Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Lucrare de licenţă

Coordonator Ştiinţific:

Pr.Lect. univ. dr. Sergiu-Grigore Popescu

Absolvent:

Condescu E. Marian-Cătălin

Craiova

2012

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiinţe ale Educatiei

Lucrare de licenţă

cu tema:

Apariţia şi răspândirea creştinismului pe teritoriul tării noastre.

Mărturii şi martiri. ( secolele II – VI )

Coordonator Ştiinţific:

Pr.Lect. univ. dr. Sergiu-Grigore Popescu

Absolvent:

Condescu E. Marian-Cătălin

Craiova

2012

2

Cuprins

Listă de abrevieri ……………………………………………………...………...…………..… 4

Introducere ………………………………………………………….……..………………..… 5

I. Începuturile vieţii creştine în Dacia .……………………….…..…………………….. 9

1. Romanizarea şi răspândirea creştinismului .……………...……………….……. 9

2. Mărturii lingvistice privind originea şi vechimea creştinismului ……...……… 17

II. Mărturii arheologice despre răspândirea creştinismului intre secolele III-IV .….. 20

1. Descoperiri arheologice în ţara noastră ……………………………………...…. 21

2. Martiri creştini la începutul secolului al IV-lea ……………………………..…. 26

III. Creştinismul daco-roman şi episcopiile din Scythia Minor………………………… 30

1. Migraţia şi încreştinarea goţilorş; Ulfila ……………………………..…………. 30

2. Episcopia Tomisului si episcopiile din Scythia Minor ……………...…………. 36

IV. Teologia Dacoromana …………………………………………..……………………. 40

1. Şcoala literală de la Tomis şi episcopii Tomitani ………………...…..…...……. 42

2. Personalităţi Apusene ……………………………………………………………. 47

3. Călugării Sciţi …………………………………………………………………….. 53

4. Şcoala literară de la Dunărea de Jos ……………………………………………. 60

Concluzii ……….………………………………………...……………………………………. 70

Bibliografie ……………………….…………………………………………………………… 73

3

Listă de abrevieri

Î. – înainteAp. – apostolart. - articolAsist. – asistentcca. – circaCf. - conferenţiarcit. – citatcm. - centimetriCol. – Colosenid. – dupădr. – doctorE – estEd. – editurăed. – ediţieEfes. – Efesenie.n. – era noastrăetc. - etceteraEv. - evanghelistex . – exempluHr. - HristosI.P.S. – Înalt Prea SfinţitJud. – judeţkg. – kilogramkm. – kilometrulat. – latinescLect. – lectormijl. – mijlocmilen. – mileniuN – nordn.n. – nota noastrănr. – numărulop. – operăp. – paginaPr. – preotProf. - profesorrev. – revistăRom. - RomaniS – sudsec. – secolulSf. – Sfântş.a.m.d. – şi aşa mai departeŞt. - ŞtefanTim. – TimoteiUniv. – universitarV – vest

4

Introducere

Pentru a înţelege cum la sfârşitul perioadei secolului I s-a produs o masivă răspândire a

creştinismului la Nordul Dunării, este necesar să concepem în primul rând ideea de creştinism şi

nu în ultimul rând să înţelegem ce înseamnă a fi creştin. Esenţa credinţei creştine o putem regăsi

în textul: “Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o,

în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o;

altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a

murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după

Scripturi.”

După cum se ştie, creştinismul este unic între alte credinţe, întrucât presupune mai mult o

relaţie decât o practică religioasă. În loc să adere la o listă cu obligaţii şi interdicţii, ţelul

creştinului este să dezvolte o relaţie apropiată cu Dumnezeu Tatăl, această relaţie fiind posibilă

ca urmare a lucrării lui Iisus Hristos şi nu în ultimul rând a prezenţei şi manifestării Duhului

Sfânt în viaţa creştinului. Intemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când

Duhul Sfînt în chipul unor limbi de foc S-a pogorât asupra Sfinţilor Apostoli, care se aflau în

Ierusalim. Atunci au fost botezaţi cam la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima

comunitate sau obşte de credinciosi. Aceasta învăţătura s-a propovaduit în Ierusalim, apoi in alte

oraşe ale Ţării Sfinte, unde la început au fost prezenţi şi printre iudei. Din deceniul al cincilea al

veacului întâi, Sfinţii Apostoli au început lucrarea misionară şi în lumea păgână, potrivit

poruncii care le-a fost data de Mântuitorul Iisus însuşi înainte de înălţarea Sa la cer, de a învaţa

şi a boteza “toate neamurile”. Astfel avem ştiri nu doar despre lucrarea misionară a Sfinţilor

Apostoli Petru şi Ioan, dar şi despre cea a Sfântului Pavel din cartea “Faptele Apostolilor” care

prezintă o relatare detaliată a celor trei călătorii misionare ale Sfântului Pavel, sau din Epistolele

pe care le-au scris chiar ei inşişi.

Trebuie totuşi să reţinem că Sfântul Apostol Pavel şi unii dintre ucenicii săi L-au

propovăduit pe Hristos chiar şi în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, loc

unde pe atunci trăia o populatie traco-getica.

Lucrarea misionară a celorlalţi apostoli ai Mântuitorului printre “neamurile păgâne” este

cunoscută numai din tradiţie, fixate în scris mult timp mai târziu. Pe noi, ca români, ne

interesează activitatea Sfantului Andrei, care a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Marea

Neagră, teritoriu care avea să primească numele de Dobrogea puţin timp mai târziu. Acest

teritoriu este menţionat în izvoarele antice şi sub numele de Sciţia sau Schythia. In antichitatea

clasică, Sciţia este menţionată ca fiind teritoriul amplasat în Eurasia şi locuită de sciţi începând

cu perioada secolului VIII î. Hr. şi până în secolul II d. Hr., ea acoperind la vremea respectivă un

5

teritoriu extrem de vast, teritoriu cuprinzând nordul Mării Negre, care în ziua de astăzi

reprezintă o bună parte din Ucraina, nordul Munţilor Cauzat, astăzi sudul Rusiei, Azerbaidjan şi

Georgia, nordul precum şi estul Mării Caspice, reprezentată de Kazahstan în acest moment.

Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost cunoscut în antichitate sub numele latinesc de

Scythia Minor, în traducere Sciţia Mică sau Mikrá Skythia după cum o numeau grecii. Referitor

la limita vestică a Sciţiei, Herodot afirma că “Tracia se desfăşoară în partea dinspre mare, înainte

de a ajunge la Sciţia care începe din acea parte de loc unde ţărmul formează un golf şi unde se

varsă Istrul, cu gura întoarsă spre răsărit”.

Aşadar, pe teritoriul Peninsulei balcanice din cele mai vechi timpuri au trăit tracii, ilirii şi

grecii. Grecii au trăit în partea sudică a Balcanilor, în timp ce partea de Nord a fost împărţită de

către iliri şi traci, popoare înrudite dar totuşi diferite. Tracii au ocupat partea de Est a Peninsulei

balcanice în timp ce ilirii s-au aşezat în Vestul acesteia. Noi suntem urmaşii tracilor. Tracii sunt

triburi ai unei vechi familii indo-europene cu vatra de formare (milen.3-2 i.Hr.) cuprinsă între

Marea Egee în sud, râurile Vardar, Morava şi Tisa în vest, Carpaţii Nordici în nord, Nistrul şi

Marea Neagră în est. Se presupune că formarea tracilor ca popor ar fi avut loc chiar în timpul

erei neolitice, adică în timpul culturilor Karanovo, Veselinovo, Marica şi Gumelnica după cum

ne arată istoria. La începutul erei bronzului aceste comunităti intră în contact direct cu popoarele

stabilite în regiunile Nord-Vestice ale Asiei Mici şi cu triburile ce au migrat din Sudul stepei

ruseşti, coborând spre zona Dunării.

În acest fel a luat naştere o cultură aparte a epocii bronzului, ai cărei creatori au fost

probabil înaintaşii direcţi ai tracilor. Primul izvor scris în care este amintită Tracia (tre-ke-wi-ja)

este reprezentat de tăbliţele cu înscripţii lineare din Mikena-Pelopones B. Primele informaţii

referitoare la traci, le avem de la Homer. În ”Iliiada” tracii au luptat de partea troienilor în

războiul troian, împotriva grecilor, eroul lor cel mai mare în acest război fiind Res. Unul dintre

cele mai importante triburi pentru noi este acela al dacilor sau geţilor, ei ocupând teritoriul de la

Nordul Câmpiei Panonice, până la Dunăre. Procesul formării geto-dacilor ca popor are loc la

începutul mileniului II î.Hr., dar începe clar să se contureze abia în ultimele veacuri ale erei

trecute, atunci când Burebista a unit triburile dacilor realizând un stat puternic, cu centrul în

Transilvania, acest stat primind numele de Dacia.

Declinul acestui stat a fost cunoscut în urma razboaielor dintre anii 101-102, razboi în

timpul căruia, deşi atacaţi de către romani, dacii au reuşit să facă faţă armatei romane şi cel

dintre anii 105-106, unde după un lung asediu, poporul dac a pierdut, iar statul care purta numele

de Dacia a pierit in acelaşi timp cu Decebal, conducatorul acestuia, el preferand moartea decât

ocupaţia romană.

6

Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. Nucleul întregii doctrine creştine, prin

doctrina înţelegând totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie a

omului faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de ceilalţi, este Iisus, pe care discipolii săi l-au

numit Mesia. Născut în Palestina el a fost răstignit în anul 30. Viaţa şi scurta lui apariţie sunt

descrise de Evanghelii.

      Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat să depăşească limitele unei comunităţi

umane restrânse, mesajul său fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie

întemeiată pe iubirea aproapelui şi pe virtuţi morale. Creştinilor li se promitea după moarte viaţa

eternă în împărăţia lui Dumnezeu, Paradisul.

Creştinismul s-a extins repede la Ierusalim. Personalităţile cele mai importante care au

ajutat la raspândirea creştinismului au fost Pavel şi Petru. Consiliul de la Ierusalim din anul 49

î.Hr. a decis ca noua religie să iasă din graniţele ei iniţiale şi să se adreseze şi celorlalte popoare.

Creştinismul a devenit astfel o religie distinctă de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel au apărut

primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi printre greci şi romani. Două acte rituale

trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul şi împărtăşania.

Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman)

şi pe cea internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi

politice, deoarece creştinii îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului. Alte cauze au fost de

natură religioasă, creştinii refuzând sacrificiile pe altare şi idolii şi de natură socială, creştinii

militând pentru egalitate socială, ceea ce, în ochii aristocraţiei romane, constituia o adevarată

revoluţie. Persecutarea creştinilor a fost atât religioasă cât şi politică. Primul mare persecutor a

fost Nero, care a răspândit zvonul că incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a

acestei acuzaţii, creştinii au fost martirizaţi.

Procesul de împăcare între Biserică şi Statul roman a început cu Constantin cel Mare

(280-337). Numele lui este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit, de Constantinopol şi de

liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat. Fondator al Imperiului Roman de

Răsărit, al Constantinopolului şi părinte al creştinismului, Constantin este considerat primul

împărat creştin.

Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat “Constantin cel Mare”, s-a născut la

Naissus, în Dacia Medinterranea. Tânăr fiind, el a fost chemat la curtea lui Maximianus. Mai

târziu a fost înălţat la rangul de Caesar în Occident şi a fost adus la curtea lui Diocleţian, unde a

rămas mai bine de 10 ani, fapt ce a avut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat.

În timpul domniei lui Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis

în Asia şi Palestina, iar sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a

7

fost proclamat imperator de către armată (25 iulie 306). S-a căsătorit cu Flavia Maxima Fausta

cu care a avut doi fii.

Constantin a reunit sub autoritatea sa toate provinciile occidentale ale imperiului. La

Roma el a iniţiat o politică favorabilă creştinilor. Prin “Edictul de la Milan” creştinismul a

devenit o religie egală în drepturi cu celelalte culte din stat. Constantin a continuat şi a desăvârşit

toate reformele administrative, militare , fiscale, financiare sau religioase iniţiate de Diocleţian.

Cu Constantin ce Mare se incheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie de drept

divin, de esenţa creştină. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4

prefecturi.

Pe plan religios, Constantin a luat poziţie împotriva ereziilor, urmărind unitatea bisericii,

important factor de sprijin al statului. În anul 325 a avut loc la Niceea primul sinod ecumenic al

bisericii creştine, care a pus bazele noii religii. Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii

care îl transformau în şef al bisericii creştine, cu toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de

pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care ameninţau unitatea bisericii, dar şi a

statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de sărbătoare săptămânală, practică fără

precedent în lumea păgână.

Din anul 316, Constantin şi-a stabilit reşedinţa în Peninsula Balcanică, la Serdica (Sofia

de azi). În anul 324 el a ales cetatea greacă Byzantion drept noua capitală a Imperiului Roman.

În anul 326 şi-a sărbătorit la Roma cei 20 de ani de domnie după care, la câteva luni, a părăsit

oraşul în care nu s-a mai întors niciodată.

Reconstruit şi înconjurat cu ziduri puternice, Byzantion, noua capitală, a fost inaugurată

la 11 mai 330, dându-i-se numele de Constantinopolis, adica oraşul lui Constantin, care va fi

numit şi “Noua Romă”. Oraşul se afla la răscrucea drumurilor comerciale care legau Europa de

Asia şi Marea Baltică de Marea Mediterană. Împăratul Constantin cel Mare a fost una din

personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din

partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria

acestuia. Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intra, de

acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire, în “secolul ei de aur”.

8

I. Inceputurile vieţii creştine în Dacia

1. Romanizarea şi răspândirea creştinismului

O puternică organizare a fost cunoscută de catre daci în special în timpul regelui

Burebista1, cel care a creat primul stat geto-dac. Vasta lui stăpânire s-a destrămat însă sub

urmaşii săi, o refacere a acesteia reuşind doar Decebal2, dar nu în aceeaşi întindere. În toată

perioada de la Burebista şi până la Decebal, pericolul roman era prezent la S Dunării, unde

teritoriile cucerite erau organizate treptat în provincii, cum ar fi Illyricum, constituită în 59 î.Hr.,

Pannonia, constituită în 9 d.Hr., ea cuprinzând estul Austriei, Ungaria şi nordul Jugoslaviei, iar

Moesia, 15 d.Hr., cu teritorii din Bulgaria şi Jugoslavia, urmând ca în 46 d. Hr. aceasta să

cuprindă şi Dobrogea

După moartea lui Decebal, în urma celui de-al doilea război cu Traian3, o parte din

vechiul stat geto-dac, mai precis Transilvania, Banatul, Oltenia şi o fâşie din Muntenia, au fost

transformate în provincie romană, sub numele “Dacia”. Celelalte teritorii, Crişana, Maramureş,

Moldova şi Câmpia munteană, au rămas dacilor liberi. Dobrogea, unde locuitorii purtau numele

de Dicieni4 de la cetatea Vicina, cetate mentionata si in sursele medievale, a rămas în

componenţa Moesiei până în 297 d. H. când va fi desprinsă şi transformată în provincie aparte

sub numele de Scythia Minor5. Fiind cea mai nordică regiune a romanilor, în Dacia erau

necesare trupe numeroase pentru apărarea graniţelor. Pe lângă militari, au fost aduşi aici şi

colonişti: funcţionari, meseriaşi, agricultori, proveniţi mai ales din provinciile sud-dunărene

învecinate. Colonizarea acestora a fost sistematică, în scopul întăririi elementului roman, ceea ce

a dus în timp relativ scurt la romanizarea dacilor. Astfel, în 271-275, în timpul Retragerii

Aureliene a administraţiei romane, populaţia Daciei Traiane, care era de cca. 1 mil şi a rămas pe

loc, era deja romanizată.

Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani6, deci timp de vreo

cinci generaţii, totuşi, efectele au fost decisive. În urma acestei stăpâniri, s-a născut poporul

roman, iar în alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca de pildă Panonia şi

Britania, nu constatăm acelaşi lucru. În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane,

1 82. î.Hr – 44 î.Hr, rege al dacilor si intemeietor al statului dac2 Denumit şi Diurpaneus, a fost rege dac, domnind în perioada 87-1063 Cunoscut şi ca Marcus Ulpius Nerva Traianus, a fost împărat roman intre anii 98-1174 George Vâlsan, “Graiul Românesc”, vol.1, Ed. Ştiinţifică, Bucuresti, 1927, p. 1425 Idem, „Opere postume”, Ed. Ştiinţifică, Bucuresti, 1936, p. 496 Stăpanirea romană a durat intre anii 106 si 275 e.n.

9

locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune, aceştia

dispărând treptat în mijlocul noilor ocupanţi. În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a

păstrat chiar mai mult, ea fiind în stare să absoarbă şi pe năvălitorii care s-au aşezat în ţinuturile

din stânga Dunării.

Singura explicaţie despre această putere extraordinară a romanismului dacic şi despre

cum ei au reusit într-un interval aşa de scurt să prindă radicini atât de puternice, nu poate fi decât

una singură şi anume ca romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie

superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca

atare a câştigat pe autohtoni. Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au

învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau

să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în

Panonia şi în Britania şi anume dispariţia treptată a romanismul, deoarece folsind numai

funcţionari şi oameni veniţi din altă parte, este imposibilă imprimarea unui nou aspect aceluiaşi

ţinut,cu atat mai mult o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se

simtă atraşi spre această nouă viaţă si cu atât mai mult un process de romanizare foarte

dezvoltat.

Acest proces a început cu oraşele. Se ştie că în general, populaţia oraşelor e mai puţin

conservatoare decât aceea a satelor, deşi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot,

majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de

distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele. În relaţiile cu administraţia, cu

armata şi coloniştii, ei au început a deprinde limba7 si obiceiurile latineşti, chiar dacă negustorii

şi meşteşugarii daci mai ales erau profesional obligaţi s-o facă, deoarece în caz contrar aceştia

nu ar fi putut să îşi continue afacerile. Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol

în administraţie, în conducerea oraşului de exemplu, erau obligaţi să înveţe latineşte. Pe lânga

acestea putem să mai adăugăm şi moda sau spiritul de imitaţie, care în toate vremurile şi la toate

popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte8 a început a fi, de la o

vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu este de

mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.

Mai încet a mers însă lucrul la sate, unde dacii formau, mai ales în primele timpuri după

cucerire, imensa majoritate a poporului, chiar dacă cu timpul lângă ei au început să se aşeze şi

romanii, care obligaţi sau benevol, au venit în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare

sau o villă, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce

villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele

7 Dimitrie Macrea, „Probleme de lignvistică română”, Ed. Ştiinţifică, Bucuresti, 1961, p. 498 Alexandru Xenopol, “Istoria Românilor din Dacia Traiană”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1925, pp. 58-59

10

întemeitorului. Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau

al lui Clemenţian, care purta numele de Vicus Clementinus, asezat la Caramuratul de astăzi,

satul lui Casius, Vicus Casianus, aflat la Şermet, satul lui Verobrittus, Vicus Verobrittianus, la

Sarai, lângă Hârşova.

În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer cu denumirea binecunoscută de Vicus Celeris,

al lui Quintio, Vicus Quintionis, precum şi al lui Secundinus, Vicus Secundini, pe când lângă

Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus, vicus Narcisianus. Tot aşa s-a întâmplat şi în Dacia,

procedeul fiind reluat, unde muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai

mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte.

În romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii, atât cei de origine romană sau

romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi. Cum serviciul militar dura mult, mai precis o

perioada 25 de ani, o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi, iar soţiile şi copii aveau de altfel

voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe9. Legiunile10

şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre

soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace. La eliberare, legionarul, numit acum veteranus,

căpăta în cazul în care nu avusese de mai înainte, dreptul de cetăţenie pentru el şi întreaga lui

familie, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copiii veteranilor şi ai dacelor, deveneau

aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte, iar cei mai mulţi cunoşteau şi limba dacă, limba

mamei. Copiii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi,

deoarece în două sau cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii

romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.

În ce priveşte pe veteranii de origine dacă şi aici a avut loc un proces de romanizare.

După ce aceştia au stat 25 de ani sub arme11, după ce au văzut întinderea şi puterea imperiului,

de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o "vexillatio Dacorum Parthica"12, până în

Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce au deprins în timpul lungului

serviciu militar, limba romanilor, şi aveau prilejul să cunoască măcar civilizaţia, dacă nu şi

cultura acestora, după ce deveneau cetăţeni deplini la eliberarea "onestă" din armată, având si

toate drepturile, precum şi o bucată de pământ, era firesc ca aceştia să se simtă legaţi de această

nouă situaţie şi să caute să atragă spre ea şi pe alţii. Dacii, care au servit în armata romană, au

fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.

Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba

română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă

9 Adrian Goldsworthy, “Totul despre armata romană”, Ed. RAO, Bucuresti, 2008, p. 2710 Pe teritoriul din Alba Iulia si Potaissa au fost staţionate Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a, Macedonica11 M. Cary, H.H. Scullard, “Istoria Romei până la domnia lui Constantin cel Mare”, Ed. All, 2008. p. 38912 Pare să fi avut un caracter etnic, fiind alcătuită din daci. A participat la expediţia parthică organizată de împăratul Septimius Severus

11

bătrân nu e altceva decât veteranus, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi

romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italiană, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de

bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus, vieux, vecchio sau senex. Numai la

noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor

care se numeau astfel în Dacia. Totuşi această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire,

deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat

trupele romane aici. Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui

Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106,

care au vrut să se aşeze în Dacia. Aşadar elementul militar sporea mereu13.

Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor,

pavimentum, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune

tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi

cuvântul aşa de obişnuit, terra. De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice14, solul e

designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de

pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară? Explicaţia credem a fi următoarea: Ca

să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă,

termenul pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat

ruralii. Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le

vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine.

Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în

alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-

o în romanismul dacic elementul orăşenesc. Un alt indiciu în acest sens este cuvântul cetate, din

latinul civitas. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar

de un termen militar cum ar fi fost arx sau castellum, ci au recurs chiar la cuvântul care designa

aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării

militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor

oraşelor fortificate. Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte

împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.

Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre, adică viitoarea Muntenie, ca şi asupra

sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui

Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar

emisiuni republicane. Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii

monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri. Faptul

13 Florin Constantiniu, “O istorie sinceră a poporului roman”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008, p.7814 Dimitrie Macrea, “Probleme de lingvistică română”, Ed. Stiintifica, București, 1961, pp. 58-59

12

este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din

Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian.

După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri

romane şi păzite de castre romane. Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre

cele două stepe, mai precis Bărăganul şi Burnasul, au găsit slavii o numeroasă populaţie

romanică şi de aceea au zis acestui ţinut Vlaşca, adică ţara vlahilor, şi Vlăsia, care are acelaşi

înţeles.

Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid. El se observă în însaşi numele localnicilor,

care în câteva generaţii ajung curat romane. Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei

năvăliri a costobocilor, este ucis dacul Dazius Comozoi,adică al lui Comozous, din Tropaeum

Traiani. Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a

numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema Comozous: nume dac; fiul său poartă de asemenea

un nume dac: Daizus. Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus

şi Valens, ca cei mai autentici romani.

Al doilea exeplu îl avem tot din cetatea Tropaeum15: o inscripţie latină pomeneşte o altă

familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte Mucaporus, tatăl se numeşte

Scoris şi are ca soţie pe Aurelia Eftepir, copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat

romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus16. Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele

dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane.

Procesul de romanizare apare şi aici evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar

aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii,

elementele străine vor fi asimilate de masa românească. Andronic Cantacuzino, contemporan cu

Mihai Viteazul, era grec.

Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge

fruntaşul boierimii muntene. Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei

mai imporanţi ai partidei naţionale româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge domn al Munteniei;

un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român. Asimilarea

Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a

fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci

înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată. Atât în oraşe, cât şi în state,

se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci

15 R. Vulpe, “Sciția Minoră şi războaiele dacice, în Din istoria Dobrogei II”, Ed. Fundatia pentru literatura, Bucureşti, 1968, pp. 68‐116.16 F. B. Florescu, “Monumentul de la Adamklissi: Tropaeum Traiani”, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959; ed. 2, Bucureşti, 1961, p.15

13

latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el,

nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.

1.1 Răspândirea creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare

Încreştinarea regiunilor din Peninsula Balcanică s-a făcut chiar de Sf. Ap. Pavel şi

ucenicii acestuia. Sf. Pavel “a împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos”17 până în Iliria. În

anii 65-66 a petrecut o iarnă în Nicopolea Epirului, iar în 66 d.H. Tit propovăduia în Dalmaţia18.

Şi teritoriul de dincoace de Dunăre, mai precis cel dintre Dunăre şi mare, Dobrogea

actuală, a purtat paşii a doi Apostoli: Andrei şi Filip. Avem mărturii istorice în acest sens:

Eusebiu al Cezareii19 în sec. IV, în “Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei a predicat cuvântul

lui Dumnezeu în Scythia, iar Epifanie, în sec. VIII, afirmă că sciţii au fost evanghelizaţi de Sf.

Ap. Andrei. La fel, trei martirologii occidentale20 din sec. IX menţionează Scythia ca arie de

misiune a Sfântului Ap. Andrei: cel al lui Florus din Lyon, al lui Rabanus Maurus şi al lui

Usuard. În sprijinul acestei afirmaţii vin creaţiile folclorice şi unele toponimice dobrogene21,

cum ar fi peştera Sfântului Andrei, pârâiaşul Sfântului Andrei, care atestă trecerea Sf. Apostol

prin Sciţia.

Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, se susţine mai recent de către unii cercetători că şi el ar fi

propovăduit în teritoriul dintre Dunăre şi mare. Trei Martirologii consemnează faptul că “Filip...

a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie...”22: Calendarul gothic23, Martirologiul lui Usuard,

în sec. IX şi Martirologiul lui Adon24, în sec. IX, cel din urmă precizând că Apostolul “a

convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi

episcopi...”.

Aşadar, o parte a ţării noastre a fost încreştinată chiar de doi Apostoli ai Domnului, ceea

ce înseamnă că creştinismul românesc este de origine apostolică.

17 Rom. 15,1918 II Tim. 4,1019 în latină numit adesea Eusebius Pamphili, a fost episcop de Cezareea în Palestina, teolog, apologet și istoric al Bisericii creștine20 calendare mai dezvoltate21 Studiul “Martiri şi sfinţi în Dobrogea - cu Întreaga bibliografie la Em. Popescu”, in Studii Teologice, nr. 3-4, 1989, p. 12-2022 Citat dintr-un martirologiu alcatuit intre 855-86023 Calendar care se presupune că a luat fiinţă in vecinătatea secolului IV24 Vasile Pârvan, “Contribuţii epigrafice la istoria veche a României”, Ed. Ateliere Grafice SOCEC & CO, Societate Anonima, Bucureşti, 1911 , p. 75

14

1.2 Răspândirea creştinismului în Dacia

În ceea ce priveşte răspândirea creştinismului în Dacia, pentru secolele I-III nu avem

mărturii literar-istorice sau arheologice sigure, însă acest lucru nu exclude posibilitatea

existenţei în acest spaţiu a unor creştini izolaţi. După cucerirea Daciei de către romani,

învăţătura creştină s-a putut răspândi la N Dunării pe mai multe căi, care reprezintă tot atâtea

posibile argumente logico-istorice:

Prin colonişti – Dacia a fost colonizată sistematic prin elemente romanizate care vorbeau

latina. Aceşti colonişti erau aduşi din S Dunării, dar şi din Asia Mică şi din alte provincii

romane. Coloniştii erau recrutaţi mai ales dintre orăşeni, ori se ştie că Evanghelia a

pătruns întâi la oraşe25. Este imposibil ca printre aceşti colonişti să nu fi existat şi

creştini, ba poate unii dintre ei au venit anume în Dacia pentru a scăpa de persecuţiile la

care erau supuşi în regiunile din care plecaseră.

Prin soldaţi – în Dacia era concentrată a zecea parte din armata romană, Legiunea XIII

Gemina la Apulum26 şi legiunea V Macedonica la Potaissa27. Evident că printre soldaţii

romani existau şi creştini, primul roman încreştinat a fost un militar - sutaşul Corneliu28,

care-şi practicau şi aici credinţa şi căutau să răspândească Evanghelia acolo unde se

aflau. Veteranii lăsaţi la vatră se căsătoreau cu băştinaşe, întemeind familii creştine. Că

lucrurile stau aşa o dovedeşte existenţa a numeroşi martiri creştini în rândul soldaţilor

romani, mai ales în sec. III-IV.

Prin sclavi încreştinaţi, servitori ai coloniştilor înstăriţi29.

Prin negustori creştini, exemplu în Noul Testament, Lidia, Fapte, cap.16, se ştie că în

timpul ocupaţiei romane în Dacia, legăturile comerciale, mai ales ale oraşelor greceşti de

la Marea Neagră, cu Asia Mică, cu insulele greceşti şi cu alte regiuni romane erau în

floare. Putem presupune că printre negustorii care asigurau aceste legături existau şi

creştini.

Prin captivi – goţii au pătruns pe teritoriul ţării noastre în sec. IV. În expediţiile pe care le

făceau în S Dunării şi chiar în Asia Mică ei aduceau aici nu numai prăzi, ci şi captivi.

Între aceştia vor fi fost cu siguranţă şi creştini.

25 Epifanie Norocel, “Pagini din istoria veche a crestinismului la romani”, Ed. Episcopiei Buzaului, Buzau, 1986, p. 29-4626 Alba Iulia27 Turda28 Fapte, cap. 1029 Vasile Barbu, Revista “Pontica” , nr.10 , 1977, p. 206

15

Deşi nu posedăm argumente literar-istorice sigure, totuşi vom semnala câteva mărturii

ale scriitorilor creştini ca dovezi indirecte ale răspândirii creştinismului la N Dunării: Sf. Iustin

Martirul şi Filosoful30 scria că “nu există nici un neam ... din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi

şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”; apologetul Tertulian

afirma că Hristos “stăpâneşte” şi “în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor”, iar

Origen spunea că foarte mulţi dintre germani, daci… şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei,

ceea ce înseamnă că unii l-au auzit.

Aşadar, învăţătura creştină a fost cunoscută în Dacia în secolele II-III, iar în Dobrogea

actuală încă din sec. I. Credinţa în Hristos, deşi nemărturisită de comunităţi întregi, exista

individual, izolat. Cu toate acestea, o organizare bisericească incipientă a trebuit să existe chiar

din această perioadă. Cultul era oficiat de preoţi hirotoniţi chiar de Sfinţii Apostoli Andrei şi

Filip şi de preoţi proveniţi dintre colonişti, apoi dintre daco-romani. O încreştinare masivă a

daco-romanilor avem abia după retragerea aureliană, când, odată cu armata şi administraţia

imperială, s-a retras peste Dunăre şi religia de stat, “oficială”, lăsând libertate de credinţă celor

rămaşi la N de fluviu.

Lipsa mărturiilor epigrafice şi arheologice în primele secole se datorează statutului de

“religio illicita” pe care creştinismul îl avea în Imperiu. Dezvoltarea monumentelor creştine ar fi

atras persecuţia autorităţilor de stat.

Schimbarea de religie nu s-a făcut prin lupte, ci pe cale paşnică şi aceasta din două

raţiuni: compatibilitatea religiei zalmoxiene cu cea creştină şi caracterul neoficial al

creştinismului în aceste ţinuturi. Pe de o parte, morala înaltă a religiei geto-dace şi monoteismul

acesteia au permis o trecere rapidă la creştinism31, iar pe de alta încreştinarea n-a fost una

oficială, prin misionari oficiali sau prin dispoziţia unei autorităţi superioare, ci a reprezentat o

consecinţă firească a comunităţii de limbă şi de civilizaţie romanică: “romanismul şi

creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian”32;

“poporul nostru s-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale…

Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români”33.

2. Mărturii lingvistice privind originea şi vechimea creştinismului30 a trăit între anii 100-160. Născut din părinți păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creștinism înainte de anul 132 și a fost martirizat la Roma31 Petre Alexandrescu, în revista “Histria”, nr. 2, 1966, p. 2832 Constantin Preda, în revista “Dacia”, nr. 9, 1965, p. 24933 Radu Vulpe in timpul lansării lucrarii cu titlul Getica

16

Pe lângă argumentele prezentate în cursul anterior, mărturiile de ordin lingvistic întăresc

afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului la noi începând cu secolul al II-lea d.H. Limba

română îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani, la

care au adăugat elemente din idiomul propriu, iar mai târziu din cel slav. Elementele

fundamentale ale lexicului limbii române – în toate categoriile de viaţă şi îndeletnicire - sunt

romanice.

Însă nu doar lexicul fundamental profan al limbii române este de origine latină, ci şi cel

religios. Astfel, aproape toate noţiunile de bază ale credinţei creştine sunt redate în limba noastră

prin cuvinte de origine latină, de exemplu, “Crezul“ şi “Tatăl nostru”34 au terminologie latină în

proporţie de 90%, ceea ce duce la o dublă concluzie: învăţătura creştină a fost propovăduită aici

în limba latină şi încă din perioada stăpânirii romane asupra Daciei.

Aşadar, argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost

concomitentă cu procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Doar aşa se explică faptul că

nu numai noţiunile de bază profane ale limbii române, ci şi cele fundamentale de credinţă sunt

de origine latină. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târziu, atunci lexicul bisericesc ar fi fost

preponderent slavon. O parte din aceşti termeni fundamentali de credinţă au fost împrumutaţi

din lumea romană păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar alţii au fost creaţi anume

pentru exprimarea unor noi noţiuni de credinţă. Îi vom analiza aici pe cei mai importanţi.

2.1 Termeni din lumea romană păgână

Biserică – din lat. “basilica” (“casă împărătească”); desemna localul de judecată, unde

dreptatea era împărţită în numele împăratului roman. După anul 313 aceste edificii au fost cedate

creştinilor în vederea săvârşirii cultului35.

Dumnezeu – denumire provenită de la o veche invocaţie păgână: “Domine Deus” (în

forma populară “Domne Deus”).

Duminică – “Dies Dominica” (ziua Domnului).

Crăciun – cei mai mulţi cercetători sunt de părere că denumirea vine de la “calatio”,

prima zi a lunii, în care preoţii romani convocau poporul pentru anunţarea sărbătorilor din acea

lună. Cea mai importantă “calatio” era la 1 ianuarie, când se anunţau sărbătorile de pe parcursul

întregului an. Creştinii ar fi împrumutat această denumire pentru Naşterea Domnului care, până

în sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei “calatio” de la 1 ian. Alţi cercetători opinează că

34 Emil Popescu, in revista “Mitropolia Banatului”, nr. 37, 1987, p. 4035 Ion Barnea, “Arta crestină în România”,vol.1, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Biserica Ortodoxa Romana, Bucureşti, 1979, p. 51

17

termenul ar deriva de la “creatio” – ziua “facerii” lui Iisus. Cuvântul “crăciun” e specific

românesc, căci limbile romanice apusene folosesc termeni derivaţi din “Dies Natalis”36.

Floriile – o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită “Floralia”; ea a fost

asimilată de creştini cu intrarea Domnului în Ierusalim.

Rusaliile – “Rosalia”, ziua pomenirii morţilor, care se prăznuia în perioada înfloririi

trandafirilor. Datele între Rosalia şi Cincizecime erau apropiate, aşa că şi această sărbătoare

romană a fost asimilată.

Sărbătoare – “dies (con)servatoria”, zi închinată zeilor apărători ai omului. Limbile

romanice apusene folosesc alt termen, latinescul “festum”.

Lege – “lex”; avea sensul de religie, credinţă (“legea românească”). Limbile romanice

apusene folosesc derivate din “fides”.

2.2 Termeni cu înţeles exclusiv creştin

Creştin – din “chrestianus”, derivat de la Chrestus (Hristos), reprezinta un lucru sau o

persoana care apartine crestinismului sau privitor la crestinism

A boteza – din latinescul „baptisto, -are”, reprezentand a cufunda in apa, a conferi botez

unui prunc care tocmai ce a fost botezat.

Cruce – din latinescul „crux, crucis”, reprezentand grinzile pe care a fost rastignit

Mantuitorul Iisus Hristos37 sau semnul crucii prin ducerea mainii la frunte, piep si umeri

Inger – din latinescul „angellus” reprezentand la vremea respectiva o fiinta spirituala cu

aripi, inzestrata cu calitati exceptionale de bunatate si frumusete, mediator intre crestinii

credinciosi si Dumnezeu, precum si acea „persoana” care vegheaza asupra cuiva si are grija de

sanatatea acestuia.

Păcat – din latinescul „peccatum” ducandu-ne cu gandul la calcarea unei legi sau a unei

porunci bisericesti, abaterea de la normele religioase si ducerea inspre faradelege.

A se ruga – de la latinescul „rogo, -are”, a cere cuiva staruitor indeplinirea unei dorinte

sau a unei favori, a cere foarte insistent un lucru de la Dumnezeu

Sfânt – din latinescul „sanctus”, avand intelesul ca fiind o persoana care si-a consacrat

toata viata apararii religiei si care dupa moarte, martiriu sau nu, este considerata facatoare de

minuni.

Părinte – din latinescurile „parens, parentem”, avand in vremea respectiva doua

intelesuri. Primul fiind cel de parinti naturali sau spirituali, dar folosit mult mai des intre crestinii

36 Ion Barnea, in revista “Symposia Thracologica”, nr.7, Ed. Filocalia, Tulcea, 1989, p. 16837 Emilian Popescu, in revista “Studii Teologice”, nr. 3-4, 1989, p. 16

18

daciei in limbajul bisericesc38 si avand ca inteles Dumnezeu ca si protector al oamenilor,

intemeietor, temei si conducator ar Bisericii crestine. Ulterior a luat intelesul de sfant „parinte”

sau preot.

Ajuna – din latinescul „adjunare”, derivat de la „ajunez”, a nu manca nimic, a tine post

complet, post negru

Altar – din latinescul „altare, -rem”, reprezinta parte a bisericii despartita de naos prin

catapeteasma, in care se oficiaza liturghia; masa de cult pe care se oficiaza liturghia in biserica

crestina.

Unii termeni de credinţă au fost făuriţi pe loc, cu ajutorul poporului de limbă latină.

Românii şi-au exprimat unele noţiuni fundamentale de teologie cu mijloace proprii furnizate de

limba lor: înviere, credinţă, împărăţia lui Dumnezeu, Treime, Fecioară, Împărtăşanie etc. Tot de

origine latină sunt şi o serie de cuvinte ce privesc felurite împărţiri ale anului bisericesc.

Trebuie remarcat că toţi aceşti termeni de origine latină sunt complet diferiţi de cei folosiţi de

Biserica Catolică, ceea ce înseamnă că evanghelizarea strămoşilor noştri s-a făcut nu prin

misionari veniţi din Apus, căci în acest caz Biserica Apuseană le-ar fi impus propria

terminologie, ci de la o la om, făurindu-se pe loc termenii potriviţi pentru anumite noţiuni de

credinţă. De aceea noi nu avem cuvinte derivate din “Deus”, “ecclesia”, “fides” etc.

38 Nicolae Gudea, Ioan Chiurco, “Din istoria creştinismului la romani”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988, p. 120

19

II. Marturii arheologice despre raspandirea crestinismului intre

secolele III-IV

După retragerea oficială a armatei şi administraţiei în S Dunării în anii 271-275, în Dacia

nord-dunăreană s-au aşezat până în secolul al VI-lea popoarele migratoare ale goţilor, hunilor,

gepizilor şi avarilor. De la sfârşitul sec. al VI-lea până în sec. al X-lea, peste noul popor român

s-au aşezat slavii.

Câţiva istorici au susţinut din interese politice teza originii noastre “balcanice”39: poporul

român s-ar fi format la S de Dunăre - după ce retragerea aureliană ar fi lăsat în urmă un complet

vid demografic, pentru ca prin sec. IX să “remigreze” în N fluviului. Această teză a fost

susţinută mai ales de către geograful austriac Robert Roesler.

Există însă suficiente argumente pentru a se demonstra falsul acestei teorii şi realitatea

continuităţii populaţiei autohtone daco-romane în Dacia Traiană şi după retragerea lui Aurelian:

1. populaţia daco-romană nu avea nici un interes să plece în S Dunării, ci prefera să

trăiască în N ei, nesupusă regimului fiscal excesiv din imperiu40.

2. creştinii daco-romani aveau tot interesul să rămână în N Dunării unde, după 271-275,

îşi puteau manifesta nestingheriţi noua credinţă.

3. se cunosc mai degrabă cazuri de emigrări dinspre S spre N Dunării, unde exista după

anul 275 libertate fiscală şi religioasă.

4. nici un izvor (literar, arheologic sau de altă natură) nu aminteşte de vreo imigrare sau

remigrare a românilor din peninsula Balcanică în N Dunării prin secolele IX-XIII d. H., aşa cum

susţin adepţii tezei roesleriene.

“Roeslerienii” n-au putut explica mai multe lucruri, prin ce miracol românii s-au aşezat

în N Dunării exact pe locurile strămoşilor lor, cum se explică pasivitatea regilor Ungariei,

stăpâni acum în Transilvania, precum şi lipsa oricăror măsuri vis-á-vis de această “remigrare”

masivă. Totusi, in cele din urmă, nu au reuşit sa explice cum de aceşti “păstori”, abia “reîntorşi”,

să ridice aşa repede atâtea biserici monumentale.41

Pe lângă argumentele logice şi istorice care dovedesc continuitatea populaţiei daco-

romane şi după retragerea aureliană, o serie de descoperiri arheologice atestă şi întăresc

continuitatea unei vieţi daco-romane pe teritoriul ţării noastre. Pe lângă caracterul de

continuitate, unele urme arheologice confirmă şi vechimea creştinismului la noi.

39 Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 1, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1991, p. 9240 Nicolae Iorga, "Studii asupra Evului Mediu românesc", Ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag. 1841 Idem, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Ed. a V-a, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. 38

20

În veacurile creştine primare, nefiind posibilă prezentarea directă a chipului lui Hristos

din cauza persecuţiilor, erau folosite de către creştini anumite simboluri şi formule specifice prin

care îşi arătau identitatea şi crezul lor religios. O parte din vestigiile arheologice descoperite la

noi poartă astfel de simboluri, ceea ce confirmă încă o dată vechimea creştinismului românesc

(aceste simboluri datează din sec. II-VI).

- sfânta cruce – sub diferite forme: x (decussata), T (comissa), + (quadrata) etc.

- bunul păstor – îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos

- mielul – simbol al Domnului care s-a jertfit pentru păcatele omenirii

- pomul vieţii – simbol al pomului cunoştinţei binelui şi răului

- peştele – în limba greacă veche termenul IXY (ihtis) însemna “peşte”; creştinii au

folosit iniţialele acestui cuvânt pentru a desemna numele lui Hristos - () ()

() () () – Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.

- porumbelul – simbolul Duhului Sfânt

- păunul – semnifică învierea trupului şi curăţia

- delfinul – simbol al Mântuitorului care duce corabia (Biserica) la liman (spre mântuire)

- corabia – semnifică Biserica

- ancora – simbolul statorniciei în credinţă (în Apus crucea era disimulată la început sub

formă de ancoră)

- măslinul – simbolul păcii şi al vieţii veşnice

- literele greceşti şi - Iisus Hristos este începutul şi sfârşitul

- chrisma sau monograma lui Hristos - sub forma IX sau XP

Dintre toate aceste simboluri creştine folosite în epoca primară, numai sfânta cruce şi

monograma lui Hristos s-au permanentizat în viaţa credincioşilor, rămânând până astăzi.

1. Descoperiri arheologice în ţara noastră

1.1 Obiecte paleocreştine în Transilvania şi Banat

a) tăbliţa votivă de la Biertan - descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu); e formată

dintr-un donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă

dreptunghiulară pe care sunt inscripţionate cuvintele: “Ego Zenovius votum posui”42. În partea

de jos a tăbliţei, o verigă permitea agăţarea discului ce poartă în interior monograma lui Hristos.

Forma literelor, stilizarea textului şi monograma duc la concluzia că tăbliţa datează din secolul

42 Eu Zenovius am pus ofrandă

21

IV d.H.43 Limba latină ne duce apoi la concluzia că acest donarium aparţinea unei comunităţi

daco-romane. Faptul că el se putea folosi doar agăţat (probabil de un policandru) ne determină

să conchidem că în secolul IV exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă

proprie, termeni latini creştini.

b) gema de la Potaissa (Turda) – sec. IV; descoperită prin 1830-’40, a dispărut în 1848,

aşa că astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3

cm) şi avea sculptată pe ea scena “Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un

altul lângă el, la picioare, apoi un pom (al vieţii) pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol

al Duhului Sfânt); apoi o corabie din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin (Iona).

În jurul corabiei era criptograma creştină ΙΧΘΥΣ.

c) fragmentele de la Moigrad (Sălaj) - cel mai important e discul cu monograma lui

Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă44 – sec. IV

d) piatra funerară de la Cluj Napoca - în 1927 s-a descoperit aici o piatră funerară

romană cu inscripţii latine păgâne. Mai târziu (în sec. IV), ea a fost folosită de un creştin ca bază

a unui sicriu de piatră, adăugându-i-se acum însemne creştine (în mijloc au fost săpate semnul

crucii şi literele A şi ).

e) opaiţe de lut - două de lut la Apulum (Alba Iulia), unul de bronz la Dej, unul de lut la

Sarmizegetusa. Toate sunt creştine (au imprimat semnul crucii) şi datează din secolele IV-V.

f) tipar de turnat cruci – descoperit la Sânmiclăuş Alba, în 1973-1975. Este din lut ars

şi datează din sec. V-VI, fiind unic în Transilvania.

g) inel de aur cu gemă - descoperit în 1841 în tencuiala zidului împrejmuitor al bisericii

din Băile Herculane; are gravaţi un păun şi un delfin.

h) inele de bronz cu cruce – unul a fost descoperit în râul Caraş, iar altul în Sacoşu

Turcesc (lângă Timişoara)

i) opaiţ de bronz în formă de peşte - la Lipova (sec. IV)

j) basilica de la Morisena45 (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile

unei biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI.

1.2 Obiecte paleocreştine în Oltenia

43 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și pînă azi”, Ed. Albatros, București, 1971, p. 15544 Suciu Coriolan, “Dicționarul istoric al localităților din Transilvania”, vol.1, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București. 1968, p. 40545 Adrian Andrei Rusu, “Dicționarul mănăstirilor”, Presa Universitară Clujeană, 2000, pag. 99

22

1.obiecte paleocreştine la Romula (jud. Olt) – două opaiţe decorate cu cruci, două

geme (sec. III-IV), o cruciuliţă de bronz

2.candelabru creştin din bronz la Răcari (jud. Dolj) – sec. V-VI

3.basilica de la Slăveni (jud. Olt) - urmele unei biserici din sec. IV

4.basilica de la Sucidava (azi Celei-Corabia) - urmele unei basilici din sec. V-VI. În

apropierea altarului acestei biserici s-a descoperit un fragment de amforă pe care era

inscripţionat numele preotului Lukonochos. Probabil Sucidava a fost centru creştin, cu scaun

episcopal.

Pe lângă basilica de la Slăveni, s-au mai descoperit urme ale unei biserici la Moigrad 46

(Sălaj), de fapt un templu păgân refăcut şi refolosit ca lăcaş de cult creştin. Bisericile de la

Slăveni şi Moigrad sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult creştin cunoscute în N Dunării.

1.3 Obiecte paleocreştine în Muntenia şi Moldova

Muntenia şi Moldova sunt teritorii care au rămas în afara stăpânirii romane, dar care au

fost şi ele romanizate treptat. Exista şi aici o viaţă creştină, confirmată de descoperirile

arheologice.

1.obiecte paleocreştine la Barboşi (azi încorporată în Galaţi): cruci de sidef, amforă cu

literele XP, toate din secolul III.

2.cruciuliţă şi cupă getică cu cruce – din sec. I-II; descoperite la Cândeşti-Vrancea (la

S de Focşani)

3.vase de lut pe care a fost incizat semnul crucii - în localităţi din judeţele Vaslui şi

Suceava.

4. tipare din os pentru confecţionarea unor obiecte creştine, mai ales cruciuliţe - la

Davideni (Neamţ), Traian (Bacău), Botoşana (Suceava) etc. Tipare de acest gen s-au descoperit

şi în Muntenia: Olteni (Teleorman), Budureasca (Ploieşti), Cândeşti (Buzău) etc. Aceste tipare

presupun o producţie în serie, ceea ce dovedeşte că în acest spaţiu trăia o numeroasă populaţie

creştină care folosea aceste cruciuliţe.

1.4 Descoperiri arheologice în Dobrogea

46 Suciu Coriolan, “Dicționarul istoric al localităților din Transilvania”, vol.1, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968, p. 405

23

a) inscripţii creştine – aprox. 100, datând din sec. IV-VI; aproape jumătate provin de la

Tomis, iar celelalte din Histria, Dinogetia, Callatis47 (o inscripţie aminteşte de mai mulţi

episcopi, putându-se descifra doar numele celui dintâi: Ştefan), Axiopolis (o inscripţie aminteşte

de martirii Chiril, Chindeas şi Tasius care au pătimit aici) etc. Un sfert din aceste inscripţii sunt

în limba latină, iar restul în greacă. Creştinii menţionaţi aparţin tuturor categoriilor sociale:

clerici, magistraţi, negustori, funcţionari, oameni simpli. Textul inscripţiilor este unul popular şi

ortodox, fără influenţe eterodoxe.

b) obiecte paleocreştine

- gema de la Tomis48 – sec. IV-V, Mântuitorul încadrat de Apostoli

- discul refăcut de episcopul Paternus (înainte de 518) - este din argint aurit, de

dimensiuni mari (o greutate de peste 6 kg.). Are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie

latină. Azi se află la Muzeul Ermitaj din Petersburg.

- trei ulcioare cu chipul Sfântului Mina (la Constanţa) – sec. V-VI; provin din Egipt, de

la un mare centru de pelerinaj (mormântul Sf. Mina).

- plumburi comerciale – sec. IV; unele aveau inscripţii creştine.

- opaiţe creştine – sec. IV-VI

c) basilici paleocreştine (peste 35)

- Tomis – 6 bazilici sec. V-VI. Cea situată la mare era probabil catedrala episcopală,

pentru că e cea mai mare bazilică din Dobrogea.

- Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 bazilici49 din sec. V-VI. Aici se găseşte singura

basilică cu atrium; în mijlocul curţii avea şi un baptisteriu; probabil în incintă se afla şi locuinţa

episcopului (sec. VI). O altă basilică e cea “cu transept” (în formă de “T”) din sec. V-VI, singura

de acest gen din Scythia Minor; în transept, basilica are o criptă pentru păstrarea moaştelor.

- Histria – 7 bazilici (sec. V-VI) – aici s-a descoperit şi o mare construcţie particulară

(poate reşedinţă episcopală) ce avea şi o capelă particulară (singura de acest fel din întreaga

ţară).

- Callatis – o bazilică de tip sirian din sec. IV-V. Altarul e spre sud şi nu are absidă – o

raritate pentru întreaga Peninsulă Balcanică.

- Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei bazilici din

timpul lui Constantin cel Mare. E cea mai veche din S-E Europei.

47 "Dicționar de istorie veche a României", Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 23548 Ion Barnea, “Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii”, în Studii Teologice, nr. 6, 195449 Emil Popescu, “Inscriptiile grecesti si latine din secolele IV-XIII descoperite in Romania”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1976, p. 67

24

- Axiopolis – aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius.

- Niculiţel – o biserică din sec. IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi

Filipos50.

- bisericuţele rupestre de la Basarabi (fost Murfatlar) - s-au descoperit 6 bisericuţe din

sec. IV-V, unice de acest gen, săpate în carieră calcaroasă la 20 km. de Constanţa. Aceasta era o

adevărată “lavră a peşterilor”. Complexul monastic de la Basarabi a avut o existenţă aproximativ

permanentă până la sfârşitul sec. X.

Despre vechimea crestinismului putem face referire si la un numar de 70 de „carti” care

au fost descoperite intre anii 2005-2007 pe tinutul Iordaniei, fiind unele dintre cele mai

importante izvoare scrise descoperite ulterior. Acest grup de aproximativ 70 de „cărţi”, fiecare

având între 5 şi 15 foi de plumb legate cu inele de plumb, au fost descoperite, aparent, într-o

necunoscută vale aridă din nordul Iordaniei.  În urma unui val de apă ce a inundat peştera din

respectiva vale, au ieşit la iveală două nişe. Una dintre acestea două era marcată cu simbolul

sfeşnicului, simbolul antic al religiei evreieşti. Un beduin din Iordania a cercetat peşterile şi a

găsit înăuntrul lor relicve, de o mare raritate, de la începuturile existenţei creştinismului.

Directorul Departamentului de Antichităţi ai Iordaniei, Ziad al-Saad, spune că este foarte

probabil ca acele cărţi să fie scrise de către discipoli ai lui Iisus la scurt timp după moartea

acestuia. Paginile sunt de mărimea unor carduri de credit, textul fiind scris în ebraica antică, în

mare parte textul fiind codificat.

Unul dintre puţinii oameni care a văzut colecţia este şi David Elkington, cercetător al

religiilor antice şi arheolog, conducătorul unei echipe britanice ce încearcă să readucă în

siguranţă cărţile în Iordania. Acesta este de părere că desenele care decorează coperţile şi unele

pagini ale cărţilor sunt cele mai grăitoare mărturii cu privire la originile creştinismului. Pe una

dintre pagini este reprezentată venirea lui Mesia pe Pământ, iar pe alta prezenţa Sfintei

Treimi. Sunt foarte multe alte indicii care atestă faptul că aceste „codex-uri” vorbesc despre

începuturile creştinismului, având origini mai degrabă creştine decât evreieşti.

Un alt specialist care a văzut "cărţile",  Philip Davies,  profesor emerit de Studii a

Vechiului Testament la Universitatea din Sheffield, spune că dovada cea mai puternică pentru

atesatrea originii creştine a descoperiri se află  într-o imagine a oraşului sfânt, Ierusalim.  "Există

pe o pagină o cruce în prim-plan, şi în spatele ei este ceea ce trebuie să fie mormântul lui Isus, o

mică clădire cu o deschidere, în spatele zidurilor orasului. Exista ziduri ale Ierusalimului

reprezentate şi pe alte pagini din aceste cărţi", susţine Philip Davies.

50 Ion Ramureanu, “Martirii crestini de la Niculitel”, descoperiti in 1971, in revista "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, nr. 3-5, p. 465

25

Se cunosc prea puţine lucruri despre perioada dintre crucificarea lui Iisus şi Scrisorile

Pauline, scrise câteva decade mai târziu, şi despre răspândirea creştinismului spre vest, în afara

lumii evreieşti. Niciodată nu s-a făcut o descoperire de relicve atât de vechi şi atât de importante

privind începuturile creştinismului ca religie,  tocmai în patria sa de origine.

"Descoperirea poate fi verosimilă deoarece e clar că tradiţia despre înviere a început să

circule oral foarte repede. Este clar că cei apropiaţi lui Iisus au crezut din primul moment că

acesta a înviat, deoarece toate descrierile au acest adaos de miracol, legendă, etc şi nu reprezintă

o relatare uşoară. Pregătirea întregi drame a răstignirii şi a învierii este dezvăluită în toată

tradiţia anterioară. Însă până ce nu va fi tradus complet, nu cred că reprezintă o mare

descoperire" dupa cum ne spune istoricul Zoe Petre.

Mai circumspect este decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti,

Vlad Nistor. Acesta a firmat că este posibil ca un astfel de "document" să fi fost scris imediat

după moartea lui Iisus, dar până la o autentificare clară nu poate face mai multe declaraţii. 

2. Martiri crestini la inceputul secolului al IV-lea

Răspândirea noii învăţături creştine a întâmpinat greutăţi de la început, întâi din partea

iudeilor51, apoi din cea a romanilor. Creştinii constituiau un pericol prin învăţătura lor: egalitate,

iubirea semenilor, universalitatea mântuirii, noţiuni care nici nu existau la greco-romani. Marile

persecuţii au început cu Nero52 şi s-au încheiat cu Diocleţian53 şi Liciniu. Pe noi ne interesează

ultima persecuţie, cea a lui Diocleţian, în care au mucenicit şi strămoşi de-ai noştri din ţinuturile

dunărene.

Diocleţian a fost un mare reorganizator al Imperiului Roman, pe care l-a împărţit în patru

prefecturi. Pentru aceasta şi-a asociat la conducere pe cezarul Galeriu, care l-a rândul său şi-a

luat ca ajutor, atunci când a ajuns împărat, în 305, pe Liciniu. Se pare că aceştia doi au fost mai

îndârjiţi împotriva creştinilor chiar şi decât Diocleţian. S-au emis 4 edicte, trei în 303, unul în

304, în care se luau măsuri de ucidere a preoţilor şi credincioşilor creştini care nu vroiau să

sacrifice zeilor şi care, se pare, erau 10% din populaţie.

Între martiri s-au numărat şi strămoşi de-ai noştri, daco-romani, ale căror nume le

cunoaştem din procesele verbale de anchetă numite azi “acte martirice”, ca de ex.: Breviarul sau

Martirologiul siriac, în perioada 370-380, Martirologiul hieronymian54 şi Sinaxarul Bisericii

51 Ion Barnea, “Martyrionul de la Niculitel”, in revista "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, nr. 1-2, p. 22052 Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene53 Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 30554 o compilaţie din secolul VII, care stă la baza Martirologiului catolic de astăzi

26

constantinopolitane (secolul VIII, care stă la baza calendarului ortodox actual). Există şi câteva

acte martirice scrise pe teritoriul ţării noastre, care pot fi considerate primele “creaţii literare” la

noi, de ex. cele ale lui Epictet şi Astion din Halmyris, Emilian din Durostorum etc.

Printre martiri se numărau clerici, episcopi, preoţi şi diaconi, soldaţi şi credincioşi de

diferite vârste şi profesii. Majoritatea lor erau de la oraş. Ei au pătimit mai ales în provinciile din

dreapta Dunării unde existau, pe lângă traco-iliri, şi daco-romani. De aceea vom pomeni aici pe

aceia care au pătimit în tot acest spaţiu geografic întins, căci poporul român s-a format atât în N

cât şi în S Dunării, în cadrul “romanităţii orientale” sau “carpato-balcanice”.

Iată numele celor mai importanţi martiri şi locul pătimirii lor:

A. Sirmium55 - aici au fost martirizaţi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa Maxima,

care au fost înecaţi în râul Sava la 26 martie 304. Acest Montanus este primul preot dacoroman

cunoscut cu numele în istorie. Tot la Sirmium au pătimit episcopul Irineu şi diaconul său

Dimitrie în 6, respectiv 9 aprilie 304. Sfântul Dimitrie pe care îl prăznuim la 26 octombrie este

de fapt acest diacon din Sirmium, ale cărui moaşte au fost duse în 26 octombrie 413 de la

Sirmium la Tesalonic şi aşezate în biserica de aici care-i poartă numele. După numele său,

Sirmium-ul s-a numit mai apoi Mitroviţa. La Sirmium au mai pătimit moarte martirică şi alţi

creştini.

B. Cibalae (la N-V de Sirmium) – în 304 au fost martirizaţi Pollion, Hermogen,

diaconul Silvanus etc.

C. Singidunum56 - diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic57, pe care-l convertise.

Amândoi au fost aruncaţi în Dunăre în 307.

D. Durostorum (Silistra) şi împrejurimi – aici se înregistrează cei mai mulţi martiri din

Moesia Inferior, mai ales ostaşi care refuzau cultul împăratului. Toţi au pătimit se pare în anul

298: Pasicrat şi Valention, Marcian şi Nicandru cu alţi 47 de ostaşi. În 304 au fost martirizaţi

lângă Durostorum trei ţărani: Quintilian, Maxim citeţul şi Dadas. Tot la Durostorum, însă ceva

mai târziu, în 362, a fost chinuit şi ars pe rug soldatul Emilian, pentru că a distrus idolii dintr-un

templu păgân. E ultimul martir cunoscut în provinciile romane dunărene.

In Scythia Minor, adica Dobrogea actuală, avem:

55 azi Mitroviţa, în Jugoslavia56 azi Belgrad57 Teodor Bodogae, “Sfinţii Mucenici Ermil Diaconul şi Stratonic temnicerul”, în vol. „Sfinţi români şi apărători”, ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1987, p. 201

27

A. Tomis (Constanţa) – aici a murit ca martir la 7 martie 300 episcopul Efrem al

Tomisului. Mai târziu, prin 320-323, au fost arşi de vii Macrobiu şi Gordian. Fraţii Argeu,

Narcis şi Marcelin au pătimit tot în timpul lui Liciniu, prin 320-323. La fel episcopul Tit al

Tomisului, pentru că a refuzat înrolarea în armata lui Liciniu. Un alt document îl prezintă însă pe

Tit nu ca martir, ci ca “părinte” (trupesc sau sufletesc) al celor trei fraţi pomeniţi mai sus.

Numărul martirilor cunoscuţi la Tomis depăşeşte cifra de 60.

B. Axiopolis58 – aici au pătimit în 303 Chiril, Chindeas şi Tasius59. Moaştele lui Tasius

se păstrează la Ancona (Italia).

C. Halmyris60 – aici au pătimit într-o zi de 8 iulie, prin anii 298-303 (poate chiar 290),

preotul Epictet şi tânărul Astion, convertit de el. Amândoi erau originari din Asia Mică şi

fugiseră aici ca să nu fie urmăriţi pentru credinţa lor. După ce au făcut mai multe convertiri

printre localnici, au fost întemniţaţi şi-n cele din urmă decapitaţi. Părinţii lui Astion, plecaţi în

căutarea lui, au ajuns la Halmyris, unde, auzind de cele întâmplate, s-au convertit şi ei, botezaţi

fiind de episcopul Evangelicus din Tomis. Trupurile celor doi martiri au fost îngropate lângă

braţul Sf. Gheorghe al Dunării.

În 15 august 2001 o echipă de arheologi româno-americană a descoperit moaştele

făcătoare de minuni ale celor doi într-o criptă de sub altarul basilicii episcopale a Halmyrisului.

Identificarea lor este sigură, fiind confirmată de trei surse: 1. actul martiric, redactat imediat

după moartea lor; 2. inscripţiile de sub altarul basilicii episcopale din Halmyris; 3. analizele

antropologice elaborate de-a lungul a 10 luni după descoperire. Astăzi, moaştele lor se află în

catedrala arhiepiscopală din Constanţa. Până în anul 2001 s-a crezut că singurele moaşte de

martiri descoperite la noi sunt cele de la Niculiţel. Iată însă că cele mai vechi moaşte de martiri

descoperite pe teritoriul României aparţin Sfinţilor Epictet şi Astion, urmate de cele de la

Niculiţel.

D. Niculiţel61 - în 1971 s-a descoperit aici o basilică paleocreştină (sec. IV-V). Valoarea

ei constă în cripta (martyrion) aşezată sub altar. În interiorul acestei cripte s-au descoperit

moaştele a 4 martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos62, care astăzi se păstrează la

mănăstirea Cocoş, nu departe de Niculiţel. Se crede că ei au pătimit în timpul persecuţiei lui

Diocleţian, prin 304-305.

58 Hinog, lângă Cernavodă59 Mircea Pacurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Ed. a V-a, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 2560 între Murighiol şi Dunavăţ61 jud. Tulcea, lângă Isaccea62 Emilian Popescu, “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 160

28

Persecuţiile au încetat după 305, pentru ca în 313 Constantin cel Mare să promulge

edictul de la Mediolanum (Milano), prin care se proclama dreptul tuturor, inclusiv al creştinilor,

la libertatea credinţei. Biserica era astfel recunoscută oficial în calitate de instituţie religioasă

organizată. Creştinismul devenea acum, din religie nepermisă, “religio licita”, ba chiar

favorizată, cunoscând o stare de înflorire. Ultimele persecuţii s-au consumat între 319-324, cea a

lui Liciniu, ca urmare a conflictelor izbucnite între el şi Constantin cel Mare şi între 361-363,

cea a lui Iulian Apostatul; acum a pătimit şi Emilian din Durostorum, amintit mai sus.

29

III. Crestinismul daco-roman şi episcopiile din Scythia Minor

La mijlocul sec. al III-lea, Imperiul Roman se confrunta cu o puternică criză economică

şi cu pericolul reprezentat de apariţia la graniţe a popoarelor migratoare. Din acest motiv, între

anii 271-275 are loc părăsirea oficială a fostei provincii, prin retragerea administraţiei şi a

legiunilor în S Dunării. În Dacia s-au aşezat apoi pe rând şi temporar – alături de populaţia

autohtonă dacoromană – o serie de popoare migratoare: goţi, huni, gepizi, avari, slavi etc.

1. Migraţia si increstinarea goţilor; Ulfila

În îndelungatul proces de formare a poporului român, creştinismul a jucat un rol extrem

de important în coagularea unei unităţi etnice ce trebuia să se apere în faţa presiunilor şi

incursiunilor paşnice sau silnice ale competitorilor, prinşi în febra migraţiei şi a peregrinărilor63.

Cele două Rome creştine, cea veche şi cea nouă reprezentata prin insusi Bizanţul,

deveniseră ţinte predilecte ale acestor migratori, iar drumurile spre ele treceau, în cea mai mare

parte, prin Dacia noastră. În acest context istoric a apărut Biblia lui Wulfila – conducătorul

goţilor64, document de o deosebită valoare pentru înţelegerea unui capitol mai puţin cunoscut din

istoria creştinismului existent la vremea aceea în teritoriile de la Istru.

Coborâţi din părţile baltice spre cele ale Azovului, goţii au fost primul val de migratori

care, împinşi de huni, s-au instalat pe pământurile Daciei, unde au rămas timp de peste un secol.

Din această pricină, Dacia era numită în epocă, susţin istoricii vremii, Goţia sau „Ţara goţilor“.

Bine organizaţi şi disciplinaţi, goţii au sfârşit, în mare parte, prin a se creştina, evident, sub

influenţa băştinaşilor. Aceasta explică numeroasele elemente lingvistice latine, atât în textul

Bibliei conducătorului lor, Wulfila (nume care are în rădăcina sa cuvântul „volf“ , adică „lup“,

animalul-totem al populaţiei dacice), cât şi în alfabetul gotic, aşa-zis runic, care stă la baza

limbii şi alfabetului germanic de astăzi65.

Biblia lui Wulfila, sau „Codex Argenteus“, este unul dintre cele mai celebre manuscrise

din lume şi, în mod sigur, cea mai valoroasă carte din Suedia. Manuscrisul se păstrează la

Biblioteca Universităţii din Uppsala. Iniţial, această Biblie a avut 336 de pagini, la Uppsala

păstrându-se 187. File din acelaşi manuscris mai există la Speyer, în Germania, la Wolfenbüttel

şi la Milano. „Codex Argenteus“ a fost copiat probabil la Ravenna, în Italia, în perioada

ostrogoţilor, pentru regele Theodoric cel Mare, la începutul secolului al VI-lea.

63 Ştefan Alexe, 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul, în revista “Biserica Ortodoxa Romana”, anul XC, nr. 5-6, mai-iunie, 1972, p. 55664 cca. 311-382, după unii cercetători, sau cca. 310-385, după alţii65 Ionel Ene, “Gothia şi episcopii ei”, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, 2002, p. 215

30

Documentul este scris pe un pergament subţire de culoare violet, cu cerneală cu praf de

argint şi aur, de unde şi numele său. Manuscrisul a fost descoperit în secolul al XVI-lea în

mănăstirea benedictină din Werden, Germania. Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului

Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat

Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm, fiind depusă în biblioteca reginei Christina.

După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda. În 1669,

însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala,

care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.

Referindu-se la goţi şi la momentul creştinării lor, pr. Haralambie Rovenţa, profesor de

exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti în perioada interbelică,

spunea: „Strămoşii germanilor, goţii, au avut primul lor început de civilizaţie (şi de creştinare,

n.r.) aici pe pământul românesc. Primele lor buchii s-au format aici, după cum şi credinţa

creştină goţii şi-au săpat-o tot aici66. La aceasta am contribuit noi, prin strămoşii noştri, în mare

măsură. Biblia lui Wulfila poate da serioase concluzii atât pentru existenţa şi vechimea

creştinismului nostru în Dacia, cât şi cu privire la manuscrisele de limbă latină, care trebuie să fi

existat şi să fi circulat în această parte, prin strămoşii noştri, care nu-şi despărţiseră atunci limba

lor proprie de cea a fraţilor latini din restul imperiului“67.

Sunt cercetători care afirmă că în Dacia circula Biblia în limba latină înainte de venirea

goţilor. Ei susţin că, încă de la început, creştinismul s-a folosit pentru răspândirea lui de limba

proprie fiecărui popor căruia i se adresa. Lucru de altfel cunoscut chiar de pe vremea

Apostolilor, care, în ziua Cincizecimii, au început să vorbească toţi în limbi diferite, încât

mulţimea adunată la Ierusalim din toate părţile lumii s-a umplut „de nedumerire, că-i auzea

fiecare grăind în limba sa“68.

Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală,

ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului

Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-

lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza,

la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni,

armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia.

De manuscrisele în limba latină ale dacilor se va fi folosit şi Wulfila în traducerea sa, ceea ce ar

explica nu numai enigmatica influenţă latină asupra vocabularului traducerii Bibliei şi a

66 Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1991, p. 10967 Constantin Erbiceanu, “Ulfila, viața și activitatea lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în sec. al IV-lea”, Tipografia Cartilor Bisericesti, București, 1898, p. 6368 Dumitru Manolache, “Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc“, Ziarul Lumina, Editia Oltenia, 06.03.2010, in baza arhivelor www.ziarullumina.ro

31

alfabetului inventat de el, ci şi îndemnul traducerii înseşi. În acest sens, există şi o dovadă

academică.

În 1957, savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analiza în cartea sa „Despre

literele şi limba geţilor sau goţilor“ mai multe alfabete zis gotice, prin comparaţie cu cel getic

primitiv. El mărturisea că s-a inspirat din lucrarea unui alt savant, arhiepiscopul de Upssala,

Joannes Magnus Ghotus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi“, publicată la Roma

în 1554, în care se prezenta, pentru prima dată, alfabetul getic.

În această lucrare se demonstrează că regele Wulfila, coborâtor din partea mamei din captivi

creştini strămutaţi în Capadocia în secolul al III-lea, hirotonit episcop al goţilor în jurul vârstei

de 30 de ani, de către Eusebiu al Nicomidiei, a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel

getic. În acest alfabet, considerat cel mai nou la vremea aceea, a tradus Wulfila Biblia. Pentru

traducerea sa, a folosit Septuaginta şi textul grecesc al Noului Testament. Există însă o tradiţie

care susţine că Wulfila ar fi tradus Biblia fără Cărţile Regilor, însă.

Cei doi cercetători, Vulcanius Brugensis şi Johannes Magnus, au avut la dispoziţie surse

antice şi medievale foarte rare, care astăzi nu mai sunt disponibile, cum ar fi discursurile lui

Cato cel Bătrân (234-149 î. Hr.), din care citează: „Faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate

de poeţii lor, acompaniaţi de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei“.

În acelaşi sens vorbeşte şi Publius Ovidius Naso69 (43 î.Hr.-17 d. Hr.), un martor autentic, care

timp de 10 ani a trăit printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a

scris în limba getă mai multe poeme, dintre care ne-a parvenit unul, păstrat în rezumat în

Pontica.

Aşadar, celebra Biblie a lui Wulfila se constituie într-un document doveditor al vechimii

creştinismului pe teritoriile dacilor. Limba în care a fost scrisă contrazice ipoteza unor istorici,

care consideră creştinismul românesc de dată mult mai recentă, precum şi inexistenţa unor forme

de organizare canonică în această perioadă incipientă a creştinării. Este de acum dovedit faptul

că, încă din perioada lui Teofil Gotul, spre exemplu, episcop dac prezent la Sinodul de la Niceea

din 325, existau pe aceste pământuri „horepiscopi“70 care, fără a avea vreo eparhie cu reşedinţă

stabilă, săvârşeau Taina Hirotoniei sau sfinţeau lăcaşurile de închinare, acolo unde era trebuinţă,

aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor, peste care îşi pusese mâinile însuşi Sfântul Apostol Andrei. Nu

este exclus, aşa cum considera Nicolae Iorga, ca în aceeaşi perioadă, paralel cu horepiscopii şi

69 A fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu70 rang clerical întâlnit în Biserica primelor secole, și dispărut azi. Numele provine din grecescul Χωρεπίσκοπος, care înseamnă "episcop de la ţară". După cum o arată şi numele, rolul său era cel de a păstori în zonele rurale.

32

episcopii legiuiţi, să fi activat şi „călugări bătrâni, vestiţi prin evlavia lor, aleşi de popor“71, după

datini mult mai vechi.

1.1 Ulfila

Ulfila a trăit între anii 311 şi 381 după Cristos. Filostorg, care era din Capadocia şi trăia

pe acea vreme, ca şi alţi istorici, susţine că Ulfila era din Capadocia, născut în târguşorul

Sadagoltina72, lângă Parnas. Elgin S. Moyer în cartea sa „Who was Who în Church History",

spune că părinţii lui au fost luaţi prizonieri de goţi în anul 246 şi au fost aduşi în Goţia. Pe acea

vreme, Dacia Traiană a fost cucerită de goţi şi deci se numea Goţia. Alţi istorici susţin că el

însuşi ar fi fost got.

Când a fost în vârstă de 20 ani, regele goţilor l-a luat cu sine la Constantinopol. Ulfila

ştia trei limbi: limba goţilor, latina şi greaca. Dacă a fost din Capadocia, înseamnă că greaca era

limba sa maternă. Cum la Constantinopol pe vremea aceea se vorbea greaca, probabil că el a fost

ca translator pentru goţi. El a rămas la Constantinopol timp de zece ani. În acea perioadă, el a

devenit creştin şi a primit o bună educaţie. Contactul cu Eusebiu de Nicomedia, care ţinea

învăţătura lui Arie, l-a făcut pe Ulfila să fie creştin arianuarie Arienii tăgăduiau divinitatea

Domnului Isus, nu-L credeau deopotrivă cu Dumnezeu. Teodoret în cartea IV, 37 spune că

Ulfila considera întreaga controversă ariană ca o chestiune indiferentă, care a fost ridicată de

unii preoţi ambiţioşi din plăcerea de dispută.

În anul 341, Ulfila a fost consacrat ca episcop şi misionar pentru goţi. Filostorg spune că Ulfila

până la vârsta de 30 ani a fost lector.

Istoricul Socrate în cartea III, 24 şi Sozomen în cartea VI, 37 afirmă că Ulfila a luat parte

la Sinodul creştin din Constantinopol, ţinut în anul 360 şi că numele lui e subscris pe

confesiunea ariană.

În primii şapte ani, a lucrat ca misionar în Goţia. El a predicat Evanghelia în limba

goţilor, în limba greacă şi în limba latină. În limba latină desigur vorbea populaţiei din Dacia

Traiană, subjugată de goţi73.

Goţii stăpâneau teritoriul din răsăritul şi apusul Mării Negre, de la Don până la Carpaţi.

Deci, părţi din Ucraina, Basarabia, Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Ei erau mai multe triburi

71 Dumitru Manolache, “Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc“, Ziarul Lumina, Ed. Oltenia, 06.03.2010, in baza arhivelor www.ziarullumina.ro72 Constantin Erbiceanu, “Ulfila, viața și activitatea lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în sec. al IV-lea”, Tipografia Cartilor Bisericesti, București, 1898, p. 2173 Erbiceanu Constantin, “Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă”, Ed. Cronicar, București, 2003, p. 47

33

germanice. Atanaric era regele vizigoţilor, iar fratele său Fridigern era al ostrogoţilor. De la

vizigoţi ne-a rămas tezaurul numit „Cloşca cu pui de aur"74.

În anul 367, iscându-se o neînţelegere între Atanaric şi Fridigern, Ulfila a fost trimis de

Fridigern în fruntea unei delegaţii la Valens, care comanda trupele imperiului de răsărit ce se

aflau în Tracia, cu rugămintea să-l ajute în lupta contra lui Atanaric. Acesta a acceptat şi

Atanaric a fost înfrânt. Trimiterea lui Ulfila în această delegaţie diplomatică ne dovedeşte stima

de care se bucura în faţa regelui şi a poporului său.

Socrate susţine că drept recunoştinţă pentru ajutorul dat în luptă, Fridigern, care şi el era

creştin, probabil câştigat de Ulfila, a adoptat pentru ai lui creştinismul în forma ariană care era

dominantă pe acea vreme în imperiul Roman de răsărit. Alţii sunt de părere că arianismul a fost

de timpuriu, căci aceasta e după Sinodul de la Constantinopol, unde Ulfila deja se declarase de

partea lui Arie, ca şi majoritatea participanţilor.

Ulfila a fost un distins bărbat de acţiune. Spre a ajuta pe goţi să devină creştini, el şi-a dat

seama că e nevoie să aibă Biblia în limba lor. Fiindcă cunoştea bine greaca şi latina, el s-a

hotărât să o traducă75. Dar goţii nu aveau alfabet, limbaj scris. Astfel că a trebuit să compună

întâi alfabetul lor cu 24 litere, ca să poată exprima sunetele limbii teutonice a goţilor. Biblia lui

Ulfila a fost prima carte scrisă în limba gotică. Ea e străbunica literaturii germane. „The Lion

Encyclopedia of the Bible" din 1978, spune că o mare parte din textul tradus supravieţuieşte în

manuscrise, deşi limba goţilor a murit de mult.

În cei şapte ani de lucrare misionară în Goţia, o mare parte din poporul got a devenit

creştină. Auxenţiu, biograful lui Ulfila spune că el a făcut creştini pe goţi în adevăratul înţeles al

cuvântului. Desigur că nu a fost uşor. Goţii aveau o fire foarte războinică. De aceea, când a

tradus Biblia, Filostorg ne spune în Istoria Bisericii II, 5, că Ulfila cu multă înţelepciune a evitat

să traducă cele două cărţi ale lui Samuel şi ale Împăraţilor, căci se gândea că acestea ar putea

reaprinde în ei spiritul bătăios. El a câştigat inima poporului pentru Cristos Domnul. Datorită

lucrării sale intense şi influenţei ce o avea aproape ca a regilor, creştinismul s-a răspândit rapid

în nordul Dunării, mai ales că o mare parte din populaţia băştinaşă era deja creştină. Noua

învăţătură a afectat toate ramurile vieţii goţilor. Istoricii spun că barbarii au început să cânte

laudele Domnului. Chiar şi prinţii goţi au devenit creştini.

În anul 371, Athanaric76 a dezlănţuit o cruntă prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au

fost martirizaţi. Atunci Ulfila cu Fridigern şi poporul său au trecut Dunărea şi s-au refugiat în

74 descoperit la Pietroasa, în 183775 Constantin Erbiceanu, “Ulfila, viața și activitatea lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în sec. al IV-lea”, Tipografia Cartilor Bisericesti, București, 1898, p. 9676 A. D. Xenopol, “Istoria romanilor din Dacia traiana”, vol. 1, ed. a IV-a, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1985, p. 220

34

imperiul roman, în Moesia inferioară. Vasile Pârvan spune că împăratul Constanţius i-a primit

bine, căci şi el era creştin arian şi le-a dat locuinţă în Munţii Balcani77.

Timp de 30 de ani, Ulfila a lucrat în Moesia inferioară, la poalele lui Haemus. Istoricul

Iornandes spune că activitatea lui Ulfila s-a întins până departe şi asupra ostrogoţilor şi a

gepizilor. El a fost un mare misionar printre barbari şi i-a adus la picioarele Domnului.

1.2 Persecuţiile goţilor împotriva creştinilor din Dacia

Au existat două persecuţii ale goţilor împotriva creştinilor din N Dunării: cea a lui

Aorich (între 347-348) şi cea a lui Athanaric (în anii 370-372). Cea de-a doua, mult mai

sângeroasă, s-a dezlănţuit ca răzbunare a regelui got împotriva împăratului Valens, care a

suprimat subsidiile pe care goţii le primeau din imperiu.

Iată câteva nume de martiri: călugărul Arpila, preoţii Verca şi Bathusios, ale căror

moaşte au fost strânse şi transportate la Cizic de către Gaatha (soţia unui conducător got) şi

Vellas, martirizaţi mai apoi şi ei. A pătimit ca martir şi Sfântul Nichita, care a fost ars de viu.

Moaştele i-au fost duse în Cilicia-Mopsuestia (de unde proveneau strămoşii lui), apoi în secolul

XV la Veneţia. Pentru a nu fi confundat cu Niceta, episcopul de Remesiana, a fost numit

“Gotul” (deşi uneori, în necunoştinţă, a fost numit şi “Romanul”).

Un alt martir de seamă din timpul acestei persecuţii este Sfântul Sava, despre care avem

ştiri din actul său martiric78 redactat prin 373 –374, cu prilejul mutării moaştelor sale în

Capadochia. Sava era grec de neam, trăind într-un sat din Muntenia de azi, în feciorie, post,

rugăciune şi “cântând psalmi în biserică”. A fost martirizat în 12 aprilie 372, fiind înecat în râul

Buzău, fiindcă a refuzat să aducă jertfă idolilor.

La scurt timp după pătimirea lui, vestea a ajuns până la Sfântul Vasile cel Mare al

Capadociei, care, dorind să aibă moaştele acestui sfânt - capadocian de origine -, s-a adresat

guvernatorului provinciei Scythia Minor, Iunius Soranus, ruda sa. Se pare că moaştele au fost

duse din “Gothia” la Tomis, unde au stat o vreme şi de unde au fost trimise apoi Sfântului Vasile

în Capadocia. Odată cu relicvele a fost trimisă şi acea “Scrisoare…” (act martiric).

În ceea ce priveşte autorul acesteia, istoricii au păreri împărţite: unii îl identifică în

persoana episcopului Vetranion – care îşi va fi dat cu siguranţă tot concursul pentru realizarea

acestui transfer -, alţii în persoana lui Ascholius al Tesalonicului, a lui Iunius Soranus sau a unui

cleric învăţat din anturajul lui Bretanion. Noi considerăm ca suficient de dovedită paternitatea

lui Vetranion asupra acestei scrisori

77 Vasile Parvan, "Contribuţii epigrafice la Istoria creştinismului Daco-Roman", Atelierele grafice SOCEC & Co, Bucureşti, 1911, p.12078 intitulat “Scrisoarea Bisericii... din Gothia către Biserica... din Capadochia...”

35

2. Episcopia Tomisului şi episcopiile din Scythia Minor

2.1 Aparitia episcopiei si viata crestina in Tomis

A fost întemeiat în sec. VII-VI î. H. de către greci, fiind un oraş comercial. Între anii 72-

61 î.H. întregul teritoriu dintre Dunăre şi mare a intrat sub dependenţă romană. A urmat apoi o

perioadă de “getizare”79 a Tomisului, între 60-44 î.H., când oraşul a intrat în stăpânirea lui

Burebista. În anul 46 d. H. Dobrogea întreagă este cucerită de romani şi anexată provinciei

Moesia, până în timpul lui Diocleţian (297), când va fi transformată în provincie aparte, cu

numele de Scythia Minor.

Tomisul a cunoscut o dezvoltare ascendentă în toate domeniile: devine centrul politic şi

administrativ al ţinutului înconjurător, cunoscând pe la jumătatea sec. II cea mai mare înflorire,

deţinând apoi rolul de capitală a noii provincii.

În secolul VII decade însă, populaţiile migratoare devastându-l. Întreg ţinutul dobrogean

intră succesiv în stăpânirea bizantinilor, în sec. X-XII, sub cea a conducătorilor locali de neam

român în sec. XII-XIV, sub a lui Mircea cel Bătrân la sfârşitul sec. XIV, apoi sub cea turcească80

şi-n cele din urmă sub stăpânire românească. Am văzut în cursurile precedente că în Scythia

Minor au predicat Sf. Ap. Andrei şi Filip, apoi colonişti romani şi negustori orientali. Mărturiile

arheologice şi numărul ridicat de martiri din Dobrogea dovedesc vechimea creştinismului aici şi

temeinica lui organizare, cu basilici, obiecte de cult, cler (inclusiv episcopi) şi credincioşi de

toate categoriile sociale.

Numărul considerabil de creştini din Scythia Minor reclamă nu doar o organizare

incipientă, ci chiar una superioară, cu ierarh care să păstorească Tomisul şi întreaga provincie.

Aşa cum Sf. Ap. Pavel şi ceilalţi Apostoli ai Domnului hirotoneau episcopi pentru comunităţile

pe care le converteau la creştinism, tot aşa va fi făcut şi Sf. Ap. Andrei, hirotonind preoţi şi

episcopi pentru cei încreştinaţi de el în Scythia. De fapt, pentru Sf. Ap. Filip se şi afirmă în

“Martirologiul lui Adon” că acesta a aşezat în Scythia diaconi, preoţi şi episcopi.

Deşi episcopia de Tomis este atestată documentar abia în anul 369, au existat aici

episcopi, probabil chiar din epoca apostolică. În unele acte sunt pomeniţi episcopi tomitani

înainte de anul 369. În actul martiric al lui Epictet şi Astion, martirizaţi la sfârşitul sec. III, se

79 I. G. Coman, “Scriitori bisericeşti din epoca străromână”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 5880 1417-1878

36

aminteşte de episcopul Evangelicus care i-a botezat pe părinţii lui Astion plecaţi în cătarea fiului

lor. Următorul episcop ar fi Efrem, mort ca martir în timpul lui Diocleţian în 300 sau 304. În

timpul lui Liciniu întâlnim un episcop tomitan pe nume Titus, sau Filiu, care ar fi murit ca martir

sau care ar fi fost părintele trupesc sau spiritual al unui martir. La Sinodul I Ecumenic a

participat şi un episcop din Scythia, lucru consemnat de Eusebiu de Cezareea81. Unii istorici

consideră că numele acestuia era Marcu, alţii Teofil al “Gothiei”. Oricare ar fi numele lui,

important este faptul că la Sinodul I Ecumenic, care a apărat Ortodoxia de erezia lui Arie,

Biserica noastră a fost reprezentată acolo de un ierarh.

Primul episcop de Tomis atestat documentar este Vetranion82 (Bretanio). Istoricul

Sozomen consemnează un conflict dintre Bretanio şi împăratul Valens în 369. Acesta din urmă,

întorcându-se dintr-o campanie militară din Dobrogea împotriva goţilor, în drumul său spre

Bizanţ a intrat în biserica din Tomis unde se afla Bretani83o. Aprig susţinător al arianismului,

împăratul a încercat să-l determine pe episcop să intre în comuniune cu arienii. Bretanio a

refuzat şi, lăsându-l pe Valens acolo, a plecat cu poporul în altă biserică.

Împăratul, simţindu-se ofensat, l-a exilat, însă ulterior l-a repus în scaun, temându-se de

o revoltă a sciţilor. Sozomen, încheind relatarea, îi adresează episcopului alese calificative:

“bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”84. La fel se pronunţă Teodoret al Cirului:

“plin de credinţă... a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva

sfinţilor (creştinilor, n.n.)”. Incidentul reliefează mai multe aspecte ale creştinismului de aici:

intensitatea vieţii religioase a creştinilor tomitani şi ataşamentul faţă de ierarhul lor, chiar cu

riscul pedepsei capitale pentru sfidarea împăratului bizantin însuşi, apoi buna organizare

bisericească a provinciei, cu scaun episcopal şi cu cel puţin două biserici numai în Tomis.

Bretanio este, se pare, şi autorul actului martiric care însoţea moaştele Sfântului Sava în

drumul lor spre Capadocia. A fost trecut în rândul sfinţilor, fiind sărbătorit la 25 ianuarie.

Urmaşul lui Bretanio a fost Gherontie85 (Terentius), care a participat la Sinodul II

Ecumenic din 381. De remarcat că Gherontie a fost considerat un garant al Ortodoxiei, fiind

însărcinat de însuşi împăratul Teodosie cel Mare cu păstrarea dreptei credinţe în provincie.

În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic daco-roman. În acest an era trecut

de Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii. A fost scriitor, moralist, misionar,

ierarh de mare prestigiu intelectual, model de virtute şi trăire creştină (făcător de minuni).

81 “nici scitanul nu lipsea din ceată”82 Ion Rămureanu, “Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa”, în vol. Actele martirice, Ed. Institutului Biblic si de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, p. 32583 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, “Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti”, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1987, p. 16084 Ion Rămureanu, “Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa”, în vol. “Actele martirice”, Ed. Institutului Biblic si de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, p. 32785 Idem, p. 401

37

Sozomen spune că era cultivat în cele ale “filosofiei”, ceea ce i-a determinat pe unii să afirme că

şi-ar fi făcut educaţia printre greci. Alţii înţeleg însă această precizare în sens creştin, cum că ar

fi fost monah, de vreme ce monahismul este considerat cea mai înaltă filosofie. În cursul

păstoriei lui, în Scythia şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit teroare printre localnici. Teotim a

încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut misiune de evanghelizare printre ei.

Sozomen relatează două întâmplări miraculoase – la rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună cu

însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor; încercarea unui hun de a-l face captiv pe

Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor care l-au

numit “(Dumne)zeul romanilor”.

Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un

sinod la Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a apărat

pe Sf. Ioan. Curăţia vieţii lui86, i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt.

Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic87, semnând

ca ortodox actele conciliului. De remarcat că în scrisoarea-invitaţie trimisă de împăratul

Teodosie al II-lea lui Timotei, se arăta că el conduce o eparhie “care se bucura de un trecut atât

de însemnat şi număra atâţia episcopi sfinţi şi învăţaţi”.

Urmaşul lui a fost Ioan înainte de 448, “unul dintre cei mai buni teologi ai timpului”,

care a participat activ la disputele teologice ale vremii.

În 449 îl întâlnim la Tomis pe Alexandru, care a participat la un sinod de la

Constantinopol împotriva monofizitismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic88, a

semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.

În anul 458 împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv lui

Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.

Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit numele

lui Paternus. Acum au activat “călugării sciţi” cu binecunoscuta formulă “unul din Sfânta

Treime a pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520

semnează ca “episcop-mitropolit al Scythiei”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune

episcopale sufragane.

Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în 449

corespondenţă cu papa Romei în legătură cu “Cele Trei Capitole”. Informaţiile istorice despre

Valentinian şi despre Tomis încetează în acest an, ceea ce nu înseamnă însă că episcopia

Tomisului şi-a încheiat existenţa.

86 Socrate îl numeşte “bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”87 A avut loc in anul 43188 A avut loc in anul 451

38

2.2 Alte episcopii în Scythia Minor

Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor în sec. VI este confirmată de mărturii

istorice şi arheologice: fragmente de inscripţii descoperite la Callatis, Histria,89 care oferă

informaţii despre mai multe episcopii, semnătura episcopului-mitropolit Paternus, scrierile

călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin, o listă90 a Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi

mitropoliile din secolul VI, care consemnează 14 scaune episcopale în Scythia Minor91, cum ar fi

Axiopolis, Callatis, Noviodunum, Halmyris, Histria etc.

Acestea au fost înfiinţate probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis

(probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie nu numai asupra Dobrogei, ci

şi asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.

În anul 602 are loc marea invazie avaro-slavă, în urma căreia Tomisul este distrus. De la

această dată nu mai avem ştiri despre organizarea bisericească din fosta provincie Scythia

Minor92. Posibil ca unele scaune episcopale să fi supravieţuit, printre care şi cel de Tomis, care

şi-a păstrat vechea denumire, dar care s-a mutat în alt loc.

89 Nicolae Danila, “O importanta descoperire arheologica la Thropeum Traiani”, in Biserica Ortodoxa Romana, 1(1983), p. 9490 Purta numele de “notitia”91 Herodot, “Istoria”, Ed. E.Legrand, Paris, 1945, IV, p.9992 Emil Dumea, “Crestinismul in Scythia Minor intre secolele al IV-lea si al VI-lea”, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (Serie Nouă), Teologie Romano-Catolică, Iaşi 2006, pp. 9-21

39

IV. Teologia Dacoromana

De acest capitol s-au sesizat în ultima vreme nu doar teologii, ci şi cercetătorii de istoria

literaturii române, care au considerat imperativă redimensionarea culturii române prin includerea

scrierilor în limba latină datorate autorilor dacoromani.

Astfel, începuturile culturii române se plasează mult mai devreme, în epoca dacoromană

şi nu în Evul Mediu. Valoarea acestor opere are relevanţă şi pentru literatură, nu doar pentru

teologie, de aceea vom arăta întâi dimensiunea literară a acestora, apoi pe cea teologică. Scriitori

dacoromani au avut o înaltă conştiinţă literară şi estetică, operele lor ilustrând orizontul

intelectual şi erudiţia pe care le aveau. Pe lângă cultura religioasă, autorii dacoromani aveau şi

temeinică cultură profană, în care valorile culturale ale antichităţii greco-romane (filosofie,

retorică, dialectică, poetică) erau valorificate în spirit creştin: Sf. Ioan Cassian cunoştea literatura

clasică, Teotim I cunoştea “vechea elocinţă”93, Dionisie a predat dialectica la Vivarium.

Aşadar, aceşti autori sunt foarte importanţi din punct de vedere literar din mai multe

motive: au pus începuturile literaturii române, au dezvoltat limba română, îmbogăţindu-o în

domeniul fonetic, în cel al lexicului, al gramaticii sau al stilului, iar prin limbă au dezvoltat şi

romanitatea, operele lor având astfel şi o dimensiune etnică. Totodată, ei se numără printre cei

mai mari scriitori ai tuturor timpurilor.

Mihail Diaconescu vorbeşte de şcoala literară de la Tomis94 şi de şcoala literară de la

Dunărea de Jos. Prima s-a afirmat între sec. IV-VII şi cuprinde următorii scriitori: Teotim95,

Ioan96, Teotim II97, Valentinian98, toţi episcopi de Tomis, la care se adaugă monahii sciţi şi, în

cele din urmă, Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic. Cei mai importanţi scriitori din cea de-a doua

şcoală sunt Niceta de Remesiana şi Laurenţiu de Novae.

Teologia dacoromană. Scriitorii daco-romani sunt importanţi însă şi pentru teologie,

deoarece, deşi n-au avut o teologie de nivelul şi bogăţia celei alexandrine, antiohiene sau

capadociene, neexistând aici şcoli de teologie catehetice propriu-zise, din cauza invaziilor

barbare , totuşi ei au dezvoltat pe anumite segmente o teologie chiar savantă prin Sf. Casian,

Ioan Maxenţiu şi Leonţiu de Bizanţ. Aşadar, se poate spune că ei au avut o teologie propriu-zisă,

fiind acoperite domenii ca dogmatica, liturgica, morala, pastorala, aproape toate capitolele

fundamentale ale teologiei dezbătute în sec. V-VI. Dacoromanii au elaborat o gândire teologică

necesară vieţii Bisericii, o teologie aplicată, raportată la marile şcoli teologice ale timpului prin

93 dialectica94 Mihail Diaconescu, “Istoria literaturii daco-romane”, Ed. Alcor Edimpex, Bucuresti, 1999, p. 71495 392-40396 înainte de 44897 cca. 45898 549-553

40

călătoriile sciţilor în lumea creştină, prin participarea episcopilor la sinoade ecumenice şi locale,

prin contactul cu personalităţi teologice de prim rang etc.

Cauze ale apariţiei şi dezvoltării celor două şcoli:

a. politice (creşterea importanţei politice şi economice a Tomisului după reforma lui

Diocleţian);

b. religioase (încreştinarea provinciei prin predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, a

misionarilor, înflorirea monahismului);

c. climatul spiritual general (frământările politice şi religioase care marcau întreaga

lume creştină, determinându-o să ia atitudine prin sinoade ecumenice în faţa ereziilor)

d. calitatea intelectuală şi morală a ierarhilor şi monahilor care reprezintă aceste

şcoli99.

Valoare în planul etnogenezei. Contribuţiile acestor personalităţi şi opere sunt nu doar în

sens spiritual şi literar, ci şi în sens etnico-naţional: prin valorile ei creştine îmbrăcate în limbă

latină, Biserica a contribuit la romanizarea geto-dacilor, căci pe măsură ce apăreau noi

comunităţi, cultul în limba latină contribuia la romanizarea autohtonilor100.

Este interesant însă că evanghelizarea a însemnat romanizare nu doar pentru geto-daci,

ci şi pentru migratorii barbari. Mai mult, datorită Bisericii, romanizarea unor migratori a avut

un caracter pacific. Că pentru migratori creştinismul era identic cu romanitatea şi invers o

mărturiseşte cazul lui Teotim, care era numit de către huni “zeul romanilor” sau afirmaţia lui

Paulin de Nola despre Niceta: “barbarii învaţă prin tine să rostească numele Hristos cu inimă

romană”. Legată de semnificaţia etnico-naţională a acestor opere e şi atitudinea patriotică a

unora dintre scriitori: Ioan Cassian, Dionisie Exiguul îşi mărturisesc nostalgia locurilor natale şi

mândria de-a se fi format ca intelectuali şi creştini în Scythia.

Valoare universală. Creaţiile literar-teologice ale acestor şcoli au valoare universală,

marcând profund istoria teologică şi culturală a lumii. Ele sunt caracterizate nu numai printr-o

largă difuziune geografică, ci mai ales printr-una temporală, în care sunt mereu actualizate.

Teologii dacoromani pot fi numiţi “teologi panortodocşi”, ei menţinând echilibrul între

gândirea creştină orientală şi cea occidentală, printr-o cugetare spirituală proprie, care păstrează

legătura cu ambele părţi, fără a se transforma într-o teologie provincială, ci, dimpotrivă,

rămânând una ecumenică, universală.

99 Mihail Diaconescu, “Istoria literaturii daco-romane”, Ed. Alcor Edimpex, Bucuresti, 1999, p. 719100 Idem, “Istorie si valori”, Ed. Ministerului de Internet, Bucuresti, 1994, p. 714

41

Teologia dacoromană reprezintă aşadar un mare capitol al istoriei, culturii şi

spiritualităţii poporului român, o componentă a etnogenezei românilor, dar şi un mare capitol

din ortodoxia universală şi din cultura europeană. A fost prima epocă a expansiunii noastre

culturale şi spirituale în lume şi în istorie, operele acestea reprezentând primele manifestări

continentale, internaţionale şi intercreştine. Teologii dacoromani au contribuit decisiv la

evoluţia identităţii etno-spirituale româneşti. Contribuind la formarea şi fixarea profilului

creştin al poporului român şi al întregului continent european, teologia dacoromană dă mărturie

despre vocaţia universală a culturii şi teologiei româneşti prin ale căror valori poporul român s-

a afirmat în lume.

1. Scoala literală de la Tomis şi episcopii Tomitani

1.1 Bretanion

Despre viaţa şi activitatea acestui episcop există ştiri destul de sumare, dar se ştie sigur că

el păstorea biserica tomitană a întregii provincii Sciţia (Dobrogea), pe vremea împăratului

Valens. Este originar din Capadocia, probabil un ucenic al Sfântului Vasile cel Mare.

El a fost numit episcop al Tomisului în jurul anului 360. Printr-o mărturie a istoricului

bisericesc Sozomen, cunoaştem un episod elocvent pentru bărbăţia şi înţelepciunea acestui

ierarh al Bisericii101. Astfel, împăratul Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a

venit la Tomis, după încheierea unei campanii războinice împotriva goţilor102, şi intrând în

catedrala episcopală a oraşului, a încercat să-l înduplece pe episcop să îmbrăţişeze credinţa

rătăcită a arienilor, prin participarea la Sfintele taine alături de credincioşii arieni103.

Episcopul a refuzat însă, invocând hotărârile Sinodului I ecumenic de la Niceea, care

condamnase arianismul, şi a părăsit biserica episcopală, mutându-se într-o altă biserică,

împreună cu credincioşii ortodocşi. Împăratul s-a mâniat foarte pe episcop, şi a încercat să-l

alunge pe acesta în exil, dar în cele din urmă nu a luat nici o măsură, temându-se de răscularea

credincioşilor tomitani, al căror păstor era Bretanion, căci aceşti credincioşi aveau un rol

important în apărarea graniţelor imperiului de năvălirile barbare.

101 Ion Rămureanu, “Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa”, în vol. Actele martirice, Ed. Institutului Biblic si de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, p. 339102 Anul 369103 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, “Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti”, Ed. Institutului Biblic si de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1987, p. 163

42

Astfel putem înţelege din această istorisire că Bretanion era un episcop foarte iubit şi

respectat de credincioşii săi de credincioşii săi.Alte ştiri despre viaţa şi activitatea ierarhului de

Tomis le putem afla tot de la istoricii vremii.

Se pare că Sfântul Bretanion a avut un rol important în redactarea şi trimiterea

documentelor cu privire la transferarea sfintelor moaşte ale Sfântului Sava Gotul în Capadocia,

la cererea Sfântului Vasile cel Mare. Acest fapt se desprinde mai cu seamă din Scrisoarea nr.

165 a Sfântului Vasile cel Mare către Bretanion, în care se arată că destinatarul acestei scrisori

este vrednic de laudă datorită luptei sale pentru apărarea credinţei ortodoxe, totodată Sfântul

Vasile şi mulţumind pentru ajutorul dat de Bretanion cu privire la mutarea sfintelor moaşte în

Capadocia.

Totodată, o altă epistolă a Sfântului Vasile cel Mare104, sugerează faptul că Bretanion este

cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava Gotul105. Din păcate însă nu s-au păstrat

scrisorile de răspuns ale episcopului Bretanion către Sfântul Vasile cel Mare, ca să ne putem da

seama mai bine de calităţile acestui ierarh de la Tomis.

Cert este însă faptul că Bretanion a condus biserica Tomisului până aproape de anul 381,

când s-a mutat către Domnul, în ziua de 25 ianuarie. Credincioşii eparhiei l-au păstrat pe acest

sfânt episcop în amintirea şi dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie.

Urmaşul său, poate unul din ucenicii săi, va fi tot aşa de destoinic, participând şi la al II-lea

Sinod Ecumenic106.

1.2 Teotim I

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia Pontica. El este

considerat cel dintai dascal si parinte duhovnicesc al Sfintilor Ioan Casian si Gherman, cu care

era contemporan, format in tinerete in aceeasi manastire din "hotarele Casienilor si ale

Pesterilor". Aceasta manastire, care a dat calugari carturari si sporiti in fapte bune, era o

adevarata vatra monahala de sfintenie, de cultura si profunda teologie din Eparhia Tomisului,

confirmata de inaltul nivel spiritual, teologic si literar la care au ajuns cei trei sfinti daco-romani

contemporani - Ioan Casian, Gherman si Teotim I, supranumit de istoricii paleocrestini "Scitul"

si "Filosoful"107.

104 Epistolă care poartă numele si de Scrisoarea nr.165105 O utilizare comodă a Scrisorilor Sfântului Vasile, la care ne referim, o oferă ediţiile lui Yves Courtonne, Saint Basile, Lettres, t. II, Paris, 1961 şi Wolf Dieter Hauschild, Basilius von Caesarea, Briefe, zweiter Teil, eingeleitet, ubersetzt und erlautert (Bibliothek der griechischen Literatur, Band 3), Stuttgart, 1973106 Constantinopol in 381107 Ion Rămureanu, “Sfântul Teotim, episcop de Tomis”, în vol. “Actele martirice”, Ed. Institutului Biblic si de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 242

43

Acest episcop urca pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, dupa mutarea din

viata a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima data in anul

392, de Fericitul Ieronim (t 420), in celebra sa lucrare "De viris illustribus" (Despre barbati

ilustri), despre care spune ca era pastor stralucit, cu mare dragoste de Dumnezeu si de oameni,

teolog invatat si scriitor talentat si neobosit. El afirma ca "a scris scurte tratate (carti) sub forma

de dialoguri, in stilul vechii elocinte", ceea ce dovedeste vasta sa cultura in retorica si filosofia

antica, greaca si latina. Apoi, fericitul Ieronim incheie cu aceste cuvinte despre Teotim: "Aud ca

scrie si alte lucrari".

Unele fragmente din scrierile Sfantului Teotim se pastreaza in lucrarea Sfantului Ioan

Damaschin, "Paralele sfinte", din care reiese "ca a scris omilii la unele texte Evanghelice".

Istoricul Sozomen scrie despre el ca era "scit"108 de neam, ca "traiul ii era modest" si ca era

taumaturg109. Iar Socrate, alt istoric paleocrestin, spune ca fericitul episcop Teotim I "era

cunoscut de toti - imparati, episcopi, calugari, credinciosi si "barbari" - pentru evlavia si

corectitudinea vietii sale". Prin scrierile sale patristice, Sfantul Teotim I este considerat

"creatorul Filocaliei romanesti". In gandirea sa a fost, desigur, influentat de Sfantul Ioan Gura de

Aur si de parintii capadocieni. Teotim I vorbeste foarte frumos despre linistea mintii si a inimii.

Sub pastoria lui Teotim I, manastirile si sihastriile din Dobrogea secolului IV, renumite

prin asceza si isihie, adică liniste, au trait o epoca de aur, devenind in secolele V-VI cunoscute in

intreg imperiul prin vestitii "calugari sciti"110, raspanditi, atat la nord de Dunare pana in Carpati,

cat si la sud pana la Ierusalim, Constantinopol, Roma si Africa. Bazilicile inaltate de el, ale caror

ruine si astazi se vad, erau mari si frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeste numarul

impresionant de credinciosi, precum si frumusetea cultului si arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfantul Teotim I era tot atat de ravnitor pentru Hristos ca si inaintasii sai. El

avea mult de suferit din partea "barbarilor" migratori, pe care reusea sa-i imblanzeasca cu greu

prin daruri, prin rugaciuni si prin sfintenia vietii sale. Din aceasta pricina, paganii il numeau

"zeul romanilor".

Sfantul Teotim "Scitul" era bine cunoscut imparatului Arcadie si mai ales Sfantului Ioan

Gura de Aur, caruia ii era prieten devotat. In anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului

Teotim calugari misionari "pentru nomazii sciti de la Istm", adica pentru huni. In anul 400,

Sfantul Teotim I ia parte la un sinod local in Constantinopol, convocat de Sfantul Ioan Gura de

Aur, impotriva invataturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. In anul 403, episcopul

Teotim I este din nou in Constantinopol si ia apararea marelui patriarh si dascal a toata lumea,

108 daco-roman109 vindecator de boli110 Emil Preda, “Dicţionar al sfinţilor ortodocşi”, Ed. Lucman, Bucureşti, 2000, p. 29

44

impotriva acuzatiilor aduse de Sfantul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adanca

legatura duhovniceasca dintre episcopul straroman Teotim I si Sfantul Ioan Gura de Aur.

Pe la sfarsitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I s-a stramutat cu

pace din viata aceasta, la cerestile lacasuri. Pentru viata sa curata, pentru opera sa misionara si

pentru credinta sa dreapta cu care a marturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxa l-a trecut in randul

sfintilor si se face pomenirea lui la 20 aprilie111. In "Acta Sanctorum" se spun urmatoarele despre

Sfantul Teotim I: "La Tomis, in Scythia, se face pomenirea Sfantului Teotim112 episcopul, pe

care l-au cinstit chiar barbarii necredinciosi, pentru sfintenia si minunile lui"113.

1.3 Ioan

A fost autor de tratate dogmatice, scrieri polemice şi predici în latină. A păstorit înainte

de 448, an în care a participat la un sinod local la Constantinopol, unde a combătut

nestorianismul şi monofizitismul. Scriitorul latin Marius Mercator, care l-a cunoscut personal pe

Ioan, îl cataloga drept „unul dintre cei mai importanţi teologi ai timpului şi unul din cei mai

aprigi adversari ai celor două erezii”. „Cuvântările” lui - spune mai departe Mercator - sunt

remarcabile pentru oricine doreşte să se informeze asupra celor două erezii. Autoritatea de care

se bucura în epocă episcopul tomitan este demonstrată şi de apologia Collectio Palatina (sec. V),

care-i îndeamnă pe cititori să recurgă la lămuririle lui Ioan al Tomisului – invocat ca o mare

autoritate teologică - pentru a cunoaşte nestorianismul. În afara acestor lucrări originale, Ioan a

prelucrat în latină opere ale unor scriitori greci ca Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr etc.

1.4 Teotim II

Eparhia Tomisului avea în anul 458 un păstor nou, în persoana episcopului Teotim II. El

era de neam trac, poate chiar din Dacia Pontică.

Acest ierarh tomitan a continuat să-şi extindă jurisdicţia eparhiei sale, prin călugări şi

preoţi misionari trimişi de la Tomis, până în inima Daciei Carpatice, pe o arie ce cuprindea, atât

Câmpia Dunării şi zona subcarpatică, cât şi sudul Moldovei114.

Această acţiune de creştinare a Daciei era deja începută încă din secolele II—III, în

Banat, Oltenia şi Transilvania, prin coloniştii romani, iar în Munţii Buzăului, Vrancea, Bărăgan

şi Moldova de sud, în secolul IV, prin călugării şi preoţii misionari daco-romani, veniţi din

111 Emilian Popescu, “Sfântul Teotim, Episcopul Tomisului”, în vol. „Sfinţi români şi apărători”, Ed. Institutului Biblic si de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Romane, p. 166112 Sau Theotimas113 Text regasit in Acta Sanctorum, enciclopedie care contine 68 de volume114 Emil Preda, “Dicţionar al sfinţilor ortodocşi”, Ed. Lucman, Bucureşti, 2000, p. 37

45

Eparhia Tomisului. Activitatea misionară de vestire a Evangheliei lui Hristos la sudul şi nordul

Dunării era destul de puternică sub episcopul Teotim II.

Pe lângă lucrarea sa misionară, episcopul Teotim II era şi un devotat teolog şi apărător al

Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi. El a făcut dovada aceasta în răspunsul cerut de împăratul Leon I

Tracul (457-474), în legătură cu hotărârile Sinodului IV ecumenic de la Calcedon şi cu alegerea

patriarhului monofizit Timotei Allurus la Alexandria. Episcopul Teotim II scria că primeşte întru

totul hotărârile Sinodului de la Calcedon şi cere depunerea ierarhului monofizit de la

Alexandria. Răspunsul său în limba latină, foarte ortodox şi categoric, „se distinge prin

simplitatea şi claritatea lui”115.

Se pare că fericitul episcop Teotim II a avut o păstorire lungă la Tomis, încununată de

multă izbândă, prin continuarea procesului de creştinare a „nomazilor sciţi” (huni), ale căror

migraţii şi incursiuni făceau multe tulburări creştinilor autohtoni.

După mutarea sa la cele veşnice, în ultimele decenii ale secolului V, scaunul Episcopiei

Tomisului a fost ocupat de ierarhi ale căror nume ne rămân necunoscute. Jertfa lor însă nu a

rămas zadarnică în acest colţ de pământ dac.

1.5 Valentinian

Ultimul ierarh şi păstor duhovnicesc cunoscut al Mitropoliei Tomisului, înainte de marea

migraţie a avarilor, slavilor şi bulgarilor din anul 602, a fost arhiepiscopul Valentinian.

După nume era latin, adică daco-roman, probabil, născut şi format în Eparhia Tomisului,

la conducerea căreia ajunge pe la mijlocul secolului VI. Prima afirmare despre el datează din

anul 595 într-o scrisoare a diaconilor Rusticus şi Sebastianus, care îi relatează despre

condamnarea de către împăratul Justinian, în anul 544, a „Celor trei capitole”116, considerate

eretice. Arhiepiscopul Valentinian îi scrie Papei Vigiliu, care îi răspunde la 18 martie 550,

adresându-i-se: „Dilectissimo fratri Valentiniano, episcopo de Tomis, provinciae Scythiae”117,

asigurându-l că nu a scris nimic împotriva celor patru Sinoade ecumenice şi că îl invită la

Constantinopol să se convingă de aceasta. Din motive necunoscute, arhiepiscopul Valentinian

nu răspunde la invitaţie şi nu ia parte nici la cel de al cincilea Sinod ecumenic de la 5 mai 553.

Sub venerabilul mitropolit Valentinian, Biserica lui Hristos din Dacia Pontică

(Dobrogea) trăieşte, probabil, epoca sa cea mai înfloritoare din perioada de formare a poporului

român, cu biserici şi preoţi în fiecare sat, cu vestite aşezări monahale, cu preoţi şi călugări

misionari răspândiţi pe o largă arie în Dacia de la nordul Dunării.

115 Ibidem, p. 42116 Scrierile episcopilor Teodor de Mopsuestia (+ 428), Teodoret al Cirului (458) şi Ibas de Edessa (+ 457)117 În traducere - ”Preaalesului frate Valentinian, episcopul Tomisului din provincia Sciţia-Dobrogea”

46

Însuşi procesul de creştinare a populaţiei autohtone este aproape încheiat în Dacia

Pontică. Iar peste Dunăre existau în secolul VI mai multe comunităţi monahale în zona

subcarpatică, din care cele mai puternice erau în Munţii Buzăului şi ai Vrancei. Se presupune

chiar existenţa unei episcopii în Ţara Vrancei, care va deveni mai târziu Episcopia Milcovia.

La sfârşitul deceniului al şaselea, după o rodnică activitate evanghelică, mitropolitul

Valentinian se mută la cele veşnice.

2. Personalităţi Apusene

2.1 Sfantul Ioan Cassian (360-435)

Locul natal. Deşi a scris mai bine de o mie de pagini, Sf. Ioan Casian n-a lăsat

informaţii despre originea sa. Identificarea locului natal este o chestiune foarte importantă,

pentru că mulţi cercetători explică personalitatea autorului şi valoarea operei sale prin

raportarea la cultura şi spiritualitatea locului de origine.

Pentru Owen Chadwick, de exemplu, erudiţia lui Casian este un rezultat al influenţei

decisive a mediului socio-spiritual în care s-a format în primii ani de viaţă, mediu cu un înalt

nivel de cultură. Ghenadie de Marsilia (sec. V) zice despre Cassian că era de naţionalitate scită

(“natione scytha”118), această părere fiind astăzi acceptată de cei mai mulţi istorici. Aşadar,

locul natal al Sf. Ioan Cassian este Sciţia Mică, undeva pe valea Casimcei.

În Convorbiri duhovniceşti Cassian aminteşte de cultura clasică pe care şi-a însuşit-o în

copilărie. De altfel, educaţia foarte aleasă se desprinde din modul redactării întregii sale opere.

Cassian şi-a însuşit acasă valorile antice nu doar literare, ci şi pe cele filosofice, istorice,

mitologice şi retorice119, fiind unul dintre cei mai mari artişti ai cuvântului din întreaga istorie a

literaturii universale. Pe de altă parte, se recunoaşte că nivelul literar al operei Sfântului Cassian

reprezintă nu numai expresia genialităţii lui, ci totodată şi o dovadă a calităţii învăţământului

“dobrogean” de atunci.

În jurul anului 380, Cassian a plecat la Locurile Sfinte împreună cu sora sa şi cu un

prieten, Gherman, unde au stat vreo cinci ani într-o mânăstire din apropierea peşterii Naşterii

Domnului din Betleem120. Au petrecut apoi mai mulţi ani în marile aşezări ascetice din Egipt,

unde i-au cunoscut pe marii părinţi duhovniceşti. Aici, cei doi monahi „dobrogeni” au fost

118 Ioan Bota, “Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre”, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994, p. 268119 Idem, “Patrologia”, Casa de editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2000, p. 277120 Alexandru Constantinescu, “Despre Sf. Ioan Casian”, in Biserica Ortodoxă Română, LXIV, 1964, nr. 4

47

impresionaţi de o rânduială aparte, aceea a convorbirilor duhovniceşti între pustnici, considerate

importante pentru lămurirea unor probleme religioase.

Izbucnind în Egipt o dispută teologică pe tema contemplării lui Dumnezeu, Sf. Cassian

s-a refugiat prin anul 400 la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon de marele Ioan Gură

de Aur, episcopul capitalei, şi i s-au dat ascultări în administraţie, adică s-a încredinţat paza

tezaurului Marii Biserici. O dată cu plecarea din Egipt a început pentru Sf. Ioan Casian epoca

vieţii active în Biserică, după 20 de ani de viaţă contemplativă. Între timp, Sf. Ioan Gură de Aur

fiind condamnat pe nedrept, Cassian a primit sarcina de a prezenta apelul Bisericii

constantinopolitane papei Inochentie I (401 – 417 ) şi astfel a ajuns la Roma.

Fără să mai poată schimba cursul evenimentelor, mâhnit de tragedia marelui său dascăl,

Sf. Ioan Casian a rămas în cetatea Romei, declarându-se însă „ucenicul şi opera lui Ioan”.

Astfel s-a încheiat episodul constantinopolitan al vieţii lui Cassian, ucenic, apologet şi prieten

devotat al sfântului ierarh Ioan Gură de Aur.

La Roma a fost remarcat de Inochentie I şi a legat prietenie cu viitorul papă, Leon cel

Mare. De aici s-a retras în Provence, unde a întemeiat la Marsilia două mânăstiri, printre cele

mai vechi din Occident, cărora le-a dat primele reguli monahale din Apus, organizându-le după

modelul celor răsăritene.

Scrierile sale sunt cea mai bună sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, dupa

cum spune şi D. Stăniloae. Opera sa a fost tradusă în greceşte sub formă de sentinţe monastice,

răspândindu-se în toată lumea creştină prin acele “Apophtegmata Patrum”121. Cassian a lăsat

două lucrări duhovniceşti, una care cuprinde aşezămintele mânăstireşti, alta despre convorbirile

duhovniceşti, precum şi una dogmatică, „Despre întruparea Domnului”.

a. Despre aşezămintele mânăstireşti şi despre tămăduirile celor opt păcate

principale122123, este cel mai subtil tratat de psihologie ascetică. Lucrarea are două părţi: 1.

organizarea bisericească, cu exteriorul vieţii monahale: îmbrăcăminte, rugăciune şi

psalmodiere, formarea ucenicilor; 2. probleme de duhovnicie: cele opt păcate capitale -

descriere şi remediu.

b. Convorbiri duhovniceşti124 - este opera cea mai întinsă şi cea mai profundă,

rezumând sau dezvoltând acele convorbiri pe care cei doi, Sf. Cassian şi Gherman, le-au avut

cu pustnicii egipteni în ultimii 15 ani ai secolului al IV-lea despre modul în care omul se poate

înălţa la starea contemplativă. Este cel dintâi Pateric în limba latină, prima filocalie apuseană!!!

121 Apoftegmele Părinţilor122 în latină “De institutionis cenobiorum et de octo principalium vitierum remediis libri XII”, cca. 420, 12 cărți;123 Gânduri ale rautatilor, 417-420124 “Colațiuni sau convorbiri cu Părinți”i, „Colationes patrum”, cca. 428, în 24 de cărți;

48

Prin această lucrare, Sf. Ioan Cassian a adus o contribuţie remarcabilă la spiritualitatea

patristică a tuturor timpurilor.

c. Despre întruparea Domnului125 - este unul din instrumentele pregătitoare ale

Sinodului III ecumenic, cu accent pe dogma mariologică (Fecioara Maria este Născătoare de

Dumnezeu, “Theotokos”) şi pe cea hristologică (Hristos este Dumnezeu adevărat şi om

adevărat). Lucrarea este un tratat de hristologie aproape complet pentru vremea când a apărut şi

a însemnat mult pentru informarea creştinismului apusean asupra ereziei nestoriene şi asupra

necesităţii evitării ei.

2.2 Sf. Ioan Cassian şi Fericitul Augustin

Secolul acesta a fost dominat în Apus de două personalităţi: Fericitul Augustin şi Sf.

Ioan Cassian. Fără voia lui, acesta din urmă va fi implicat într-o polemică dogmatică privind

raportul dintre harul dumnezeiesc şi libertatea umană. Fer. Augustin, combătând pe Pelagiu, a

lansat o formulă predestinaţianistă care a fost respinsă de Părinţii răsăriteni şi de unii apuseni,

pentru că făcea oarecum abstracţie de credinţă şi mai ales de faptele credinciosului, acordând o

supremaţie harului divin. Sf. Cassian, abordând tema raportului dintre har şi libertate, afirma că

Dumnezeu vine cu harul Său acolo unde vede o scânteie de bunăvoinţă din partea omului.

Apărând voinţa şi libertatea omului de a face binele sau răul, Sf. Ioan Cassian arăta că

prin păcatul primordial nu s-a pierdut cu totul ajutorul dumnezeiesc şi conştiinţa binelui, ci s-au

păstrat în suflet acele seminţe ale virtuţilor, care sunt eficiente dacă sunt activate de harul

divin126. S-au evitat astfel formulele absolute ale Fericitului Augustin, fără a se susţine pe de

altă parte cele ale lui Pelagius, care se plasau la extrema cealaltă. Sf. Ioan Cassian a rămas în

acest fel pe poziţia de mijloc, acceptată şi de alţi mari teologi ai Bisericii, deşi el fost acuzat

ulterior, pe nedrept, de semipelagianism.

Sf. Ioan Cassian a fost numit “părintele literaturii duhovniceşti apusene” (“cel mai citit

dintre scriitorii duhovniceşti de acolo” - D. Stăniloae), fiindcă el a rezumat învăţăturile pustiei

Egiptului, adaptându-le pentru Apus. Toţi marii scriitori bisericeşti au depins apoi de el, unii

făcând din operele lui lectura lor preferată: Sf. Benedict, Toma de Aquino, Ignaţiu de Loyola 127,

Tereza de Avilla (sec. XVI), Sf. Francisc etc. La Academia de la Vivarium (Italia), opera lui

Cassian era principalul obiect de studiu şi meditaţie.

125 “Contra lui Nestorie”, în latină “De incarnatione Domini contra Nestorium”, cca. 430, lucrare apologetică polemică în 7 cărți, redactată la cererea arhidiaconului Leon, devenit, mai târziu, papă al Romei126 Henri-Irenée Marrou, “Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice”, traducere de Dragan Stoianovici și Lucia Wald, Editura Humanitas, București, 1997, p. 133127 fondatorul ordinului iezuiţilor în 1540

49

Sfântul papă Grigorie cel Mare (sec. VI) s-a folosit curent de operele Sfântului Ioan

Cassian, din care a preluat idei şi chiar exprimări. Eruditul anglo-saxon Alquin (sec. VIII), care

a ajutat la organizarea învăţământului în Imperiul lui Carol cel Mare, a cunoscut bine opera lui

Cassian şi a contribuit la difuzarea ei prin copii manuscrise. Eruditul franc Hrabanus Maurus,

una din cele mai distinse personalităţi literare ale epocii carolingiene, arhiepiscop de Mainz pe

la jumătatea secolului al IX-lea, are o operă (De institutis clericorum) care se inspiră din

Aşezămintele lui Cassian. Chiar Toma de Aquino este socotit doar un comentator al acestei

“Summe de ascetism128” a Sfântului Ioan Cassian, fiindcă el însuşi o folosea zilnic. Papa Urban

al V-lea (sec. al XIV-lea), fost abate la mânăstirea Sfântului Cassian din Marsilia, a avut pentru

acesta un adevărat cult, pe care şi l-a manifestat sub diverse forme: a impus la Avignon (unde

era temporar scaunul papal) un mod de viaţă ascetic, modelat de tradiţia mânăstirii marsilieze şi

de doctrina Sfântului Cassian, apoi a dispus ca lucrările lui să fie multiplicate în diverse

scriptorii monahale din Occident.

Opera lui Cassian era însă cunoscută şi în Orient, patriarhul Fotie arătând că lucrările

sale sunt traduse în greacă şi circulă în tot Imperiul, având atâta putere de influenţă încât

mânăstirile care urmează cele cuprinse în ele ajung la o mare strălucire spirituală.

Aşadar, opera lui a influenţat atât literatura bisericească occidentală, cât şi pe cea

bizantină şi slavonă, cea din urmă preluându-l pe Cassian din cea bizantină. În cultura

românească există 15 manuscrise vechi care cuprind fragmente din opera lui Cassian, ceea ce

arată circulaţia acesteia în mânăstirile româneşti.

Lucrările lui Cassian trebuie însă înţelese nu doar în sfera strict literar-teologică, ci şi în

efectul, în “influenţa concretă pe care au exercitat-o asupra creştinismului apusean“129. Jean-

Claude Guy spune că unul din principalele scopuri ale Sfântului Cassian era acela de a adapta

monahismul la o cultură latină, după ce acesta se născuse şi se exprimase în formă grecească.

Într-adevăr, Cassian a dat monahismului apusean un fundament echilibrat, mai potrivit cu

aspiraţiile lui religioase şi cu profilul său psihologic, creând astfel o tradiţie nouă în

monahismul creştin, cea latină.

Aşa se face că după moartea marelui teolog dobrogean, monahismul se va întinde în

toată Europa, operele sale, alături de cele ale Sfântului Vasile cel Mare, folosindu-se acum în

mod obişnuit în centrele monahale. Sf. Benedict (480-547), marele organizator al vieţii

monahale în Apus, îl va actualiza, generaliza şi permanentiza pe Sf. Ioan Cassian,

încorporându-i învăţătura în “Regula” benedictină - norma vieţii călugăreşti în Occident. S-a

128 Claudiu Mesaroș, “Filosofii cerului. O introducere critică în filosofia medievala”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005, p. 215129 Étienne Gilson, “Filozofia în Evul Mediu”, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 109

50

spus de fapt că fără Aşezămintele lui Cassian nu poate fi concepută apariţia sfântului Benedict

de Nursia. Cesarius de Arles (sec. V-VI) s-a inspirat şi el din Aşezămintele Sfântului Cassian

atunci când a scris Regula ad virgines, operă care a devenit îndrumarul mânăstirilor de

călugăriţe din toată Europa Occidentală. Mai mult, Sf. Ioan Casian este socotit magistru al vieţii

creştine şi în afara monahismului, căci lucrările sale au exercitat o influenţă capitală asupra

dezvoltării spiritualităţii catolice dupa cum ne spune si Dom E. Pichery.

Iată, aşadar, dimensiunea ecumenică a activităţii sale – a transmis Apusului învăţătura

tradiţională a Răsăritului, prin opera sa influenţându-i pe marii scriitori medievali europeni şi

contribuind la progresul moral al Europei creştine.

Despre Sf. Ioan Cassian nu se poate vorbi decât la superlativ: peregrin pe trei

continente, din Sciţia Mică până în Betleem, Egipt şi Marsilia, prieten al papei Leon, ucenic şi

apologet al marelui ierarh Ioan Gură de Aur, marele dobrogean, primul mare creator de gândire

teologică şi morală de la noi, a devenit, prin viaţa şi opera sa, marele ecumenic: a strâns în sine

sinteza monahismului răsăritean, pe care a oferit-o apoi Apusului, dându-i primele reguli

monahale şi cel dintâi Pateric în limba latină şi făcându-se astfel “părintele literaturii

duhovniceşti apusene”.

Pe lângă aceasta, opera lui Cassian a cunoscut o largă răspândire şi în spaţiul răsăritean,

câştigându-şi astfel caracter universal şi aducându-şi o contribuţie remarcabilă la spiritualitatea

patristică a tuturor timpurilor.

2.3 Dionisie cel Mic ( smeritul, exiguous ) 470-545

A fost scriitor bisericesc, traducător, calendorolog, dialectician, jurist, poliglot,

personalitate cu preocupări enciclopedice. Pr. prof. dr. Gh. I. Drăgulin l-a identificat cu marele

teolog Dionisie PseudoAreopagitul, părintele misticii creştine, opinie care, deocamdată, nu se

bucură în istoriografie de acceptul unanim. În ceea ce priveşte locul natal, Cassiodor spune că

era “scit de neam, dar după caracter cu totul roman...”.

De altfel, Dionisie însuşi îşi declară originea dacoromană. Educaţia teologică şi profană

(literară, filosofică, ştiinţifică) şi-a început-o probabil într-o mănăstire din Dobrogea, unde s-a

şi călugărit. A călătorit în Orient, apoi la Constantinopol şi Roma, unde a fost chemat de papa

Gelasiu. Sosit aici în 496, s-a stabilit la mânăstirea Sf. Anastasia, lucrând apoi în cancelaria

papală sub zece papi. Spre sfârşitul vieţii s-a retras în mânăstirea Vivarium din Calabria,

întemeiată de prietenul său Cassiodor, fost prim ministru sub Theodoric.

Alcătuindu-i un magnific portret, Cassiodor spune despre Dionisie că a predat dialectica

la Vivarium, că era un profund exeget al Sfintei Scripturi, cunoscător perfect al operelor

51

Sfinţilor Părinţi şi al limbilor greacă şi latină (traducea pe loc dintr-una în cealaltă), maestru de

drept canonic, distins în ştiinţa calculelor astronomice, “vrednic de societatea regilor”. Pe lângă

aceste calificative, care-i arată erudiţia, sunt relevate şi calităţile morale, care-i conferă lui

Dionisie o înaltă ţinută spirituală, determinându-l pe Cassiodor să-l numească “sfântul bărbat”.

Opera sa cuprinde traduceri din greacă în latină, o colecţie de decretale şi lucrări de

calendaristică şi calcul pascal. În opera de traducător, Dionisie a fost motivat, printre altele, şi

de dorinţa de a face cunoscute în Apus soluţiile dogmatice şi normele canonice ale Răsăritului,

apropiind astfel cele două spaţii şi contribuind la unitatea Bisericii. Opera de traducere a

însemnat punerea în circulaţie a unei părţi importante a patrimoniului teologic răsăritean în

Apusul european.

Traduceri:

a. dogmatice: din Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Proclus;

b. ascetico-aghiografice: biografii ale unor sfinţi;

c. juridice: o colecţie de legi bisericeşti, care cuprindea canoanele zise “apostolice”, ale

primele patru sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale.

Cassiodor, vorbind despre aceasta, spune că Dionisie „a strâns laolaltă... din

exemplarele greceşti canoanele bisericeşti, potrivite cu obiceiurile sale, pe care Biserica

Romană şi le-a însuşit astăzi printr-o folosire frecventă... (s.n.)”. Trebuie constatate aici două

lucruri: întâi, faptul că Biserica Romei urma în problemele dreptului canonic normele impuse

iniţial în Biserica Răsăritului, apoi faptul că aproximaţia pieselor locale sau apocrife din

Occident a fost desfiinţată, uniformizarea diferitelor obiceiuri creştine fiind asigurată astfel de

reglementările sinodale ecumenice, ceea ce arată importanţa colecţiei dionisiene în acel context.

Mai mult, prin utilizarea frecventă a corpusului dionisian de către diferiţi ierarhi,

demnitari politici şi monarhi, acesta a ajuns să influenţeze legislaţia şi ştiinţa dreptului în toate

ţările creştine. Juriştii au demonstrat că dreptul penal şi dreptul bisericesc european au avut în

ediţia dionisiană un model de urmat în Evul Mediu, Renaştere şi chiar în unele momente din

epoca modernă.

Decretele pontificale. Prin editarea acestei colecţii de decrete emise de opt papi şi prin

traducerea corpus-ului de canoane, Dionisie a devenit „părintele ştiinţei canoanelor”, “părintele

dreptului bisericesc apusean”.

Lucrări de calendaristică şi calcul pascal, Cartea despre Paşti, Argumente Pascale şi

două scrisori: De ratione Paschae. În De ratione Paschae130 spune că la baza ciclurilor sale

130 525-526

52

pascale a ales să socotească anii de la Întruparea Domnului, ca să fie mai cunoscut tuturor

începutul nădejdii noastre. În aceste lucrări de cronologie există argumente, date astronomice,

istorice şi calendaristice, interpretări teologice şi demonstraţii care converg spre concluzia că e

necesar un nou sistem cronologic, era nouă, creştină. Aceasta a fost adoptată în Italia în 527, în

Franţa în sec. al 7-lea, în Anglia în sec. 8-9, iar apoi peste tot. Mai mult, noua cronologie, deşi

cu o eroare de 4-5 ani, a influenţat nu numai cultura europeană, ci toate culturile lumii, care o

folosesc şi astăzi.

Ca şi în cazul lui Cassian, întreaga activitate a lui Dionisie poartă o dimensiune

ecumenică, acesta consolidând cu elemente noi relaţiile dintre Răsăritul şi Apusul creştin,

dovedindu-se astfel un “maestru ecumenic de mâna întâi”.

Scrierile sale reprezintă o permanenţă în cultura europeană, ceea ce i-a îndreptăţit pe

cercetători să-l considere drept „unul din ctitorii de seamă ai spiritualităţii europene”131, “mare

geniu, expert în aproape toate ştiinţele..., bibliotecă ambulantă..., un alt Ieronim al veacului

său”132.

3. Calugarii Sciti

Acţiunile călugărilor sciţi, în sensul păstrării şi afirmării învăţăturii de credinţă exprimate

în cadrul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se vor face simţite în cadrul

puternicelor controverse hristologice din secolul al VI-lea, desfăşurate în timpul domniei

împăraţilor bizantini Anastasie I (491 - 518), Iustin I (518 - 527) şi Iustinian I (527 - 565)133133.

Astfel, în primele luni ale anului 519, în plină controversă hristologică, la Constantinopol

va sosi un grup de călugări originari din Scythia Minor, care aducea cu sine o formulă teologică

menită să precizeze în mod clar învăţătura de credinţă a Calcedonului şi să stopeze conflictele

din Biserică, formulă ce consta în cuvintele: Ενα δησ αγιασ τριαδοσ πεπονθεναι σαρκι = „Unul

din Sfânta Treime a pătimit în trup”. Într-o primă fază, formula propusă de călugării sciţi va

întâmpina unele opoziţii, fiind interpretată în sensul adaosului teopashit la cântarea „Sfinte

Dumnzeule...”, introdus de patriarhul antiohian Petru Gnafeos, adaos care fusese considerat

eretic.

Grupul călugărilor sciţi era destul de numeros şi dădea dovadă de un zel deosebit în

prezentarea formulei lor dogmatice. Deşi numărul exact al călugărilor sciţi sosiţi în

131 Ioan G. Coman, “Scriitori bisericeşti din epoca străromână” , Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1979, p. 335132 Amelli, sec. XIX133 Vasile Gheorghe Sibiescu, “Călugării sciţi”, în rev. „Revista Teologică”, an XXVI, mai - iunie, 1936, nr. 5 - 6, p. 182.

53

Constantinopol în anul 519 nu ne este cunoscut, cunoaştem, totuşi, numele celor mai importanţi

reprezentanţi ai acestei grupări, şi anume: Ioan Maxenţiu, Leonţiu, Ioan, Mauriciu, Petru

Diaconul, Ioan şi Ahile.

În ceea ce priveşte originea călugărilor sciţi, majoritatea covârşitoare a cercetătorilor afirmă

faptul că aceştia erau originari din Scythia Minor, cel mai puternic argument al acestui fapt

constând în aceea că aceşti călugări depindeau canonic de provincia bisericească a Sciţiei Mici şi

de Paternus, episcopul de Tomis134134.

Puternicele dispute teologice ale secolului VI, referitoare la hristologia calcedoniană şi

cea monofizită, au reprezentat, cu siguranţă, puncte de interes şi pentru călugării sciţi.

Astfel, în timpul domniei împăratului Anastasie I, în Scythia Minor vor avea loc o serie de

tulburări religioase pe această temă, fapt pentru care, pentru a pune capăt unei asemenea situaţii,

împăratul va convoca întrunirea unui sinod la Heracleea, la care a fost invitat să ia parte şi papa

Hormisda.

Totuşi, sinodul nu se va mai întruni, întrucât împăratul Anastasie nu se mai temea de

pericolul pe care îl putea reprezenta răscoala generalului Vitalian, originar din localitatea

Zaldapa, din Scythia Minor, pe care împăratul îl înfrânsese într-o luptă, ştiut fiind faptul că

împăratul a convocat întrunirea unui astfel de sinod la presiunile lui Vitalian, care în acest mod

s-a făcut ecolul compatrioţilor săi sciţi, care nu puteau consimţi la acţiunea imperială de întărire

a monofizismului şi de subminare a autorităţii Sinodului Ecumenic de la Calcedon135135.

Prin urmare, observăm faptul că acţiunea călugărilor sciţi de precizare şi păstrare a învăţăturii de

credinţă calcedoniene nu reprezintă un act singular, independent, ci se înscrie în starea de spirit

promovată în Scythia Minor, unde credinţa ortodoxă, statornicită în cadrul sinoadelor

ecumenice, era păstrată cu străşnicie, împotriva politicii religioase filo-monofizite pe care o

promova împăratul Anastasie136136.

Prin urmare, călugării sciţi reprezintă, de fapt, „vârful de lance” al celor nemulţumiţi de

politica imperială duplicitară. Aceşti călugări mărturiseau credinţa ortodoxă în modul în care a

fost precizată în cadrul Sinoadelor Ecumenice, iar pentru a veni în sprijinul apărării formulelor

de credinţă calcedoniene, propuneau adoptarea formulei teologice „Unul din Sfânta Treime a

pătimit în trup”.

Această formulă, care apărea ca fiind adăugată învăţăturilor de credinţă exprimate în

cadrul Sinodului Ecumenic de la Calcedon, nu va fi acceptată, într-o primă fază, de episcopul

Paternus de Tomis, sub a cărui jurisdicţie canonică se aflau călugării sciţi, ceea ce va duce la o

înăsprire a relaţiilor dintre cele două părţi. Totuşi, în cele din urmă, relaţiile dintre episcopul

134 Ibidem, p. 185.135 Ibidem, p. 186.136 Ibidem, p. 186 - 187.

54

Paternus şi călugării sciţi vor fi reluate, tocmai pentru a nu pierde sprijinul generalului Vitalian,

precum şi bunăvoinţa împăratului Iustin I137137.

După aplanarea disensiunilor dintre călugării sciţi şi episcopul Paternus al Tomisului, se

va ivi un nou conflict între călugării sciţi şi călugării achimiţi din Constantinopol, care

promovau o învăţătură de credinţă nestorianizantă, conflict ce se va derula în paralel cu venirea

în Constantinopol a unei delegaţii papale, condusă de diaconul Dioscor, menită să dezbată

problema schismei acachiene138138.

Legaţii romani se vor împotrivi curând acţiunii călugărilor sciţi, lucru uşor observabil din

scrisorile pe care aceştia le redactau şi în care îi prezentau papei Hormisda starea de lucruri din

Constantinopol. În viziunea legaţilor papali, călugării sciţi nu făceau altceva decât să sporească

disensiunile şi neîncrederea prezente deja în capitala Imperiului, aceştia fiind, în viziunea

aceloraşi legaţi papali, în contextul schismei acachiene, pricipala piedică în calea unităţii

Bisericii139.

Curând va izbucni un conflict puternic între călugării sciţi şi un anume diacon Victor,

care îi acuza pe sciţi de monofizism. Diaconul Victor susţinea învăţătura cuprinsă în Epistola

papei Leon către patriarhul Flavian al Constantinopolului din anul 449 şi în Epistola sinodală a

Sfântului Chiril al Alexandriei. La aceste documente sinodale, călugării sciţi doreau să adauge

expresia „Unus de Sancta Trinitate passus est carne”, însă pentru că diaconul Victor nu accepta

un asemenea adaos, călugării sciţi îl considerau pe acesta a fi un nestorian deghizat140.

Într-adevăr, formula teologică propusă de călugării sciţi va fi produs puternice controverse în

capitala imperiului, fapt pentru care era normal să stârnească ezitări şi discuţii în Constantinopol,

însă, totuşi, nu putem punepe seama acestora, în mod exclusiv, starea de tensiune existentă în

oraş.

Călugării sciţi vor încerca prin discuţii teologice şi studiu să îi convingă pe legaţii papali

de justeţea formulei propuse de ei, fapt pentru care călugărul Ioan Maxenţiu, conducătorul

acestora, va elabora o lucrare închinată acestor legaţi papali, întitulată Libellus fidei (Cartea

137 În legătură cu acest aspect, al evoluţiei relaţiilor dintre călugării sciţi şi episcopul tomitan Paternus, în raport cu formula de credinţă propusă de aceşti monahi, singurele informaţii „din epocă” ne provin doar din partea legaţilor papali, despre care se ştie că manifestau o atitudine ostilă călugărilor sciţi. În viziunea acestor legaţi, călugării sciţi nu ar fi aplanat conflictul cu episcopul lor, ci, nesupunându-se, au părăsit Constantinopolul. O asemenea atitudine din partea călugărilor sciţi nu pare justificată, cu atât mai mult cu cât, prin faptul că, împăcându-se cu superiorul lor, călugării sciţi ar fi răspuns în modul cel mai potrivit dorinţei împăratului de a păstra liniştea în viaţa Bisericii.138 Schisma acachiană s-a produs în anul 484, când împăratul Zenon a publicat Henoticonul, act imperial prin care, din dorinţa de a-i atrage pe monofiziţi, se ştirbeau hotărârile Sinodului Ecumenic de la Calcedon. Acest act imperial va fi aprobat de patriarhul Acachie după multe ezitări, însă episcopul roman nu va accepta un asemenea compromis, fapt pentru care va rupe legăturile cu Orientul. Această acţiune poartă numele de schisma acachiană şi a durat până în anul 519, când efectele sale au fost înlăturate prin înţelegerea dintre papa Hormisda, Iustin I şi Iustinian.139 Dumitru Staniloae, “Contribuţia călugărilor sciţi la precizarea hristologiei de la începutul sec. VI”, studiu introductiv la: „Scrieri ale călugărilor sciţi daco-romani din secolulul al VI-lea”, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVII, nr. 3 - 4, martie - aprilie, 1985, p. 199140 Ibidem, p. 201.

55

despre credinţă), în care va demonstra, pe baza argumentelor patristice şi a celor extrase din

opera Sfântului Chiril al Alexandriei, justeţea formulei prezentate. În acest sens, călugării sciţi

nu operează nici un adaos nepotrivit la învăţătura de credinţă, ci, dimpotrivă, doresc să

precizeze, să explice ceea ce a fost stabilit deja, urmând în această privinţă direcţia adoptată de

Sfinţii Părinţi141141.

Totuşi, legaţii papali se vor arăta intransigenţi faţă de precizările teologice făcute de

călugării sciţi şi nu vor aproba formula lor teologică, ceea ce îl va determina pe Ioan Maxenţiu

să precizeze încă o dată faptul că acele învăţături de credinţă pe care legaţii papali le apără sunt

precizate de călugării sciţi, reafirmând faptul că „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup,

deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat din pântecele Sfintei

Fecioare Maria, care, pe drept, este Născătoarea de Dumnezeu. Numai în această situaţie de

întrupat, Unul din Sfânta Treime a putut suferi, însă nu în raportul Său cu celelalte persoane ale

Sfintei Treimi” 142142, mărturisire de credinţă ce îi apăra pe călugării sciţi de acuza de a fi

monofiziţi.

Observând faptul că formula teologică pe care o propun întâlneşte puternice opoziţii în capitala

Imperiului, precum şi reacţia adversă a legaţilor papali, care îi denunţau pe călugării sciţi papei

Hormisda ca fiind eretici, monahii daco-romani se vor îndrepta în continuare spre Roma.

Delegaţia călugărilor sciţi care a mers la Roma va fi compusă din călugării Ioan Maxenţiu,

Leonţiu, Ahile şi Mauriciu şi va petrece în „Cetatea eternă” 14 luni, până în luna august a anului

520, când se vor întoarce în Constantinopol.

Călugării sciţi nu vor fi luaţi în seamă de papa Hormisda, ci se vor lovi de continue

tergiversări, datorate, în mare parte, informaţiilor negative pe care le prezentaseră anterior legaţii

papali din Constantinopol. Totuşi, se poate spune că papa nu era total împotriva formulei

propuse de călugării sciţi, ci proceda în acest sens deoarece formula lor dogmatică nu se regăsea

în hotărârile sinodale anterioare.143143

Totuşi, papa va compune o scrisoare adresată episcopului african Possessor, total

defavorabilă călugărilor sciţi, în care se arăta deosebit de preocupat de această problemă,

considerândsu-i pe monahii sciţi rău-intenţionaţi, ca unii ce aruncă sămânţa diavolească în

Biserică. La aceste acuzaţii grave, Ioan Maxenţiu va răspunde tot printr-o scrisoare, prin care îi

141 Vasile Gheorghe Sibiescu, “Călugării sciţi”, în rev. „Revista Teologică”, an XXVI, mai - iunie, 1936, nr. 5 – 6, p. 196142 Ibidem, p. 199.143 Dumitru Staniloae, “Contribuţia călugărilor sciţi la precizarea hristologiei de la începutul sec. VI”, studiu introductiv la: „Scrieri ale călugărilor sciţi daco-romani din secolulul al VI-lea”, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVII, nr. 3 - 4, martie - aprilie, 1985, p. 204.

56

apăra pe călugării sciţi, spunând că aceştia nu doresc sub nici o formă să se separe de

comuniunea credinţei unice144.

În final, după lungi tergiversări, papa Hormisda, sub presiunile legaţilor săi de a nu

aproba formula călugărilor sciţi, le va scrie împăratului Iustin I şi patriarhului Epifanie, la 25

martie 521. În această epistolă papa considera că formula propusă de călugării sciţi pare a atribui

proprietăţile personale ale ipostasului Fiului fiinţei Tatălui, ceea ce este, prin urmare,

teopashism, precizând, totodată, faptul că nu trebuie adăugat nimic hotărârilor Sinodului

Ecumenic de la Calcedon, precum şi epistolei papei Leon.Ca urmare a acestei epistole şi a

impresiei generale create, în cele din urmă, călugării sciţi vor fi alungaţi din Roma.

Dorind unitatea religioasă a imperiului, împăratul Iustinian considera că unirea între

partizanii tentinţelor nestoriene şi monofizite se poate face numai printr-o interpretare a

hotărârilor Sinodului de la Calcedon în sensul gândirii Sfântului Chiril al Alexandriei, adică

insistând mai mult asupra unirii dintre cele două firi din persoana Mântuitorului.

Formula propusă de călugării sciţi făcea posibilă o astfel de interpretare. Totuşi, la început,

împaratul Iustinian se va dovedi ostil călugărilor sciţi, pentru ca în curând să îşi schimbe

opinia145145.

Astfel, în luna iulie a anului 519, împăratul Iustinian îi va scrie papei Hormisda,

arătându-se favorabil formulei teologice scite. Neprimind nici un răspuns, împăratul va compune

o nouă scrisoare, în octombrie 519, în care îi aprobă şi mai mult pe călugării sciţi.

În cele din urmă, în septembrie 520, împăratul îi va scrie papei că a adoptat formula precizată de

călugării sciţi, pe care o aprobă total. Răspunsul papei se va înscrie în liniile anterioare, în sensul

că formula scită nu putea fi aprobată, deoarece nu se putea permite nici o adăugire la cele

stabilite anterior în cadrul Sinoadelor.

În anul 527, Iustinian va deveni împărat, ocazie cu care va emite un edict cu rol de

proclamaţie pentru popor, în cadrul căruia va menţiona sumar şi formula călugărilor sciţi, pentru

ca mai apoi, în anul 533, să sancţioneze această formulă ca obligatorie pentru cei care

mărturisesc credinţa ortodoxă, formula călugărilor sciţi fiind pusă în acord cu întreaga învăţătură

trinitară şi hristologică a Bisericii146146.

Între timp, călugării achimiţi din Constantinopol vor trimite o delegaţie la Roma, care

avea menirea de a raporta starea de lucruri Răsărit. La rândul său, împăratul Iustinian va trimite

la Roma o delegaţie compusă din episcopii Ipatie de Efes şi Demetrius de Filipi, pentru a-i cere

noului papă, Ioan al II-lea, să aprobe formula propusă de călugării sciţi. În cele din urmă,

144 Vasile Gheorghe Sibiescu, “Călugării sciţi”, în rev. „Revista Teologică”, an XXVI, mai - iunie, 1936, nr. 5 – 6, p. 198.145 Ibidem, p. 200.146 Ibidem, p. 204..

57

delegaţia imperială îl va convinge pe papa Ioan al II-lea să aprobe învăţătura şi formula

hristologică promovată de călugării sciţi.

În cadrul acestei secţiuni vom privi în mod gradat dezvoltarea şi formularea învăţăturii

hristologice enunţate în cadrul celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451,

pornind de la aspectele premergătoare, continuând cu formulele dogmatice elaborate în cadrul

Sinodului sau în legătură cu acesta şi încheind cu precizările dogmatice făcute de călugării sciţi

în această chestiune.

Este cunoscută relaţia conflictuală ce s-a stârnit între partizanii lui Nestorie şi cei ai

Sfântului Chiril al Alexandriei, în urma celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din anul

431. Acest sinod venea să precizeze faptul că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta

umană, însă într-o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu, legătura dintre cele două

firi fiind o legătură firească, ipostatică, nu doar una morală, fapt pentru care Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, este consubstanţial cu Tatăl, după Dumnezeire, şi consubstanţial cu oamenii după

umanitatea primită din Fecioara Maria147.

Astfel, în preajma celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, acest conflict va persista şi se va

desfăşura acum între nestorieni şi dioscurieni, partizanii lui Dioscur, urmaşul Sfântului Chiril în

scaunul patriarhal al Alexandriei. În acest context se va derula o nouă fază a disputei

hristologice, pe baza învăţăturii promovate de arhimandritul Eutihie din Constantinopol, care

susţinea că Domnul nostru Iisus Hristos nu era de o fiinţă cu oamenii după trup, ci a avut trup

din cer: Astfel, înainte de unire El a avut două firi, iar după unire acestea au devenit o singură

fire148.

Fiind denunţat ca eretic patriarhului Flavian al Constantinopolului de către episcopul

Eusebiu de Doryleum, Eutihie va fi chemat să se justifice în cadrul sinodului particular din anul

448 de la Constantinopol, unde acesta îşi păstrează poziţia, fapt pentru care va fi anatematizat şi

depus din preoţie149149.

Ca urmare a acestui fapt, patriarhul Flavian va compune o scrisoare în cadrul căreia îi

oferă papei Leon cel Mare informaţii cu privire la evenimentele derulate în Constantinopol cu

privire la învăţăturile eretice ale lui Eutihie. Papa Leon îi va răspunde patriahului

constantinopolitan prin celebrul Tomos despre Întrupare, în cadrul căruia condamna erezia lui

Eutihie.

Eutihie nu va rămâne nepăsător faţă de condamnarea sinodului din 448, fapt pentru care,

datorită sprijinului de care se bucura din partea curţii imperiale, va face apel la împărat şi la

147 Ioan Ramureanu, “Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon”, în rev. „Studii Teologice”, 1970, nr. 3 - 4, p. 342148 Ioan G. Coman , „Şi Cuvântul trup s-a făcut - Hristologie şi mariologie patristică”, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 150- 151149 Ibidem.

58

patriarhul alexandrin Dioscur pentru convocarea unui sinod general care să rejudece cauza sa.

Acest sinod va avea loc în anul 449, la Efes, fiind marcat de abuzuri şi violenţe inimaginabile

din partea patriarhului Dioscur şi a partizanilor săi, fapt pentru papa Leon îi va acredita acestui

sinod numele de. „sinodul tâlhăresc”. Acest sinod a hotărât reabilitatea lui Eutihie şi

condamnarea patriarhului constantinopolitan Flavian, care va muri în curând, precum şi

condamnarea episcopului Eusebiu de Doryleum, împreună cu mulţi alţi episcopi150150.

Ca urmare a tulburărilor din cadrul acestui sinod, se vor constitui două tabere principale:

episcopii egipteni, traci şi palestinieni vor urma linia lui Dioscur, în timp ce episcopii orientali,

pontici şi asiatici vor urma linia trasată de patriarhul Flavian.

Legaţii papali, a căror părere nu a fost deloc luată în seamă în cadrul sinodului din 449, îl vor

informa pe papa Leon cel Mare despre modul în care s-a derulat sinodul, despre abuzurile

săvârşite de Dioscur, despre reabilitarea lui Eutihie, precum şi despre condamnarea episcopilor

ortodocşi.

Deşi Eutihie pretindea că prin învăţătura sa profesează hristologia Sfântului Chiril al

Alexandriei, o privire în paralel a hristologiei lui Eutihie cu cea a Sfântului Chiril ne va conduce

la cu totul alte concluzii. Astfel, este cunoscută fermitatea cu care Sfântul Chiril respingea

acuzaţia ce i se aducea , cum că ar susţine originea cerească a trupului Mântuitorului, arătând că

Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu dacă trupul lui Iisus ar fi coborât din cer151151.

Totuşi, conform cuvintelor lui Eutihie, păstrate în lucrarea Eranistes a lui Teodoret al Cyrului,

scrisă în anul 447, prima eroare hristologică a lui Eutihie consta în susţinerea îndumnezeirii

trupului lui Hristos luat din Maria, el spunând că: „Dumnezeu-Logosul nu a luat nimic omenesc

din Fecioara, ci transformându-se neschimbat şi făcându-se trup, El numai a trecut prin Fecioara,

iar dumnezeirea necircumscrisă, nelimitată şi necuprinsă a Unuia-Născut a fost ţintuită şi fixată

pe cruce şi, după ce a fost dată mormântului, a înviat”152152. În mod evident, această teorie a trecerii

trupului ceresc al Mântuitorului prin Fecioara era de sorginte apolinaristă, ea fiind combătută

anterior cu vehemenţă de către Părinţii capadocieni.

În acest context doctrinar, Tomosul despre Întrupare, elaborat de papa Leon cel Mare, a

reprezentat o autoritate dogmatică egală cu aceea a operelor Sfântului Chiril al Alexandriei în

cadrul dezbaterilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon. Tomosul enunţă o hristologie simplă,

aproape schematică, fără să deţină adâncimea şi originalitatea hristologiei chiriliene,

exprimându-se în termeni clari, precişi. Hristologia precizată de papa Leon se apropie cel mai

mult de mărturisirea hristologică a patriarhului constantinopolitan Flavian, care apăra cu

150 Ibidem, p. 153.151 Ibidem, p. 154.152 Ibidem, p. 154 - 155.

59

adevărat formula dogmatică „o fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, consacrată de Sfântul

Chiril al Alexandriei.

Prin urmare, în cei doi ani care au precedat Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon,

patriarhul Flavian şi papa Leon erau singurii care apărau cu adevărat hristologia ortodoxă,

opunându-se cu putere tendinţelor monofizite manifestate de Eutihie şi Dioscur.

4. Scoala Literara de la Dunarea de Jos

Înverşunatele dispute dintre ortodocşi şi eterodocşi în S Dunării au generat şi de-o parte

şi de alta scrieri deosebit de semnificative pentru atmosfera intelectuală şi spirituală a

timpului153, contribuind astfel la apariţia şi afirmarea Şcolii literare de la Dunărea de jos.

În componenţa acesteia intră autori ca: Niceta de Remesiana, Laurentius Mellifluus de

Novae, Martinus de Bracara - ortodocşi – şi Ulfila, Auxentius de Durostorum, Palladius de

Ratiaria şi Maximin – eterodocşi. Dacă şcoala literară de la Tomis este unitară sub toate

aspectele (dogmatic, catehetic, misionar), cea de la Dunărea de Jos se grupează pe două direcţii:

ortodoxă şi eterodoxă, scindând astfel unitatea mişcării. Dat fiind că cei mai importanţi teologi-

scriitori ai acestei şcoli sunt Niceta de Remesiana şi Laurentius de Novae, îi vom trata aici doar

pe cei doi.

IV.1 Niceta de Remesiana

Numele Sfântului Niceta, episcopul Remesianei, este legat de istoria Bisericii noastre

strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare

a poporului român. De asemenea, scrierile pe care le-a întocmit în limba latină au apărut de

curând în traducere românească, îmbogăţind astfel patrimoniul spiritual al teologiei noastre.

El este, aşadar, o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe printr-o rodnică lucrare

misionară, prin viaţa sa plină de sfinţenie, prin scrierile sale şi prin învăţătura cea dreaptă pe care

a predicat-o cu zel apostolic multor neamuri154. Între acestea au fost şi strămoşii noştri daco-

romani.

Numele de Niceta îşi are obârşia în limba greacă şi înseamnă „învingător”. Într-adevăr,

prin lucrarea practică şi prin opera teologică pe care a creat-o, viaţa acestui episcop poate fi

încununată şi pomenită cu laude ca o mare biruinţă spirituală. Remesiana, oraşul unde a păstorit

153 Ioan G. Coman, “Scriitori bisericesti din epoca straromana”, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, Bucuresti, 1979, p. 21154 Alexe Stefan, “Sfantul Niceta de Remesiana si ecumenicitatea patristica din secolele al IV-lea si al V-lea”, in revista “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, nr 7-8, septembrie-octombrie, 1969, p. 61

60

cu vrednicie Sfântul Niceta, a fost întemeiat de împăratul Traian. El se afla la aproximativ 30 de

kilometri, în partea de răsărit a oraşului Naisus (azi Niş), într-o regiune deluroasă, pe valea

râului Nişava.

Ştirile despre viaţa şi despre activitatea marelui episcop sunt destul de puţine. Poemele

XVII şi parţial XXVII ale Sfântului Paulin de Nola sunt singurele izvoare care vorbesc despre

el. Se ştie că Sfântul Niceta l-a vizitat pe episcopul Paulin de două ori, în 398 şi în 402, la

reşedinţa sa episcopală. Se pare că episcopul nolanez a fost adânc impresionat de ţinuta

sacerdotală şi de cunoştinţele teologice ale lui Niceta, încât ţine să-şi exprime dragostea şi

admiraţia faţă de noul său prieten, scriind poemele amintite în cinstea acestuia.155 Datele cu

privire la locurile unde îşi desfăşura Sfântul Niceta lucrarea sa misionară, drumul către casă,

popoarele care-i ascultau cuvântul, toate acestea le cunoştea Sfântul Paulin din convorbirile cu

prietenul său. Dar datele sunt prezentate într-un veşmânt poetic, ceea ce face ca interpretarea lor

să fie uneori destul de anevoioasă. La sfârşitul secolului al IV-lea, când au loc evenimentele

descrise de Sfântul Paulin în Poemul XXVII, Sfântul Niceta nu mai era tânăr. Autorul îl numeşte

„părinte”, „învăţător”, „sfânt” şi „părinte sfânt”.

Discuţii se mai poartă încă privind locul naşterii, educaţia primită şi activitatea sa în

sânul Bisericii până la acordarea demnităţii de episcop. Ghenadie de Marsilia era impresionat de

limba latină „simplă şi clară” în care scria Niceta. Folosirea unei exprimări alese, „aşezarea

Remesianei în cadrul administraţiei bisericeşti a timpului”, precum şi întrebuinţarea unor izvoare

de limbă latină în scrierile sale, au dat naştere ipotezei că Sfântul Niceta şi-ar fi petrecut prima

parte a vieţii în Apus .

Totuşi din amintitele relatări ale episcopului Paulin se deduce că Remesiana era

pământul natal al acestuia. Aşadar, Niceta era daco-roman, originar din Dacia Mediterranea.

Folosirea limbii latine în scrieri şi vorbirea ei de către episcopul remesian nu apare ca ceva ieşit

din comun. Cetatea Remesiana se afla într-un ţinut unde aceasta îşi disputa întâietatea cu limba

greacă, mai ales că problemele teologice, controversele doctrinare, precum şi activitatea

pastorală şi misionară impuneau episcopilor ortodocşi să cunoască ambele limbi. Deşi a scris

numai latineşte, Niceta cunoştea şi greaca156. Ghenadie de Marsilia, Cassiodor şi Paulin dau

mărturie că Niceta era foarte învăţat, scriitor cu mare putere de analiză şi sistematizare şi

pedagog iscusit, admirat la Roma şi că intrase în cercul cultural al Sfântului Paulin.

Sfântul Niceta este amintit ultima oară ca episcop de Remesiana, la 13 decembrie 414,

într-o Scrisoare a lui Inocenţiu I al Romei adresată „episcopilor macedoneni”, în legătură cu

155 Ioan G. Coman, “Introducere la teza de doctorat Sfantul Niceta de Remesiana si ecumenicitatea patristica din secolele al IV-lea si al V-lea ( Stefan Alexe )”, in revista “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, p.455156 Mircea Pacurariu, “Sfinti daco-romani si romani”, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, p. 91

61

ereticul Bonosiu. După această dată, numele lui Niceta nu mai este menţionat, ceea ce dă loc la

diferite păreri în legătură cu sfârşitul lui învăluit în tăcere. Martirologiile romane îl sărbătoresc la

7 ianuarie, în aceeaşi zi cu prietenul său, Paulin de Nola157.

Impresionantă rămâne până astăzi puterea de dăruire şi întinsa activitate pastorală şi

misionară a celui numit mai târziu „Apostolul daco-romanilor”. Sfântul Paulin descrie

întoarcerea în patrie a neobositului ierarh, urmărindu-l cu gândul pe drumul lung şi plin de

primejdii până la îndepărtata Dacie. Regretul episcopului de Nola, la despărţirea de prietenul

drag, îi copleşeşte sufletul, dar bucuria acelor „popoare fericite” care îl aşteaptă dorindu-l ziua şi

noaptea, aşa cum ogorul însetat primeşte ploaia binefăcătoare, este cu mult mai mare. Sfântul

Niceta are de străbătut, până va ajunge la dacii nordici, un drum lung, mai întâi pe mare şi apoi

pe uscat. Calea este într-adevăr lungă, anevoioasă şi nesigură, dar Niceta este apărat de

Dumnezeu, Care-i trimite călăuză sfântă pe îngerul Rafael. Mai mult, venerabilul episcop daco-

roman, fiind înzestrat cu darul cântării, înalţă imne de slavă Celui Preaînalt, împreună cu alţi

creştini, îndulcind astfel oboseala călătoriei. După ce a înfruntat valurile mării Egee până la

Tesalonic, va străbate câmpiile filipice ale Macedoniei şi va ajunge la oraşul Tomitana, apoi la

Scupi, capitala Dardaniei, în apropiere de Remesiana.

Acelaşi poem îl înfăţişează pe Niceta desfăşurând o largă operă de misiune creştină şi

totodată de educaţie latină printre mai multe neamuri. Astfel el îmblânzeşte inimile barbarilor

care îşi petreceau viaţa în războaie, furturi şi jaf, învăţându-i să trăiască în pace: „Într-un ţinut

necunoscut al lumii, barbarii învaţă prin tine să cânte cu inimă romană pe Hristos şi să trăiască

puri, în pace senină”. Pentru acele timpuri, activitatea misionară a lui Niceta, care predica

învăţătura creştină ortodoxă în limba latină, printre neamuri „barbare”, era egală cu un act de

cultură şi de civilizaţie. Principala caracteristică sufletească a neamurilor creştinate de Sfântul

Niceta era duritatea. „În aceasta, poetul nolanez este de perfect acord cu toate izvoarele mai

vechi şi contemporane asupra firii popoarelor Traciei nordice, în fruntea cărora stau bessi”158.

Credinţa predicată de Niceta dezgheaţă inimile împietrite ale locuitorilor din ţinuturile

ripheice, unde Boreas leagă fluviile cu gheaţă. Bessii, războinici temerari mai duri decât gheaţa,

primind învăţătura Evangheliei lui Hristos învaţă să preţuiască munca şi pacea. Păgâni, vestiţi

prin tâlhării şi omoruri, locuind prin munţi, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos,

popor paşnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.

Sfântul Paulin mai arată că în afară de bessi, neobositul propovăduitor devenise părinte

sufletesc şi al altor neamuri: „Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei; la predicile

157 Epifanie Norocel, “Pagini din istoria veche a crestinismului la romani”, Ed. Episcopiei Buzaului, Buzau, 1986, p. 61158 Ioan G. Coman, “Scriitori bisericeşti din epoca străromână”,Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1979, p. 101-102.

62

tale, scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu

învăţător. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi

cei ce poartă, căciuli de oaie şi cresc bogate turme de vite pe malurile mănoase”159.

Aşadar, sunt pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, toţi ocupând aceleaşi regiuni. Că se insistă mai

mult asupra bessilor, este explicabil, pentru că o parte din ei depindeau de episcopia Remesianei.

Niceta avea să lupte, la celelalte neamuri amintite, cu minţi îngheţate şi inculte şi cu spirite

sălbatice pe care le aducea la pacea lui Hristos, învăţătura creştină scoţându-le din primitivitate

şi ignoranţă.

Cele spuse de Sfântul Paulin în legătură cu creştinarea dacilor agricultori, din interior, şi

a crescătorilor de vite de pe malurile mănoase ale Istrului, au o însemnătate cu totul deosebită

pentru fixarea regiunii în care a predicat Sfântul Niceta. Dacii, crescători de vite, erau numai cei

din sudul Dunării şi cei din nord.

Un învăţat cunoscut relevă legătura spirituală a Sfântului Niceta cu daco-romanii din

acea epocă: „Ortodoxia românească a primit prin strămoşii ei daco-romanii contemporani, şi

prin generaţiile lor următoare până azi, crediţa şi doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul

Niceta... Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta.

Dulceaţa slujbelor şi a cazaniilor ortodoxiei româneşti, care a dat naştere, se pare, cuvântului

«privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor

cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în ortodoxia noastră, e o tradiţie spirituală care urcă

până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Cassian, Teotim I şi călugării sciţi, care, toţi, se străduiesc

pentru desăvârşire” .

Reluând problema dintr-un punct de vedere mai extins şi cu bogate legături cu trecutul

Bisericii româneşti, I.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, caracterizează astfel

lucrarea misionară a lui Niceta: „Şi-a desfăşurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor,

catehetică, misionară şi teologică în spaţiul daco-roman din sudul Dunării, dar ipotetic în modul

cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect - prin misionarii săi - şi în nordul Dunării”160.

După analiza scrierilor acestuia, care au un caracter catehetic-misionar prin excelenţă şi

ţinând seama de activitatea misionară atât de prestigioasă a celebrului ierarh, Înalt Preasfinţia Sa

afirmă în concluzie: „În concepţia unor episcopi ca Sfântul Niceta de Remesiana, spaţiul

chemării lor evanghelice la mântuire era infinit, iar infinitatea spirituală dacică - element de

structură fiinţială şi la episcopul de Remesiana - găsea un impuls nou în imperativul creştin al

159 Sfântul Paulin, Carmen XVII, v. 245-252, p. 92-93.160 Nestor Vornicescu, “Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 82.

63

mântuirii oamenilor; în lumina acestui imperativ şi-a desfăşurat sfânta sa lucrare de convertire în

spaţiul Daciei Mari, pentru acelaşi popor creştin atât din dreapta cât şi din stânga Dunării”161.

După cum rezultă din prezentarea de până acum, părerea că Sfântul Niceta şi-a întins

activitatea sa şi în nordul Dunării este susţinută, uneori cu prudenţă, la modul ipotetic, avându-se

în vedere mai ales zelul de misionar, credinţa puternică şi însuşirile personale de catehet erudit

ale acestui memorabil episcop. În ceea ce ne priveşte, socotim că „se poate admite că osârdia

episcopului misionar din Remesiana şi-a întins autoritatea şi pe meleagurile locuite, în acele

vremuri frământate, de strămoşii noştri, dacă nu direct, desigur prin călugării săi ajutători”162.

Această concluzie este sprijinită şi de caracterul dinamic al lexicului creştin de origine latină şi

greco-latină întrebuinţat de Sfântul Niceta, ca şi de ecoul amintirii predicii sau al scrierilor sale,

la nordul Dunării în literatura religioasă populară românească.

Sfântul Niceta s-a folosit în această activitate misionară şi pastorală şi de opere scrise.

Moştenirea literară ajunsă până la noi de la el îl arată pe autor ca pe un teolog erudit al timpului,

care veghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. În această privinţă, un manuscris latin din

veacul al IX-lea precizează: „Apoi trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înţeles însuşi

Simbolul credinţei, după cum l-au tâlcuit şi învăţătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică

Fericitul Atanasie, Ilarie, Niceta, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Ghenadie, Fulgenţiu, Isidor şi

ceilalţi, sau cum ne-au învăţat venerabilii învăţători ai noştri”. Aşezarea lui Niceta între Ilarie şi

Ieronim arată prestigiul de care se bucurau scrierile sale.

Pe baza unor manuscrise, lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre

diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (De diversis appellationibus), Despre

privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei), Despre folosul cântării de psalmi

(De psalmodiae bono) şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus). După

conţinut scrierile acestea se pot împărţi în două categorii: unele, cu preocupări catehetice,

didactice, prin care autorul făcea cunoscută învăţătura creştină catehumenilor săi sau întărea

această învăţătură apărând-o de rătăcirile ereticilor şi de superstiţiile păgânilor; altele, cu

conţinut practic, privind viaţa liturgică a comunităţii creştine: participarea la slujbe, atitudinea în

timpul serviciului divin, cântarea în comun, ţinuta vestimentară etc.

“Despre diferitele numiri...”163 este un mic tratat dogmatic cu caracter polemic şi ţinută

de predică asupra numirilor date Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Scriptură. Sunt evocate

numele şi numirile: Cuvânt, Înţelepciune, Lumină, Putere, Dreapta (mână), Braţ, Înger, Om,

Miel, Oaie, Preot, Cale, Adevăr, Viaţa, Viţă-de-vie, Dreptate, Răscumpărare, Pline, Piatră,

161 Ibidem, p. 79.162 Ştefan Alexe, “Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V”, în rev. “Studii teologice”, XXI (1969), nr. 7-8, p. 31163 Traducere în româneşte, după ed. Burn, cu titlul: “Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos”, de Pr. conf. Şt. Alexe, în rev. “Mitropolia Olteniei”, XXV (1973), nr. 7-8, p. 587-588.

64

Doctor, Izvor de apă vie, Pace, Judecător, Uşă. Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos „este numit

- toate acestea, fiindcă este unul şi acelaşi, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ca să se

cunoască raţiunea puterii şi stăpânirii Lui”. În partea a doua sunt arătate sensurile acestor numiri,

iar în partea a treia, aplicarea în viaţa creştinului. Trăirea în adevărul numelui lui Hristos îl

întăreşte pe creştin în toate împrejurările vieţii sale pământeşti, făcîndu-l să meargă neabătut

către „tainele cerului” şi „părtăşia îngerilor”. Reţinem dubla tâlcuire în viaţă a numelui

Mântuitorului Hristos. (Pace): „Se numeşte Pace, fiindcă a strâns laolaltă pe cei dezbinaţi şi ne-a

împăcat cu Dumnezeu-Tatăl”... „Dacă te chinuie mânia şi te nelinişteşte neînţelegerea cu

semenii tăi, mergi la Hristos, căci El este Pacea, ca să te împaci cu Tatăl şi să iubeşti pe orice om

după cum socoteşti că trebuie să fii iubit şi tu”.

Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol este un catehism alcătuit

pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Taină a Botezului. Ulterior el a fost numit şi

cunoscut cu titlul de Cărticele de învăţătură164. Din cele trei fragmente rămase din cartea întâi a

catehismului se poate constata capacitatea Sfântului Niceta de a mijloci cunoştinţele, dragostea

lui părintească faţă de cei doritori să se instruiască în învăţătura ortodoxă. Se cuvine ca cei ce

vin la credinţă să cerceteze amănunţit adevărurile necesare. Cel ce vine la Botez nu poate să

prevadă o binefacere mai mare decât aceasta ce-i stă în faţă. Căci ce poate să fie mai bun decât

hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din duşman

prietenul lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cereşti.

Catehismul se adresează tuturor căci Botezul nu face părtinire, ci se acordă oricărui

credincios: celui liber şi sclavului, bărbatului şi femeii, bogatului şi săracului, cetăţeanului

roman şi barbarului, cu condiţia de a părăsi pe omul cel vechi al păcatului şi a se înnoi sufleteşte,

potrivit cuvântului Apostolului Pavel, prin care a vorbit Dumnezeu: „...v-aţi dezbrăcat de omul

cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină

cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit”165.

Catehumenul este socotit un oaspete şi vecin al credincioşilor; el aude de afară tainele,

dar nu le înţelege; simte harul, dar nu şi-l însuşeşte, însă din acest moment, el începe să se

numească om credincios. Cei ce vin la Botez se curăţesc întocmai ca printr-un foc purificator,

deoarece cuvintele Domnului din care sunt alcătuite exorcismele sunt ca nişte flăcări.

„Lepădările de diavol”166 pregătesc primirea harului.

Combătând rătăcirile păgânismului, Sfântul Niceta vorbeşte despre puterea rugăciunii

împotriva păcatului care vine de la diavol. Cel ce se instruieşte cu privire la credinţă, pentru a nu

164 Ioan G. Coman, “Scriitori bisericeşti din epoca străromână”,Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1979, p. 103165 Col. 3,9,10166 Ştefan Alexe, “Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V”, în rev. “Studii teologice”, XXI (1969), nr. 7-8, p. 32

65

păcătui, să rostească: „Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul” şi celelalte. Simbolul de

credinţă trebuie învăţat pe dinafară, „ca el să ţină, prin memorare, scurtimea simbolului în

inimă”, şi să-l rostească zilnic înainte de culcare şi la sculare, meditând asupra lui în orice ceas.

De asemenea, să rostească Rugăciunea domnească şi să se întărească cu semnul crucii împotriva

diavolului. De altfel, autorul combate şi alte rătăciri păgâneşti, din acea epocă. Zeci de pagini

condamnă ghicirea viitorului cu ajutorul horoscopului.

Cartea a cincea din amintitul catehism, Despre simbolul credinţei, este una dintre cele

mai valoroase tâlcuri a Crezului. Aici aflăm o amănunţită expunere despre credinţa în Sfânta

Biserică Sobornicească (catolică). Biserica înseamnă adunarea tuturor sfinţilor, şi învăţatul

episcop dezvoltă această definiţie făcând următoarea precizare: „De la începutul lumii, fie

patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, fie profeţii, fie apostolii, fie mucenicii, fie ceilalţi drepţi care

au fost, care sunt şi care vor fi, formează o singură Biserică, fiindcă au fost sfinţiţi într-o singură

credinţă şi mărturisire, au fost însemnaţi într-un singur Duh, au constituit un singur trup. Capul

acestui trup se arată că este Hristos, după cum s-a scris”167.

Ei spun încă mai mult. Chiar îngerii, puterile şi stăpâniile cereşti se unesc în această

Biserică-una, fiindcă ne învaţă apostolul că „în Hristos au fost împăcate toate, nu numai cele ce

sunt pe pământ, ci chiar cele din cer”168. Aşadar, crezi că în această Biserică-una, vei dobândi

„comuniunea sfinţilor”. Prin „comuniunea sfnţilor”, Sfântul Niceta înţelege legătura harică

supranaturală, care uneşte pe toţi credincioşii împărăţiei lui Dumnezeu, pe cei din viaţa aceasta

şi pe cei din Biserica triumfătoare, într-o mare familie spirituală.

Apostolul daco-roman îi îndeamnă pe credincioşi să ţină cu tărie la Biserica

sobornicească în care se păstrează adevărul de credinţă ortodox. „Într-adevăr, spune el, sunt şi

false biserici, dar tu să nu ai nimic comun cu ele, ca, de exemplu, a maniheilor, a catafrigienilor,

a marcioniţilor sau ale celorlalţi eretici sau schismatici, pentru că ei încetează de a mai face parte

din această Biserică Sfântă. Ei cred în învăţături diavoleşti ale înşelătorului şi cred astfel şi

lucrează altfel decât a poruncit Hristos Domnul şi decât au transmis apostolii”. Reţinem că

Sfântul Niceta nu prezenta învăţătura despre Biserică teoretic, ci o lega de viaţa credincioşilor

spre a-i ţine strâns uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe. El este primul care a dat creştinătăţii

ideea despre dimensiunea verticală şi orizontală a Bisericii, expusă simplu, clar şi cuprinzător, în

expresia „comuniunea sfinţilor”169, învăţătură păstrată de Ortodoxie cu sensul ei iniţial, patristic.

Cele două scrieri practice ale Sfântului Niceta: Despre privegherea robilor lui

167 Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 17168 Col. 1, 20169 Mircea Pacurariu, “Sfinti daco-romani si romani”, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, p. 92

66

Dumnezeu170 şi Despre folosul cântării de psalmi171 îl arată pe autor păstrător credincios al

tradiţiei cultice a Bisericii. Sunt două predici strâns legate una de alta. În prima, Sfântul Niceta

vorbeşte despre privegherea reli-gioasă de noapte, care fusese introdusă de curând ca slujbă

bisericească, vineri seara şi sâmbăta seara, bogată în cuvântări, imne de laudă şi lecturi sfinte. El

răspunde unora care considerau că privegherile de noapte „sunt de prisos sau zadarnice, sau,

ceea ce este şi mai rău, că sunt primejdioase”. Dacă aceştia sunt străini de religia creştină, nu

este de mirare, dar dacă „unii creştini se simt apăsaţi de practica mântuitoare a privegherilor,

încât nu privesc nimic cu atâta bănuială ca pe acestea, ei sunt fie leneşi, fie somnoroşi, fie

bătrâni, fie neputincioşi. După ce răspunde că fiecare din cei numiţi pot să ia parte la

privegherile de noapte, Sfântul Niceta arată folosul duhovnicesc al privegherii, recomandând ca

aceasta să nu fie formală: „cine priveghează cu ochii să privegheze şi cu inima.

Cine se roagă cu Duhul să se roage şi cu mintea, ce se spune cu gura să fie ţinut şi cu

inima”. Învăţătura aceasta a avut un răsunet deosebit în viaţa religioasă a poporului român. Pe

lângă faptul amintit că pasărea numită privighetoare şi-a luat numele de la privegherea de

noapte, notăm că şi astăzi se numesc „privegheri” slujbele care se fac mai ales la mănăstiri, de

către credincioşii ortodocşi români, noaptea spre Duminici şi sărbători mari; tot de la aceste

privegheri de noapte, cultivate cu atâta dragoste de Sfântul Niceta, avem astăzi „privegherea”

sau „priveghiul” pentru cei răposaţi, în timpul nopţii, înainte de înmormântare, şi numele de

„privighetoare” dat lumânării care se aprinde la capul sau pe pieptul mortului.172

Sfântul Niceta rosteşte predica Despre folosul cântării de psalmi spre a răspunde unora,

nu numai din părţile Bisericii sale, ci chiar din părţile orientale, care socoteau de prisos

„cântarea psalmilor şi a imnelor şi prea puţin potrivită cu dumnezeiasca religie” . Pe cei ce

resping cântarea psalmilor, bunul păstor îi identifică cu ereticii.

Prin psalmi sunt cântate „tainele lui Hristos”, pe lângă alte binefaceri spirituale aduse de

aceştia; de aceea Sfântul Niceta face un istoric al cântării şi folosirii psalmilor, în Vechiul şi în

Noul Testament, apoi dă unele instrucţiuni precise referitoare la ţinuta creştinului în biserică în

timpul sfintelor slujbe. Cu privire la cântarea în comun, pentru ca psalmodierea să fie

armonioasă, se stabileşte regula: „Când se cântă, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când

se citeşte, să se facă linişte ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu

voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul,

închină-te şi ascultă cu atenţie”. În încheiere, autorul aminteşte de rostul diaconului în timpul

slujbei, care „sfătuieşte cu voce clară pe toţi credincioşii, ca la predică, să păzească unitatea, fie

170 Traducere în româneşte de Ştefan Alexe, “Despre privegherea creştinilor, în Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr. 7-8, p. 506-517171 Idem, “Despre foloasele cântării de psalmi, în Mitropolia Olteniei”, anul XXVI, 1974, nr. 7-8, p. 622-628172 I.P.S. Nestor Vornicescu, “Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 86

67

că îngenunchează, fie în timpul cântării, fie în timpul ascultării citirilor, fiindcă Dumnezeu

iubeşte deopotrivă pe toţi oamenii şi, după cum s-a spus mai înainte, îi face să locuiască în casa

Sa”.

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt: Te Deum, este un imn de preamărire a lui

Dumnezeu, scris în limba latină, în proză ritmică, răspândit în secolele al IV-lea şi al V-lea nu

numai în ţinutul în care a predicat Sfântul Niceta, ci şi în Italia şi în Galia, iar astăzi cunoscut de

întreaga creştinătate.173

Imnul Te Deum cuprinde trei părţi: o laudă a Tatălui, o mărturisire a Sfintei Treimi şi o

invocare a Fiului. La acestea s-a adăugat mai târziu o rugăciune de dimineaţă. „După cum se

poate constata printr-o comparaţie a textelor, imnul Te Deum se cuprinde în celelalte lucrări ale

Sfântul lui Niceta, mai ales în capitolul 10 din lucrarea Despre Simbolul de credinţă. Ţinând

seama de faptul că Sfântul Niceta era un adânc cunoscător în arta muzicii, este de presupus că ei

a întrebuinţat cântarea psalmilor în lucrarea sa misionară. Ideile dogmatice din Te Deum aveau

scopul de a întări pe credincioşi în credinţa cea adevărată împotriva arienilor şi a macedonieni.

Mai ales, în acest imn apare sub o altă formă, învăţătura Sfântului Niceta de Remesiana despre

Biserică, drept comuniune a sfinţilor” .174

De când a fost introdus imnul Te Deum în serviciile liturgice ale Bisericii noastre? Înalt

Preasfinţitul Mitropolit Nestor al Olteniei, care introduce scrierile Sfântului Niceta în

patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, dă un răspuns ferm, fără echivoc: „Noi, românii, de la

începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosinţă şi acest înălţător imn al Sfântului Niceta

de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil,

tradus şi în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios

al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creştină, un cler şi ierarhi care se preocupau

cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrităţii conţinutului acestui ritual. Plauzibilă

este şi ipoteza că a putut să circule la noi şi în versiune greacă la acea vreme precum şi în

secolele ce au urmat”.175 Într-adevăr, socotim că imnul Sfântului Niceta, Pe Tine, Dumnezeule,

Te lăudăm, a pătruns pe pământul românesc o dată cu misionarii trimişi de autor. „Uşor de

reţinut, cuprinzând pe scurt, învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei

întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de

străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi”176. În

173 Ioan G. Coman, “Scriitori bisericeşti din epoca străromână”, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1979, p. 161-164, cu traducerea imnului în româneşte174 Ştefan Alexe, “Imnul Te Deum şi creştinismul românesc”, în “Îndrumător bisericesc”, Ed. Episcopiei Buzaului, Buzău, 1983, p. 92175 I.P.S. Nestor Vornicescu, “Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 89176 Ştefan Alexe, “Imnul Te Deum şi creştinismul românesc”, în “Îndrumător bisericesc”, Ed. Episcopiei Buzaului, Buzău, 1983, p. 93

68

slavoneşte, această înălţătoare creaţie psaltică a apărut la sfârşitul Psaltirii în versuri a

mitropolitului Dosoftei, fiind atribuită altor autori.

Pe scurt se poate spune ca scrierile Sfântului Niceta Remesianul au un caracter catehetic-

misionar. Prin scrierile practice, el a îndemnat de asemenea ca slujbele divine să se desfăşoare în

linişte şi cu folos sufletesc177, În toată această activitate a sa se constată dragoste nemărginită faţă

de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, fără nici o deosebire, bunătate şi echilibru sufletesc, virtuţi

înnăscute şi transfigurate prin puterea harului Sfântului Duh. Nu este de mirare deci că această

propovăduire evanghelică a fost încununată de succes, iar operele sale s-au răspândit şi au

influenţat teologia şi spiritualitatea străbunilor noştri şi a urmaşilor până astăzi.

De asemenea, predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, el a fost un factor de

romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane, de pe malurile Dunării şi din

Dacia Mediterranea, în timpuri vitrege pentru această populaţie

IV.2 Laurentius de Novae (mijl. sec. IV- cca. 417)

Numit şi “Mellifluus”178, Laurentius este atestat ca ierarh între 401-417. Din cuprinsul

celor două omilii ale sale rezultă că episcopul Novae-i era angajat într-o susţinută activitate

misionară.

Opera lui se compune din două cuvântări catehetice, în care problemele dogmatice sunt

atinse doar în treacăt, fiind evocate în schimb, insistent, valorile morale. Prima se intitulează

De poenitentia - Despre pocăinţă, iar cea de-a doua, De eleemosyna - Despre milostenie,

aceasta din urmă tratând o problemă morală fundamentală – milostenia -, văzută ca fundament

al tuturor bunurilor spirituale.

177 I.P.S. Nestor Vornicescu, “Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 86178 Cel dulce ca mierea care curge

69

Concluzii

Scythia Minor a reprezentat o provincie ce cuprindea teritoriul sud-estic al actualei

Românii, care poartă numele de Dobrogea. Pentru greci şi, ulterior, pentru romani, Scythia

Minor constituia teritoriul delimitat de Marea Neagră şi de fluviul Dunărea. În partea de nord-

est, era delimitat de acelaşi fluviu Dunărea, care o despărţea de o altă provincie situată de

cealaltă parte a Scythiei, respectiv Scythia Maior. În sud, se extindea până la Odessos, pe

teritoriul actualei Bulgarie. Încă din secolul al VI-lea î.Cr., provincia a intrat în sfera de influenţă

grecească; de aceea o vom şi întâlni ulterior în scrierile unor istorici de limbă greacă. Mai târziu,

vor lua amploare relaţiile cu romanii, iar caracterul acestor relaţii va fi determinat inclusiv de

diferitele războaie de expansiune, care caracterizează istoria romană a primelor secole d.Cr.

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, ne dă numeroase informaţii despre Scythia Minor şi

despre Tomis. El le-a carcaterizat ca fiind o regiune rece şi neospitalieră pentru el, unde barbarii

sunt în război continuu. În anul 46 d.Cr., Scythia Minor este încadrată în provincia romană

Moesia care, după 40 de ani, va fi împărţită în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior. Din

aceasta din urmă făcea parte şi Scythia Minor. În războaiele din anii 101 şi 106, împăratul

Traian transformă Dacia într-o provincie romană şi, după mai mulţi ani, construieşte în Scythia

Minor un trophaeum pentru a comemora victoria. În apropiere, va fi construită şi o cetate, care

va fi mereu în atenţia împăraţilor, datorită importanţei ei strategice şi militare.

Religia geto-dacilor avea un caracter urano-solar şi nu era monoteistă. Divinitatea cea

mai cunoscută era Zamolxis. Unei alte divinităţi, ce purta numele de Gebeleizis, zeul fulgerului,

i se sacrifica periodic un om. Această jertfă umană era considerată ca legătură, o apropiere între

oameni şi divinitate. La începutul erei creştine, găsim în Strabone o altă mărturie despre cultul

lui Zamolxis, în sensul că el ar fi învăţat de la maestrul său, Pitagora, nu atât doctrina nemuririi,

cât „unele lucruri cu privire la corpurile cereşti”, adică prezicerea evenimentelor după semnele

cerului. Ulterior, acesta se retrage într-o cavernă, în vârful muntelui sacru Kogainon, unde îl

primeşte numai pe rege şi pe marii demnitari, care i se adresează astfel „ca unui zeu”.

În acest nou stadiu al religiei daco-getice, zeul Zamolxis este identificat cu marele său

preot, care ajunge să fie slăvit cu acelaşi nume. Mai târziu, Iordanes descrie interesul preoţilor

daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale. Practicând dreptatea, loialitatea, fiind curajoşi în

luptă etc. geto-dacii sperau că vor trăi după moarte o viaţă veşnică, adică credeau în nemurire.

Ca în toate regiunile imperiului, şi în Scythia Minor noii ajunşi şi-au adus zeii. În colonii, este

foarte cunoscut cultul lui Apolo, a cărui figură se afla pe monedele perioadei elenistice. Existau

şi alte divinităţi, ca Zeus şi Artemis. Existând multe cetăţi portuare, nu lipseşte nici cultul

70

Dioscurilor, ocrotitorii navigatorilor. Urmează apoi cultul lui Cybele, al lui Dionys etc. O

problemă greu de clarificat o reprezintă influenţa religioasă traco-getică asupra panteonului

grecesc. Mai cunoscut este cultul divinităţii lor cavalereşti, venerat în toată Tracia.

Începuturile creştinismlui în Scythia Minor trebuiesc căutate în zona geografică şi

culturală în care se afla provincia. În acest sens, originea ei orientală capătă un rol important.

Oraşele pontice erau în relaţii constante cu cele portuare din Asia Mică şi din Macedonia. Chiar

şi oamenii proveneau din acele părţi, unde creştinismul era prezent din primul secol. Spre

sfârşitul domniei lui Cezar August , Scythia Minor este înglobată în imperiu. Lipsa dovezilor

istorice care ar putea atesta cu certitudine o prezenţă creştină înainte de secolul al IV-lea îşi

poate afla o explicaţie în faptul că noua religie nu era încă o religio llicita. De asemenea, este

foarte cunoscută situaţia socială a celor mai mulţi dintre primii creştini din această provincie:

oameni de condiţie socială modestă care, în afară de izvoarele epigrafe (în majoritate

monumente funerare) şi de fundaţiile unor biserici, au lăsat puţine vestigii pentru posteritate. Un

alt motiv ce ar putea explica lipsa dovezilor istorice pentru perioada de dinainte de secolul al IV-

lea îl constituie caracterul pur misionar al predicării creştine. De fapt, nu există nimic

extraordinar în procesul pătrunderii creştinismului în Scythia Minor. Până la Diocleţian, nimic

nu ne vorbeşte despre existenţa unor persecuţii în aceste părţi.

Analizând izvoarele epigrafice, putem face unele consideraţii cu caracter general asupra

prezenţei creştinismului în Scythia Minor. Cât priveşte conţinutul textelor pe care le avem la

dispoziţie, majoritatea se află pe monumente funerare. Prima inscripţie care ar putea confirma

prezenţa creştină în provincie este cea descoperită la Tomis, în limba greacă, datată din prima

parte a secolului al III-lea. Din conţinutul ei aflăm că un oarecare Hylas a trebuit să îşi

înmormânteze copiii, Hermogene şi Panthera. NI se spune că, în ceea ce o priveşte pe soţia sa,

Matrona, el nu a putut să o înmormânteze alături de copii, ci într-un alt loc, deoarece ea şi-a

schimbat opinia. Cuvântul doxa, în contextul textului, poate fi interpretat şi în sensul de credinţă,

religie. Astfel de texte ne pot determina să credem că creştinismul putea să ducă până la

separarea membrilor aceleiaşi familii. Interesant este însă şi faptul că, în general, în sincretismul

diferitelor religii păgâne, toate cultele şi toate convingerile religioase puteau să se concilieze

între ele.

Inscripţia descoperită în anul 322 la Salsovia, în latină, se afla pe zidul cetăţii, la baza

unui monument dedicat zeului Soare. Ea ne descoperă că împăratul Liciniu a poruncit soldaţilor

săi ca, în fiecare an, la data de 18 noiembrie, să venereze zeul Soare cu tămâie, făclii şi libaţiuni.

Acest lucru ar putea demonstra că, probabil, împăratul voia să întărească în aceste părţi cultul

zeului Soare, opunându-l cultului creştin susţinut de rivalul său, Constantin cel Mare.

71

După cum putem observa, mărturiile lingvistice si arheologice ne fac cunoscute cele mai

importante elemente cu referire la răspândirea creştinismului, ele facând parte in special din

descoperirile realizate pe teritoriul tării noastre şi nu în ultimul rand al martirilor creştini de la

începutul secolului al IV-lea şi nu numai.

Cel de al doilea element ca importanţă privind răspândirea creştinismului pe teritoriul

tării noastre, este constituit de episcopiile din Scythia Minor, printre care putem enumera

Episcopia Tomisului, Axiopolis, Hristia, etc. Totodată nu trebuie sa trecem cu vedea influenţele

aduse din partea goţilor odată cu migraţia si increştinarea acestora de catre Ulfila, fondator şi al

lucrării cu titlul Biblia lui Wulfila sau Codex Argenteus, fiind unul dintre cele mai celebre

manuscrise din lume, precum şi cea mai celebra si valoroasă carte din Suedia.

Teologia Dacoromana şi-a pus şi aceasta amprenta asupra dezvoltării creştinismului,

şcoala literală de la Tomis realizând un pas important pentru calităţile creştinilor, iar

personalităţile apusene precum Sf. Ioan Cassian, Fericitul Augustin şi Dionisie cel Mic cunoscut

şi ca smeritul sau exigous, au realizat importante traduceri şi scrieri, ei având calităţi de scriitori,

traducători, calendorologi, juristi, poligloţi şi chiar calităţi enciclopedice sau oratorii. Lângă

aceste figuri proeminente putem adăuga si acţiunile calugărilor sciţi de păstrare si afirmare a

învăţăturilor de credinţă exprimate atât la Calcedon in cadrul Sinodului IV Ecumenic, cât si a

altora, ei deţinând un yel deosebit în prezentarea formulei lor dogmatice.

Se cunoaşte faptul că intre ortodocşi şi eterodocşi au existat inverşunate dispute in S

Dunării, ele generând atât pe de o parte, cât şi pe de altă parte a scrierilor deosebit de importante

si semnificative ale atmosferii intelectuale vremilor respective. Şcoala Literară de la Dunărea de

Jos a luat fiinţă datorită acestor controverse, iar figuri semnificative precum Niceta de

Remesiana, Laurentius Mellifluus de Novae, Martinus de Bracara, Auxentius de Durostorum,

Palladius de Ratiaria şi Maxim, au constituit partile ortodoxe si eterodoxe ale acestei şcoli, părţi

constituite pentru scindarea unităţii miscării.

În concluzie, toate cele menţionate mai sus, completează ansamblul necesar pentru

cunoaşterea creştinismului, prin informaţii referitoare la apariţia acestuia, răspândirea sa pe

teritoriul tării noastre între secolele II-VI. Este important să cunoaştem modalităţile de

răspândire, atât prin mărturiile vremurilor cât şi prin martiriile fraţilor nostri creştini.

72

Bibliografie

1. „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucuresti, 2008

2. Bârnea, Ion, „Arta creştină în România”, vol.1, Editura Institutului Biblic si de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1979

3. Idem, „Contribuţii la studiul creştinismului în Dacia” în „Revista Istorică Română”, vol.

XII, fasc.3, 1943

4. Idem, „Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii”, în revista „Studii Teologice”,

numarul 6, 1954

5. Idem, „Syzmposia Thracologica”, numarul 7, Editura Filocalia, Tulcea, 1989

6. Barbu, Vasile, revista „Pontica”, numarul 10, Tipografia Muzeului de Arheologie din

Constanta, Constanta, 1977

7. Berciu, Dumitru, „Unitate şi continuitate în istoria poporului român”, Editura

Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1968

8. Bodogae, Teodor, „Sfinţii Mucenici Ermil Diaconul şi Stratonic temnicerul”, în volumul

„Sfinţi români şi apărători”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, 1987

9. Bota, Ioan, „Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în

zilele noastre”, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994

10. Idem, „Patrologia”, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2000

11. Cârstea, Sebastian Dumitru, „Creştinismul românesc din primele secole. Puncte de

vedere.”, în „Revista Teologica”, nr.2/2008

12. Carry M, Scullard H.H, „Istoria Romei până la domnia lui Constantin cel Mare”, Editura

All, 2008

13. Coman, I.G., „Scriitori bisericeşti din epoca străromână”, Editura Institutului Biblic si

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1979

14. Idem, „Şi cuvântul trup s-a făcut – Hristologie şi mariologie patristică”, Editura

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993

15. Constantinescu, Alexandru, „Despre Sf. Ioan Casian”, în „Biserica Ortodoxă Română”,

LXIV, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1964

16. Constantiniu, Florin, „O istorie sinceră a poporului roman”, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 2008

73

17. Coriolan, Suciu, „Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, volumul 1,

Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1968

18. Danila, Nicolae, „O importantă descoperire arheologică la Thropeum Traiani”, în

revista „Biserica Ortodoxă Română”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 1983

19. Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii daco-romane”, Editura Alcor Edimpex,

Bucuresti, 1999

20. Idem, „Istorie şi valori”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994

21. „Dicţionar de istorie veche a României”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976

22. Dimitriu, Liviu, „Paleocreştinism şi creştinism în spaţiul carpato-danubian-secolele III-

XI”, Bucuresti, 2000

23. Ene, Ionel, „Gothia şi episcopii ei”, Editura Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, 2002

24. Erbiceanu, Constantin, „Cronicarii greci care au scris despre români în epoca

fanariotă”, Editura Cronicar, Bucuresti, 2003

25. Erbiceanu, Dumitru, „Ulfila, viaţa şi activitatea lui sau starea creştinismului în Dacia

Traiană şi Aureliana în sec. al IV-lea”, Tipografia Carţilor Bisericeşti, 1898

26. Filostorgius, „Historia ecclesiastica”, vol.II, nr.5, cf. FHDR, Bucuresti, 1970

27. Florescu, F.B., „Monumetul de la Adamklissi: Tropaeum Traiani”, Editura Academiei

Republicii Populare Române, editia I, Bucuresti, 1959

28. Ibidem, editia a II-a, Bucuresti, 1961

29. Gilson, Etienne, „Filozofia în Evul Mediu”, traducere de Ileana Stănescu, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1995

30. Giurescu C. Constantin, Giurescu C. Dinu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri

şi până astăzi”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1975

31. Goldsworthy, Adrian, „Totul despre armata romana”, Editura RAO, Bucureşti, 2008

32. Giurescu Constantin, Giurescu Dinu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi

până azi”, Editura Albatros, Bucureşti, 1971

33. Gudea Nicolae, Chiurco Ioan, „Din istoria creştinismului la români”, Editura Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988

34. Iorga, Nicolae, „Istoria Românilor”, volumul 2, Bucureşti, 1936

35. Idem, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, ediţia a V-a, Editura Sofia, Bucureşti, 2000

36. Idem, „Studii asupra Evului Mediu Românesc”, Editura Ştiinţifică si Enciclopedică,

Bucuresti, 1987

37. Macrea, Dimitrie, „Probleme de lingvistică română”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961

74

38. Manolache, Dumitru, „Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc”,

Editura Oltenia, 2010

39. Marrou, Henri-Irenee, „Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice”, traducere de Dragan

Stoianovici şi Lucia Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

40. Mesaroş, Claudiu, „Filosofii cerului. O introducere în filosofia medievală”, Editura

Universităţii de Vest, Timisoara, 2005

41. Norocel, Epifanie, „Pagini din istoria veche a creştinismului la români”, Editura

Episcopiei Buzăului, Buzau, 1986

42. Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, „Sfinţi români şi apărători ai Legii Strămoşeşti”,

Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1987

43. Păcurariu, Mircea, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, volumul 1, Editura Institutului

Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991

44. Idem, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, ediţia a III-a, volumul 1, Editura Trinitas,

Iasi, 2004

45. Idem, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, ediţia a V-a, Editura Sofia, Bucuresti, 2000

46. Idem, „Începuturile vieţii creştine pe teritoriul României”, în „Biserica Ortodoxă

Românp”, 108, nr.3-4, 1990

47. Idem, „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi,

1994

48. Pârvan, Vasile, „Contribuţii epigrafice la istoria veche a României”, Editura Ateliere

Grafice SOCEC & CO, Societate Anonima, Bucureşti, 1911

49. Petrescu, Ion Dumitru, „Martirii crucii din ambele Dacii”, Bucureşti, 1856

50. Popescu, Emilian, „Crestinismul pe teritoriul Romaniei”, Ed. Basillica a Patriarhiei

Romane, Bucuresti, 2010

51. Idem, „Dobrogea si teritoriile romanesti nord-dunarele in secolele IV-VI”, in Symposia

Thracologica, numarul 7, 1989

52. Idem, „Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România”,

Editura Academiei, Bucureşti, 1976

53. Idem, „Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc, Sfântul Apostol Andrei si

Tomisul”, în ST, XLVI, nr.1-3, 1994

54. Idem, „Martiri şi sfinţi in Dobrogea”, în „Studii Teologice”, numarul 3-4, 1989

55. Idem, „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic si de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1987

56. Preda, Constantin, revista „Dacia”, numarul 9, 1965

57. Preda, Constantin, „Dictionar al sfinţilor ortodocşi”, Editura Lucman, Bucuresti, 2000

75

58. Protase, Dumitru, „Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi

numismaticii”, Ed. Altip, Bucureşti, 1966

59. Rămureanu, Ion, „Martirii creştini de la Niculiţel”, în revista „Biserica Ortodoxa

Română”, 1973

60. Idem, „Sfinţi şi martiri la Tomis – Constanţa”, în revista „Biserica Ortodoxa Română”,

XCII, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1974

61. Idem, „Sfântul Teotim, episcop de Tomis”, în volumul „Actele martirice”, Editura

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982

62. Ibidem, în volumul „Actele Martirice”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 1980

63. Rusu, Adrian Andrei, „Dicţionarul mânăstirilor”, Presa Universitară Clujeană, 2000

64. Rusu Mircea, „Paleocreştinismul nord-dunarean şi etnogeneya romanilor”, în AJJA,

Cluj-Napoca, XXVI, 1983

65. Sanie, Silviu si Dragomir Ion, „Inceputurile crestinismului in sudul roman al Moldovei”,

in volumul „De la Dunare la Mare”, Braila, 2008

66. Scriban, Filaret, „Istoria bisericească a românilor pe scurt”, Editura Tipografia Adolf

Bermann, Iasi, 1871

67. Suceveanu, Alexandru, „Timpul istoriei”, numărul1, în „Memorie si patrimoniu în

honorem emeritae Ligiae Bârzu”, Bucureşti, 1998

68. Şincai, Gheorghe, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, volumul 1, Buda, 1844

69. Ştefan, Alexe, „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele al

IV-lea şi al VI-lea”, în revista „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, numarul 7-8,

septembrie-octombrie, 1969

70. Idem, „Imnul Te Deum şi creştinismul românesc”, în „Îndrumător bisericesc”, Editura

Episcopiei Buzăului, Buzău, 1983

71. Teodor, Dan Gheorghe, „Cele mai vechi urme crestine din Moldova”, in MMS, nr.7-8,

1979

72. Vâlsan, George, „Graiul Românesc”, vol 1, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1927

73. Vornicescu, Nestor, „Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI”,

Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984

74. Vuple, Radu, „Sciţia Minoră şi războaiele dacice” în „Din istoria Dobrogei II”, Editura

Fundatia pentru literarura, Bucuresti, 1968

75. Idem, „Opere postume”, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1937

76. Xenopol, Alexandru D., „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, Editura Cartea

Româneasca, Bucureşti, 1925

76