SOCIETATEA DE MAME C U P R I N S U L

PROBLEME SOCIALE: Arta şi Şcoala — — — TUDOR VIANU Spre o renaştere a metafizicii — — — — — N. BAGDASAB Estetica şi Etnografia _ — _ — — _ VICTOR IANCU

PROBLEME ECONOMICE: însănătoşirea creditului N. DAŞCOVICI ACTUALITĂŢI: Noapte de Octombrie — — — EMIL ISAC

Libertatea critică în combaterea crizei (cu prilejul redeschiderii parlamentului) — — — — — ION CLOPOŢEL Mihail Sadoveanu _ _ _ _ _ _ _ HORIA TRANDAFII

INVĂŢĂMÂNT-EDUCAŢIE: Organizarea şcoalelor u de ucenici — — — — — — CRISTOFOR EPTJR1 SATE—ORAŞE—REGIUNI: Vima-mare (jud. So­

meş), (cu patru vederi fotografice) — — — S. POENARU CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: Cronica

cărţilor — — — — — —• — — — EMIL ISAC TEATRU: „îndrăgostita" de Porto-Riche, cu Ma­

ri oara Ventura — „Păpuşile" de Pierre Wolff.— Poezia lui Lucian Blaga. — George Panu — — CRONICAR

FAPTE, IDEI, OBSERVAŢII: Cumularzii. — Ega­litate de salarizare. — Cine deţine dreptul? — E-voluţia Austriei- — Cruţarea franceză. — Dr. Au­rel Lazar. — Conferinţa imperială britanică. —

^ După adunarea generală a Astrei. — Poemele lui Emil Isac. — Les Tsiganes. — Reproduceri în in­terior după lucrările artiştilor: Alex. Pop, Catul Bogdan, Mattis-Tejitsch şi Romul Ladea — — REDACŢIA

BULETIN BIBLIOGRAFIC: VI I I — _ _ _ ION MUŞLEA COPERTA şi desenele interioare de — _ _ — DEMIAN

Director: ION CLOPOŢEL

Redacţia: Piaţa Unirii 8. Administraţia: Str. Baba Novac 8.

Apare la 1 fi ÎS ale Secarei lan! _- je Un exemplar: 20 Lei.

Anal VII

Claf, 15 Noemvrie 1930

Ntul 22

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci: 1500 U Societăţi culturale, şcoli: 1000 L Liber-profesioniştl: 600 li Funcţionari, preoţi, studenţi: 500 fi.

In streinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipai:

Lămuriri pentru prin Casa

GENERALITĂŢI. Casa Autonomă a Construcţiilor —

creată în baza legii din 30 Mai 1930 — a încheiat cu Societatea „Imprese Italiane all'Estero" (I. I. E.) un contract pentru a construi pentru funcţionari şi pensio­nari 300 de locuinţe de tip popular şi e-conomic. Aceste clădiri se vor construi pentru următoarele categorii de benefi­ciari: funcţionari publici şi pensionari de Stat, judeţ sau comună cum şi ai ca­selor autonome sau instituţiilor care au buget votat de parlament. Se va face deasemenea construcţii şi pentru sala­riaţii instituţiilor particulare serioase acceptate de Societatea I. I. E. precum sunt: Banca Naţională, Casa de Depu­neri şi Consemna-iuni de conomii, Cre­ditul Industrial, Creditul funciar Urban şi Rural, Casa Patronală, Banca Cen­trală Cooperativă, Oficiul Naţional al Cooperaţiei; Societăţile sub formă de re­gie mixtă şi acele servicii cu caracter public, concesionate la particulari, ca P. T. T., Fabrica de Chibrituri şi alte din categoriile de mai sus.

Condiţii cerute solicitatorilor. Pentru a-şi putea clădi casa prin in­

termediul Casei Autonome, solicitatorul va trebui să înainteze la sediul ei (Stra­da Ştirbei-Vodă No. 178) în timpul ore­lor de birou (9—1 a. m. şi 4—6 p. m.) o cerere timbrată, în care specifică tipm de casă se şi l'a ales potrivit necesităţi­lor lui financiare. Diferitele tipuri au planurile lor expuse în halul sediului C. A. şi sunt zilnic vizibile în orele de bi­rou. Pentru ca cererea să poată fi luată în considerare, trebueşte ca solicitatorul să satisfacă următoarelor condiţiuni:

1. Să aducă dovada că face parte din categoriile prevăzute la art. 12 din legea din 30 Mai 1930 a Casei Autonome a Construcţiilor, care articol sună astfel:

Art. 12. Vor beneficia de avantajele a-cordate de această lege:

a) funcţionarii publici definitivi, ci­vili, militari sau eclesiastici de Stat, ju­deţ, municipiu şi comună, precum şi a-ceea ai instituţiunilor ale căror bugete sunt supuse aprobării Parlamentului;

b) pensionarii -n virtutea legii gene­rale de pensiuni şi a legii de pensiuni militare din 2 Septembrie 1920;

c) invalizii, văduvele de răsboiu şi de-mobilizoţii;

d) muncitorii şi meseriaşii din stabi­limentele şi atelierele Statului, judeţe­lor, municipiilor şi comunelor;

e) funcţionarii particulari, muncitorii şi meseriaşii, cari nu intră în prevederi­le alineatului precedent;

f) instituţiile publice; g) orice alte persoane, precum şi a-

sociaţiunile profesionale lipsite de lo­cuinţe proprii.

2. Să facă dovada că veniturile ele­mentare nu trec de 150.000 lei pentru locuinţa populară şi de 400.000 lei pen­tru locuinţa economică. Această dova­dă se va face de către autoritatea la ca­re funcţionează pe un formular tipârn de Casa Autonomă care-1 ţine la dispo­ziţie solicitatorilor. Veniturile de mai sus sunt nette, adică cele rămase după scăderea impozitelor cuvenite Statului Se poate alege un tip popular şi dacă venitul nett este mai mare ca 150.000

doritorii de a-şi construi locuinţe Autonomă a Construcţiilor lei, după cum se poate alege un tip e-conomic şi atunci când venitul nett nu trece de această sumă: în acest din ur­mă caz însă, beneficiarul pierde avan-tagiile ce legea le acordă în mod spe­cial locuinţelor populare (scutiri de im­pozite pe termen de 20 ani în loc de 15 ani cât este termenul pentru locuinţa e-conomică).

3. Să aducă declaraţia autorităţii res­pective că se obligă a face reţinerile din salariu pentru plata ratelor de amorti­zare şi declaraţia că această autoritate se obligă a depune lunar reţinerile Ca­sei Autonome a Construcţiilor. Ambele declaraţii de mai sus le face autoritatea unde solicitatorul funcţionează pe ace-laş formular tipărit de care s'a vorbit la punctul 2.

4. Să depună la Banca Marmorosch, Biank $5 Go. în contul Casei Autonome o sumă de bani egală cu 5% din valoa­rea construcţiei, aducând recipisa băn­cii; iar după cercetarea actelor, imediat sau eşaîodat timp de 12 iuni dela sem­narea contractului să mai depună încă 10% pentru a complecta avansul de 15% prevăzut în contract. Beneficiarul se obligă a mai depune 5% la recepţio-narea construcţiei şi 2,50% în termen de 6 luni dela această recepţie.

5. Să aibă terenul necesar construc­ţiei dovedit cu acte originale de pro­prietate în regulă, liber pe 30 de ani de orice sarcini sau servituti (Certificat de sarcini deal Trib. Ilfov Secţia Notariat).

6. Să facă dovadă că nu mai are alt imobil în olcalitate (cu proces-verbal de impunere la global).

7. Odată cu actele de proprietate ale terenului, să depună schiţa de plan a lui cu indicarea clădirilor vecine şi asupra felului de construcţie admis de Primă­rie pe acel teren (calcan sau izolat).

8. Să aducă acte referitoare la stare» civilă, căsătorie, copii (FJxtracte).

9. Să facă dovadă că asupra salariu­lui nu are reţineri sau popriri. Această certificare o face autoritatea respectivă pe formularul de care s'a vorbit la nu-merile 2 şi 3.

10. Să aducă recipisa de plata impozi­tului elementar asupra terenului pe 1930.

11. Să contracteze o asigurare pe viaţă şi contra incendiului la Societatea de Asigurare „Adriatica" egală cu valoarea împrumutului contractat, prezentând po­liţe de asigurare.

Operaţia asigurărei este ultima for­malitate ce precede semnarea contractu­lui; ea se face la Societatea „Adriatica" în urma avizului Contenciosului Casei Autonome după ce acesta constata că toate celelalte formalităţi au fost legal îndeplinite. Un funcţionar al Societăţii de Asigurare stă zilnic (între orei^ 3—5 p. m.) la dispoziţia publicului, la sediul ei din Strada C. A. Rosetti No. 3.

Orice altă informaţie de caracter par-ticualr, care n'a fost expusă în generali­tăţile de mai sus, se poate obţine la se­diul Casei Autonome a Construcţiilor, Strada Ştirbei Vodă No. 178.

Diverse categorii de „case şi caracteristi­cile lor.

Casele ce urmează a se construi sunt conform legii de 2 categorii şi anume: populare şi economice. Cele economice

sunt de 2 feluri: obicinuite, sau executate mai bogat: în acest din urmă caz se chiamă case tip extra.

a) Case de tip popular. Suprafaţa de construcţie care intră la

calculul preţului pe m. p. este socotită" la parter pe perimetrul soclului „exclu­zând scările eterioxare, iar la etaj pd pe­rimetrul zidurilor exterioare, excluzând balcoanele şi orice terasă descoperită. Casele populare vor. conţine una până la 3 camere de stăpân, bucătărie, căma­ră, closet şi pivniţă, eventual cameră de bae, repartizate la parter sau la parter şi etaj.

înălţimea parterului 2,80 m., a etaju­lui 2,70 m., a pivniţei 2,40 m.

Nivelul parterului la 0,50 m. peste n i ­velul trotuarului. Soclul din beton în co-fraj şi strat izolator de asfalt sub nive­lul duşumelelor.

Zidurile etexrioare de 28 cm. la parter şi etaj, executate din zidărie de cărămi­dă presată, de fabrică, arsă numai în Ring; la pivniţă zidăria va fi de beton în cofraj sau beton cu cuşă de cărămidă.

Acoperiş de ţiglă roşie bine arsă, for­mat Marsilia, pusă direct pe şipci, prin­să cu sârmă şi cu mortar de var şi c i ­ment între rosturi; dolii, şorţuri, înveli­tul bazei coşurilor, sgheaburi, burlane din tablă galvanizată de jum. mm, greu­tate 50 kgr. la maja.

Şarpanta acoperişului din lemnărie de brad ecarisată cu dimensiunile din de­viz, streaşină înfundată (saceac)vopsită sau cornişă din zid profilată, cuprins lu­carne, tabachere, etc.

Deasupra pivniţei, la băi, closet şi la bucătărie planşeu din beton armat. Ce­lelalte camere dela parter şi etaj au ta­vanele din grinzi de lemn în dimensiuni­le uzuale conform calcului cu podea de ' 2 jum. cm. şi umplutură de molos şi mortar de var.

La antreuri, băi, closet şi eeventual bu­cătării, pardoseli din dale de ciment scli-visit sau scânduri de brad de 3 cm. în nuth şi feder. "

Sobe de teracotă în camerile princi­pale.

Pereţii în interior cu lapte de var, în exterior cu culoare de var diferite nu­anţări.

b) Case de tip economic. Suprafaţa de construcţie este socotită

ca la casele populare. Fundaţii din beton, conform planuri­

lor, până la pământ sănătos, la nevoie depăşind dimensiunile fixate în planuri. In orice caz aceste fundaţii nu vor fi mai puţin adânci de un metru.

Nivelul parterului la 0,60 m. dela ni­velul trotuarului, soclul din beton în co­fraj, cu strat izolator de asfalt.

înălţimea parterului 3,10 m., înălţimea etajului 2,90 m., şi a pivniţei 2,40 m.

Zidurile şi planşeurile din acelaş ma­terial ca cele populare.

Intrările principale cu pardoseli de ciment mozaicat, băile şi closetele cu da­le de ciment mici colorate, bucătăriile ca scânduri de brad sau ciment mozaicat.

In camerile de stăpân parchet calita­tea întâi, în proporţie de 70% din tota­lul pardoselilor. Parchetul va fi aşezat •pe duşumele oarbe de 3 cm. şi grinzi-şori de tufan de 8/10, când sunt puse

(Urmarea pe pagina ultimă.)

390

P R O B L E M E

S O C I A L E

A R T A 31 Ş C O A L A Deschiderea cursului de pedagogie şi estetică la

Şcoala de lAlrte frumoase din Bucureşti împlineşte o ve­che dorinţă a legiuitorului şi o imperioasă nevoie a şcoa-lei. Prevăzute în regulamentul şcoalei din 3 (16) Oc­tombrie 1909 şi reclamate necontenit de către toţi acei pe care o conştiinţă luminată şi o dragoste adevărată pentru şcoală îi făcea să vadă care sunt lipsurile ei, es­tetica şi pedagogia n'au găsit o primire tocmai uşoară. Ani de zile aceste materii au fost excluse din progra­mul efectiv de studii cu toate că cel legal le prevedea şi cu toate că analiza cea mai simplă arată că într'o şcoală care pregăteşte artişti, estetica poate avea un ' oarecare rol şi că nici pedagogia nu poate fi nesocotită, într'o şcoală care pregăteşte profesori. Care au fost consecinţele de ordin moral ale lipsei acestor materii, din programul efectiv de studii, nu putem urmări mai de aproape, aci, dar ne vine greu să credem că nişte pro­fesori şi nişte artişti care n'au fost niciodată instruiţi asupra principiilor teoretice ale profesiunei lor, n'au re­simţit niciodată regretul acestei lacune. Natura şi ta­lentul au desigur bogate rezerve interne şi un artist sau un profesor de vocaţie au putut ajunge prin ei în­şişi la acele rezultate, pe care le-ar fi atins dealtfel cu mai multă uşurinţă, dacă şcoala prin care au trecut, şi-ar fi plătit întreaga datorie faţă de ei. Forţe chel­tuite pentru clarificarea vreunui punct, care ar fi tre­buit să fie limpede încă din anii tinereţii şi ai şcoalei, a.r fi fost întrebuinţate cu mai mult folos în rezolvirea creatoare a unei teme strict personale. Mulţi dintre in­telectualii şi specialiştii tuturor profesiilor nutresc dea-lungul întregei lor vieţi resentimente împotriva' educa*-ţiei care i-a lipsit de unele cunoştinţe sau deprinderi utile. Şcoala de Arte frumoase a înţeles că nu trebue să destine pe absolvenţii ei acestui resentiment. Ea a înţeles apoi că este obligată să scutească pe aceşti ab­solvenţi de umilinţa şi seriosul prejudiţiu practic de a se vedea respinşi dela examenele de capacitate pentru în­văţământul secundar din pricina lipsei de pregătire co­respunzătoare. Socotesc deci că exprim sentimentul ge­neral al elevilor acestei scoale, aducând mulţumiri re­cunoscătoare Consiliului profesoral şi Ministerului de Instrucţie, care au reparat astăzi vechiul neajuns. .

Pornim aşadar astăzi la un drum lung, la capătul căruia trebuie să ne întâmpine artistul conştient şi pro­fesorul bine pregătit. Ceeace formulăm însă ca o spe­ranţă, ' trebue să se justifice printr'o concepţie determi­nată despre temele pe care artistul şi profesorul şi le propune. Nu se poate primi deci, fără o altă întemeiere mai profundă, că un „artist conştient" este preferabil unui „artist inconştient". Au fost desigur timpuri, când

controversa exista. Clasicismul de pildă a profesat tot­deauna părerea că artistul trebue /luminat teoreticeşte-asupra principiilor artei lui. Practica artei nu se opune" niciodată, în veacurile clasice, reflecţiei teoretice asu­pra ei. Aşa se explică faptul că în epoca Renaşterii, când estetica este aproape dispărută ca disciplină filo­sofică, singurii* teoreticiani ai artei sunt marii maeştri ai timpului, un Leon Battista Alberti, autorul a numeroase scrieri, printre cari ,,De re aedificatoria libri decern" (1485) este cea mai importantă, un Albrecht Diirer, cu ale sale „Vier Biicher von menschlicher , Proportion" (1528), sau un Leonardo da Vinci, a cărui carte pos­tumă „despre pictură" a fost o adevărată revelaţie. Mă mărginesc deci a cita pe artiştii cei mai de seamă, pen­tru a motiva afirmaţia că secolele clasicismului n'au cunoscut niciodată opoziţia dintre teoria şi practica ar­tistică şi că ignoranţa sau inconştienţa n'au fosot soco­tite niciodată în aceste timpuri drept nişte atribute ale unei mai preţioase puteri creatoare. Părerea, chiar dacă nu în această formă exagerată, a trebuit însă să apară odată şi este cu neputinţă a înţelege toate mişcările de reacţie în istoria artelor, romantismul, prerafaelitismul, impresionismul sau expresionismul, fără a descoperi în ele afirmaţia implicită despre superioritatea factorului inconştient asupra celui conştient, a conştiinţei naive faţă de conştiinţa savantă, a inspiraţiei faţă de technică şi a viziunei faţă de tradiţie. De mai. bine de o sută de ani artiştii europeni lucrează în virtutea unei conştiinţe protestatare împotriva tuturor regulilor tradiţiei, a tu turor acelor reguli generale şi obiective rezultate din practica seculară a artei şi care pot deveni obiectul unei cunoştinţe teoretice. în 1827, când valul romantic se umflă şi se sparge pe ţărmurile artei europene, un grup de tineri elevi care lucrau în atelierul pictorului Hersent, entuziasmaţi de arta nouă a unui Delacroix, Gericault, Deveria şi Sheffer, năvălesc într'o dimineaţă şi distrug toate mulajele de statui greceşti care se găseau în ate­lierul maestrului. Acest gest revoluţionar, situat la în­ceputul evoluţiei moderne a artelor plastice europene, a rămas dătător de măsură pentru întreaga lor desvoltare ulterioară. Timp de o sută de ani, orice iniţiativă artis­tică nouă a luat forma unui protest împotriva tuturot acelor câştiguri ale trecutului, care fiind generale, pu­teau fi teoretizate şi învăţate şi în toată această vreme ceeace a fost socotit mai'preţios, decât ştiinţa, a fost fie pietatea naivă pe care prerafaeliţii o chemau să-i inspire, fie „simpla retină" a impresioniştilor, fie liris­mul expresioniştilor de ieri. Opoziţia împotriva tuturor prncipiilor de artă transmise şi capabile de a fi studiate, a fost atât de mare, încât acum câţiva ani un artist

391

SOCIETATEA PE MÂINE '

serios ca Liebcrmann declara, cu prilejul înten.oierii Academiei prusiene de arte, în rândurile căreia refuza să între, că „fiecare artist este propria sa academie".

Romantismul artistic cu toate modificările pe care le-a produs în constelaţia morală a artiştilor moderni, a asigurat condiţiile unei libertăţi creatoare, fără de care arta s'âr fi ofilit în nesfârşita imitaţie a trecutului. Re­voluţia romantică' a fost deci necesară. Este adevărat însă, că marii maeştrii ai romantismului încuviinţează apelul la spontaneitatea naivă, dispreţul faţă de atitu­dinea conştientă şi savantă în artă, pe care le găsim la baza unora dintre întreprinderile artistice contimpo­rane? O asemenea încuviinţare o putem găsi în exem­plul micilor artişti, fericiţi că se pot simţi mai puternici şi mai originali numai din pricina libertăţii anarhice pe care şi-o acordă, dar nu în exemplul marilor artişti, a unui Delacroix de pildă, care conţinea în persoana sa, alături de pictor, pe un profund teoretician al artei şi ale cărui scrieri dovedesc ce învăţături ştia el a culege din cartea trecutului. Spiritele temeinice au recunoscut chiar în timpul perioadei romantice care este primejdia revoluţionismului artistic şi, dimpotrivă, care este valoa­rea situării efortului artistic individual în cuprinsul unei tradiţii, într'un cadru colectiv şi general.* In această pri­vinţă, pot fi reţinute şi o instituţie ca a noastră poate privi cu plăcere cuvintele pe care poetul Baudelaire unul dintre cei mai însemnaţi critici ai epocii romantice, le nota cu ocazia salonului oficial francez din 1846: ,,... starea actuală a picturii este rezultatul unei libertăţi anarhice care glorifică individul, oricât de slab ar fi, în detrimentul asociaţiilor, adică al şcoalelor. In scoale, care nu sunt altceva decât organizarea foxţei de inven­ţie, indivizii cu adevărat demni de acest nume -absorb pe cei slabi, ceeace nu e decât foarte just, căci o pro­ducţie de seamă, nu e decât o cugetare cu o mie de braţe. Glorificarea individului a adus divizarea infinită a domeniului artei. Libertatea absorbită şi divergentă a fiecăruia, divizarea sforţărilor şi fracţionarea voinţei omeneşti au adus slăbiciunea, scepticismul şi sărăcia de invenţie de aztăzi; câţiva excentrici, suferinzi şi sublimi, compensează cu anevoe desordinea forfotitoare a me­diocrităţilor. Mica proprietate a individualităţii a ros originalitatea colectivă şi întocmai cum, potrivit demon­straţiei făcute într'un capitol renumit al unui roman ro­mantic, cartea a ucis monumentul, tot astfel se poate spune pentru timpul de faţă că pictorul a asasinat pic­tura".1) ,

Aceste cuvinte ale lui Baudelaire ar trebui să fie îndelung meditate de către toţi ucenicii şcoaîei de arte frumoase. Romantismul ieftin al individului care soco­teşte că forţele obscure ale temperamentului său pot în­locui rezultatele obţinute din studiul practic* şi teoretic al marei arte. tradiţionale este astăzi întrecut. Ştim as­tăzi, că nimic nu poate înlocui acea „organizare a for­ţei de invenţie", pe care, rezumând tradiţia, o reprezintă şi o profesează şcoala. Să nu se socotească într'acestea că originalitatea cuiva ar fi astfel ameninţată. Studiul maeştrilor geniali ai trecutului, întocmai ca studiul na­turii, ne revelă legi generale, pe care nu le putem în­frânge fără a nu cădea în absurditate. Exemplul genial nu este tiranic şi nu. periclitează originalitatea nimănui, pentrucă nu impune punctul de vedere al unei subiecti­vităţi limitate, ci eliberează în sufletul nostru legi la­tente şi cu totul generale. Geniul, spunea Kant, este aceea predispoziţie înăşcută a spiritului prin care „na- ,

!) Ch. Boudelaire, Varietes critiques, I La peinture roman-tique (ed. Cres), pag. 69.

tura dă reguli artei". Şi dupăcum artistul ds seamă imi­tă natura, chiar atunci când nu o foloseşte ca un model prezent şi nemijlocit, numai întrucât adoptă procedeeic ei generale cu scopul ca opera sa să fie tot atât de i->te ca a naturii, tot astfel el „imită" operele maeştrilor de geniu, în care natura îşi continuă lucrarea sa. Despre Leonardo da Vinci se povesteşte cum, tânăr fiind, şi-a propus să desemneze un animal combinat din membrele animalelor celor mai felurite din natură — membra disjecia —, dar care prin toată economia organelor sale să dea impresia că poate trăi, că ar fi posibil în natură. Ceeace Leonardo da Vinci îşi propunea în aceste împre­jurări să desemneze, nu era vreuna din realizările na ' -i turii, căci un animal ca acela închipuit de el nu exista ""<.'; nicăiri, ci numai procedeul naturii, felul său de a se comporta. Elevi ai naturii, noi putem fi în acelaşi fel discipoli ai maeştrilor, silindu-ne să descifrăm în ope­rele lor legile artei eterne.

Faţă de toate acestea se poate prevedea obiecţia că principiile marei creaţii artistice se lămuresc pentru elevul şcoalei de arte-frumoase în atelierul în care Iu- ,' / crează sub conducerea unor maeştri încercaţi. Cursurile practice ale şcoalei de arte-frumoase n'ar avea alt scop decât acesta şi întrebarea care răsare în mod fi­resc este aceea relativă la utilitatea dublărei învăţămân- • -tului practic al desemnului, picturii, sculpturii, decora- ••;•.., ţiei şi gravurii cu învăţământul teoretic al esteticei. Stu­diile practice din atelier au însă în realitate scopul de a trezi în elev, pe de o parte darul observaţiei artistice, pe de altă toate acele deprinderi active care alcătuesc |

, laolaltă educaţia technică a artistului. Profesorul de )?• pictură şi sculptură poate şi efectiv el lămureşte elevilor '̂ J săi'şi acele principii teoretice pe carele-a extras singur | din meditaţia asupra marei arte a trecutului şi asupra , I

«propriei sale practice artistice. Scopul principal al în- § văţământului său rămâne însâ înarmarea ochiului care J observă şi a mânii care execută cu deprinderi folosi­toare, apoi coordonarea dintre aceste deprinderi, într'un cuvânt tot ceeace se numeşte tehnică. Rădăcinile teh- -nicei stau însă' înfipte în teorie. Observaţia valorează, pentru toate tehnicele. Tehnica'inginerească de pildă se, întemeiează pe fizică. Tehnica medicală se sprijină pe biologie şi fiziologie. Tehnica pedagogică desvoltă câş­tigurile psihologiei generale şi ale psihologiei diferen­ţiale a copilului. Tot astfel tehnica artistică ar trebui să folosească principiile esteticei.

Nu dorim însă să întemeiem numai în felul acesta utilitatea studiului esteticei în şcoala de arte-frumoase,

"căci paralelismul pe care ne-am prefăcut a-1 admite între tehnica artei şi celelalte tehnice invocate s'ar pu~ -tea observa că nu este-perfect. Pentru a rezuma ceeace , se gândeşte în această privinţă, vom spune că pe când în celelalte tehnice cunoştinţa precedă practica, în ten-nica artistică ea îi urmează. Iată de pildă exemplul an-tisepsiei. Considerată ca,un capitol al tehnicei medicale, -antisepsia n'a putut apărea decât după ce Pasteur a a ajuns la rezultatele sale teoretice în legătură cu acei ţ-agenţi patogeni care sunt microbii. Tot astfel Morse n'a putut inventa .tehnica telegrafică, decât după ce s'au ^*-stabilit principiile electricităţii. In' toate aceste împreju­rări cunoştinţa teoretică anticipează practica tehnică. * Nu tot astfel se întâmplă lucrurile în cazul tehnicei ar- ' tistice, căci Michelangelo a putut sculpta, statuia lui Moise înainte ca Immanuel Kant să determine princi­piile esteticei moderne. Cunoştinţa este posterioară -. practicei în artă. împrejurarea este adevărată chiar pen- -tru acei mari artişti pe care îi citam la începutul acestei ' prelegeri, un Alberti,' un Diirer, un Leonardo da Vinci,

<9oit

SOCIETATEA DE MÂINE

care se dublau printr'un teoretician al artei, numai după ce lăsaseră în urma lor un şir numeros de opere, a că­ror raţionalitate implicită şi ascunsă le plăcea acum s'o extragă 'şi s'o expună în limbajul propriu al raţiunii, adică în judecăţi abstracte şi în norme generale. Dacă este însă aşa, dacă teoria urmează practicei şi n o con­duce, de ce ne-am mai ocupa cu studiul teoriei estetice'? Ştiu desigur că sunt unii artişti care gândesc astfel şi care vor privi întreprinderea pe care o începem astăzi cu un scepticism pe care nu l-ar putea tempera decât consideraţia că marii lor, înaintaşi, despre care a fost vorba mai sus, deveniau teoreticiani ai artei, nu numai pentru plăcerea desintereastă a cunoştinţei, dar şi cu scopul de a transmite generaţiilor noui anumite precep­te utile. Gândul acesta, răsărit în mintea unora dintre cei mai de seamă artişti ai clasicismului, s a r găsi aşa dar în contrazicere cu tot ceeace s'a spus despre ante­rioritatea în artă a practicei asupra cunoştinţei. Până a încerca însă să resolvăm această contrazicere, este ne­cesar să relevăm un alt motiv posibil de scepticism faţă de studiul esteticei în şcoala de arte-frumoase.

Se spune anume despre cunoştinţă, nu numai că urmează practicei artistice, dar că o îngreunează atunci când se asociază cu ea. Deprinderile tehnice sunt în adevăr asociaţii de mişcări, cari funcţionează cu atât mai bine, cu cât sunt întovărăşite de o cunoştinţă mai slabă. N'ar exista prin urmare un mijloc mai bun de a distruge abilitatea practică într'un artist, decât proble-

. matizându-1, făcându-1 spectatorul conştient şi interpre­tul cu multă ştiinţă al propriilor sale mişcări. Copilul când începe să meargă, însoţeşte cu conştiinţă deplină

' fiecare dintre paşii săi şi de aceea mersul său este în această epocă dibuitor. Siguranţa mersului el o do­bândeşte numai atunci când asociaţia dintre mişcările respective, mulţumită desei lor repeţiri, a ajuns să des-cindă în rândul habitudinelor inconştiente. Locuitorul apartamentului care de douăzeci de ani urcă scara eta­jului, o poate face şi în întuneric şi în cea mai mare pripă, fiindcă o face făofă nici o conştiinţă. Acelaşi ins pus să urce pe întuneric o scară necunoscută, o va face însă cu greutate, conştient cum este de fiecare pas pe care îl execută. Astfel de habitudini inconştiente s'ar asocia şi în ceeace se numeşte tehnica artistică şi re­flecţia teoretică asupra ei n'ar putea decât s'o facă mai nesigură şi în cele din urmă s'o anuleze.

Anterioritatea practicei asupra cunoştinţei şi ca­racterul habitudinal al abilităţii tehnice sunt cele două motive care se invocă deobiceiu pentru a cobora valoa­rea studiilor teoretice îh educaţia ucenicului arteloi-. Adeseori auzim recomandându-se acestuia multă muncă în atelier, exerciţiu îndelung, mai bine decât reflecţie şi ştiinţă teqretică. Un astfel de sfat este însş bun nu­mai prin partea lui pozitivă, nu şi prin interdicţia lui. Multă muncă în atelier este desigur recomandabilă, căci un artist de seamă trebue să fie şi un meşter bun, Viziunea originală trebue să găsească la dispoziţia sa

. o mână pregătită, o avere solid agonisită de deprinderi precise. Educaţia artistului nu se poate însă sfârşi cu achiziţia unor habitudini inconştiente. Un astfel de principiu, dacă ar fi admis până la ultima lui consecin­ţă, ar face din elevul încredinţat îngrijirilor noastre un

, simplu utilizator fără personalitate a unor formule pon­cif e,, un palid copist de modele, sclavul unui dogmatism artistic fără orizont, care şi-ar * închipui că nu se poate lucra altfel decât în modul în care habitudinele s'au fi­xat îh inconştientul său. Cunoştinţele teoretice sunt deci interesante- mai întâiu pentrucă îndulcind dogmatismul artistic al atelierului, prin însăşi lărgimea perspectivei

intelectuale pe care o deschid minţii, creiază posibilităţi noui de iniţiativă şi originalitate. In al doilea rând, prin­cipiile teoretice în care abilităţile tehnice se reflectă şi îşi dobândesc motivarea lor, trebuesc să fie apropiate şi pe cale intelectuală, căci numai astfel ele pot fi folo­site nu numai în litera, dar şi în spiritul lor. lA te des-volta, în sensul unui anumit artisanat, în atelierul unui maestru de seamă, înseamnă a rămâne elevul şi imita­torul lui, chiar atunci când ar trebui să devii un artist original. A culege însă din gura maestrului şi acea avu­ţie de principii în care el îşi rezumă şi sistematizează experienţa sa, înseamnă a putea rămâne elevul său, chiar atunci când nu-1 mai" imiţi, pentrucă din învăţământul său ţi-a rămas nu ceeace aparţinea individualităţii limi­tate a artistului, ci artei eterne care se exprima printr'ân-sul. Ştim cu toţii câtă influenţă au profesorii asupra elevilor lui, cum entuziasmul sufletului adolescent recu­noaşte în maestru modelul -unic şi incomparabil. Profe­sorul trebue să răspundă însă acestei efuziuni cu o dra­goste pentru elev care ştie să se jertfească. Elevul tre­bue să-1 ajute transmiţându-i nu numai propria sa ştiin­ţă teoretică, dar şi experienţa principială prin care teh­nica se îmlădiază şi ştie să se adapteze unor scopuri fe­lurite şi originale. In realitate, profesorii şcoalei noastră

«risipesc eceastă experienţă principială în fiecare oră de atelier şi dacă ei au înţeles să-şi asocieze un coleg pen­tru estetică, au făcut-o numai din dorinţa de a creia un nou organ de coordonare a învăţământului artistic care se oferă în această şcoală. .

Aceste puţine consideraţii pot servi deocamdată ca o întemeiere a studiului esteticei în şcoala de arte-fru­moase. Care va fi însă spiritul în care se va desvolta acest studiu, este o problemă care trebue lămurită separat şi pe care n'o putem atinge acum decât în treacăt. Tot ce s'a spus până acum arată aşa dar că înţelegem studiul esteticei în această şcoală într'o strânsă legătură cu în­văţământul practic care se predă aci. Estetica va fi deci în această sală de cursuri contrapartea teoretică a mun­cii efectuate în ateliere. De aci rezultă o dozare felu­rită în importanţa şi preponderanţă a feluritelor pro­bleme care întregesc studiul esteticei. Acest studiu se despică pentru noi în trei mari întrebări relative respec­tiv la creaţia artistică, sentimentul estetic şi opera de artă. Cea dintâiu vrea să-şi lămurească procesele ima­ginaţiei creatoare, precum şi condiţiile ei individuale şi sociale; cea de-a doua se întreabă cu privire la natura sentimentelor care se desvolta în noi la contactul cu frumuseţa naturii şi artei; cea de-a teria vrea să ştie însă care este forma internă şi externă a artei, ce mo­dalitate nouă de organizare a materiei reprezintă ea, ce -: procedee' tipice întrebuinţează, câte feluri de caracteri­stice de structură se pot recunoaşte- dealungul evoluţiei artelor şi toate acestea în legătură cu fiecare artă în parte. Acest din urmă capitol s'a desvoltat cu deosebită intensitate în cercetarea contimporană, fie asumându-şi meritul de a fi adevărata estetică obiectivă (ca în teoria fenomenologilor)2), fie reclamând o autonomie, faţă de vechea estetică filosofică, psihologică şi sociologică (sub numele de allg'emeine Kunstwissenschaft, cum spun ger­manii). Acest capitol va fi şi acela pe care îl vom des­volta cu deosebire, preocupaţi cum vom fi de a prinde şi sistematiza răsunetul practicei artistice, deşi nu le vom neglija nici pe celelalte.

(Sfârşitul în nrul viitor.) 2) Asupra curentului fenomenologic v, articolul meu: Idei

noui despre sentimentul estetic în Revista de filosofie, XIV, 2 (1929).~

Tudor Vianu.

393

SOCIETATEA DE MÂINE

Spre o renaştere a metafizicei Este mai presus de orice discuţie

că. cercetarea filosofică de astăzi se îndreaptă din nou spre probleme ca­re privesc natura intimă a realităţii, după ce aproape un secol ea se stră­duise să dovedească imposibilitatea unei cunoaşteri a lumei transcendente şi se mărginise doar să determine condiţiile cunoştinţei. Se părea în cursul acestui răstimp că spiritul o-menesc, convins de limitele de netre­cut în care este prins, a renunţat de­finitiv la încercarea de a-şi mai pu­ne probleme metafizice, a căror di­ficultate se crede că depăşeşte cu to­tul facultăţile lui esenţiale. Teoria cunoştinţei stătea acum în centrul ' preocupărilor filosofice şi lumea era convinsă că lucrurile vor rămâne aşa pentru totdeauna.^ E drept că în de­cursul celor câtorva decenii din ur­mă apăruseră lucrări metafizice cu mare răsunet, cum a fost bunăoară Die Philosophie des Unbewussten a' lui Ed. von Hartmann sau L'£volu~ tion creatrice a lui H. Bergson, dar ele erau privite în cercurile specialiş­tilor ca nişte apariţii târzii ale unor vremuri apuse, iar nu ca semne ale unor timpuri ce vor să vie. Situa­ţia se înfăţişează astăzi cu totul alt- ' minteri: nevoia unei cunoaşteri ab­solute, a unei sesizări imediate a lu­mii, devine din zi în zi tot mai simţită, ba chiar mai necesară şi mai indis­pensabilă. Şi ceeace este mai sem­nificativ, este faptul că tocmai şco­lile filosofice cele mai antimetafizice, cum sunt Şcolile neokantiene, încep să abordeze probleme metafizice pe care caută să le deslege metafizic. Rămânerea mai departe în preocu­pări pur epistemologice, începe să fie socotită ca un lucru fără sens. După convingerea ce-şi croeşte acum drum, filozofia nu se poate opri la ' teoria cunoştinţei, ci trebue să mear­gă mai departe, să pătrundă în inima însăşi a existenţei. Nu că i s'ar tă­gădui prin aceasta teoriei cunoştinţei orice» rol. Ea e recunoscută mai de­parte ca disciplină filosofică avan-du-şi rosturile ei bine definite, dar în­deplinind o funcţie mai modestă în preocupările filosofice: aceea de a asigura bazele unor explicaţii transr ştiinţifice, de a curaţi terenul pentru speculaţii metafizice.

Curentele pozitiviste care aproape un veac au fost dominante în gândi­rea franceză, se află astăzi în faţa unor tendinţi ce caută să le suprime. Căci spiritul contemporan nu.se mai. simte mulţumit cu ceeace-i oferă ex­

perienţa şi ştiinţele experimentale; el are motive să creadă că simpla stabilire a relaţiilor dintre fenoaienc şi desvoltarea legilor care le domină este o problemă ce- priveşte numai ştiinţele exacte; că adevăratele pro­bleme filosofice se află dincolo de empiric şi fenomenal, mai presus de ceeace mijloacele obişnuite de cu­noaştere ne pot oferi. Speculaţiile metafizice ale lui Bergson n'au ră­mas deci izolate în mişcarea filozofi­că franceză. Un gânditor ca E, Me-yerson, om de ştiinţă exactă, în nişte lucrări care au stârnit un real inte­res, a încercat să demonstreze că în­seşi ştiinţele pozitive se bizue pe a-numite supoziţii metafizice, că nu există teorii ştiinţifice de seamă care să nu fie străbătute de anumite ner­vuri metafizice. -Deasemeni filozofia catolică înregistrează încercări meta­fizice importante, dovedind prin a-ceasta nevoia tot mai puternică pe care o simt generaţiile de după răz-boiu de a se. pune în contact direct cu absolutul, de a se simţi în stăpâ­nirea unor valori imuabile şi eterne.

In Germania faptele sunt mai semnificative şi mai simptomatice.

' Şcolile neokantiene, datorită cărora gândirea filozofică germană s'a ridi­cat în doua jumătate a sec. XIX ia­răşi, căpătând noui forţe şi deşchi-

, zând orizonturi noui, au început să-şi schimbe esenţial structura; Din şcoli cu tendinţe pur logice şi epistemolo­gice, ele încep să se transforme în şcoli cu puternice preocupări meta­fizice. Paul Natorp, unul din înte-meetorii şcolii dela Marburg, în ul­tima fază a desvoltării lui filozofice, părăsise terenul logic pentru a se avânta în regiuni metafizice, ideile lui filosofice din această perioadă poartă o pecete speculativă de ori­gină hegeliană. Un alt gânditor con­temporan, care şi el face parte din şcoala dela Marburg, A. Liebert, este prin ultimele lui lucrări un vajnic a-părător al metafizicei, pe care el vrea s'o intemeeze cu ajutorul dialecticei. Nici cealaltă şcoală filozofică neo-kantiană, şcoala badică, n'a rămas însă în cadre pur logice şi epistemo­logice. Dacă H. Rickert, unul din întemeetorii ei, a rămas consecvent până la urmă, celalt întemeetor, W . Windelband socotia la bătrâneţe speculaţia metafizică drept o nevoe impeţioasă, fără satisfacerea căreea cercetarea filozofică nu trebue soco­tită ca isprăvită. Iar un discipol mai tânăr al şcoalei, Richard Kroner, ve­

de în metafizică singura justificare a filosofiei, şi evoluţia gândirei lui de­semnează în adevăr o mişcare ce du­ce dela neokantism la neohegelia-nism. Deasemeni şcoala fenomeno­logică, întemeeată de Ed. Husserl, urmărind la început realizarea unor intenţii pur logice şi fundarea logi­cei ca disciplină filozofică pură, a dus la speculaţii metafizice. Dacă Husserl el însuşi nu şi-a părăsit po­ziţiile prime, în schimb elevii lui cei mai de seamă, Max Scheller şi Mar­

t i n Heidegger.^unt metafizicieni în toată puterea cuvântului.

Nu avem deci a face cu simple apariţii sporadice, cu încercări timi­de şi izolate, ci cu tendinţe puterni­ce şi susţinute, de a aborda din nou problemele filosofice din punct de vedere metafizic. O dovadă că ner­vul metafizic n'a murit şi că genera­ţia de azi a căpătat iarăşi curajul p t care l-au avut în trecut spiritele cele mai dese ale gândirei. Aceste ten­dinţe se bizue pe o încredere robustă în mijloaccele de cunoaştere ale spi­ritului omenesc, pe speranţa că na­tura intimă a realităţii poate fi şi tre­bue cunoscută. Teoria cunoştinţei îşi păstrează desigur rolul ei, dar ea nu mai este privită ca singura raţiune de â fi a filosofiei. Ea urmează să rămână o disciplină pregătitoare, a-vând sarcina de a examina posibili­tăţile transcendentale ale cunoştinţei. Cu alte cuvinte, ea trebue să pregă­tească terenul pentru problemele fi­losofice propriu zise: cele metafizice.

Nu se poate încă nimic spune asu­pra valorii acestor tendinţe metafizi­ce care stăpânesc spiritul filosofic contemporan, fiindcă ele sunt încă la începutul manifestării lor. Un lucru doar se poate spune că ele încep sub cele mai bune auspicii şi că au de în­deplinit o funcţie de seamă în gân­direa contemporana. Căci, după o perioadă destul de lungă în care teo­riile relativiste deveniseră dominan­te şi tiranice, în care se părea câ ni­mic stabil şi permanent nu se poate desluşi în vârtejul ameţitor al eve­nimentelor şi fenomenelor, trebuia să-şi găsească reazimul într'o lume eternă şi imuabilă. însăşi criza pe ca­re o străbate cultura noastră de azi este isvorâtă din aceeaşi lipsă a unor puncte fixe şi constante, care să stea mai presus de faptele fugitive şi efe­mere. Privită în aces t̂ înţeles, nă­zuinţa actuală spre explicări metafi­zice îşi află întreaga ei îndreptăţire: ea nu va duce numai la anumite noui rezultate pur teoretice, ci,- să sperăm, şi.la o echilibrare a conştiinţei con-» temporane. N. Bagdasar.

m

394

800IETATEA.DE MÂINE

n-T"—'- C &Ţ2 L L'

» ( r .estetica şi Directivele Esteticei cot imporane surit,

dominate de spiri tul care s t răba te toa te sistemele de azi ale gândiri i în genere şi în special ale filozofiei. Moştenirea vea­cului precedent, cu spiri tul său ş t ien ţ i -fist, cu preferinţa aceea acorda tă a n a ­lizei in dauna sintezei în concepţia aces ­tui curen t e r i scan tă şi aventuroasă , cu tot ce aduce cu sine respectul a m ă n u n ­tului şi organizarea metodică a datelor, a c rea t disciplinei noas t re or ientăr i nouă şi un spiri t de investigaţie inedit Decât că în aceas tă direcţie suflul positivist n ' a izbutit să obţină aceleaşi rezultate, cu toate încercările de psihologizare şi de coborâre a fenomenului de a r t ă pe un t ă r â m empiric, ca bună oară în d o m e ­niul ştiinţelor natur i i , tocmai pent ru a b ­senţa semnificaţiei sale concrete. ' Căci fenomenul estetic în sensul său mai p r o -

' fund nu e de n a t u r a concretului, const i ­tuind un a ta re mater ia l care depăşeşte

1 posibilităţile de sesizare apa r ţ inând r e a ­lităţii imediate. N a t u r a mai int imă a fenomenului estetic e o esenţiali tate, chiar a tunc i când e fapt sufletesc Jce nu se poate cumpăni cu mijloacele in­vestigaţiilor empirice. Deaici, în zilele noast re , nevoia unei cercetăr i fenomeno­logice a sent imentului estetic şi a feno­menului estetic în genere, relevată cu mul t succes de Moritz Geiger, unul d i n ­t re discipolii şcoalei filosofului Husserl . Dar tocmai această îndoită tendin ţă -^ de coborîre în empirie pe deo par te , pe> de a l tă par te de ridicare în sfere m e t a ­fizice, a fenomenului estetic, — de te r ­mină cele două limite, în t re care, s 'a fixat, d in t ru începutul speculaţiilor încă, locul disciplinei acesteia, consti tuind şi liniile t radi ţ ionale ale ^Esteticei. P<s de o par te directiva de pură speculaţie, pe de al tă par te — de cercetare a materialului a r t i s t ic furnizat de Is tor ia Artelor sau de analiză a conştiinţei estetice înlesni­tă, de metodele proprii Psihologiei. P e de o pa r t e Baumgar ten , pe a l ta Vico, Herder şi şcoala engleză. Sau mai din vechime: Pla ton — şi Aristotel. P e când Pla ton indica provenienţa t r anscenden­tală a artei , Aristotel stabilea legăturile ei cu restul activităţi i umane, desenând locul ei în mijlocul preocupări lor sp i r i ­tuale omeneşti .

A doua jumă ta t e a veacului al nouă­sprezecelea cu oroarea ei de metafizică a provocat fireşte şi în Estet ică, o r e a c -ţ iune împotr iva speculaţiunilor metafizi­ce, considerate de' spiri tul positivist, i nu ­tile şi sterpe, rec lamând în schimb o cercetare mai aprofundată a datelor sale, acolo unde ele pot fi surpr inse mai cu seamă cu armele Psihologiei. Astfel cu încercările lui Fechner , se t inde spre fundarea Estet icei pe baze exper imen­tale, asemenea criteriilor aplicate în l a -boratorii le psihologice, ce câş t igară în anii dinainte de războiu interesul cerce­tători lor dornici de obţinerea unor rezul-

Etnografia ta te certe şi s tatornice. Curentul aces ta era însă cu limite prea înguste, pen t ru a epuisa complect materialul estetic. Se res t rângea de-abia la un s ingur capitol, adela al emotivităţii , lăsând şi-aici l a ­cune dese şi chiar de capitală impor t an ­ţă. Astfel imboldul hotăr î tor de cercetare intensă cu mijloace realiste, 1-a adus de-abia un curent porni t tocmai din tabera adversă. Cu adevărat , concepţia cu l tura lă inaugura tă de Nietzsche a d e ş ­tep ta t un larg interes pen t ru studiul d i ­verselor forme artist ice, astfel cum se răsf rânge ele în real i ta tea organică a culturii în care au încolţit. Sub acest rapor t în râur i rea lui Nietzsche este a s e ­menea reacţiei pe care a u s tâ rn i t -o , la timpul lor, romanticii , în rânduri le cape ­telor savante. S'ar putea spune că resmi-r i ţ a romant ică a fost pres imţ i tă şi chiar ant ic ipată . Astfe^ Schiller, ca gânditor, se p renumără în t re precursprii romant ic i ­lor. Dacă metoda pe care o abordează n u e aceea a filosofilor romantici , ea că lău-zindu-se încă de criteriile de studiu ale clasicilor: abs t rac ţ iune şi speculaţie, •— subiectul cercetări lor sale este de n a t u r ă romant ic prin excelenţă. A t r a t a despre spiri te de creaţie ca naiv şi sent imental , sau despre categorii şi forme de frumos, e o preocupare caracter izând tocmai p a ­siunea de căpetenie a romantici lor. I d e a ­lul lor e diversi tatea (spre deosebirea de uni ta tea clasică); ori, desprinderea a t â ­tor motive şi subs t ra tur i înseamnă c r ea ­rea' unei predispoziţii în acest sens. P a ­siunea lui Nietzsche e până la un punct identică. Doar a t â t că, ceeace pen t ru romantici consti tuia un icTeal, pen t ru Nietzsche prezintă doar un mijloc. Nie tz­sche apar ţ ine acelui t emperamen t t r a ­gic ca re , desgropând până în adâncimi fenomenele, indicând profunziunea o r i -

! ginii lor, în momentul când desvălue g o ­liciunea şi s terpi ta tea acestora, îndeanv~ nă înt ru închegare, reclamă consolida­rea sent imentului de t ră i re , t recând din nevoi de construcţie, dela apa ren ţa l i ­nişte la constructivism. Pa rcu rgând a s t -f61 etape a t â t de considerabile, fu rn i ­zează mater ia l bogat în da te şi suggestii . In u r m a lui a porni t acel curent de cu l ­tural izare, ce caracter izează în bună par te r i tmul preocupări lor cont imporane. In adevăr, t impurile noastre , poar tă ef i­gia culturii . Ev iden t nu ca in ter ioară ţ i ­nută, nu ca substanţă , ci ca izvor de a l i ­mentaţ ie , ca interes spiri tual. De-ici n e ­cesi tatea revenirii la datele etnografiei şi etnologiei, devenite a t â t de impor tan te în toa.te studiile neologice. Sociologia, morala, studiul dreptului , p recum şi î n ­t reaga construcţie pe care se reazămă concepţia na ţ ională a s ta tului modern, recurg azi la datele etnografiei. î n E s ­tetică ei îi dator im două iniţ iat ive: s t u ­diul ar te i primitive preistorice şi cont im­porane, care a soluţionat o serie de pro*-bleme ale obârşiei ar te lor — şi studiul.

i r te lor poporane de incontestabilă^ î n ­semnăta te a t â t pen t ru filosofia culturii , cât şi pent ru definirea jus tă a sferei pur estetice, în var ia ţ iuni le esteticului cu d i ­verşii factori eterogeni.

Subiectul pe care ne propunem sâ-1 desvoltăm, constă în în t rebarea că, oare — .şi în ce fel — este cu pu t in ţă colabo­r a r e a etnologiei cu Este t ica , deoarece din însăşi expunerea de până aci reiese că fenomenul estetic e de a şa na tu ră , încât coborîrea lui pe un plan empiric" positivist compromite s tudierea lui j u s ­tă. Ori, etnologia şi mai cu seamă e t n o ­graf ia se conduce de criteriile empiriei. Se adresează real i tăţ i i celei ma i concre ­te, o descrie, îi stabileşte morfologia. Cu adevăra t o cercetare etnografică este cu a t â t m a i corectă, cu câ t în chip ma i f e ­ricit isbuteşte să renun ţe la orice soiu de teoretizare, prezintând fotografia r e a ­lităţii cercetate . Astfel mijloacele ei se reduc la consemnarea faptelor, î n i e g i s -t r a r e a măr tur i i lor şi reconst ru i rea m a ­terialului. Cum însă ea n u poate porni cu principii preconcepute, la' r econs t ru i ­rea realităţii , nu se călăuzeşte decât de pure calculaţii cant i ta t ive, ţ i nând s e a ­mă în stabil irea generalizărilor de r e ­zultate procentuale. Astfel ea nu izbu­teşte să se încadreze în t r 'un a n u m i t s i s ­tem, neadmi tând cri teriul categoriilor, a căror valoare — ele odată admise •«- se ştie, e universală şi necesară . O a s e m e ­nea operaţie însă prezintă două dificul­tă ţ i pen t ru cercetări le estetice: pu tând , în tâ iu , fi e rona tă — şi în al doilea r â n d e infructuoasă.

E r o a r e a o aduce metoda stat is t ică. In t r ' un domeniu unde predomină f a c t o ­rul cali tat iv şi esenţial i tatea o p u r ă o -peraţ ie de generalizare inductivă este r i ­scan tă : Mai întâiu, pen t ruca n u prez in­tă garanţ i i sigure In al doilea r ând p e n -t rucă apa r ţ ine unui cr i ter iu s t ră in de a -cela al esenţial i tăţ i i care neglijând con ­tingentul , e preocupat doar de p e r m a ­nent.

Aceas ta este însă de-abia o dificul­ta te periferică, peste care se poate t rece mai cu uşur in ţă . A doua const i tue un impediment cu mul t ma i grav . Chiar e s ­teticienii empirici ca N e u m a n n n 'au con­tes ta t carac teru l normat iv al disciplinei noastre.1) Kan t , în a sa .„Cr i t ică a j u d e ­căţii", a fundat universal i ta tea judecăţi i de gust pe soar ta subiectivităţii.2) Dai-a tâ t„ în teoria geniului,") pe care a con ­s t ru i t -o magis t ra l , câ t şi în f inal i tatea lăuntr ică a artei , p recum şi în semnif i ­caţ ia sa morală , a recunoscut implicit caracterul normat iv al artei.*) A r t a ex ­pr imă o valoare; valoarea reprezintă o dor in ţă şi dor in ţa e supusă unei norme . Acolo însă unde există norme, există şi o seamă a valorilor şi s is temizarea se

») Sistem de Este t ică ; t rad. rom. de loslf Gabrea.

2) Kr i t ik der Urtei lskraf t (Rec lam-Leipzig) p . 86—90.

3) Idem, p . 175—190.

i Idem, p . 2228—232.

395

»

SOCIETATEA DE MÂINE

impune nu din simplul motiv al înles­nirii înţelegerii, ci pentrucă însăşi nor­mele o închid în ele. Citind tocmai ope­ra lui Kant ne convingem de coerenţa intimă a lucrurilor dintre ele. Kant nu este un gânditor tocmai agreiat de spi­ritualiştii epocei moderne. Acolo însă, unde unanim e acceptat, este- impresiu-nea formidabilă de coerenţă pe care o degajează despre univers, opera sa. Alt­minteri orice încercare de cuprindere a universului cu înţelesul ar fi zadarnică.

Cercetarea etnografică a moştenit în-. să, din spiritul ştiinţeloor poositiviste, al aşa numitului ştienţifism, tocmai spi­ritul de pulverizare, de incoerenţă. ÎDa^ că ştienţifismul este azi atât de atacat, se datoreşte împrejurării că, în zelul său înflăcărat de a aşeza pe temelii sigure cercetările ştiinţifice, a anulat orice în­cercare de închegare integrală a datelor într'o realitate universală.

Cu aceste consideraţii aplicarea meto­dei etnografice în cercetările estetice pa­re a fi cu neputinţă.

Totuşi ea e necesară, din anumite mo­tive intrinseci. întreaga dificultate a a-nalizei fenomenului estetic provine din împrejurarea că el nu apare nicăiri în formă pură. Nu există o artă pură — după* cum nu există nici aşa numita ar­tă pentru artă, frecvent reclamată acum o jumătate de veac. Fenomenul estetic este un element formal a cărui realizare necesită'un substrat, un cuprins. Cuprin­sul artei e aşa dar compus din elemente eterogene, de natură morală, religioasă, socială, sexuală, etc. Valoarea ei stă fi­reşte în funcţie de măsura în care i ss» ataşează fenomenul estetic. De aceea „*. de prisos a se mai afirma că e imposi- . bilă a pură lămurire a artei, fără cu­noaşterea valparei şi aparenţei sale, ast­fel cum se resfrâng ele în viaţă, cu toa­te elementele lor străine, extraestetice", — observă Yrjo Hiru.i) Pentru rezol­varea acestei sarcini Hiru reclamă o ex­plicaţie- psihologică a năzuinţii formale de artă şi o • explicaţie sociologică a ope­rei de artă.2) Opera lui din care cita­răm, răspunzând, acestor nevoi, se spriji­nă pe un imens material din care nu e absentă nief contribuţia mărturiilor di­recte. O altă cercetare a aspectelor ini­ţiale de artă, deci un studiu care se în­crucişează cu Sociologia — formidabila lucrare a lui Herbert Kuhn asupra artei primitive — abordează direct datele et­nografiei, izbutind să înfăţişeze unele m,otive ce stau la profunzimea instinc­tului de artă. s

Ne întrebăm atunci cu bună dreptate, în ce măsură este cu putinţă contribu­ţia etnografiei la studiul esteticei? Pen­trucă inaplicabilitatea ei în consecvenţa sa întreagă am arătat-o, dar necesitatea ei reiese totuş din avântul nou al aces­tui studiu. Cu alte cuvinte întrebare e că anume, care sunt. corectivele pe care

s) Der Ursprung der Kunst; trad. germ. de M. Barth. Lepzig, p. 15.

") Idem, p. 17.

le reclamă etnografia în cercetările es­tetice.

înainte de toate se impune zăgăzuirea tendinţei de a degenera în empiric. Et­nografia nu e o ştiinţă, nu e un sistem de cunoştinţi, .e o metodă. Ca atare >nea-vând legile sale proprii e modificabilă. Dacă la începuturile ei s'a. inspirat din spiritul positivismului, lucru care este incontestabil necesar atât timp, cât se restrânge ea la operaţia exploatării ma­terialului, dar care trebue încetat din moment ce se trece la reconstruirea ma­terialului. Aici se reclamă sistemul care, în cazul esteticei, nu poate fi decât ti­pologic, în sensul concepţiei lui Dilthey sau Spranger. Tipul nu e abstracţie, nici nu presupunem o procedură induc­tivă în construirea sa; e cu totul altceva de natură intuitivă. E o supoziţie, fără a fi ficţiune,v ca atare e larg posibilă, însă. caracterul lui inmutabil se ridică la un grad de categorie. Tipuri nu sunt atâtea câte găsim, — concepţie cu totul eronată a lui Spengler, — ci prin pris­ma unui anumit unghiu de vedere, există un număr riguros limitat. Să aducem un exemplu: Otto Weininger, genialul ado­lescent, ce se'ncumetă a fi teoreticianul sexualităţii considerată ca o entitate me­tafizică şi psihologică, reduce' orice fe­nomen de viaţă la două tipuri esenţiale: bărbat şi femee. Construcţia, pare a fi bizară, însă lămuririle pe care le aducs» şi descrierea existenţelor, în ciuda insu­ficienţii pe care prezintă, sunt adâhe în­temeiate. Weininger pune probleme atât de serioase şi aduce argumente atât de sdrobitoare, încât chiar dacă anumite păreri ale sale sunt pasibile revizuril, în punctul de vedere din care el s'a pus, existenţa tipurilor stabilite de el, e de neînlăturat.

O asemenea metodă ar duce în Esteti­că la rezultate fructuoase, izbutind să dea răspunsuri lămuritoare pentru părţi capitale ale preocupărilor ei.

Ar lămuri întâiu, problema stilului, o problemă larg desbătută astăzi. Ar ra­porta stilul la -etnicitatea obârşiei sale, arătându-1 şi în lumina mutaţiei valo­rilor. Insă ar mai face încă un lucru: va trebui să acorde o semnifciaţie cu mult mai vastă stilului, decât o acordase ve­chea Estetică, depăşind astfel sfera es­teticului, pentru a întră în cultural.

In al doilea rând, o asemenea cerceta­re are avantajul de a da o metodă nouă în studierea fenomenului estetic. Se ştie că studierea raţională — şi nu fenome­nologică — a factorului estetic propriu zis, este circumscrierea. Se analizează diversele elemente ce determină aparen­ţele frumosului. In cazul acestei metode sunt interesante de urmărit înrîuririle ce le sufere fenomenul estetic la sensi­bilitatea colectivităţii pentru o realitate oarecare, desvelind astfel preferinţele di­verselor grupări etnice pentru modifică­rile frumosului (ca tragicul, comicul, feericul, pateticul etc) . O altă latură a acestor rezultate ar fi şi studierea con­cepţiilor de technică colectivă. Technică artistică nu e numai generală ,a unei a-

396 "

numite arte, sau a individului-artist, — ci şi a grupului social. Interpretarea u -nui lăutar-ţigan va diferi totdeauna de aceea a unui lăutar cult, sau mai vârtos \ de a unui virtuos. Tot astfel maniera de clădire a unui meşter ţăran nu e iden­tică cu concepţia technică a arhitectului. Diferenţierea nu trebue însă făcută nu­mai din punctul de vedere al clasei so­ciale. Tot aşa se poate deosebi şi în ma- -terie de etnicitate. Există o technică ro­mânească proprie, fundamental deosebită -

. de technică apuseanului. Dar aici în^ trăm în difciia problemă a sensului for­mei, a semnificaţiei generale şi simbolice ^ pe care o capătă spiritual o anumită for­mă de artă. Trebue să existe undeva în spaţialitatea spiritului un punct în care forma coincide cu conţinutul, în care forma generează conţinutul şi conţinutul îndeamnă la străduinţă instinctul for­mal. „Unitatea formei cu conţinut este •valoarea lipsită de vremelnicie; modalită­ţile de stil, gradul formei şi atitudinea (Haltung) sunt singure exteriorizări, vre­melnicii şi robiri de-ale pământului. Am- . bele constitue opera de artă, care cres­cută din vremelnicie, tinde spre intem-poral. Aceasta e sensul profund al artei: a întruchipa eternul. Este însuşi Dumne­zeu.!) Sunt acestea cuvinte ce răsfrâng concepţia lui H. Kuhn asupra caracteru­lui permanent al artei, obţinută tocmai din cercetarea anevoibasă şi îndelungată a unui imens material de mărturii etno­grafice a căror confruntare poate duce « după cum văzuâerăm, la cele mai adânci probleme de filosofie. • i

7) H. Kuhn: Die Kunst der Primiti-ven. Munchen, p. 176.

* Victor Iancu

A apărut în editura

Societăţii Române , de Filosofie: Filosofia

contemporană a istoriei

de N. BAGDASAR

Un volum elegant de 320 pa­gini. Preţul lei 180. Comen­zile se fac la Administraţia REVISTEI DE FILOSOFIE, Strada Rozelor No. 9, Bucu­reşti VI." — In provincie se expediază contra ramburs.

P R O B L E >l E

K C O i^OM I C-K

î n s ă n ă t o ş i r e a c r e d i t u l u i — A d e v ă r a t u l şi s i n g u r u l ce rc v i£ioş —

Sunt bucuros să constat că artico­lul meu despre problema cea mare la ordinea zilei, însănătoşirea creditu­lui, a provocat interes şi a dat loc la un răspuns chiar din partea unui ve-chiu colaborator al Societăţii de mâine, dl Gavril Todica.

Nu sunt, însă bucuros să constat că n'am fost bine înţe4es — cel pu­ţin cât reese din articolul de răspuns întitulat „Cercuri viţioase" — şi sunt mai puţin bucuros că trebue să revin cu câteva scurte precizări sau adău­giri.

In problema creditului nostru pri­vat, ca de altfel în toate problemele vieţii economice româneşti, ameste­cul permanent şi nesocotii; al Statu­lui, al puterii publice, prin oficiul politicei de partid, a constituit tot­deauna cercul viţios.

Intervenţionismul de Stat perma­nent şi aşteptarea ajutorului puterii publice, în afacerile de caracter pri­vat/ alcătuesc cercul viţios din care a rezultat descurajarea iniţiativelor libere şi paralizarea energiilor crea­toare.

In materia creditului privat, care ne interesează acum în mod deosebit, amestecul Statului sau chiar numai posibilitatea de amestec din partea lui, spre a schimba contracte de drept privat, constitue cel mai grozav cerc viţios. Cu cât se cere mai mult ame­stecul Statului pentru ajutorarea de­bitorilor insolvabili şi cu cât se lasă să se întrevadă putinţa unui aseme­nea amestec — sub orice formă — cu atât se ruinează şi bruma de cre­dit ce ne-a mai rămas şi se sporeşte neîncrederea streinătăţii în piaţa ro­mânească.

Bancherilor şi capitaliştilor nu- le place sentimentalismul în afaceri: pe ei nu-i preocupă decât/siguranţa pla­samentelor şi rentabilitatea corespun­zătoare. Când siguranţa capitaluri­lor plasate scade, rentabilitatea, adi­

că dobânzile urcate, încetează să-i mai atragă.

Fenomen lesne de verificat pe pia­ţa noastră prin abstinenţa capitalu­rilor streine care nu se simt atrase de ' nivelul excesiv al dobânzilor (15—20 la sută ca să nu spun mai mtţlt) dela noi şi preferă să stea acasă, în siguranţă, mulţuminduse cu o rentabilitate de 3—6 la sută (Olan­da, Franţa, etc.) >

Şi doar, slavă Domnului, , n'au lipsit, sub guvernul actual, apelurile la colaborarea capitalurilor streine şi nici măsurile legislative menite să le dea o siguranţă şi o încredere ce n o găsiau, până acum, în legislaţia ro­mână!

Dl Todică ar trebui să se întrebe: de ce nu dau năvală capitalurile strei­ne, la nbi, atrase de dobânzile ur­cate?

Ar găsi, sigur, cu puţină bună­voinţă, răspunsul şi explicaţia în agi­taţiile contra cămătarilor şi pentru „conversiunea" datoriilor unor debi­tori insolvabili, — agitaţii care nu sunt deloc de natură a spori încrede­rea streinilor în piaţa noastră.

Precedentul reformei agrare, adică al exproprierii marei proprietăţi imo­biliare rurale care era naţională, este prea apropiat, în amintirea tuturor, pentru ca aceşti capitalişti streini să nu se teamă de o eventuală expro­priere a capitalurilor, în genere streine, în favoarea debitorilor na­ţionala Campania pentru concesiune nu poate duce decât la asemenea concluzii când se recunoaşte insolva­bilitatea debitorilor şi se cere salva­rea lor prin intervenţia legislativă a Statului.

Din nenorocire, Statul a făcut şi până acum câţiva paşi nefericiţi îm­potriva creditului şi pentru alarmarea creditorilor prin concordatul preven­tiv şi îngreuierea executărilor silite, de creanţe imobiliare!

Sunt lucruri simple, elementare, peste care nu se poate trece. Anume:

O creanţă insolvabilă nu se poate transforma prin intervenţia Statului de a împiedeca lichidarea. Dimpotri­vă, trecerea timpului în vremuri de criză agravează situaţia prin acumu­larea dobânzilor şi duce la sărăcirea creditorilor cari nu mai pot salva nimic din ceeace se putea salva repe­de la început.

Un asemenea amestec din partea Statului creiâză două categorii de victime, debitori şi creditori, în loc de una singură, cum ar fi cazul când executările silite ale creanţelor ar merge normal ş s'ar salva cel puţin interesele creditorilor. ^

Din punct de vedere sentimental sau al „echităţii", căci d, Todică .*' dă exemplul de lichidarea al unui

"debitor din Alba-Iulia de către t> bancă, spre a vorbi de proceduri „in-achitabile", disigur că partea cea mai slabă, debitorul, întruneşte simpatii­le. Dacă numărul debitorilor e mai mare decât al crediotrilor —, şi e aşa în totdeauna! — sentimentalismul poate deveni interesant din punct de vedere politic-electoral: simpatia nu­mărului prin apărarea cauzei celor mulţi şi obijduiţi. Când puterea po­litică de Stat, guvernanţii, ajung să facă şi ei sentimentalism calculat fa­ţă de massa cea mare a debitorilor insolvabili, atunci,- fireşte, puterea a trecut de partea celor cari, în jocul raporturilor stricte de credit şi de drept, erau cei mai slabi, Dela sine, trebue să urmeze exproprierea ere* ditorilor sau, cu expresie de actuali­tate, „convertirea" lor pe dobândă scăzută şi pe termen lung.

Dl Todică vorbia de lichidarea pe preţ de 4800 lei a unor acţii în va­loare nominală de vre-o 300.000 lei. D-sa mai admitea că, pentru mo­ment, dacă aceste acţii ar fi fără va­loare, peste un an, doui sau trei, ele

397

SOCIETATEA DE MÂINE

ar putea ajunge la valoare, — deci este inechitabil ca banca să le obţi­nă aşa de ieftin pe calea executării silite!

Cuvântul „echitate" n'are ce cău­ta în materia de credit. Riscul credi­torului, deoparte, când n''a deschis bine ochii ca să vadă pe cine împru­mută, şi de altă perspectiva de câş­tig, a debitorului, când a ştiut să fructifice bine, prin pricepere şi con­cursul împrejurărilor, banii împru­mutaţi, ne spun că suntem în lumea afacerilor băneşti. Atât şi nimic mai mult!

Do ut des. Cine nu corespunde la obligaţia convenită, contractuală, in­diferent din ce pricină, trebue să su­porte consecinţele fireşti şi fatale.

E o lege implacabilă a afacerilor şi care, în materie de credit, trebue respectată cu sfinţenie tocmai în in­teresul debitorilor. Maltratarea cre­ditorilor ameninţarea lor prin agi­taţii, necum exproprierea lor, omoară creditul, scumpeşte banul, ridică enorm dobânzile proporţional cu ris­curile.

Aceste sunt adevăruri elementare: A. B. C. în materie de credit şi-i re­gretabil că se mai găsesc oameni cari. nu le pricep.

Agitaţia pe tema cămătăriei au turburat în aşa măsură piaţa noas­tră şi aşa destul de slăbită de criză, încât băncile se abţin dela plasamen­te. Dl Todică se plânge contra Băn­cii Naţionale că nu sporeşte circula­ţia fiduciară peste 18 miliarde, ca să ocupe viaţa economică de anemie monetară.

Voi lua apărarea Băncii Naţiona­le, comunicându-i lucruri pe care nu le ştie. Din vară, marile noastre bănci dispun de mari depozite pe care nu le pot plasa, fiindcă nu mai sunt afaceri serioase pe piaţă. Creditul comercial a fost în bună parte blocat prin concordatul preventiv, iar cre­ditul imobiliar prin îngreuiarea' exe­cutărilor silite. Totuşi, băncile tre­bue să plătească dobânzi la capita­lurile aflate în depozit, deşi nu mai au posibilităţi de a fructifica, pe pia­ţă, depozitele disponibile. A respinge clientela deponenţilor nu era o pro­cedură fericită, iar scăderea dobân­zilor la deponenţi a mers şi ea până acum destul de departe. Oare riu-i semnificativ faptul că oamenii cari dispun de numerar preferă 6% do­bândă la bănci serioase decât să-şi pplaseze banii în afaceri riscante cu 20—30%?

In asemenea împrejurări şi pentru a evita trecerea peste graniţă a de­pozitelor de numerar la băncile strei­

ne, pentru ' fructificare, Banca Na­ţională s'a văzut silită să bonifice, ea, depozitele transmise de băncile particulare spre a păstra, în ţară, di­sponibilităţile de numerar.

In loc de scont (adausuri) făcute băncilor private, Banca Naiţonală este nevoită să primească şi să boni­fice depozitele bancare particulare, aflate pe la acele bănci. "

Deci, actuala circulaţie satisface nevoile pieţei şi lasă însemnate su me disponibile în depozite, — dar dobânzile se menţin urcate din cau­za nesiguranţei afacerilor şi a in-solventei aproape generale.

Dl Todică se întreabă: dar cine mai este astăzi solvabil în ţara româ­nească?

Desigur, foarte puţini, sunt de a-cord cu dsa. Dar leacul crizei de cre­dit nu poate ţi prelungirea la infinit, prin intervenţia Statului, a stării de insolvenţă generală si menţinerea, cu oxigen, a unor debitori insolvabili pe cari nimic şi nimeni nu-i mai poa­te mântui.

Crede cineva că Statul însuşi poa­te salva o totalitate de insolvenţi, când el este alcătuit din totalitatea cetăţenilor insolvabili, — prin, rui­narea, exproprierea sau convertirea puţinilor solvabili ce au mai rămas?

Soluţia lichidării este singura so­luţie, fatală şi de neînlăturat, a cărei aplicare cu cât va veni mai târziu, cu atât va salva mai puţin, pentrucă întârzierea îi va tace insolvabili şi pe puţinii solvabili ce ne-au mai rămas.

In materie de credit, insolvenţă es­te exact ca o cangrenă într'un corp sănătos: întârzierea-i fatală, opera­ţia rapidă este singura salvatoare.

Lichidarea nu însemnează, cum am mai scris-o rândul trecut, ruina tuturor, sărăcirea obştească, prăpă­dul, dezastrul unui incendiu, e t c ; — după expresia dlui Todică. Bunurile reale, mobiliare s'au imobi­

liare, sunt aceleaşi, ele rămân intacte şi după lichidarea generală. Econo­mia naţională, în totalitatea ei, nu pierde nimic. Din exagerarea valori­lor pe hârtie, în semne monetare, va

•rezulta, desigur, o diminuare de ci­fre a acestor valori, fie că le privim în patrimoniul particular după lichi­dare, fie că le examinăm în totalita­tea economiei naţionale.

Trebue să fim bine înţeleşi: totul nu este decât un joc de cifre, o redu­cere a valorilor totale exagerate din perioada inflaţiei monetare. Aceasta pentru economia naţională privită în întregul ei.

Când e vorba, însă de patrimoniul particularilor, acesta va suferi, pe

deoparte, o rajustare de valoare co­respunzătoare cu scăderea cifrelor reprezentative prin preţul de lichi­dare; — iar, pe de alta, o deplasare de proprietate, căci bunurile vor tre­ce dela insolvabilii de astăzi, simpli posesori precari incapabili să mai fructifice bunurile sub povoara dato­riilor din trecut, în mâna solvabililor lichidatori cari-şi vor realiza, astfel, drepturile lor indiscutabile spre cel mai mare bine al însănătoşirii credi- * ' tului şi înviorării vieţii economice. Şi, notaţi bine, dacă-i vorba de de­bitori insolvabili, lichidarea creanţe­lor va însemna o pagubă pentru cre­ditori căci nu vor putea realiza de­cât parţial din ceeace au de luat — x capital şi dobânzi.

Lichidarea cere jertfe încă din cele mai grele din partea tuturor, nu ( numai a debitorilor, dar ea este o necesitate de neînlăturat, o fatalitate în interesul salvării naţionale. Cu '••-' milă faţă de insolvabili nu ajungem la nimic: nu învie morţii, e înzadar, vorba poetului.

Deţinătorii cei noui de bunuri, du­pă lichidare la preţuri scăzute, vor/ , ţi proprietari ţară sarcini, capabili să „ exploateze în mod rentabil avuţia lor şi din prisosul veniturilor să cheltu­iască înviorând piaţa comercială şi să plătească regulat dările către Stat.

Debitorji insolvabili de azi, apă­saţi de sarcini, incapabili de o ex- ', i ploatare productivă, neputincioşi. de a suporta sarcina dobânzilor, .aproa­pe fără mijloace de trai normal din veniturile muncii lor, sunt pe deasu­pra şi o sarcină grea pentru fisc fiindcă plătesc foarte greu, foarte puţin sau nu plătesc dări deloc când sarcinele lor depăşesc veniturile. Toate bunurile reale şi productive prin însăşi natura lor, devin impro- • ductive din punct de vedere social şi fiscal, în mâna actualilor detentori insolvabili, tind să devină adevărate bunuri de mână moartă, scoase din . circulaţie prin măsurile de concordat preventiv şi de ocrotirea debitorilor ipotecari luate de stat împotriva pro­priilor lui interese fiscale.

Prin urmare, ca să închei, iată , singurul şi adevăratul cerc viţios al A economiei naţionale, care prin pre­lungire ne poate duce la paralizie definitivă, şi la dezastru.

Eşirea din el nu este posibilă de­cât printr'o hotărîre curagioasă de i' operaţie radicală: lichidarea părţii bolnave din corpul economiei naţio­nale spre a reda, astfel, sănătatea întregului şi a repune la normal cir­culaţia bunurilor şi exploatarea lor.

N. Daşcovicl.

398

SOCIETATEA DE MÂINE

ACTUALITĂŢI

Libertatea criticii în combaterea crizei — C u p r i l e j u l r e d e s c h i d e r i i p a r l a m e n t u l u i -<—

Care va fi configuraţia sinuozită­ţilor în cari se va limpezi evoluţia politică apropiată a României? Cert este, că mişcările curentelor politice vor fi mai vii decât oricând, diagra­ma lor va însemna linii nervoase şi accentuate în mai multe direcţii. Un­de se resfrâng mai fidel neliniştile ţării decât în parlament?

S'a observat acum în Dealul Mi­tropoliei un freamăt, care dă Came-rii aspecte mai interesante. Cineva observa, că fizionomia care începe să se deseneze acum are multă simili­tudine cu a corpurilor legiuitoare franceze... Ceeace ar vrea să spună, că ne putem aştepta la surprize, ne-mai putându-se conta la docilitatea proverbială de ieri.

Exerciţiul unui criticism inteligent şi matur ar fi o binefacere pentru parlamentul român, şi ar avea înrâu­riri fecunde asupra activităţii băncii ministeriale nevoite a face eforturi superioare în prezentarea proiectelor de bună chivernisire a ţării.

Starea de nervozitate şi neas­tâmpăr care dă caracteristica predo­minantă a începutului de sesiune este reflexul crizei îngrijorătoare ce s'a abătut asupra patriei în mod nă-praznic, fără o foză preparativă.

Cetăţenii sunt de ani de zile în aş­teptarea unor uşurinţi simţitoare d& toată natura. Cât vaer, câte proteste împotriva lipsei de lucru, ce insistent ţe pentru desfundarea unor surse bo­gate de credite! Lucrurile însă au mers din rău în mai rău, pânăce în­treagă economia naţională a fost cuprinsă în cleştele unei sbateri ne­putincioase pe loc. La noi s'au a-gravat cu atât mai mult stările, cu cât este mai împovărat bugetul sta­tului de numărul disproporţionat de mare al funcţionarilor. Partidele s'au. întrecut în a căpătui clientela elec­torală şi secta lacomă a profesioniş­tilor politici. Iar destinderea nu poate fi soluţionată exclusiv prin a-peluri la pieţele streine într'o con­junctură internaţională de foarte simţitoare penurie financiară; se im­pun măsuri imediate aici acasă. Di­feritele categorii sociale sunt gata să mobilizeze toate puterile de cari sunt capabile, pentruca parlamentul sâ nu le loviască printr'o nouă legisla­ţie economică. Prin reducerile de

slujbaşi se vor crea nuclee de agi­taţii pentru a opune rezistenţă de­capitărilor bugetare. O mare luptă surdă se anunţă, cu fireşti repercursi-uni în tabăra legiuitorilor. Grupuri-grupuri de deputaţi discută cu aprin­dere, prepară ofensive, privesc cu groază în spre ieşirile salvatoare ale viitorului.

Felul cum s'a declanşat necesita­tea epuraţiei bugetare de sus este profund semnificativă pentru ţara noastră, a cărei bogată substanţă este ameninţată să fie anemiată, pe­riclitată chiar — spun unii streini. Pentruca ea a început dela resortul... şcoalelor. Prevedem desbateri vio­lente asupra întocmirii bugetelor ce­lor zece ministere, însă cea mai exemplificatoare va fi critica depar­tamentului instrucţiunii. Curajul in-terpelatorilor şi apărătorilor va fi susţinut şi documentat. In acelaş timp se va observa extrem de multă timiditate când va fi vorba de mij­loacele înmulţite, de sacrificiile enor­me pe cari le cere în desnădejdea ac­tuală... armata.

Zelul de a sdruncina aşezările şco­lare, timbrează în ochii fiilor săi şi în ochii streinătăţii România ca o ţară anticulturală. Iar iperzelul de a consimţi la jertfe excesive pentru un departament care în vreme de pace trece pe un plan inferior de atenţie, e de natură să prejudicieze conside­raţia totdeauna neprecupeţită a pa­trioţilor faţă de salarizarea corpului ostăşesc.

Armata păcii, irezistibila armată care comstitue gloria nemuritoare a statelor mici ca teritoriu însă mari ca civilizaţie şi contribuţie ştiinţifico-culturală, este şcoala.

Cine nu cunoaşte criticile abuzuri­lor, defectelor de tot felul din fiinţa şcolii româneşti? Reparaţia poate ve­ni printr'o capacitate de organizare mai exigentă, mai conformă realită­ţilor. Totuş nu era locul, ca victimele cele mai grele să fie ale învăţămân­tului. Căci procedând astfel ne de­finim ca stat anticultural.

Jenează disproporţia în concepţiile cari se izbesc în înfăţişarea de mai sus...

Forul legislativ va decide tăie­turile bugetare, în lipsă de alte so­luţii imediate. Judecata care va îm­

brăţişa sinoptic întregul câmp de în- • datoriri sociale, nu va ezita să insiste;

necontenit asupta inichităţilor fără număr de ordin social.

In vreme ce oropsitului de proletar îi subţiezi sursa existenţei ori peste tot i-o iai pentru a-1 lăsa în mila sorţii, nu se mai pot tolera ventuzele cari huzuresc în slujbe grase şi dis­proporţionate cu serviciile îndeplini­te. Deaceea cumulul va fi stigmatizat. Şi se vor cere acte de reparaţie şi de osândă împotriva beneficiarilor inso­lenţi ai atâtor posturi de căpătuială deţinute prin protecţii şi favoruri ne­meritate.

Reprezentanţii naţiuni cari vor fa­ce să sângereze numeroase existen­ţe, se vor simţi obligaţi să întindă critica lor cât mai departe, stârpind adevăratele racile ale statului şi so­cietăţii.

Va fi bine venită o libertate de mişcare cât mai mare în sânul cor­purilor legiuitoare întru îndeplinirea unei atari sarcini de cât mai mult echilibru social.

Ion Clopoţel.

:iiiiiiiiiii![]!iiiiiiiiii][iiiiiiiiiiiii[]iiiiiiiiiiii[iiiiiiiiiiii][]iii!iiiiiiii[]iiiiiii[iir O MARE EXPOZIŢIE D E ARTA

PLASTICA A ARDEALULUI. Pictorii din Cluj în frunte cu profesorii Şcolii de belearte, români şi minoritari, a u luat iniţiativa aranjării unei expoziţiuni în stil mare de arta plastică, la care voi-participa cei mai de seamă pictori şi sculptori din Transilvania. Expoziţia se deschide în ziua de 30 Nov. în casa ba -ronului Josika (Piaţa Unirii No. 9, Cluj). Va fi o manifestaţie liberă a tuturor c u ­rentelor şi tendinţelor de artă profesate de artiştii acestor teritorii. Se dă ca sigur un succes deosebit. Cu numărul de faţă al „Societăţii de mâine" începem publicarea câtorva clişee cari reprezintă unele dintre cele mai izbutite creaţiuni ale expozanţilor. O critică amănunţita a preocupărilor pe cari le trădează ar ­tiştii de azi, precum şi a valorii pieselor expuse, va apărea în numărul nostru de Crăciun, semnată de .d. Aurel Ciupe, a -preciatul profesor-pictor din oraşul n o s ­tru. „Societatea de mâine" a consimţit bucuros la sacrificiul reproducerilor pen­truca publicul cititor să-şi facă o cât mai nimerită idee asupra evenimentului a— nunţat.

399

SOCIETATEA DE MÂINS

DELA EXPOZIŢIA ARTIŞTILOR ARDELENI (30 Nov.-8 Dec.)

Alexandru Pop: Portret. Mattis-Teutsch: Constructori.

Bomul Ladea: Cloşca (relief). Catul Bogdan: Biserica reformată din Cluj.

401)

SOCIETATEA DE MÂINE

SATE, ORAŞE, REGIUNI.

Vima-mare (jud. Someş)

Din orăşelul Ileanda, cu atât de puţin aspect românesc, o apuci pe valea din dreapta, pe un drum ce nu se poate uita cu una cu două. Nici tu piatră, nici tu poduri, nimic! A-proape impracticabil pentru căruţe! Dacă te angajezi cu automobilul pe aşa drum chemi satul să-l împingă şi să ţi-l scoată din noroiu. Ţi se umple sufletul de mult amar când îţi spun ţăranii că ei plătesc regulat „darea drumului"', că acum drumul e al judeţului, că judeţul l-a lăsat în grija Celui de Sus! Numai când eşti frate cu drumul şi ai posibilitatea să cutreieri mai multe judeţe, poţi sâ constaţi deosebirea ce există —- în ce priveşte drumurile — între felul cum ele sunt îngrijite într'unele şi complet neglijate într'altele. Glasul trimbiţă-tor al nemulţumirilor n'ajunge până în capitala judeţului, cu atât mai pu­ţin acolo unde se cărmueşte ţara!

Intri în Vima-mare pe drumul în-tortochiat, mâncat de ape şi cu şan­ţuri adânci ce pricinuesc salturi pe­riculoase pentru maşină.

Se adună ţăranii în jur, de şi ora e înaintată. Cu „domnii" sunt obiş­nuiţi, şi mai ales de cei cu „motoară" că-i cercetează şi-i îmbată cu apă re­ce cu ocazia alegerilor. Dacă te o preşti la. popa eşti naţional-ţărănist, dacă ai norocul să dai peste învăţă­tor, eşti liberal sau invers. Acesta nu e tocmai cazul în Vima-mare, ci din alte multe sate. M-am oprit odată la directorul şcoalei, de ce tocmai la el, naş putea să ştiu nici acum. În­tâiul sosit, a fost un ţăran desghie-ţat care mi-a făcut onoarea sâ mă considere „de-ai noştri". Nu pot spu­ne cât de decepţionat a rămas ţăra­nul când i-am comunicat că pe mine mă interesează cum vorbesc oamenii în sat şi nu dacă plecă dela putere naţional-ţărăniştii şi vin liberalii sau averescanii. (Aceasta s'a întâmplat într'o comună fruntaşă din spre Mu­reş). Supărarea ţăranului mi se pare că-i cu tâlc; ea se explică prin mia de lei ce o acordă politicianii — de­sigur unii numai — ţăranilor mai is­teţi pentru propagandă, doar astfel mă sfătuia un prim-pretor (care vo­ia să mă aresteze pentru agitaţii an­tisemite) să procedez dacă vreau să

fac propagandă (orice propagandă, numai antisemită nu!) el — săracul! — nu putea să înţeleagă cum e po­sibil să vii din Cluj pentru ca să auzi cum vorbesc oamenii în sat!

Părintele Gh. Micu nu-i ca mulţi alţii preoţi cu care nu poţi să stai de vorbă fie din pricina darului suptu­lui, fie a înfumurării, fie a vieţii prea primitive. Convins imediat de impor­tanţa lucrării trece în revistă pe cre­dincioşii săi, alegând pe cei care ar întruni condiţiile următoare ce se cer pentru toţi informatorii Atlasului Linguistic al României: originar din sat, dintr'o familie veche; părinţii, pe cât e posibil din sat; soţia din acelaş sat: fără cunoştinţă de carte; să nu fi făcut deplasări în alte părţi (mulţi din cei de aici merg la lucru la Azuga, Buşteni, etc, de unde se întorc după 2—-3 ani); să nu fi făcut armata după 1919; să aibă dantura completă; să audă bine; să pronunţe limpede sunetele; să se fi îndeletnicit cu lucrarea pământului; să nu fi fost primar în sat sau în altă funcţie care l-ar fi pus în contact frecvent cu in­telectualii; să fie om cu stare bună; să nu fi fost servitor. — O problemă nu tocmai uşoară! Acestea condiţii sunt indispensabile, căci valoarea informaţiilor e în raport direct cu informatorul. — Părintele Micu per­sonal a chemat aproape 10 bărbaţi din diferite părţi ale satului. La vor­ba popii, care îşi face datoria, vin ţăranii cu dragoste deosebită. Atât cu această ocazie despre metoda de lucru dela Atlas.

Vima-mare cu cele peste 200 de case şi aproape o mie de suflete e răzleţită pe mai mulet coline şi pâ-raiă. Din înşirarea părţilor satului se poate remarca participarea la în­fiinţarea lui a câtorva familii: Intre Fărcăşeni, Bonteni, Ghiţăeşti, Scur-teni, Miceni, Hodâşeni, Butuzeni, Băriâşeni, Băbuţeni, Susâeşti. Tradi­ţia din sat — care pare a fi ulterioa­ră — spune că satul a fost întemeiat de un om din Turda, care şi-a făcut o casă din sus de Izvoară. El a avut o fată Vilma, de aici numele ung. Torda-vilma.

Pentru importanţa particularităţi­lor fonologice menţionez câteva nu­

miri topice: Vârfu dosuli, Podu la-cu\i, Valia poiuli, Capătu sătuli, Vălciana ieduli. Dosu li Buzdilă, Dâmbu lupuli, Dâmbii li Pavăl,1) etc. Alte forme interesante: ca a mici boi nu sum în târgu Lăpuşului; io~s mvăscut cu haine (= îmbrăcat); io ntig năti, să prea ngreacă de carne (îngraşă) etc. U final se păstrează şi în această regiune nu numai la Sibiu, cum s'a crezut până acum.

Pentru a ilustra cum există un fel de „modă" şi în a' boteza pe copii menţionez câteva cazuri: mai înainte se dau numele urm. la fete: Trejă, Mărie, Duote, Nastasâie, Părască, Irină, Ană, etc; azi însă se dau nu­mele: Letiţie, Livie, Valerie, Viorica, etc. iată cum pătrunde influenţa oră­şenească, sau a păturii culte, în lim­bajul satelor noastre. Puterea imita­ţiei nu poate fi zăgăzuită.

Subiectul care mi-a dat informa­ţii deşi a fost analfabet, totuşi era veşnic preocupat „să nu greşească domnu". El înlocueşte cuvintele un­gureşti din limba lui, în urma unei conştiinţe a legăturii ce există între acestea şi vechiul regim. Apoi evi­tă cuvintele care produc râs din prt-cina omonimiei; astfel, la mămăligă aici i se zice tocană (ca în Maramu­reş) şi, fiindcă expresia: mănânc to­cană (= mămăligă) cu tocană de carne, pricinueşte râs, el înlocueşte cuv. tocană cu mămăligă.

In portul din Vimamare- se re­simte o influenţă ungurească destul de puternică, atât la bărbaţi, cât şi la femei, de sigur datorită orăşelului Ileanda. Majoritaeta sătenilor sunt ortodocşi

restul uniţi. Atât unii, cât şi ceilalţi au câte o biserică frumoasă. Fric­ţiuni confesionale nu prea există, prin faptul că cei doi preoţi înţeleg să-şi dea mână de ajutor unul altuia, în aceeaşi calitate de slujitori ai alta­rului. In alte regiuni preotul ortodox sau cel unit vorbesc cu mult dispreţ unul de altul, nu se salută, nu se cer­cetează unul pe altul. Chiar când e un străin, preferă să-l lase condus de un ţăran la celalalt preot, la ce-lalt coleg! Ce impresie detestabilă produc asemenea scene îşi pot da seamă numai cei ce au fost actori, fără voia lor.

învăţătorii, aici învăţătoarele, nu erau stabile, amândouă venite în anul şcolar 1929—30. Desigur că lipsa unui învăţător definitiv, cu continui­tate în învăţământul unei comune, izvor de iniţiative frumoase, se re­simte nu numai la Vima, ci şi în mul­te alte sate.

S Poienaru.

401

§

K5

EH

a o

Mai 1930. Fete din Vima-mare (jud. Someş) în zi de sărbătoare.

Mai 1930. Interior din Vima-mare (jud. Someş): Pe vatră, lângă foc.

Mai 1930. Familie din Vima-mare (jud. Someş) în port de sărbătoare.

Casă bătrânească, pe prispă cu stupi şi o răzleaţă vită de vie Vima-mare (jud. Someş).

Mai 1930.

SOCIETATEA BE MÂINE

NOTIŢELE MELE

Noapte de Octombre Noaptea târziu când oamenii cin­

stiţi dorm (vezi etica burghezilor şi a fostului meu profesor din copilă-rie...) şi eu -aud fiecare pas pe stra dă, asemeni corbului lui Edgar Allan Poe, a început să se căţăre cineva la poartă. Cine poate fi, vre-un musa­fir întîrziat? Un creditor, ori ce este şi mai rău, poate este un „prieten"? Se face mult abuz cu noţiunea aceas­ta „prieten". De-obicei crezi că este vorbă de o inimă roşie, care bate me­reu numai pentru tine, şi chiar daca i-ai înfige, un cuţit Solingen, ar plân­ge cu glasul unui anachoret: eli, eli lamma sabachtani... Ce credeţi cine a fost, musafirul întîrziat, pe vremea aceasta de nuci mucegăite, de dum­ping, Octombre, luna primului meu amor avut cu-o tînără japoneză?...

In noaptea de Octombre a venit să-mi facă o visită conştiinţa mea, care mi-a spus următoarele: (încerc să stenografiez cele auzite.)

— Te întreb pe tine, veşnic în nori, dispreţuitor al formelor, idealistul care nu iubeşti decorul artificial al convenţiunei (vezi un frac, un mo­noclu, o faţă care poartă doui ochi de cristal şi păr vopsit cu Henne...) de ce nu faci politică?

-f- Frate, ai făcut' odinioară poli­tică de principiu, ai aparat în vre­muri de urgie naţia ta, iar acum, nici măcar, ministru nu te-ai făcut? Nu

' era bine să ai şi tu moşii şi automo­bil şi să visezi în vagon ministerial, şi să ft\şe îmbulzească în anticame­ră văduve şi oameni năcăjiţi, retori cu guşa lată, femei cu piciorul pus sus pe birou, să te perie mereu pe umeri tineri cu pletele mari şi cu plai-vasul între măsele şi care se numesc cu emfază ..ziarişti''?

In noaptea de Octombre, chiar pentru că era vorbă de conştiinţa mea (ţemee credincioasă, dar parcă îm­bătrânită) i-am răspuns trist:

— Madame. Signorina ori Frâu, ori A Ş A NUMITĂ CUCOANĂ, cum te numeşti, nu te supăra dacă-ţi mărturisesc, că niciodotă nu am pur­tat atâta scârbă de politică de bîlciu ca acum. înţeleg politica de prin cipiu, numeastă-se aceasta oricum, facă-se aceasta de oricine. Admit orice teorie politică, constructivă, fe-nelistă, decepţionistă, realistă şi uto-pistă — căci la urma urmelor, ori ce-am face, vremea nu se opreşte.Ca-

ligula şi-a făcut calul Consul, ce-ar face Consulul actual să-l fac cal? Sf. Augustin vedea vedenii, şi Charlotte Cordau făr' să respecte tradiţia isto­rică,' a vopsit cu sânge fila de naşte­re a marelui republican. Ivan cel groaznic, şi Petru al Rusiei au vrut să facă minunăţii şi azi, psihopatolo­gii îi consideră de ..nevropaţi"'. Exemplele curg ca versurile colegilor dela Capsa, care nu uită să le pu­blice, deşi publicul uită să le citească —: şi eu vreau să demonstrez că nil

•vnovi sub sole. Ceia ce ar însemna că în subsolul din Moreni nu-i nimic nou. (Puah, puah, câtă vorbărie, cum ar spune simpaticul diletant al criticei d. Eugen, care m'a beştelit odată că sânt rural, deşi înafar de proza dlui şi salata de Mai nu cunosc altă ver­deaţă de seson.) Dar afectez vorbă­ria,'căci vreau să vă dovedesc, că aş fi înstare să plictisesc chiar şi două zile Camera cu „discursurile" mele politice, care dacă n'ar fi de ta­lia celor ţinute de Disraeli, ar fi to-tuş sincere. Căci n'ar trăda nimic.

Dar chiar pentru că este noapte de Octombre când toate iau un sim­bol şi luna pare a fi o domnişoară sfioasă de pension, care nu cutează să mance a şaptea falie de cozonac şi să înfutice patru franzeluţe cu şun­că şi unt — răspund cu aceiaş seve-.

ritate, cu care şi-a ţinut cursul un distins profesor:

— A face'politică? Frate, eu la a-aceasta nu mă pricepi Mă pricepeam să fac politică sentimentală şi de idei, dar acum, să fac politică f Să răgu­şesc de strigătul numelui unor „şefi", care nu sânt ai trenului, să aştept „comanda" preşedintelui de district, să stau la ordinele marelui şi micu­lui stat major al partidului, să fiu obligat să sărut mâinile „doamnei in­fluenţe", care determină cu sigu­ranţa căderei zeilor existenţa unui guvern şi să-i spun că-i cucoană „a-dorată", când de fapt este bătrână, u-rită, cu astmă, gută şi dinţi falşi, în­zestrată^ deja din vremea pensionului cu maniile senile şi antipatice ale u-nei femei care scriecinci XXXXX-uri în cartea de botez — se ascult cia-suri întregi certurile familiare în club şi să alerg de dimineaţă şi până seara târziu dela un restaurant la altul, lău­dând „discursul", gângăveală lamen­tabilă a unui cretin ori a unui agra­mat -r- „hosse, morg, bruit", turn se spune în Islanda, când vreai să fugi de diavol, ori cum se spune de călu­gărul franciscan: apage Satanas!... Nu, iubita mea conştiinţă, în loc să fac astfel de lucruri măreţe, mai bine mă plimb dupăce mi-am terminat lu­crul, pe lângă plopii făr' de soţ, ori mă ascund în fundul unei biblioteci unde nu se aude decât ticăitul unui cias şi bătaia inimei mele,.. Şi crede-mă eu am dreptate...

Cluj, 10 Noembre 1930. Emil Isac.

Oficiile poştale primesc abonamente Ia Societatea de Mâine ABONARE PRIN OFICIILE POŞTA­

LE. — Cu 1 Ianuarie 1931 „Societatea de de mâine" intră în anul al optelea de existenţă.

Onoraţii noştri abonaţi ştiu din păţa­nie proprie câte lipsuri au trebuit să îndure uneori pentru a primi regulat revista şi a-şi complecta colecţiile anuale.

Vrafid de corespondenţă din arhiva itoastră ne e martorul de totdeauna. . Deasemena cititorii şi abonaţii noştri cunosc sacrificiile prestate totdeauna în mod gratuit de către administraţia „So­cietăţii de mâine" pentru eomplectarea colecţiilor eu numerele ce nu le-au par. venit cu poşta.

Pentru a scăpa de asemenea neorăn-duieli pe viitor, anunţăm de pe acum pe toată lumea cititoare că „Societatea de mâine" a încheiat cu direcţia gene­rală a poştei o convenţie foarte utilă, şi anume: dela 1 Ianuarie 1931 se pot face abonamente diţect de către oficiile poştale din oricare localitate a României plătindu-se costul abonamentului la ghi­şeul oficiului, iar oficiul se obligă a în­mâna în mod exact fiecare exemplar la domiciliul abonatului. Reclamaţiile se fac direct la oficiu. Nu se mai pierde

timp'şi nu mai e necesară corespondenţa cu administraţia revistei. Oficiul poş­tal este îndatorat a aranja pe cheltuială proprie orice chestiune pendinte de ad­ministraţia revistei.

Ne permitem, deci a recomanda tutu-, ror prietenilor şi abonaţilor revistei să binevoiască a recurge dela 1 Ianuarie la întrebuinţarea noului sistem de abonare, care înseamnă un pas înainte în normali­zarea şi occidentalizarea poştei române.

> ' # -— Rugăm stăruitor pe toţi domnii res-

tanţieri a achita de urgenţă datoria lor de abonament până la finele anului curent, împotriva celor cari nu înţeleg să ono-rcze pretenţiunea noastră, nici după atâ­tea repetate insistenţe, vom lua neapă­rat măsurile de rigoare. Niciodată n'am molestat în decurs de şapte ani pe ni­meni cu o asemenea acţiune, însă ne vom vedea siliţi s'o facem, constrânşi fiind şi noi de către firmele, creditoare să' fim la curent cu plăţile editurii, redactării şi administrării. Deci fără nicio supărare pentru justeţa molestării ce vor suferi împotriva voinţii noastre.

403

SOCIETATEA DE MÂINE

ÎN VĂ TĂMÂNT-ED UCA TIE

Organizarea şcoalelor de ucenici După organizarea învăţământului

primar şi a celui secundar teoretic, e rândul şcoalelor de învăţământ profesional să fie aşezate în legisla­ţia şcolară printr'o nouă organizare ' care să corespundă necesităţilor e-conomice ale ţării şi cerinţelor vre­mii.

Cu excepţia noastră şi a Iugosla­viei, toate ţările europene şi-au re­organizat, după războiu, învăţămân­tul profesional.

O ramură de o deosebită însemnă­tate a acestui învăţământ, poate cea mai importantă dintre toate, e acea a şcoalelor de ucenici, dela cari ti­nerii ce-şi găsesc întrebuinţarea în situaţiile lucrative ale comerţului ac­tiv şi ale industriei, aşteaptă ridica­rea nivelului lor cultural, iar de altă parte, întregirea cunoştinţelor lor tehnice-profesionale.

Reorganizarea acestor scoale a de­venit astăzi o problemă a cărei re-zolvire nu mai poate suferi întâr­ziere, căci ar fi o crimă împotriva intereselor noastre naţionale şi de

. stat ca şcoalele de ucenici să fie menţinute şi pe mai departe în si­tuaţia nenorocită în care lâncezesc

Me un timp încoace. Deoparte avem scoale de ucenici

din Transilvania, cari continuă a funcţiona după textele de mult în­vechite ale legii maghiare din anul 1884, iar de altă parte şcoalele de ucenici numite şi scoale muncitoreşti din Vechiul-Regat, Bucovina şi Ba­sarabia, înfiinţate dela război încoa­ce de Ministerul Muncii, Coopera­ţiei şi Asigurărilor Sociale.

Şcoalele din Ardeal, Bănat, Cri-şana şi Maramureş stau sub autori­tatea Ministerului Instrucţiunii, iar acelea din restul ţării sunt pendinte-de Ministerul Muncii. Şcoalele din Transilvania se orientează după un Regulament din 1893, cuprinzând şi programa analitică respectivă; în 1922, fostul Directorat General al Instrucţiunii din Cluj a redactat în româneşte acest regulament, intro­ducând în el oarecari modificări şi dispunând prin ord. Nr. 20.830/922, aplicarea lui.

Autoritatea şcolară superioară din Cluj a păstrat vechile dispoziţiuni ale regulamentului în credinţa ca ele nu vor fi menţinute în vigoare mai mult de 3 ani. La sfârşitul acestui regulament s a şi făcut următoarea

" menţiune: „regulamentul prezent lu­

crat după regulamentul şcoalelor de ucenici industriali Nr. 3356645/1893, este a se considera cu caracter pro-vizoru". Dupăcum ştim însă, acest provizorat continuă să dureze, deşi toţi factorii interesaţi sunt unanimi în a recunoaşte că şcoalele noastre de ucenici nu se mai pot orienta după acest regulament impropriu şi după o programă analitică ce nu poate re­zista nici celei mai sumare critici.

Desigur, că nici şcoalele de ucenici ale Ministerului Muncii nu trăise o viaţă mai bună, dat fiind că acestea sunt cu totul lipsite de texte precise, regulamentare cari să îndrumeze ac­tivitatea lor administrativă şi didac­tică. La şcoalele de ucenici din Ve­chiul Regat tot ce astăzi se poate numi organizare şcolară, este rezul­tatul sforţărilor de 9—10 ani pe care le-a depus Ministerul Muncii Di­recţia Generală a învăţământului, care îndrumează aceste scoale prin o serie de decizii ministeriale.

E vremea ca după atâtea aştep­tări, şi repetate experimentări, învă­ţământul ucenicilor să fie organizat pe baze noui. Şi aceasta nu va fi uşor căci „şcolile de ucenici vor constitui partea cea mai vastă şi cea mai grea de organizat a învăţă­mântului profesional. In adevăr;

a) aceste şcoli trebuie să se mlă­die după felul meseriilor, după ne­voile atelierului, ale fabricii sau u-zinei unde lucrează ucenicul, căci trebuie să se ştie că nu şe poate da ucenicului decât cultura strict nece­sară, cerută de specialitatea lui, şi tocmai de aceea educaţia ucenicului variază dela o specialitate la alta;

b) trebuie să mai avem,în vedere că educaţia teoretică are să varieze chiar la ucenicii de aceeaşi speciali­tate, dupăcum ei fac parte dmtr'o fabrică sau dintr'un atelier mic, căci una este chemarea de ex. a lucră­torului tâmplar într'o fabrică, unde specializarea este dusă la extrem şi alta este acea a lucrătorului într'un atelier mic de tâmplărie, unde i-se va cere să ştie de toate în meseria lui de tâmplar;

c) că o altă greutate este acea ca­re o întâmpinăm cu gruparea uceni­cilor. Atelierele fiind împrăştiate, cu greu am putea aduna la un loc pe cei de o meserie.

Cu alte cuvinte în organizarea şcoalelor de ucenici trebuie să ţi­nem seamă de distante, de obosea­

la ucenicului, de timpul liber ce-1 are, chestiuni greu de împăcat.

Dar pentru ca organizarea să reu­şească pe deplin, trebuie să ne gân­dim, că şcolile de ucenici trebuiesc aşezate pe alte baze decât de ex. şcolile de meserii. Aşa în privinţa cursurilor trebuie să avem în vedere, că aproape în toate cazurile ucenicii sunt copii obosiţi, de multe ori mun­ciţi, deci:

a) cursurile teoretice nu trebuie să îmbrace atmosfera severă de atelier;

b) trebuie să dăm ucenicilor "cât mai puţin de învăţat, — în realitate ucenicii ar trebui să iasă din clasă cu lecţia învăţată.*).

c) lecţiile să fie cât se poate de interesante pentru ca ucenicii să se simtă legaţi de şcoală, nu numai în -timpul uceniciei, dar şi după elibe­rare.

Localuri. O bună organizare a şcoalelor de ucenici implică, în pri­mul rând, rezolvirea problemei loca­lurilor şcolare. Trebuie precizat prin text de lege ce anume localuri să servească drept adăpost acestor scoa­le. • '

Cum lecţiile se vor putea ţine, , peste tot, şi în viitor, în orele post- ' meridiane, este firesc că şcoalele pri­mare sunt chemate, în primul rând să adăpostească pe cele de ucenici, căci în împrejurările financiare de astăzi ar fi o imposibilitate să se procure localuri deosebite pentru a-ceste scoale. E drept că uzarea Io- , calului, întrebuinţarea mobilierului şi a materialului didactic aparţinător şcoalei proprietare, în care funcţio­nează şcoala de ucenici, sunt totaţâ-tea chestiuni peste cari riu se poate trece uşor. Dar soluţiile în această •' privinţă, nu ne lipsesc. Şcoala de ucenici găzduită să contribuie, în . măsură în care beneficiază de aceste avantagii, la întreţinerea localului şi la cheltuielile împreunate cu procu­rarea sau întregirea mijloacelor de învăţământ.

In centrele mari industriale, unde ;, şcoala are un contingent de peste , • 6,00 elevi se impune ca şcoala de u-cenici să aibă local propriu şi să fie /.'•-înzestrată cu toate cele necesare unei. scoale model. Ba riscăm afirmaţia , că ar fi nimerit ca gimnaziile cari se desfiinţează, să facă loc şcoalelor de ^ 'l ucenici. In aceste scoale cu elevii '„• ucenici selecţionaţi pe bresle, să se facă învăţământ de zi, cu corp di- -dactic propriu.

*) P. Panaitescu: Studiu asupra învă­ţământului economic industrial, Bucu­reşti 1924. (Va urma.) Cristofor Epure

404

BULETIN BIBLIOGRAFIC VIII. Publicat de Ion riuşlea '

Bibliotecar la Biblioteca Universităţi din Cluj.

TEOLOGIE. RELIGIE. BISERICĂ. Bonteanu, Theodosie. Istorisirea unei călătorii în Muntele A t -

hos, Două chestiuni 1. Si tuaţia călugărilor români . 2. Noul calendar în Sf. Munte. Neamţu, 1930. Tip Sf. Monas-tiri. 8» 111 p. (2348—1930). Lei 50 —

Crişan, Victor. Indiferent ism sau catolicism? Câteva consi ­deraţi i . Lugoj, 1930. Tip. A. Auspitz. 8» 56 p. (1981— 1930).

Georgescu, loan . In faţa celor rătăci ţ i . Cum să ne p u r t ă m cu schismatici i? După îndrumări le sfântului A u g u s -t in de —. Lugoj , 1930. Tip. A. Auspitz. 8» 22 p. 1 f. (1982—1930). , Lei 15 —

Gheorghiu, Vasile. In t roducerea în sfintele căr ţ i ale Testa­mentului Nou. Cernăuţi , (1929. Tip. Mitr. Silvestru. 8» IV, 898 p. (2281—1930). Lei 560.—

In te rna tu l teologic din Bucureşt i . O Ins t i tu ţ ie de educaţie ortodoxa, I. 1927—1930. Publicaţie îngri j i tă de I. M a ­tern. Buc. 1930. Tip. Cărţilor Bisericeşti. 8° 142 p. 1 planşe (1931—1930) Lei 60.—

Loichiţa, Vasile. Anglicanism şi ortodoxie. Consideraţ iuni dogmatice cu prilejul conferinţei Lambeth din 'Londra, /Ex t ras din „Candela", XLI/. Cernăuţi , 1930. „Glasul Buc." 8» 18 p. (1972—1930) Lei 20.—

Milaş, Nicodim. Canoanele bisericii ortodoxe însoţite de c o ­mentar i i . Traducere făcută de Uroş Kovincici şi N i -colae Popovici. Voi. I. P a r t e a I. ( Introducere, t iomo-canonul în XIV ti t luri ş i canoanele apostolice). Arad, 1930. Tip. Diecezană. 8» VIII , 316 p. 2 f. (1954—1930).

Neaga, N. Profeţi i mesianice în Car tea Faceri i . Contribuţie la lămur i rea textelor. Sibiu, 1930. Tip. Arhidiecezană. 8» 31 p. (2320—1930) Lei 15.—

Păcescu, Moisi P . Uri p rog ram de act ivi ta te socială în p a ­rohie. Câmpulung-Muscel , 1930. Tip. N. Vlădescu. 8° 28 p. (2312—1930).

,PuiuI, loan. Un pelerinaj român la Ierusalim. E x t r a s din „Candela", X L I , Cernăuţi , 1930. „Glasul Buc." 8« 31 p. 1 planşe (1975—1930). '

Tămaian , P e t r u . Is tor ia seminarului şi a educaţiei clerului diecezei române-uni te de Oradea. Oradea, 1930. Tip. R o ­mânească. 8« 105, IV p. 1 f. (2280—1930).

.Tamavschi, Vasile. Arheologia biblică. Cernăuţi , 1^30. „Gla­sul Buc." 8» XVI, 708 p. 1 f. 9 planşe (1594—1930)

Lei 500.— - I

STATISTICĂ. ECONOMIE POLITICĂ. LEGIS­LAŢIE. DREPT. POLITICĂ.

Adămoiu, I. Pu te rea economică a României . Cluj, 1930. „Ar­dealul". 8° 98 p. 1 f. (1765—1930).

Alexandrescu, Tra ian . Despre daunele morale. Cine poate introduce ac ţ iunea în just i ţ ie? Bu. 1930. „Curierul Jud." 8» 23 p . 1 f. (1924—1930) • Lei 30.—

Antonescu, Mihai. E lemente de drept in ternaţ ional public. Curs p reda t la Şcoala sup. de documentare şi şti inţe admin. (1929/930). Buc. 1930. „Curierul Jud ." 8» 163 p. (1912—1930).

Cantacuzino, Matei B. Curs de drep t civil. Ed i ţ i a I i - a r e v ă ­zută şi complectată /de autor/. Craiova, [1930]. Edi t . „Ramur i " . 8» 1 f. 768 p. (1991—1930) Lei 500.—

Chicoş, Ştefan. La prepara t ion du budget» et le controle b u d -getaire aux Eta t s -Unis d'Amerique. Par is , 1930. Libr. J. Gamber . 8» 130 p. (2194—1930).

Costescu, Dimitr ie . Fazele ministeriale în România . Dela inst i tuirea primului minis ter comun pent ru ambele pr incipate-uni te dela 1862—1930. Buc. 1930. Tip. „Uni­versul". 8» 187 p. (1949—1930) Lei 60.—

Cursurile universi tare cooperatiste dela Băile Herculane. [ R e ­zumate de] I. I. Drăguşin . R.-Vâlcea, 1930. ,Guteh-berg". 8» 44 p. (1979—1930).

Dimiu, Radu . Limbajul juridic. Cu o prefaţă de Andrei R ă -dulescu. Buc. 1930. „Curierul Jud." 8» V, 73 p. 1 f.

. (1920—1930) Lei 40.— Djuvara , Mircea. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia

jur idică) . Voi. I—III. Buc. 1930. Edit . Socec e t Co. 8» Voi. I. [Pa r t ea I.] Int roducere . [Pa r t ea II .] Noţiuni prel iminare despre drept . 278 p. (2284—1930). Voi. I I . P a r t e a III . Reali tăţ i le juridice. 589 p. (2049—1930). Voi: I I I . P a r t e a IV. Elementul raţ ional în drent. 269 p. (2049—1930). (Biblioteca Univers i ta ră de drep t VI I I ) .

Dongoroz, Vintilă. Curs de drept şi procedură penală cu l aplicaţiuni la funcţionarii publici. Curs p reda t la Şcoa­la sup. de documentare şi şti inţe admin., secţia specia­lizării. Buc. 1930. „Curierul Jud" . 8» 247 p.' (1910—1930).

Economu, Eugenia . Istoricul penitenciarelor de femei . din România şi diverse contr ibuţiuni de ş t i inţă pen i t en ­ciară bazate pe experienţă pract ică. Buc. 1930. Tip. „Văcăreşti". 8» 45 p. (1933—1930). . '

Enescu, I. D. Criza economică şi part idele politice. Cuvân­tare . Buc. 1930. Tip. „Cultura". 8» 14 p. (2319—1930).

F lechtenmacher , Christ ian. Două lecţii de drep t ţ inute în anii 1830 şi 1836 de —. [Publicate şi cu in t roducere de] Andrei Rădulescu. Buc. 1930. „Curierul Jud." 8° 22" p. 1 f. (1916—1930) Lei 20.—

Gârbacea, I. I. Orientarea profesională din punct de vedere economic. Cluj, 1930. „Ardealul". 8° 96 p. 1 f. (1776— 1930). '

Gheorghiu, Demetre J. Les finances de la Roumanie apres la guer re (1919—1930). Buc. 1930. „Cartea Rom." 8» 105 p. ( Inst i tutul Economic Românesc No. 87). (2190— . 1930). • • • ' . ' ,

Ghiulea, N. Asigurări le agricole, Grindina. Mor ta l i ta tea v i ­telor. Buc. 1930. „Cultura Naţ ." 8° XI , 478 p . (1857— 1930) ,Lei 500.—

Hacman , M. Drept comercial comparat . Volumul I. P a r ­tea generală. Dreptul comerciantului fizic. Dreptul obligaţiunilor comerciale. Buc. 1930. „Curierul Jud . " 8» 840 p. (1908—1930) Lei 500.—

Hamangiu , C. [şi] Matei G. Nicolau. Dreptul roman. Volu­mul I. Buc. 1930. Edi t . Socec et Co. 8» 2 f. 670, XVI p . ; , Biblioteca univers i ta ră de d rep t VI I ) .

Legea presei în vigoare în Ardeal. Adnota tă de loan I. P o ­povici. Braşov, [1930]. Tip. „Unirea". 8» 1 f. 24 p. (1966— 1930) • ' Lei 40.—

Pizanty, Mihail. Pe t ro leum in Roumania . A general review of the economic, stat ist ical and juridical . s i tuation. Bucharest , 1930. Cul tura Naţională. 8» 100 p. 3 hă r ţ i . (2172—19'30).

Rădulescu, Andrei . Pr imele încercăr i de doctr ină comercială în Ţa ra Românească . Buc. 1930. „Curierul Jud ." 8° 16 p. (1915—1930) Lei 20.—

Solomon, Nicolae. Spre o reformă a procediirei civile. S t u ­diu compara t . Buc. 1930. „Curierul Jud ." 8» 73 p. 1 f. (1914—1930) . . Lei 5u.—

Ştefănescu, C. Controlul la fabrici pen t ru produsele supuse taxelor de consumaţie . Buc. 1930. Socec et Co. 8° 1 • f. IV, 436 p. 1 f. 2 tab . (1951—1930) Lei 300.—

Tretinescu, V. Observaţiuni a supra impositului profesiunilor libere. Conferinţă. Râmnicu-Vâlcea , 1929. „Gutenber" . 8» 16 p. (1978—1930) Lei 40.— ,

Vermeulen, J e a n H. S ta tu tu l funcţionarilor publici fa ţă de noile legiuiri adminis t ra t ive . Buc. 1930. „Curierul Jud ." 8» 17 p. (1921—1930) Lei 25.— ,

405

SOCIETATEA DE MÂINE

LITERATURĂ. ISTORIE,ŞI CRITICĂ LITERARĂ.

Barta l l s Jânos . Fold â pâ rnâm. (Erdelyi bukol ikăk) . Kolozs­vâr, 1930. Erdelyi Szepmives Ceh /Concordia ny./. 8° 89 p . 2 f. (2152—1930).

Coşbuc, George. Roman ţe şi cântece. P r i m a ediţie publicată de Octav Minar. Buc. [1930]. Socec & Co. 8» XLVI, 112 p. 1 f. (1881—1930) Lei 60.—

Drăghici , Pe t re . Poezia lui Lucian Blaga. Sibiu, 1930. Tip. Arhidiecezană. 8» 41 p. 1 f. (2321—1930).

f u r t u n ă , Romulus V. Lacrimile suferinţei. (Versuri) . Pi teşt i , 1930. Edi t . ziarului» „Presa" /Tip. „Gutenberg"/ . 8» 55 p. 4 f. (1980—1930) Lei 40.—

Galaction, Gala. Scrisori că t re Simforoza. In pământi i i f ă ­găduinţei . Buc. [1930]. Ed i t „Cugetarea". 8» 275 p. 2 f; (2220—1930).

Gane, Ion M. B r ă ţ a r a de arg in t . Poezii. Buc. 1930. /Tip. Rom. Unite"/ . 8» 62 p. 2 f: (1942—1930) Lei 40.—

Marino-Moscu, Constanţa . Făcli i în noapte . Schiţe şi n u ­vele. Buc. 1930. „Cartea Rom." 8' 203 p. 1 f. (1790— 1930). , ' '

Nyiro Jozsef. î s t en igâjâban. Regeny. I—II. Kolozsvâr, 1930. Erdelyi Szepmives Ceh. /Concordia nyomda/. 8° I. /185 p. 1 f. 11/ 176 p. 1 f. (2153—1930).

Odobescu, Al. Traduceri le lui din clasici (1847--i851). Cu o prefa ţă de E m . C. Grigoraş. Buc. 1930. Socec & Co. 8» 42 p. (1889—1930) ' Lei 32.—

Faune i , E . I . Viaţa şi opera lui H. -C. Andersen şi trecerea lui prin Român ia în 1841. E x t r a s din Convorbiri L i ­te rare . Buc. 1930. Socec & Co. 8» 34 p. (1878—1930).

Puşcar iu , Sextil. Is tor ia l i teratur i i române. Epoca veche Edi ţ ia a doua, revăzută şi în t regi tă cu 81 de i lustraţ iun^

• dintre care şase planşe în , colori în a fară de text. S i -1>iu, 1930. "• Tip. edit. Kraff t & Drotleff. 8» 2 f. 217 p. (1984—1930).

Bacoce, Teodor. Crestomatiicul românesc din anul 1820. E d i ­ţie cri t ică îngri j i tă de Teodor Bălan . Cernăuţi , ' 1930. „Glasul Buc." 8» 92 p. (1995—1930) Lei 80.—

Bosett i , Al. Cercetări a supra graiului Români lor din Albania. Cu 28 figuri în text. E x t r a s din „Grai şi Suflet". Buc. 1930. Socec & Co. 8» 5 f. 88 p. 1 f. (1888—1930).

Slavici, Ion. Lumea prin care a m trecut . Ex t r a s din „Con­vorbiri L i te ra re" . Buc. 1930. Socec & Co. 107 p. (1887— 1930), Lei 60.—

8 tamat iad , s Al . T. Din t râmbi ţe ,de aur . Poeme. Edi ţ ia IV. Buc. 1930. „Cartea Rom." 8» 112 p. (1792—1930)

Lei 60.— /Ştefănescu, Mircea/. Comedia zorilor. P a t r u toblouri din

„Comedia adolescentei". /Buc. 1930. Edi t . şi t ip. „Vre­mea"/ . 16» 1 f. 176 p. (2359—1930).

Tican Bumano , Mihail. Corrida. Arte, sangre ypasion (Săr ­bă toarea luptelor cu tauri , regulile şi istoricul lor) . Buc. 1930. Edit . „Universul". 8» 213 p. (1947—1930)

Lei 70.— Vasi l iu-Haşnaş, Elena. Sunt ani de când te-aştept. . . Nuvele,

schiţe şi f ragmente de scrisori. Chişinău, 1930. Tip. Eparchia lă . 8» 188 p. (2328—1930) Lei 60.—

Vlanu, Tudor. Poesia lui Eminescu. Buc. [1930]. „Cartea Rom." 8» 155 p. 1 f. (Colecţia „Gândirea") (1866— 1930) Lei 60.—

Vlahuţă, Alexandru. A m u r g şi zori. Buc. 1930. „Cartea Rom." 8» 141 p. 1 f. (1867—1930) Lei 60—

ISTORIE. GEOGRAFIE. BIOGRAFII. Anghelescu, Nicolae I . .Niculae de Woikowitz (Niculae Voi -

cu) 1803—1868. Buc. 1930. „Luceafărul". 8» 10 p. 6 planşe. (Camera de Comerţ şi de industr ie din B u ­cureşti . Negustori i de odinioară) (1891—1930).

CJălăuza istorică a oraşului Suceava. Alcătui tă • după ma i mulţ i autor i de Victor Morar iu . Edi ţ i a a doua, r e v ă ­zută şi complectată. Cernăuţi , 1930. „Glasul Buc." 16°

55 p. (1971—1930) Lei 25.— Corivan, N. L,e „Journal d'Alex Andronic Ghica pretendu

fils de Grigoire Ghica, prince de Moldavie. E x t r a i t des „Melanges de l'Ecole Roumaine en F rance" , IX, 1929. Par is , 1930. Libr. J . Gamber / Impr. „Dat ina Rom." V ă -Ienii-de-M./. 8» 116* p. 1 f. (1803—1930).

Diaconu, Ion. Păs tor i tu l în Vrancea. E x t r a s din ,„Grai şl Suflet". Buc. 1930. ISocec & Co.] 8» 55 p. (1953— 1930).

Dobre, Chirii [şi] Pamfil C. Georgian. Mănăst i rea Ciolanu din judeţul Buzău. Monografie istorică. Buc. 1930. „Cartea Rom." 8» 116 p. 1 har tă . (2036—1930).

Duca, I. G. Un grand ami de la cause roumaine. Ex t r a i t de l 'Hommage â M. de Saint-Aulaire pp. 27—28 Buc. 1930. Socec & Co. 8» 1 f. (2212—1930).

Iorga, N. Les châ teaux occidentaux en Roumanie . E x t r a i t du „Buletinul Comisiunii monumentelor istorice" de Roumanie . Buc. 1929. /Impr. „Datina Rom." Văleni -de-M./. 4» 1 f. 21 p. 1 f. (1800—1930).

Iorga, N. L'oeuvre de la Mission Franca i se â Iassy. E x t r a i t de l 'Hommage â M. de Saint-Aulaire pp. 49—50 Buc. . 1930. Socec & Co. 8" 1 f. ((2210—1930}.

Karadja , Constant in I. Le voyage de Michel E n e m a n de Bendnr â Constantinople en 1709. Ex t r a i t de la „ R e -vue J î i s tor ique" , VI, 1929. Vălenii-de-M., 1930. Impr._ „Dat ina Rom" . 8» 10 p. (1801—1930).

Lalescu, Traian. In memoria lui •—. Solemnitatea din din 22 Iunie 1930 a desvălirii bustului r idicat de Şcoala Poli technică din Timişoara. Timişoara, 1930. „Tip. Românească" . 8» 40 p. 1 planşe (2333—1930).

Niculescu-Varone, G. T. Jocuri româneş t i necunoscute cu un indice alfabetic şi bibliografic al tu tu ro r jocurilor noastre populare. Buc. 1930. Impr . Independenţa . 8° 154 p. l .f . (1938—1930) Lei 60.—

Opreanu, Sabin. Cont r ibu ţ iun i , la t r a n s h u m a n t a din C a r -paţi i orientali . E x t r a s din Lucrăr i le . Ins t . de geografie al Univ din Cluj, voi. IV. Cluj, 1930. „Ardealul". 8» 44 p. 1 har t , 6 planşe. (1763—1930).

l 'opescu, Victor N. Tragedia unui suflet: Tudor Arghezi. (Ex t ras din rev. „Raze de Lumină ) . Buc. 1930 Tip. Cărţilor bisericeşti. 8° 32 p. (1930—1930) Lei 25 —

Beli, Simeon. Ceremonii şi obiceiuri religioase în via ţa s o - , cială publică din t recutul românesc. E x t r a s din „Can­dela" XLI . Cernăuţi , 1930. „Glasul *Buc." 8» 24 p. (1994— 1930).

Săndulescu-Verna, C. Biserica Radu-Vodă din Bucureşt i . ( E x ­t r a s din „Raze de Lumină" I I (1930) nr. 2 şi 3). Buc. 1930. Tip. Cărţi lor bisericeşti. 8» 26 p. 3 f. (1932—1930).,

Săteanu, C. Pictorul Octav Băncilă. E x t r a s din „Arta §u Arheologia fasc. 4—1930. Buc. 1930. Socec & Co. '4» 16 P. (1875—1930).

Şolacolu, Barbu. W. Sombart . In marginea omului şi a operei. [Ex t ras din] Analele economice şi stat ist ice 1930. Buc.

1930. /Socec & Co./. 8» 52 p. 1 f. 1 planşe. (2223—1930). T ican-Rumano , Mihai. Peisagii iberice. £5uc. [1930]. Edi t .

„Universul". 8» 283 p. (1937—1930) . Lei 6 0 . — j ' Tz igara-Samurcaş , A. Tragedia Muzeului de a r t a naţ ională.

E x t r a s din „Convorbiri L i t e ra re" Aprilie 1930. [Buc. 1930]. /Socec & Co./. 8» 16 p. (1877—1930).

Tz igara-Samurcaş , Al. Român ia la expoziţia din Barcelona. E x t r a s din „Convorbiri L i te rare" . Buc. 1930. Socec & Co. 8» 18 p. (1876—1930).

Vasiliu, Virginie. Sur la segneurie de „Tedoro" en Crimee au XV-e siecle â l'occasion d'un nouveau document. E x ­t ra i t des „Melanges de l'Ecole Roumaine en F rance" , IX, pp. 301—336. Vălenii-de-M., [1930]. Impr . „Dat ina Rom." • 8» 2 f. 1 planşe. (1802—1930). '

Werdegang, Der — des Siebenburgischen Karpa thenvere ins in seinen ersten fiinfzig J a h r e n 1880—1930. /Skizziert von Fr iedr ich Kepp. Sonderabdruck aus dem Jah rbuch des Sieb. Karpa thenvere ins 1930. Hermans tad t , 1930/. [Krafft & Drotleff] . 8» 1 f. 128 p. 4 f. (2173— 1930).

406

C R O N I C I

C U L T U R A L E

A R T I S T I C E

C: ronica (Am întrerupt publicarea Cronicei în

„Societatea de Mâine" din cauze care nu intră în discuţia publicului nostru ceti­tor. Scriitorul adesea este obligat să ta­că nu numai din interese de ordin per­sonal, ci şi pentrucă aşa dictează situa-ţiunea.

Quod erat demonstrandum... Ceia ce ar urma că şi scriitorul acestor rân­duri este oportunist şi se împacă uşor cu situaţiunea. — Nu este tocmai aşa. Am rămas, cum eram în deplină „juiieţă" in-trasigent. Dar intrasigenţa şi puterile trupeşti sânt lucruri care se întâlnesc de-se-ori, cea dintâi reclamând cel puţin muşchii lui Schmelling, nervii lui Briand şi paciinţa unui şef de partid la noi, ca­re fără sa fie maestru de box ca Schmel­ling şi fireşte iar ' să fie un' Briand re­clamă puterea-

Redactez însă Crenica aşa cum a fost în numerii noşti'i trecuţi. Fireşte, nu-mi iau obligamentul, ca să vorbesc de orice carte, care mi - se trimete alături do un bileţel parfumat ori neparfumat, dar în orice ca*/, cu identic conţinut, un mixtum de impostorie, tandreţă, laşitate şi bra-vo-ism- Autorii noştri, şi mai ales „au­toarele", cred, că a vorbi de romanele lor interminabile, de poeziile lor aprinse a-eum, cânt se apropie Moş Crăciun cu eterna lui bonomie, de essay-urile care rămân în cartoanele Decanatelor — este tot aşa de-o importantă datorie cetă­ţenească, (şi una dintre cele grele!) ca a vota pe cutare şef de partid al secto­rului albastru-alb-violet-ultramarin-sepia şi carmină... Şi cum se înşeală. Poşta a-duce zilnic cliilogramele de tipar. Ser­vitorul îngrozit de această înflorire ă ti­parului in cumplita toamnă, parcă îmi Închipui, de ^âte ori face să .sughiţe pe Gutenberg în mormântul lui tăcut. Dar... cu toate protestările, mă, gândesc, ca să reiau firul de astăvară şi să vă pun în contact eu unele păreri extremişti» asupra unor cărţi recent apărute.)

*

Va trebui să încep cu opera apă­rută în retipărire a distinsului om de ştiinţă C. Rădulescu-Motru: Pute­rea sufletească (Ed. Casa Şcoalelor 1930), pe 'care mi-a trimes-o zilele aceste fostul meu director de odi-

cărtil or nioară dela „Noua Revistă Română". — Generaţia noastră nici nu cu­noaşte poate rostul admirabilei re­viste din trecut, care a fost o stră-

f lucită manifestaţie a scrisului româ­nesc. „Noua Revistă Română" (por­nită în trinitatea C. Rădulescu-Mo-tru-Iorga-Ovid Densuşianu) era un organ de luptă al civilizaţiunei'împo-trova orientalismului, şi în paginile ei, se întâlneau gînditorii de elită ai ro­mânismului — absentă fiind imper-fecţia* incultura şi butada de azi, care năvăleşte pe toate porţile vieţii pu­blice dela noi.

„Puterea sufletească" a eminentu­lui filosof român," admirator atât de pasionat al lui Kant şi un doctrinar, care leagă slova totdeauna de un e-veniment viu al vremei — această o~ peră, care încearcă să determine ro­lul gândirii şi al sensibilităţii în vieaţă, ar trebui să figureze ca un manual de educaţie culturală a tinerimei, ca-re-şi îndepărtează tot mai mult idea­lul de ideie, şi se apropie cu furia pubertăţii intelectuale de pasiunea stupidă a hiperesteziei fizice... Azi, când aproape fiecare tinăr „cult" cunoaşte numele boxeurului negru, bicepsul lui Nurmi şi ahtiarea după universal a lui Lindbergh.. se găsesc tot mai rar pasionaţi ai exaltaţiunei profetice nietzsche-ane, considerînd ca un inutil idealul lui Nietzsche de-a cuceri prin cultură sufletele omeneşti, înstreinate de idee.

îndeosebi capitolul IV al cărţei ma­relui filosof român ar merita să fie rememorat. Critica filosofiei lui E. Mach, Poincare şi Felix le Dantec, consideraţi ca străluciţi continuatori ai şcolii Kantiene, apare cu o bogă­ţie de idei şi argumente, cum rare-ori se găseşte în filosofia modernă. A-cest capitol al cărţei dlui C. Radu-lescu-Motru ar putea fi iscălit de oricare filosof contemporan de repu­taţie mondială. Nu ştiu, dacă gân­

ditorii de azi din Germania, Franţa şi Anglia, l-ar întrece pe C. Rădu­lescu-Motru, şi nu cred, că ar exista în vieaţă un comentator mai fidel — al filosofiei Kantiene ca D-sa.

Dar pe lângă calităţile doctrf-nare, dl C. Rădulescu-Motru este şi un virtuoz al scrisului: stilul concis, şlefuit cu măestrie, fără pleonasme supărătoare şi de-o claritate, care nu se găseşte decât în opere defini­tive.

In zilele noastre de „alergare în neant", şi de pasiuni selbatece, ope­ra filosofului român este un popas de odihnă pentru oricare intelectual, ca- . re preţueşte valoarea scrisului . nu după persoana celuia ce iscăleşte, ci după calitatea hii intrinsecă.

* P. Muşoiu — bătrânul ideolog, ca--

re nu vatămă „ordinea socială" prin fapte şi a cărui indispoziţie sufle­tească împotriva actualei societăţi se justifică prin susţinerea cu abnega-ţiune apostolică a ideei scrise, pii- • blică iar o serie de cărţi uşoare ca execuţie tehnică, dar grele ca fond.

„Adevăratul rol al Omului în Uni­vers" de Profesorul Antioco Zucco, -este-un fel de cosmografie umană.

Fireşte, dl Muşoiu, a găsit genia­litate în opera doctrinarului italian.pe care-1 răstigniră chiar proprii lui prie­teni —: deşi îmi pare că asupra con­ştiinţei infinitului au încercat să se gândească şi alţi filosofi, mai ales cei vechi germani, — fără rezultat. Şi apoi glorificarea omului, ca divinita­te înfăptuită, este o veche dogmă, care s'a ascuns deja sub pernele lui Voltaire.

* Studiile de psichologie socială ale

lui C. C. Dimitrescu Iaşi, fost rec­tor al Universităţii din Bucureşti, şi , publicate cu atâta veneraţiune de că­tre dl P. Muşoiu, sunt accente de eti­că socială. Une-ori convingătoare, alte-ori metaforice, nelipsite nici de inegalităţi supărătoare (Recense'ntul etc.) — totuş aceste studii, dacă nu

407

SOCIETATEA DE MJUNb

sînt doctrine şi nu deschid căi nouă în împărăţia atât de mare a ideei, to­tuşi sânt utile acţiuni sufleteşti, ca­re nu obosesc- atenţiunea noastră în zadar.

* Poeziile dlui Eugeniu Speranţia,

au trecut poate neobservate de criti­că, ori în cel mai bun caz, nu au fost primite cu acea atenţiune, care o me­rita volumul: „Pasul umbrelor şi ve­ciei" („Luceafărul" Bucureşti 1930).

Şi nu ştiu, dacă în actuala confi­guraţie a poeziei româneşti, persoa­na acestui poet poate lipsi? Poezia dlui E. Speranţia nu este vulgară, nu este nici de efect, nici mu tentează la apetitul profan al lacomului nostru public? Poezia aceasta este discretă. Ea nu are afinităţi decât cu suflete­le de elită (înţelegeţi fireşte aşa cum înţeleg şi eu elita: nu levantism de salon, nici parasitism social, ci o di-ferenţiare a gustului) şi chiar pentru că este poezie de idee, nu place de­cât unui infim număr de „înfriguraţi ai frumosului".

Este poezia „grea", căci face parte din funcţiunea cerebrală a omului, deşi, chiar această funcţiune influen­ţează mai activ asupra sufletului. Şi dacă are dreptate Edgar Allan Poe, că poezia este voinţă şi nu simţire, poemele dlui Eugeniu Speranţia ar legitima cu prisosinţă teza simplistă a poeziei intelectuale. Poetul este în­să nu numai un gânditor eclectiv, el, cu toate aparenţele de raţionalist, este. şi un sensitiv. Şi poeziile „Cântecul Crişului" — pe care dl Speranţia le întitulează „penta şi hexametri", a-vând esenţă de pur lirism, am putea spune un fel de chauvinism daco-ro-man, cu toată cadenţa lor greoaie, fac parte din patrimoniul scump al sensibilităţii veritabile.

Nu mă mir, că poezia dlui Euge­niu Speranţia, nu este pe buzele mul­ţimii şi nu este comentată cu elogii de criticii bulevardelor. Poezia a-ceasta serioasă, de marcă apuseană, nu va place decât peste mulţi-mulţi ani, când frazele de azi ale literatu-rei. oportuniste vor fi înlocuite de verbul rece al ideei. Dar până a-tunci poetul să aibă răbdare şi să privească resemnat la transformismul social de azi, care agiită România noastră frumoasă.

* Un cetitor dintre acei, care se gân­

desc când citesc ceva, îmi aminteşte că îri curând va sosi şi în România Krishnamurti, asupra căruia subsem­natul am avut ocazie să vorbesc şi chiar în paginile acestei onorabile re­

viste. Lectorul aminteşte cu emfază „succesele" avute la Paris etc. ale „eminentului" filosof, despre care se vorbeşte cu atâta pasiune în Geneva, şi care acordă, cu-o generositate ri­dicolă veşnicia în interviewurile sale.

- Krishnamurti declară într'un inter-. view că nu a „cunoscut încă femeea

şi vinul" eţc , etc. Ce fericire mare pentru lume, şi mai ales pentru noi românii, că poetul, filosoful, egocen-tristul, optimistul şi adăugăm... vese­lul „filosof" (să-i spunem pe plac... deşi aş întreba: quo jure?...), nu cu­noaşte încă femea şi vinul. Adăugăm, la noi, se cunoaşte şi femeea şi vinul de către mulţi filosofi autohtoni, făr' ca această cunoaştere să fi fost peri­culoasă pentru progresul lor sufle­tesc. Dar să aşteptăm conferinţa fi­losofică a lui Krishnamurti. Iar în ceia' ce priveşte „succesul" —• să nu-şi uite lectorul meu că azi „suc­cesul" se datorează 1) lipsei de au­toritate morală în Europa, 2) imix-tiunei sistemului american în presă, 3) psihozei generale postbelice, care

• aruncă la o parte uşor de tot filoso-fia masivă a lui Kant, ca să-i dea dreptate tînărului celibe, jucător de veşnicie şi tennis: Krishnamurti. Căci Kant te obligă să te gândeşti, iar Krishnamurti te dispenzează de acest lucru, inutil pentru omul de azi,

(In numerile viitoare: Americanismul literar. Pretiositatea culturală şi doctri­nele anti-idealiste. Avalanşa ideilor bi­zare în literatura Europei. Monografii. Moda centenarelor. Etc. e tc . )

Emil Isac.

TEATRU

Îndrăgostita trei acte, de Porto-Riche

cu Mărioara Ventura.

De câteori vine la Cluj, Mărioara Ventura, ne aduce o mare sărbătoare. De data asta sărbătoarea a fost şi mai neobişnuită, răspunzând unei aşteptări îndelungate.

Mărioara Ventura ne ra ' dăruit o clipă din prinosul artei sale şi dacă îi putem găsi o vină, este aceea că nu vine mai des sau că nu rămâne mai mult în mij­locul nostru.

A venit cu o piesă de Porto-Riche, dramaturgul francez, mort de curând. Este autorul în care s'a specializat cu desăvârşire, încât la Paris de câteori se joacă piesele lui, Mărioara Ventura este interpreta principală.

Motivul este uşor de ghicit. Porto-Riche este un adânc cunoscător,

un. mare analist al sufletului femenin, mai ales al pasiunii amorului.

Mărioara Ventura excelează în inter­pretarea subtilă a pasiunilor puternice precum şi a capriciilor mărunte, cari

fără nici un scrupul, se unesc pentru a forma caracterul celei mai femenine dintre femei. -

Prin jocul fin al acestei mare artiste, care face să vibreze şi cea mai minus­culă undă sufletească, valoarea pieselor lui Porto-Riche este fără îndoială eres-' cută.

Prin creaţiile sale face ca ele să dăi­nuiască, chiar Împotriva timpului.

„îndrăgostita" este construită după ti­picul pieselor realiste, cu subiectul luat din viaţa zilnică şi cu cea mai naturală desvoltare a acţiunii. Dacă ar fi să ne luăm după titlu, am putea-o numi chiar banală.

O femeie care-şi iubeşte soţul cu în­dărătnicie. O „îndrăgostită", în cel mai larg înţeles al cuvântului. Cei opt ani de căsnicie n'au putut să potolească ni- ' ci o undă din marea clocotitoare a pa­siunii sale.

întreagă fiinţa ei, în orice clipă, nu -e decât o căutare. Cu zel neobosit cu­lege vorbe, priviri, gesturi mărunte, ca­re să-i satisfacă dragostea nemărginită. Suflet pururea deschis simţirii. Dragos­tea este esenţa vieţii sale pe care nu o poate concepe altfel.

Dar cu un asemenea sentimentalism mărunt şi capricios era firesc să devină o povară p.entru un soţ cu serioase preo^ cupări ştiinţifice şi pedeasupra obişnuit a trăi liber.

Această femeie, căreia el nu-i poate reproşa nimic decât doar dragostea prea mare, a devenit pentru el un su­pliciu, o piedecă în realizarea oricărui plan, sau a oricărei îndatpriri către ştiinţă şi către societate. Este un încă­tuşat care se sbate în lanţuri, dar lan­ţul e de aur — şi nu se încumetă a-1 rupe...

Conflictul este evident.. Fiecare chi-nueşte viaţa celuilalt — şi amândoi sunt la fel de nevinovaţi.*Două pietre preţioa­se care se freacă mereu fără ca una sa poată trage măcar o dâră pe suprafaţa celeilalte.

Mărioara Ventura în rolul îndrăgos­titei, cu taina artei sale subtilfe, a pus în faţa noastră pe cea mai. femenină dintre femei. Fiecare gest, fiecare vorbă şi fiecare clipire erau totatâtea mijloace pentru a pune în relief pasiunea ei arză­toare. Toate impreună erau un seismo­graf perfect pentru a înregistra şi cea mai minusculă vibraţie sufletească.

Ce ar fi fost mai uşor decât să ne dis­placă o femeie care ne agasează prin dărnicia ei de dragoste — necerută. Prin atitudinea demnă şi prin înfăţi­şarea nobilă a Mărioarei Ventura, dem­nitatea îndrăgostitei nu este cătuşi de -puţin scăzută. Cu cât este mai capricios îndrăgostită, cu atât simpatia noastră creşte. O apreciem, o iubim, o admirăm şi sfârşim a fi cu toţii nişte îndrăgos­tiţi.

Prin neastâmpărul ei de copil răsfă­ţat, care-cere mereu să te joci cu el şi este atât de nenorocit când îl uiţi o cli­pă, Mărioara Ventura ne-a dat pe cea mai fermecătoare copil — femeie, pe care am văzut-o.

Dar adevărata grandoare a Mărioarei Ventura este atunci când dă drum pa­siunilor în toată intensitatea lor. La o astfel de deslănţuire dureroasă asistăm în actul al doilea, cel mai bun, care este de altfel şi momentul culminant al pie­sei.

408

SOCIETATEA DE MÂINE

Păpuşile, 4 acte de Pierre Wolff.

Stagiunea de anul acesta a teatrului naţional din Cluj, îşi continuă ritmul monoton, cu care a început, cu în­dărătnicie.

Nu găsim explicaţie de unde această' culegere de piese uşoare — fără urmă de problemă, fără conflict dramatic, care departe de a avea o valoare artistică, iu sunt nici măcar distractive1.

Ştim că teatrul din Cluj, reprezentând astfel de piese se gândeşte, înainte de toate, Ta public.

Piesele reprezentate în această sta­giune ne^fac să credem că a mers prea departe ,în această direcţie — de cobo­râre.

Cele câteva aplauze zgomotoase căzute dela galerie, nu pot fi un argument pen­tru satisfacţia publicului, şi cu atât mai puţin pentru valoarea piesei.

Teatrul din Capitala Ardealului având o înaltă menire educativă — atunci când se gândeşte la public — trebuie să ţin­tească mai presus de toate, ridicarea lui —; iar nu coborârea în platitudinile tu­turor pieselor autohtone şi streine.

Premiera aceasta face parte din ca­tegoria pieselor care făceau deliciul bu­nicilor noştri.

Pe la 1900, comediile în genul acesta lă­crimos şi dulceag, erau foarte gustate pe toate scenele europene.

Atât de învechită este această piesă şi autorul ei, încât nici în patria lui, unde genul acesta e atât de cultivat, nu se mai joacă decât foarte rar.

Piese ca „PăpuşHe" au fost alungate de mult din'teatru — în repertoriul cinema­tografului unde delectează pe telegrafis­tele dela poştă şi babele, care-şi lasă acasă ciorapul început.... şi se simt în­tinerite când se pot întoarce cu ochii scăldaţi în lacrimi amare...

Patru acte lungi curge aceeaşi apă mo­notonă, fără cotituri şi fără adâncimi. Câteodată ai dori să se prăbuşească pla-ţonul numai să se întâmple ceva care să te smulgă din atmosfera aceasta plieti-

• coasă. Nici un personagiu nu trezeş'te inte­

resul, nicio pasiune nu se deslănţuie, nici o problemă nu se pune, nici o viaţă nu palpită. Totul este prevăzut. Aceasta nu ar fi nimica dacă ne-am aş>teptâ la

.conflicte puternice sau la deslănţuiri Ce pasiuni, Dar simţim dela început că sun­tem c.ondamttaţi la supliciul celor mai plate banalităţi:

Desnodământul nu este nici mai mult i nici mai puţin decât cum 1-a trăit fie­care bunică şi cum îl visează orice feţi­şoară de 16 ani.

Toate personagiile, dela început până la sfârşit nu vorbesc decât de dragoste. N'am avea nimic împotrivă; subiectul -i-cesta n'u va fi epizat până când există viaţă omenească pe pământ. Dar felul in care ne vorbeşte despre el răsfăţatul autor parisian, din vremea bunicilor no­

ş t r i , îl face să fie grozav de obositor şi de agasant. Ne alăturăm şi noi din inimă exclamaţiei desperate a marchizului în actul IV. „Nu mai vorbi despre femei şi despre dragoste că m'am săturat".

Autorul a vrut să dea titlului un in-ţeles simbolic. N'a reuşit însă. Cât de departe este în privinţa aceasta teatrul de astăzi unde simbolul se desprinde cu atâta putere de farmec şi sugestie.

Interpretarea a fost aproape tot atât

de monotonă ca şi piesa. Lnşirăii de cil inte pe acelaşi ton fără relief, fără nici

o pasiune. Ritmul absent şi el. Chiar şi atunci când scena era populată au pulsa nici o viaţă, erau momente de tă­cere şi stinghereală.

Montarea a fost destul de îngrijită, po­trivit cu spiritul sentimental al piesei.

George Fanu

Marii gazetari români, se pot nu­mără pe degete. Gazetăria n'a fost la noi niciodată o profesiune,, care să ade­menească. Ea a fost mai mult un apos­tolat, o jertfire de sine pentru lumina­rea celor mulţi. Cu ce s'a ales de pe urma activităţii lor gazetăreşti de o vieaţă întreagă, un Eliade Rădulescu, un Asachi, un George Bariţ, un Ion Slavici? Cu sentimentul că şi-au făcut datoria fa­ţă de naţie şi cu recunoştinţa urmaşilor. Nu puţin lucru este acesta când jude­căm lucrurile sub specie aeternitatis, dar foarte puţin când îl preţuim în funcţie de mizeriile vieţii de toate zilele.

George Panu, dela a cărui moarte s'a sărbătorit de curând douăzeci de ani, fa-' ce parte din cei zece-cincisprezece gaze­tari români, cari şi-au făcut un aposto­lat din această profesiune.

Crescut în spiritul criticist şi realist al Junimei, iubitor deci al adevărului si al ideilor, dăruit cu o inteligenţă sprin­tenă cu o putere de combativitate şi cu un viu spirit de observaţie, George Panu a impus respect şi şi-a câştigat admi­ratori dela cei dintâiu paşi în ziaristica română. Era un polemist temut şi un fecund creator de curente în opinia pu­blică. Sfatul şi vederile lui erau luate în consideraţie, nu numai de prietenii, ci şi de adversarii cei mai înverşunaţi.

Ceiace face mai multă onoare activi­tăţii lui fecunde este convingerea de­mocratică de care este străbătută. De­mocraţia nu se luminează - şi nu-şi dă roadele decât atunci când este servită

sde o presă onestă şi adânc conştientă de înţelesul acestei doctrine politice. Geor­ge Panu era democrat până în măduva oaselor.

Când se va face odată o galerie a ma­rilor democraţi români alăturea de un Nicolae Bălcescu şi C. A. Rosetti va tre­bui aşezat şi chipul lui George Panu.

Pictorul Negoşanu

a expus recent, în sala Prefecturii Ju­deţului, o seamă de lucrări nouă, cari au fost urmăiite cu mult interes de pu­ţinul public, amator de artă plastică, al Clujului. Portrete, peisagii, naturi moar­te d. Negoşanu le cultivă cu grijă" egală pentru desen şi culoare. Părerea noastră este că se cam risipeşte. Dacă şi-ar con­centra talentul dsale real asupra unui do­meniu, sau într'un cerc mai restrâns, ne-ar da opere mai valoroase. Dar gândul acesta care artist nu-1 are şi câţi n'au tost siliţi să-lv părăsiaacă nevoiţi de mi­zeriile vieţii şi mai ales de împrejurări­le vitrege ale artei plastice româneşti ?

Alăturea de lucrări fără nici o valoare picturală, d. Negoşanu ne-», dat câteva în care culoarea a fost pusă în adevă­rata ei valoare expresivă. Aşa e de pil­dă, Moţii la cârciumă,de o sinceritate cal­dă şi cuceritoare. Sinceritatea aceasta este direcţia în care artistul ar trebui să-şi valorifice realele sale calităţi.

l'oozla lui Lucian Blugii

o analizează subtil şi just în- broşura cu acest titlu, dl Petre Drăghici, -un colabo­rator din cei dintâi ani ai Societăţii de Mâine. Autorul â făcut studii socialiste întinse. Deaceea broşura a , fost o surpriză pentru cei ce au iriai întâlnit acest nume în publicistica noastră. Pre­ocupările dsale sociale se resimt dealt­fel şi'n lucrarea aceasta. *

Analiza aceasta a poeziei lui Lucian Blaga e o conferinţă, pe care dl. Petre Dreghici a ţinut-o la Sibiu, în cadrele Astrei. Autorul însă n'a procedat ase­menea celor mai mulţi conferenţiari, cari se mulţumesc să se plimbe, în astfel de ocazii, pe locuri comune, sau, în cel mai bun caz, bătătorite de alţii, ci s'a aşternut cu sârg şi conştienţiozi-tate la muncă, câutând să pătrundă in adâncimile învăluite în mister a poe­ziei lui Lucian Blaga. Dintr'o conferin­ţă a ajuns astfel la un adevărat stu­diu, de care va trebui să se ţină seamă ori de câteorî va fi vorba de opera poe­tului ardelean. , .Conferinţa" d-sale e cu mult mai serioasă decât atâtea re­cenzii şi cercetări, făcute cu pretenţii de specialist, asupra aceluiaş subiect .

Remarcăm cu satisfacţie analiza dlui Dreghici, pentrucă credem că a sosit tim­pul ca Lucian Blaga să fie preţuit în adevărata lui valoare de ctitor ăl litera­turii române contimporane. Lucrarea a>-ceasta e un pas spre această valorifi­care. Dl Petre Dreghici promite să fa­că şi altele: într'o notă a broşurei a-nunţă o cercetare asupra întregei o-pere poetice a lui Lucian Blaga.

Opera aceasta s'a împărtăşit de o "tra­tare foarte superficială din partea criticilor noştri. înţelegerea dlui Lovi-nescu — ca să nu mai amintim pe a dlui Dragomirescu — nu a mers mai depar­te de volumul Paşii Profetului, adecă de etapa, pe care am putea-o numi de ex­perienţă, a poeziei lui Lucian Blaga. în marea trecere şi «Lauda somnului vo­lume în cari poetul a depus esenţa in­timă a sufletului său, n'au fost nici mă­car pricepute, necum preţuite. Dl Dre-ghiciu procedează deci, foarte just când pune toată greutatea pe aceste două vo­lume. Dsa scoate în evidenţă, cu multă pătrundere esenţa ideologică şi ^senti­mentală a acestor poezii. Mai puţin a inzistat asupra formei, care e tot atât de importanţă, la L. B. Dar marginile conferinţei nu-i permiteau poate să se întindă până la ea.

Aşteptăm, dela dl Dreghici, opera pro­misă. Ea va repara o nedreptate şi va desveli o comoară de artă pe lângă care , atâţia trec fără măcar să-i bănuiască preţul. •

CRONICAR,

ARADUL DE ODINIOARĂ este titlul urmi frumos studiu pe care ni-l trimite ziaristul profesor ă. Isaia Tolan. Fiindcă publicarea studiului acestuia desvoltat nu se poate face decât în mai multe numere consecutive, vom începe să-l înserăm de-abia în No. 1 al anului viitor. Suntem siguri, că studiul va stârni un viu inte­res printre cititorii „Societăţii de mâine"; cari nici nu bănuesc ce viaţă româneasca^ puternică a pulsat şi a dominat odinioară în oraşul de pe ţărmurii Murăşuhii.

409

F A P T E

D E I

OBSERVAŢII

Mihai l S a d o v e a n u A împlinit 50 de ani..: Vasăzică şi

Mihail Sadoveanu este un muritor şi el simte pe umerii lui povara anilor şi tra­gedia trecerii spre moarte... Eu îl ştiam pe Sadoveanu de vârsta autorului Miori­ţei, adecă de nici o vârstă, veşnic tânăr şi plin de vigoare. Când am început a-mi umple sufletul de frumuseţile literaturii româneşti am găsit desvelit înainte-mi iz­vorul proaspăt al operei fecundului scrii­tor. Sunt douăzeci de ani de-atunci şi izvorul curge fără întrerupere, cu pil­iere mereu crescută, par'că ar izvori din borta miraculoasă a veacurilor. Pe Mi­hail Sadoveanu l-am simţit de atunci în­coace concrescut, din vecinicie şi pentru-vecinicie, cu sufletul, naţiei mele. Prin fecunditatea operei lui dădea impresia âă nu e un om, ci o naţie întreagă, a că­rei energie nesecată se desvălueşte fără oprire. Şi iată că şi Mihail Sadoveanu e un om ca noi toţi, cu povara anilor pe u-meri, cu semnul tragic al morţii deasu­pra capului...

Melancolia aceasta a trecerii spre moarte a umbrit puţin cuvântarea pe eare a tinut-o, sărbătoritul de astăzi, a-cum doi ani, la sărbătorirea lui Brătescu-Voineşti, apoi' răspunsul pe care l-a dat celor cari l-au sărbătorit pe el în toam­na aceasta. Dar sentimentul acesta, a-

• tât de natural, nici odată nu va putea copleşi, pe un scriitor în sufletul căruia palpită atâta vieaţă, care a gustat atât de adânc din eternitatea artei.

Cel pe care naţia întreagă, dar mai ales Moldova'lui dragă îl'sărbătoreşte as­tăzi este cel mai fecund dintre prozato­rii români. Câţi ani, atâtea opere- Câte

• opere atâtea probleme. Intr'adevăr Mihail Sadoveanu şi-a a-

plecat urechea asupra tuturor probleme­lor sufleteşti ale naţiei şi a îmbrăţişat cu ochiul toate frumuseţile pământului acestei ţări. Mărgăritarele nepreţuite ale operii lui rămân însă două: evo­carea trecutului şi contopirea desă­vârşită cu pământul Moldovei lui dragi. Mihail Sadoveanu va rămâne ' rapsodul neîntrecut al gloriei străbune. Sufletul dispărut al naţiei retrăeşte în opera lui cu tot farmecul Im. Prinde aripi de le­gendă; nu mai e povestire ci cântec rostit de un mare poet. Povestirea curge în ritmuri largiţ eopleşindu-te prin liris­mul ei şi prin nu ştiu ce\vrajă miste­rioasă, pe care numai autorul Hanului Ancuţei o are.

Vraja aceasta misterioasă este calita­tea de căpetenie şi în descrierile de na­tură ale lui Mihail Sadoveanu, Am mai avut poeţi ai naturei, nici unul nu ştia să se contopească cu ea să evoce far­mecul ei mistic, ca autorid Dum-

bravei Minunate şi a împărăţiei A-pelor. Sentimentul naturii, care aduce atâta înviorare sufletului omenesc — cel mai sănătos dintre toate entimentele — Mihail Sadoveanu îl are ca nimeni al­tul în literatura noastră şi ca puţini în literatura universală. '

Dar Mihail Sadoveanu nu e poet nu­mai prin sentimentele sale puternice şi nobile, ci şi prin limba lui profund ro­manească. Neculce, Creangă şi poezia populară sunt izvoarele din care se a-dapă această limbă. Adecă izvoarele ce­le mai fecunde şi mai sănătoase ale lite­raturii noastre.

Prin toate acestea, prin fondul ca si prin forma operelor sale, Mihail Sado­veanu este un mare educator naţional. Deaeeea cu toţi trebuie să-l preamărim din prilejul acestui popas al vieţii şi să-i urăm ani mulţi şi mănoşi ca şi a-ceia pe cari i-a avut până acum.

Horia Trandafir Cumulării

Este România tara contrastelor? Exis­tă o lume care beneficiază infinit şi alta care rabdă infinit? Nu este oare situa­ţia jalnică a acestor din urmă conse­cinţa fatală a excesului de putere şi de bogăţie a celor dintâi? Ba evident că da. Ş vai ce greu este să înfrânezi lă­comia fără de margini a profitorilor! Pentrucă ei au legături întinse, îşi vâră tentaculele în orice laborator de refor­mă - şi deformează cât pot, strică şi sa­botează orice primenire de moravuri. Ţara cere- guvernului suficientă tărie şi conştiinţă de sine ca să nu se lase tero­rizat de gloata sătuilor, cari din ia­tacul palatelor noi privesc cu dispreţ la vulgul chinuit al străzii agitate. E ne-voe să se pună un termen exploatărilor şi profiturilor multiple şi în afară de orice lege şi de orice rezon. Toată su­flarea cinstită vrea ştergerea cât mai a- * propiată a contrastelor orientale de su-praîmbogăţire a unora şi de supraexte-nuare în mizerie a altora. Imoralitatea cumului să fie lovit de moarte! Fie­care om să trăiască onorabil şi exclusiv din rodul muncii sale oneste.

Egalitate de salarizare. Un ziar făcea o excelentă observaţie:

ci-că orice mijloace drastice ar preve­dea legea suprapunerii de funcţii, to-tuş vor rămânea destul de multe por­tiţe deschise potentaţilor de sus; aceştia ar fi cu mult mai inventivi decât să poa­tă, fi prinşi vreodată că beneficiază de multe posturi la ţâţa statului nostru (to­lerant cu cei mari, aspru cu cei mici). In administraţia giganticei uzine a căilor fierate âr fi sute de funcţionari cu o lşafă lunară de cel puţin 200 mii lei. Căi­

le ferate sunt ori nu aţe statului român, sunt sau ba în legătură cu viaţa popo­rului? Sau ele sunt un supraorganism care nu dă socoteală nimănui. Ar fi bine să se iasă cu cărţile pe faţă, să fie scoşi din ascunzătoarea lor şi împinşi la rampă în văzul lumii. Oricâtă genialita­te ar cuprinde splendidele tidve ale că-prărei speciale dela căile ferate, tara asta nu concepe să trăiască în cuprinsul ' ei o sectă de lefegii cari să încaseze sa­larii mai mari decât miniştrii, sfetnicii Majestăţii Sale Regelui. Deci să se t ra­ducă imediat în fapt o egalitate de sa­larizare la toţi funcţionarii din toate ad-mjnistraţiunile directe din regia statului sau la cele în legătură cu statul cum sunt casele autonome de tot felul. Las' că măsurile ar trebui generalizate in toate domeniile şi la toate întreprinde­rile particulare, căci există un nex cau­zal, o ţnterstructură socială, care im­pune o simbioză cu putere elementară. Să se stabilească deci criterii de unifor­mizare a salarizării deopotrivă la func­ţionărimea statului ca şi la cea parti­culară.

Clnie deţine meritul? O urâtă, încordată şi prelungită cear­

tă s'a iscat în jurul temei: cine deţine meritul românizării universităţii din Cluj îndată după Unire? N'a fost destul de cumpănită graba cu care s'a pus chesti­unea; era nevoie de mult calm pentru a se stabili înainte de toate dacă este sau nu oportun a se lansa o asemenea în­trebare. Nimeni nu-si poate, însuşi mo­nopolul bravurii. A fost o colaborare, un efort colectiv, o năzuinţă clară a Con­siliului dirigent şi a resorturilor şcolare şi artistice ca să îndeplinească un ne- ' cesar act de reparaţie istorică. Deci au partea lor de contribuţie Maniu, Gol-diş, Branisce, Ghibu, Sextil Puşcariu, Drăganu, Tib. Brediceanu, Valentin Po-ruţiu ş. a. Nu e bine să se scormoneas­că detalii de-ale trecutului cu scopul vă­dit de a-şi trage fiecare jar la oala lui, şi să se uite că cineva pândeşte ca să tragă profit din toată aceatstă gâlceava închi-puindu-şi că ar exista, la 12 ani dela U-nire, vre-un oarecare temeiu moral ori chiar juridic, ca feudalitatea îngenun-chiată să-şi ridice capul şi să formuleze pretenţii. Românizarea universităţii din • Cluj este un înalt act de dreptate demo­cratică, deci de justificare internaţio­nală a punerii noastre în dreptul legi­tim de posesie.

Biroul redacţiei şi administraţiei „So­cietăţii de mâine" s'a mutat în str. Baba Novac No. 8, etaj I, (dreapta). Ore de birou zilnic 4—6 d. a,

410

Monumentul Recunoştinţa. Genialul scuptor sârb Mestrovici a ex­

primat în marmoră eternă imagina re­cunoştinţa faţă de Franţa: un monument aşezat într'un loc foarte potrivit la îm­bucătura Savei cu Dunărea. Desvelirea monumentului s'a făcut în ziua comemo­rării celor 12 ani dela încheierea armis^ tiţiului. Jugoslavia a organizat serbări măreţe, la cari au luat parte numeroşi reprezentanţi ai Franţei în frunte cu ministrul pensiunilor şi cu preşedintele asociaţiei vitejilor „poilus d'Orient". Re­cunoştinţa este simbolizată printr'o fe-mee care îngenunche într'o atitudine de •extaz, cu braţele asvârlite înapoi pelângâ corp şi cu faţa încremenită în morgă de adâncă închinare ca înaintea unei icoa­ne. Statuia are 11 metri, iar cu soclu cu tot atinge înălţimea de 18 metri. Popo­rul şi intelectualitatea iugoslavă şi-a re­amintit scenele calvarului din vremea când ţara a fost prada năpustirilor fero­ce ale armatelor austro-ungare îndeosebi şi când ostaşi şi rege, împreună cu o mulţime de intelectuali au luat drumul pribegiei în Franţa. Marea republică a oferit adăpost tihnit şi întregul ajutor imigraţilor până în ceasul victoriei. Şco­lile franceze s'au deschis bucuroase tine­retului pribeag al Sârbiei. Serbările re-cunoştinţii au repurtat cu măreţ suc­ces, căci au exprimat simţământul una­nim al unui popor de îndatorire şi recu­noştinţă faţă de glorioasa Franţă.

Evoluţia Austriei. .Rezultatul alegerilor parlamentare a

fost aşteptat cu foarte multă curozitate, pentrucă în anii din urmă Austria era teatrul unor lupte împinse până la mă­celul de stradă. Extrema dreaptă părea a fi eşit învingătoare cu gloatele ei gru­pate în Heimwehr, iar apărătorii Schutz-bundului pierduseră din teren. Poliţia gu­vernului Vaugoin dezarma pe socialişti fără cruţare. Sub atare auspicii au în­ceput alegerile. Cu toatecă prinţul Stah-remberg ministrul de interne, era repre­zentantul extremiştilor de dreapta şi se arătase violent faţă de muncitorimea so­cialistă, totuş libertatea alegerilor a fost în întregime garantată. Ceeace este de subliniat în mod deosebit. Căci aiurea s'ar fi întâmplat excese dureroase. Spre . onoarea Austriei alegerile s'au petrecut într'o atmosferă curată, făcându-se o splendidă dovadă a respectului faţă de dreptul de vot al populaţiei. Victoria electorală a fost a socialiştilor. „Hitleriş-tii" şi comuniştii au eşit înfrânţi. Deci n'a fost întemeiată teama celor cari se aşteptau la o izbândă fascistă care să reîntroneze pe Habsburgi ori să forţeze anschluss-ul la Germania. In Austria s'a împământenit după răsboiu o tradiţie frumoasă socialistă, de creaţie puternica> în toate domeniile. Viena socialistă e mai frumoasă decât fosta Vienă impe­rială. Problemele edilitare, chestiunea construcţiilor populare, progresul învă­ţământului au găsit soluţii cari înseamnă o superioritate remarcabilă faţă de do­minaţia de ieri a baronilor birocraţi şi lipsiţi de suflet. Dacă grupul Schober de 19 mandate va da concurs grupului so­cialist de 72 mandate, situaţia Austriei este salvată. Creştinii sociali şi heim-wehriştii n'au luat decât 66 mandate în total, pe când în parlamentul trecut cei dintâi singuri aveau 73 parlamentari. Schober s'a ilustrat printr'o înţelepciune

de stat, care a stors admiraţia unei lumi întregi. Probabil, că el va şti care-i este datoria în ceasul de faţă pentru a feri Austria de noi complicaţii.

Cruţarea franceză. Ziarul „Prager Presse" a publicat de­

claraţiile recente ale unui ministru dela Praga, care a îndemnat poporul ceho­slovac să fie mai cruţător, mai economic, urmând pilda naţiunii franceze. Şi a pre­cizat, că Franţa nu s'ar fi putut reculege şi câştiga splendida preponderenţă fi­nanciară de azi fără simţul de strângere necontenită a rezervelor „la ciorap" de către fiecare cetăţean francez. Exemplul francez să fie deci imitat, pentrucă nu­mai în chipul acesta se poate rezista cu succes crizelor grave cari se abat eâte-dată asupra lumii. Declaraţiile ministru­lui cehoslovac au apărut în caractere mari ca un memento. Ne facem o dato­rie de a lua notă despre ele.

t Dr. Aurel Lazar.

E greu să reconstitui relieful unei per. /tonalităţi în câteva cuvinte. Am vorbii adesea în viaţă despre el şi na m'a con­trazis. Şi aş fi gustat o mare satisfacţie, dacă aş fi avut vreodată certitudinea, că n'am dat greş. Aurel Lazar era capul listelor de parlament din Bihor, prima, rul Orăziei Mari, preşedintele despărţă­mântului Astra. Nu spun destul aceste titluri? Era luptătorul politic cu trece­rea cea mai mare, temperamentul său iu­te răpia massele cetăţeneşti. Printre oa­menii politici transilvăneni Aurel Lazar era u>i sârguitor în cunoaşterea desăvâr­şită a limbii româneşti încă sid) vechiul regim şi un, cititor de cărţi, ca puţini al­ţii. Cunoştea bine probleme de ştiinţă po­litică, de administraţie, de viaţă biseri­cească. In mişcările politice şi naţionale din Bihor mi se putea concepe nimic fă­ră Aurel Lazar. Avea frumoase cunoş-tinţi de sociologie, pătrunsese temeinic problema minoritară. Dacă n'a scris şi nu s'a remarcat prin studii mai vaste, desigur că este de vină îndeletnicirea ab­sorbitoare a profesiei de avocat. Moar­tea sa stârneşte adânci şi generale regre­te, căci Aure! Lazar prin pregătirea sa era îndreptăţit a sta cu demnitate chiar pe banca ministerială- II jelim din toată inima şi ne închinăm în faţa sicriului din casa care a cunoscut adesea mari fră­mântări şi iniţiative de lupte poli­tice.

Conferinţa imperială britanică. Marea conferinţă dela „masa rotundă"

a fost deschisă de către însuş regele Angliei si împăratul Indiei, în ziua de 12 Noembrie, iar regele-impărat a remar­cat, că pentru întâia oară bărbaţi de stat englezi şi indieni apoi prinţi ai provincii­lor Indiei au luat loc la aceeaş masă pe­tru a stabili regimul constituţional al Indiei. Un yast material a fost preparat pentru a fi pus la ordinea de zi a confe­rinţei. Soluţiile sunt multe. Gandhi vrea independenţă complectă. De 150 de ani încoace Anglia declară necontenit, că în­tr'o bună zi India va fi complect liberă şi stăpână pe soarta ei, doar acea zi se mai amână în — interesul indienilor în­şişi cari n'au ajuns încă la maturitatea de a se conduce singuri. Viceregele Irvin propune un regim dublu: o parte a mi­nisterului să fie aleasă de parlament, însă departamentele armatei, justiţiei,

internelor şi finanţelor să atârne direct de el şi scutite de controlul parlamentar. Comisiunea statutară Simon militează pentru un sistem de state federale, un fel de State-Unlte. Pe de altă parte de­legaţia indiană vrea o autoguvernare, o Constituţie minimală care să nu poată fi restrânsă decât temporar şi numai în ce priveşte armata şi politica externă; deci un program ceva mai redus decât al lui Gandhi. La conferinţa imperială partici­pă şi 14 prinţi indieni printre cari sunt şi maharadjalele de Patiala, Casmir, A1--var şi Bicanir. Provinciile lor asigură Britaniei venituri cari se urcă anual la peste 8 miliarde lei. Prinţii aceştia sunt stăpâni pe un teritoriu de 4 ori mai mare decât al Marei Britanii şi cu o populaţie de 90 milioane suflete.

Sarcina conferinţei este foarte ane­voioasă. Orice pas pripit poate însemna deslănţuirea de adevărate războae civile. Toate semnele sunt că India e coaptă de neatârnare cât mai desăvârşită. Deja se dă ca sigură acceptarea formulei de pro­clamare ca dominion. Nu putem preve­dea rezultatele conferinţei. Ştim doar a-tâta, că starea materială a indienilor es­te îngrozitoare. Se sbat în acea parte a lumii 503 milioane de oameni în mizerie cruntă. Standardul vieţii este foarte re­dus. Venitul mediu al unei gospodării nu trece de 7000 lei anual. Deci avem de a face un tip de societate foarte rudimen­tar. Bine a zis, cine a zis, că chestiunea indiană nu este numai o afacere britani­că, prin aspectele crude ale, acelei socie­tăţi, ci o chestiune mondială, umană!

După adunarea generală a Astrei.

Caransebeşul, oraşul românesc bănă­ţean, veche reşedinţă episcopală orto­doxă a primit sărbătoreşte pe membrii Astrei întruniţi în adunare generală a-nuală şi pe suveranul ţării proclamat preşedinte de onoare al ei. Adunarea a decurs liniştită până la epuizarea dări­lor de seamă şi conferinţelor între cari a plăcut foarte mult monografia lui Va-sile Maniu desvoltată de d. G. Bogdan-Duică. S'a ajuns însă la punctul nevral­gic, alegerea preşedintelui, care a des-lănţuit patimi furtunoase. Se vorbia, învocându-se situaţia întâilor ani de existenţă ai Asociaţiei, de alegerea unui vlădică în capul ei; n'ar fi fost bine, căci s a r fi monopolizat de către clerici pre­şedinţia, în rotaţie, poate pe veci, adică, până la înmormântarea ei cu pompă po­pească de către ambele confesiuni. S'a pus într'un moment dat, tardiv, şi fără să ştie publicul, candidatura dlui Sextil Puşcariu: personalitate foarte chemată să ridice Astra la mari înălţimi de in­telectualitate. A fost reales d. Vasile Goldiş în mijlocul unui tumult care a dat motive de atacuri politice contra As­trei. „Astra" trebue ferită de valurile po­litice pătimaşe de partid. Acum d. Gol­diş este iarăş preşedintele ei; să înce­teze vacarmul şi să i se dea concursul, pentrucă să izbândiască în ţelurile ei cul­turale. Trebue să se recunoască dlui Goldiş realizările mari la Astra în cei 5 ani. De bună seamă, că d. Goldiş ar putea să înfăptuiască şi mai mult în o-gorul Astrei, dacă şi-ar lua domiciliul stabil în Sibiu sau în Cluj, pentru a su­praveghea cotidian activitatea Astrei, care trebue diriguită înccontinuu şi de aproa­pe, dată fiind felurimea domeniilor ei de preocupări. Aceasta este dorinţa

411

noastră pentru viitor. In ceeace pri­veşte problema însăş a preşedinţiei exis­tă o tradiţie bătrână la Astra, pe care generaţia noastră nu o poate călca in picioare. Decâteori fostul preşedinte, al cărui mandat expirase, şi-a manifestat voinţa de a fi reales, de atâtea ori s'a ţinut seamă şi a fost reinstalat în frun­tea Astrei într'o desăvârşită solidaritate sufletească. Acesta era cazul dlui Gol-diş. Iar dacă se făcea o alegere nouă românii celor două confesiuni au ţinut în mare respect principiul rotaţiei în­tre ortodocşi şi gr. catolici. A fost o nor­mă limpede, graţie căreia Astra a ştiut solidariza sub steagurile falnice pe toţi românii. Astra a fost templul de închi­nare al tuturor românilor transilvăneni, graţie înţelegerii asupra soluţiilor cul­turale în sarcina ei. Deci nimic mai ruinător decât să se dea atacuri violente de către politicianism. Inmixti-unea politicianistă nu poate fi tolerată în templul Astrei, căci distrugem tradiţii de înalt prestigiu naţional. In jurul Astrei e necesar să realizeze şi în viitor consen­sul ambelor confesiuni fără amestecurile nefaste ale politicii de partid.

Poemele dlui Emil Isac D. Tiberiu Morariu, compatriotul nos­

tru care trăeşte în ţările scandinave de un şir de ani, este un literat de mult

gust. Foile româneşti din Ardeal iau notă adesea la cronica literară despre activitatea publicistică a acestui exce­lent român, care popularizează cu price­pere literatura noastră în editurile lim-bei esperanto. Un elegant volum ne a-duce acum în traducerea esperantă a dlui T. Morariu un mănunchiu de poe­me în proză ale distinsului scriitor clu-jan d. Emil Isac, apreciatul nostru co­laborator. Un numeros public strein poate savura astfel deliciul poeziei mi­nunate în proză a dlui E. Isac. Poemele strălucesc ca nişte diamante în pagi­nile luxoase ale volumului, autorul lor este un artist fermecător şi plin de ori­ginalitate. D. Isac cuprinde în ele ver­vă, imagine, măsură, fineţă de observa­ţie. Dsa trebue îţeles în tonalitatea specifică a creaţiei sale. E farmec şi culoare în aceste mozaicuri literare, ce rămân.

Rdacţionale. — Domnii scriitori, cari doresc a colabora la numărul de sărbă-al „Societăţii de mâine", sunt rugaţi a ne trimite articolele până la 5 Decem­vrie.

O antologie a clasicilor români in un­gureşte. — Sub titlul poetic de „Grădină clasică" (Klasszikus kert) ziaristul ma­ghiar ardelean d. Fekete Tivadar a fă­cut să apară zilele acestea o interesantă antologie a scriitorilor clasici români în traducere maghiară. Antologia se pre­zintă în bune condiţii tehnice. Coperta este ilustrată de artistul Demian. Vom reveni cu amănunte într'un număr viitor.

(Urmare de pe pagina a Ii-a.) direct pe pământ şi grinzişori de brad de 6/8 în cazul când sunt aşezate pe plan-şeu de beton.

Pereţii interiori şi tavanele la băi şi closete vor fi spăcluiţi şi vopsiţi cu cu­loare de ulei mat. Bucătăriile şi depen­dinţele cu culoare cu var, în culori sim­ple şi clei.

Zugrăvelile în interior vor fi în came-rile principale imitaţie de tapet, iar în celelalte camere vor fi simple, în culori închise, tavanul totdeauna alb cu bor­dură.

Sobe de teracotă calculate după mă­rimea camerilor.

La exterior faţade cu profile mai bo­gate şi oarecari ornamentaţii. Spoiala cu culoare de apă şi clei, cu nuanţări şi tonuri după alegere.

Atât casele populare cât şi cele eco­nomice vor avea toate instalaţiile sani­tare de apă, canal, electrică, sonerie, da­te în funcţiune, adică cu toate racordu­rile făcute în curte la hasna şi legătură cu conductele publice din stradă; vor avea deasemenea plătite taxele cuvenite Primăriei pentru aceste racorduri, taxe

„Les Tsiganes" este titlul unei întinse monografii etno­grafice şi linguistice, asupra compa­trioţilor noştri, Ţigani, care a ieşit de curând de subt maşinele teascuri ale editurei Payot din Paris. Autorul ei e un român, dl Pop Şerboianu, profesor la Seminarul din Blaj. Nu avem de gând să facem în aceste note sumare nici mă­car o analiză, necum o critică a acestei temeinice monografii. O semnalăm însă specialiştilor şl salutăm cu bucurie apa­riţia ei. Intr'adevăr e dureros că popo­rul acesta care a trăit amestecat cu al nostru de atâtea veacuri nu s'a învred­nicit până acum de cercetare mai ştiin­ţifică. Mihail Kogălniceanu şi prietenul francez, Paul Bataillard, prin lucrările lor, atât de învechite, au deschis un drum care abia astăzi s'a găsit cine să-1 bătătorească cu competenţa unui spe­cialist.

Dl Pop-Şeboianu dupăce face o întinsă privire istorică asupra originei şi trecu­tului Ţiganilor, trece la analiza graiului lor, sfârşind cu un vocabular.

REPREZENTANŢII „SOCIETĂŢII DE MÂINE IN PROVINCIE. Penţru-c.a să fie scutiţi de orice bănuială şi să aibe deplinul concurs al intelectualilor, a. nunţăm, că reprezentanţii „Societăţii_ de mâine" sunt: în regiunea Braşovului d-profesor Grigore Cădar (judeţele Bra­şov, Prahova, Ciuc, Făgăraş, Murăş, 0-'dorhei, Târnavele şi Sibiu); iar în re­giunea Banatului şi Ardealului de sud-vest d. Cornel Rusu contabil de bancă şi fost administrator al mai multor foi româneşti (judeţele Alba, Hunedoara, A-rad, Se'verin şi Timiş).

Redacţia

Adresa abonatului: D. docent _ ^ _ Dr. Gheorghe Popovici

spec ia l i s t î n b o l i d e cop i i s'a întors dintr 'o călătorie mai lungă de studii în strei= nătate şi a reluat consuU tatiile zilnice î n t r e o r e l e 4—6 d. a.

Cluj, str Pe t ru Maior No. 4.

ce se cuprind în preţul global al case­lor şi cad în sarcina constructorului, ex­ceptate fiind taxele datorate la Uzinele Comunale sau Primărie pentru lucrările edilitare de pe stradă ce cad în sarcina, terenului.

Instalaţia de apă este socotită dela intrarea în casă inclusiv canalizarea ex­terioară. Legătura de apă până la casă urmează a fi executată de U. C. B. S'a prevăzut legături pentru toate apăratei» sanitare: băi, lavoare, bideuri, fără a. fi însă cuprinse şi aparatele sanitare,, alte decât cele specificate mai jos.

Iri interior se vor furniza şi monta la—; voare de faianţă, cu sifoane nichelate la.' băi, chiuvete de fontă smălţuite la bu ­cătării, closete de faianţă panama cu scaun de lemn şi capac, precum şi re ­zervor de fontă. Nu se cuprind în preţ soba şi cada dela băi. Ţevile instalaţii­lor şi conductelor vor fi ascunse în pe­reţi sub tencuială sau aparente. Cele rămase aparente se vor vopsi în cu­loare de ulei. Tuburile de cădere ale closetelor vor fi din fontă stmuite cu plumb, tot astfel şi legătura până la hasna, iar de aci cu tuburi de ciment.

Instalaţia de electricitate şi soneria s& va face în tuburi Bergmann cu sârmă; de cupru, sub tencuială.

La amândouă categoriile de case se vor face buiandruci de beton armat la uşi exterioare şi ferestre şi centură de beton armat sub cornişă dacă nu sunt prevăzute cu planşee de beton armat. Pentru uşile interioare buiandruci de lemn.

Tâmplăria va fi de lemn de cea mai bună calitate fără noduri şi perfect us­cată, fierăria obişnuită de alamă, totur cu vopsea de ulei de in din cea mai bună calitate.

In preţul global al casei se cuprinde şi împrejmuirea din stacheţi de lemn de brad de 3/5 bătuţi pe cuzaci de brad şi stâlpi de tufan, totul vopsit, în lungime-de circa 60 rri. 1. de fiecare casă.

Deasemenea se cuprinde şi trotuarul de jur-împrejurUl casei în curte din be ­ton de 10 cm. grosime cu ciment sclivi— sit şi bordură de beton mozaicat.

c) Case de tip extra. Tipurile de case economice pot fi exe­

cutate mai bogat, având caracterul de-case denumite extra. Aceste case extra au caracteristicile tipurilor economice o— bişnuite la cari se adaogă:

Planşeu de beton armat la parter şt etaj; învelitori cu ţiglă solzi pe asterea— lă; uşă principală de stejar cu grilă de' fier, zidurile exterioare de 0,42* la dor­mitoare, parter şi etaj; decoraţii în f a ­ţadă, profile mai bogate şi oarecari o r ­namentaţii; balcoane, cule cu streşinile* din căpriori lucraţi şi scândurile făl-ţuite; pardoseli la terase şi cule cu ci­ment şi strat izolator de asfalt; la f a ­ţadele principale tencueli driscuite cu praf de piatră, la soclu tencuieli cu ci­ment buciardate, scară de beton armat-mozaicat în interior şi scară de lemn pe vaguri la pod; coloane, capitale, or­namentaţii, etc.

Se poate alege o casă de tip economic, obişnuit, şi i se poate face modificări ce o apropie de casele tip extra. Ast­fel, se pot înlocui planşeele pe grinzi de lemn plin planşee de beton armat la etaj şi pod, plătind în plus 200 lei pe m.-p. de planşeu şi se poate înlocui ţigla de Marsilia de pe acoperiş prin ţiglă solzi pe astereală, plătindu-se un ^por de 60 lei pe m. p. de suprafaţă desfăşurată. (In nrul viitor vom publica descriere», amănunţită a tipurilor de oase şi condi­

ţiile materiale de edificări.)

Institutul de Editură şi Arte Grafice S. A. Cluj.