POLIFONIILE AROMÂNILOR DIN DOBROGEA

Contextul general

În contextul balcanic, al convieţuirii aromânilor printre celelalte popoare balcanice, difuziunea formelor de cultură aromânească imaterială în patrimoniul şi în arhivele statelor suverane pe teritoriul cărora comunităţile de aromâni trăiesc este aproape generalizată. Acest fapt face ca specificul identitar şi valorile patrimoniului imaterial aromânesc să îşi piardă coerenţa, interferenţele şi schimburile de elemente de cultură fiind tot mai pregnate şi în măsură să transforme din cultura minoritată elementele care nu mai sunt puternic susţinute de generaţiile tinere – cum este cântecul fârşerutesc. Mai mult, acolo unde sunt înregistrate sau se încearcă o conservare a acestor forme, ele nu se fac în sprijinul comunităţii aromâneşti, ci fiind privite în calitate de contribuţii la diversitatea şi bogăţia etnică naţională şi un bun al culturii majoritare, neatribuit aromânilor.

Aromânii din România, estimaţi la un număr de 26 000 locuitori, au ajuns în România pe calea strămutării din regiunile natale din Grecia şi Bulgaria în jurul anului 1925 (cei mai mulţi dintre ei). Sub puternica presiune (etnică şi ecnonomică) a popoarelor majoritare şi la chemarea oficială adresată de statul român, aromânii au migrat şi au fost colonizaţi la început în vechea Dobroge (Cadrilaterul, azi ţinut al Bulgariei), pentru ca după 1940 să se stabilească- cei mai mulţi- în cele două judeţe: Constanţa şi Tulcea (dar şi în Ialomiţa, Călăraşi, Bucureşi şi Ilfov). În aceste două judeţe numărul aromânilor este estimat la 19 000, concentraţiile cele mai mari fiind în cele două capitale de judeţ precum şi în localităţi precum: Palazu Mare, Ovidiu, M. Kogălniceanu, Sinoe, M. Viteazu, Cogealac, Tariverde, Ceamurlia etc.

Cultura aromânească, începând cu venirea în România suferă o pierdere graduală a specificului elementelor tradiţionale în contextul globalizării şi modernizării, ceea ce impune necesitatea unor demersur de conservare şi valorificare a identităţii aromânilor şi discuţiile în jurul mărcilor care compun identitatea aromânească. Aşadar, proiectul se va realiza în contextul unei tot mai accentuate pierderi a tradiţiei de cântec aromânesc – ultimii interpreţi originali ai acestei muzici fiind două grupuri de aromâni fârşeroţi din Cogealac şi Kogălniceanu, interpreţi care vor fi valorificaţi şi promovaţi de proiect.

În România, cântecul polifonic aromânesc a suferit unele dintre cele mai grave mutaţii, fiind nu de puţine ori transferat în registrul muzicii monofonice şi recent preluat în cadrul formaţiilor de pop aromânesc. Din pricina dificultăţii înţelegerii codului şi specificului acestui tip de cântare al aromânilor fârşiroţi-polifonie, se realizează o tot mai evidentă degradarea a ei prin preluarea distorsionată şi uniformizantă melodic de către interpreţi neavizaţi care transferă cântecul din zona rituală în cultura de masă. Aceste transformări deturnează sensul şi forma iniţială a cântecului polifonic aromânesc, până acolo încât nu mai este recognoscibil şi nu mai poartă în nici o formă mesajul sau pecetea identitară relevantă de până acum. Atunci când nu este vorba despre schimbarea liniei melodice sau a versurilor în scopul adaptării la ritmuri accelerate pretabile unor contexte informare şi comercializante, cântectul fârşerotesc de factură polifonică este pur şi simplu lăsat ca tradiţie. Se dovdedeşte imposibilă preluarea corecte a lui de generaţiile mai tinere, din cauza realei dificultăţii de interpretare şi de transmitere.

Urgenţa cu care se impune necesitatea acestui proiect este accentuată nu doar de schimbarea de orientare în cadrul preferinţelor tinerilor aromâni pentru surse de muzică, însă în primul rând şi cel mai important, de etatea interpreţilor şi implicit, de starea acestora de sănătate. Grupul aromânilor fârşeroţi din Kogălniceanu, de altfel, nu se mai reuneşte pentru a interpreta cântece decât în situaţii excepţionale, dată fiind vârsta înaintată a celor trei membri componenţi. Este cu atât mai urgentă nevoia de consemnare şi păstrare a repertoriului lor specific care va piere odată cu ei. Contextul transmiterii defectuoase sau mai degrabă, imposibilitatea transmiterii este dublat de lipsa de acţiune a instituţiilor statului (primăriile, căminele culturale, bibliotecile etc.) şi a organizaţiilor şi/asociaţiilor culturale locale în programe sau proiecte care să însufleţească mediul cultural local şi care să angreneze comunitatea.

Teorii cu privire la origine (neo-latină , slavă sau elină) creează disensiuni în mediile aromâneşti, inclusiv o departajare pe tabere ideologice. Proiectul va veni să reafirme unitatea de substanţă a aromânilor prin valorile lor identitare strămoşeşti, dând unul dintre posibilele răspunsuri la această criză identitară resimţită la nivelul comunităţii din România.

Fârşeroţii – origine şi istorie

Fârşeroţii sunt una dintre cele trei ramuri principale de aromâni – „continuatorii populaţiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani”1. Plecaţi din munţii din nordul Greciei în perioada interbelică, stabiliţi mai întâi în Cadrilater până la începutul anilor ’40 şi ajunşi apoi în Dobrogea, aromânii fârşiroţi din Cogealac au adus cu ei, odată cu suma de tradiţii ce sunt parte inerentă a vieţii lor cotidiene, un repertoriu de cântece polifonice arhaice, transmise pe cale orală din generaţie în generaţie.

Muzica fârşeroţilor

Prin vechime, formă, stil, mesaj şi tradiţie, cântecul fârşerotesc este obiect de patrimoniu aromânesc – parte integrantă a identităţii şi a discursului auto-definirii aromânilor. Necesitatea descoperirii şi promovării surselor autentice de muzică aromână tradiţională este ceea ce a determinat iniţiativa acestui proiect.

Cântecele aromânilor evidenţiază momente din istoria personală sau locală a autorilor lor: sunt cântece pastorale, cântece de înstrăinare, de dragoste, de nuntă, câteodată de jale, alteori de bucurie. Intrebaţi cine a scris un cântec anume, fârşiroţii vor da un nume al unui strămoş de-al lor sau vor spune că nu ştiu exact cine l-a compus, dar că l-au auzit şi învăţat de la părinţii şi bunicii lor, care îl ştiau de la ai lor. Intotdeauna, cântecul exprimă o realitate „întâmplată”, nu imaginată. De fapt, cântecele aromânilor fârşiroţi sunt felul lor de a-şi „scrie” istoria personală.

1 Emil Tircomnicu, Identitate romaneasca Sud-Dunareana - Aromanii din Dobrogea, Ed. Etnologica, Bucuresti, 2004, pag 110

Tabloul general al bătrânilor cântând devine un adevărat spectacol. Cântecele pot fi foarte lungi; de asemenea se poate întâmpla ca finalul unei muabeţi cu cântec de genul acesteia să fie foarte greu de anticipat.

Bătrânii contrapunctează cântecele cu poveştile din spatele acestor cântece. Povestesc cui s-a întâmplat „istoria” respectivă, în ce an, de unde au învăţat cântecul şi pornesc să îşi aducă aminte evenimente legate de acel moment anume al trecutului lor sau al familiei lor. O muabete cu cântec a bătrânilor fârşiroţi poate fi ca o trecere în revistă a trecutului tumultuos al aromânilor şi al drumului parcurs de ei prin Balcani în încercarea de a găsi o patrie.

Situaţia actuală a cântecului polifonic al aromânilor din Dobrogea

În satul Cogealac, la 45 kilometri de oraşul Constanţa, există patru bătrâni ce fac parte din ultima generaţie de aromâni fârşiroţi care mai cântă polifonic, conform unei tradiţii ancestrale.

În 2007, Grigore Leşe a ascultat pentru prima dată muzica fărşiroţilor din Cogealac şi, impresionat de autenticitatea acesteia şi interesat de promovarea ei, a organizat o serie de concerte, la noi în ţară şi în străinătate, în cadrul cărora a cântat alături de bătrâni. Aromânii din Cogealac au concertat împreună cu Grigore Leşe la Festivalul Internaţional George Enescu – Opera Română (2007); la Institutul Cultural Român (2008); în cadrul Festivalului Intercultural „Drumul lung spre cimitirul vesel” de la Săpânţa (2010); în cadrul Expoziţiei Mondiale Expo 2010 de la Shanghai, unde au reprezentat România şi în cadrul concertului „Grigore Leşe şi ultimii rapsozi” – Sala Radio, decembrie 2010

Bibliografie:

1). Tircomnicu, Emil, Identitate romaneasca Sud-Dunareana - Aromanii din Dobrogea, Ed. Etnologica, Bucuresti, 2004, 2). Cușa, Nicolae , Aromânii (Macedonenii) în România, Editura Muntenia, 1996