ARTA RELIGIOASĂ ÎN EGIPTUL ANTIC

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este aşezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă şi se manifestă atât pe pământ cât şi în viaţa de dincolo — element central al credinţei egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune.

Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleaşi forme artistice, s-au utilizat aceleaşi tehnici şi aceleaşi materiale.

Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii şi deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzaţia de măreţie pe care aceasta o produce privitorului.

Deşi artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenţie impusă de credinţele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăţia lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA.

De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaţie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roşul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceiaşi semnificaţie — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării. Albastrul era culoarea cerului şi a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor şi faraonilor. Albul—simbol al purităţii şi bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

Arhitectura egipteană îşi relevă caracterul impunător şi sacru prin simpla prezenţă a marilor piramide şi ale templelor. Aceste construcţii impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni şi zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existenţa lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morţii—credinţa în nemurire şi viaţa de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viaţa politică a Egiptului ci şi în cea religioasă. Faraonul nu este doar şeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat şi prin definiţie un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică şi vizibilă legătură dintre Egipt şi zei. De acea, întreaga viaţă în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului şi caracterului său divin.

Deoarece religia antică egipteană este închinată nemuririi şi veşniciei era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiştii egipteni au folosit aceleaşi materiale, aceleaşi tehnici şi stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinţei egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului şi ai zeilor săi protectori.

Religia egipteană şi arta ce o definea au fost însă acoperite în timp de stratul de nisip al uitării. Începând din sec II d.Chr, două mari religii monoteiste au considerat religia antică egipeană ca fiind un cult păgân politeist iar, în timp, zeii agipteni au fost coborâţi la statutul de idoli ce trebuiau distruşi. Arta religioasă, simbol al vechii religii, a fost în cel mai bun caz ignorată. Veniţi în secolul VI în Egipt, luptătorii fanatici ai Islamului au continuat războiul împotriva idolilor şi a reprezentărilor acestora ce trebuiau distruse, război început înaintea lor de preoţii creştini.

Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX şi de atunci încoace arta religioasă egipteană antică şi-a recăpătat prestigiul şi totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanităţii