FEREASTRARevistă editată de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” - MizilNUMĂR SPECIAL DEDICAT EDIŢIEI A V - A A CONCURSULUI NAŢIONAL DE

LITERATURĂ „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA”

Vorbind despreediţia a V-a a Concursu-lui Naţional de Litera-tură „Agatha GrigorescuBacovia” trebuie, înaintede orice, să ne amintimdespre marii noştri prie-teni, care ne-au fost oas-perţi de onoare în ediţiileanterioare şi care, para-frazându-l pe Marin Sorescu, au plecat „pu-ţin”, să se odihnească în sufletele noastre, cu-vintele lor fiind şi acum, acolo, mai vii caniciodată.

Ascultaţi-l pe Grigore Vieru, cu vor-ba lui de izvor limpede, trecând peste mean-drele timpului: „Iubiţi fraţi! Sunt pentru atreia oară la Mizil şi am îndrăgit acest oraş şiaceastă lume… Eu sunt născut într-un sataflat lângă Miorcanii marelui Ion Pillat, pemalul drept al Prutului. După ce s-au distrusbisericile şi mănăstirile de la noi, transfor-mate fiind în spitale de boli venerice, înspitale de tuberculoşi sau în puşcării, maica,femeie profund religioasă, în taină, în noapteaÎnvierii, voia să sfinţească pasca. Şi atunci aş-tepta zvonul clopotelor din biserica de pe ma-lul celălalt şi atunci sfinţea ouăle şi pasca…Este păcat să uitaţi aceste lucruri, care se în-tâmplă acolo, unde am pătimit şi pătimesc şiastăzi... Dar, parcă şi de Unire mi-e teamă,când văd că unii îl batjocoresc pe Eminescu înţara lui. I-am spus aseară lui Fănuş Neagu:«Noi avem cuvântul şi ne retragem în cuvânt,dar oamenii simpli, cei care suferă, ce au?»“.

Iar Fănuş îşi lăsa visul să ningă, prinstaţia de amplificare a Casei de Cultură:

„Am crescut într-o altălume, arhaică, dar maiapropiată de om. Acumcivilizaţia a atins culmiînalte, dar a crescut şivulgaritatea. Ne scu-fundăm în globaliza-re… Norocul meu e cănu o voi mai apuca şi,de fapt, cred că nici nu

va avea loc vreodată...Nu se află nicăieri drum mai frumos

decât cel al întoarcerii acasă. La capătul lui eVârful cu Dor. Acolo cresc înalte zâmbetul şidisperarea. Amândouă alcătuiesc iubirea. Deea să vă lăsaţi cuprinşi! Iubind devii mult maiputernic şi primejdios pentru duşmani…

Am aţipit. Şi sub gene mi-a trecut opriocă de cai desprinsă dintr-o floare de nu-făr, floarea sacră a ţinuturilor Brăilei. Apois-a ivit o fântână cu cumpănă, din care o mâ-nă nevăzută scotea cu ciutura lăzi de zestre,pridvoare plutind pe stâlpi vechi şi migălossculptaţi...

Mie, acum, ştiţi de ce mi-e dor, ca ori-cărui nebun? Mi-e dor şi aş pleca – spre unde

credeţi – într-un oraş din Turcia, Erzurum,oraş al trandafirilor, unde mi-aş cumpăra uncal alb, şi pe urmă m-aş duce la Rostov peDon ca să dau de urma lui Şolohov, unul din-tre cei mai mari scriitori ai lumii; pe urmă aşcoborî în Crimeea, să-mi adăp calul la fân-tâna din Bahcearsaray. Ca să vedeţi ce să-mânţă de tătar zace într-un brăilean...”

În octombrie 2009, Adrian Păunescua venit, ca de obicei, la Mizil... Era obosit şitrist iar vocea-i baritonală devenise aproapeşoaptă de înger: „Din an în an, în octombrie,

la iniţiativa oamenilorde autoritate ai ora-şului Mizil, încerc săfiu prezent aici deşiobligaţiile restanţeledintr-un trecut care nuse lasă dus, m-arobliga să fiu în altăparte. Dar dragostea

de dumneavoastră şi preţuirea maximă pecare o acord lui Emil Proşcan m-au adus aici.Sunt nedormit, dar probabil că o să-mi factoate porţiile de somn şi toate părţile deconcediu după moarte. Anul trecut eram maimulţi, mai ales prin valorile care erau lângănoi, şi nu realizam că sunt lângă noi. Aşa efăcută fiinţa noastră, să înţeleagă evenimen-tele abia după ce nu se mai pot repeta..

Este incredibil, totuşi, că anul trecuterau Grigore Vieru şi Tatiana Stepa în aceastăscenă, iar în ianuarie a trebuit să-l lăsăm pă-mântului pe Grigore. Ce să mai zic demoartea, la 46 de ani, a Tatianei...

Dar viaţa valorilor este infinită. Şi,poate, asta ar fi una din definiţiile culturii:puterea de a semăna azi şi de a aştepta recoltacine ştie când.

Plecarea atât de timpurie a unor oa-meni trebuie să ne pună grave probleme de„clasament” al valorilor, nu numai de com-petiţie. Trebuie să vedem cum arată acesttabel, în ce credem, ce le lăsăm tinerilor... Înpofida dezinteresului actual faţă de cultură, dedispreţuirea ei, de situaţia şcolii naţionale dince în ce mai slăbite şi a aşa-zisele reforme,care sunt o învârtire într-un cerc vicios”.

În aceşti cinci ani au fost alături deConcursul Naţional de Literatură „AgathaGrigorescu Bacovia” şi de revista „Fereas-tra” nume importante ale culturii române: d-l

academician Eugen Simion (preşedintele deonoare al juriului actualei ediţii), Nicu Ali-fantis (preşedintele celei de a doua ediţii aFestivalului de Muzică Folk „Tatiana Stepa”(ce se desfăşoară tot în aceste zile, la Mizil)marele actor Dan Puric, Mircea Diaconu(directorul Teatrului „Nottara” din Bucureşti),regizorul Lucian Pintilie, scriitorii GheorgheNeagu, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu,Ion Roşioru, Virgil Diaconu, Victoria Mi-lescu, Marius Chelaru, Marin Ifrim, AidaHancer, Liviu Ofileanu, ca să amintim doarcâteva nume. Nu vom face acum comentariipe marginea concursului, mai ales că deli-berările juriului nu s-au încheiat, când scriemaceste rânduri, lăsând participanţi să seconfrunte cu „Măria Sa Cititorul”; dar vom re-veni, pentru că subiectul merită, cu prisosinţă,acest lucru. Să spunem, totuşi, inversând o bu-tadă a lui Creangă şi adaptând-o concursuluinostru, că: bogaţi ca anul ăsta, ca anul trecutşi ca în toate ediţiile anterioare „n-am fostniciodată!”

Anul VIIINr. 5 (63)

Septembrie 20115 lei

Viaţa valorilor este infinită

Emil PROŞCAN

ZÂMBET DE ÎNCHINĂCIUNE

Avem în jurul nostru, pe pământulpe care ne ducem grijile, zbaterile, visele şitot ce ne mai mână paşii, fel de fel de minu-năţii! Da, chiar minunăţii!

Aşteptaţi timpul când un pom îşitrimite puterea înfloririi către noi! Opriţi-văprivirea pe una din crengile unui cireş, gu-tui, măr ori salcâm şi imploraţi gândurile săvă lase puţin în pace! Lăsaţi cât mai în urmăzgomotul maşinilor, al paşilor, al grijilor şiîncercaţi să pătrundeţi, cu puterea trează aînţelegerii, petalele, culorile, parfumul!

Fără să faceţi nici un efort, doar pri-vind, veţi simţi frumosul! Şi veţi simţi multealte senzaţii ce definesc o necunoscută starede bine! Ca şi cum florile privite se infil-trează în seva ce ne dă căldură şi lumină.

Veţi simţi astfel minunea! Veţi auziLiniştea! O descătuşare, o eliberare sponta-nă de apăsarea nevăzută a cotidianului vă vaface să auziţi respiraţia îmbrăţişându-vă cor-pul, iar degetele mâinilor se vor mângâiaunele pe altele, într-o îmbrăţişare interzisăpână atunci!

Dar dacă la fel am reuşi să privimcâmpiile, zăpada, apele, păsările, cerul..., şiparte din ceea ce este în fiecare zi şi înfiecare noapte în jurul nostru? Câtă luminăar pătrunde în simţurile noastre? Ce puţinănepăsare ar mai fi în rostul lucrurilor şi câtămulţumire am aduce în rugăciunile noastre?Cu siguranţă am avea senzaţia că fiecare zieste o dumnezeiască duminică, iar viaţa ardeveni într-adevăr frumoasă!

(Continuare în pag. 2)

(Urmare din pag. 1)

ZÂMBET DE ÎNCHINĂCIUNE

Dacă n-ar fi existat toate astea şi Ci-neva ne-ar fi propus, ca o favoare supremă, săne ofere minuni pentru desfătarea sufletului,noi, toţi oamenii Pământului, cu siguranţă nuam fi putut să ne imaginăm aşa ceva! Nu am fiputut să modelăm, cu puterea gândurilor,florile, munţii, soarele, valul de mare, mângâ-ierea mamei sau ochii unei fete zîmbind! Nuam fi putut să ne imaginăm asemenea minuni!Poate de aceea minunile se definesc dincolode legile ce guvernează putinţa noastră de agândi, de a face!

Ar trebui, deci, să onorăm cu cât maimulte emoţii aceste apariţii neîntâmplătoaredin calea paşilor noştri! Faptul că o aşa zisă„obişnuiţă” sau altceva ne face să ignorăm„minunile” pe lângă care trecem, mi se pare afi o nedreptate la care ne supune obişnuinţa.

Durerea ce am simţit-o la moarteaunor oameni foarte dragi provenea şi din re-gretul că ei, cei plecaţi ireversibil, nu vor maiavea niciodată privilegiul de a vedea şi simţiceea ce rostuiesc anotimpurile şi Dumnezeu!Poate că starea de fericire e mereu la înde-mâna noastră şi am putea chiar vorbi despre ostare perpetuă de bine, aici, foarte aproape denoi!

M-am gândit la toate astea pentru că,în vara ce a trecut, am văzut cele mai multelumi de floarea soarelui din viaţa mea! Un-duiri galbene nesfîrşite se pierdeau în putereade cuprindere a ochiului până când se uneaucu pogorârea cerului pe pământ! Focuri, ciu-dat de cuminţi, rătăcite printre paşii şi aşteptă-rile noastre!

Mulţime de statui vii, aparent nemiş-cate, în „cârdăşie” cu cerul şi soarele pe care îlvenerau necondiţionat! Nimburi de luminăgalbenă cu hrana ascultării şi a existeţei înge-mănate necondiţionat în existenţa soarelui,precum nou născutul în dragostea de la sânulmamei sale! Fiecare astfel de plantă „minune”este conectată, trup şi suflet, la astrul zilei, lamişcările lui! O atracţie reciprocă ce inven-tează alte reguli întru iubire, dragoste, îmbră-ţişare!

Am reuşit într-o zi să mă opresc în fa-ţa unui astfel de spectacol, al imensităţilor delanuri de Floarea Soarelui! Priveam, de un-deva de sus, întinderile ce-şi desăvârşeau gal-bena nesfârşire în pogorârea cerului. A fostfascinant! O lumină galbenă blagoslovea, pâ-nă în adâncul necunoaşterii, pământul, cerul şisimţirile mele! O culoare ca flacăra unei gutui,aprinsă de mâinile copilăriei, coborâse pe pă-mânt şi cuminţea aerul! Trecutul acestui locnu mai exista! Doar un ţipăt blajin ce desena,peste tot, un uriaş zâmbet! Încercam să-mi în-

chipui fiecare plantă ce compunea uriaşultablou şi nu reuşeam! Totul era compact! Undevotament total în personalitatea de nepă-truns a întinderii! Îmi aminteam chipul ei, alFlorii Soarelui, din grădina casei, din glas-trele cu flori, din desenele cu acuarele pe carele făceam la şcoală sau când alergam să-i cautseminţele. Culoarea aceasta vie, dinainteaochilor mei, nu putea proveni din plantele pecare le ştiam! Era un tot ce îmbrăca pământulîn haine de duminică şi producea încântareochiului şi sufletului! Era desăvârşirea simpli-tăţii şi a stării de bine a celor ce pot privi şisimţi!

Am coborât, apoi, odată cu drumul,care şi el era altfel, ameţit parcă de culori! Amintrat cu sfială, ca într-o minune adevărată,printre statuile cu nimb galben! Mi-am amintitbrusc cele peste 700 de statui, întruchipândsoldaţi şi cai, găsite în China, în mausoleulÎmpăratului Qin, apoi de cele uriaşe din InsulaPaştelui ce-şi ţintuiau pierzania privirii tot în-spre răsărit, iar apoi de dialogul Lizucăi cuSora Soarelui din dumbrava cea minunată.Priveam şi simţeam complicitatea reciprocăcu fiinţele din jurul meu şi încercam să deslu-şesc, să aflu mai mult!

Eram în mijlocul unei lumi mult deo-sebită de lumea mea, cea care dădea tumultulfiecărei zile! Trăiam senzaţia unei binefaceri!Mă aflam în mijlocul unei lumi care rezona cuceva din mine sau din altă parte! O lume ce senăştea aici, la îndemâna noastră, şi trăia pen-tru noi! O lume ca un act de dreptate la ceea cesufletul oamenilor aştepta de foarte mult timpsă se producă!

Era spre seară! Soarele avea mai multde un ceas până să treacă de orizontul sprecare, inevitabil, se ducea să tragă după el înse-rarea. Toate figurile cuminţi ale „soldaţilor”erau îndreptate spre răsărit aşteptând de peacum dimineaţa! Oare de ce de acum!? De cenu au profitat şi de ora care mai era până laasfinţit şi, ca la o comandă, au întors dintr-odată spatele Soarelui, pe care până atunci l-auurmărit fără clipire? Porţie de iubire epuizată?Un gest de supărare pentru dispariţia ce se vaproduce din moment în moment? Nerăbdareade a savura un nou spectacol al răsăritului?Chemarea de a reveni cât mai repede? Oriatracţia lor este secretul de atâtea milioane deani al răsăritului solar... Un magnet ce obligăastrul să revină atras de aceste „priviri”? Darîn timpul iernii când ele nu sunt?

A doua zi am intrat într-o biserică!În drumurile mele, atunci când întâl-

nesc un lăcaş de închinăciune, oricât de grăbitaş fi, mă opresc şi intru. Un fel anume de a măapropia de mine şi de ceea ce ar putea să-miaducă înţelegerea şi liniştea de care am de celemai multe ori nevoie!

Trupurile măicuţelor învăşmântate înnegrul tuturor suferinţelor lumii erau aplecateîn rugăciune, mărind măreţia icoanelor şi aliniştei de şoapte! În jurul feţei, de sub demni-tatea negrului ce le înfăşura capul, se zărea unveşmănd alb, imaculat, ca o diademă a puri-tăţii.

Măicuţele se închinau numai spre ră-sărit! Una dintre ele turna ulei în candelele ceîmprăştiau cu bunătate şi iertare întunericul.Ulei de Foarea soarelui!

Doream să-mi înving răvăşeala gân-durilor! M-am oprit în faţa fiecărei icoane în-cercând să spun adevăruri, dorinţe, regrete...Totul era învăluit în linişte şi în gândurilemele! O altfel de linişte simţeam că desăvâr-şeşte încercările de a atinge şi simţi! Totdea-

una timpul aici se opreşte! Paşii nu se mai aud,se intuiesc şi se aşează în icoane, pe pereţi, înaer! Tainele se îmbânzesc!

Mă gândeam la multele slujbe săvâr-şite, la mulţimea de rugăciuni pe care mii şimii de oameni le-au lăsat aici! Chiar dacă eles-au ridicat la Cer, urmele lor se văd în ochii şimîinile icoanelor, ele înşile bucăţi de cer la în-demâna noastră! Măicuţele se rugau cu vocisubţiri ca aripile ce-şi fac cale de zbor! Într-untârziu am ieşit!

Mi-au venit în minte nimburile de lu-mină ale lumilor de Floarea Soarelui care,parcă la o chemare, se pogorâseră din cer...Apoi am văzut mâini albe de bătrâni, ochiiînlăcrimaţi şi rugăciunile măicuţelor cu vocisubţiri, ca aripile de copil ce-şi fac cale dezbor către lumina cerului! În mintea mea, înavele clipe, toţi oamenii pământului erau înpicioare, ca nişte statui, aşteptând răsăritul!De ce tocmai atunci, când semănau în ges-turile tăcerii, ale închinăciunii şi ale privirii,cu cele ale măicuţelor şi ale Florii Soarelui?Gândurile erau acum privirea Soarelui, a lumi-lor de Floarea Soarelui şi a măicuţelor! Se-minţele zămislite din dragostea Soarelui cunişte statui de pe pământ dădeau uleiul de can-dele şi mir!

În zgomotul paşilor mei care nu mădepărtau de biserică, toate lumile de FloareaSoarelui deveneau pe pământ, şi, cu siguranţă,mult mai sus, o imensă candelă vie!

În urmă un murmur de şoapte seamesteca cu lumina ce-şi ridica voalul alb spreliniştea bolţilor, şi, în mod cert, mult mai sus!Acolo unde toţi oamenii pământului deveni-seră nişte statui aşteptând răsăritul!

Pagina 2 FEREASTRA - septembrie 2011FEREASTRA - septembrie 2011

Hristoşii nimănui

Azi, în piaţă, iar se vând zăpezi,Vin ţărani cu ele să ne-îmbete, Doar în ochii lor mai poţi să veziToată sarea mărilor de sete.

Şi prin târg se simt ai nimănui,Pipăindu-şi banii ca pe moaşte,Când tristeţea are ochi căpruiÎn ninsoarea mieilor de Paşte.

Cine-s ei? Sau sufocat sub măştiŞi-au venit să-şi târguiască gerul,Au venit, bătrâni, umili şi proşti,În oraşul mort, să-şi vândă cerul.

Iar când foamea-i molfăie-n gingii,Şi-ospătarii le arată nota, Pleacă către zările pustiiŞi se-ntorc acasă, pe Golgota.

Într-o zi

Într-o zi nu mai crezi în jocul cu„toate păsările zboară”, nu mai creziîn altă zi în lacrimi şi pe urmănu mai crezi în miracolul galbenal toamnei, nu mai crezi şi rămâidoar cu sălbăticia singurătăţii,şi cu un Dumnezeu obosit delucruri mărunte şi pe urmă crezicu disperare doar în copilulce cotrobăie printre stele căutându-şi calul de lemn...

Lucian Mănăilescu

INTERVIURI DESPRE CULTURĂ*

Când am început Dicţionarul Ge-neral al Literaturii Române, în 1995, toatălumea s-a supărat pe mine. Un gazetar m-acomparat cu Ceauşescu, altul a comparatproiectul dicţionarului cu Canalul Dunăre-Marea Neagră. Adică o inutilă, absurdă con-strucţie faraonică... Se înşelau: ambiţiile me-le erau mai modeste. Voiam altceva: să avemun dicţionar cu toate datele esenţiale ale li-teraturii române. Atât. Nici mai mult, darnici mai puţin decat atât... Să rezum: provo-cările în acest domeniu vin şi trec, trebuie săle facem faţă. Nu zic să avem răbdare, zicdoar că starea de lehamite (starea de aban-don) nu este recomandabilă în domeniulnostru. Iată: au trecut 21 de ani de la căderearegimului totalitar. Ce-am făcut în acesttimp? Ce capodopere au apărut în cultura ro-mâna? Nu mă puneţi să număr steagurileculturii, pentru că mi-e teamă să nu recurg lametoda lui Pristanda... Unul la primărie, al-tul la şcoala de fete...(Interviu realizat de Ion Longin Popescu)

*Literatura îşi pregăteşte de mulţi ani

o dispariţie fastuoasă. Şcoala ajută noile ge-neraţii de elevi să deteste literatura şi, în celedin urmă, să fugă de ea. Cum arată Todorov(Tzvetan Todorov: Literatura în pericol –n.n.), în clasă se predă, azi, nu poezia luiBaudelaire sau romanul lui Proust, ci legilelui Greimas şi decalogul lui Jacobson saucam aşa ceva. Iar literatura propriu-zisă re-comandă solipsismul şi nihilismul...

Am studiat, la rândul meu, acestefenomene în eseul (Sfârşitul literaturii?) cedeschide volumul Fragmente critice, vol.V. N-am, deocamdată, nici un ecou. Ce potsă spun, aici, este că literatura este cu ade-vărat, în primejdie. O primejdie, înainte deorice, care ameninţă calitatea ei. Se publicămult, dar ce operă mare aţi citit în ultimuldeceniu?

(Interviu realizat de Ioana Revnic)*

Lecţia mea poate fi rezumată astfel:să fii naţional cu faţa spre universalitate (ve-chea deviză a lui Maiorescu), să mergi însensul marilor valori, să nu crezi că litera-tura moare, să-ţi învingi răul de existenţă(deşi ai destule motive să deteşti existenţa)şi să birui răul de literatură, să te scoli înfiecare dimineaţă cu gândul că azi vei începe

o capodoperă, în finedimineaţă cu gândul că azi vei începe o ca-

o capodoperă, în fine, să aplici, dacă poţi,sfatul cel mai înţelept pe care l-am citit vre-odată: fă (acţionează) ca şi când ai trăi o veş-nicie, roagă-te ca şi când vei muri mâine...Sfaturi, cum vedeţi, bune. V-aş rămâne înda-torat de nu m-aţi întreba dacă le-am respec-tat sau nu...

(Interviu realizat de Lidia Videanu)

*Ţin la toată critica mea. Ceva din

mine trece în toate scrierile mele. În seria deFragmente critice (I - VI) se vede, cred,mai bine dimensiunea mea de moralist. Sau,mai bine zis, îmi place mie să cred căspiritul meu are acea coastă de moralist pecare n-a reuşit s-o scoată până acum nici unChirică din literatura română. Fac aceastătrimitere pentru că tocmai am terminat uneseu despre Creangă...

(Interviu realizat de Emil Proşcan)

Dan PURIC

(Mizil - octombrie

2010)

România – ca o boală de inimă

Ceea ce se întâmplă cu această ma-nifestare culturală de la Mizil este un lucrupe cale de dispariţie la români. Iar tragediadumneavoastră, ca tineri, dintr-o ţară care sedefineşte din ce în ce mai greu, este urmă-toarea: potenţialul enorm de care dispuneţinu are câmp de manifestare. Pentru că dum-neavoastră nu aveţi verigi, prelungiri maideparte. Nu puteţi, de exemplu, să vă duceţide aici la o televiziune şi să vă puteţi mani-festa la nivel de competenţă sau performan-ţă. N-aveţi unde; acolo nu au loc decât opor-tuniştii cei ce fac parte dintr-o structură de„reeducare” În sensul de „jos”..., cât mai„jos”.

E o lume împânzită de tineri ziarişti„reeducaţi” care au fost învăţaţi să coboareştacheta. Dacă priviţi în jurul dumnea-voastră, fenomenul acesta pervers, de diso-luţie a mişcării culturale, veţi realiza că aveţio misiune extraordinar de grea, care se nu-meşte revenirea la normalitate. Şi primullucru pe care trebuie să-l faceţi, în acestsens, este să întoarceţi spatele curentului dedecerebrare, care vrea să vă împiedice săaveţi o specificitate şi curajul unei identităţi.

V-am spus toate aceste lucruripentru că acestui fetival de creaţie trebuiesă-i descifraţi sensul cu foarte mare respon-sabilitate. Responsabilitate care, peste câţivaani, va fi pe umerii voştri.

România, dragii mei prieteni tineri,nu se mai face bine de la inimă – inima-iterminată. Însănătoşirea trebuie să înceapădin „capilare”, din provincii, din zone maipuţin spectaculoase, din mintea celui caremerge pe stradă şi meditează în felul luiunic, din spiritul celui ce nu se încoloneazărepede la trompete...

p

Mircea DIACONU(directorul Teatrului „Nottara” din Bucureşti)

Templul visărilorLumea în care m-am născut eu, în

Ajunul Crăciunului din anul 1949, era şi esteşi-acum o lume veche, în rosturile ei de sutede ani. O lume cu valori morale puternice,care mai persistă şi azi.Şi nu numai în satulmeu, Vladeştii Argeşului, dar şi în depărtărileRomâniei, mai ales în satele ferite, din munţi.Pe de altă parte, copilăria mea s-a petrecut pecâmpuri, la gârlă, în pădure. Verile le făceamîn munţi, unde erau stânele noastre, iar acoloaveam tot felul de activităţi obligatorii, cumar fi tunsul oilor. Eu nu mă duceam să fac„iodlere” prin munţi, ci aveam treabă. Şi numergeam cu maşini 4X4, ci ne luam mâncarepentru trei zile şi porneam pe jos.

Pe tot acest traseu, trebuia să-ţi porţide grijă, să te adăposteşti de ploaie, să te fe-reşti de sălbăticiuni, să faci foc, să mănânci.Să te confrunţi cu natura însăşi, care te învăţa,pas cu pas, cum trebuie să trăieşti, cum tre-buie să te aperi, cum trebuie să întelegi ca-priciile vremii şi ale muntelui.

Iar marile cărţi ale copilăriei şi ado-lescenţei mele le-am citit în pădure, care înce-pea un pic mai sus de casa noastră. Acolo eralocul meu, aveam buştenii mei pe care stă-team, pajistile unde mă întindeam în iarbă şiîn flori, bureţii pe care-i găseam la rădăcinacopacilor bătrâni. Şi mi se părea cât se poatede normal să stau de dimineaţa până seara înpădure, iar părinţilor mei, la fel, cu excepţiazilelor, nu puţine la număr, în care aveam în-sărcinări precise. Pădurea în care mi-am pe-trecut copilăria, „templul” visărilor mele, arevenit familiei noastre. Ştiu toţi copacii dinpădurea aceea, a fost plantată de bunicul.

Acolo era demult Poiana Delencii,acum sunt numai stejari, şi sunt ai noştri!(Dintr-un interviu realizat de Corina Pavel)

Ion VĂDAN(Primul din stânga)

(Directorul editurii DACIA - Cluj - Napoca)

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 3

OASPEŢI DE ONOARE

Profesor dr. Eugen SIMION, membru

al Academiei Române, Director

general al Institutului de Istorie şi

Teorie Literară „George Călinescu”

Pagina 4 FEREASTRA - septembrie 2011FEREASTRA - septembrie 2011

Nicu Alifantis(Din volumul

„Scrisori nedesfăcute”)

în loc de prefaţă

*uneori îmi vine să scriu,alteori îmi vine să cânt,de cele mai multe ori îmi vine să tac.iertaţi-mă,sunt şi eu om!

atu

*singurătatea mea.marele meu atuîn faţa lumii în care trăiesc,viciul meu,ascuns adânc,până în străfundurile fiinţei mele,mă-ndeamnă să-mi aştept pacea şi împăcarea,întocmai ca bătrânul grec,care, pe malul mării,îşi privea tăcut corăbiile înecatede ultimul măcelal sufletului său.

gând

*îmi vinesă desfac aerul,să rup munţii,să unesc oceanele,

să calc în picioaretoate barierele lumii,să-mi fac cărarepână la ceruri,până dincolo de eleşi să strig,nu pleca!

Oaspeţi de omoareOaspeţi de omoare Invitaţii Concursului - 2011Aida Hancer

stăm toţi în jurul unei mese de biliard

ne va reuşi operaţia sau ea va rămâne un înger care blocheazăcalea cu două tacuri încrucişate

te cauţi în buzunarevei oferi o batistă femeilor uşoarevei îmbrânci în bordeluri sfintele

tu n-ai ştiut nicicând să pictezidar te gândeşti femeia din icoanade pe noptieră a fost femeia lui michelangeloşi s-a ridicat michelangelo pe eaca o balerină pe-un pod

înainte de moartese citeşte poemul cu limbaşi dacă afta e dureroasăte-a muşcat poemul mierosatunci rogi femeia iubită să ciocniţi un paharşi toate eczemele eipar o grădină de trandafiri peste care-a vomatîngerul beat

pentru asta am să te fac campion laaruncatul cu ace după femeiele campioane la stropitul cu mărţişoarede sânge şi fiere când ningepoetul apropie un poem de metal de limbăşi-l linge şi lasă un pic de blestem

pe când femeia-l apasăea deschide o clanţă cu sânulcând ninge ea se desprinde mult mai uşorde suprafeţe metalice

o cruciuliţă în gurăun sicriaş în jos pe esofagpoemul începuse ca un mort dulceagpe limbă

un cap de copillui Adrian Diniş

ţi-am spus eu am să câştig într-o zi un cap de copilsă ţin în el banii

mergi acasă întotdeauna searape jos cu tâmplele desfăcute deschiseşi suflă puştoaicele-n tâmplele taleca-n ness-frappeuriîţi place să vezi viaţa mică prinsă ca un căţelîn bretele şi când te muşcă tu scoţi ca un magician sânge din pălăriebatista roşie e numai un truc tu ne păcăleştide-adevărateleape nerăsuflate îţi lingi ca o mâţăviaţaprima pisică zgâriată de alta, acoperită cu

blanădupă prima femeie ai renunţat definitivcu a doua ţi-ai rafinat intenţiile de sinucidere

o umbră fără sex ţi se gudură la picioaretânără, zveltăşi goală ca spuma de bereea-şi vrea urmele ştersetu le pui beculeţe de sânge de spermăpui faruri trecerii ei printre lucruri

îţi spui mai am câţiva anişi-am să fac din cartea mea o groapă cu leidar leoaicele sunt mai sângeroase cu femeile

gladiatorii tăi bine împachetaţi au numaiun câlcâi vulnerabil şi de frică nu ies din casăte lipeşti cu inima direct pe tencuialăca să demagnetizezi femeile

tu mergi întotdeauna acasă de-a lungul apeişi paul celan

Palma

veneai la mine pe seară pe tine te arunca o mână bătrânăîn foc veneaica un lemn uscat şi crăpat pe care-l umplevântulcu furniciîţi deschideam uşa atent să nu sară scânteidinăuntru să nu iasă căldura şi să rămânăun foc din hârtii creponate luminând încăpereaveneai crăpat ca o palmă enormădintr-un sat care se numea chiar aşaPalmagura ţi-era cam cât unghia de la degetul mareşi în loc de ochi aveai două vechi bătăturierai patru degete un pic depărtateca într-o colivie de carne o pasăre mică de osputeam să văd ce se întâmplă în tine

veneai spre mine ca un lemn pe care cineva l-a pus pentru foc nici prea tânăr să nu dureze prea multnici bătrân să i se audă gemetele de la maredistanţăşi căldura ta era capcană pentru păianjeni

noi în casă aşezaţi în paturi separateca două gume de mestecat şi afară va începesă plouăsă ne amestecepentru că suntem într-o gură oarecare şi în măselele ei facem dragosteîn camera asta de os vom avea şi noi primulcopilşi-i vom da lapte amestecat cu fosforpână când va veni cineva îi va spune lampă becule felinarstai fix şi linge pata asta de întuneric de peperetele casei mele

Îţi văd sângele prin piele

Ca pe femeia aia frumoasă de la masa din colţPrin sticla asta de romÎţi văd degetele ca pe nişte sicrie subţiriDe oameni înalţi sprijinite de gardul uneifirme de pompe funebre

Pune-ţi mâna pe fruntea meaTu pui ultima placă de teracotă pe sobăTu prinzi gheaţa cu unghiile

Cu mâinile tale pun capace de sânge pe răniCu ele smulg ţurţurii de la balcon iernileApoi le înmoi în romŞi ameţesc porcii cu ele

Liviu OFILEANU

epistola lui rembrandt către saskiacu o lumânare aprinsă în memorie

trec fărâme la ora stingerii prin cimitirul inundat –

acesta e chipul tău moartesau e sensul dezordinii?dacă anotimpurile se schimbă de la sine,culoarea verde se face ruginie,omul de ce nu poate să schimbe omul / prietenia prietenul?dacă e o minciună însingurarea

întru desăvârşiree o greşeală trăirea în lume.fiinţa care ocoleşte pământul

să afle că e rotundmoare de foame în africa.e un nor de ploaie lumea cu trăirea eidacă şi specia homo religiosus se devoră pe sineîn măsura creşterii sale.din gura zeului nostru de tablă

cu buze subţiri şi vicleneformele moralei ies din canoane ca uleiul

deasupra apei.oftez – acesta e chipul tău visătoareo,ăsta e sângele picurat în colaje,mutra cârtiţei grozave!în ochiul ei negru nu se poate vedea!fântână după fântână / tom după tomsângele ei vitalizează gramatici,descompune personaje până la structura

unui atom.uite şi galeria hergheliei de vise,pictorul prezbit şi afon!îmi stăruie în minte imaginea oraşului ars,het kindt – criminalul-cerşetorspânzurat pentru că nu şi-a plătit indulgenţa –încă zace pe masa de studii anatomice.aiura cu capul prins între ulucile gardului şiNoi l-am rezolvat…degeaba introduc nişte culori calde,moartea rămâne aici.filosofia imită gestul deşertăciunii

ecclesiatului dar nu pe ecclesiast;fiindcă viaţa unui profet nu poate fi trăită

de alt profet;doar moartea lui, de zeci de ori ca un coşmar.şi într-o zi, le vei spune tot –cum frica spunea Inchiziţiei tot-tot-tot.sau fără cuvinteo să treci mai departe, imun,cum nu era vorba de asta sau aia –

fericirea ta reziduală…aprinsă în bezna acestui pământ

cu grijă înecat,va aminti şi în ceruri aerul de temniţă,fumul de oase arse.într-o zi, lumina lichidă a ochilor va avea culoarea ei albă, de lumină.într-o zi, litopedul cornelia

nu va mai plânge cu degetele…

Marin IFRIM

aripa zeilor

am atins aripa zeilor mici de cartierîmpuşcaţi în zodie cu fluturităvăliţi în catrancuţitari din voievod în voievodîn lumini mai scurte ca infarctul

eu sunt anonimaul praf de pe toba trecutulumărturisitorul celui mai de jos raizeii mari întreţin incendii în frigul realităţiiajung primari şi prefecţi şi ambasadorisunt peste tot în toate circurile ambulanteîn care se domesticeşte fericirea

înaintea mersului

ai de străbătut o zio slujbă şi câţiva kilometride consens naţionalcu o viteză constantă

înaintea mersului tău mergi tuca şi cum ai intraîntr-o oglindă fără memorieeşti exact ceea ce eşticăutându-te fără fricăfără scăpare

în carcera ta mânjităcu carne şi sângeun spectacolfără început şi sfârşitprăbuşeşte aplauzelegardienilor publici.

Gheorghe NEAGU

Ar fi păcat…

Sunt de acord că literatura veristă areun belşug de sintagme ce frizează puritanis-mul exacerbat. Sunt de acord că tânărageneraţie îşi caută cu parcimonie tonul per-sonal tot mai greu de definit. Sunt de acord şicu teribilismul creator al celor preocupaţi demetaforizarea instinctelor şi a stărilor instinc-

tuale. Dar de aici şi până la oripilarea bunuluigust prin rostiri specifice unor coprofagi sada,care simt şi respiră prin organele genitale me-diul în care ne invită să trăim literar, mi se pa-re prea mult. Şi asta sub ochii şi urechile unorpaznici de templu literar consacraţi, în faţa că-rora cu puţini ani în urmă te închinai plin derespect.

Există riscul ca istoria să-i facă păr-taşi la pidosnicia culturală ce se ţese sub nasullor la început de mileniu. Şi ar fi păcat să trăimîntr-o duhoare creatoare pestilenţială cu iz devaloare literară.

Florentina Loredana

DALIANŞeful de Gară

O gară mică, între munţi. Clădirea eveche, bijuterie arhitectonică lăsată în para-gină. La streşini, cuiburi. Izbânda vieţii. Pero-nul e gol, iar cele două linii de cale ferată parluate dintr-un joc pentru copii. Şi totuşi, peacolo, circulă, din când în când, trenuri. Şi mi-ros de tei înflorit.

Şeful de gară ţine în mâini o vrabierănită. Toată atenţia lui se focalizează întrecele două palme - aşezate una dedesubtul, altadeasupra păsării - între care s-ar zice că s-aconcentrat întreg universul.

„Şi trenurile?”, întreabă femeia. Răs-punde într-un târziu, cu gândul aiurea:

„Trenurile… merg. Şi când se defec-tează, are cine să le repare. Dar dacă pasăreaaceasta nu va mai zbura…”

Într-o gară uitată, într-un spaţiu-timpîncremenit, un om se îngrijorează de-o aripăfrântă a cărei neînzdrăvenire ar putea frângeun univers.

Femeia şi bărbatul se îndepărtează,lăsându-l pe şeful de gară cu grijile lui. „Toţipurtăm în noi o însângerare”, îi spune el,strângând-o la piept. „Doar că nu toţi avemşansa ca cineva să ne mângâie rana ”.

Trenul pare venit din alt timp. Cei doiurcă. Singurii călători din gara dintre munţi.Ce mare tristeţe e-o gară mică între munţi!Doar şeful de gară face din ea o lume. O lumeîn care zborul unei păsări e mai presus de mer-sul trenurilor. Gândeşte la cei plecaţi. „Cumvă mai târâţi dorurile dintr-o gară în alta! Mă-car eu nu mai aştept nimic! Şi, mai ales, pe ni-meni. Şi totuşi, dacă reuşesc să fac pasărea as-ta să zboare, poate cine ştie…”

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 5

INVITAŢII CONCURSULUI

Definiţie

câine de pază,ca o leucocită singuratică(ce zici?),înrăită,ca un continent în derivă, o derivă clară,ce-nghite veşnic la o masă de prânzaceleaşi veşnice resturi,un fel de înger personal,responsabilul curăţeniei tale zilnice.

unica mea ieşire din rolse face când adormi în patul lui Hades.atunci pot lătra liniştitla poze.

altfel e bine,patrulez neobositprin sângele tăuferindu-l de-ngheţ.

Constantin Marafet

Imoralis…

Las visului tulpina şi umbra înşelată,Ca mâine fierul coasei îşi ia din dor

rugina,Din dorul de albastru din marginea

curbatăa bolţilor. O, Doamne, prea greu

apasă vina.

Doar eu sunt păcătosul, cu martori-haimanale

prin târguri de poveste ce-n bâlciurise adună.

Îngrămădit de veacuri nisipul din sandaleîn scrâjnet prevesteşte himerica furtună.

Vă las doar deznădejdea, prieteni dealtădată,

amantelor flotante, las măştile de ghipsşi-un dram din nebunia cu cerul împăcatăprimiţi-le-n tăcere!, m-aşteaptă

dragul Styx.

Pagina 6 FEREASTRA - septembrie 2011FEREASTRA - septembrie 2011

Invitaţii concursului

Carmen-Manuela MĂCELARU

O lume nevăzută

în tine am călătorit şi ziua şi noapteacu trenul, cu avionulcu sandale, cu picioarele goalepe mirişti, prin mlaştiniprin multe păduriam stat lângă sobă împreună când afară ningeaam alunecat pe toboganene-am dat în leagăne de oameni fericiţi temporaram spart nucicu impresia că am făcut cele mai miraculoase lucruri

în tine am văzut cele mai frumoase muzeecele mai vechi scrieri erau pe umerii tăi de lutuscaţi la soare ca nişte bulgări de argilăîn tine m-am înfăşurat ca o mumiepregătită pentru toate vieţilemi-am scris pe sarcofag numele dinainteanaşterii

în tine am văzut cei mai puternici cai appaloosacum alergau pe ziduri rupestream colindat toate peşterile cuibărite în oasepajiştile cu turme de bizonişi ascultam cântecele indienilor siouxţi-m ucis de câteva ori copii, soţiaam dat foc la casa în care chipul ţi se schimba după fiecare noapte de dragoste

tu ai fost lumea meate-am sărutat cu intestinele, cu toată cutiatoracicăam mers prin pietriş până mi-a dat sângelestrugurii copţi, viipulsau până rochia mi se lipea de corp

în tine mi-am depus bijuteriile, cojile de pâineochii, silabele şi cam tot ce mă durea

dimineaţa sub cămaşa ta se vede şi acumpovestea asta întinsăcum apare după plopi ca un soare destrămat

Poem marca Davidoff

Warning: Poetry is a main cause of word can-cer, word diseases and of heart and lipsdiseases.

tic tic tactic tic tacuşa de la camera mea e veche şi tristădintr-un lemn născut prematurnu e păzită de călăreţi sau şerpi cu cocuri dinaurnici cercuri de foc nu trebuie să înlături

intrarea se face cât se poate de simplucu o cheie de metal înfiptă în broascăde obicei scârţâie ca o uşă de raiaşa că nu da înapoitot ce trebuie să faci este să nu priveşti peste umăr cum peştele sare în apă

aici totul e vis în vis ca o gură lipită de alta

nu ai nevoie de fluierturma de îngeri te va urma oricum

din camera mea

ferestrele par nişte ochi de pisică verzi, fosforescente numai bune de pus la bicicletă suntem copii, ne ţinem de mână ne împrumutăm unul altuiamama, sora, cărţile de jocgenunchierele, sărimpeste blocurisărim peste lacurile depe trotuaruneori nu,

uneori ne oprimintrăm în ele, aşa prin asfaltul receacolo suntem oameni marie noapte, ferestrele par nişte ochiuri de lacnoi suntem din ce în ce mai maturine împrumutăm copilăriamâinile, oraşele moartele trezim la viaţăşobolanii stau de vorbă între eidespre cum eram cândva

Randezvous insolite

în mine sunt câteva femei despletitenu le cunoscle simt dimineaţa când merg prin camera meavetuste, frivoleîmi poartă sandalele, eşarfeleconsumă ţigărileuna se rujează, alta bea cafeaua, fac lucrurimăruntepe care şi eu le-aş putea faceau simţuri exacerbatedeschid uşa, toarnă în paharle privesc pe ascunsaş putea să le demontez ca pe nişte păpuşistricatesă le scot ochii, să le rup mâinileprin mine nu ar mai fi decât un tunel lung,obositorsub limbă un gust acut de 30 de anisparg între dinţi vârsta asta ca pe o pastilă denitroglicerinăgratiile se retrag în copilăria lorrezist să văd un cerşetor tumefiat în gura decanalizarerezist cu semnul roşu pe braţcu glonţul în tâmplăpot merge pe stradădar nu pot supravieţui unui omîn care locuiesc o mie de zeişira spinării este doar un banal acoperiş dintablă zincatăfemeile despletite îmi ies prin pori ca nişte cuie ruginiteciocănesc speriate prin sângefoile volante nu mai ţin de caldte sundin duşumea apare un cireş înfloritcine vrea să vină să se încălzească

FFIILLEE DDEE MMAANNUUSSCCRRIISSÎn paginile care urmează intenţia noastră nu este de a prezenta, riguros, o linie de clasa-

ment sau o ierarhizare valorică ci, mai curând, aceea de a aduce, în faţa cititorilor, sensibilitatea,talentul şi visele celor ce ne-au onorat, participând la ediţia a V-a a Concursului Naţional deLiteratură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 7

Un coridor excesiv de lung, oameni înpijamale, uşi care se trântesc şi un cu-rent îngrozitor. Dârdâind în rochiţasubţire, de vară, citesc a zecea oară afişul: Nuintraţi! Pericol de iradiere!, apoi: Zonă con-trolată/ Medicina nucleară şi cel din dreptulmeu: Oncologie.

Femeia din dreapta, în mod evidentde la ţară, de-ar fi să mă iau doar după batic şisandalele prăfuite, îşi încrucişează picioarele.Deschide gura. Vorbeşte. În locul dinţilor dinfaţă, răsar gingiile goale.

– Tot aici aştepţi? – Da.– Da’ eşti tinerică rău, păcatele mele,

şi tu eşti bolnavă?Aş prefera să tacă, mi-e atât de frig,

încât nu-mi pot stăpâni tremurul. Şi-ar puteaînchipui că mi-e frică.

– Câtă nenorocire pe lumea asta,oftează cu năduf şi-n vocea ei recunosc cevacare mă tulbură.

Baticul îi cade într-o parte, nu are păraproape deloc. Simt deodată că ei i-aş puteapovesti prin ceea ce trec, ea ar şti să asculte.

– D-na Borza? îmi întrerupe şirulgândurilor asistenta.

– Nu, Firică.– Intraţi.Mirosul de clor mă izbeşte în faţă. Iu-

bitul meu intră după mine. La timp să asiste laaceeaşi serie de întrebări ca întotdeauna, câţiani am, cine din familie de ce boli a suferit,din ce cauze a murit, tot felul de amănunteinutile, pe care le ştiu deja pe de rost şi n-o săînţeleg niciodată la ce folosesc. Tensiunea,pulsul, temperatura, înţepăturile, flaconul cusânge. Se vor termina vreodată analizele, eco-grafiile, testele? Voi scăpa cândva de pereţiiaceştia sfidător de albi, de halatele verzi înperpetuă mişcare?

– Ridică-te.– Întinde-te.– Strânge pumnul.– Nu respira.Halatele roiesc în jurul meu. Nimeni

nu scoate o vorbă. Doctorul îşi apleacă nasulcoroiat peste hârtii, sprâncenele stufoase i seapropie, unindu-se într-o încruntătură adâncă.Figura lui aduce cu cea a unui corb în căutarede hrană. Cearcăne adânci, buze strânse. Pri-virea lui mă ocoleşte deocamdată.

– Sunteţi soţul? i se adresează iubi-tului meu.

– Nu, se grăbeşte el să răspundă, doarun prieten.

Vocea lui mă izbeşte, ca un duş rece.„Doar” un prieten? Sigur am auzit bine? Pen-tru ce a fost acest „doar”? Asta e tot ce suntemacum? De când am devenit „doar” atât? De cenu-i spune doctorului că suntem logodiţi? Şiplanurile noastre de nuntă? Le-a uitat? De cenu pomeneşte nimic?

– Îmi pare rău să vă comunic, dardupă cum bănuiţi….

– Aţi primit toate rezultatele? – Da, confirmă doctorul, apoi tace. – Nu e nicio greşeală? insistă prie-

tenul meu.Sigur e o greşeală. Nu poate fi altceva

decât o greşeală.– Exclus, analizele au fost repetate de

câteva ori.

Oare câţi oameni o fi văzut murind,mă pomenesc întrebându-mă. Cu câţi a vorbitînainte, le-a luat tensiunea, le-a comunicatliniştit diagnosticul, câţi au trecut din mâinilelui direct spre moarte? Mi-l imaginez lovindcu ciocul trupurile încă vii din braţele lui, du-micându-le şi înfruptându-se.

– Când începe tratamentul?– Va fi mai mult un tratament paliativ.

O să-i prescriu ceva pentru calmarea durerilor.Citostaticele nu ar avea niciun efect în mo-mentul acesta.

Sunt aici, aş vrea să le strig, uitaţi-văla mine, priviţi-mă! Încetaţi să mai vorbiţidespre mine la persoana a treia, de parcă aş fiabsentă sau chiar inexistentă. Sunteţi orbi?Chiar nu mă vedeţi? Of, şi frigul ăsta care numă lasă să-mi dezlipesc buzele.

– Nu urmează o operaţie? – Nu mă operez, reuşesc să bolbo-

rosesc. Şi uşurată că mi-a revenit vocea, parcăîncep să mă încălzesc.

– O să discutăm asta, mă opreşte iu-bitul meu, care astăzi se întâmplă să îmi fiedoar prieten, apoi se adresează doctorului: Cevreţi să spuneţi?

– E în stadiu destul de avansat, dacăaţi fi venit mai devreme….

– Ce înseamnă asta? – Adică e prea târziu? accentuez eu. Brusc mă simt foarte obosită. Aş vrea

să spună odată ce are de spus, să n-o mai lun-gească atât.

– Cât timp mai am?– Nu trebuie să disperaţi … e greu de

spus acum, depinde…trebuie să mai facemnişte investigaţii …

– Vreau să ştiu adevărul. – … de ce aţi venit aşa târziu? mă

priveşte el pentru prima oară în ochi. De ce?Trebuia să veniţi imediat, poate se mai puteaface ceva…

Cu alte cuvinte nu se mai poate facenimic, e timpul să o iau spre cimitir. Atunci cemai caut aici? Mă ridic, dau să ies, încurcuşile, aud doar frânturi din ceea ce-i şopteştedoctorul prietenului meu:

– … stadiu patru… maxim câtevaluni… tot sprijinul … s-o aduceţi la control …

Despre mine vorbesc? Trag uşa înurmă, o slăbiciune îngrozitoare mă cuprinde.Din saloane porneşte un urlet lung, de durere.O femeie cu perfuzie în mână e scoasă pecoridor. Mă împiedic. De ce-şi lungesc asis-tentele gâturile? Prin urmare, am sa mor. Simtcum mă ia cu friguri.

Pe treptele tocite de la intrare mă lasăpicioarele, mă opresc, mă aşez. Cerul e o cârpămototolită. Se chinuie să picure câţiva stropi.Un bărbat îşi aprinde o ţigară. Trage din ea cupoftă. Fumul gros mă învăluie. Tuşesc printrelacrimi, îmi vine să vărs. Toate se învârt în jur.Mirosul de nicotină, grimasele doctorilor, fe-ţele de corbi. Sutele de corbi dând roată în aş-teptarea prânzului.

– Ţi-e rău? Să chem pe cineva? măajunge din urmă prietenul meu.

Pare realmente îngrijorat.– Nu, n-am nimic. Mi-au luat prea

mult sânge. Aşa am păţit şi data trecută. O să-mi revin.În stradă, se lasă deodată ceaţa.….

Mă cuprinde teama că într-o zi corbiimă vor prinde la înghesuială. Mă vor încon-jura, vor bate din aripi, croncănind şi se vorrepezi cu ciocurile asupra mea. Degeaba go-nesc, traversez podul, şoseaua, urc scările şiîncui uşa în urma mea.

Ce voi face de acum înainte? Va maifi ceva de acum înainte? Deocamdată sting lu-mina, mă bag în pat, încerc să găsesc o poziţieîn care să mă doară cât mai puţin, închid ochiişi mă prefac că dorm. Noaptea mă scol şi măplimb prin cameră, înghit somnifere, unul du-pă altul, aţipesc, mă trezesc, adorm.

Îl rog să nu spună nimănui ce se pe-trece. Nu rezistă mai mult de o zi. Şi atunciîncepe nebunia. Invazia. Isteria. Apartamentulîncepe să semene tot mai mult cu un loc depriveghi. Rude, prieteni, vecini vin şi pleacă,luându-şi un ultim bun rămas de la un om pecare nimeni nu-l mai consideră viu, într-un du-te-vino fără sfârşit. Mi-aş dori să fiu cu ade-vărat moartă. Toţi se vaită, înghesuindu-se înjurul meu până când aerul celor 15 metri pă-traţi devine irespirabil şi fiindcă n-am muritîncă, tot ei se aşteaptă să-i consolez. Pe măsu-ră ce se smiorcăie, feţele lor devin tot mailungi, ca ale unor corbi strânşi roată în jurulunui cadavru, nehotărâţi de unde să rupă maiîntâi.

Iar eu sunt mult prea obosită ca săripostez. Îi ascult cuminte. Le urmez comen-zile ca un robot. Fac tot ce vor. Le dau tot ce-mi cer. De exemplu:

– Săraca de tine! Ce palidă eşti! Şi eu ascultătoare devin palidă.– Sigur ţi-e bine?Nu, nu mi-e bine.– Nu te odihneşti destul. Să-ţi iei pas-

tilele.Da, le voi lua. Pastile pentru somn,

pastile pentru durere, pastile pentru poftă demâncare, pastile antidepresive, pastile roşii,pastile galbene, pastile verzi, pastile albastre,pastile dimineaţa, pastile seara, pastile noap-tea, pastile din oră în oră.

Mătuşile scot prăjiturile şi sucurilefăcute de mâinile lor harnice.

– De ce nu mănânci, nu-ţi place?N-am încotro şi iau un pişcot.– Mă supăr dacă nu mai iei o prăji-

tură.Mă resemnez şi mai înghit un pişcot.– Aşa a suferit şi Lenuţa, săraca de ea.

Care Lenuţa? Aaaa, cea care a murit anul tre-cut.

– Trebuie să citeşti zilnic din scrip-tură, o boală nu se vindecă decât prin rugă-ciune, să faci zilnic paraclise Maicii Dom-nului.

Da, o să fac.– Ţi-am adus o iconiţă. S-o porţi la

tine în permanenţă. E sfinţită pe Sfântul Brâual Maicii Domnului. A purtat-o şi mama noas-tră când a fost bolnavă.

Da. Şi aţi îngropat-o acum 3 luni.– Trebuie doar să crezi.Cred în orice, numai să tăceţi.– Ar trebui să mergi la vindecătorul

ăla … ştii …de-a apărut la TV. Se spune căface minuni. Nu trebuie să te laşi aşa.

Da, o să merg, fac tot ce vreţi voi,numai lăsaţi-mă în pace, încetaţi odată.

(Continuare în pag. 8)

Livia Sfârâială

CORBII

(Urmare din pag. 7)

– Zicea că poate vindeca orice boală.Dădea şi un număr de telefon, să-ţi faci pro-gramare.

Voi nu vedeţi că nu mă mai ţin pepicioare?

– O să pleci în străinătate, acolo e altăaparatură, alţi doctori. O să te opereze.

Da o să plec. Dar îmi va folosi laceva? Oricum am să mor.

– Nu vorbi aşa, acolo-s alte condiţiidecât la noi. Au aparate moderne, sunt metodenoi, e cu totul altfel. Chiar eu ştiu două cazuridescoperite tot în stadii terminale şi vindecatela o clinică din Freiburg. E drept că la unul i-arevenit boala după un an, dar un an înseamnătotuşi mai mult decât câteva luni.

De ce să trec prin asta? Dacă tot nu-mi trece?

– Trebuie să te agăţi cu mâinile deviaţă, cu tot ce poţi tu.

Ok, mă voi agăţa cu mâinile de viaţă.– Astăzi cuvântul cancer nu mai în-

seamnă automat moarte. Există terapii de vin-decare sau măcar de prelungire a vieţii.

Cancer, cancer, cancer… Oare chiarexistă o soluţie? Oare chiar se mai poate faceceva sau trebuie să mă împac cu gândul că voimuri la 27 de ani?

– E drept că în străinătate costă foartemult, dar … nu dispera …

Vreţi să mă ascultaţi şi pe mine? Vreţisă auziţi ce îmi doresc eu de fapt?

– Am putea da un anunţ la ziar. Şi alţiiau strâns bani aşa. Ne ocupăm noi de tot. Tunu trebuie să faci nimic. Numai să te odih-neşti.

Ideea pare să le surâdă. – Da. O să deschidem un cont pe

numele tău. O să mediatizăm cazul laTV. Fericiţi că mă văd în sfârşit realizând

cât sunt de bolnavă, se retrag satisfăcuţi în ca-mera de alături. Aud o vreme zgomotul za-rurilor pe măsuţa de table, acoperit repede derâsete şi de clinchetul sticlelor de bere. Şi-ntimp ce-n camera de lângă ei eu mă ghemuiescîn pat şi gândul că nu voi mai fi, că nu mai suntdeja mă încovoaie de disperare, ei comenteazăultimele reţete culinare. O muscă uriaşă îmi dăocol, se aşază pe mâna mea aproape inertă, îşispală lăbuţele din faţă, îşi înfige trompa în pie-le şi eu nu am nicio putere s-o alung.

Şi iată-mă târâtă din viaţa mea nor-mală într-o poveste pe care nimic nu o pre-vestea. Iată-mă transformată, dintr-o viitoaremireasă, nerăbdătoare să cunoască bucuriavieţii de familie, într-o umbră resemnată şi ne-

putincioasă, care-i ascultă pe toţi, doarme, mă-nâncă, înghite pastile şi-şi pierde minţile.

Noaptea mă agăţ de el cu disperare,mă cuibăresc în braţele lui. Simt că vrea să măpărăsească, dar nu-l voi lăsa, acum am maimultă nevoie de el ca oricând, voi accepta ori-ce, să fiu umilită, să fiu jignită, să fiu minţită,numai să nu plece. Fac orice, numai să nu mălase singură.

– Să mă operez?– Da, susţine el. Tonul lui fals mă îngrozeşte.– O să mă fac bine?– Sigur. Totul va fi bine. Să îndrăznesc să visez? Chiar e po-

sibil? Mă lipesc de el. I-a crescut barba. Măstrâng toată la pieptul lui. Ştiu că în curând măva părăsi. Bolnavă incurabil. Nu, nu pot înţe-lege cuvântul ăsta. Cum adică incurabil? De cetocmai eu?

– N-o să mă părăseşti?– Nu, minte el. Nici măcar nu se chinuie să fie con-

vingător. Pe jumătate dezbrăcată, ridic mânadreaptă, o sprijin de ceafă, cu mâna stângă îmipalpez uşor sânul drept, buricele degetelor în-tâlnesc întăritura, nodulul e la locul lui. Nu în-drăznesc să-l întreb dacă mai vrea să ne că-sătorim. El tace, de la o vreme nu mai spunenimic.

Chiar dacă m-aş vindeca, mă va maiprivi vreodată ca pe o femeie? Probabil segândeşte deja la alta. Pentru el viaţa nu setermină la mine. Poate continua oricând alăturide altcineva. Îi dau braţele la o parte, iar el,uşurat, se întoarce cu spatele şi adoarmeinstantaneu.

– O să mori? e curioasă fetiţa veci-nilor.

Ce straniu sună întrebarea pe buzeleunui copil! În ochii ei nevinovaţi sclipeştebrusc un strop de şiretenie. Ca în privirea unuipui de corb, căruia abia i-a mijit puful.

– Dacă mori, nu-mi laşi mie cerceiităi?

Îi scot şi îi întind. Neaşteptatul norocîi îmbujorează obrajii. Dau să-i mângâi părul,dar fuge dintre degetele mele, agitând spre cei-lalţi copii, în mânuţele ei fragede, cerceii, cape un trofeu.

Alt lucru la care să mă gândesc. Cuivoi lăsa cărţile? Brăţările? Rochia nouă, demireasă? Poate ar trebui să încep să le facpachete şi să le donez.

Ca în fiecare dimineaţă, în jur de 6,mă trezesc corbii, cu croncănitul lor atât dematinal. El nu a venit aseară acasă. În modevident are pe alta. Are rost să-l mai rog să seîntoarcă? Da, o să-l implor, o să mă umilescchiar, dacă trebuie. Îmi fac curaj, formez nu

mărul. Nu îmi răspunde. Şi dacă ar veni? Oricum nu mă mai sărută, deparcă gura mea ar mirosi deja a moarte. Nu mămai priveşte, transmiţându-mi prin fiecaregest cât îi par de incoerentă şi de sâcâitoare.Mă ascultă, dar, în cel mai fericit caz, in-diferent, dacă nu chiar dezgustat de prezenţa,de boala mea....

Câteva zile de linişte. Nu mă cautănimeni. Mă cred deja moartă? Tăcerea devinemai apăsătoare decât agitaţia ce-a precedat-o. Apoi deodată anunţul. Îl citesc: „O tânărăbolnavă de cancer face un apel disperat cătretoţi cei care doresc să-i întindă o mână deajutor. Diagnosticată la numai 27 de ani cu otumoare malignă în stadiu avansat, singura eişansă la viaţă rămâne o intervenţie chirur-

gicală în străinătate, pentru care are nevoieînsă de o sumă mult peste posibilităţile fami-liei, circa 50.000 de euro. Operaţia este ur-gentă, stadiul bolii fiind foarte avansat, oriceîntârziere putând deveni fatală. Numai gene-rozitatea dumneavoastră o mai poate salva...

În mod cu totul şi cu totul neaşteptat,oamenii donează. În număr mare. Primesc te-lefoane şi scrisori de încurajare de la necu-noscuţi. Toţi vor să mă vadă. Să mă cunoască.Să mă asculte. Să mă laude pentru curajulmeu. Primesc invitaţii la evenimente. Suntcăutată pentru emisiuni în direct. Toţi îmi de-vin prieteni. Toţi mă iubesc nespus. Toţi îmidoresc binele. Toţi vor să mă vadă operată.

Nu am timp de pierdut. Încep trata-tivele cu clinica din Germania. Trebuie să măoperez imediat, apoi să încep citostaticele, săardă tumoarea din rădăcină.

Am încărunţit. Decid să mă fac blon-dă. Am obosit. Nu vreau să mă operez. Ştiu căvoi muri. El de ce nu e lângă mine? Dacă-miciopârţesc corpul, îmi mai pot păstra sufletul?Nu sunt pregătită pentru moarte. Şi oricâtm-aş pregăti, tot nepregătită mă va găsi.

Iubitul meu, te rog să mă ierţi pentrugestul acesta, îmi pare nespus de rău că vineexact în pragul căsătoriei noastre. Pe de-altăparte n-aş vrea să te las să-ţi iei o asemenearăspundere cu mine. Cu boala asta, aş fi o po-vară prea mare. Trebuie să înţelegi că nu măpot opera. Şi dacă operaţia ar avea succes, ceviaţă ar fi asta? Operaţia nu garantează ni-mic. Poate îmi prelungeşte viaţa, dar ce fel deviaţă? Ce viitor aş avea? Ce viitor aş puteaspera? Cum aş putea trăi aşa? Cum m-ai pu-tea iubi astfel? Nu vreau să stârnesc mila ni-mănui. Te rog din suflet să nu uiţi că te-amiubit, aşa cum n-am mai iubit pe nimeni alt-cineva. Să nu uiţi asta. Să nu mă uiţi...

Îmi şterg lacrimile. Recitesc textul.Ce scriu eu aici? Care prag al căsătoriei? Amuitat că m-a părăsit? Cum pot eu să-l rog să numă uite, când el m-a uitat deja. Nici nu mă su-nă măcar. Nu mă voi sinucide. Nu o să-i dausatisfacţia asta. Nu voi renunţa la nimic. Ştergmail-ul. Tastez de la capăt: „Am 40.000 deeuro în cont. Îţi mulţumesc că mă laşi să-icheltuiesc singură. Numai bine îţi doresc”.

Send. Dobitocul, o să se zgârie peochi …

Avionul se pregăteşte să decoleze.Vecinul de lângă mine mă ajută să-mi aranjezbagajul. Recapitulez în gând. Sedativele, cal-mantele, banii sunt la locul lor. Totul este înregulă.

– În vacanţă? e curios bărbatul.Îmi lipesc privirea de gemuleţul din

dreapta, avionul începe primele manevre pepistă. Îmi pot lua adio de la părinţi, rude,prieteni, locuri ... n-o să mai revăd nimic dintoate acestea. În mod ciudat, chiar mă bucur,parcă m-aş elibera. Îmi imaginez chipurileperplexe ale donatorilor când vor vedeajurnalele de a doua zi: „Bolnavă de cancer,fuge cu banii de tratament!”.

Amabil, bărbatul îmi cedează locul delângă fereastră. Părul lui negru aruncă reflexealbastre, metalice. Îmi mărturiseşte că-şi doreade mult un concediu. Malta pare o destinaţieperfectă. Da, va sta tot la Intercontinental. Îmizâmbeşte. Simt că vreau să trăiesc cu adevăratlunile astea. Îmi leg centura de siguranţă. Încurând toate vor rămâne în urmă, oamenii depână atunci, doctorii, interviurile. O lumenouă se deschide înaintea mea.

Pagina 8 FEREASTRA - septembrie 2011FEREASTRA - septembrie 2011

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 9

Ada CHIFOR

Elegie din Salzburg

de trei ani refacdrumul spre Salzburgdin hârtoapeasfaltul măcinatîmi sare în faţămai ales în gură îmi sareşi cuvintele crănţănitese roagăse tot roagăsă ajungem odată la Salzburg

itinerarul acestae atât de divers reperatcă-mi fac loc dificilprintre state de plată şi organigrameprintre referatele şefului securist– eşti evreică, doamnă?

mă întreabă gazda de pe malul Salzachului– sunt ce vrea gulagul meu,

mamă a gulaşului cu mămăligă– ce cauţi la austrieci?– pe Mozart!

de-aş ajunge odată la Mirabell!

greutatea din spatemă împiedică să ţin ritmulşi-au dispărut izvoarele Alpilorluntraşii strigă:– ein boot!– ein boot!

dar se-ntâmplă o sete cu mineo seteiremediabil salzburgheză

refac de trei ani acest drumşi ajung numai noapteaîn plin concert galbenarcuşul urcă din rădăcini umedepături imense de ghioceicandelabrele tremură în pizzicatoo lumină mai maredecât mintea lui Charon

sunt evreica din Salzburgobosită de drum

Silogism iernatic

Ei au personaje şi străzi.Eu am personajele şi

străzile mele.Personajele şi străzile lor nu seamănă cu personajele şi străzile mele.Personajele lor circulă pe străzile lor.Personajele mele stau. Străzile mele sunt înzăpezite.Ei sunt personaje.Eu nu sunt personaj.

Strada mea e zăpada.

Cera (mistic)

câteva orea fost neagră ninsoarea sălta dinspre pământca şi cum toţi corbii tereştriaccesau stele

câteva ore am crezutcă ninge planeta spre cerviscolindu-şi morţiiîn scame de doliu

un întuneric de-omăts-a aşezat pe străzipe copaci şi pe blocuria intrat vânturat în oamenii de zăpadăşi-acum carbonizaţiprotestează la culoarea albă

nu m-ar miraca peste câteva oredin soarele negrusă iveascăbrânduşe de antracit

Victoria MĂRGINEAN

poem cu ochi ( şi piele tremurândă)

erai cetate între frontierele viselorşi

îmi uneam piesele de puzzlevoiam să te închid ermetic în una din camereleinimii mele. să te privesc cum alergi prin neuronicum faci skateboard prin toate vasele sangvineşi cum citeşti...

am văzut că uneori citeşti

ai un jurnal compus din piele tremurândădar cel mai mult din degetemai lasă-mă să privesc

ţi-am desenat ochii cu irişi cu pupile cu lacrimi cu tot

trecere de/ cu pietoni

e doar o odaie obosităşi în colţ un trup de-al tău mai vechi.

port o bucată de cer la piept când te văd

şi-mi plac privirile tale lungiatât de lungi cât cablurile de tramvaiajungând în rănile mele.

ai spart un geam înlăuntrul meuşi toate cioburile s-au împrăştiatpână în călcâie, coapse şi umeri.

suntem în aceeaşi intersecţie cu sens giratoriuîn care se-nvârte dorul. lasă-mă să cobor,să acopăr semaforul ca să treacă pietonii

toţisă treacă prin aer /prin cer /prin mine/

Cântarea Cântărilor

ploua cu îngeri, cu lacrimi, cu acizi şi el aştepta rodul vieţiisă scrâşnească prin dinţisă i se scurgă până în adâncul gingiilorca un unguent la maxilarul existenţeişi el apără acel fruct cu sineera un zid de care se loveau cu putere toţi stropiide care se ţine ea – rodie coaptădoldora de seminţeîn care trăia lumina zilei dintâişi întunericul de apoi

ploua cu îngeriagheasma li se prelingea pe faţăiar în picăturile ei se conturauun mire şi-o mireasăcontemplând cearşafurile credinţei căcimarea nu poate stinge dragostea

jurnal de noi

eram aici.

vedeam cum îţi lași pijamauași cum îţi îmbraci răzbunarea,ce-ţi venea ca o mănușă.pătrundeam în gândurile taleși număram iubirilecare ţi-au dat dreptulsă le gândești.apoi număram lacrimiledupă fiecare ușă închisă.

eram aici.

admiram accesoriile uitate în camera ta,accesorii pe care le așezai la loc de cinstedacă nimeni nu se mai întorceadupă ele.când ai să te ascunzi sub scări,lasă-mă să-ţi fiu pernaîn care-ţi plângi destinul.

pentru că eram aici.

Stăteam la ușăși nu m-ai observat niciodată,doar în ultima zi mi-ai deschisși m-ai lăsat să intruși-ai stins luminile toate.şi poate doar în această zi

te-am văzut fără măști,fără decor, fără lacrimi.nu-ţi fie teamăvom șterge praful.

Raluca SANDOR

Cheie la gât

îţi dai seama viaţa începe de fapt când te urci prima oară pe bicicletă şi agăţi zmeul de ghidon apoi muşti dintr-un măr şi sar schije de lumină şi iarbă apoi vine zâmbetul ei cu viteză din urmăca un boomerang zâmbetul ei un buchet de baloane colorate spărgându-se în curcubeu deasupra blocurilor zâmbetul ei de heliu înalţând întregul cartier cu staţia autobuzului 5 japonezele de la colţ cofetăria în turbion de ecleruri, napolitane tarabele pieţei cu ridichi, cireşe, salata la 1 leu bibeloul vândut de tanti de la III şi tufele de iasomie şi bătătorul de covoare bigudiurile şi florăresele farfuriile mici de dulceaţă şi bicicleta ta prima ta bicicletă cu zmeu

doar tu rămâi ghemuit în burta luminii bătrânetu rămâi şi soarele e un frisbee ea ţi-l aruncă dintr-un capăt al verii pedalează pedalează să-l prinzi în celălalt

Fotografie

exist fără grabă soarele atârnă deasupra străzii soarele e un balon albastru/ un copil râde albastru/ sincer ca un cer/ sincer ca un animaltălpile mele muşcă ritmat din asfalt umbra mea decupează bucăţi de luminălumina îmi sare în ceafă cald mătăsos ascuţit ca o pisică speriatăfără grabă aerul mi se mulează petrup pe haine cu tot cu lucrurile care îl locuiescaerul e o apă galbenă în care e linişte aici mamă tăcerea ta cumplităe normală

VESTALELE MUZEI EUTERPE

E grea munca la pădure; câinoasă şiumilitoare. Bărbaţii pleacă lunea în zori, în-ghesuiţi prin furgonete părăginite. O navetăperpetuă - tineri şi bătrâni - pe drumurileanevoioase, până în sihăstria munţilor. Acoloîşi petrec tot „rostul”, cu impresia că mai binede-atât nu se poate. Se întorc vinerea, ascunşiîn umbrele serii, sleiţi de efortul istovitor. Seopresc la cârciuma din „centru” şi beau pânăcând noaptea îi îneacă în întunericul posomo-rât. Adorm repede, îmbrăcaţi şi jegoşi, amăgiţide viclenia alcoolului.

S-a însurat târziu Fane. Mai întâi şi-afăcut casă. Cu mâinile lui a făcut-o; cu pri-ceperea lui... El i-a cioplit tălpile şi stâlpii, eli-a ridicat acoperişul şi tot el a şindrilit-o. Lu-mea, ca lumea: bună şi rea. Unii l-au privit cubunăvoinţă, cu respect chiar; alţii - din contră- cu invidie şi duşmănie. A lucrat o vreme caţapinar. Într-o zi maistrul l-a chemat la el:

„Măi băiatului, n-ai vrea vrea ieşi dinmizeria asta?”. „Ce să fac, nea Mitule?”. „Ceai zice de-un curs de tafişti?, trei luni..., trecerepede...”. N-a mai stat pe gânduri. Uşor, uşor,viaţa lui se aşeza în matcă. Trecuse bine de 30de ani, îi trecuse veleatul când, în sfârşit, s-ahotărât să-şi aducă o nevastă în casă.

Ai lui au fost săraci. S-au luat de ti-neri şi şi-au aranjat traiul în două odăiţe piper-nicite, clădite la repezeală cu chirpici din pă-mânt şi paie. Avea 6 ani când a murit maică-sa.De plămâni a murit. Condiţii insalubre... Plân-gea pe furiş. Dorul îi măcina singurătatea şinopţile. Îşi imagina mâinile ei mângâindu-l pecreştet, plăpânde şi asprite de treburi. Ador-mea, împăcat de linişte, odihnindu-şi tâmpleleşi pleoapele ostenite de plâns. Apoi taica-suşi-a înecat amarul în alcool. Nu-şi mai aminteadecât bătăile şi înjurăturile cumplite. Pânăîntr-o zi, când l-au adus acasă mort. Un acci-dent stupid...

Câţiva ani după aceea a stat la bunicadin partea mamei. Terminase şapte clase cânda murit şi ea. N-a avut încotro. A apucat caleapădurii. Nea Mitu, maistrul, i-a fost ca un pă-rinte. La început la pus la muncă mai uşoară:„Las' să mai crească! Are timp destul să-şirupă oasele...” O vreme n-a mai coborât în sat.Nici n-avea unde. Casa, neîngrijită, se dără-pănase. Îşi cumpăra de-ale gurii de la ma-gazinul forestier. Aşa şi-a strâns bani şi s-a ho-tărât să-şi ridice casă nouă.

Avea 7 copii nenea Benone. Primul –Costel – abia se însurase când s-a născut Luţa.„Aşa a vrut Dumnezeu!”... Mereu opt guri lamasă... N-a fost uşor. Dar nici nu s-a văitatvreodată. Rând pe rând au plecat toţi la casalor. Din toată agoniseala nu i-a mai rămasnimic. „Să fim noi sănătoşi c-om mai face celede trebuinţă...”

Era frumoasă Luţa. Frumoasă şivrednică. Când a făcut 18 ani, ţaţa Fila (maică-sa) i-a cumpărat o pereche de sandale roşii. Lelua doar la horă. Vara mergea desculţă până la

fântâna lui Tică. Acolo se încălţa, după ce-şispăla îndelung picioarele cu apă rece ca ghea-ţa. Flăcăii o evitau. Cei mai răutăcioşi o pore-cliseră „sărăntoaca”.

Nu ştia să danseze, Fane. Cine să-lînveţe? Şi când? Peste marginea satului, pri-menită cu freamăt de plopi argintii, muzica sezbenguia drăceşte. Bătea în toamnă vremea.La fel şi Fane. Ochii îi picaseră pe Luţa. Îi ţi-neau departe de interesul jocului: pe el - anii,pe ea - sărăcia. A stat o vreme, iscodind-o pefuriş, ca şi alte dăţi. Încerca să-şi învingă sfi-ala, inventând în gând dialogul izbăvitor. Pi-cioarele însă nu-l ascultau, fixându-l cu răutatelocului. Atunci l-a zărit pe nea Mitu, jucândtable pe un petic de iarbă. S-a apropiat în-doielnic: „Îmi dai şi mie o gură, nea Mitule?”Omul l-a fixat nedumerit: „Ce l-o fi apucat?”I-a întins sticla. Ţuica i-a pătruns prin toţiporii. A stat o clipă în cumpănă: „Mulţumescfrumos, nea Mitule!” Apoi s-a întors spre ho-ră...

– Dansezi, Luţa? Fata a tresărit. Păreaîncurcată. Nu la Fane se aştepta ea s-o scoatăla horă. Îl ştia de mult, crescuse în preajma lui,îl respecta, dar nu se gândise niciodată că...I-a întins mâna pe care Fane i-a prins-o cu obucurie copilărească. Lumea începuse să-şidea coate. „Nu mă pricep... M-ajuţi tu, Luţa?”S-au pierdut printre celelalte perechi şi, uşor-uşor paşii lor s-au „aşezat” pe ritmul muzicii.

Au trecut zilele. Se apropia Crăciu-nul, când Fane a bătut la poarta lui nea Benone.

– Ce-ai păţit măi, Fănică?– Am venit să stăm de vorbă, nea

Benone.– Pi...hai, pofteşte-n casă, c-o fi un

picuţ mai cald! Filo, ia vezi fă, c-avem mo-safiri!...

A intrat, după ce şi-a scuturat în-delung bocancii de zăpadă şi s-a aşezat stin-gher pe un taburet oferit cu amabilitate de ţaţaFila. L-a „prins” din urmă nea Benone:

– Dă-ţi, mă băiete, şuba aia de pe tine!Bănuiesc că n-ai venit numai să mă vezi… Că,de văzut, puteai să mă vezi şi-n curte, aşa-i ?

– Da, bre, eu… cum să-ţi spui… Nuştiu dacă… Aş vrea să ţi-o cer pe Luţa… Mi-edragă şi…

Nea Benone l-a ascultat apoi, gândi-tor şi serios, a scos capul pe uşă:

– Luţa, ia vino fă, încoace!

„Doi proşti!” gândea Benone, studi-indu-le reacţiile, după ce Luţa dăduse cu ochiide Fane. „Parcă i-a prins careva la furat. Hai,că asta a mea e încă un copil, dar nu-l înţelegpe vlăjganul ăsta, de ce se poartă ca o fată ma-re...”

– Ia zi, măi Fănică, s-audă şi Luţa!– Pi... eu ce să mai zic, bre ? N-am zis

o dată? Mi-o dai sau nu mi-o dai...– Auzi fă, Luţo! Băiatu-ăsta te cere de

nevastă. N-ar fi cinstit să-i răspunz eu în locultău...

Flori de mac obrajii Luţei. În sufletulei înflorise altă nădejde, altă dorinţă. Nu căFane n-ar fi... Nu !... Nici n-ar fi vrut să-şi su-pere părintele cu vreun răspuns îndoielnic. Şiapoi Fane, aşa trecut şi taciturn - dar gospodarşi meticulos - n-ar fi însemnat o partidă rea.

Au avut o nuntă modestă, cu nuntaşipuţini; ai naşului - naşul Mitu. Nea Benone era

fericit. Mai fericit ca Luţa. Scapase de toategrijile. Pe de altă parte chiar se mândrea cu unginere copt la minte şi „la locul lui”.

S-a obişnuit anevoie Luţa... Da, s-aobişnuit anevoie. Dar. după ce şi-a blestematsărăcia, iubirea ei a devenit una raţională,generoasă; o iubire responsabilă. La rândullui, Fane îşi astâmpărase zbuciumul şi îndo-iala, ce-i stătuseră ani în şir, ca o piatră, pe su-flet. Avea casa lui, avea nevasta lui, avea viaţalui - noua lui viaţă pe care şi-o dorise cu ar-doare...

În vinerea aceea au coborât mai târziuspre case. Era abătut Fane. O altercaţie cu San-du al Floarei care degenerase în încăierare. Arfi putut să se abţină. Ce l-o fi apucat, să-şi pu-nă în cârcă cu toate haimanalele? Tot drumuli-au zvâcnit în timpane vorbele dispreţuitoare.De unde ştia Sandu că Luţa e gravidă? Şi de cee un încornorat? Cum, adică, va creşte copilulaltuia? Ce ştia satul şi nu ştia şi el? „Un ne-chibzuit, un clevetitor ordinar!”... Nu, ceva-ceva trebuia să fie! Nici fum, fără foc... Zbu-ciumul se amplifica şi-l măcina pe dinăuntruca o boală şireată.

A comandat un rom. S-a aşezat la omasă, într-un colţ mai dosnic. Cârciuma s-aaglomerat repede. Cum adică va creşte copilulaltuia? Nu!... E doar bârfă; Luţa lui... nu...

A mai cerut un rând. În colţul opus,lângă fereastră, Nicu râdea în hohote. Provo-cator râdea Nicu. Şi încă un rând... Capul îiluase foc; ochii i s-au înpăienjenit. „Uite cecoarne lungi! Bag mâna-n foc că nevastă-sa-igrea cu Titică... Ha ! ha! ha!... E nasol tare, sădormi cu tataie-n pat. Hă! hă! hă!...”

Fane s-a abţinut. S-a ridicat şi, me-tecăind, a ieşit afară. Răcoarea nopţii l-a maidezmeticit. O sete de răzbunare i se cuibăriseîn suflet, ca un ghimpe.

Luţa îl aştepta cu mâncarea pe masă.S-a tulburat; nu-l văzuse niciodată în halul ăla.

– Ce-i cu tine Fănele, ce s-a întâm-plat?

– Da… di ce mă-ntrebi tu, fă Luţo? Dice adică să se-ntâmple, hâ!...

N-a mai zis nimic Luţa. Când a termi-nat de mâncat Fane s-a trântit în pat, îmbrăcat.Nu s-a mai spălat, cum îi era obiceiul. S-aaruncat, aşa murdar, în aşternutul proaspăt.

– Vino fă, încoace!...Femeia s-a supus. Geamătul ei se

pierdu, ca o aripă frântă, în sihăstria nopţii: – Mă doare Fănele ! Te rog, Fănele!...– Las’ fă, să te doară, că şi pe mine

mă doare… Mama ei de viaţă, Luţo!...Într-un târziu şi-a slobozit poftele în-

târziate de efectul alcoolului. A rămas aşa -răsuflând precipitat - câteva clipe, epuizat deefort. Dintr-o dată lacrimile i-au inundat barbaşi s-au transformat într-un plâns înfundat. Luţaîi mângâia cu blândeţe tâmplele. Prăbuşit pes-te ea, trupul bărbatului o apără până la sufe-rinţă.

– De ce Luţo, de ce? Cu palmele i-acuprins baza gâtului, la început ca o dezmier-dare. Apoi strânsoarea a devenit din ce în cemai apăsătoare. „De ce Luţo, de ce?”

Încet, încet, mâinile ei s-au aşezat cu-minţi pe goliciunea sânilor, acolo unde inimaîşi astâmpăra zbuciumul, ca după un zbor în-frânt. Târziu a adormit şi el, lângă trupul inert,parcă împăcat cu umbrele morţii.

Pagina 10 FEREASTRA - septembrie 2011FEREASTRA - septembrie 2011

Cornel DIACONU

Dezmierdarea morţii

Ecaterina BARGANŢara lui B.

La 10 şi un sfert ne-am pornit sprescuarul teatrului de operă şi balet, la întâlnireacu vicepreşedintele american Joe Biden. Măgândeam că e larg acolo, că o să stăm o jumă-tate de oră la un ceai, cât o să dureze discursulşi apoi ne vedem de treabă. Aproape de inter-secţia Bodoni cu Ştefan cel Mare am intratîntr-un blocaj din care am ieşit doar peste câte-va ore, timp în care am parcurs numai 30 demetri. Stăteam cu capul în sus ca să pot res-pira. Spâna m-a apucat de mână şi mă ţinealângă ea. Îmi tot spunea Lenuţa! Eram in-dignată, pentru că numele meu nu este Lenuţa,i-am tot spus-o, pesemne că nu m-a auzit, aşacă am lăsat-o să-mi spună în continuare Lenu-ţa. Pe sora mea o cheamă Lenuţa, pe ea a cu-noscut-o mai bine. Despre mine ştia doar căscriu poezii. „Să mă chemi la o lansare de car-te sau o lectură publică, când o să ai”, îmi zice,şi mă trage după ea în mulţimea dinainte, undeaceeaşi carne apasă, ticseşte, împinge, ca săajungă în ţarcul lui Biden. Înapoi nu e cale.Spâna îşi înfinge degetele în şoldul meu, iar cucealaltă palmă îmi strânge mâna dreaptă. În fa-ţă stă o doamnă cu glugă stufoasă. Gluga eiîmi intră în nas şi mă sufoc. Îmi ridic nasulsus. Caut nişte muguri la care să mă uit. Ni-mic. Mi-e prea departe să văd sau e prea de-vreme să caut muguri. N-am despre ce bucuraoamenii dimprejur. Îmi amintesc vorbele deieri ale lui Emil şi-mi pare rău că nu i-am ur-mat sfatul. Îmi spunea să mă duc să mă plimbîn parcul nostru mare şi frumos. Exact un parcmare şi nepopulat îmi lipsea acum. Aproapede intrarea în scuar stă o tăbliţă care anunţă:sunt interzise băuturile, genţile mari, laptopu-rile. Scoateţi totul din buzunare. Spâna învaţăcum se pronunţă Everything out of yourpockets. Toţi se aruncă să o ajute. „Everythingout of your pockets”, repetă ea fericită, cu unaccent nefiresc, dar simpatic. Ajungem în faţauşilor. Un bărbat masiv american dă din mâiniîn semn de respingere şi repetă back off, backoff. Spâna este curioasă să înveţe şi expresiaasta, iar după ce află cum se spune înainte, zi-ce, nu vrem back off, vrem go on. Mă lasă sătrec prima. Îmi scot din buzunare carnetul, te-lefonul şi banii, trec prin uşă, nu se aude nici-un semnal. Intru în scuarul îngrădit, dar bruscmi se face frig. Cineva îmi dă un steguleţ cuflagul Republicii Moldova, altcineva îmi dăsteagul american. Intră şi Spâna cu câţiva din-tre copii. Cineva ne direcţionează înspre scenape care vor urca oaspeţii. De acolo oamenii sevăd cât nişte pixeli pe un monitor. Suntem înprimul rând şi dăm din steguleţe în ritmul mu-zicii ca nişte copii. O doamnă înaltă americanăurcă pe scena preşedintelui, se apleacă săstrângă ceva de pe jos, pune gunoiul în bu-zunar. Verifică microfoanele şi căştile dindreptul fiecărui scaun sub care sunt fixate nu-

mele celor care trebuie să apară. Intrarea esteblocată. Oamenii care n-au încăput rămânimobili după gard. O doamna din dreapta, pecare nu o ştiu, îmi zice că-s palidă, mă întreabădacă sunt bine. Spâna se alarmează. Ţi-e rău?Ameţeşti? Doamna străină mă întreabă: Vreivaleriană? Roiniţă? Hamei? Levănţică? Vreimentă? Poate muşeţel? Le zic că sunt bine şinu vreau nimic. Apar personalităţile. Mulţi-mea dă din steguleţe şi ţipă bun venit. JoeBiden se întoarce şi înspre scena unde suntemnoi, ne salută cu o reverenţă, Spâna îi strigăWellcome!, entuziasmată că ştie cuvântul. Dăsenzaţia că l-a exersat foarte mult. Mă simt pe-nibil acolo. Nişte oameni cât dulapurile mi-auspus să zâmbesc şi să dau din steguleţ. Zâm-besc şi dau din steguleţ. Spâna mă întreabă:Lenuţa, te simţi rău? Sunt bine, îi zic, mă gân-desc să nu uit la urmă să-i spun că nu măcheamă Lenuţa. Personalităţile îşi iau rămasbun şi coboară din scenă. Dau mâna cu muri-bunzii. Spâna dă bucuroasă din steguleţe şispune să rămânem până la urmă. Are tonulunui subofiţer de armată. Un tip masiv din ba-za americană stă în dreptul scărilor şi nu ne dăvoie să coborâm. Mă uit la el cu o faţă chi-nuită. You can go, îmi zice. Când cobor, o vocebărbătească mă strigă din urmă: Lenuţa! Măîntorc, e unul dintre paznicii americani. Îşimişcă capul pe orizontală, îşi încrucişeazămâinile în dreptul pieptului şi zice: sorry,sorry, i confused you.

Muştarul

Primul avantaj al faptului de a aveacursuri după-amiază constă în aceea că di-mineaţa nu trebuie să te trezeşti buimac, veş-nic nemulţumit de sunetul deşteptătorului, cite trezeşti când vrei tu să-ţi începi ziua. Al doi-lea avantaj este că poţi să mănânci la cantinade la curtea de justiţie, fără să stai la coadă, laora 1550, cu 10 minute înainte de închidere,când ai numai 10 minute de pauză, o pauzăpreţioasă, în care o iei la goană prin curtea că-minului, tot prin uşa din spate, deşi s-a con-struit o uşă laterală cu acces direct la cantinăde mai mult de un an. O uşă dinspre strada Pe-tru Rareş, pe care scrie clar programul delucru. De la 11 până la 13 au voie să intre doarcolaboratorii Curţii spreme de justiţie, iar de la13 la 16 au voie să se hrănească ceilalţi, rămă-şiţele de studenţi flămânzi, cum suntem noi,cei care învăţăm în schimbul doi. Când mă ducînspre şcoală, cu 15 minute înainte de ora 13,la uşa asta laterală se face coadă de se-ncolă-ceşte cu oameni toată marginea vizibilă a clă-dirii, până în faţa scărilor intrării centrale.

Mesele propriuzise au şi feţe de mese,cum se întâmplă numai în unele cafenele res-pectabile, dar care au preţuri supraunitare înmeniu. Era mai interesant să mă strecor aicicând nu exista uşa laterală cu programul afi-şat, când aici se putea ajunge numai dacă îţirecomanda cineva, iar eu intram fascinată defaptul că această cantină a putut să existe fărămine în tot timpul în care eu eram prin preaj-mă fără să ştiu nimic. Şi mai era misterul dedimineaţă, când, la ora şapte, trecând pe lângăcurtea de justiţie, înspre şcoală, în subsol eramereu lumina aprinsă, iar fereastra nu era aco-perită cu nimic. Şi se vedea foarte clar cum ofemeie tăia diferite produse. Încă de pe atunciintuiam un loc în care se găteşte bine.

Am terminat lecţiile la fără 10 minuteora patru, şi, având stomacul gol, am decis săiau prânzul la cantină. Mergeam încet. Nuaveam unde să mă grăbesc. Când am dat să in-tru, un bărbat s-a izbit de umărul meu. Era îm-brăcat într-un costum sur, cusut după modelele

vechi, din uniunea sovietică, manşetele îi erauscurte, mânecile prăfuite, iar sacoul îl strângeala burtă. Părea să fi scos această înveşmântaredin fundul dulapului, pentru o ocazie specială,în lipsă de alte haine mai elegante de atât. Că-ciula ucrainească din blană avea urechiuşe la-terale. Nu şi-a scos-o de pe cap, când a intratîn cantină şi nici nu şi-a cerut scuze că s-a izbitîn mine. Doar eu mi-am cerut scuze, din poli-teţe, deşi nu purtam vină, şi l-am lăsat sătreacă înainte. Şi-a luat o tavă şi ochii îi fugeaupeste toate bucatele etalate în vitrină. A statmult pe gânduri, înainte să aleagă, ca până laurmă să comande o bucată de pâine neagră. Eumi-am luat o porţie de hrişcă cu sos, fără car-ne, şi două bucăţi de pâine.

În toată cantina rămâsese o singurămasă liberă, pentru patru locuri, şi a ocupat-obărbatul acela care a intrat odată cu mine. Erao masă îndepărtată de tejgheaua casierului.Alte mese nu aveau locuri libere. Am stat cutava mea în mână vreo 10 secunde, timp în ca-re am clipit de vreo trei ori. Apoi m-am apro-piat de masa bărbatului acela şi l-am întrebatdacă pot să iau loc lângă el. Nu mi-a răspuns,dar a dat din cap afirmativ. Şi-a turnat muştarpe pâine şi l-a mâncat ca pe înghetaţă, fără săatingă pâinea, iar apoi şi-a mai turnat din tubulde muştar, repetând acţiunea de câteva ori. Mil-a întins mie. L-am luat. Am scurs puţin muş-tar în hrişcă, amestecâdu-l, cu sosul. Am mân-cat. Apoi, fiindcă îmi rămâsese pâine, m-amapropiat de tejghea şi mi-am luat un chefir, pecare l-am băut lent, ca să nu mi se facă rău.Când m-am întors la masă, bărbatul nu maiera, şi nici muştarul.

După ce am terminat de mâncat, amieşit prin uşa laterală, doi studenţi vroiau săintre, dar nu li s-a permis. M-am uitat cum auplecat de acolo resemnaţi, apoi am observat înfaţa curţii de justiţie cum un carabinier întindeo panglică în faţa uşii centale. Un bărbat vor-bea la telefon cu doi poliţişti alături. Când fă-ceam ocolişul pe după panglica bine întinsă, omaşină mare de televiziune s-a parcat în faţalocului. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva.În zona asta de cele mai multe ori e vorba deun accident auto, dar nu se vedea nicio urmăcare să indice aşa ceva.

Am mers pe strada Grigore Vieru, pâ-nă la staţia de unde îmi iau troleibuzul. Amajuns la staţie, dar nu vroiam să mă duc acasă,aşa că am luat-o încetişor înspre parcul cate-dralei. Afară era un frig clocăitor. M-am uitatprin fereastra cafenelei Friguşor. Se vedeaunişte oameni, dar nu era nimeni cunoscut. Iarterasa era goală. Când intenţionam să tra-versez zebra, la intersecţia fără semafor, o am-bulanţă mi-a tăiat drumul. Am mers mai de-parte pe bulevardul Ştefan cel Mare. Un va-gabond stătea aşezat pe marginea trotuarului,pipăind cu mâinile asfaltul.

Când am ajuns acasă, soră-mea seuita la ştiri. Eram în antreu şi îmi dezlegamşireturile şi din odaia alăturată, dinspre televi-zor, se auzea vocea reporterului „Azi, în jurulorei 16, în holul curţii supreme de justiţie, unbărbat a turnat benzină peste el, dându-şi foc,ca protest la hotărârea judecătorească prin carei se interzicea să îşi construiască vatră”.

M-am uitat la televizorul din bucătă-rie, unde arătau imagini despre consecinţeleaccidentului. Am recunoscut sacoul sur, arsaproape că în întregime şi căciula de blană ră-masă pe asfalt.

Cu gesturi mecanice am început să-mi torn în abundenţă muştar pe o bucată depâine din care am muşcat cu nesaţ şi nu i-amsimţit iuţimea.

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 11

Andreea Telibandar noi nu

poezia copilul meu drago ungem pe pâine ne ţine de foamene ţine de toatepoezia copilule ne-au lăsat-o poetesele în casa cu păianjeni ce vestesc musafiriiîn casa plină cu foiversurile atârnă din tavan ne prindde mâini şi picioare dimineaţaridicându-ne lent spre cerul de dincolo

dar noi nurămânem cu poezia atârnând greu înăuntru în

casa cu poeziefirmituri de pâine cu poezie pe carele iau păianjenii noaptea şi le ducsub pământ căci de acolo vinmusafirii mult anunţaţi

şi o dată cu delirul vin să furefoile proaspetevin şi mă pun să le citesc şi

nu pot refuza poezia

dar te întorci după mine mereute întorcidupă ce ai scăpat pe mine încă mă caută

te întorci şi spunem crezul nostrupoezia poezia

nebunii caută drumul spre casă

când urlu liniştecând urlu l i n i ş t elinişte vă rog

nu pot vorbi decât cu ochii închişi cuvintele îmi stau în caleîmi sunt suficiente developările urbane cutoate feţele nestatornice ca sătacînsă nu mă mai sperii ca înainte de aceeamă duc acasă

acolo mă aşteaptămirosul de naftalină şi haine de blană cu care aş putea încălzi tot oraşul

şi uite un drumşi uite douăaş putea să aleg oricare dintre ele pentru cănu sunt o fiară ce se teme de foc acasă e roşute poţi adăposti acolo în orice iarnăse răscoleşte în mintea ta

câteodată îmi imaginez cămâinile astea nu sunt ale meleşi-mi strâng pieptul la piept şimă simt fericită

acum dadupa aşa un moment de tandreţeuite cum păşescdegetele de la picioare se ridică spre cer apoi zbang în ţărânăstâng drept stâng dreptcred că atunci când mori esti târât cu capul în jos şi degetele de la picioare în susaşa aş vedea casa dezordonatăde aceea nu mi-ar plăcea să mor acolo

şi drumul ăsta e atât de atât delinişte / linişte vă rog

de pe vremea când purtam plete( toate străzile duc spre rynox )

port în mineo radiografie a mâinilor din trecutce nu ştiau să îmbrăţişeze şinu-şi vedeau de lungul degetelor

vin din lumea fetelor relecu plete şi geci de motor

nimic nu va mai fi la fel mi-a spustipul de la bare una din replicile puse pe repeat pentrufetele din crâşmă uneoriîmi place să-i ascult poveştile amoroasede pe vremea când nu eram născutănu ştiam că oamenii se iubeau la felpe atunci sau poate doar

speram în secret că ai mei auînfruntat dinozauri balauri şi alte basmepentru a mă concepe

nimic nu va mai fi la felde ce spui asta sandulenu mai am haine negre curate amalergie la detergent o pereche de şoseteîmprumutate şivai ce-aş mânca o portocală sau o ciocolată

adevărul e că mă săturasem de plete denegru şi mă visam femeiemă spălam pe mâini sănu miros a tutun şi mă blocamîn faţa oglinzii mai mult decât durac e a m a i l u n g ă p i e s ă d e b l a c kîmi atingeam taliaîmi plimbam unghiile pe eapână mi se făcea pielea de găină

gata andreea ştiu că poţi să tragi din ţigarăcu sictirşi spune-i lui sandu ce discografii ai mai descărcat

***nu ştiu dacă sunt o mână cu multe vieţio găină umflată în pene fiindcă i-a explodat sufletul înăuntru

port măştile tuturor femeilor frumoaseam câte una pentru fiecare zidesenez cu dermatograful peoglinda din baie riduri pe carenu le am încăhmmmmmmmmmmmmmmmmmmmandreea fără ridurifaţă în faţă cuandreea mâzgâlită cu dermatografaşa ştiu tot timpul că nu sunt bătrânăexpresiile feţei mele nu se suprapun cunimic bolnav învechit sau palid

port o rochie ce mă strânge ca aripa unei păsări ocrotitoaree preludiul transpiraţiei de bărbatce-mi va curge prin vene o dată culepădarea de vechile obiceiurişi poate că nimic nu va mai fi la felîntr-o lume fără crâşmecă doar sunt femeieeu dau găuri cu bormaşina în podeaua cerului şi creez stele

despre fluturi

sunt o femeie goală într-un pat goltrupul meu se vrea cald

câţi fluturi încap într-ocameră de doi pe doitoţi îmi caută pielea iararipile lor îmi lasă praf colorat pe spate

oricum ce-ai putea face cu trupul ăstadezordonat care cere lumină prezenţă tăcerecu limba căzută ca după război cu privireaplecată cu toată goliciunea nesimţită

printre fluturi nimicnu poate fi măsurat pur şi simplutimpul să se ducă naibii de unde a venit

aerul e plin de prafo respira