Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,Cel cu ochii de faianţă?E un câine zdrenţurosDe flocos, dar e frumos.Parcă-i strâns din petice,Ca să-l tot împiedice,Ferfeniţele-i atârnăŞi pe ochi, pe nara cârnă,Şi se-ncurcă şi descurcă,Parcă-i scos din câlţi pe furcă.Are însă o urecheDe pungaş fără păreche.Dă târcoale la coteţ,Ciufulit şi-aşa lăieţ,Aşteptând un ceas şi douăO găină să se ouă,Care cântă cotcodace,Proaspăt oul când şi-l face.

De când e-n gospodărieMulte a-nvăţat şi ştie,Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,Se strecoară pe furiş.Pune laba, ia cu botulŞi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebatGospodina. - "L-a mâncat!""Stai niţel, că te dezvăţFără mătură şi băţ.Te învaţă mama minte."Şi i-a dat un ou fierbinte.Dar decum l-a îmbucat,Zdreanţă l-a şi lepădatŞi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,Cu culcuşul lui, vecină,Zice Zdreanţă-n gândul lui"S-a făcut a dracului!"

A fost...

Scumpi copii, după vacanţă, Vă mai amintiţi de Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă, Cum l-am scris şi l-aţi citit?

Câte unul, câţi aţi fost, L-învăţa şi pe de rost.Răsfăţat şi mult iubitZdreanţă-al nostru a murit.

Rămăsese din frumosulPrieten bun, pielea şi osul.Îşi pierduse şi mirosulŞi vederea, şchiopătândŞi căzând din când în când.Mă striga din glod şi apă

Să-l mai scot din câte-o groapă, Aducându-şi poate-aminteDe un drum de mai nainteO luă strâmb printre strujaniDând cu botu-n bolovani, Pentru că întâi şi-ntâiSă-l ridic şi să-l mângâi.Zdreanţă, fără să mă vadă, Mă ştia cam prin livadă.

Sufăr de atunci cumplitSă ştiu Zdreanţă că-a murit.

Plânge sufletul din mine.Îl aştept şi nu mai vine.Mai aflaţi, şi nu e bine, Că ce fuse nu mai vine.

Vremea deapănă şi toarceŞi ce-a fost nu mai se-ntoarce.

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuialăPe un părete de firidă goală,Pe întuneric, în singurătate,Cu puterile neajutateNici de taurul, nici de leul, nici de vulturulCare au lucrat împrejurulLui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.Sunt stihuri fără an,Stihuri de groapă,De sete de apă

Şi de foame de scrum,Stihurile de acum.Când mi s-a tocit unghia îngereascăAm lăsat-o să creascăŞi nu mi-a crescut -Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.Şi mă durea mâna ca o ghiarăNeputincioasă să se strângăŞi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Fetica

Ce duh ai şi ce putere.Să-mpleteşti ceara cu miere,De la floarea din gradină,Ostenită de albină?Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, roua, stropi şi leacuri, Poate că de mii de veacuri. Ca din lână, ca din ace,Ţesi reţeaua de ghioace,De celule-n care puiMierea dulce şi un pui.

Scule, numere, cântare Au pus la măsurătoare Ca-ncăperea cea mai mare În găoacea cea mai micăE ghiocul tau, fetică Eşti, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, făr' să ştii, Ai făcut bijuterii Şi minuni în toată clipa Cu musteaţa şi aripa.Şi, cum ştii, muncind, să taci, Nu te lauzi cu ce faci.

Stupul lor 

Stupul lor de pe vâlceaStă păzit într-o broboadăDe trei plopi înnalţi, de nea, Pe o blană de zăpadă. 

Prisacarul le-a uitat, Şi-a căzut si peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruse.

Înlauntru însă-n stup Lucrătoarele sunt treze Şi făcând un singur trup Nu-ncetează să lucreze. 

Că niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreună Pentru stupul împlinit Cu felii de miere bună.

O lacusta

Mi-a umblat in papadie

O goanga cu palarie

Si camase stacojie.

Avea fuste si manta

Taiate din catifea

Si pieptar cu solzi da tipla.

Captusit c-un fel de sticla.

Donmisoarei cu trei rochii-i

Lacrimau rubine ochii

Sa te-ntreb pe Dumneata,

Cum venisi in iarba mea

Si de unde, Domnisoara

De cristal si scortisoara ?

Dupa pana ce te-a scris,

Vii si tu din somn si vis.

Caci vopseli asemeni nu-s

Decit colo tocmai sus,

Unde sint intr- adevar

Pensule de-a fir-a-par

Si zugravii de o schioapa,

Mesteri scriitori cu apa,

Ce te-a suparat ? Tintarul,

Papurisul, nenufarul ?

As fi vrut sa stea s-o prind,

A venit incoa sarind

Si-a plecat sarind intr-alte

Buruieni si mai inalte.

Si-as fi vrut sa-mi stea intii

Pe un virf si s-o mingii.

Mi-a lasat atita mic :

Bumbii goi, de papadie.

O furnica, de Tudor Arghezi

 

O furnică mică, mică Dar înfiptă, va să zică, Ieri, la prânz, mi s-a urcat De pe vişinul uscat Pe picioare, pentru căciMi le-a luat drept nişte crăci.

Mărunţica de făptură Duse, harnică la gură O fărâmă de ceva Care-acasă trebuia Aşezat în magazie Pentru iarna ce-o să vie.

Un' te duci aşa degrabă Gândul meu mâhnit o-ntreabă Incă nu te-ai lămurit Că greşeşti şi-ai rătăcit? Cu merinda îmbucată Te-ai suit până-n cravată Şi mai ai până-n chelie 

Două dealuri şi-o bărbie. Nu vrei tată să-ţi arăt Cum iei drumul îndărăt? Să-ţi mai pun o întrebare E aproape de culcare; Unde dormi, aici, departe? Intr-o pagină de carte? S-ajungi virgulă târzie Într-un op de poezie?

Mă gândesc ce-i de făcut S-o feresc de neştiut, Ingrijat de ce-o să zică Maica stareţă furnică De-o lipsi din furnicar, Şi-o aşteaptă în zadar.

BUNA DIMINEATA , PRIMAVARA

Buna dimineata, Primavara ! Iar proaspata te-ntorci în tara,Tu frageda, si ea întinerita.In tara din raspîntii verzi, fii binevenita. Te astepta cu cofa plina De roua noua si lumina. Te-ntîmpina-n camasa de in si borangic.Tivita cu chenare de iedera si spic,Pe poale cu garoafe si cu vapai de mac,De boance si craite si-albastre flori de ac, Impodobita toata, de marea sarbatoare,In asteptarea-n lunca a scumpei surioare.

Purtata-n umar, cofa ti-o pleaca pîn' la gura,Sa iei, ca-n sarutare, din ea, o sorbitura.

Bausi destule lacrimi într-alta primavara, Din ciutura cu sînge si-aghiazma lor amara, Ti-au semanat în cale. aminte sa-ti aduci, Pamîntul cu morminte si cu paduri de cruci.

Da-i mîna, copilandra de-a pururea fecioara,Ca va-ntîlniti depline, acum intaia oara,La început de vremuri, nadejdi si învieri, Doua-nfloriri de muguri si doua primaveri;

Mamă ţară

Maică, mulţi te-au duşmănitCă eşti neam blagoslovit.Unde sapă sapa loculSare din pământ norocul.Ai pământ şi ape multeVântul stă să ţi le-asculte.Şi izvoare Călătoare Crapii-n ele cât berbecii,În pomi piersici cât dovlecii,Pepenii de zahăr roşu,În grâu spicul cât cocoşu.Pui un bob din el răsare

Mia de mărgăritare:Dulce binecuvântareFiecare fir de vântÎl adie un descânt,Fiecare stea de susÎl mângâie cum l-ai pus.Noaptea-l coace şi ea, lunaCaldă lui întotdeaunaŞi pe câmp cu ceru-n faţăCâmpul pletele-şi răsfaţă.În adâncul lui tresareAltă vatră de izvoare(Ţi-a făcut destinul semnul)Untul negru, undelemnul

.

Ce ai cu mine, Vântule? proza

Ce ai tu, vântule, cu penele mele? De ce-mi răscoleşeti biletele, îmi împrăştii apa din blid şi-mi arunci seminţele în zăpadă şi noroi? Pe flaşneta mea, mă gândesc, cocoşat în mine, la ţara mea depărtată, contropită de soare, cu papagali stacojii, verzi şi albi în ramurile pădurilor de portocalii. Sunt singura pasăre care nu ţi-am stat împotrivă niciodată şi nici nu ţi-am cerut loc, să mă duci, ca pe vulturi şi corbi, în marele tău drum de viscole şi vârteje.Te-am lăsat să treci întotdeauna nesupăaret de lângă cutia cu bilete şi lada mea cu cântece de lemn. Pentru că nu ştiu să cânt, în locul meu cântă fluierele aţipite ale valsurilor dinlăuntru, amestecate cu amintiri de orgi şi cu treziri de flaut.Capul meu încovoiat poartă un cioc numai decorativ, cu care nu pot să muşc, şi abia mă scarpin cu el. Poate că m-am născut întâi şi-ntâi din melci, cu care linia mea de profil poartă o asemănare. Ori eşti supărat pe moţul meu?Un sicilian bătrân mă duce, pe genunchiul şchipătând subt catrincă, din dreptul unui chioşc în dreptul unui geam. Mâna lui învârteşte o sonată, şi pălăria salută, la sfârşit, ca în Rigoletto. Suntem cerşetori amândoi, dar nişte cerşetori care punem ceva în ureche şi deşteptăm suferinţa plăcută a omului, în schimbul unui gologan învelit în hârtie şi aruncat, dinaintea flaşnetei, şi-a simţit sufletul că i se atinge de cântecul nostru ca latul unui cuţit pe zborul tocilăriei, şi că a scăpărat.Câinele s-a uitat niţel la mine, s-a pitit, s-a sculat, ochii lui m-au întrebat cine sunt şi ce sunt, şi când i-am răspuns:-Cooocoo! i-au căzut urechile şi coada şi s-a pus pe fugă, uimit de voce şi disperat că vorbesc.A venit la mine pisica de catifea, ca o fantomă de fum, călcând pe puf şi surâzând din pupile de alamă şi chihlimbar. guriţa ei trandafirie a şoptit ceva. S-a întins pe spate ca un sfinx elastic, somnoros, şi m-a chemat, cum cheamă marea întunericul din stele, ca să se legene împreună. Prin fulgul pântecului alb am numărat şase grăunţe de frumuseţi mărunte ale ţâţelor ei noi, m-am mirat şi am zis:-Cooocooo!Înspăimântată de glas, mâţa s-a înnodat dintr-o săritură, ca un fular pestriţ, şi apierit.Cu şoarecele m-am înţeles, şi mai ales cu cobaiul. Acest brânzoi cu ochi fierbinţi, alb ca tibişirul şi bălţat castaniu, s-a vârât lângă mine şi s-a împrunutat din sâmburiii mmei, ca un camarad. I-am şoptit la ureche:-Cooocoo! şi nu s-a speriat. Căci şoarecii şi cobaii au învăţat multe de la chinezii bătrâni şi nu le-au dat uitării, ca berzele albastre, călătoare deasupra oceanului gălbui.Sunt papagal singuratec, în sihăstrie eternă.

Ce ai, vântule, cu penele şi ce faci tu cu biletele mele? eşti ager, dar eşti prost. Vântule, îngheţule, tu nu ştii să citeşti...Hoţu’

poezii pentru copii Colecţia: Poezii pentru copii 

A orbit de boală greaHoţul tatei, şi-aş fi vrutSă-i găsesc un leac, ceva.Nici un vraci nu l-a avut.N-am aflat nici un spiţer,Nici la târg şi nici la cer.

De vreo şase ani sau şapteOchii-i zac, peceţi de noapte,Şi-ngropat în gol cu totulCată cu nasul şi botul.Uite-l, dibuie şi parcăA zări niţel încearcă.

A trecut şi s-a lovit,A lătrat! O fi simţit.A-nţeles că pe aici

Umblă-n tufe un arici.Altă dată, lângă casă,A dat de broasca ţestoasă.

Într-o zi s-a pomenit Ciufulit, dar mulţumit,Că visase că băteaCinci dulăi şi o căţea.El se ceartă printre steleŞi cu nişte cucuvele.

Hoţu e căţel de treabă.Puii cloştii îl întreabăCum e noaptea-n noaptea luiŞi-l mângâie ca pe pui,Povestind mai lămuritCe-au visat şi-au mai gândit.

Îl iubesc şi derbedeiiDin văzduhuri, porumbeii,Prieten bun, un porumbelDoarme în coteţ cu el.

Proza lui Arghezi (II)

Dintre fantasmele acestei lumi in recluziune, câteva se repeta. De pilda aceea a viciului solitar, deja amintit, sau a amorului ilicit. Episcopii se tin cu birtaresele, un prelat s-a impreunat o data si, imbolnavindu-se de o maladie rusinoasa, devine fanatic auster si predica abtinerea totala; alt arhimandrit, temator si el, frecventeaza nevestele bortoase si crâsmaritele cu cununie, convins ca acestea sunt curate; schivnicii abstinenti, cum le cere ortodoxia, urmaresc cu frenezie, s-a vazut – impreunarea pisicilor, in fine, in aceasta lume tacuta, discreta, evlavioasa, prolifereaza viciile aberante. Prozatorul cauta potentialul lor de expresivitate literara si, evident, il afla, desenând cu „harul sluit scârbit“ – cum am vazut, o harta a pacatelor ascunse. Proza sa este un fel de fresca originala a judecatii de apoi, asa cum o intâlnim pe peretii manastirilor românesti vechi. Sunt si scene mai pure in aceasta ingramadire a slabiciunilor omenesti in recluziunea religioasa. Doi tineri, un calugar si o calugarita, cad ispitei dupa lungi ezitari si cainte si, prezentând drama lor, Arghezi schimba stilul, folosind tonurile suavului, delicatului…Proza pamfletara, vizionara, pe alocuri lirica din „Icoane de lemn“ se incheie cu patru scrisori catre fratele Pafnutie, semnate „Ierodiaconul Iosif“, naratorul, totodata numele de monah al lui Arghezi. In total 73 de tablete (o specie sintetica pe care Arghezi a inventat-o concentrând genurile literare, cum am spus, de la notatia lirica la pamfletul atroce, la portrete, mici scene de viata culese indeosebi din mediile marginale, desene in carbune. Impreuna, formeaza un vast tablou de un terifiant pitoresc al lumii bisericesti si impun o tipologie memorabila in nuante negative. Este, intâi, Iclisiarhul, cum s-a vazut mai sus, lacom si ipocrit, care se smereste la utrenie, iar in apartamentul lui se indoapa cu kilograme de sunca si placinte; este, apoi, parintele arhimandrit – predicator, schivnicul cu vicii solitare, vin la rând calugarii concupiscenti si bârfitori, retorii care silabisesc cuvintele la strana, credinciosii care dau acatiste suprarealiste, cerând lui Dumnezeu „sa dezlege cununiile Anichii“ sau sa-l „departeze pe Ioan de Asineta si sa-l intoarca asupra

Gherghinei“… O lume privita prin viciile ei marunte…x„Poarta neagra“ este, pâna la un punct, un jurnal de detentie. Naratorul se identifica pe fata cu cel care scrie („trecutul meu, asculta, nu am sa mi-l tagaduiesc, nici dupa ce un tribunal de popi m-a osândit pentru ceruri, nici dupa ce o porunca m-a pedepsit pentru oameni“), iar spatiul acestor pamflete nimicitoare este, acum, puscaria, loc cunoscut, se stie, de poet in doua rânduri. Aceasta detentie este punctul de plecare al insemnarilor din „Poarta neagra“, cele mai corozive, poate, din literatura acestui geniu pamfletar care este Arghezi. Poarta se deschide, intr-un preambul, cu o diatriba adresata orasului (Metropolei) care cumuleaza pacatele biblice si micile pacate obscure: un oras fara sfinti, cu biblioteci fara cititori, cu arherei care sunt „negustori de acatiste si de cadavre“, cu soti imorali si sotii care practica prostitutia, oras cu copii lepadati, in fine, „un oras obsedat de lubricitate“. In aceasta nota vehement critica, cu accente profetic pedepsitoare, este scrisa intreaga carte. Obiectul ei este lumea detentiei, dar autorul nu ramâne tot timpul numai la ea. Urmarind radacinile raului, ajunge la „boierii“ din afara, adica la ministri, la capii bisericii, oamenii politici, la birocratia justitiei… Iese, la urma, o tipologie mai vie si mai variata, parca, decât cea din „Icoane de lemn“. Sunt, apoi, obiectele din detentie (lampa solitara, celula) si personajele ei: gardieni, directorul, nebuni sau cei care simuleaza nebunia, ziaristi ajunsi aici pentru „tradarile“ lor, socialisti trimisi dupa gratii pentru ideile lor incomode, ofiteri escroci, soldati nevinovati, legatori de carti, asasini, manglitori, lautari, poeti falosi si inchipuiti.Portretele sunt, inca o data, memorabile si, intr-o succesiune imprevizibila, sunt fixate pe o pânza imensa. Un batrân putred de bogat manânca pe ascuns ca un calic, de frica sa nu imparta bunurile sale cu colegii de celula, un jurnalist avar si stupid fura bucatele vecinului si inghite lacom ca un sarpe, ocnasii isi fumeaza scrisorile si rogojinile, la nevoie chiar si parul; socialistul Nistor („ins in apogeu de stupiditate“) vrea sa suprime teatrul si muzica pentru ca au infiltratii burgheze; un poet puscarias, care cânta azurul si are reverii celeste, nu se spala cu lunile, ca si arhimandritul-predicator din „Icoane de lemn“, si este trimis periodic la baie si la etuva pentru a-i lichida jegul si paduchii. Portretul lui este teribil: „Intotdeauna fiinta lui exala un miros tare de laturi cu ardei, si-ti inchipuiai cu groaza regiunea lui anala, ca un peisaj deranjat, in unda lui cleioasa, de miscarile profunde ale mormolocilor misteriosi. Intotdeauna dintii lui au fost negri ca abanosul, cu radacinile sempitern ingropate in mâzga groasa, si verde ca un mucigai, a fostelor alimente, macinate cu câtiva ani inainte. Carnatia de ivoriu a poetului gingas al cetii si al capelurilor lui Watteau si Fragonard, intotdeauna a putit a hoit si a saci cu viermi. Pantalonii lui au atârnat intotdeauna in noroi, rupti pe margini ca o toala, labartati din fese ca o traista. Si s-a remarcat cu oroare fructul abundent al pântecului, constipat de lene câte doua saptamâni, desertat in calupuri compacte de câte zece kilograme, câte cinci si sase calupuri in porcelanul latrinii. Erau ca niste mase mari de smochine pietrificate, caramizii, fara forma clasica, lenitiva; cazute ca dintr-un sfincter rupt.“O acumulare de materii putrede si o concentrare de negativitati culese din detritusurile limbii, fixate, cu o arta (arta unui mare pictor care deseneaza smârcurile, scârboseniile lumii pentru a pune in valoare expresivitatea lor), in fine, o poetica a derizoriului si a grotescului, o tehnica foarte precisa bazata pe ordonarea elementelor inestetice din lumea realului. In aceasta galerie de figuri patibulare, bestialitatea se uneste, uneori, cu inocenta. Taranul Petre Gutui si-a omorât soacra pentru ca il supara si, ajuns in inchisoare, face greva foamei. Moare si pe fisa lui medicala doctorii scriu ca „de melancolie“. Mitica tiganul, baiat voinic si frumos, isi fabrica in puscarie viori din cutii de chibrituri si practica, pe bani, pasiuni sodomice. Custodele inchisorii este Sonda, un fost luptator de circ, urias si puternic ca Hercule. E practica o pedagogie a schingiuirii. Ion Cilta, zis Alfons, zis Marghiloman este hot de izmene de pe frânghie si, când vorbeste, jupoaie cuvintele („limba lui este rascoapta, lipita-n fund, gelatineaza cuvintele si le basica“), Iancu este nebun de-a binelea si, când este in criza, pe fata lui apar „mocirlele adânci ale sufletului“, in fine, in afara acestor portrete individuale memorabile, superioare estetic, in fond, prin expresivitatea lor, aflam si picturi de grup. Arghezi este, si aici, un maestru de netagaduit. Iata doua figuri intr-un cârd de femei: „Una e urâta, cu infatisarea de bruta monstruoasa a tuturor muierilor din inchisoare, lipsite de gratie, si la care sexul, comparabil cu o rana, cu o gâlca, cu un zgârci, sau cu un intestin, nu comunica fizicului lor nicio atractie, ochilor nicio scânteie, pasului, miscarilor, nicio poezie. Burdufuri de

hoit prost, saci de vicii si de atrofii, femeile inchise, recrutate din slugile hoate, nu prezinta interes; perversiunea lor apartine intotdeauna cretinismului si niciodata insusirilor de rafinament feminin. Cealalta, e o fata de vreo saptesprezece ani, pe jumatate goala in cârpele sfâsiate, in care este ipotetic imbracata. O privire aproape frumoasa, animata de un accent halucinant, se strecoara prin genele prinse in galbenusul umed al permanentelor urdori. Gura ei, spintecata ca de brici e ingropata deasupra barbiei. Când surâde cu cochetarie, printre gingiile vinete fara dinti, i se stravede limba, ca un limbric in cuibul balos“.Sunt, printre aceste fapturi de mlastina, si victime ale justitiei, adevarati nuferi crescuti in smârcurile detentiei. Maria Nichifor este acuzata ca a furat boarfele familiei in care slugarea si, pâna sa se dovedeasca faptul ca este nevinovata, ea sta in inchisoare si naste un copil. Este achitata, dar actul de eliberare intârzie si copilul moare. In alte tablete, Arghezi evoca singuratatea in detentie, tacerile grele de dupa miezul noptii, cântecul rau prevestitor al cucuvelei sau vorbeste despre senzualitatea mustilor („musca e una din rusinile creatiei si umilinta lui Dumnezeu care a dat si viermilor aripi“), sugerând in exemplul din urma, infernul universului mic. Remarcabile sunt si in aceste desene pe foite de tigara exactitatea lor si stralucirea pe care o capata cuvintele urâte, calomniate, in propozitiile acestui magician al limbii.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice.

Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii.

S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj0

. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu ; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.

Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “ Sfântul Sava ”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski , în revista “Liga Ortodoxă”.

Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasorrnice din aur pentru a-şi câştiga existenţa.

Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.

În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”.

În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război mondial.

Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927.

Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”.

Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.

În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial.

Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.

Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani.

În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”).

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

Ce-ai cu mine vantule? de Tudor Arghezi, critica literara

Contributia lui T. Arghezi la proza româneasca este de primul ordin, ca si poezia sa. Renuntam, bine înteles, la separatia clasica dintre proza si poezie, facând aceasta afirmatie. Dupa dogmele vechi, care, cu toata   îndreptatire lor teoretica, n-au putut stavili noile forme ale creatiunii literare, proza îsi asuma domeniul epic, iar poezia — pe cel liric. Cat de arbitrara era o asemenea distingere, a dovedit-o desfasurarea ulterioara a tuturor literaturilor. Caci instinctul noutatii, care în literatura nu o data coincide cu instinctul marilor creatiuni, a purtat pe scriitori la împreunarea prozei cu poezia, din al caror amestec noi, cititorii, ne-am ales cu neasteptate modele de frumusete. O proza infuzata de lirism, iata contributia foarte pretioasa a lui Arghezi la proza româneasca. Dar pentru ca totusi sa tinem socoteala de iseparatia, la drept vorbind, mai mult vulgara decat clasica : proza—vers, epic—liric, vom spune ca marele poet, pe

langa prea puternicile versuri din atatea volume, ne-a sporit avutul literar cu o serie de proze, prin care întelegem scurte bucati în proza, caracterizate printr-o abundenta a expresiei decorative si prin lirism. Fie ca este vorba chiar de naratiuni mai întinse, cum au fost romanele lui, "Ochii Maicii Domnului" si "Cimitirul Buna-Vestire", felul de a fi al lui Arghezi, tot închis în sine, adica liric, în afara realitatilor epice, a ramas. La timpul potrivit, am aratat ca aceste romane au totusi frumusetile lor, care sunt frumusetile inerente, fatale, am putea zice, ale temperamentului arghezian.

O culegere de proze este "Ce-ai cu Mine, Vintule ?". Din bucati de cateva pagini, luam cunostinta cand de cunoscuta uriasa forta verbala a poetului "Cuvintelor Potrivite", forta care de multe ori se alimenteaza din sine, asa cum cu alt prilej am afirmat despre îndoielnicele "Blesteme", cand de mari simboluri prin mijlocirea carora intram în zona superioara a misterelor cosmice. Ne place cu deosebire sa staruim asupra acestora din urma, deoarece numai în anumite poezii ale sale Arghezi a mai realizat fiorul prezentei coplesitoare, desi nedeslusite, a ordinei eterne.

Am dori, mai întai, sa sugeram carturareste felul intim al acestor minunate proze si nu gasim, dupa stiinta noastra, nici un scriitor, strain sau national, prin comparatie cu care sa ne orientam preliminar. De la Aloysius Bertrand, care a creat în Franta poemul în proza, trecand prin Baudelaire, pana si chiar dupa Maurice Guerin, cu nici o   apropiere livresca nu putem aproxima impresia de vastitate cereasca pe care ne-o dau cateva din paginile noului volum al lui Arghezi.

In ceea ce priveste pe scriitorii români anteriori, Stefan Petica, D. Anghel, G. Bacovia, Adrian Maniu si altii mai marunti, care cu totii au creat, dupa Macedonski, mica noastra traditie a poemului în proza, nici unul nu poate fi chemat sa ne lumineze, cat de cat, cu productia sa asupra prozelor argheziene.

Incat, lucrul cel mai nimerit ni se pare lectura directa a  acestor capodopere spre a veni în atingere cu miezul   lor cosmic. In multe din ele apare un  papagal de sute de   ani, Coco, caruia poetul se adreseaza ca sa-i scoata   din cutia destinului propriu cate un nou bilet. Se pare   ca poetul îsi arata în acest chip cunoscutul sau cuget romantic,  dupa care poezia este un enunt al admcimilor nelucide, desi — la aceasta conceptie a întamplarii   fericite — Arghezi îsi adauga tot atat de  cunoscuta  sa  declaratie  a  "cuvintelor întoarse  la  alte întelesuri si izvoade" sau declaratia de straduinta în a stoarce "vorbele de icre si ideile de lapti". Dupa asemenea marturisiri, ce privesc aplicatia mestesugareasca asupra  cuvantului,  socotit ca unic izvor de frumuseti poetice, modul romantic de a cere lui Coco sa scoata cu ciocul, la întamplare, un alt bilet, adica un alt moment liric de inspiratie, ramane oarecum contrazis. Totusi, oricata   perplexitate ne-ar cuprinde gandirea noastra logica,   fapt este ca în poetul acestor proze convietuiesc în deplina armonie cele doua feluri ale gandirii lui   artistice: si daca profesiunea de mestesugar trudnic al   cuvantului, de "giuvaergiu tainic, al caruia lucru   începe, împrejurul inelului de aur, dupa ce au adormit cu totii, cetatile, staulele si padurile", duce la rezultatul unei stralucitoare proze artistice, de frumoasa traditie   nationala care în literatura noastra urca pana la   Odobescu si Eminescu  —  marturisirea  cealalta, credinta  în procesul întamplator, instinctiv, automat si secret al  creatiunii proprii mijloceste marile frumuseti poetice,  fara traditie, ale prozelor lui T. Arghezi. In concret,  contradictia de mai sus se topeste în chip inexplicabil,   ceea ce pentru noi este semnul indubitabil al "harului",  cum se exprima el. Caci în arta literara în general si în  arta argheziana, ca si a oricarui alt mare poet,   "lucrurile se înteleg la marginea cuvintelor, si cuvintele nu sunt de ajuns ca sa întelegi: e nevoie de har".

Si, într-adevar, e nevoie de acest har ca sa întelegem puternica si strania atractie a "Semanatorului" de scantei pentru bolta înstelata din fundul lacurilor, ca sa întelegem stricta dependenta muta a lui Coco, din "Rugaciune", de un Dumnezeu latent în toate formele Creatiunii, ca sa întelegem fantomatica faptura a Milei, care, purtand "o haina dintr-o bucata, ca o manusa lunga, neagra si încheiata cu nasturi de sidef", subvenea la nevoile de existenta ale unui librar sarman ; e nevoie de acest har ca sa respiram o data cu poetul rasuflarea religioasa a "Baraganului" si a peisajului muntos din "Ploaia", ca sa ne ridicam la

regularitatea de instinct, ca si astrala, a emigrarii "Randunelelor" sau a transhumantei stramosesti din "Tarla", ca sa contemplam marile simboluri ale ordinei cosmice din "Cetatea Mortilor", din "Molitva Papusii", din "Dativa Jos încet", "Rapa cu Stele", "Tocila" si atatea altele înca.

De toate aceste frumuseti de-a dreptul majestuoase, generatiile de scolari de azi sunt lipsite printr-o hotarare neroada. Manualele liceenilor nostri au fost închise în fata harului de catre oameni fara har.

Voi citi copilului meu, în fiecare saptamana, cate una din prozele numite mai sus ale lui T. Arghezi. Voi avea oare puterea de a hotara cel putin înca un cititor sa faca la fel ca mine ? în cazul fericit, as avea cu ce sa ma recomand lui Dumnezeu.