8/18/2019 Armata Dacilor

http://slidepdf.com/reader/full/armata-dacilor 1/4

Armata dacilor

La nivelul secolului I d.Hr., armata dacă era una bine organizată și instruită permanent.Referindu-se la geții din Dobrogea, poetul latin Ovidius afirmă că “getul c-o mână e pe armă, cucealaltă pe plug” (Tristia, cartea a V-a, X, v. 24). Un alt autor antic, respectiv Dion

Chrysostomos, relatând evenimentele din Dacia în preajma anului 89 d.Hr., povestește, la rândulsău, că  “Se întâmplă că am f ăcut acum o călătorie lungă, drept la Istru și în țara geților am ajunsla niște oameni întreprinzători, care nu aveau r ăgazul să asculte cuvântări ci erau agitați șitulburați. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot să bii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai,arme și oameni înarmați, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stă pânire și putere, iar alții pentru libertate și pace.”

În regatul lui Decebal, se practica sistemul de recrutare teritorial-unională și pe obști, opinează D. Berciu. Organizarea armatei prevedea corpuri de cavalerie și de infanterie, care, după paceaîncheiată de către Decebal și Domițian în anul 89 d.Hr, sunt instruite și dotate tehnic după modelul trupelor romane, cu ajutorul instructorilor și inginerilor militari romani.

În ceea privește tipul de arme folosit de ostașii daci, descoperirile arheologice, cumulate cuinformațiile din izvoarele literare și cu analiza reprezentărilor luptătorilor pe diverse monumentedin lumea romană, ne permit astăzi să stabilim și să putem descrie o serie de obiecte aflate îndotarea lor: sica (o sabie scurtă, încovoiată și ascuțită spre exterior), falxul (sabie curbă, dedimensiuni mari), sabia așa-numită de tip celtic (sabie dreaptă, de mărime medie, utilizată maiales de nobili), coasa (folosită ca armă de către țărani până în evul mediu), arcul (în mânuireacăruia daci excelau, fiind recunoscuți drept arcași deosebiți, era realizat din lemn bine ales șiavea o bătaie de peste 100 de metri, de multe ori folosindu-se săgeți cu vârful înmuiat în otrava,trase din galopul cailor), lancea, toporul (folost mai rar), sulița și praștia.

Eficiența falxului, armă văzută drept una dintre cele mai pericolase ale antichității, esteevidențiată și de unele surse literare. Fronto, în lucrarea Principia Historiae, II, notează: „Traian avenit la r ăzboi cu soldați încercați, care-i disprețuiau pe par ți și nu le păsa de săgețile lor, după cevăzuser ă r ănile groaznice f ăcute de să biile curbe ale dacilor.“ Arma avea lama lungă și curbată,ascuțita pe partea concavă și prevăzută de obicei cu un mâner din lemn, unele exemplaredescoperite prezentând șanțuri pentru scurgerea sângelui.

Falxul era destinat tăierii, care se f ăcea printr-o mișcare combinată de lovire și de apăsare în jos,arma fiin manevrata cu ambele mâini. Mai mult, datorită vârfului ascuțit și curbat în jos, sabia putea penetra ușor coifuri și armuri. Această armă a determinat, de altfel, modificarea coifurilorlegionarilor de către armurierii militari romani, prin adăugarea a două benzi groase de metalașezate transversal. Fragmente de falxuri au fost descoperite la Piatra Craivii, Că pâlna, Cugir,Coțofenești, Piatra Neamț și Popești.

Pentru protejarea trupului soldatului, se foloseau scuturi (cele mai multe fiind ovale, realizate dinlemn și acoperite cu piele sau, uneori, cu foi metalice), cămașa de zale (folosită, în special, desoldații din cavalerie) și coiful (folosit mai ales de nobili, având formă cilindrică). Dotareatehnică a soldatului dac este reliefată într-un mod destul de clar pe unele monumente ridicate deromani, precum Columna lui Traian. Aici, de pildă, scuturile folosite de daci sunt prezentate ca

8/18/2019 Armata Dacilor

http://slidepdf.com/reader/full/armata-dacilor 2/4

având garnituri metalice cu ornamente florale și geometrice. Scutul de formă ovală era utilizatatât de pedestrași, cât și de ostașii din trupele de cavalerie, el protejând trupul militarului de laumăr până în zona genunchilor.

Deoarece, așa cum ar ătat mai sus, scuturile dacilor erau confecționate din lemn, până la noi s-a

 păstrat doar partea centrală a acestora, realizată din fier, numită umbo. Acest umbo are o formă rotundă a părții bombate și este înconjurat de o bordur ă plată, orizontală. Umbo-ul era fixat delemn cu ajutorul unor cuie și unit cu mânerul aflat în partea inferioar ă. Multe astfel de umbo aufost descoperite în morminte tumulare datate din perioada sec I î.Hr.- I d.Hr. și în fortificațiigeto-dacice, la Cugir, Cetățeni, Lăceni, Popești, Zemplin, în cetățile de la Luncani – Piatra Roșieși Tilișca. Asemănări ale umbo-ului central specific scuturilor dacice pot fi sesizate princomparație cu aceleași piese întâlnite la scuturile tracilor sud-dunăreni sau cele ale celților.

Pe marginile scutului erau bătute plăcute metalice, după cum arată V.Bârcă în “Echipamentul șiarmamentul defensiv al geto-dacilor în preajma r ăzboaielor daco-romane”. Potrivit autoruluiamintit, scutul oval geto-dacic avea o propor ție de 2:1, lungime-lățime, iar înălțimea sa era de la

sol până mai sus de mijlocul luptătorului. Conform opiniilor exprimate de specialiști, scuturiledacice erau mai ușoare decât cele utilizate de romani și, drept urmare, mai ușor de manevrat, darși mai eficiente în lupta corp la corp decât scuturile rotunde grecești.

Cercetarile arheologice au relevat și un alt tip de scut, posibil un scut de paradă, precum celdescoperit la Piatra Roșie. Acesta era realizat tot din lemn, dar era acoperit cu o placă de metal,decorată cu motive vegetale și animale în relief.

Prezența armurilor confecționate din zale în dotarea ostașilor daci este confirmată prindescoperirea unor astfel de obiecte la Cugir, Poiana (Gorj), Popești (Giurgiu) și Radovanu.Avantajul unei astfel de armuri era conferit de maleabilitatea ei și de faptul că nu crea prea multe

incomodități purtătorului. Cămașa de zale ajungea până la genunchii luptătorului, la brâu acesta purtând o curea lată de piele. În multe cazuri, la curea era purtată sica și un pumnal scurt din fiercu lama ușor curbată. În picioare luptătorul purta fie încălțaminte din pâslă, fie din piele, dotată cu pinteni de fier.

Pe lângă cămașa de zale, este atestată utilizarea de către geto-daci și a armurii de tip loricasquamata, confecționată din plăcuțe de fier sau bronz, suprapuse în forma solzilor de pește, cuincizii în părțile superioare prin care se trecea sârma care le fixa de pieptarul din piele.Fragmente ale unei astfel de armuri au fost găsite, în spațiul nord-dunărean, într-un mormânttumular cercetat la R ăcătau (datat din secolul I d.Hr., apar ținând unui nobil geto-dac), precum șiîn fortificația de la Șimleul-Silvaniei. Trebuie pecizat că, în cazul mormântului de la R ăcătau,fragmentele de solzi metalici au fost găsite împreună cu fragmente de zale, ceea ce indică o posibilă combinație între cele două tipuri de armuri folosite de geto-daci.

Coifurile descoperite pe teritoriul Daciei provin, în mare parte, din morminte de incinerație,gradul lor mare de deteriorare f ăcând aproape imposibilă reconstituirea lor fidelă. Astfel deobiecte au fost descoperite de arheologi pe șantiere precum cele de la Piscul Cr ăsani, Popești sauPoiana, multe dintre ele datând din secolul I î.Hr. Ele erau purtate îndeosebi de nobili, care se

8/18/2019 Armata Dacilor

http://slidepdf.com/reader/full/armata-dacilor 3/4

distingeau, astfel, pe câmpul de luptă, de restul ostașilor. Potrivit rezultatelor cercetărilor dinteren, utilizarea coifurilor dacice de către autohtoni încetează în primul secol al erei noastre.

Luptătorul de rând purta un suman cu mâneci lungi, o mantie prinsă pe umeri și pantaloniîncrețiți, în timp ce nobilii (tarabostes) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur și argint, o

manta cu ciucuri, pantaloni și pe cap caciulă r ăsfrântă (pileusul dacic, asemănător boneteifrigiene).

În privința strategiilor de luptă, informațiile disponibile arată că geto-dacii aplicau, în modfrecvent, în cursul conflictelor, acțiuni de hărțuire a inamicului, menite să-l demoralizeze, să-ireteze liniile de aprovizionare și comunicare. De multe ori, unitățile dacilor acționau la adă postulîntunericului împotriva oștilor inamice, având avantajul cunoașterii amănunțite a terenului,trecătorilor, potecilor, cursurilor de apă și pădurilor. De altfel, dacii se foloseau adesea de particulăritățile terenului pentru a organiza ambuscade. De asemenea, una dintre stratagemeleutilizate de str ămoșii noștri era “tactica pământului pârjolit”, aplicată în acest spațiu până în plinev mediu de urmașii acestora.

În perioada la care facem referire aici, anume momentul anului 106, armata lui Decebal, din punct de vedere numeric, era considerabil mai mică decât for ța militar ă de care dispuneaBurebista cu mai bine de 150 de ani înaintea sa. Astfel, dacă izvoarele antice vorbesc despre oarmată de până la 200.000 de soldați, aflată la dispoziția lui Burebista, oastea condusa de cătreDecebal pare să fi fost formată din aproximativ 50.000 de oameni. Acestui număr de ostași i seadaugă unități ale aliaților, în număr înca nedeterminat cu exactitate.

 Numeroasele cetăți și așezări fortificate dacice, unele dintre ele fiind datate din perioada premergătoare lui Burebista, atestă o tehnică de construcție superioar ă altor popoare din jur, darși o gândire strategică evoluată a liderilor militari geto-daci. Dintre ele, 20 au fost descoperite

numai în regiunea Moldovei și au o vechime de 2500-2300 de ani, cele mai importante fiind celede la Stâncești și Bâtca Doamnei. În vremea lui Decebal, cel mai important punct cu caractermilitar îl reprezenta sistemul de cetăți și fortificații din Munții Or ăștiei, sistem care, după părerealui I.H.Crisan, “nu-și are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte a Europei”.

Pana în prezent, arheologii au descoperit și cercetat par țial nu mai puțin de 40 de puncte care fac parte din sistemul ce avea ca rol protejarea capitalei statului dac, Sarmizegetusa Regia. Amintim,dintre ele, cetățile de la Costești, Blidaru sau Fețele Albe. Tehnica de construcție este una personalizată, prin prezența așa-numitului “murus dacicus”, zid dacic, realizat într-un mod unicîn lumea antică. În același timp, în cazul sistemului de fortificații din Munții Or ăștiei se poateobserva și prezenta unor elemente arhitectonice de origine elenă, semn că, probabil, dacii auutilizat și meșteri și arhitecți greci la construirea lor sau meșteri autohtoni care au învățat tehnicade lucru în lumea elenă.

Geto-dacii au dovedit pricepere în ceea ce privește tehnica de realizare a construcțiilor militare șia celor cu rol defensiv. Principalele elemente tehnice care au fost atestate în cazul acestui tip deconstrucții sunt reprezentate de valuri de pământ, palisade, ziduri, terase fortificate, platformesă pate în stâncă, turnuri de veghe pe culmi și piscuri și șanțuri să pate la poalele pantelor, arată R.Tanțău.

8/18/2019 Armata Dacilor

http://slidepdf.com/reader/full/armata-dacilor 4/4

Existența, de pildă, a unor valuri de pamant, simple sau cu palisade, sunt confirmate la Stoina,Arpașul de Sus, Jigodin, Târgu-Ocna, Cioclovina Ponorici, Costești și Popești, în ultima locațieamintită arheologii sesizând similitudini în tehnica de realizare cu fortificațiile de pământ dinEuropa Centrală apar ținand celei de-a doua epoci a fierului. Cetățile de pământ se construiau, îngeneral, pe culmea unui deal cu pante abrupte, culme unită cu restul terenului din jur printr-o

 por țiune îngustă, o punte apărată de un șanț și un val de pământ.Cetățile din piatr ă, pe de altă parte. sunt considerate sisteme de apărare superioare celor de pământ. Astfel de construcții, pe lângă cele din Munții Or ăștiei, au fost descoperite și cercetate laCă pâlna, Piatra-Craivii, Bâtca-Doamnei, Tilișca, Bărboși sau Ocnița. Zidurile acestor fortificațiiau fost realizate printr-o îmbinare a pietrei cu lemnul, tehnică cunoscută, la acea vreme, și decelți. Totuși, mulți istorici români, printre care Vasile Pârvan, sunt de părere că tehnica geto-dacică de realizare a zidurilor era una superioara celei celtice.

Astfel, dacă la celți “avem mai degrabă un zid de grinzi așezate transversal, unele în lungul,altele în latul zidului, iar inser țiile sunt umplute cu pământ bătut și sf ărâmătur ă de piatr ă, numai

fronturile externe ale zidului fiind placate cu piatr ă, anume cu blocuri mici și neregulate”, după cum opinează Parvan, zidurilor realizate de geto-daci erau ridicate din blocuri mari de piatr ă,grupate în doi paramenți, între care era așezat pământ. Paramenții erau legați cu ajutorul unorgrinzi de lemn, poziționate transversal pe toataă grosimea zidurilor. Multe blocuri de piatr ă erau prevăzute cu jgheaburi, tăiate în partea de sus, uneori și în partea de jos, pentru scurgerea apei.

Mortarul era folosit de geto-daci destul de rar, după cum relevă arheologia. Urme ale utilizăriiacestuia au fost găsite în cazul unei por țiuni de zid de la Piatra Roșie și în cursul cercetărilorefectuate la o cisternă de apă localizată lângă Blidaru.

Bastioanele și turnurile reprezentau elemente constitutive ale fortificațiilor din piatr ă generalizate

la mai toate cetățile geto-dacilor. La Costești, de pildă, este atestat un bastion care supravegheadrumul de acces spre cetate, în timp ce la Piatra Roșie arheologii au confirmat șase turnuri, iar laBănița un turn de veghe realizat din lemn și chirpici.

De asemenea, fortificațiile de piatra erau dotate și cu așa-numite “cazemate’ sau “platforme deluptă”. Spre exemplu, la Blidaru, zidul de incintă este dublat de un zid paralel, construit îninterior, spațiul dintre ele fiind segmentat prin pereți perpendiculari. Din îmbinarea lor rezultau platforme pe care se poziționau catapulte sau baliste.

Evident, de la cetate la cetate sau de la o zonă la alta, tehnicile de construcție a zidurilor prezintă și unele particularități. De pildă, în cazul cetății de la Piatra-Craivii, se poate observa prezențaunui element distinct, anume por țiuni de 1,5 metri, formate din trei rânduri de blocuri, despărțitede stâlpi verticali, legate atât transversal, cât și longitudinal, prin grinzi de lemn. Însă, peransamblul spațiului carpato-danubiano-pontic, cetățile de piatr ă ale geto-dacilor prezintă uncaracter destul de omogen.