Meşter între conducători şi conducător printre meşteri

Din neolitic şi până către mijlocul veacului al XX-lea s-au confecţionat numeroase şi diverse obiecte, în primul rând utilitare, prin împletirea fibrelor vegetale. Arta împletiturilor, una dintre cele mai vechi privind lucrurile la scara istorică a îndeletnicirilor omeneşti, precedând atât arta ţesutului, cât şi pe cea a ceramicii, după cum par a dovedi unii arheologi, este strălucit reprezentată în toate provinciile istorice româneşti. Funieritul, cel mai arhaic gen de împletitură, se practica, pe vremuri, în foarte multe gospodării. În general, funiile, se făceau din cânepă, rareori folosindu-se şi alte plante, precum urzica, inul etc.

În aparenţă, împletitul din sfoară nu are nimic în comun cu tradiţia populară românească. Însă, este bine ştiut faptul că ceea ce ne-am obişnuit să numim „macrameu" este o tehnică orientală foarte veche, acest gen de noduri decorative apărând reprezentate pe basoreliefuri asiriene datate în 850 î. H., şi că etimologia cuvântului este arabă, „migramah" însemnând franjuri ornamentali (ciucuri). Răspândirea acestei tehnici de împletire au făcut-o maurii, de la care au preluat-o spaniolii, iar de la aceştia italienii, francezii, olandezii şi englezii. Marinarii au fost cei care au început să confecţioneze acest gen de împletituri, răspândindu-le apoi în India, China şi pe continentul american.

Dacă, în esenţă, tehnica nu se regăseşte în tradiţia românească, felul în care aceasta a fost însuşită şi promovată în ultimele decenii, mai ales sub raportul câmpului ornamental, în special de către multe creatoare populare din mediul urban, denotă faptul că lucrările acestora se mulează pe universul artistic popular. Chiar şi un privitor neavizat ar recunoaşte în ornamentica multora dintre împletiturile din sfoară decorul întâlnit în crestăturile în lemn, pe vasele de ceramică sau pe vechile scoarţe româneşti. Motivul solar, cel al rombului, cel stelar sau cele fitomorfe nu fac altceva decât să întărească convingerea că utilizarea acestei tehnici de import în scopul conservării simbolisticii şi decorului tradiţional românesc este cu adevărat fericită. Ei bine, acest gen are numeroşi reprezentanţi în România, unul dintre cei mai străluciţi fiind Silvia Cozmîncă din dulcele târg al Ieşilor.

(Precizăm că în acest material omagial am folosit informaţii din interviul pe care Silvia Cozmîncă l-a acordat Ginei Popa de la ziarul ieşean „Evenimentul", ediţia din 9.VIII.2011).

Etnograf Marcel Lutic

(text publicat în „Lada cu zestre", revista AMPM,

Iaşi, nr. VIII, 2011, p. 11-14)