ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SÂNGELUI

I.1. Anatomia sângelui

În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce

reprezintă aproximativ 1/13 - 1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55 - 70

de kg. Acest volum sanguin poate fi împărțit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul

sanguin reprezentat de plasmă şi 1,5 - 2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de

elementele figurate. Prin intermediul acestui țesut lichid se realizează toate schimburile

nutritive şi de epurare dintre organism şi mediul extern. Aproximativ jumătate din masa

sanguină totală se găseşte la nivelul viscerelor şi plexurilor subpapilare, unde circulația este

extrem de lentă, acest sânge purtând denumirea de sânge stagnant sau sânge de rezervă. La

sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10 % decât la sexul feminin, în special datorită

unui volum hematie mai mare. Alte cauze de hipervolemie (volemie crescută), în afară de sexul

masculin, sunt reprezentate de: efortul fizic, altitudinea crescută, temperatura mediului

înconjurător crescută.

Repartiția sângelui în organism este următoarea:

La nivel muscular, 40% din volumul sanguin;

La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin;

La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;

La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.

Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor gălbuie, culoare

ce este dată prin intermediul pigmenților biliari. Ea reprezintă componenta lichidă a sângelui,

fiind alcătuită în proporție de 90% din apă şi doar 10% din reziduuri uscate. Reziduurile uscate

pot fi de natură anorganică sau organică. Proteinele plasmatice sunt reziduuri uscate de natură

organică azotate şi sunt în cantitate de 7,5g%. Putem vorbi despre hipoproteinemie în

momentul în care acestea scad sub 6g% şi de hiperproteinemie atunci când cresc peste 8g %.

Proteinele de la nivelul plasmei pot fi clasificate astfel: Albumine, Globuline, Fibrinogen.

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de: Hematii, Trombocite, Leucocite

ce se împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile, bazofile.

Hematiile reprezintă aproximativ 2,3 - 2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi

descrise ca fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate, cu formă de disc biconcav, cu

diametrul de aproximativ 7,5 - 8,3 µm. în anumite patologii, hematiile îşi pot modifica

dimensiunile (macrocite, microcite), forma (schizocite, anulocite). Culoarea este roşie-

portocalie, aceasta fiind determinată de prezenta hemoglobinei. Prezintă o zonă centrală mai

palidă şi cu margini mai intens colorate. Numărul de hematii este în mod fiziologic de

5.100.000/mmc la bărbat şi de 4.600.000/mmc la femeie. Principalul rol al hematiilor este de a

transporta oxigenul de la nivel pulmonar la nivel tisular şi de a prelua de aici dioxidul de carbon,

ce va fi transportat până la nivel pulmonar, unde va fi eliminat.

Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule stern

la o rată de 2 - 3 milioane pe secundă. Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi

dioxidului de carbon de la nivelul hematiilor, şi reprezintă 95% din aceasta. Numărul de hematii

se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate fi de natură fiziologică sau

patologică. Pentru analiza hemoleucogramei şi cunoaşterea principalelor boli din patologia

sângelui trebuie cunoscute principalele constante şi indici eritrocitari cu rol major în

identificarea modificărilor de la nivel sanguin:

1. Volumul eritrocitar mediu (VEM) ce are valoare normală cuprinsă între 80 - 94 µ³, o

creştere peste 94 indicând macrocitoză, iar o scădere sub 80 indicând microcitoză.

Formula prin intermediul căreia se calculează VEM este: Ht*10/E.

2. Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) ce are valoarea normală cuprinsă între 25 - 32

µg, iar formula prin intermediul căreia se calculează este: Hb * 10/E.

3. Concentrația medie de hemoglobina eritrocitară (CHEM) ce are valoarea normal

cuprinsă între 32 - 26 g/dl masă eritrocitară, o scădere a sa sub 30 putând indica

prezența unei anemii. Formula după care se calculează este: Hb * 100/Ht.

4. Grosimea eritrocitară medie (GEM) ce are valori cuprinse între 1,7 şi 2,5 µm, o creştere

a sa peste 2,5 indicând prezența sferocitozei, iar o scădere sub 1,7 sugerând platocitoză.

5. Suprafața eritrocitară medie ce are valori cuprinse între 120 şi 130 µm².

6. Indicele de culoare sau valoarea globulară are valori cuprinse între 0,85 - 1,15 µm³, sub

0,85 sugerând hipocromie, iar peste 1,15 hipercomie. Se calculează prin intermediul

raportului: Hb% determinată/Hb% normală.

Leucocitele. Cunoscute şi sub denumirea de celule albe, leucocitele sunt definite ca

celule circulante a căror rol principal este protecția organismului. Ele nu sunt localizate strict la

nivel sanguin, putând fi întâlnite şi la nivelul splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici. Sunt

produse la nivelul măduvei hematogene din acelaşi tip de celule stern ca şi hematiile. Numărul

acestora este la adulți de 6.000 - 8.000 leucocite/mmc, iar în cazul nou-născuților valorile pot

ajunge şi până la 12.000 - 20.000 leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000 - 12.000/mmc.

Pot apare modificări fiziologice de creştere a numărului acestora în special în: sarcină,

frig, efort fizic, emoții. Creşteri patologice ale acestora sunt întâlnite în: afecțiuni inflamatorii

acute, subacute şi cronice, leucemie, diabet zaharat, neoplazii, alergie. Scăderea numărului lor

în mod fiziologic se întâlneşte în special la persoanele în vârstă, iar în mod patologic în aplazia

medulară, stres, afecțiuni infecțioase ce deprimă sistemul imun precum febra tifoidă, parotidita

epidemică, rujeola, gripa. După aspectul nucleului, leucocitele se pot împărți în leucocite

mononucleare şi polinucleare. Leucocitele mononucleare poartă denumirea şi de agranulocite

datorită absenței granulațiilor eozinofile, bazofile sau acidofile din citoplasmă. Agranulocitele

mononucleare sunt reprezentate de limfocite şi monocite, iar granulocitele polinucleare sunt

reprezentate de neutrofile, eozinofile şi bazofile.

Limfocitele îndeplinesc de asemenea funcția de apărare, fiind primele ce reacționează la

apariția unui antigen, ele încercând să caute, să identifice şi să se lege de proteinele antigenului

astfel încât acesta să poată fi îndepărtat. Granulocitele şi macrofagele sosesc, înconjoară şi

distrug antigenul identificat. De asemenea, realizează şi îndepărtarea celulelor moarte sau

îmbătrânite ce nu îşi mai realizează funcția, dar şi a particulelor străine precum praful.

Trombocitele mai sunt denumite şi plachete sanguine şi sunt elemente acelulare,

anucleate, având un rol foarte important în realizarea proceselor de hemostază. Se formează la

nivelul măduvei hematogene, din aceiaşi celulă stern din care se formează hematiile şi

limfocitele. O treime din trombocite se găsesc la nivelul circulației splenice, restul găsindu-se în

torentul sanguin. Durata de viață a unui trombocit este de aproximativ 8 zile. Distrugerea lor

are loc la nivel splenic şi hepatic, dar şi la nivelul circulației generale.

I.2. Proprietățile sângelui

Sângele prezintă asemeni oricărei substanțe anumite proprietăți fizico-chimice precum:

culoarea, densitatea, temperatura, vâscozitatea, pH-ul. Necesitatea menținerii constante a

acestor proprietăți este un lucru indispensabil pentru realizarea homeostaziei.

Culoarea sângelui este data prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor şi

diferă în funcție de gradul de saturare în oxigen a acesteia. Astfel, la nivel arterial, unde

hemoglobina este 100% saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de

roşu intens, pe când la nivel venos, unde saturația în oxigen a hemoglobinei este de 60%, dar şi

prezența unei mari cantități de hemoglobină redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu-

închis.

Densitatea sângelui este data de numărul de elemente figurate, dar şi de cantitatea de

solviți de la nivelul lui. Densitatea normală a sângelui este la bărbați de 1061 şi la femei de

1057. Există anumite variații ale densității sângelui, fiziologice sau patologice.

Variațiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide. Variațiile patologice

pot fi întâlnite în următoarele situații: Scăderi ale densității sanguine: hipoproteinemiile din

cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale, reducerea aportului alimentar; scăderea numărului de

elemente figurate, aşa cum se întâmplă în anemii; Creşteri ale densității sanguine:

hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu; Creşterea numărului de elemente figurate,

aşa cum se întâlneşte în poliglobulii, în deshidratare, în hemoconcentațiile din şoc.

Temperatura sângelui se încadrează între 37,7°C şi 38 =C până la un maximum de 40--C

la nivel hepatic şi un minim de 36°C la nivelul plămânilor şi scrotului.

Vâscozitatea poate fi definită ca fiind absența alunecării între straturi diferite de fluid,

iar valorile sale normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbați şi 4,4 la femei, cu o medie de 4,6.

Principalul factor ce contribuie la realizarea vâscozității sângelui este reprezentat de numărul

elementelor figurate. Prin intermediul vâscozității este influențată rezistența periferică, iar prin

aceasta, presiunea arterială. Variații ale vâscozității pot să apară în următoarele situații: Scăderi

ale vâscozității în anemii, hemoragii. Creşterile vâscozității reprezintă creşterea numărului de

elemente figurate ca în cazul leucemiilor, poliglobuliilor.

PH-ul sanguin. Variațiile pH-ului sanguin se face în mod normal între 7,38 - 7,42, o

creştere a Ph la 7,6 - 7,8 determinând instalarea comei, la 6,5 sau 8 apărând decesul. Pot apare

modificări fiziologice de creştere a numărului acestora în special în: sarcină, frig, efort fizic, etc.

I.3. Funcțiile sângelui

Funcția circulatorie. Se ştie faptul că sângele contribuie la realizarea şi menținerea

presiunii arteriale prin intermediul volumului său, dar şi a proprietăților sale fizice şi chimice.

Presiunea arterială este direct dependent de masa sanguină circulantă, motiv pentru care o

scădere a volemiei va determina o scădere a presiunii arteriale până la colaps vascular. O

creştere a volumului circulant va duce la hipervolemie (ce se întâlneşte în ingestia masivă de

apă şi sare, în mielomul multiplu, în sarcină) şi în consecință va creşte şi presiunea arterială.

Funcția respiratorie. Prin intermediul sângelui se realizează transportul gazelor

sanguine: a oxigenului de la nivel pulmonar la nivel tisular, furnizând astfel necesarul de oxigen

pentru realizarea metabolismului şi totodată preluând dioxidul de carbon şi transportarea lui la

nivel pulmonar, urmat de eliminarea acestuia.

Funcția excretorie. Prin intermediul sângelui se transportă marea majoritate a

cataboliților de la nivel tisular la nivelul organelor excretoare. Principalii metaboliți transportați

sunt reprezentați de uree, acid uric, amoniac, dioxid de carbon, acid lactic, compuşi cetonici,

deoarece acumularea acestora la nivel tisular determină instalarea unor fenomene toxice.

Funcția nutritivă. Se realizează prin intermediul sângelui, acesta funcționând ca o punte

între țesuturi şi organele la nivelul cărora se realizează absorbția principalelor substanțe

nutritive. Sângele este principalul transportor al glucozei, al aminoacizilor, al lipidelor, absența

acestora împiedicând realizarea metabolismului tisular.

Funcția de termoreglare. Homeotermia reprezintă menținerea constantă a temperaturii

corpului. Sângele acționează la nivelul proceselor de acumulare şi dispersare de energie

termică, având astfel un rol major în termoreglare.

Funcția de apărare a sângelui este realizată atât prin intermediul imunității celulare de

care sunt responsabile elementele figurate specializate precum leucocitele, dar şi prin

intermediul imunității umorale realizate de anticorpii secretați de către plasmocite. Funcția de

reglare a principalelor funcții ale organismului este realizată prin intermediul multitudinii de

substanțe active conținute, astfel fiind reglate funcții precum cea excretorie, circulatorie,

digestive etc.