Armele chimice

De cind a fost utilizat pe scara extinsa, pentru prima oara, in timpul primului razboi mondial, arsenalul chimic a fost condamnat de intreaga lume. Armele chimice sunt ieftine, pot produce pierderi mari si sunt relativ usor de fabricat, chiar si de catre tarile in curs de dezvoltare. In secolul 20 au fost folosite in numeroase conflicte, cel mai recent de catre Irak, in timpul razboiului dintre Iran si Irak1, precum si in atacurile teroriste. Impactul psihologic asupra societatii le face ideale pentru teroristi, asa cum a fost si cazul atacului cu gaz neurotrop, petrecut in 1995, in metroul din Tokyo, atac ce i-a avut drept autori pe membrii sectei Aum Shinrikyo.2 In sinteza de fata am avut in vedere agentii chimici cei mai periculosi, identificarea leziunilor produse de armele chimice si principiile terapeutice.

Metode

Informatiile pentru prezentul articol au fost obtinute prin documentare la National Library of Medicine (Biblioteca Nationala de Medicina), din surse web si din experienta colectivului de la Defence Science and Technology Laboratories (Laboratoarele de Stiinta si Tehnologie a Apararii).

Idei principale

In planificarea unui incident major trebuie sa se aiba in vedere implicarea agentilor chimici

In cazul oricarei victime ce prezinta simptome inexplicabile si neobisnuite se va tine cont de expunerea la agenti chimici

Intoxicatia cu multi agenti chimici, in special cu cei neurotropi, poate fi tratata cind este diagnosticata precoce

Se impune purtarea echipamentului de protectie in situatiile in care exista suspiciunea ca agentii chimici persista in mediul inconjurator

Transportati victimele din mediul contaminat in zone bine ventilate, pentrua le acorda primul ajutor

Decontaminarea victimelor implica indepartarea hainelor, raderea parului contaminat si spalarea cu apa sau cu solutie diluata de hipoclorit de sodiu, pentru a curata agentii reziduali de pe piele

Definitie

NATO defineste agentul chimic ca pe o substanta chimica destinata a fi folosita in operatiuni militare, cu intentia de a ucide, de a produce afectiuni severe sau de a scoate din lupta oamenii datorita efectelor lor fiziologice.3 Se considera ca armele chimice si biologice clasice (cum sunt antraxul sau ciuma) reprezinta limitele extreme ale unui spectru de produse chimice de origine biologica (cum sunt toxina botulinica sau ricinul). Armele chimice pot fi clasificate in functie fie de modul lor de actiune, fie de timpul cit ramin active in mediu (persistenta) si de letalitate (fig1).

Metode de diseminare

Agentii chimici pot fi diseminati prin proiectile de artilerie sau rachete, prin bombardamente aeriene sau pulverizare. In atacul din 1995, din metroul din Tokyo, teroristii au lasat, intr-un tren subteran, o punga din plastic cu gazul neurotrop sarin, pe care, inainte de-a fugi, au gaurit-o cu virful umbrelei. Vaporii dispersati au afectat 3 796 de oameni si au provocat 12 decese.4

Agentii de lupta neurotropi

Agentii de lupta neurotropi sunt un grup special de compusi organofosforici, toxici, care au fost sintetizati pentru prima data in Germania, inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Toti sunt in stare lichida la temperatura camerei si emana vapori care pot patrunde la nivelul pielii, epiteliului respirator si corneei. Lichidul poate fi absorbit prin contactul cu tegumentul intact, precum si prin tractul digestiv, dupa

Utilizarea armelor chimice in secolul XX

1914-8: In primul razboi mondial, peste 1 300 000 de oameni au suferit leziuni produse de gaze de lupta si cel putin 90 000 dintre ei au decedat

1935: Italia incepe cucerirea Abisiniei (Etiopia), folosind iperita, imprastiata de avioane

1936: Japonia invadeaza China, utilizind arme chimice (inclusiv iperita, fosgen si acid cianhidric); laboratoarele chimice germane produc primul agent neurotrop de lupta - tabun

1963-7: In sprijinul acordat Yemenului de Sud impotriva fortelor regaliste yemenite, in timpul razboiului civil din Yemen, Egiptul

ingestia de alimente contaminate. VX (O-etil-S-[2(di-izopropilamina)etiltmeti]fosfoetioat) are o eficienta mai mare, dar o volatilitate mai scazuta decit alti agenti neurotropi. Toti agentii neurotropi actioneaza prin inhibarea enzimei acetilcolinesteraza, care cliveaza neurotransmita-torul acetilcolina. Aceasta are efecte clinice importante, in special asupra

foloseste bombe aeriene cu fosgen si iperita

1980-8: Irakul ataca Iranul si kurzii irakieni, in timpul razboiului dintre Iran si Irak, utilizind iperita si agenti neurotropi

1994-5: Secta japoneza Aum Shinrikyo foloseste gaz sarin in atacurile teroriste de la Matsumoto, din iunie 1994, si din metroul din Tokyo, din martie 1995

receptorilor periferici nicotinici si muscarinici, dar are si efecte neprecizate asupra sistemului nervos central. Calea de contaminare stabileste care sunt primele semne clinice. In general, dupa inhalarea de vapori apar simptomele respiratorii, diminuarea vederii si mioza. Transpiratiile localizate si fasciculatiile grupelor musculare locale survin, uneori, dupa absorbtia prin tegument a lichidului sau a vaporilor. Se vor manifesta efecte sistemice doar daca a fost absorbita, indiferent pe ce cale, o cantitate suficienta de agent chimic.

Fig 1 Clasificarea armelor chimice in functie de persistenta si letalitate

Agentii flictenizanti

Iperita este un lichid uleios care, la temperatura camerei, are culoare galbena si un miros vag de mustar sau de usturoi. In conditii de umezeala si racoare ramine in stare lichida, dar se evapora repede intr-un mediu uscat si cald, producind vapori ce pot patrunde prin hainele obisnuite. Este un agent alchilant bifunctional, care reactioneaza usor cu majoritatea moleculelor biologice, inclusiv proteinele si acizii nucleici.6 In conflictele armate a fost utilizat pentru a scoate din lupta un numar mare de soldati. In general, afectiunile pe care le genereaza nu sunt fatale (mortalitatea la expunerea de iperita a fost de numai 3% in timpul primului razboi mondial7), dar sunt de lunga durata.

Semnele clinice ale expunerii la iperita, agenti neurotropi si fosgen

Agentul chimic

Calea de contact

Viteza de

actiune

Semnele clinice ale expunerii

Iperita Contact Dupa 1- Tegument: eritem, flictene care duc la arsuri profunde

tegumentar inhalare

24 ore Ochi: lacrimare, conjunctivita, fotofobie, blefarospasm, edem palpebralTractul respirator: rinoree, disfonie si tuse, dispnee, traheobronsita si bronhopneumonieSistemul hematopoietic: leucopenie si anemie

Agenti neurotropi(tabun,   sarin, soman, VX)

Inhalare, contact

tegumentar

Foarte rapida

Intoxicatie usoara sau medie: senzatie de constrictie toracica, rinoree, sialoree, vedere neclara/mioza, dureri oculare/ cefalee frontalaIntoxicatie severa: bronhospasm/ dispnee, varsaturi/dureri abdominale, incontinenta urinara si fecala, fasciculatii musculare si convulsii, insuficienta respiratorie si deces datorat anoxiei

Fosgen Inhalare Dupa 1-24 ore

Dispnee, tuse, edem pulmonar (dupa o perioada de latenta), insuficienta respiratorie

Iperita este un agent flictenizant puternic (fig 2); o picatura de 0,1 ml de gaz pur contine o doza de 20 000 de ori mai mare decit cea necesara pentru a flicteniza tegumentul. Simptomele nu apar decit dupa 12-24 de ore de la expunere. Eritemul precede aparitia unor flictene mari, moi, cu un invelis subtire, care se rup usor.8 Unele arsuri tind sa fie profunde, dar sunt mai adinci in zonele calde si umede ale corpului, cum sunt axila si regiunea inghinala.9 La majoritatea persoanelor cu leziuni inhalatorii, iritatia initiala a mucoasei nazale si a cailor respiratorii este urmata de aparitia bronsitei, care se vindeca in decurs de patru-sase saptamini. In expunerile severe, necroza epiteliului respirator duce la formarea unei pseudomembrane, a dopurilor bronsice si la declansarea bronhopneumoniei. Absorbtia sistemica produce greturi, varsaturi, hipotensiune, bradicardie si, dupa o leucocitoza initiala, leucopenie importanta. Decesul, desi rar, se datoreaza, de regula, unei suprainfectii.

Fig 2 Stinga: Fata dorsala a piciorului drept, la circa 48 de ore dupa expunerea la vapori de iperita. Se observa flictenele caracteristice ale tegumentului. Lichidul din flictena nu contine agent chimic activ. Dreapta: O victima a razboiului dintre Iran si Irak, care ilustreaza predilectia arsurilor date de iperita pentru zonele umede ale corpului, in acest caz a axilei. Leziunea are o vechime de cel putin trei-patru zile si s-a rupt, lasind o zona centrala ulcerata

Fosgenul

Fosgenul se prezinta sub forma gazoasa la temperatura camerei, este de 3,5 ori mai dens decit aerul si miroase a fin mucegait (efectele toxice pot aparea inainte de a-i simti mirosul). Este absorbit prin contact ocular sau prin inhalare. Iritatia oculara apare imediat, probabil datorita eliberarii de acid clorhidric in timpul hidrolizei fosgenului.11 Cind este inhalat, fosgenul reactioneaza cu o varietate de macromolecule tisulare, determinind o crestere a permeabilitatii capilare, ceea ce permite lichidelor sa patrunda in spatiile interstitial si alveolar.12 Este posibil ca pacientii expusi sa nu prezinte nici un fel de simptome timp de citeva ore inainte de instalarea edemului pulmonar sever, a carui aparitie poate fi precipitata de efortul fizic (tabel).

Pasagerii metroului din Tokyo afectati de gazul sarin

Recunoasterea leziunilor produse de armele chimice

Succesul tratamentului necesita recunoasterea precoce a leziunilor produse de expunerea la agenti chimici. In timp de razboi, oamenii sunt mai constienti de pericol: fumul suspect, ceata, picaturile de pe vegetatie si cladiri sau mirosurile neobisnuite sunt semne de avertisment. Serviciile civile de urgenta nu dispun, in mod curent, de detectoare chimice, iar pentru a diagnostica precoce o leziune chimica, medicii trebuie sa fie permanent suspiciosi. Multe efecte ale agentilor chimici se suprapun peste cele ale starilor patologice comune, cum sunt afectiunile respiratorii si epilepsia. Totusi, semnele clinice ale expunerii (tabelul) pot facilita stabilirea diagnosticului, iar grupele de pacienti cu simptome inexplicabile, instalate recent, trebuie privite cu suspiciune. Desi semnele clinice ale intoxicatiei severe cu agenti neurotropi sunt dramatice, expunerea usoara este mult mai greu de diagnosticat.

Primul ajutor si decontaminarea

Cind pacientii tratati se afla intr-un mediu unde exista o amenintare chimica, medicii ar trebui sa poarte echipament de protectie. Prioritara este decontaminarea, salvarea vietii subiectului necesitind anumite conditii. Pacientul trebuie mutat din mediul contaminat intr-o zona bine ventilata, inainte de a-i fi indepartate hainele si de a-i decontamina tegumentul. Apa poate fi utilizata in cantitate mare, dar solutia diluata de hipoclorit de sodiu este mult mai eficienta. Ochii trebuie spalati din abundenta cu apa sau cu solutie salina normala.

Tratamentul intoxicatiei

Agentii neurotropi

Intoxicatia cu agenti neurotropi este intotdeauna o mare urgenta medicala, deoarece acestia actioneaza rapid si in profunzime. Pacientii ce au caile respiratorii compromise si insuficienta respiratorie vor necesita intubare endotraheala imediata si ventilatie cu presiune pozitiva. Pentru eliminarea cantitatilor mari de secretii bronsice poate fi necesara o aspiratie agresiva.

Concentratia sanguina totala a colinesterazei ne ofera o indicatie importanta asupra gradului de intoxicatie, dar principiul ar trebui sa fie tratarea pacientului, si nu scaderea nivelului de acetilcolinesteraza.

Tratamentul include:

> Anticolinergice pentru a antagoniza efectele muscarinice

> Oxime pentru a reactiva aceticolinesteraza inhibata si a antagoniza efectele nicotinice

> Anticonvulsivante administrate profilactic, pentru a preveni convulsiile

Tratamentul precoce cu atropina este esential la pacientii cu intoxicatie sistemica. Doza totala depinde de gradul de intoxicare. Atropina trebuie administrata intravenos, cite 2 mg la fiecare trei--cinci minute, pina cind pacientul este atropinizat. Semnele atropinizarii includ gura uscata, corectarea miozei, diminuarea transpiratiei si corectarea bradicardiei. E posibil sa fie nevoie de continuarea administrarii de atropina in concentratie de aproximativ 2 mg/ora, timp de minimum 24 de ore. Complicatiile atropinizarii includ euforia, aritmiile, delirul si hipertermia.

Desi atropina antagonizeaza efectele muscarinice ale agentilor neurotropi, oximele sunt folosite pentru a reactiva acetilcolinesteraza la situsurile nicotinice. In prezent, in Marea Britanie este autorizata utilizarea de pralidoxim mesilat. Oximele trebuie administrate precoce, deoarece eficienta lor scade in timp; dezalchilarea spontana (sau imbatrinirea) a acetilcolinesterazei inhibate o face rezistenta la reactivare. De aceea, va fi administrat, cit mai curind posibil, prin injectare intravenoasa lenta, la interval de 15 minute, pralidoxim mesilat 30 mg/kg pina la o doza maxima de 2-4 g.

Controlul convulsiilor creste supravietuirea si reduce morbiditatea, asa cum a fost demonstrat in studiile pe animale. Este recomandat ca, inainte de aparitia convulsiilor, pacientilor sa li se administreze, pe orice cale, 5 mg de diazepam.

Perspective

Tratatele internationale, cum sunt Chemical Weapons Convention (Conventia asupra armelor chimice),22 ar trebui sa contribuie la controlul proliferarii armelor chimice si la verificarea dezarmarii, dar ar fi o naivitate sa presupunem ca amenintarea va disparea. Armata si serviciile de urgenta trebuie sa-si mentina abilitatea de a rezolva pe scara larga atacurile cu arme chimice, ceea ce impune educatie continua, antrenament si planificare.

ISTORIA ARMELOR CHIMICE Prin arme chimice se înţeleg orice substanţe chimice toxice şi precursorii lor care pot cauza moartea, incapacitatea permanentă sau temporară la om saula animale, precum şi muniţiile şi dispozitivele folosite pentru a provoca moartea sau alte vătămări prin acţiunea toxică a substanţelor chimice sau orice echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă cu folosirea muniţiilor şi a dispozitivelor de mai sus (definiţia modernă) Altfel spus, armele chimice au ca efect aducerea victimei în stare de incapacitate sau, cel mai adesea, îi provoacă moartea, acţionând instantaneu asupra organelor vitale. Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult timp înainte de epoca modernă. De-a lungul mileniilor, în cadrul conflictelor sau războaielor, oamenii aufolosit diverse substante toxice, fie otrăvuri obţinute din plante sau minerale, cu care la inceput şi-au uns sagetile sau săbiile aducătoare de moarte, iar mai tarziu le-au folosit ca încărcătură pentru diverse dispozitive şi echipamente de luptă, fie substanţe toxice sintetizate în laborator care au constituit încărcatura bombelor şi rachetelor folosite în conflictele armate din secolele XIX-XX. Astfel putem aminti câteva utilizări păstrate în paginile de istorie: • În antichitate: - otrăvirea puţurilor, apelor curgătoare cu diverse otrăvuri obţinute din plante (ex: cornul secarei, plante din familia liliacee) în secolele VI – IV i.Ch. în Asiria, Persia, Grecia; - folosirea diverselor obiecte incendiare, gaze sulfuroase şi soluţii caustice la asediul cetăţilor în timpul războiului peloponesiac (428-424 i.Ch.) şi în timpul bătăliilor purtate de armatele romane (secolele II-I i.Ch., I-II d.Ch.); - folosirea “focului grecesc” - amestec inflamabil de nitraţi, ţiţei, sulf şi bitum, folosit timp de secole în bătălii navale şi considerat arma secretă a Bizanţului.1• Evul Mediu şi Renaştere: - vapori toxici şi substanţe somnifere, au fost folosite de arabi în secolel XI-XII; - butoaie cu substanţe incendiare au fost catapultate peste zidurile cetăţilor sau asupra vaselorinamice, în secolele XIIXIV; - bombe, grenade şi diverse materiale inflamabile cuarsenic, au fost folosite în bătălia Belgradului, în 1456;- diverse dispozitive ce conţineau sulf, mercur,

azotaţi, terebentină, folosite în multe bătălii şi asedii, fiede către atacatori, fie de către cei atacaţi, în secolele XIV-XV. 2- săgeţi otrăvite cu curara (folosite de indienii amazonieni până în secolul XX) sau alte substanţe (ex:batracyotoxina în Haway, acotinina utilizată de mauri în Spania în 1483), • Secolul XVIII - fabricarea unor dispozitive perfecţionate ce conţineau compuşi pe baza de sulf, mercur, plumb, arsenic şi care conţineau diverse substanţe ca belladona, brucina, spânz, substanţe cu efect haluginogen sau somnifer (descrise de scriitorul militar german Flemming, în 1726, dar nu se ştie precis unde au fost utilizate); • Secolul XIX - au existat mai multe intenţii, dar nu s-au finalizat în bătălii, deoarece înaceastă perioadă preocuparea principală a fost balistica şi perfecţionarea tunurilor (Ex: în războiul Crimeei (1854-1855) englezii intenţionau să foloseascăla asediul garnizoanei din Sevastopol 500 tone de sulf şi 200 tone de cocs, dar ameninţarea nu s-a finalizat sau, în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865) a existat intenţia de a se folosi obuze cu clor); 3• Epoca modernă: Primul război mondial (1914-1918) - 22 aprilie 1915, în apropierede localitatea Ypres, 6000 de cilindrii conţinând 180 tone de clor au fost răspândiţi pe o lungime de 6 km, iar norul de clor, purtat de vânt a cauzat moartea a 5000 de soldaţi şi scoaterea din luptă a altor 1500,provocând o imensă panică.- 31 mai 1915, pe frontul rus, la 12 km de Bsura Rumka, s-a folosit un amestec de clor şi fosgen care a provocat moartea a 6000 de combatanţi şi 3000 de răniţi;

- iulie 1915, în Franţa, Argonne,s-au folosit 100.000 obuze „T” (bromură de benzil); - martie 1916, la Verdun, s-au folosit obuze cu fosgen, cu efect mortal; - iulie 1916, în timpul ofensivei de pe Somme, s-au folosit obuze cu acid cianhidric;4- martie 1917, răspândirea fosgenului din avion; - iulie 1917, în regiunea Ypres, a fost folosit “gazul muştar” (sulfură dietil diclorică) sau iperita (numită după Ypres), gaz vezicant, persistent care atacăcăile respiratorii şi provoacăarsuri puternice, iar efectul psihologic a fost devastator; - septembrie 1917, prima utilizare a gazului “Clark” pe bază de arsenuri,care a provocat vomă şi greaţă, făcând soldaţii incapabili de luptă; 5- 1918, utilizarea masivă a obuzelor cu încărcătură chimică (25% dintre proiectilele utilizate, fie de o parte, fie de cealaltă). Bilanţul folosirii substanţelor toxice în primul război mondial a fost tragic: 1.300.000 victime (100.000 combatanţi morţi pe câmpul de luptă, şi sute de mii de oameni rămaşi pentru totdeauna cu afecţiuni respiratorii sau urme de arsuri). • Între cele două războaie (1919-1939) - 1920, în Rusia, în timpul războiului civil au fost folosiţi agenţi chimici; - 1925, în luptele din Rif s-a folosit iperita; - 1935-1936, în Etiopia, s-a folosit iperita împotriva luptătorilor abisinieni; - 1937-1941, armata japoneză a folosit în războiul contra Chinei iperita şi lewisita 6• Cel de al doilea război mondial Extremul Orient, nu s-au folosit arme chimal II-lea război mondial - ”, ambele tabere - SUA şi stateleNATemen, iar SUA a utilizatdioximpul războiului de Kippur, israelienii au interceptat diverse mate(197ietnamul a utilizat o mare cantitate de substanţe toxice împo) Războiul Iran-Irak: irakienii au utilizat ip

- Cu excepţia unor situaţii izolate înice din cauza temerii reciproce a beligeranţilor, deoarece fiecare parteangajată în conflict, deşi avea stocuri de agenţi chimici (ex:tabun, sarin), a evitat să folosescă acest tip de arme, neavând informaţii certe asupra stocurilor aflate în posesia inamicului. • După cel deÎn anii ‘ 50, în perioada “războiului receO, pe de o parte şi URSS cu statele satellite din Pactul de la Varşovia, de cealaltă parte - au depus mari eforturi pentru dezvoltarea cercetării şi producţiei de arme chimice, din ce în ce mai sofisticate şi eficace. - Între 1963 - 1968, Egiptul a utilizat iperita în Yna în Vietnam;- În 1973, în tiriale sovietice relevante pentru capacitatea URSS de a folosi arme chimice. Această capacitate a fost confirmată în timpul războiului din Afganistan9-1983), care le-a oferit ruşilor posibilitatea experimentării unor noi produse chimice dificil de decelat; - Între 1975 - 1983, Vtriva rebelilor laoţieni şi mai ales împotriva Cambogiei (raportul Haig); - Între 1982 - 1988, Irakul a folosit arme chimice în diverse ocazii: a erită, cianură şi tabuncontra trupelor iraniene care au suferit grele pierderi (10.000 răniţi grav, numărul morţilor necunoscut). Atacul de la Hallabjia (1988),simplă „operaţiune de menţinere a ordinii”, a condus la moartea a 5000 de manifestanţi civili. 7b) Războiul din Golf (1990), „eveniment major din istoria războiului chimic”, a constituit punctul culminant al ameninţării comunităţii internaţionale cu arme chimice, estimându-se că arsenalul de arme chimice de care dispunea Saddam Hussein (50.000 obuze şi bombe cu iperită, sarin şi sarin ciclohexil) situa Irakul pe locul trei în lume; c) De asemenea, irakienii au utilizat iperita şi tabunul contra kurzilor şi şiiţilor din sud, provocând moartea a mii de persoane; - Între 1987-1990, SUA , după 19 ani de întrerupere, au reluat producţia de arme chimice binare, dorind să recupereze întârzierea în faţa ruşilor. • Alte accidente şi incidente în secolul XX- 1968, în SUA, un avion Fantom a pulverizat din greşeală agentul toxic VX, provocând moartea a 6000 de oi (Utah); - 1969, în Belgia, s-au deversat, accidental, în largul coastelor, 1-2 barili de iperită, care au provocat moartea focilor şi peştilor, precum şi rănirea unorpescari; - 1972, în Alaska, la Fort Greely, au murit 50 de reni din cauza sarinului (200 cartuşe cu sarin fuseseră depozitate în 1966 în apele îngheţate ale lacului); - 1979, în Germania, în apropiere de Hamburg, un copil a murit din cauza sarinului (stoc de cartuşe); - 1990, în Libia, în deşertul Tarkunah, la uzina din Rabta- considerată unul

din marii producători de arme chimice din lume, a izbucnit un incendiu misterios; 8- 1995, în Japonia, în metroul din Tokio, în atacul terorist al sectei Aum a fost utilizat gazul toxic sarin , provocând moartea a 8 persoane şi intoxicareaaltor zeci de persoane. 9Istoria Interzicerii armelor chimiceDe-a lungul timpului, comunitatea internaţională, sesizând potenţialul de distrugere al armelor chimice, a încercat să ia măsuri de limitare şi interzicere aacestora. - 1675, Acordul de la Strasbourg a fost primul tratat internaţional, semnatde Franţa şi Germania, care interzicea folosirea gloanţelor otrăvite; - 1874, Convenţia de la Bruxelles a interzis utilizarea otravei sau aarmelor, proiectilelor sau altor materiale purtătoare de otravă, cauzatoare de suferinţe inutile. - 1899, Conferinţa de la Haga a interzis folosirea armelor cu încărcăturaotrăvitoare, asfixiantă sau dăunătoare; Aceste tratate nu au putut însă impiedica utilizarea masivă a armelor cu încărcătură toxică pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial. Conştientizarea efectului devastator al armelor chimice a dus la intensificarea eforturilor internaţionale pentru interzicerea armelor chimice. -1925, Protocolul de la Geneva a interzis utilizarea armelor chimice şi bacteriologice, dar nu a interzis dezvoltarea (cercetarea). Unele state semnatare ale protocolului de la Geneva (132 state semnatare până în anul 2000) au manifestat rezerve, considerând că pot utilizaarmele chimice împotriva statelor care nu aderaseră la protocol sau că pot răspunde utilizând astfel de arme în cazul unui atac cu arme chimice. Evoluţia mentalităţii şi apariţia noilor arme de distrugere în masă, a condus, în 1971, la negocieri privind dezarmarea şi în anul 1972, la adoptarea textului „Convenţiei pentru interzicerea dezvoltării, producerii şi stocării armelorbacteriologice (biologice) sau cu toxine”. Acest tratat interzicea statelorsemnatare să dezvolte, să producă, posede sau stocheze arme biologice, dar nu prevedea niciun mecanism pentru verificarea respectării interdicţiilor; convenţia prevedea ca statele semnatare să se angajeze în negocierea unui tratat internaţional pentru interzicerea armelor chimice. - La 3 septembrie 1992, comitetul special a prezentat Conferinţei pentru dezarmare textul “Convenţiei privind interzicerea dezvoltarii, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea lor”, numită uzual, Convenţia pentruinterzicerea armelor chimice (Chemical Weapons Convention – CWC). Aceastăconvenţie, care includea pentru prima dată un regim de verificare, a fost deschisă pentru semnare la 13 ianuarie 1993, la Paris şi stabilea ca dată de intrare în vigoare a 180-a zi după depunerea instrumentelor de ratificare de către 65 de state. - La 29 aprilie 1997 a intrat în vigoare, cu forţă executorie, “Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelorchimice şi distrugerea lor”România a ratificat acestă Convenţie la 9 decembrie 1994 (Legea nr.125/1994), fiind al 25-lea stat care a depus instrumentele de ratificare.

10În mare, principalele etape ale procesului de obţinerea a armelor chimicesunt: faza de sinteză, pornind de la precursori (materiile prime), faza de purificare şi ulterior depozitare a produsului de interes (a substanţei chimice toxice ce poate fi folosită ca armă chimică), umplerea muniţiilor şi a dispozitivelor concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin acţiunea toxică a substanţelor chimice toxice, care ar fi eliberate ca urmare a folosirii unorasemenea muniţii şi dispozitive. Agenţii chimici folosiţi în producţia de arme chimice se pot clasifica, dupăefectul pe care îl au asupra organismului uman în: agenţi toxici şi respectivagenţi paralizanţi. Agenţii toxici la rândul lor pot fi: sufocanţi, sangvini, vezicanţi şi neurotoxici. Substanţele chimice sufocante produc în general moartea sau intoxicaţii grave prin inhalare, datorită împiedicării contactului dintre oxigenul din aer şi hemoglobina din sânge. Ele sunt substanţe gazoase care se absorb la nivelul plămânilor şi duc la acumularea de lichid în plamâni, ceea ce provoacă înecarea propriu-zisă a victimelor. De exemplu clorul este un gaz de culoare galben-verzuie (hlorosînsemnând verde) şi miros sufocant, iar ca şi ceilalti halogeni nu se găseşte liber în natură din cauza puternicei tendinţe de combinare. În stare lichidă este tot galben-verzui. Clorul este puternic iritant şi ataca plămânii. O concentraţie mai 11mare de 0,6% provoacă moartea. Fiind un gaz sufocant, a fost folosit ca atare in primul razboi mondial. Un alt exemplu este fosgenul (diclorura de carbonil) care este un compuschimic sub formă de gaz incolor, uşor lichefiabil, cu miros sufocant, puternic iritant al ochilor, foarte otrăvitor, întrebuinţat în industria coloranţilor, medicamentelor, dar şi ca gaz de luptă. Agenţii sangvini acţionează prin inhalare şi se distribuie în organism prin intermediul sângelui. Ei inhibă capacitatea celulelor sangvine de a utiliza şi transfera oxigenul. De exemplu acidul cianhidric (HCN) sau clorcianul (clorură de cianogen)formează cu hemoglobina lent şi în cantitate redusă cianhemoglobina (compus ce nu transportă oxigenul) şi provoacă asfixia (nu de transport) ci citotoxică (prin inhibarea respiraţiei celulare).Un alt agent sangvin este arsina (hidrogenul arseniat - AsH3) care are o mare afinitate pentru hemoglobină, provocând hemoliza (distrugerea globulelor roşii ale sângelui), ceea ce duce la insuficienţă renală. Distrugerea globulelor roşii duce la apariţia hemoglobinei şi a produşilor ei de degradare în plasma sângelui şi în urină. Icterul este prima manifestare a hemolizei. Blocajul renal este cea mai gravă manifestare a otrăvirii cu arsină. Pot apărea leziuni permanente, în special al nivelul sistemului nervos central. Substanţele chimice vezicante sunt substanţe uleioase ce acţioneazăprin inhalare de aerosoli sau prin contact cu pielea, producând ulceraţii care se vindecă greu. Ele pot fi dispersate sub formă de lichid sau de vapori (aerosoli) şi pot persista mai multe zile la rând, acţionând cu efect întârziat. Ca exemple se pot enumera iperitele cu sulf, iperitele cu azot, lewisitele. Agenţii vezicanţi au fost testaţi prima oară de Germania în 1917 şi au fost folosiţi mai ales în războiul

dintre Iran şi Irak, în anii 1980 – 1988. Expunerea la agenţi vezicanţi poate duce la orbire, leziuni permanente ale plămânilor, şi doar într-o proporţie mică poate surveni moartea, când o suprafaţămare a pielii este afectată, datorită suprainfecţiilor. Cel mai comun reprezentant al acestei grupe este iperita (sau gazulmuştar), agent chimic foarte persistent, al cărui efect durează mai multe zile şi,prin aceasta, având un efect demoralizant asupra trupelor adversare. Substanţele chimice neuroparalizante blochează transmiterea influxurilor nervoase de la creier la organele efectorii, producând paralizia muşchilor care asigură deplasarea, dar şi a celor respiratorii precum şi amuşchiului cardiac. Moartea survine ca urmare a sufocării în scurt timp de la contaminare. De notat că aceste substanţe se absorb în sânge pe toate căileposibile: digestiv, respirator şi prin piele (cutanat). Ele pot fi clasificate în două grupuri, cu structură chimică asemănătoare: seria G şi seria V. Primii agenţi din seria G au fost tabunul (GA) şi sarinul (GB), sintetizaţi deGermania în anii 1930, fiind urmaţi apoi de soman (GD) şi ciclosarin (GE şi GF). Dintre aceştia tabunul persistă pentru perioade scurte de timp, în timp ce somanul şi ciclosarinul au o persistenţă mai mare şi prezintă un pericol mai mare pentru piele. 12Chimiştii din Marea Britanie au dezvoltat în anii 1950 agenţii din seria V, mai letali şi care persistă timp îndelungat pe câmpul de luptă. Această serie conţine VE, VG, VM şi VX, care este cel mai cunoscut. Din grupul agenţilor paralizanţi putem nominaliza BZ – benzilatul de 3-chinuclidinil. BZ este un agent anticolinergic care afectează atât sistemul nervos central cât şi cel perfieric, producând incapacitate chiar la doze foarte mici. De obicei este împrăştiat sub formă de aerosol, principala cale de absorbţie fiind sistemul respirator, dar absorbţia poate avea loc şi prin piele şi prin tractul gastrointestinal.Provoacă moartea prin paralizia muşchilor respiratori. Acesta a fost utilizat experimental de către SUA în războiul din Vietnam. Din această prezentare nu pot lipsi agenţii de combatere a dezordinilor publice, care au fost utilizaţi în diferite conflicte, înainte, dar şi după intrarea în vigoare a Convenţiei, deoarece ei nu sunt interzişi de convenţie, ci fac numai obiectul unor declaraţii anuale privind cantităţile deţinute de fiecare stat parte. Un exemplu în acest sens îl constituie folosirea grenadelor cu gazlacrimogen de către forţele argentiniene în 1982 în cursul invaziei insulelorFalkland, în speranţa că astfel Marea Britanie va accepta mai uşor pierderea teritoriului implicat în acest conflict, neexistând pierderi de vieţi omeneşti. Israel şi SUA au dezvoltat ”bombele puturoase” folosite în special la combaterea dezordinilor publice, care pot avea miros de ouă stricate, de vomăsau dejecţii umane, păr ars, gunoi, cadavre sau alte asemenea mirosurirespingătoare. Deoarece la folosirea unui singur tip de miros există posibilitatea adaptării organismului uman, a apărut ideea folosirii mai multor tipuri de astfel de mirosuri, combinate. Avantajul utilizării acestor bombe apare în faptul că nu pun în pericol viaţa oamenilor, spre deosebire de gazele lacrimogene sau

pulverizatoarele cu piper, dar în plus sunt eficiente la concentraţii foarte scăzute. În special în timpul războiului rece, SUA şi fosta URSS au alocat sume mari de bani pentru cercetări în domeniul substanţelor chimice care să nu provoace moartea, ci doar incapacitarea inamicilor. În anii 1950 – 1960 cercetătorii din SUA implicaţi în programul de înarmare chimică au investigat o serie de substanţe cu proprietăţi incapacitante, inclusiv depresive, halucinogene (de exemplu LSD), droguri din gama beladonei(scopolamina) şi alţi derivaţi ai opiului. Această ultimă categorie se referă la droguri precum morfina, care acţionează asupra receptorilor din creierdeterminând eliberarea de endorfine, care induc o stare de euforie. În anumite cantităţi aceste droguri pot induce starea de somnolenţă sau de inconştienţă. Totuşi, doza de drog necesară pentru obţinerea efectului de incapacitare este foarte apropiată de doza letală, ceea ce nu recomandă folosirea lor ca arme. Mai recent, în octombrie 2002 forţele speciale ruse au folosit în atacul de la teatrul din Moscova împotriva teroriştilor ceceni un gaz, probabil Kolokol-1, un derivat aerosolizat de fentanil (drog cu o structură asemănătoare opiului), provocând moartea tuturor celor 42 de terorişti şi a 120 de ostatici din cei 800, din cauza efectelor substanţei chimice utilizate. Deşi există un antidot eficient şi uşor disponibil împotriva derivaţilor de opiu numit naloxone (narcane), iarautorităţile ruse susţin că au fost preparate 1000 de doze în anticiparea raidului, 13se pare că medicii de la spitalele ce au primit pacienţii nu au fost informaţi cu privire la natura exactă a gazului folosit în decursul operaţiunii. În prezent, tendinţa este de a se încerca găsirea unor noi arme chimice,care să nu fie incluse în listele Convenţiei privind interzicerea armelor chimice şi în plus care să nu poată fi detectate de echipamentul standard NATO de detecţie, dar să poată penetra echipamentul de protecţie. De asemenea s-a încercat găsirea unor agenţi mai sigur de manevrat de tipul armelor binare, în care precursorii pentru obţinerea agenţilorneuroparalizanţi sunt amestecaţi în muniţii înaintea folosirii lor. Un exemplu în acest sens sunt agenţii Novichok – familie de agenţi neuroparalizanţi din seria V dezvoltaţi în Uniunea Sovietică între anii 1980 – 1990, de 5 – 8 ori mai agresivi decât VX, ce fac parte din a 3-a generaţie de arme chimice, incluse în muniţie binară. Structura chimică exactă a acestorproduşi nu a fost făcută publică. Un alt capitol al istoriei armelor chimice este reprezentat de armele neletale, care produc modificări asupra comportamentului trupelor inamice, iarfolosirea lor nu este interzisă de nici un tratat internaţional. În 1994, laboratorul Wright al armatei aeriene de la Dayton, Ohio, a afişato listă de 3 pagini cu propuneri de a fi fabricate astfel de arme. Una dintre propuneri se referea la lansarea unui foarte puternic afrodisiac asupra trupelorinamice, preferabil unul care ar provoca un comportament homosexual. De aici şi până la producerea “bombelor gay” nu a mai fost decât un pas. O altă propunere se referea la armele care determină o halitoză (miros neplăcut al respiraţiei) severă şi de durată, astfel încât inamicii să poată fi uşoridentificaţi dacă încearcă să se amestece în rândurile populaţiei civile. O modalitate de a mirosi literalmente inamicii a fost propusă sub forma

bombei ce provoacă flatulenţă, dar s-a considerat că eficienţa ei ar fi scăzută înzone în care persoanele nu consideră acest miros neplăcut, fiind frecvent expuse acestuia. S-a reflectat şi asupra obţinerii unor arme ce provoacă hiperhidroza(transpiraţia abundentă) sau care afectează sistemul hormonal sau digestiv,putând cauza diabetul, de exemplu. Armele de tipul “atacă-mă/înţeapă-mă” constau în folosirea unor substanţe chimice cu efect de atragere a roiurilor de albine, a viespilor înfuriate sau a şobolanilor furioşi asupra trupelor inamice. De asemenea au existat propuneri şi de folosire a unei substanţe chimicece ar provoca o sensibilitate foarte mare, insuportabilă, a pielii la lumina soarelui. S-a considerat că eficienţa acestor arme constă şi în efectul demoralizantfoarte puternic asupra trupelor inamice. În concluzie, chiar dacă s-a atins aproape universalitatea Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, aceasta nu oferă garanţia că nu vor mai fi niciodată folosite substanţe chimice în confruntări, convenţia lasând portiţe de scăpare pentru utilizarea unor substanţe neînscrise în liste în scopul diminuării capacităţii de răspuns sau de apărare a trupelor adverse. Angajarea deplină a tuturor statelor părţi pentru respectarea principiilor convenţiei trebuie însoţită de oprirea cercetărilor legate de dezvoltarea armelor incapacitante şi neletale, chiar 14dacă la baza lor stau substanţe chimice neînscrise în liste şi extinderea prevederilor convenţiei asupra tuturor substanţelor chimice toxice sau periculoase. 15