Apele subterane şi izvoarele

3.1 Apele subterane - Constituie sursa permanentă în alimentarea râurilor; în perioadele secetoase au rol esenţial. - Prin poziţie sunt aproape de suprafaţă sau la adâncimi variate (în funcţie de tipul de roci în care sunt cantonate (sedimentare, cristaline, eruptive). - După sensul dinamicii au caracter descendent sau ascendent (ex. artezian). - În funcţie de influenţa climatică sunt mai mult sau mai puţin (chiar deloc în cazul celor captive) dependente de condiţiile de precipitaţii căzute suferind fluctuaţii mari sau mai mici. - Rezervele depăşesc 9 miliarde m3/an din care 4,72 miliarde m3/an sunt la adâncimi reduse formând straturi freatice dependente de alimentarea din precipitaţii ceea ce face ca debitul lor să varieze de la un sezon la altul (mai ales în regiunile de câmpie cu climat arid). - Constituie sursa principală de alimentare în diversele activităţi economice (mai ales în agricultură, industrie) dar şi pentru cele gospodăreşti. - Circa 4,9 miliarde m3/an sunt ape situate la adâncimi mari care au un debit bogat, aproape constant, un grad de mineralizare ridicat (sunt cloruro-sodice, sulfuroase, iodurate, carbogazoase etc.) care au temperaturi variate (unele sunt termale, mezotermale etc.) şi uneori au un grad de radioactivitate important. Folosirea lor este limitată (pentru unele activităţi industriale, în tratamentele medicale iar cele carbogazoase şi în alimentaţie).

- Factorii care au însemnătate pentru pânzele de apă în geneză, dinamică, rezerve, caracteristici chimice şi poziţie sunt: natura geologică (alcătuire petrografică, structură şi grad de tectonizare), relieful (altitudine, fragmentare, pante), climatul (regimul precipitaţiilor, regimul termic), activităţile antropice (pot duce la epuizare) etc. Interferenţa acestora determină diferenţieri regionale şi locale.

3.1.1 Diferenţieri regionale ale apelor subterane. Pe ansamblu volumul cel mai însemnat de ape subterane se află în regiunile alcătuite din roci sedimentare desfăşurate la sub 500 m altitudine. Aici există numeroase orizonturi acvifere situate până la adâncimi mari întro masă sedimentară groasă şi neomogenă; deşi aportul anual în alimentare este redus ele se conservă datorită caracterului lor de strate captive, cele de adâncime mai mare fiind sub presiune. Pânzele aflate aproape de suprafaţă sunt influenţate de rigorile climatului şi de exploatarea intensivă pentru diverse activităţi antropice pe când cele din adânc, care sunt mineralizate, mezotermele dure sunt evitate în folosire. În acest spaţiu deosebirile regionale sunt pe de-o parte între unităţile de câmpie, iar pe de alta între acestea şi cele deluroase cuprinse în arii cu nuanţări climatice diferite şi unde posibilităţile de alimentare dinspre munţi (subterană şi chiar prin râuri la suprafaţă) sunt variate. A doua grupare de unităţi se încadrează în spaţiul colinar, de podiş şi de munţi joşi în cadrul cărora există pânze de apă la adâncimi deosebite în funcţie de alcătuirea petrografică, structura geologică dominantă (monoclinală, cutată) şi gradul de fragmentare. Acestea le facilitează sensul dinamic şi apariţia la zi a celor superioare prin aliniamente de izvoare. Cele din adânc sunt mineralizate, dure, au caracter captiv şi debite relativ constante pe când cele de suprafaţă sunt potabile (mai ales când sunt filtrate prin pachete groase de pietrişuri, nisipuri din piemonturi, glacisuri, terase, şesuri depresionare), dar şi dependente (îndeosebi în estul României) de alimentarea din precipitaţii. Local ies în evidenţă pe de-o parte apele din regiunile cu blocuri de sare, iar pe de alta cele din unităţile cu zăcăminte de combustibili etc. A treia grupare aparţine unităţilor montane înalte unde discontinuitatea atât în distribuţia în suprafaţă cât şi pe verticală este o caracteristică distinctă. Majoritatea sunt la suprafaţă, la baza unor depozite de terasă, coluviale, deluviale etc., au debite bogate fiind

bine alimentate din precipitaţii şi sunt potabile. Cu caracter local, regional sunt pânze subterane în formaţiuni grezoase, conglomeratice din fliş, în masivele calcaroase etc. Analiza de detaliu, pe unităţi geografice conduce la numeroase diferenţieri regionale şi locale.

În Carpaţi se disting mai multe situaţii: - Ape freatice aflate la adâncimi mici, la baza scoarţelor de alterare, a depozitelor de versant, a pânzelor de aluviuni (terase, conuri de dejecţie, piemonturi etc. din culoarele de vale şi depresiuni); debitele sunt dependente de cantitatea precipitaţiilor care pe ansamblu este însemnată dar a căror regim de producere nu afectează decât rar debitul izvoarelor; este o apă potabilă, puţin mineralizată; - Ape la adâncimi de la câţiva zeci de metri la mai multe sute de metri; prezenţa lor este legată de alcătuirea petrografică, sistemul de crăpături, diaclaze, planuri de sedimentare, falii etc. care asigură circulaţia descendentă a apelor provenite din precipitaţii. - În distribuţia celor două tipuri apar diferenţieri regionale şi locale: în masivele cristaline (mai ales în Carpaţii Meridionali) orizonturile de apă se dezvoltă la adâncimi mai mici, au rezerve, fiind alimentate din precipitaţii bogate; sunt slab mineralizate de unde potabilitatea apei izvoarelor; în rocile sedimentare carbonatice (calcare) circulaţia prin sistemul de diaclaze le coboară până la adâncimi mari unde formează rezerve însemnate; conţin mult calciu iar izvoarele au debite însemnate şi un regim de funcţionare permanent sau intermitent (munţii Aninei, Pădurea Craiului, Piatra Craiului etc.); în roci sedimentare de tipul gresiilor, conglomeratelor, argilelor ce alcătuiesc strate cu grosimi variabile şi dispuse în alternanţe, în munţi din unităţile de fliş; permeabilitatea permite acumulări la adâncimi deosebite, caracterul descendent şi rezerve variate; dau izvoare bogate la baza versanţilor culmilor din conglomerate în care aceste strate au grosime mare (munţii Ceahlău, Ciucaş, Bucegi); în roci sedimentare sărăturoase (argile şi blocuri de sare din Depresiunea Maramureş) se află la adâncimi diferite, au un conţinut bogat în sare şi dau izvoare minerale cu debit variabil; în aglomeratele vulcanice ce alcătuiesc platourile din jurul conurilor; se produc acumulări de apă importante la adâncimi diferite ce asigură izvoare cu apă potabilă cu debite relativ constante (în vestul munţilor Călimani-Harghita, la periferia munţilor Igniş, Gutâi); în masivele vulcanice (Carpaţii Orientali) cu roci compacte; puţinele fisuri, crăpături permit o circulaţie descendentă dar nu asigură rezerve însemnate; dau izvoare limitate ca debit cu conţinut mineral bogat; în depresiunile tectonice unde peste fundamentul aflat la adâncimi mari există o masă groasă de roci sedimentare de vârstă diferită. Ca urmare, se vor dezvolta mai multe tipuri de pânze de apă –la nivelul fundamentului (au caracter captiv sunt mineralizate şi cu duritate ridicată); la adâncimi diferite în masa sedimentară (au conţinut în săruri variabil, uneori sunt ascendente; alimentarea se realizează din precipitaţii şi din apele care ajung aici prin scurgere de pe versanţii masivelor limitrofe).

În Subcarpaţi – există o masă de roci sedimentare groase (de la câteva sute la mii de metri), cu alcătuire variată şi strate cuprinse în structuri cutate, slab înclinate, faliate. Ea se află peste un fundament vechi din roci cristaline. Ca urmare, apele subterane ce au alimentare din precipitaţii şi dinspre Carpaţi, sunt cantonate la adâncimi deosebite având caracteristici aparte. la suprafaţă vor fi în depresiuni şi culoarele de vale în depozite de terasă, luncă, conuri de dejecţie, depozitele de versant; sunt potabile

dar au debite variate; local în sectoarele cu sâmburi de sare la zi au caracter cloruro-sodice (Slănic, Meledic, Ocnele Mari etc.); la adâncimi variabile – au caracter descendent sau local ascendent, un grad de mineralizare şi de potabilitate variabil; sunt izvoare carbonatice, sulfuroase, iodurate şi mai ales cloruro-sodice; în arealele cu zăcăminte de cărbuni, gaze şi petrol sunt şi ape fosile , captive, sulfuroase etc.

Depresiunea colinară a Transilvaniei are un fundament format din blocuri de roci cristaline foarte vechi faliate şi la adâncimi de 3000-8000 m. Peste ele există o masă de roci sedimentare dominant neozoice cu alcătuire variată (gresii, marne, argile, nisipuri, tufuri, masive de sare, gipsuri, conglomerate, calcare etc.) şi care sunt cuprinse în cute de tip dom (în centru) şi diapir (pe margine) sau într-o structură monoclinală (în nord, nordvest şi la contactul cu munţii în sud). Există culoare de vale largi şi depresiuni la contactul cu Carpaţii cu terase largi şi lunci (Olt, Mureş, Târnave, Someş etc.). În aceste condiţii pânzele de apă subterană se încadrează în câteva subtipuri: la suprafaţă sunt pânze freatice bogate la baza depozitelor de terasă, a formaţiunilor piemontane şi de versant, în luncile râurilor; sunt alimentate din precipitaţii iar în vecinătatea munţilor şi de apele care provin din aceştia; sunt potabile fiind folosite în alimentaţie; local în vecinătatea sâmburilor de sare sau a zăcămintelor de gaze naturale sunt mineralizate (cloruro-sodice şi respectiv sulfuroase, iodurate etc.); la diverse adâncimi în formaţiunile paleogene şi mio-pliocene sunt ape cu conţinut ridicat în diferite săruri care le fac nepotabile; ele sunt sulfatate şi au caracter ascensional în Podişul Someşan şi în Dealurile pericarpatice, sunt puternic cloruro-sodice în aria cutelor diapire şi sunt captive ca ape de zăcământ, intens mineralizate în zona cu domuri gazeifere; la contactul depozitelor sedimentare cu fundamentul (adâncimi de 3000-7000 m) sunt ape captive, mineralizate, cu duritate mare. Există unele diferenţieri regionale impuse de regimul climatic dar mai ales de alcătuirea litologică. - În Câmpia Transilvaniei, Dealurile Târnavei şi Podişul Secaşelor – cu structură dominant de domuri şi formaţiuni variate (miopliocene), în care alături de culoarele Mureşului şi Târnavelor în rest sunt văi relativ mici cu lunci largi şi albii reduse unde precipitaţiile sunt mai reduse şi cu variabilitate în timp – există situaţii variate. Astfel pe cea mai mare parte a lor sunt în depozitele de luncă şi la baza celor de versant, au debite reduse şi fluctuante ceea ce a determinat amenajarea iazurilor; pânzele din adânc deşi numeroase aici au un grad de mineralizare ridicat. Opus sunt culoarele văilor mari cu terase, lunci extinse şi albii largi – unde există pânze de apă bogate ce sunt utilizate în alimentarea populaţiei dar şi în activităţile economice.

- În Dealurile şi depresiunile pericarpatice (circumtransilvane) apar evidente două cazuri – pânze bogate la mică adâncime în glacisurile piemontane, în luncile largi şi la unele terase, debitele fiind condiţionate şi de aportul dinspre munte; pânze mineralizate (clorurate, sulfurate) în vecinătatea cutelor diapire. - În Podişul Someşan – unde predomină formaţiunile sarmaţiene monoclinale sunt mai multe pânze de apă, cele freatice potabile sunt legate de culoarele Someşelor şi ale văilor principale, iar cele de adânc cu mineralizare slabă în spaţiul interfluvial.

Dealurile şi Câmpia de Vest se disting printr-o alcătuire structurală cu un fundament cristalin vechi în blocuri faliate ce coboară în trepte spre vest aflându-se la adâncimi de 1000-3000 m peste care s-au acumulat formaţiuni sedimentare din mezozoic şi neozoic care înclină spre vest. Pânzele de apă

subterană sunt localizate: la suprafaţă – la baza depozitelor de terasă, de versant, a celor din lunci şi a nisipurilor de la partea superioară a câmpiei. Sunt bogate, fiind alimentate din precipitaţii dar şi din scurgerea apelor de pe versanţii munţilor sau ai dealurilor; sunt potabile. În câmpiile de subsidenţă pânza freatică este la adâncime foarte mică. Ca urmare, în intervalele de timp cu precipitaţii bogate sau când scurgerea râurilor este mare nivelul acesteia se ridică la suprafaţa terenurilor provocând înmlăştinire (ex. în 2006), de aici multitudinea lucrărilor de desecare; la diferite adâncimi şi cu duritate, grad de mineralizare şi temperatură deosebite. Mai importante sunt: cele din formaţiunile cuaternare care înclină dinspre Carpaţi (de aici primesc o parte din rezervele de apă); sunt potabile şi au caracter ascensional; apele din stratele panoniene (la adâncime de câteva sute de metri) au caracter artezian ; cele de la adâncimi mai mari de 1000 m sunt termale, ascendente dar au şi duritate ridicată.

Podişul Moldovei, Podişul Getic şi Câmpia Română au o alcătuire geologică apropiată adică un fundament vechi cristalin care coboară din exterior către Carpaţi iar peste acesta o masă groasă de strate de roci sedimentare cu calcare şi conglomerate la adâncime, apoi alternanţe de gresii, argile, marne, nisipuri, pietrişuri, loess (ultimile din pliocen şi cuaternar). În alcătuirea reliefului se impun platourile interfluviale separate de văi largi cu terase, lunci şi versanţi acoperiţi de depozite deluviale. Climatul mai ploios în vest şi nord este continental semiarid în centru şi sud. În aceste unităţi există de la suprafaţă în adânc numeroase pânze subterane cu caracteristici diferite: la suprafaţă sunt strate acvifere cu debite variabile mult influenţate de regimul căderii precipitaţiilor şi de evaporaţia accentuată din sezonul cald (mai ales în Moldova şi estul Câmpiei Române). Deşi constituie o însemnată resursă de apă potabilă sunt insuficiente pentru asigurarea necesarului în activităţile cotidiene; în formaţiunile sedimentare pliocen-cuaternare ce au câteva sute de metri grosime sunt rezerve de apă bogate; au o scurgere în sensul căderii stratelor fiind însemnate resurse de apă potabilă; în depozitele sedimentare aflate la adâncime sunt ape cu conţinut variabil în săruri ceea ce le imprimă grade diferite de mineralizare, duritate; unele sunt reţinute în cavităţile carstice (în fromaţiuni calcaroase mezozoice), altele au caracter de ape de

zăcământ în structurile petroliere sau gazeifere sau sunt captive sub presiune, termale sau mezotermale, înregistrând caracter ascensional(ex. în Câmpia Română la Bucureşti, Otopeni etc.). Regional şi local se disting mai multe situaţii : În Câmpia Olteniei apele freatice sunt legate dominant de terasele marilor râuri (Dunăre, Olt, Jiu), fiind la adâncimi diferite şi influenţate de regimul precipitaţiilor ; la adâncime sunt mai multe strate conturate în structurile sediemntare neogene. În Câmpia Munteniei de vest pe de-o parte sunt strate freatice limitate în spaţiile teraselor (mai importante la Dunăre), dar la adâncimi mai mari pe câmpurile loessoide extinse unde au şi un grad de mineralizare mai mare. Forajele pun în evidenţă în depozitele sedimentare existenţa mai multor pânze la adâncimi variate, cu debit bogat dar mineralizate. În Podişul Getic situat la nord de cele două unităţi de câmpie la suprafaţă în formaţiunile pliocen-pleistocen inferioare dominant alcătuite din pietrişuri, nisipuri şi intercalaţii de argilă pânzele de apă s-au dezvoltat la adâncime (mare în nord şi mai redusă în sud) ; au debit bogat dar care creşte spre sud sens în care se realizează şi principala direcţie de circulaţie a lor ; lipsa apei la mică adâncime a condiţionat realizarea de iazuri şi benturi. În Câmpia Munteniei de est se impun câteva situaţii legate de – conurile aluviale (terase uneori) ale Argeşului, Ialomiţei, Prahovei, Buzăului realizate la contactul cu

dealurile (dispun de rezerve de apă aflate la adâncime); câmpiile de subsidenţă de la Titu la Siret (aluvionări bogate de nisip, argile, mâluri cu pânze la suprafaţă – între 1 şi 2 m – care formează stările de înmlăştinire; au un grad de mineralizare ridicat şi debite fluctuante), câmpiile piemontane terminale şi de glacis - Râmnic (au strate groase de pietrişuri şi nisipuri pliocen superior-pleistocene acoperite de loessuri nu prea groase; au strate acvifere bogate, potabile la suprafaţă şi cu mineralizare accentuată în adânc; reprezintă sursa de alimentare a multor aşezări, mai ales a oraşelor); local se adaugă pânzele de la baza aluviunilor teraselor Dunării şi ale râurilor principale care sunt dominate de regimul climatic arid), câmpiile tabulare (la est de Mostiştea cu ape la adâncimi variabile plecând de la stratul freatic aflat la baza depozitelor loessoide ; sunt parţial mineralizate şi dependente de climat). În Podişul Moldovei apar trei situaţii regionale aparte – în unităţile înalte (Suceava, Podişul central Moldovenesc) cu evindetă structură monoclinală şi formaţiuni de gresii, conglomerate, calcare (ape freatice în depozitele de terasă, luncile Sucevei cu debit bogat, Siretului ; în cele coluvio-deluviale influenţate de condiţiile climatice ; ape de adâncime captive, mineralizate), în dealurile din Podişul Bârladului alcătuite din groase depozite de nisip, tufuri, argile cu grad de cimentare variat, structură monoclinală (ape freatice cu debite mici, dependente de regimul climatic; ape subterane la adâncimi variate, mineralizate) şi dealuri şi culoare de vale joase (Câmpia Moldovei – cu pânze freatice cu debite puternic condiţionate de climat ceea ce a condiţionat dezvoltarea de iazuri; ape de adâncime puternic mineralizate şi cu duritate mare).

În Podişul Dobrogei. Situaţiile sunt mult mai diversificate de către alcătuirea geologică. Astfel : în masivele cristaline şi magmatice din NV sunt strate acvifere la adâncime mică, în depozitele de versant sau la baza scoarţelor de alterare; deşi potabile au debit redus şi

suferă fluctuaţii puternice impuse de condiţiile climatice (precipitaţii puţine şi cu cădere neregulată, evaporaţie intensă determinată de temperaturile ridicate din sezonul de vară; în formaţiunile calcaroase (Podişul Babadag), de sub loess şi din adânc (Podişul Dobrogei de Sud) sunt ape carstice cu debit bogat, unele sunt captive având caracter ascensional sau artezian, cu temperaturi care le încadrează în grupa mezotermală; după conţinut sunt carbonatate, calcice şi uşor sulfuroase; în formaţiunile nisipoase din sectorul litoral unde se simte puternic influenţa apelor mării în alimentare există strate freatice la adâncime redusă ce au un conţinut bogat cloruro-sodic; pe latura vestică a Dobrogei, în lunca Dunării şi în jurul limanelor fluviatile stratele acvifere sunt bogate, potabile întrucât sunt alimentate din aceste surse.