Universitarea Hyperion din București

Facultatea de Științe Sociale, Umaniste și ale Naturii

Departamentul de Litere și Limbi Straine

Antiromânismul la I. L. Caragiale

Specializarea: Litere și Limbi Straine

Sectia: Romană – Japoneza

Anul: II

La mai bine de un secol de la trecerea în posteritate a lui Ion Luca Caragiale, putem afirma că ofertele interpretative ale textelor sale ar putea fi epuizate. Mulți critici de seama i-au dedicat un bogat repertoriu critic, probabil comparabil cu cel al lui Eminescu, în ciuda lipsei unei arhive și a puținelor manuscrise pastrate. Odată cu sărbatorirea centenarului binecunoscutului maestru, Gelu Negrea publică „Caragiale, marele paradox”. O lucrare ce dorește sa delimiteze noi idei din perspectivele actualei piețe literare asupra unui subiect ce datează incă de la debutul maestrului. Gazetar, dramaturg, pamfletar, novelist, poet, scriitor, ziaris, comentator și activ om politic, Caragiale a fost un personaj admirat de foarte puțini oameni și disprețuit de mulți, dupa cum afirmă Dan C. Mihăilescu:

„Admirat de cîţiva prieteni apropiaţi, mai degrabă obscuri, Caragiale a fost iubit de foarte puţini oameni şi pe drept cuvînt: găsim printre scriitorii români destule persoane amorale prin definiţie, poate chiar prea multe –, dar Caragiale ocupă oricum printre aceştia un loc fruntaş. Şi-a urmărit numai propriul interes, fără să ţină seama de ceilalţi. Tiranic cu cei din jur, inclusiv cu familia, s-a comportat lamentabil faţă de mulţi oameni deosebiţi care l-au sprijinit şi care treceau drept prietenii săi – Maiorescu, Eminescu, Delavrancea, Slavici, Vlahuţă. Faţă de scriitorii contemporani, s-a autoconsiderat infinit superior (pe bună dreptate!) şi unica atitudine decelabilă în relaţia sa cu ei a rămas dispreţul total, compact.”

Bucurandu-se de un enorm success incă din timpul vieții cu dramele sale, critica negativă nu a întarziat sa apară. În anul 1891, scrierile „Teatrul” și „Năpasta” îi sunt respinse ( 3 voturi pentru și 24 împotrivă) în ședința plenară din cadrul Academiei Române. Rapoartele lui B. P. Hașdeu și intervențtia lui D. Struza ( secretar perpetuu al academiei și președinte P.N.L ) susțin că scrierile sale sunt imorale și denigrează valorile naționale:

"Este însă un alt moment, atins şi acela de onorabilul nostru confrate, care pe mine m-a revoltat în aceste lucrări; acel moment este potrivirea dintre scrierile d-lui Caragiale cu acelea ale lui Brociner, ale d-nei Mite Kremnitz şi ale altor străini rău-voitori pentru români. Avem mulţi inimici noi românii, şi aceşti inimici s-au strîns în timpul modern, cînd România şi-a luat un avînt, pentru a denigra tot ce e românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc e depravat şi înrăutăţit şi stricat... Un artist, un poet trebuie să iubească adevărul, frumosul şi binele; el nu este şi nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o ponegreşte şi astfel o face de-şi pierde iluziunea şi speranţa... Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea"

Cu toate acestea în 1908 E. Lovinescu, și el adept al liberalismului face urmatoare afirmatie pozitivă:

"În cincizeci de ani nu va mai rămîne nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploeşti sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult"

Patru ani mai tarziu într-un studiu amplu asupra operei dramaturgice a lui Caragiale, publicat în Convorbiri literare, tot Lovinescu apreciază că:

"Cu toată rara intuiţie şi puterea de creaţiune - darul cel mai preţuit al unui scriitor - opera lui Caragiale ni se pare săpată într-un material puţin trainic. Timpul a început să-l macine încetul cu încetul. Lipsită de adîncime, de orice ideologie, de orice idealism, de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate, de altminteri colorată, ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi, prea actuale, dar va rămîne mai tîrziu cu realitatea unei valori mai mult documentare."

Totuși, în 1922, prietenul lui Caragiale, Zarifopol vine cu o afirmație pozitivă asupra operei scriitorului. Afirmație cu care, personal, sunt de acord:

"Lumea aceasta, de care se îngrozesc judecătorii moraliceşti ai lui Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. În societatea românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei; aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decît acolo unde, printr-o îndelungată şi profundă constrîngere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decît lumea în mijlocul căreia a creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în cuprinsul societăţilor istorice"

Acuzatorii au existat atât printre contemporanii sai , cât și în perioada interbelică și până în ziua de azi. Acuzația de antiromânism fiind constantă si preluându-se de la o epocă la alta. Iată că și ai nostrii contemporani în încercarea de a schița un profil psihologic al omului din spatele operei, Bogdan Badulescu afirma rece si elevat:

„Prin constituţia sa era genul de palavragiu meridional care, la o adică, nu iartă pe nimeni şi nimic. La el primau propria umoare şi impulsul de moment.“ Era „slobod la gură şi în sensul trivialităţii şi al bădărăniei necontrolate“. Avea momente de „delir mizantropic“, cu un „negativism maladiv“. Era „nevrotic“, avea „un temperament excesiv, meridional, fiind capabil de accese colerice violente, dar subminat uneori şi de crize depresive tenebroase“.

Una dintre opiniile de actualitate și demne de secolul XXI, după parerea mea, este cea cu care am deschis această lucrare și anume Gelu Negrea „Caragiale, marele paradox”. Acesta pune această dispută într-un cadru neutru. ”Caragiale nu stia ce face” – aici criticul incearcă o explicație a procesului de creație si afirmă că de multe ori nici artistul nu este pe deplin constient de esența creației. Negrea observă „consecinta unei forme insolite de psihologie a succesului, inteles ca indice de excelenta“ , unde Caragiale iși cultivă succesul și devine oarecum dependent de acesta și incearcă un duplicat al originalului, o serializare sau, poate un remake al personajelor si temelor de succes.

Facând trimitere la o practică mass media de actualitate, Negrea sochează , precum Caragiale, prin limbaj și analogii bizare pentru o carte de critică literare. Poate pentru a sublinia actualitatea și în acelasi timp tsunami-ul de reacții negative asupra operei lui Caragiale. Lucrarea criticului poate fi schițată pe patru idei contempoare. Idei care nu imi aparțin

dar care par hilare și consider ca merită mentionate: Caragiale nu stia ce face. „Tânar si neliniștit” al secolului XIX Azi dacă nu șochezi, mai bine nu vorbești „In zilele noastre, Caragiale ar fi scris la Academia Catavencu“

Faptul că I. L. Caragiale a activat considerabil în industria consumismului și divertismentului din acea vreme nu cred că îndreptațește pe nimeni sa il considere ceea ce nu pare a fi. Poate că nu a fost deloc genial și cu sigurantă nu este vinovat de formarea societații romanești insă, poate fi vinovat de previziunea posteritații moravurilor romanilor. Din punctul meu de vedere Caragiale a fost un fel de hiphop-er al literaturii vremii. Inspirandu-se din cotidian și protestând sau ridiculizând societatea a reusit să iși câștige antipatia și simpatia în cercuri restrânse. Ca artist activ, consider că arta nu poate fi amestecată în orice fel de propagandă sau manipulare în masa. Aceasta trebuie să îndrume consumatorul spre o conduită morala sănătoasă. Poate că prin scrierile sale, Caragiale, chiar asta incerca sa faca. In fond, ridiculizarea poate fi o metodă buna de corectare.