi vor

avea promisiuni prețioase și învățături prețioase care să îi conducă în

viață și nu vor mai duce grija formelor și a ceremoniilor, sau speculați-

ilor și fanteziilor.”

Cu altă ocazie, când am văzut-o, mi-a vorbit despre sine în

felul următor: „Eu voi muri foarte curând, și sunt pregătită să mor.

Aseară mă gândeam că astăzi nu voi mai fi în această lume. Am dormit

foarte puțin. Această durere îngrozitoare m-a epuizat și, când m-am


386

trezit, mi-a părut rău că mai sunt încă pe această lume. Speram că mă

voi trezi cu Hristos. Nu vreau să fiu nerăbdătoare, dar sper că Dumne-

zeu mă va lua la cer cât de curând. Nu îmi este frică de moarte. Unii

oameni vorbesc despre ea ca despre o vale întunecată, și cred asta, pen-

tru că Scripturile o denumesc astfel. Dar pentru mine ea nu este o vale

întunecată, căci promisiunile strălucesc asupra ei și o luminează. Hris-

tos este cu mine, și eu îmi pun credința în El.”

Cu o zi înainte de a muri, mi-a vorbit astfel:

„Am luat Biblia să citesc în dimineața aceasta și am ajuns la

acel loc unde Pavel vorbește despre a fi „plini de dorința să ne îmbrăcăm

cu locașul nostru ceresc” (2 Corinteni 5:2). Aceasta m-a făcut să mă

gândesc la ce voi deveni în curând. Sper că am ajuns aproape acasă și

am convingerea că nu voi fi dezamăgită. Sunt acum gata să plec. Dum-

nezeu a fost foarte îndurător cu mine, păzind inima mea în această cre-

dință și în pace desăvârșită. Când m-am îmbolnăvit prima dată, eram

într-o stare spirituală rece și am murmurat pentru o vreme. Dar acum

sunt pe deplin mulțumită. Încercările mele mi-au făcut bine, numai

bine. Dumnezeu face totul pentru mine, tot ce am nevoie, prin Domnul

meu Isus Hristos. El m-a trecut prin aceste suferințe și îi mulțumesc —

Îi mulțumesc pentru tot. El a fost cu mine și m-a păzit, dându-mi pacea

și bucuria deplină. Am rezolvat tot ceea ce aveam de rezolvat în această

lume, și acum nu mai am nimic de făcut, decât să mă gândesc la Dum-

nezeu și la cer. Am predat totul în mâna Lui.

Am fost înconjurată de prieteni buni, și am avut parte de multă

bunătate prin ei. Blândețea lor mă copleșește și mă face să lăcrimez.

Am descoperit că este dificil să mă despart de unii dintre ei, dar am fost

capabilă să mă achit de acest lucru într-un fel satisfăcător. Sper că mă

voi întâlni cu unii dintre ei în cer. (A menționat apoi numele lor). Aceș-

tia sunt oameni credincioși, creștini adevărați. Dar ceea ce mă îngrijo-


387

rează cel mai mult este că de unii dintre ei va trebui să mă despart neș-

tiind dacă îi voi mai întâlni vreodată! (A menționat numele acestora.)

Aceștia nu sunt credincioși, nu sunt creștini! Nu știu dacă îi voi mai în-

tâlni vreodată! Durerea mă copleșește! Nu știu ce se va face cu ei! Dar

știu că harul este atotsuficient, și îi încredințez în mâna lui Dumnezeu.

Am simțit întotdeauna că un creștin trebuie să moară bucuros.

Prin moarte, noi mergem acasă la Mântuitorul nostru. Hristos este cu

mine tot timpul și îmi dă pace, pacea dulce a sufletului, și sper că nu mă

va lăsa în ceasul din urmă. Sunt convinsă că El nu va face asta. Mi-a

fost teamă cândva că, în clipa morții, când voi ajunge la malurile Ior-

danului, credința mă va părăsi, dar acum am credința în El și sunt fe-

ricită să mă gândesc că m-am apropiat atât de mult de casă.”

Acestea erau expresiile ei pe patul de moarte. Bucuria ei a

crescut pe măsură ce s-a apropiat de sfârșitul vieții pământești,

până când a ajuns în cea mai triumfătoare și mai frumoasă exaltare.

A murit radiind de bucurie și fericire, ultimul ei cuvânt, rostit pe ju-

mătate, fiind un cuvânt de laudă. Rostirea lui a început aici, pe pă-

mânt, și s-a încheiat în ceruri.

ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE · de păcat, care mi se păreau profunde și clare, erau...

Documents

Transcript of ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE · de păcat, care mi se păreau profunde și clare, erau...