1

ANATOMIA NASULUI

Nasul e alcătuit din nasul extern şi în spatele lui, cavitatea nazală.

Nasul extern, care se defineşte ca o proeminenţă mediană, în mijlocul feţei şi adăposteşte

o parte din cavitatea nazală. Cavitatea nazală se întinde în profunzime, prin maxilarul superior

până în porţiunea nazală a faringelui. Practic, nasul extern, protejează la suprafaţă, cavitatea

nazală.

Nasul extern e limitat în sus, de scobitura glabelară, în jos de orizontala dusă imediat sub

septul nazal, iar în laterale de şanţurile nasogeniene.

Forma nasului extern e cea a unei piramite trunghiulare, cu baza în jos şi vârful în sus.

Nasul are o rădăcină, sub glabelă (spaţiul dintre sprâncene), dosul nasului, format de cele două

feţe laterale care se unesc anterior într-o margine ascuţită sau turtită, care se termină în vârful

nasului. El mai are aripile nasului, care sunt puternic arcuite şi delimitează cele două nări,

separate prin septul membranos al nasului.

1. Rădăcina 2.Dosul nasului 3.Vârful 4.Aripa nasului

Nasul extern diferă de la individ la individ, şi

de la o rasă la alta. Este formaţiunea care imprimă în cea mai mare măsură fizionomia, uneori

caracteristică a oamenilor. Forma şi dimensiunile nasului variază foarte mult. Are o importanţă

estetica foarte mare, de unde şi solicitările numeroase de a modifica nasul “inestetic”.

La noi născuţi, rădăcina, dosul şi vârful sunt puţin dezvoltate, în timp ce aripile nasului

sunt largi şi proeminente. Nările lor sunt înclinate (aspectul de nas cârn), iar la adulţi sunt pe plan

orizontal.

Ca structură, de la suprafaţă spre profund, nasul are 4 planuri: pielea, ţesutul subcutanat

(superficial), stratul muscular şi scheletul nasului. Mai e şi un al 5-lea plan, şi anume mucoasa

nazală, care căptuşeşte interiorul scheletului nasului, de care vorbim ceva mai tarziu.

Primul plan, pielea, groasă şi mobilă la rădăcină şi pe dosul nasului, în porţiunile

cartilajelor (pe aripile nasului) devine subţire şi aderentă. Ea conţine numeroase glande sebacee

(e lucru bine ştiut că pe nas apar cele mai păcătoase “coşuri” şi “puncte negre”).

Planul 2, cuprinde tesutul subcutanat al nasului care este un ţesut conjunctiv lax şi slab

reprezentat.

2

Planul 3, cel muscular, conţine: muşchiul piramidal, muşchiul nazal cu fasciculele lui

(compresor şi dilatator al nărilor), muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului.

Planul 4, scheletul nasului extern, este alcătuit din oase, cartilaje şi o lamă fibroasă.

1.Osul nazal 2.Ramura medială a

cartilajului alar mare 3.Ramura

laterala a cartilajului alar mare

4.Cartilaj accesor 5.Cartilaj alar

mic 6.Cartilajul septului

7.Procesul lateral 8.Procesul

frontal al maxilei

Oasele nasului extern sunt: oasele nazale (2 la număr), cele două procese frontale ale

maxilelor şi corpul maxilelor.

Cartilajele nazale sunt: cartilajul septului nazal, cartilajele alare mari, cartilajele alare

mici şi cartilajele accesorii.

Cartilajul septului nazal este cartilajul principal. Are forma de T şi este format dintr-o

ramură verticala şi o ramură transversală.

Ramura verticală formează porţiunea cartilaginoasă a septului nazal. Este ramura care

completează spaţiul dintre lama perpendiculară a etmoidului (L.P.E.) şi vomer. Acest cartilaj

trimite o prelungire lungă şi subţire (procesul sfenoidal) care se insinuează între vomer şi L.P.E.,

şi poate ajunge până la corpul sfenoidului. Există o lamă subţire cargilaginoasa, inconstantă, ce

se găseşte între cartilajul septului şi vomer, denumită cartilajul vomeronazal Jacobson.

Ramura transversală formează o parte din dosul nasului şi apoi se inflectează pe părţile

lui laterale, până la aripi. Ea este constituită din două procese laterale (unul drept şi şi unul

stâng). Fiecare dintre procese are formă triunghiulară, cu o margine medială (prin care se uneşte

cu cartilajul septului nazal), o margine superioară (care se uneşte cu osul nazal şi cu procesul

frontal al maxilei) şi o margine inferioară (care răspunde cartilajului alar mare, cartilajelor alare

mici şi accesorii).

Cartilajele alare mari delimitează nările şi au formă de potcoavă. Ele au câte o ramură

laterală (care formează aripa nasului) şi o ramură medială (care se uneşte pe linia mediană cu cea

3

de partea opusă, participând la formarea septului nazal). Fiind elastice, cartilajele alare menţin

deschiderea nărilor.

Am vorbit mai sus de o lamă fibroasă (la scheletul extern al nasului). Pe ea se

implantează cartilajele alare mici (situate lateral de cartilajele alare mari) şi cartilajele accesorii

(situate pe dosul piramidei nazale, între procesele laterale, cartilajele alare mari şi cartilajul

septului). Această lamă fibroasă este defapt pericondrul care uneşte toate cartilajele,

continuându-se pe oase cu periostul. La nivelul nărilor ea formează septul nazal.

Nasul extern este irigat de artera dorsală a nasului (ram din artera oftalmică) şi artera

facială. Venele nasului drenează în vena facială. Vasele limfatice de la rădăcina nasului sunt

tributare nodurilor parotidiene, iar restul vaselor limfatice din nasul extern drenează în nodurile

submandibulare.

Muşchii din regiunea asta sunt inervaţi de ramuri motorii din nervul facial. Nervii

senzitivi sunt reprezentaţi de ramurile nazale ale nervului maxilar.

Cavitatea Nazală

E o cavitate situată în centru maxilarului superior, fix deasupra cavităţii bucale, sub

craniul neural, înaintea porţiunii nazale a faringelui şi între orbitele ochilor. Ea comunică cu

sinusurile paranazale, situate în jurul ei şi e împărţită în alte două cavităţi (fosele nazale), de

septul nazal. Fosele nazale sunt două coridoare alungite antero-posterior, cât de cât înalte şi

turtite lateral. Ele comunică cu exteriorul prin aşa numitele nări. Fiecare fosă nazală se împarte

în câte două regiuni: vestibulul nazal şi fosa nazală propriu-zisă. Fosa nazală propriu-zisă se

împarte la rândul ei în două regiuni: una respiratorie şi una olfactorie.

Vestibulul nazal este de fapt un conduct cu direcţie verticală, uşor turtit lateral şi înalt de

cam 15 mm. Limita de jos este nara iar cea de sus este o creastă numită Limen nasi (marginea

inferioară, arcuită a procesului lateral a cartilajului septului nazal). Această Limen nasi separă

vestibulul de cavitatea nazală propriu-zisă.

El trimite o prelungire înainte, care pătrunde în lobul nasului, numită recesul vârfului. E

căptuşit de piele, care de fapt e continuarea tegumentului de la suprafaţă şi conţine glande

sebacee şi peri.

Fosele nazale propriu-zise - Ele sunt împărţite aproape simetric de un sept median.

Fiecare fosă are patru pereţi şi comunică, anterior, cu vestibulul iar posterior cu porţiunea nazală

a faringelui printr-un orificiu dreptunghiular, numit choană. Fosele nazale au pereţi osteo-

cartilaginoşi, căptuşiţi de tunica mucoasă (mucoasa nazală).

Peretele medial (septul nazal) este comun ambelor fose nazale.

El are 3 porţiuni:

1) Septul osos, situat posterior, este constituit de lama perpendiculară a etmoidului şi de

vomer.

2) Septul cartilaginos, situat anterior, care completează spaţiul delimitat de cele două oase

ale septului osos. În porţiunea lui anterioară e constituit de cartilajul septului (parte din structura

nasului extern). Cartilajul ăsta are forma unui patrulater neregulat.

3) Septul membranos, situat între cele două nări, formează porţiunea cea mai inferioară a

septului nazal.

Peretele lateral este alcătuit din mai multe oase, care dispus antero-posterior sunt:

nazalul, procesul frontal al maxilei, lacrimalul, faţa medială a maxilei, faţa medială a labirintului

etmoidal, concha inferioară, porţiunea perpendiculară a palatinului şi lama medială a procesului

pterigoid. Se poate spune ca e un pic accidentat peretele ăsta. Pe el se prind 3 (sau 4) cornete

4

nazale (superior, mijlociu şi inferior). Ele sunt dispuse etajat şi alungite antero-posterior. Au un

cap mai voluminos orientat anterior şi o coadă orientată posterior. Sunt fixate pe peretele lateral

al fosei nazale, dar numai prin marginea superioară, şi delimitază între ele şi peretele lateral al

fosei, nişte spaţii numite meaturi nazale (superior, mijlociu şi inferior).

Concha sau cornetul superior este cel mai mic. El delimitează împreună cu peretele

lateral al fosei, meatul superior în care se deschid celulele etmoidale posterioare. În partea

postero-superioară a pretelui lateral, între cornetul superior şi corpul sfenoidului, se găseşte

recesul sfeno-etmoidal, în care se deschide sinusul sfenoidal. Deasupra marginii aderente a

cornetului superior se află un şanţ puţin adânc, numit şanţul olfactiv. Deasupra cornetului

superior se găseşte un cornet rudimentar (frecvent la noi-născuţi, rar la adulţi), numit cornetul

suprem Santorini.

Concha sau cornetul mijlociu delimitează meatul mijlociu. Înaintea capului cornetului

mijlociu şi deasupra cornetului inferior se află atriul meatului mijlociu. Aici se întâlnesc ceva

formaţiuni importante: procesul uncinat, înapoia lui bula etmoidala, hiatul semilunar, un fund de

sac ingust şi alungit, hiatul maxilar şi unele celule etmoidale anterioare şi mijlocii.

Conca sau cornetul inferior este cel mai voluminos dintre ele. Coada lui se termină lângă

orificiul faringian al tubei auditive. Hipertrofia cozii obstruează acest orificiu împiedicând

aerarea cavităţii timpanice, ceea ce determină o hipoacuzie mai mult sau mai puţin accentuată.

Cornetul inferior delimitează împreună cu peretele lateral şi împreună cu planşeul fosei nazale,

meatul inferior. La extermitatea anterioară a acestui meat se găseşte orificiul de deschidere al

ductului nazolacrimal, prin care lacrimile se scurg în fosa nazală.

Peretele inferior sau planşeul fosei nazale este format de procesul palatin al maxilei şi de

porţiunea orizontală a osului palatin; are forma unui jgheab lung de cam 6 cm, orientat antero-

posterior. Inconstant, pe acest perete, se mai găseşte ductul incisiv, care este de fapt un fund de

sac al mucoasei nazale invaginat în canalul osos incisiv.

Peretele superior sau bolta fosei nazale are aspectul unui şanţ îngust, orientat dinainte

înspre înapoi. Din cauză că este foarte în gust, nu e tocmai uşor accesibil unei inspecţii, precum

rinoscopia. În constituţia acestui perete întră: nazalul, spina nazală a frontalului, lama orizontală

a etmoidului, faţa anterioară a corpului sfenoidului şi faţa inferioară a corpului sfenoidului. Bolta

este neregulată: în porţiunea oaselor nazale este ascendentă, orizonzală în porţiunea fronto-

etmoidală şi descendentă în porţiunea sfenoidală. În consecinţă cea mai mare înălţime a fosei

nazale este întâlnită în porţiunea fronto-etmoidală. La nivelul frontalului bolta are raporturi cu

baza sinusului frontal. La nivelul lamei ciuruite a etmoidului tunica mucoasă a cavităţii nazale

închide toate orificiile acestei lame, permiţând însă trecerea filetelor nervoase şi a vaselor.

Cel de-al 5lea plan - Tunica mucoasa căptuşeşte fosa nazală propriu-zisă, şi mai este

numită mucoasa pituitară. Aderă intim la periost şi la pericondru. Tunica mucoasă din regiunea

inferioară a fosei nazale are o serie de particularităţi care o deosebesc clar de cea posterioară.

Linia de separaţie dintre cele două regiuni, trece prin marginea inferioară a cornetului superior.

Aşadar regiunea inferioară(regiunea respiratorie) raspunde cornetului inferior, cornetului

mijlociu şi celor 3 meaturi, iar regiunea superioară(regiunea olfactivă), înaltă de aproximativ 10

mm, răspunde cornetului superior, bolţii fosei şi septului nazal de la nivelul ăsta.

Tunica mucoasă din regiunea respiratorie este formată din corion şi epiteliu. Corionul

este de natură conjunctivă, bogat infiltrat cu ţestut limfoid. Epiteliul este pseudostratificat şi

alcătuit din celule cilindrice ciliate. Ea are un rol deosebit în determinarea calităţii aerului

inspirat, curăţându-l, umectându-l şi stabilizându-i temperatura.

5

Tunica mucoasă din regiunea olfactorie se întinde pe o suprafaţă relativ mică, undeva la

250 mm pătraţi. E o mucoasă gălbuie care conţine celule neuro-senzoriale specializate pentru

recepţia stimulilor olfactivi. Aceste celule au valoarea unor neuroni senzitivi primari bipolari

(protoneuroni).

Vasele si nervii cavităţii nazale

Arterele foselor nazale se trag din sistemul carotidian intern şi extern. Porţiunea antero-

superioară a foselor este irigată de artera etmodială anterioară şi artera etmoidală posterioară

(ambele provenite din artera oftalmică), pe când porţiunea postero-inferioară a foselor este

irigată de artera nazală postero-laterală şi artera septală inferioară (ambele provenite din artera

sfeno-palatină). Vestibulul nazal este irigat de ramuri din artera facială. Între arterele foselor

nazale se realizează multe multe anastomoze. Aşadar pe septul nazal la aproximativ 1 cm

deasupra nării, există o zonă puternic vascularizată, numită pata vasculară Kisselbach. Aici au

loc majoritatea hemoragiilor nazale.

Venele ele drenează din plexurile venoase ale porţiunii superioare a foselor nazale, în

venele etmoidale (care la rândul lor se varsă în vena oftalmică superioară şi sinusul cavernos).

Din porţiunea posterioară sângele este drenat prin venele sfeno-palatine în plexul venos

pterigoidian. Din porţiunea anterioară drenează direct în vena facială. Grupurile de vene din

porţiunea posterioară şi cea anterioară drenează în teritoriul extracranian al jugularei interne.

Limfaticele cele din porţiunea anterioară a mucoasei foselor nazale, drenează limfa

(împreună cu cea culeasă de la părţile moi învecinate ale feţei), în nodurile limfatice

submandibulare. Limfa din porţiunea posterioară şi de la sinusurile paranazale este drenată spre

nodurile retrofaringiene şi spre nodurile cervicale laterale profunde superioare.

Nevii sunt şi senzitivi şi vegetativi, şi din cauza lor, mucoasa nazală reprezintă o zonă

reflexogenă importantă pt corpul uman, care poate influenţa activitatea întregului organism.

Porţiunea postero-superioară primeşte multe ramuri senzitive: ramurile nazale postero-

superioare mediale şi ramuri nazale postero-superioare laterale (sunt în număr de 3-4, şi trec din

fosa pterigopalatina în fosa nazală prin partea anterioară a găurii sfenopalatine). Acestea se

distribuie la mucoasa cornetelor mijlociu şi superior şi la celulele etmoidale posterioare.

Ramurile nazale postero-superioare mediale pătrund în fosa nazală străbătând de

asemenea gaura sfenopalatină şi ajung la mucoasa porţiunii postero-superioare a septului nazal

pe care o inervează. Una din ramurile astea, mai exact nervul nazo-palatin (nervul Scarpa),

traversează în diagonală septul nazal, ajunge în partea anterioară a acestuia, trece prin canalul

incisiv şi se distribuie la bolta palatină.

Porţiunea postero-inferioară a foselor nazale primeşte ramuri nazale postero-inferioare

(din nervul palatin mare, care la rândul său este ramură a nervului maxilar). Nervul palatin mare

străbate canalul omonim şi dă, printre altele, ramurile nazale laterale postero-inferioare, care trec

prin lama perpendiculară a palatinului şi se distribuie la mucoasa cornetului inferior.

Porţiunea antero-superioară a foselor nazale este inervată de numeroasele ramuri nazale

ale nervului etmoidal anterior (ramură din nervul oftalmic). Nervul etmoidal anterior pătrunde în

fosa nazală prin gaura etmoidală şi se împarte în: ramuri interne (care inervează mucoasa

porţiunii anterioare şi superioare a septului nazal) şi ramuri laterale (care inervează mucoasa

porţiunii anterioare şi superioare a peretelui lateral al fosei nazale).

Fibrele simpatice (vasoconstrictoare şi fenosecretoare) şi parasimpatice (vasodilatatoare

şi secretoare) asigură inervaţia vegetativă. Fibrele simpatice preganglionare au originea în

neuromerele C8 – T1 din măduva spinării, iar cele postganglionare în ganglionul cervical

6

superior. Fibrele parasimpatice preganglionare au originea în nucleul lacrimomuconazal anexat

nervului facial, pe când cele postganglionare în ganglionul pterigopalatin. Fibrele nervoase

vegetative ajung la mucoasa nazală alături de artere.

Tunica mucoasă olfactorie conţine filetele nervului olfactiv.

Sinusurile paranazale

1.Bulbul olfactiv la care vin

filetele nervului olfactiv

2.Cornetul superior 3.Celulele

etmoidale 4.Orbita 5.Meatul

mijlociu 6.Cornetul mijlociu

7.Meatul inferior 8.Cornetul

inferior 9.Septul nazal

10.Săgeată ce indică accesul

chirurgical prin meatul inferior

în sinusul maxilar 11.Al doilea

premolare care poate pătrunde în

sinusul maxilar 12.Sinusul

maxilar 13.Comunicarea

sinusului maxilar cu fosa nazală

prin meatul mijlociu

14.Comunicarea unei celule

etmoidale cu meatul mijlociu al

cavităţii nazale 15.Sinusul

frontal ce se deschide în meatul

mijlociu prin canaltul

frontonazal

Sinusurile paranazale sunt patru perechi de compartimente pneumatice (sinusul maxilar,

sinusul frontal, labirintul etmoidal şi sinusul sfenoidal) situate în jurul foselor nazale, cu care

comunică prin orificii speciale. Compartimentele astea (cavităţi) sunt pline cu aer şi micşorează

greutatea scheletului capului, mărind în acelaşi timp rezistenţa lui. De asemenea au rol de

izolatori termici şi de rezonatori ai sunetelor.

Sinusurile sunt căptuşite de o mucoasă care se prelungeşte cu mucoasa nazală, în

cavităţile nazale. Din acest motiv sinusurile sunt cointeresate în procesele inflamatorii nazale şi

anume sinuzitele. Tunica mucoasă a sinusurilor conţine puţine vase sangvine şi glande. Are rolul

unui periost care căptuşeşte pereţii osoşi ai sinusurilor.

Sinusul maxilar denumit şi antrul Highmore, e cel mai voluminos din toate. Are forma

unei piramide cu 3 feţe, situat în corpul maxilei şi ca şi acesta are o baza, un vârf şi 3 pereţi.

Sinusul frontal nu e decât o cavitate piramidală, cu 3 pereţi, o bază şi un vârf. Este situat

în grosimea solzului osului frontal, la nivelul glabelei şi lateral de ea. Sinusurile frontale se

formează prin îndepărtarea lamei compacte anterioare de lama posterioară a solzului. Cele două

sinusuri frontale sunt despărţite printr-un sept deviat din planul mediosagital, aşadar cele două

sinusuri sunt inegale şi asimetrice. Mărimea sinusurilor frontale variază foarte mult: unele pot fi

cât un bob de mazăre iar altele se pot întinde până la procesul zigomatic al frontalului. El se

7

deschide prin canalul nazofrontal în infundibulul etmoidal (la 50% din oameni) sau direct în

meatul mijlociu (la restul de 50%).

Labirintul etmoidal este format din 6-10 cavităţi, de fiecare parte, numite celule (sinusuri)

etmoidale.

Sinusul sfenoidal este o cavitate neregulat cuboidală, situată în corpul osului sfenoid. Este împărţit de un

sept în două jumătăţi asimetrice. Începe să se dezvolte în a doua decadă de viaţă, ajungând la o

capacitate de 0,5- 3 ml.. În 3-5% din cazuri poate să nu existe.

Bibliografie

1. V. Papilian, Anatomia Omului – vol II, Splanhnologia, Editura ALL, Bucuresti, 2008