ANALIZA SOCIO-ECONOMICĂ ÎN PERSPECTIVA...

ANALIZA SOCIO-ECONOMICĂ ÎN PERSPECTIVA

DEZVOLTĂRII RURALE 2014-2020

Draft III Iulie 2013

Autoritatea de Management pentru PNDR

Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale

DraftanalizădezvoltareruralăvalidatăAM‐PNDR2012 Pagina1

Analiza socio-economică a dezvoltării rurale în România

1.1. Contextul socio-economic general din zona rurală

Situaţia generală

România se bucură de un potenţial de dezvoltare important, deși insuficient exploatat. Cu o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o populaţie de 19,041 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia. România este unul din statele europene care se bucură de o bună înzestrare în ceea ce priveşte resursele de teren, apă şi resurse umane. Cu toate acestea, până în prezent, aceste avantaje au avut doar o influenţă limitată în ceea ce priveşte generarea unei dezvoltări semnificative şi restructurări în agricultură şi în zonele rurale.

Zonele rurale dispun de un potenţial de creştere substanţial şi au un rol social vital. Conform definiţiei2 din legislaţia naţională, zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 47,2% din populaţie (Institutul Naţional de Statistică3), şi anume 8,98 milioane de locuitori 2011 (Sursa: Recensământul populației -rezultate preliminare - INS 2011). Metodologia OCDE pentru noţiunea de ruralitate conduce la cifre diferite, însă permite comparaţii cu alte state membre. Astfel se constată că teritoriul României este în conformitate cu această definiţie 59,8% rural, 39,4% intermediar şi doar 0,8% urban. (Eurostat 2012)

Din punct de vedere al distribuţiei în teritoriu, populaţia României are un nivel de ruralitate mult mai pronunţat, ponderea populaţiei rurale din România reflectă incidenţa mai mare a acesteia faţă de alte ţări din UE, unde aşezările rurale sunt mai puţin populate şi la scară mai redusă, ca alternativă faţă de concentrările urbane. Multe dintre aceste comunităţi rurale contribuie, într-o mică măsură, la creşterea economică, însă îşi păstrează structura socială şi modul tradiţional de viaţă. In raport cu datele Eurostat din anul 2012, 45,5% din populaţie este în zona rurală, 43,9% în regiuni intermediare şi 10,6% în zona urbană.

Populaţia rurală nu este distribuită uniform. Există diferenţe semnificative din punct de vedere al densităţii populaţiei, pe tot teritoriul României. Majoritatea comunelor cu mai puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a ţării și a Deltei Dunării, comparativ cu zonele din est şi din sud, unde predomină comunele. Astfel, densitatea medie a populaţiei este de 79,88 locuitori/km2 la nivel național și de 43,31 % în zonele rurale. ( Sursa INS 2011)

1 INS 2012, rezultatele provizorii ale recensamnatului populatiei din 2011 , 2 Din punct de vedere administrativ, teritoriul României este organizat, la nivel NUTS 5, în 320 localităţi (dintre care 103 municipii – cele mai importante oraşe), care formează zona urbană, şi 2.861 comune, care constituie zona rurală (la 31 decembrie 2011), conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritorială şi urbanismul şi Legii 351/2001 referitoare la aprobarea Planului Naţional de Amenajare Teritorială. La rândul lor, comunele sunt, în majoritatea lor, formate din mai multe sate (existând, în total, 12.957 sate), care nu au responsabilităţi administrative. Pentru ca o comună să devină oraş, trebuie aprobată o lege specifică. Oraşele şi comunele sunt grupate în judeţe (nivel NUTS3), care au funcţii administrative. Cele 42 judeţe sunt grupate în 8 regiuni de dezvoltare (NUTS2), care nu au funcţii administrative. 3 În prezent, România dispune de o bază de date care cuprinde indicatorii relevanţi ai zonelor rurale, definiţi conform legislaţiei naţionale.


0 20 40 60 80 100 120

2006

2007

2008

2009

2010

2011

PIB/loc Romania

ciomparativ cu

UE 27/UE

15

Romania

UE 15

UE 27

Procesul de îmbătrânire şi scăderea naturală a populaţiei, care decurge din această situaţie, constituie principalii factori ai declinului populaţiei si fenomenelor socio-populaționale la nivel național. Fenomenul este reflectat în linii mari și în mediul rural mai ales pe termen lung. Deși per ansamblu, populația rurală are un trend descendent, se observă o ușoară creștere a populației active în mediul rural, dar determinată de migrarea de rezidență. Între 2005 și 2011, se constată următoarele: (1) ponderea categoriei de vârstă 0-14 ani din totalul populaţiei rurale a scăzut; (2) ponderea categoriei de vârstă 15-64 ani a înregistrat o ușoară tendință de creștere începând cu anul 2008, ajungând la 65,06% în anul 2011; (3) ponderea categoriei de peste 65 ani a înregistrat o tendinţă usor descendentă, față de 2005.

Ocuparea forţei de muncă. Rezervele forței de muncă din zonele rurale ale României se micșorează, iar în structura lor calitativă intervin modificări, atât din punctul de vedere al vârstei, cât și al educației. Populația ocupată în agricultură, din mediul rural fiind de cele multe ori un buffer social conduce la creșterea procentului de ocupare în mediul rural. Astfel rata de ocupare în mediul urban este de 58,2% iar în rural este de 58,8%. ( Sursa INS 2011). .

Șomajul. Rata şomajului înregistrat în anul 2012 a fost de 7,0% în raport cu populaţia activă civilă totală. Categoria de vârstă cea mai afectată de fenomenul somajului este cea a tinerilor (15- 24 ani), rata şomajului înregistrată pe această categorie fiind de 22,7% în anul 2012 (sursa Eurostat)

Dezvoltarea economică. Investiţiile şi competitivitatea din România constituie încă elemente care trebuie îmbunătăţite, pentru a se reuşi o accelerare a creşterii economice şi asigurarea unei convergenţe a veniturilor cu cele din

UE. În anul 2011, România deţinea puţin peste de 1% din PIB-ul Comunităţii Europene, înregistrând 47% în 2010 la nivel național și 33,4% în rural4 (Sursa Eurostat 2012).

Contribuţia agriculturii la PIB a fost întotdeauna ridicată. Valoarea adăugată brută (VAB) a agriculturii a reprezentat 6,5% din totalul VAB ( Sursa: Studiu Comisia Națională de prognoză 2011). Cu toate acestea, ea rămâne scăzută, având în vedere resursele neutilizate. La nivel național VAB a înregistrat o valoare de 114.744,8 milioane Euro în anul 2012. (sursa Eurostat).

Sărăcia în zonele rurale. Numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune socială – persoane sever defavorizate din punct de vedere material, din România, în anul 2011, era de 29,4% din populaţie, comparativ cu media UE 27 de 8,8% în 2011, (sursa Eurostat). În 2011, peste 71% din populaţia săracă din România trăia în localităţi rurale5

. 4 RO nu colecteaza indicatorul PIB –ul pe medii, indicatorul este dispobili doar din Sursa Eurostat pe mediul rural 5 Sursa Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă europeană comparată, proiectul Economia socială – model inovator pentru promovarea incluziunii active a persoanelor defavorizate 2010)


Contextul crizei economice. România a evoluat în condiţii puternic marcate de manifestarea virulentă a crizei financiare şi economice globale. La debutul crizei, economia românească parcursese o perioadă de mai mulţi ani de creştere economică, dar însoţită de acumularea unui deficit extern relativ important, precum şi de majorarea datoriei externe pe termen scurt Creşterea consistentă din anii anteriori a activităţii economice a fost urmată de o contracţie puternică în anii 2009 şi 2010. Pe fondul crizei actuale, scăderea economică a condus la reducerea investițiilor şi majorarea şomajului, ceea ce periclitează procesul de convergenţă reală şi starea financiară a companiilor şi populaţiei.


1.2. Creșterea competitivității tuturor tipurilor de agricultură și creșterea viabilității exploatațiilor

Utilizarea terenurilor. Având o suprafaţă agricolă utilizată de 13,3 milioane ha (reprezentând 55,8 % din teritoriul României) în anul 2010, România dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală şi de Est. Deşi zone semnificative din suprafaţa agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind zone defavorizate, condiţiile pedologice sunt deosebit de favorabile activităţilor agricole de producţie în regiunile de sud şi de vest ale ţării. Cea mai mare parte a suprafeţei agricole utilizate este arabilă (8,3 milioane ha), urmată de pășuni și fînețe (4,5 milioane ha), culturi permanente (0,3 mil. ha) și grădini familiare (0,2 mil. ha). (Sursa: INS , RGA 2010). În ceea ce privește modul de folosinţă (”Utilizarea terenului agricol”) și evoluția sa (de la Recensământul General Agricol 2002 la cel din 2010), pe fondul unei reduceri constante a întregii suprafețe agricole utilizate, se înregistrează o ușoară tendință de diminuare a ponderii terenului arabil și a culturilor permanente în total suprafață agricolă utilizată, concomitent cu o ușoară creștere a ponderii pășunilor și fânețelor, precum și a grădinilor familiale. Suprafaţa agricolă neutilizată, înregistrată la Recensământul General Agricol 2010, inclusiv cea a unităţilor care nu au îndeplinit condiţiile de a putea fi considerate exploataţii agricole, a fost de 896 mii ha, iar suprafaţa agricolă în repaus a fost de 953 mii ha (sursa INS, Recensământul General Agricol 2010). Forța de muncă în agricultură și silvicultură. Forţa de muncă din agricultură rămâne mult supradimensionată în comparaţie cu alte state ale UE. Rata de ocupare în activităţi agricole, forestiere şi piscicole rămâne la un nivel ridicat - 28,6%, în 2011)6 comparativ cu media europeană (4,7%), iar evoluția sa în ultimii ani (începând cu 2005 – 31,6%) nu a înregistrat evoluții spectaculoase. O parte însemnată a populaţiei ocupate în agricultură este foarte vulnerabilă social, fiind în acelaşi timp vârstnică şi cu un nivel de educaţie foarte scăzut, ceea ce face ca în unele zone rurale din România să se instaleze adevărate pungi de sărăcie, pe fondul capacităţii limitate a comunităţilor rurale de a atrage investiţii. In anul 2005, în UE-27, o cincime dintre fermieri aveau pregătire în domeniul agricol, în timp ce în România ponderea acestora a fost de 2,7 ori mai mică (7,4%)( sursa Studiul Comisiei Naționale de Prognoză ”Consolidarea exploatațiilor agricole”, 2012). Datele RGA 2010 arată înrăutățirea situației și accentuarea discrepanței față de media europeană (29,4%). Astfel, doar 2,5 % fermieri (șefi de exploatații), aveau educație de bază sau completă în domeniul agricol, în timp ce majoritatea dețineau doar experiență practică agricolă. La nivel regional, ponderea cea mai ridicată a fermierilor cu pregătire în domeniul agricol se înregistra, în regiunea Centru (3,9%), iar cea mai scăzută pondere (exceptând regiunea București Ilfov) a fost înregistrată în regiunea Sud-Vest Oltenia cu 1,9%. Structura exploatațiilor agricole după vârsta deținătorului. Situația din România arată faptul ca persistă fenomenul îmbătrânirii populației din mediul rural, fapt relevat, inclusiv, de ponderea scăzută a tinerilor în rândul capilor (șefilor) de exploatații. Datele RGA 2010 arată

6Ancheta forţei de muncă în gospdării 2011, INS, 2012.


că la un fermier vârstic (de 55 ani și peste), revin 0,11 fermieri sub 35 de ani. Comparativ cu anul 2005, în 2010 ponderea tinerilor capi de exploatații agricole a înregistrat o creștere de aprox 4 puncte procentuale (de la 7,84% la 11,71%). (sursa INS , RGA 2010 și Ancheta structurală în agricultură 2005) fapt determinat și de politicile din domeniul dezvoltării rurale aplicate în actuala perioadă de programare. Fenomenul îmbătrânirii se reflectă fidel și în datele APIA referitoare la beneficiarii de plăți directe pe suprafață și vârsta aferentă. Astfel, la nivelul anului 2011, numărul fermierilor (capi de exploatații) cu vârsta de 60 ani și peste, reprezenta peste jumătate din numărul fermierilor înregistrați la APIA (51,88%) și lucrau aproximativ 2,62 mil ha SAU (media suprafeței deținute 4,66 ha). Ponderea încă ridicată atrage atenţia asupra necesităţii de continuare a reînnoirii generaţiilor în agricultură.

Performanţa sectoarelor agricol, forestier şi alimentar

Spre deosebire de majoritatea ţărilor UE, agricultura a fost şi continuă să fie un sector de primă importanţă în România, atât prin contribuţia sa în economie, cât şi ca pondere a populaţiei ocupate. Performanţele sectorului agricol românesc rămân relativ modeste, în contrast cu potenţialul său natural şi cu aşteptările populaţiei legate de facilitarea finanţării sistemului. Anul 2011 a însemnat reluarea procesului de creştere economică (cu 2,5% faţă de 2010), mai ales pe seama majorării valorii adăugate brute din agricultură, silvicultură și

pescuit (+11,3%), în timp ce exporturile au impulsionat dinamica din unele ramuri industriale (+5%) (Sursa: Studiul Comisiei Naționale de Prognoză ”Consolidarea exploatațiilor agricole”, 2012).

Competitivitatea agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare. Luând în calcul faptul că la începutul anilor 2000 contribuţia agriculturii în VAB (valoarea adăugată brută a agriculturii, silviculturii și pescuitului raportată la totalul

valorii adăugate brute) era aproape de 12%, evoluţia sa se situează în prezent pe o curbă descendentă, pentru prima dată coborând sub 10% în 2005 şi atingând nivele minime de 6,5% în 2007 şi de 6,7% în 2010. Ponderea sectorului agricol rămâne, totuşi, de peste 3 ori mai mare decât media europeană a UE-27 (de 1,7%)(Sursa: Studiul Comisiei Naționale de Prognoză ”Consolidarea exploatațiilor agricole”, 2012).

Numărul de IMM-uri din sectorul Agricultură, Vănătoare și Pescuit este cel mai mic, respectiv 15152 IMM –uri la nivelul anului 2011. Pe fondul descreșterii numărului de IMM-uri la nivel național, numărul celor din agricultură, vânătoare și silvicultură înregistrează creșteri (în anul 2005 acestea reprezentau 2,7% iar în anul 2011, 3,4%). Astfel, se remarca faptul că IMM-urile din acest sector au înregistrat chiar si în perioada de recesiune o creștere în număr, dar și ca pondere. Majoritatea IMM-urilor din acest sector sunt microîntreprinderi (86,6% în 2011), cele mai multe fiind reprezentate de forme de organizare a activității


economice fără personalitate juridică (de tipul persoană fizică autorizată, întreprindere individuală și întreprindere familială). Dinamica pozitivă a IMM-urilor din agricultură poate fi explicată de orientarea consumului către piața internă dar și de interesul arătat de acestea fată de accesarea fondurilor europene. Cu toate acestea, ponderea mare a microîntreprinderilor arată necesitatea susținerii lor în vederea dezvoltării și consolidării poziției lor pe piată. (sursa prelucrare date INS, tempo-online 2013 ).

România prezintă discrepanţe semnificative faţă de UE-27 şi în materie de productivitate a sectorului agricol: chiar şi în anii agricoli favorabili, nivelul productivităţii se situează sub 50% din media UE-27, situaţie care arată potenţialul economic nevalorificat al agriculturii şi zonelor rurale româneşti și care poate fi explicată atât prin structura internă a fermelor româneşti (dimensiune redusă), utilizarea necorespunzătoare sau defectuoasă a factorilor de producţie, inclusiv a capitalului uman, dar şi prin cadrul instituţional şi infrastructura deficitară existentă. În special, lipsa infrastructurii de marketing/de valorificare a produselor agricole reprezintă un aspect critic pentru fermele mici.

Productivitatea muncii în agricultură. Productivitatea muncii în agricultură a înregistrat uşoare creşteri, aratând o evoluție pozitivă a competitivității agriculturii însă înregistrează una dintre cele mai scăzute rate de creştere la nivel european (adică 1%). În perioada 2010-2012, valoarea medie a indicatorului privind productivitatea muncii în agricultură (VAB/UAM) a fost de 4328 euro, valoare de aproape patru ori mai mică decat media europeană de 14967 euro (UE-27) (Sursa Eurostat 2013, Baza date DG AGRI).

Dotarea tehnică în agricultură. Parcul de maşini agricole rămâne înca deficitar, decalajul între România și alte state membre UE fiind destul de ridicat.

Factorul primar al subdezvoltării agriculturii României şi al performanţelor mediocre obţinute, îl reprezintă alocarea precară de capital pentru investiţii şi de capital de exploatare care are drept consecinţă subperformanţele de producţie (randamentele medii la hectar şi pe animal scăzute, circa 35-40% faţă de media UE). Dotarea unui agricultor din exploataţiile agricole româneşti, comparativ cu dotarea unui agricultor din UE 15, este de circa 25–26 de ori mai mică (9000–9200 € imobilizări corporale în UE; 350 € în România) iar creditele bancare acordate exploataţiilor agricole româneşti sunt de 15-16 ori mai mici comparativ cu creditele acordate exploataţiilor agricole europene (110 €/ha în România şi 1.700- 2.000 €/ha în UE). (sursa: Cadrul Naţional Strategic pentru Dezvoltarea Durabilă a Spaţiului Rural Românesc 2014 – 2020 - 2030 CNS, iulie 2013).

Per total agricultură, specificul structural al exploataţiilor din România (polarizarea), perpetuează o situaţie specială între ţările UE, şi anume un număr important de exploataţii (31,1% din total exploatații agricole) nu utilizează tractorul şi 91,1% exploataţii care nu deţin un tractor. La acestă situație s-a ajuns și datorită faptului că retrocedarea terenurilor a avut ca efect secundar dependenţa micilor agricultori de serviciile mecanizate ale deţinătorilor de tractoare, situaţie mai puţin întâlnită în alte țări UE(sursa Studiul CNP ”Consolidarea exploatațiilor agricole” 2012).

Deși în ultimii ani, capitalul fix brut din agricultura a avut o evoluție pozitivă, aratând îmbunătățirea investițiilor în capitalul fix din agricultura, cu o rată de creștere de aprox. 14% pe an (sursa MADR, Raportul strategic de monitorizare 2012), capitalizarea agriculturii românești rămâne în continuare scăzută. Investițiile în active fixe reprezintă una dintre soluțiile necesare creșterii competitivității agriculturii românești.


Restructurarea agriculturii, ţinând cont de toate aceste aspecte, va avea un impact major asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o sursă esenţială de venit pentru gospodării.

Dezavantajele structurale ale agriculturii

Similar cu anul 2007, fenomenul de dualitate structurală a exploatațiilor agricole se menține, fiind necesar un proces de lungă durată pentru a produce efecte în restructurarea la nivelul exploatațiilor agricole. Așa cum arată Recensământul General Agricol din 2010 modificările structurale din România au fost în continuare foarte mici. Numărul total al exploataţiilor agricole era în 2010 de 3,859 mii, cu 2% mai puţine decât în 2007. Dintre acestea, 99,2% erau exploataţii fără personalitate juridică (exploataţii agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale), care operau 53,5 % din totalul suprafaței agricole utilizate. Diferenţa de 30,228 mii exploataţii agricole cu personalitate juridică (reprezentând 0,8%), utilizau 5,85 mil.ha (46,5% din total SAU), având o mărime medie de 191 ha/exploataţie. Aproximativ 34 % din SAU este utilizată de către exploatații agricole comerciale mari având o suprafață agricolă utilizată de peste 100 ha. Persistența importanței majore a agriculturii în economia rurală românească este generată de faptul că suprafaţa agricolă utilizată de exploataţiile agricole de tip comercial, eficiente şi competitive, este aproximativ egală cu cea pe care se practică o agricultură de subzistenţă. Analizând exploatațiile agricole în funcție de suprafața acestora, cele sub 5 ha, reprezentau, în 2010, aproximativ 93% din totalul exploataţiilor românești şi lucrau 29,7% din suprafaţa agricolă utilizată, ceea ce constituie o indicaţie clară a magnitudinii şi persistenţei fenomenului agriculturii de subzistenţă şi semisubzistenţă (Sursa: prelucrare date INS, RGA 2010). Din perspectiva capacităţii exploataţiilor agricole de a genera venit, situația se prezintă similar, în sensul că mare parte a exploataților prezintă o capacitate redusă din acest punct de vedere. Astfel, conform studiilor efectuate la nivelul anului 2010, exista încă un procent extrem de mare al fermelor foarte mici având sub 2 UDE (94%) (Sursa: www.ier.ro , Sudiu SPOS – Reforma Politicii Agricole Comune post-2013 contextul perspectivei bugetare).

Conform noii tipologii comunitare de clasificare a exploatațiilor agricole aplicabilă începând cu anul 2010 (conform Reg. 1242/2008), exploatațiile agricole care se încadrează în clasa I de dimensiune economică (adică cele neclasificate și cele a căror producție standard are o valoare de până la 2000 Euro) dețin ponderea cea mai mare din totalul exploatațiilor agricole (73%), urmate de cele având o valoare a producției standard între 2000 si 4000 Euro (15,6%). Ponderea cea mai scăzută o dețin exploatațiile mari care înregistrează o producție standard de peste 50.000 Euro (mai puțin de un procent, adică 0,34 %) (prelucrare date Sursa, INS 2013 - ”Tipologia şi Dimensiunea Economică a Exploataţiilor Agricole 2010”). Este necesară asigurarea continuității măsurilor de sprijin adresate exploatațiilor de mici dimensiuni și o mai bună valorificare a sinergiilor dintre cei doi piloni ai PAC, cu scopul creării de exploataţii economice viabile și reducerea gradului de fragmentare a exploatării fondului funciar. Exploatațiile mici au fost susținute prin intermedul a două măsuri ale PNDR 2007-2013 și anume:

-Prin implementarea Măsurii 141 “Sprijinirea fermelor de semi-subzistență” din cadrul


PNDR ( conform Raportului anual de progrese al PNDR 2012) au fost susținute 46.958 exploatații cu o dimensiune economică între 2-8 UDE reprezentând 1,2% din numărul total de exploatații agricole (și 13,2% din totalul exploatațiilor agricole aparținând aceleiași categorii).

-Prin Măsura 112 ”Instalarea tinerilor fermieri” au primit sprijin pentru instalare 9.408 tineri fermieri, exploatațiile agricole conduse având o dimensiune economică de minim 6 UDE și maximum 40 UDE și reprezentând 0,24% din numărul total de exploatații agricole (sursa Raportul annual de progrese PNDR 2012). Piaţa funciară și sistemul de cadastru în România

Într-o economie de piaţă, utilizarea eficientă din punct de vedere economic a unei resurse strategice cum este terenul agricol presupune existenţa unei pieţe funciare funcţionale. La rândul ei, eficienţa pieţelor funciare este măsurată prin abilitatea acestora de a transfera pământul dinspre utilizatorii mai puţin productivi spre cei mai productivi.

Reforma funciară din 1991 a avut un profund caracter reparatoriu faţă de foştii deţinători ai pământului, însă a avut și un efect negativ asupra structurii dimensionale a exploataţiilor agricole şi a organizării teritoriului (proprietari cu vârste înaintate, cu proprietăți de mici dimensiuni fizice, în cele mai multe cazuri formate din mai multe parcele amplasate în localități diferite).

Transferul terenurilor, fie prin vânzare sau arendă este complicat de absenţa unui sistem de cadastru funcţional şi a unor titluri sigure asupra terenurilor, respectiv de problemele de identificare a parcelelor (care în anumite zone din România nu sunt armonizate cu cadastrul), rezultatul fiind neclarităţi în ce priveşte hotarele terenurilor. De asemenea, costurile administrative asociate cu emiterea titlurilor de proprietate sunt mari. În cadrul procesului de consultare din cadrul Grupului de Lucru pentru agricultura, silvicultură și industrie alimentară au fost identificate o serie de impedimente majore generate de:

• Vânzarea cu greutate a terenului agricol, în vederea creșterii suprafeței parcelelor, din cauza faptului că peste 50% din acest teren nu este înscris în Cartea Funciară.

• Dezvoltarea cu greutate a fermelor agricole, terenurile având un grad de fragmentare foarte ridicat, suprafața medie a parcelei fiind de 0.45 ha, iar fiecare fermier deține în medie 4.8 parcele.

• Costul ridicat necesar pentru înregistrarea sporadică în sistemul integrat de cadastru și carte funciară descurajează deținătorii de teren, conduce la tranzacții imobiliare informale și împiedică formarea de ferme mai mari și mai eficiente.

• Aplicarea defectuoasă și neunitară a legilor fondului funciar, atât din punct de vedere tehnic cât și din punct de vedere juridic, pe parcursul procesului de restituire a proprietății.

• Existența mai multor tipuri de documente de proprietate, eliberate în baza legilor de reconstituire a proprietăților, pentru aceleași suprafețe de teren, către beneficiari diferiți.

• Lipsa unei evidențe juridice unitare a proprietăților la nivel național care generează dificultăți în procesarea tranzacțiilor imobiliare.

• Existența unor planuri parcelare inexacte, care nu concordă cu situația reală din extravilanul unităților administrativ - teritoriale.

Astfel, este necesară o evidență corectă și completă a tuturor proprietăților imobiliare, care va permite:


clarificarea regimului juridic al tuturor proprietăţilor agricole, condiţie esenţială pentru accesarea fondurilor europene;

crearea premiselor comasării terenurilor agricole pentru dezvoltarea fermelor agricole, facilitând o politică agricolă naţională coerentă;

înscrierea subvenţionată pentru cetăţeni a terenurilor agricole la nivel naţional; transformarea titlurilor de proprietate din hârtie în capital (activ); eliminarea înregistrărilor imobilelor cu proprietari necunoscuţi; punerea în aplicare a politicilor de comasare a terenurilor în vederea unei mai bune

administrări prin programe de dezvoltare rurală; reducerea semnificativă a numărului de litigii având ca obiect regimul juridic al

terenurilor.

Măsurile de sprijin prin Pilonul I și ale axei 1 PNDR 2007- 2013 au contribuit la demararea procesului de comasare a terenurilor agricole, însă un proces de comasare sustenabil trebuie asigurat complementar de un set de măsuri naționale (alocarea unori fonduri bugetare considerabile pentru procesul de încadastrare). Pentru perioada 2014-2020, autoritățile române au în vedere susținerea din fondurile Europene Structurale și de Investiții (FESI) pentru realizarea unui sistem cadastral la nivel național. Producţia agricolă şi variabilitatea sa

În mod tradițional, România este un mare producător de cereale și plante oleaginoase, aceste culturi ocupând suprafețele cele mai însemnate (de 60%, respectiv 17%) din cele 8,3 milioane ha7 teren arabil ale țării. De altfel, cu suprafața agricolă utilizată pe care o deține (13,3 milione ha) si cu o populație de 19 milioane8, România se situează, la nivelul Uniunii Europene, pe unul dintre primele locuri în ceea ce privește terenul agricol ce revine pe cap de locuitor (0,7 ha).

În termeni valorici, în perioada post-aderare (2007-2011), ponderi importante în structura producției agricole au avut legumele și produsele horticole (18%), cerealele (14%), plantele furajere (14%), iar dintre produsele animaliere, carnea de porcine (10%) și laptele (8,3%)9.

7 Sursa: RGA 2010 8 Sursa: INS – Comunicat de presa 2 februarie 2012 – Recensamantul Populaţiei şi Locuinţelor 9 Sursa: EC, DG Agri, Member States Factsheets, 2012


Structura producției agricole a României

În cadrul structurii producției agricole, sectorul producției vegetale este predominant,

deținând, în anul 2010, o pondere de 67,5 din totalul producției, față de 31,6% cât reprezintă sectorul producției animale și 0,9% serviciile agricole. Evoluția producției vegetale arată o creștere cu 17% în anul 2011 comparativ cu anul 200810.

La nivelul anului 2011, producția vegetală a însemnat, din punct de vedere valoric, 76,5% din total, iar producția zootehnică, 23,5%. Spre comparație, ponderea producției vegetale în valoarea totală a producției agricole a fost în Bulgaria 69,8%, în Ungaria 66.6%, respectiv în Polonia 51,6%. În Franța, producția vegetală a reprezentat 61,1%, în Germania 53,4%, iar în Regatul Unit, 41,8%. Sectorul legumicol Suprafaţa cultivată cu legume, a reprezentat în anul 2011, 3.25% din totalul suprafeţei arabile cultivate şi este aproximativ asemănătoare cu cea de la nivelul Uniunii Europene, cu diferenţa că, în prezent, în România, necesarul de consum nu este încă asigurat din resursele interne. Suprafaţa de sere, în scădere, iar cea de solarii nemodernizată, aflată încă în stadiu gospodăresc, nu reuşeşte să acopere necesarul de legume timpurii.

In perioada 2007-2012, producţia de legume a fluctuat foarte mult înregistrând un minim de 3,16 milioane tone în 2007 şi un maxim de 4,17 milioane tone în 2011. În 2012 productia a fost de 3,53 milioane tone11. Producţiile medii la hectar în perioada 2000-2011 au avut o evoluţie oscilantă, cu o tendinţă uşor crescătoare în ultimii trei ani12.

Sectorul pomicol Din punct de vedere al suprafeţei, în ultimii 20 de ani, sectorul pomicol a fost într-un declin constant, cu consecinţe negative nu doar asupra dezvoltării economice a mediului rural

10 Sursa: INS, Breviar Statistic, România în cifre 11 Sursa: INS – Tempo online 12 Sursa: Cadrul naţional strategic pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030


ci şi asupra calităţii vieţii comunităţilor din zonele pomicole tradiţionale şi asupra contribuţiei acestui sector la protejarea mediului. În perioada 2002-2012, suprafeţele de livezi au scăzut cu aproximativ 30%13, defrişându-se cca. 65 mii de ha, suprafata totală fiind de 142242 ha in anul 2012..

Cele mai mari suprafeţe defrişate înregistrându-se la piersic, cais, păr, cireş, vişin şi măr, specii la care ne confruntăm şi cu cele mai mari importuri. Producţia de fructe este fluctuantă, fapt datorat influenţei factorilor climatici, dar şi vârstei plantaţiilor. Lipsa spaţiilor de depozitare este, de asemenea, o problemă majoră.

Sursa: INS – Tempo online

Sectorul vitivinicol România, ca ţară vitivinicolă, ocupă la nivelul Uniunii Europene locul 5 după suprafaţa viticolă şi locul 6 după producţia de struguri şi vin.

În perioada 2007-2012 au înregistrat scăderi atât suprafaţa cultivată cu viţă de vie (5%) şi producţia de struguri de vin (-14,5%), cât şi producţia medie la hectar (-10,2%)14. Vinul ocupă în producţia agricolă a României locul 9 ca importanţă valorică, iar în producţia vegetală locul 7. În 2011, producţia de vin a avut o pondere de 1,4% în valoarea producţiei vegetale şi de 1,1% în valoarea producţiei agricole15. Sectorul de depozitare

Conform datelor MADR, în anul 2011, capacitatea totală de depozitare autorizată pentru seminţe de consum (cereale, oleaginoase, plante tehnice) era de 16,2 milioane de tone, din care 7,9 milioane tone în silozuri şi 8,3 milioane tone în magazii. Din capacitatea totală de depozitare autorizată, 25% este capacitate licenţiată, adică circa 4,1 milioane tone. În ceea ce priveşte depozitele pentru legume-fructe şi cartofi, conform aceloraşi surse, în anul 2011 erau 379 de depozite în doar 32 de judeţe, totalizând o capacitate de depozitare de 233 mii de tone. Specialiştii estimează că aceasta reprezintă mai puţin de 20% faţă de necesarul de depozitare şi condiţionare pentru producţia de legume-fructe şi circa 40% faţă de necesarul de depozitare şi condiţionare pentru producţia de cartofi.

Sectorul zootehnic Potrivit Institutului Naţional de Statistică ( cercetarea statistică privind „Efectivele de

13 Sursa: INS – Tempo online 14 Sursa: INS – Tempo online 15 Sursa: Cadrul naţional strategic pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030


animale şi producţia animală, în anul 2011”), în anul 2011 faţă de anul 2010, efectivele de bovine, porcine şi păsări au scăzut, iar efectivele de ovine şi caprine au crescut. În România, creşterea bovinelor este o activitate tradiţională a populaţiei din zona rurală şi în special din zona montană şi există potențial pentru realizarea de producții care să acopere necesarul intern și care să aducă un aport considerabil, prin export, la veniturile producătorilor. In perioada 2005-2012, numarul total al bovinelor a scăzut cu aproximativ 30%, de la 2,93 milioane capete la 2,11 milioane, producţia de lapte cu 15%, iar productia de carne de vită în viu cu 44%. Deşi efectivul matcă destinat producției de lapte a scăzut în această perioadă cu 26.5%16 producţia de lapte a scăzut doar cu 15%. Scăderea mai mică a producţiei de lapte se datorează creșterii bovinelor din rase specializate pentru lapte, acest lucru ducând la creşterea producţiei de lapte pe cap de bovină. În ceea ce priveşte calitatea laptelui crud, din rezultatele analizei de piaţă elaborată de ANSVSA, reiese că la sfârşitul anului 2011, procentul de lapte conform care corespunde standardelor UE, livrat unităţilor de procesare a fost de 80%. Din acest punct de vedere, specialiştii ANSVSA au solicitat şi au obţinut aprobarea Comisiei Europene pentru prelungirea perioadei de tranziţie pentru România în scopul îmbunătăţirii calităţii laptelui crud pana la 31 decembrie 2013. În perioada 2005-2011 se poate spune că sectorul de creştere a ovinelor şi caprinelor a avut un adevărat reviriment, mai ales în privința efectivelor totale, iar în ceea ce priveşte producţia de carne în viu, deşi aceasta a scăzut (-3,6 %), a constituit totuși, unul din principalele produse exportate. În perioada analizată, numărul ovinelor a crescut cu 12% de la 7,6 milioane la 8,5, iar numărul caprinelor cu 80% de la 686000 la 1,23 milioane17. Sectorul de creștere a ovinelor a înregistrat o balanță comercială pozitivă în ultimii ani, prin asigurarea necesarului de consum intern și crearea de disponibilități pentru export. Sectorul de creştere a porcinelor a trecut și trece printr-o perioadă de criză determinată de scăderea efectivelor în perioada 2005-2012 (-18 %)18, mai ales a celor din sistemul industrial de creştere. Importul de carne de porc în România demonstrează că acest sector are o piaţă de desfacere asigurată şi trebuie sprijinit în continuare. Producţia totală de carne de porc în viu a urmat tot un trend descendent în perioada 2005-2011 (-9,5%). În sectorul de creştere a porcilor există 72 de societăţi comerciale producătoare de carne de porc. Dimensiunea medie a fermelor de porci la nivel naţional în anul 2010 era de 3,14 capete/exploataţie.

Creșterea păsărilor pentru carne în România este sectorul care și-a revenit cel mai repede după declinul din perioada imediat următoare privatizării fostelor unități de stat. Performanțele tehnice realizate în 2006 a plasat avicultura României pe locul 4 în lume și 3 în Europa, după țări cu tradiție în creșterea păsărilor pentru carne precum : Franța și Statele Unite ale Americii. În perioada 2001-2011, efectivele totale de păsări au avut un maxim în 2004 (87 milioane față de 71 milioane în 2001), dar în intervalul 2004-2011 s-a observat un trend descrescător al efectivelor, acestea scăzând până la 80 milioane capete19. Producția totală de carne de pasăre în viu și greutatea medie de sacrificare nu au urmat trendul descrescător al efectivelor de păsări și au crescut în perioada analizata cu 31.4%, respectiv 23,5%.

16 Sursa: INS – Tempo online 17 Sursa: INS – Tempo online 18 Sursa: Prelucrare date INS – Tempo online 19 Sursa: Prelucrare date INS – Tempo online


Sectorul de creștere a păsărilor pentru ouă s-a dezvoltat timid, producția totală de ouă crescând în perioada 2001-2011 cu 5,4 %. Aproximativ 95% din consumul intern de ouă este asigurat din producția internă.

Apicultura este una din cele mai vechi îndeletniciri ale populației autohtone, ce s-a dezvoltat în ţara noastră datorită unor condiţii naturale favorabile (climă, relief şi vegetaţie). În urma practicării apiculturii se pot obţine atât produse alimentare (miere, polen), cât și nealimentare (ceară, venin). Albinele influențeaza foarte mult producţia agricolă, datorită polenizării a peste 150 specii de plante entomofile cultivate (floarea soarelui, rapiţă, pomi fructiferi, culturi furajere sau semincere), care ocupă o suprafaţă importantă în ţară. De asemenea, albinele reprezintă principalul polenizator al florei entomofile spontane asigurând biodiversitatea în natură. Conform datelor INS, se observă o relansare majoră a sectorului apicol, printr-o creștere, în perioada 2001-2011, cu 67% a familiilor de albine și cu 91,5% a producției de miere20. În acest fel, a crescut consumul de miere pe cap de locuitor pe an, iar producția autohtonă acoperă tot necesarul de consum intern al populației precum și mari disponibilități pentru export. Produsele tradiţionale

Această categorie de produse este foarte importantă pentru România şi constituie o oportunitate de creştere economică, în special în zonele rurale izolate sau defavorizate, dacă sunt abordate prin măsuri strategice concertate.

Numărul de produse tradiţionale, înscrise în Registrul de atestare a produselor tradiţionale a crescut semnificativ în ultimii cinci ani, având un maxim de 1034 produse în anul 2011, cu o scădere semnificativă în anul 2012. Până în prezent au fost înregistrate 4180 produse tradiţionale, majoritatea provenind din sectoarele laptelui, produselor lactate şi cărnii, dar şi din industria de morărit şi din sectorul producţiei băuturilor.

Conform regulamentului (CE) nr. 510 al Consiliului din 20 martie 2006, produsele traditionale pot dobândi protecţie la nivel comunitar ca Indicație Geografică Protejată (IGP), Denumire de Origine Protejată (DOP) şi Specialitatea Tradiţională Garantată (STG).

Această recunoaștere la nivelul Uniunii Europene pe cele 3 semne de calitate: IGP, DOP și STG este un alt sistem de atestare care asigură, de asemenea, protecţia denumirii produselor agricole la nivel european. Deşi există o diversitate de produse alimentare înregistrate la M.A.D.R., deocamdată în România există un singur produs recunoscut şi protejat la nivel comunitar, respectiv Magiunul de prune de Topoloveni – fabricat de Sonimpex Serv Com SRL sub marca IGP.

Au fost depuse la MADR documente pentru alte zece produse în scopul obţinerii protecţiei comunitare.

Alături de produsele ecologice şi produsele cu denumiri de origine, produsele tradiţionale sunt produse cu un înalt nivel de valorizare și cu o piaţa în creştere. Produsele tradiţionale trebuie susţinute în continuare, acest lucru fiind una dintre soluțiile de creștere a competitivității sectorului agricol.

Agricultura ecologică

Agricultura ecologică este un sistem dinamic în România cu un ritm mediu ponderat de creştere anuală de aproximativ 20 %.

20 Sursa: Prelucrare date INS – Tempo online


În 2007, suprafaţa totală cultivată după metoda de producţie ecologică a fost de 131.448 ha din care 46.865 suprafață în conversie și 84.585 suprafață certificată ecologic. La nivelul anului 2012, suprafața cultivată în sistem ecologic a fost de 300,000 ha, în timp ce culturile din flora spontană au fost colectate de pe o suprafață de cca. 538.000 ha21.

Din analiza suprafeţelor cultivate cu principalele culturi în anul 2007, se constată că pășunile și fînețele dețin o suprafață de 57.600 ha, cerealele 32.222 ha si oleaginoasele si proteicele cca. 27.713 ha.

Pentru anul 2012, suprafeţele de pășuni și plante furajere dețin cea mai mare pondere în totalul suprafețelor - 37% (cca. 111.000 ha) urmate de cereale 32% (cca. 98.000 ha), oleaginoase şi proteice 15%, (46.000 ha ). În sectorul animalier, în anul 2012 s-a înregistrat creşterea efectivelor de animale crescute după metoda de producție ecologică, în special la ovine și caprine – 160.000 capete în timp ce 85.000 capete reprezintă găinile ouătoare și 60.000 vacile de lapte. În ceea ce privește sectorul apicol, în anul 2012 au fost înregistrate un număr de 102.881 familii de albine22.

Dinamica efectivelor de animale

În perioada 2007-2012 și numărul familiilor de albine a avut un trend crescător, în 2012 fiind mai mare cu 70% decât în 2007.

Numărul operatorilor (producători, procesatori şi comercianţi, importatori şi exportatori) înregistraţi în sistemul de agricultură ecologică la M.A.D.R în anul 2012 a fost de 15373. Acesta a crescut de aproximativ trei ori față de anul precedent în 2010 si de doua ori în 201123. Această creștere s-a datorat, în special, măsurilor de sprijin existente pentru perioada de conversie acordate în baza art. 68 al Regulamentul (CE) nr. 73/2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori.

În ceea ce priveşte sectorul de produse procesate, în anul 2012 s-a înregistrat o creştere semnificativă a numărului de procesatori și produse (de la 48 unităţi în anul 2007, la 103 în 2012).

Suprafaţa unei exploataţii în agricultura ecologică, în producţia vegetala variază de la cca. 100 mp, pentru cultivarea legumelor în solarii, până la cca. 2000 ha pentru cultivarea culturilor de câmp. Suprafaţa medie a unei exploataţii în anul 2011 a fost de cca 20 - 22 ha.

21 Sursa:colectare date statistice MADR, 2012 22 Sursa:colectare date statistice MADR, 2012 23 Sursa:colectare date statistice MADR, 2012


Producţia totală obținută din producția vegetală certificată în agricultură ecologică în anul 2011 a fost de cca. 134.580,3 tone, față de 18325,83 tone în anul 200724.

Cererea de produse certificate ecologic este într-o continuă creştere, prețul reprezentândun factor important în decizia de cumpărare: 40% dintre tinerii cu vârste între 25 şi 30 de ani sunt dispuşi să aleagă produse ecologice indiferent de preţul plătit, în timp ce 23% dintre persoanele între 36 şi 45 de ani preferă această categorie de produse doar dacă au acelaşi preţ cu cel a produselor convenţionale.

În prezent, piaţa internă de produse ecologice este în extindere, produsele ecologice fiind comercializate direct la poarta fermei, în piețe, prin magazine specializate, cât şi prin intermediul lanțurilor mari de magazine.

Consumul de produse ecologice este redus comparativ cu alte state europene, situându-se la valoarea de 1% raportat la consumul total de produse, în timp ce media în Europa este de 3-5%. Prin acţiuni adecvate de informare şi promovare, România ar putea beneficia crescând cota de piaţa şi nivelul de conştientizare al publicului privitor la produsele ecologice. Cele mai importante cauze ale consumului scăzut de produse ecologice sunt preturile mai mari cu 20-40% și puterea scăzută de cumpărare a cetățenilor români.

Trendul ascendent al producției interne de produse ecologice este foarte mult sprijinit de creșterea pieței externe, 70-80% din producție fiind exportată.

Importul de produse ecologice a crescut anual, prin implicarea hipermarket-urilor în distribuţia cu amănuntul a acestora. Astfel, în anul 2007, valoarea importurilor era de cca. 5 milioane, iar la nivelul anului 2011 a ajuns la o valoare de cca. 75 milioane euro (estimări – conform datelor existente în piață).

Alături de produsele tradiționale şi produsele cu denumiri de origine, produsele ecologice sunt produse cu un înalt nivel de valorizare. Produsele ecologice sunt produse cu avantaj competitiv. În România, competitivitatea produselor ecologice este determinată de următorii factori: - Numărul de operatori înregistraţi în acest sector este în continuă creştere şi se remarcă şi creşterea numărului procesatorilor. Suprafaţa cultivată în agricultura ecologica înregistrează o creştere de la an la an. - Piaţa produselor ecologice este în extindere și se caracterizează prin diversificarea ofertei de produse pe piaţă, de la an la an. - Din ce în ce mai mult, consumatorii conştientizează că, alături de calitatea şi valoarea produselor ecologice pentru sănătate, agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă. Conştientizarea de către populaţie a importanţei practicării agriculturii ecologice în mediul rural, poate fi o soluţie de revitalizare a spaţiului rural. Modul de producţie ecologic, bazat pe neutilizarea de substanțe chimice de sinteză şi respectarea bunăstării animalelor este o soluție de durabilitate.

Produsul ecologic alimentar este un amestec de ingrediente provenite din agricultura ecologică ce este certificat, marcat şi etichetat conform reglementărilor din domeniu. Produse ecologice sunt numai acelea care au un certificat de calitate şi poartă pe ambalaj sigla organismului de certificare şi nu orice produs care se vinde sub denumirea de "natural", "ţărănesc" sau ,,tradițional”. Cele mai multe produse ecologice se găsesc în sectorul de panificaţie, acestea deținând o pondere de 24,6 % din totalul produselor ecologice, urmate de cerealele procesate cu 15,38% şi lactatele cu 13,78%. Totalul produselor ecologice procesate în România este de 312 la nivelul anului 201225.

24 Sursa:colectare date statistice MADR, 2012 25 Sursa: Date operative MADR, 2012


Din datele operative pe care le deţine MADR există un singur operator în sectorul cărnii, la cealaltă extremă, cel mai mare număr de unităţi procesatoare este în domeniul cerealelor. În intervalul de timp 2007 - 2012 numărul de procesatori a crescut constant, cu o mică descreştere în anul 2009, fapt care ne demonstrează că piaţa produselor ecologice este într-un proces continuu de dezvoltare.

Având în vedere competitivitatea produselor ecologice, potenţialul agricol și cererea de produse ecologice din ce în ce mai mare România, un factor important îl reprezintă continuarea susținerii producției ecologice și a sectorului de procesare pentru astfel de produse, ca una dintre soluțiile de creștere a competitivității agriculturii românești.

Irigaţii și amenajări de îmbunătățiri funciare Suprafaţa amenajata pentru irigații, a reprezentat în 2012 aproximativ 24% din SAU, în timp ce suprafaţa irigată a fost mai mică de 1,3%26. Din cele 3,1 milioane hectare amenajate cu infrastructură de irigații, doar 50% sunt considerate viabile.Totodată, în ultimii ani, România a trebuit să facă faţă celor mai mari inundaţii din ultimii 35 de ani, fiind una din ţările cele mai afectate din Europa27. Suprafaţa amenajată pentru desecări este aproape egală cu cea amenajată pentru irigații, iar combaterea eroziunii solului se face pe circa 15% din suprafaţa agricolă.

Sursa: prelucrare date INS – Tempo online

Suprafaţa irigată fluctuează, întrucât din 2010 apa pentru irigaţii se livrează Organizaţiilor de Îmbunătăţiri Funciare (OIF) şi celorlalţi beneficiari, numai la solicitarea acestora. Amenajările pentru irigații nu mai corespund noii structuri a exploatațiilor agricole, fapt ce a impus ca procesul de reformă a sectorului agricol să includă și măsuri de restructurare a modului de administrare și utilizare a infrastructurii existente, astfel: -infrastructura rațională de irigații și îmbunătățiri funciare a fost păstrată în proprietatea și adminstrarea statului până la un anumit nivel; - infrastructura intermediară și finală a fost transferată în proprietatea și administrarea utilizatorilor finali (fermierilor) organizați în structuri asociative (Organizații de Utilizatori de Apă pentru Irigații – OUAI și Federații de Organizații de Utilizatori de Apă pentru Irigații – FOUAI).

Datorită numărului mare de exploatații, mici și foarte mici, procesul de asociere a acestora este greoi, astfel că suprafața irigată în anul 2012 a reprezentat cca. 50% din cea irigată în 2007, mult sub necesar. 26 Prelucrare date INS – Tempo online 27 Sursa: Strategia Investițiilor în Sectorul Irigațiilor 2011


Nonperformanţa producţiei agricole anuale este generată, în primul rând, de dependenţa încă (prea) ridicată de condiţiile meteorologice anuale (meteo-dependenţa producţiei agricole) deoarece sistemele de irigaţii sunt, în mare parte, degradate şi nefuncţionale, echiparea precară a fermelor cu instalaţii de irigare şi costul ridicat al apei pentru irigat, dar şi datorită folosirii unor tehnologii agricole învechite, cu consum redus din categoria inputurilor care susţin performanţa (îngrăşăminte, substanţe de protecţia culturilor) şi cu echipamente tehnice depăşite din punct de vedere al consumului de energie şi al productivităţii. Seceta, cu frecvenţa din ce în ce mai mare, afectează producţia agricolă mai cu seamă în Câmpia Română, Dobrogea şi Moldova, zone unde se găsesc şi cele mai întinse sisteme de irigaţii, construite în perioada 1960–1990, dar nefuncţionale sau neutilizate de circa 20 de ani28.

Industria alimentară Este o industrie care poate crea locuri de muncă pentru diverse categorii ale populaţiei, dispunând de largi posibilităţi pentru valorificarea eficientă atât a diversităţii materiilor prime cât şi a resurselor umane.

România deţine 3% din numărul întreprinderilor alimentare din UE, în condiţiile în care ponderea în total ferme agricole se ridică la 32% (Eurostat, 2010). Raportul unităţi de prelucrare/ferme agricole este de 1:503, în comparaţie cu 1:51 - media EU-27.

În 2011, populaţia angajată în industria alimentară a României reprezenta 2,1%29 din totalul populației ocupate, procent mai mic cu 34% decât media UE-12 de 2,8%. Raportul dintre populația ocupată în agricultură şi cea din industria alimentară este de 12:1 (cea mai mare din Europa), faţă de media din UE-12, de 5:1, sau de state precum Ungaria, unde raportul este de circa 2:130.

Contribuţia sectorului primar şi cea a industriei alimentare la formarea valorii adăugate brute au ajuns la valori sensibil apropiate în România (VAB din industria alimentară reprezintă aproximativ 80% din VAB a agriculturii, ca şi în alte state membre), în condiţiile în care, în perioada 2003-2009, valoarea adăugată brută a agriculturii, silviculturii și pescuitului a scăzut anual, în medie, cu 1,9%,iar valoarea adăugată brută a industriei alimentare a crescut cu 5,9% pe an (în valori absolute, VAB în industria alimentară a crescut de la 4.785,9 mii Euro în anul 2005, la 7.441,5 mii Euro în anul 2009)31.

În 2010 productivitatea muncii în industria alimentară din Romania a fost de 9,086 euro/persoană, valoare de peste patru ori mai mică decât media UE-27 de 40785 euro/persoană32. Astfel, ponderea producţiei agricole utilizate de industria alimentară reprezintă, în cazul României, 33,5% din producţie (excluzând consumul final), proporţie relativ scăzută dacă ne raportăm la Franţa (care utiliza 67,8%), Ungaria (57,1%) sau Polonia (cu aproape 62% în 2005). Complementar, consumul final al produselor agricole era în România cu aproape o treime mai mare decât în Franţa şi dublu faţă de Ungaria, ca pondere din total utilizări33. Analiza datelor cu privire la evoluţia capacităților de producție ale agenților economici la nivel național pe diverse domenii de activitate din industria alimentară în perioada 2009 - 2011 arată faptul că, datorită crizei economice existente la nivel european și mondial, în anul

28 Sursa: Cadrul Naţional Strategic pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030 29 Eurostat 2011 30 Sursa: CE DG AGRI 31 Sursa:Studiul Comisiei Naționale de Prognoză ”Consolidarea exploatațiilor agricole 32 Eurostat 2010 33 Sursa:Studiul Comisiei Naționale de Prognoză ”Consolidarea exploatațiilor agricole


2010, în România capacitatea de producție a scăzut față de anul 2009, dar în 2011 se observă o ușoară creștere față de anul 201034. Analiza datelor consumului agroalimentar românesc scoate în evidenţă aspecte negative din punct de vedere economic şi social, atât pentru agricultură cât şi pentru echilibrul economic general al ţării:

ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale ale populaţiei (circa 40-45%) se menţin la nivele extrem de ridicate, valori de două ori mai mari comparativ cu media UE 25 şi de aproape 2,8 - 3 ori mai ridicate faţă de media UE15;

deşi s-a redus semnificativ, de la 64,9%, în anul 2000, la 41%, în anul 2007, totuşi ponderea autoconsumului alimentar este cea mai ridicată din UE-27, fiind de peste trei ori mai mare comparativ cu ţările din UE15;

ca mărime absolută, consumul alimentar pe locuitor în România se află la nivelul minim al subzistenţei, în anul 2009 fiind de 9,41 lei/zi (circa 2,24 €/zi), situându-se cu mult sub mărimea consumului zilnic (de circa 2,2–2,5 ori mai redus) din ţările cu consum mediu din UE;

Cheltuielile cu alimentele din import deţin o pondere prea ridicată pentru o ţară agricolă ca România (17,9% din consumul alimentar şi 34,1% din cheltuieli) şi astfel în 2012, România a importat produse alimentare în valoare de 4,8 miliarde euro35.

Comerţul cu produse agro-alimentare Mărfurile agro-alimentare au reprezentat, în 2011, 9% din valoarea exporturilor României şi 8,1% din cea a importurilor. La finele primului an în care România a fost membru deplin al UE, importurile agro-alimentare erau, în preţuri nominale, de 2,7 ori mai mari decât în 2002 (ajungând la 3,3 mld Euro), iar în 2012 valoarea lor a ajuns la 4,8 miliarde euro. Dintre produsele importate specialiştii apreciază că mai mult de 1/3 ar putea fi produse obţinute în ţară şi anume: carne şi preparate din carne (care reprezintă peste 10% în totalul valorii importurilor), grâu, făină şi produse de brutărie şi patiserie (cu 7%), fructe şi legume proaspete (3-4%), proteină vegetală folosită în hrana animalelor: soia, şroturi de soia şi furaje combinate (6%), pentru care, deşi potenţialul intern de producţie ar putea genera un excedent, ţara a devenit importator net după 2007, când s-a interzis cultivarea soiei modificate genetic36. Exporturile, în schimb, au un trend continuu ascendent de-a lungul celor șase ani analizaţi, de la 1,12 miliarde euro în 2007 la 4,03 mld. euro în 2012, astfel încât, la sfârşitul perioadei, gradul de acoperire a importurilor prin exporturi ajunge la 84%37.

34 Date operative MADR 2012 35 Sursa: Cadrul Naţional Strategic pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030 36 Sursa: Cadrul Naţional Strategic pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030 37 Surse: INS, 2012, Statistica Comerțului exterior si Cadrul Naţional Strategic pentru dezvoltarea durabilă a spaţiului rural românesc 2014 – 2020 – 2030


Din perspectiva orientării geografice, dependența de partenerii UE a crescut continuu, în virtutea principiului preferinței comunitare. Dacă importurile agroalimentare ale României din statele membre însemnau 58,7% din total în 2002, acestea depășesc 79% în 2011. În paralel, dependența României de exporturile către UE crește de la 64,9% în 2002 la 72,4% în 2011. Astfel, de la aderarea la UE, România ajunge să-şi micşoreze treptat deficitul în raport cu celelalte state membre, reuşind să acceadă tot mai bine pe pieţele din Ungaria, Bulgaria, Olanda, Italia, Germania, Turcia, Spania, Franţa, dar și să-şi consolideze prezenţa în Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Siria, Egipt). Structura comerţului nu suportă, însă, modificări majore: în proporție de circa 70% se exportă încă producţie neprelucrată sau prelucrată primar (animale vii, cereale, oleaginoase, tutun, grăsimi şi uleiuri vegetale), pentru ca România nu are încă o industrie prelucrătoare dezvoltată. În contextul regional analizat, Ungaria exportă produse finite în proporție de 52%, Polonia, de 82%, Bulgaria, de 33%, iar România, de 32%.

Situaţia finanțării creditului rural și a sistemului de garantare în agricultură Sectorul agricol din România cât şi economia rurală au, în general, o accesibilitate mult mai redusă la serviciile financiare oferite de sistemul financiar bancar decât restul economiei. Deşi sistemul bancar românesc a cunoscut o dezvoltare accelerată în ultimii ani, iar băncile au manifestat o mai mare deschidere pentru finanţarea IMM-urilor şi a sectorului agro-alimentar, nu în ultimul rând, datorită oportunităţilor oferite de integrarea în Uniunea Europeană, accesarea unui credit rămâne o problemă majoră pentru majoritatea fermierilor şi a IMM-urilor din spaţiul rural. Recenta criză financiară şi de lichidităţi ce se manifestă la nivel mondial şi care afectează şi economia românească accentuează şi mai mult inaccesibilitatea acestei categorii de solicitanţi de credit la sursele de finanţare de pe piaţă cu consecinţe agravante asupra absorbţiei fondurilor din FEADR. Mai mult chiar, folosirea pământului şi a altor active agricole drept garanţii bancare este profund afectată de volatilitatea preţurilor generată de actuala criză economică. Greutățile întâmpinate de beneficiarii PNDR în obţinerea creditelor necesare realizării investiţiei până la rambursarea fondurilor reprezintă una dintre problemele majore identificate în implementarea PNDR 2007-2013. În anul 2010, nivelul creditelor acordate agriculturii s-au situat sub 3% din volumul total al creditelor acordate sectorului neguvernamental din economie. (sursa: Cadrul Naţional


Strategic pentru Dezvoltarea Durabilă a Spaţiului Rural Românesc 2014 – 2020 - 2030 CNS, iulie 2013).

În contextul existenţei mecanismelor financiare stabilite prin PNDR 2017-2013 (schemele de garantare derulate prin intermediul FGCR-IFN SA) şi a parteneriatului încheiat de FGCR-IFN SA cu 28 de bănci comerciale din sistemul bancar românesc în scopul împărţirii riscului de creditare, unii beneficiari ai fondurilor europene care au încheiat contracte de finanţare din FEADR cu APDRP, nu au reuşit să aibă acces la credite pentru demararea proiectelor de investiţii.

Dificultățile legate de obținerea creditelor de către beneficiari au fost legate în special de faptul că:

- nivelul suprafețelor exploatate nu este unul viabil economic; - valoarea proiectelor depuse la APDRP de aceștia şi declarate eligibile (în perioada

în care nu se solicitau scrisori de confort) era la limita maximă a măsurii şi depăşea posibilităţile lor de îndatorare, aşa cum sunt acestea determinate prin normele de creditare;

- sursele proprii solicitate de băncile comerciale în completarea creditului bancar solicitat nu există și nici nu dispun de patrimoniu pentru a acoperi diferența de garanţii neacoperită de FGCR - IFN S.A. (20% din credit şi dobânda aferentă);

- start-up-urile nu au posibilitatea de a plăti dobânzile bancare aferente creditelor pe perioada implementării proiectelor de investiţie.

Stadiul implementării măsurilor PNDR 2007-2013 la data de 21 iunie 2013 (conform datelor de monitorizare ale PNDR) arată faptul că în cadrul schemelor de garantare pentru sectorul agricol şi pentru IMM-uri, au fost acordate un număr de 961 garanţii în valoare de 278.274.301, repartizate astfel:

„Schema de garantare pentru sectorul agricol” - Măsura 121: 413 garanţii în valoare de 132.869.884 euro; - Măsura 123: 177 garanţii în valoare de 102.472.549 euro.

„Schema de garantare pentru IMM” - Măsura 123: 52 garanţii în valoare de 18.406.021 euro; - Măsura 312: 280 garanţii în valoare de 20.825.582 euro; - Măsura 313: 39 garanţii în valoare de 3.700.265 euro. Conform studiului Coface (septembrie 2012) privind ”Evaluarea pierderilor estimate în urma implementării schemelor de garantare cu finanțare din P.N.D.R.”, în 2012 se menține calificativul privind riscul de țară pentru Romînia la B, clasa de risc care indică un mediu economic și politic instabil, capabil să afecteze în continuare un istoric al plăților deja sărac. Sistemul bancar rămâne afectat de un nivel ridicat al împrumuturilor neperformante, care înregistrează cel mai ridicat nivel din zona UE. Asocierea în agricultură rămâne limitată, producătorii confruntându-se încă cu probleme de infomare, mentalitate, dar şi de suprafiscalizare şi management. În perioada 2000 - 2010, se remarcă o tendinţă de creştere a numărului asociaţiilor agricole, totuşi ponderea acestora rămâne redusă, cu o variabilitate regională. Aproximativ 150 de cooperative agricole sunt


înregistrate la nivel naţional, active mai ales în partea de Sud Est (20,4%)38. Acest număr este considerabil mai mic decât în alte ţări: în timp ce în Olanda gradul de organizare este de 100%, iar media UE este de 34%, în România gradul de organizare al producătorilor este extrem de scăzut, sub 1% (sursa CRPE 2013).

Motivele sunt atât sociale - cu trimitere la fostele cooperative agricole şi neîncrederea în rândul gospodăriilor rurale -, cât şi financiare, în contextul unor resurse pentru investiţii foarte limitate pentru fermieri şi al unor costuri suplimentare legate de înregistrarea şi operarea unei cooperative (contabilitate, TVA etc.). Apartenenţa la cooperative agricole este foarte scăzută, asociaţiile şi cooperativele acoperind numai 13,2% din totalul terenului arabil, în 2010, în descreştere faţă de nivelul de 15,7% înregistrat la Recensământul Agricol din 200239.

Datele de monitorizare ale măsurii 142 “Înfiinţarea grupurilor de producători” din cadrul PNDR, reflectă această reticenţă a producătorilor agricoli din România faţă de constituirea unor forme asociative (35 proiecte contractate însumând o valoare publică de 5,45 mil. Euro, Raportul anual de progrese PNDR 2012). Totuşi, cea mai mare problemă care descurajează asocierea şi constituirea de Grupuri de producători o reprezintă existenţa unui tratament inegal din punctul de vedere al obligaţiilor fiscale, prin dubla impozitare a membrilor grupurilor de producători.

Apare astfel, nevoia acută de consiliere și consultanță privind funcționarea formelor asociative la care se adaugă accesul la capital şi fiscalitatea. Într-o primă etapă, este nevoie de facilitare comunitară; aducerea fermierilor laolaltă le oferă prilejul de a discuta despre problemele cu care se confruntă în activitatea lor şi de a identifica potenţiale soluţii. Etapa următoare presupune un proces de coagulare a grupului, definirea conceptului de lucru în asociere, identificarea formei juridice de asociere cu analiza implicaţiilor care decurg din forma juridică, elaborarea unui plan de dezvoltare organizaţională şi a unui plan de afaceri.

Urmează consultanța pe implementarea planului de afaceri. Aceasta este și cea mai mare consumatoare de resurse de consultanţă individualizată, dar este etapa definitorie pentru consolidarea formei de asociere. Fără această consultanță, de multe ori, asocierile eșuează pentru că nu ajung singure la acea stare de funcționalitate pe piață, care le face apoi să fie funcționale.

Încurajarea asocierii producătorilor reprezintă o importantă măsură de întărire a rolului acestora în relaţie cu procesatorii pentru valorificarea eficientă a producţiei și poate contribui la creşterea calităţii producției și la o mai bună aprovizionare cu inputuri.

Consultanţa Agricolă

La nivelul Uniunii Europene, înfiinţarea unui sistem de consultanţă pentru agricultori este reglementată prin Regulamentul (CE) nr.73/2009 dar și în conformitate cu prevederile

38Cooperaţia agricolă, condiţie fundamentală pentru dezvoltarea agriculturii româneşti, lucrare prezentată la Şcoala de studii post‐doctorale pentru Biodiversitate şi Biotehnologii Alimentare, 2010, Dr. Ing. Alexandru Lăpuşan.

39Sursa www.ies.org.ro ‐ Institutul de Economie Socială, estimări bazate pe datele Recensământului Agricol 2002 și 2010.


”Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului privind finanțarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune ”, ce prevede ca Statul Membru să dețină un sistem de consultanţă cuprinzător pentru agricultori. Acest sistem trebuie să ajute fermierii, silvicultorii și IMM-urile din mediul rural să-și îmbunătățească performanța exploatației lor agricole și să identifice îmbunătățirile necesare în ceea ce privește cerințele de reglementare în materie de gestionare, bunele condiții agricole și de mediu, precum și anumite elemente legate de atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea, biodiversitate, protecția apelor, notificarea bolilor animalelor și plantelor și inovare.

România, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene (proiect PHARE), a înfiinţat în anul 1998 un serviciu naţional de consultanţă agricolă care funcţionează în toate cele 41 de judeţe. Încă de la constituirea sa, a avut ca obiectiv general sprijinirea procesului de reformă în agricultură prin activităţi specifice, în vederea organizării şi funcţionării unor exploataţii agricole moderne, eficiente şi competitive. La nivelul anului 2012, numărul total de angajaţi din reţeaua de consultanţă era de 850 persoane (faţă de 1700 persoane în primii ani de funcţionare) din care 500 în centrele locale de consultanţă agricolă şi 350 în camerele agricole judeţene. Comparativ cu numărul mare de localităţi şi volumul de activităţi, numărul consultanţilor este cotat ca insuficient. Raportul între numărul de consultanţi şi cel al beneficiarilor consultanţei agricole este în momentul actual de 1/3636 (dacă se consideră inclusiv fermele de subzistenţă, adică 850 de consultanţi la aproape 4 milioane de proprietari de pământ) sau de 1/1500 (considerându-se doar fermele înscrise la APIA, ceea ce înseamnă că 850 de consultanţi asigură consultanţa agricolă la aproximativ 1.300.000 de ferme înregistrate. Dacă se raportează numărul de consultanţi la numărul de localităţi, rezultă faptul că în prezent un consultant îşi desfăşoară activitatea în şase localităţi, ceea ce influenţează negativ eficienţa serviciilor acordate fermierilor. Pentru implicarea mai activă a fermierilor în procesul decizional și stabilirea priorităților de asigurare a serviciilor de consultanță a fost emisă Legea nr. 283/2010 privind camerele pentru agricultură, industrie alimentară, piscicultură, silvicultură şi dezvoltare rurală, care este în prezent supusa unui proces de modificare și aprobare. Camerele agricole reglementate de prevederile acestei legi sunt instituţii private de interes public, nonprofit, cu personalitate juridică, având următoarele responsabilități:

a) reprezintă şi promovează interesele fermierilor agricoli, persoane fizice/juridice din agricultură, cu toate ramurile ei, industrie alimentară, silvicultură, piscicultură, turism rural şi agroturism;

b) consultă şi promovează politica agricolă comună, programele naţionale de dezvoltare rurală, strategia şi politicile României de susţinere financiară a agriculturii, a cercetării fundamentale şi aplicate, cu toate ramurile ei şi conexe;

c) intensificarea absorbţiei fondurilor europene în agricultură, industrie alimentară, silvicultură, pescuit şi acvacultură;

d) formare profesională, extensie şi consultanţă în agricultură şi domeniile conexe.

Modificările actului normativ au în vedere înlăturarea disfuncționalităților identificate in implementarea legii și întărirea actualei capacități de consultanță, atât în sensul asigurării unui nivel ridicat al pregătirii profesionale a consultanților, cât și în sensul implicării mai active a fermierilor în procesul decizional.


În același timp se urmărește asigurarea premiselor respectării obligaţiilor prevăzute de legislaţia comunitară cu privire la instituirea, la nivel naţional, a unui serviciu de consultanţă agricolă pentru fermieri, cu reprezentare teritorială. Silvicultura Pădurile acoperă o suprafaţă importantă, însă se situează încă sub potenţial. Suprafața Fondului Forestier Național (FFN) și a Vegetației Forestiere din Afara Fondului Forestier Național (VFAFFN) la nivelul anului 2011 era de 6.800.872 ha (INS 2012), reprezentând cca 28.5% din suprafața totală a fondului funciar național (23.839.071 ha), sensibil sub media europeană de 37,6% și sub nivelul pe care carcetătorii îl consideră ca fiind un prag minim posibil în România, respectiv 32%. Suprafața FFN și a VFAFFN a rămas stabilă de-a lungul timpului, de exemplu, față de anul 2005, aceasta a crescut cu cca. 9800 ha. În comparație cu distribuția proporțională a principalelor forme de relief de la nivelul fondului funciar național, la nivelul FFN se constată un dezechilibru evident în ceea ce privește repartiția acestuia pe principalele forme de relief, cu marea majoritate a pădurilor localizate în zonele de deal și munte și cu un deficit pregnant de suprafețe acoperite cu pădure în zona de câmpie.

Distribuția suprafețelor din fondul funciar național și fondul forestier național pe principalele forme de relief

Sursa: România în cifre 2012 și 11-12 oct Starea Pădurilor 2011 Dincolo de valoarea lor economică, pădurile din România au un potenţial important din punctul de vedere al utilizării multifuncţionale a terenurilor, reprezentând atât o sursă de bunuri de natură socială, cât şi de avantaje privitoare la protecţia mediului. Economia forestieră (exploatarea şi prelucrarea masei lemnoase, recoltarea şi prelucrarea produselor pădurii: fructe, ciuperci, plante medicinale etc., meşteşugurile specifice zonei montane legate de prelucrarea artizanală a produselor forestiere etc.) prezintă o importanță deosebită pentru dezvoltarea zonelor rurale, mai ales în zonele montane. După aplicarea succesivă a legilor fondului funciar de reconstituire a drepturilor de proprietate asupra terenurilor abuziv confiscate de către regimul comunist, formele de proprietate asupra terenurilor forestiere (păduri) s-au diversificat.


În graficul de mai jos se prezintă distribuția în timp pe cele trei tipuri de forme de proprietate a terenurilor din FFN, rezultată ca urmare a aplicării celor 3 legi de reconstituire a drepturilor de proprietate asupra terenurilor. Distribuția pe forme de proprietate a suprafețelor din fondul forestier național

sursa: : Statistica Activităților din Silvicultură 2011 (indicator 41b)

Pădurile proprietate privată sunt caracterizate de exploataţii relativ mici şi fragmentate, fapt care îngreunează atingerea potenţialului economic al acestor suprafeţe într-o manieră durabilă. Principala iniţiativă de abordare a problemelor legate de fragmentarea şi dimensiunile reduse ale exploataţiilor a fost crearea ocoalelor silvice private sau comasarea suprafeţelor de pădure, în scopul gospodăririi durabile. În prezent, proprietarilor privaţi li se cere să se asocieze, să-şi înfiinţeze ocoale silvice şi să angajeze personal silvic sau să contracteze servicii silvice de la Regia Naţională a Pădurilor sau de la alte ocoale silvice private. Până în prezent, s-au înfiinţat 140 ocoale silvice private, care administrează peste 1.000.000 ha de pădure. Raportat la suprafaţa totală de fond forestier mărimea medie a exploataţiei forestiere este de aproximativ 2,65 ha/proprietate (există cca. 832.000 de proprietari, inclusiv primăriile, care deţin fond forestier în proprietate privată). Majoritatea proprietarilor de păduri private sunt relativ noi în domeniul silviculturii şi administrării pădurilor, şi necesită instruire şi sprijin consultativ, în scopul administrării durabile a propriilor păduri. În timp ce sectorul educaţiei formale oferă o varietate de cursuri în silvicultură şi industria forestieră la nivel profesional, universitar și postuniversitar, există o lipsă de programe de formare specifice sau cursuri pentru proprietarii de păduri private. Pădurile din FFN al României sunt alcătuite preponderent din specii de foioase (70%), răşinoasele ocupând un procent de 30%. Proporția speciilor din FFN a fost relativ constantă în timp, în principal datorită modului de reglementare a regenerării. Volumul total pe picior al pădurilor este de 1.413 milioane mc, volum stabilit la ultimul inventar al fondului forestier, realizat în anul 1985 pe baza datelor din amenajamentele silvice. Potrivit inventarului menţionat, volumul mediu de lemn pe hectar este 215 m3, iar creșterea medie anuală este de 5,6 mc/an/ha. Media europeană a volumului mediu la hectar este de 147 mc, iar creşterea medie anuală de 4,4 mc/an/ha.


În conformitate cu prevederile legislației silvice în vigoare administrarea FFN, indiferent de natura proprietății, trebuie să se realizeze prin ocoale silvice și în baza amenajamentelor silvice (planuri de management pe o perioadă de 10 (5) ani aprobate de autoritatea publică centrală care răspunde pentru silvicultură). În lipsa amenajamentelor silvice, recoltarea produselor pădurii este interzisă. 95% din pădurile din FFN sunt gospodărite în regimul codru și doar 5% în regim de crâng. Tratamentele cu regenerare naturală sunt prioritare, acestea fiind aplicate, anual, pe cca. 94 % din suprafaţă. Tăierile rase reprezintă cca 6% din totalul tratamentelor aplicate în cadrul regimului codru. Ecosisteme forestiere sunt afectate frecvent de acțiunea negativă a unor factori biotici și abiotici. Astfel, în medie, în România cca. 1 milion de metri cubi de lemn este doborât anual de acțiunea vântului și a zăpezii, circa 130.000 de ha de păduri din FFN, în principal zonele de câmpie, sunt afectate anual de fenomene de uscare datorate deficitului de apă din sol, iar la nivel internaţional, pe baza intensităţii vătămării datorate atacurilor de insecte, România s-a încadrat în perioada 1990-2006, când a avut loc monitorizarea stării de sănătate a pădurilor, ca ţară cu păduri slab afectate în anii 1991, 2005 si 2006, ţară cu păduri moderat afectate în anii 1990, 1992, 1995-1999, 2000-2004 şi ca ţară cu păduri puternic afectate în anii 1993 şi 1994. Una dintre principalele probleme care afectează competitivitatea industriei forestiere, cu implicații și asupra componentelor de mediu ale pădurilor, este reprezentată de densitatea medie foarte scăzută a drumurilor forestiere din FFN, respectiv 6,3 m / ha, cu mult sub nivelul altor ţări europene, care au, în linii mari, topografie similară (Austria 36 m / ha, Elveţia 40 m / ha şi Franţa 26m/ha). La această densitate a drumurilor forestiere, având ca etalon o distanță maximă de colectare de 2000 m, se estimează că cca. 35% din pădurile din FFN sunt inaccesibile. Conform calculelor efectuate de Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, posibilitatea (volumul de lemn, stabilit prin amenajamentul silvic ce poate fi recoltat dintr-o pădure pe perioada de aplicare a acestuia) anuală națională la nivelul ultimilor 3 ani a fost de cca. 22.300.000 m3, comparativ cu volumul real colectat care a fost relativ constant în jurul valorii de 18.000.000 m3, acesta din urmă situându-se la cca.50% din creșterea medie anuală a tuturor pădurilor din FFN, respectiv cca. 34.600.000 m3. Referitor la exploatarea raţională a pădurilor şi prelucrarea materialului lemnos brut în produse finite înalt prelucrate trebuie precizat faptul că, la această dată, România obţine în medie pe tona de produs lemnos final de 3,2 ori mai puţin faţă de ţările din UE (80 €/t în România, 260 €/t în UE). Sectorul de exploatare este relativ slab, iar din cei cca. 4.800 agenţi economici înregistraţi în exploatarea forestieră, marea majoritate sunt mici, cu o capacitate anuală sub 10.000 m3. Există doar un număr relativ scăzut de agenţi economici, cu capacitate anuală de exploatare ce depăşeşte 20.000 m3. O astfel de capacitate este extrem de redusă, conform standardelor europene. Se remarcă un deficit în investiţia de noi utilaje şi tehnologii datorită, parţial, unei combinaţii de factori: (a) volumele foarte mici scoase la exploatare într-o locație (o medie de cca.1500 m3), (b) accesul limitat la finanţare, (c) lipsa de continuitate a activității şi (d) marjele de profit scăzute. Principala metodă de extragere a materialului lemnos utilizată este utilizarea tractorului articulat forestier (skidder). Există o nevoie foarte clară de


dezvoltare a sistemului de exploatare forestieră, mai ales prin promovarea echipamentelor prietenoase cu mediul, cum ar fi utilizarea sistemelor harvester-forwarder, funicularelor sau sistemelor de transport cu impact scăzut asupra solului. Pădurile furnizează de asemenea o gamă variată de produse forestiere, altele decât lemnul ( fructe de pădure , seminţe, ciuperci, plante medicinale, etc) care constituie o sursă de venit important pentru locuitorii din zonele rurale. 1.3. Gestionarea durabilă a resurselor naturale și combaterea schimbărilor climatice

Piaţa biocombustibililor, aflată în plină dezvoltare, are potenţialul de a modifica structura actuală a culturilor agricole.

Deşi, în prezent, România nu are o producţie semnificativă de biocombustibil, statutul de membru al UE aduce cu el reglementări comunitare referitoare la o minimă utilizare a biocombustibililor pe plan intern. Având un potenţial de creştere a producţiei interne de rapiţă şi soia şi date fiind capacităţile actuale de prelucrare, România atrage din ce în ce mai mult interesul investitorilor străini în acest domeniu.

Valorificarea surselor de energie regenerabilă reprezintă un obiectiv major în cadrul politicii UE, înscriindu-se în contextul renunţării treptate la folosirea combustibililor convenţionali şi al obţinerii independenţei energetice faţă de sursele externe de energie. În urma studiilor realizate la nivelul ţării noastre, potenţialul în domeniul producerii de energie verde este de 65% biomasă, 17% energie eoliană, 12 % energie solară, 4% microhidrocentrale şi 2% voltaic şi geotermal.

România dispune de un potenţial deosebit al surselor de energie regenerabilă, datorită poziţiei geografice, astfel:

energia solară - potenţialul exploatabil al producerii de energie electrică prin sisteme fotovoltaice este de aproximativ 1.200 GWh/an, reprezentative fiind zonele Câmpia de Sud şi Dobrogea;

energia eoliană - potenţialul energetic eolian este ridicat în zona litoralului Mării Negre, podişurile din Moldova şi Dobrogea şi în zonele montane. În aceste zone se pot amplasa instalaţii eoliene cu o putere totală de până la 14.000 MW;

biomasă - potenţialul energetic de biomasă este ridicat la nivelul întregii ţări, evaluat la circa 7.594 mii tep/an, reprezentând și o oportunitate semnificativă pentru dezvoltarea rurală durabilă. Din materia primă utilizată la producerea energiei din biomasă, 15,5% reprezintă reziduuri din exploatări forestiere şi lemn de foc, 6,4%


rumeguş şi alte resturi din lemn, 63,2% deşeuri agricole, 7,2% deşeuri menajere şi 7,7% biogaz.;

energia geotermală - rezerva de energie geotermală cu posibilităţi de exploatare curentă în România este de circa 167 mii tep (7 PJ/an), zonele reprezentative fiind Câmpia de Vest şi Câmpia de Sud. În România, temperatura surselor hidrogeotermale, are temperaturi cuprinse între 250 grade C și 600 grade C (în ape de adâncime), iar la geotermia de temperatură medie, temperaturile variază de la 600oC până la 1250oC ('ape mezotermale').

Repartiţia potenţialului disponibil din biomasa vegetală se prezintă astfel:

Nr. crt. Tip biomasă Potenţial energetic disponibil

Tj Mii tep 1 Forestieră 21340 509,68 2 Agricolă 266835 6372,95 Total 288176 6882,63

Surse din sector indică faptul că, în România, necesarul de biocombustibili până la sfărșitul anului 2010 a fost de 5,75 % din consumul total de combustibili clasici, ceea ce înseamnă aproximativ 330.000 de tone de biodiesel și bioetanol pe an. Producția de biodiesel și bioetanol la nivelul anului 2012 a fost de 107.169 tone, respectiv 54.353 tone. Datele MADR au arătat că, în România, circa 31 de agenți economici activează pe piața biocombustibililor.(http://www.naturenergy.ro)

În România, biomasa poate asigura cu uşurinţă peste 20% din necesităţile energetice ale ţării. Altfel spus, resursele funciare existente şi infrastructura sectorului agrar permit înlocuirea completă a tuturor staţiilor atomice, fără a influenţa preţurile la produsele alimentare. De asemenea, utilizarea biomasei la producerea etanolului poate micşora importul petrolului cu 50%. Biomasa este una dintre principalele resurse de energie regenerabilă ale României, exploatarea acesteia câştigând tot mai mult teren şi în ţară. Cea mai mare centrală de cogenerare pe bază de biomasă din România a fost pusă în funcţiune la 7 mai 2009, la Rădăuţi, având o capacitate totală de 22 MW, din care 17 MW energie termică şi 5 MW energie electrică, investiţia fiind de 20 de milioane de euro. Condiţii de mediu

Caracteristici principale

Spaţiul rural românesc se caracterizează prin resurse naturale aflate într-o stare de conservare în general bună, printr-un nivel ridicat de biodiversitate, asociat unei diversităţi de habitate şi ecosisteme, de păduri şi de peisaje agricole valoroase dar, în acelaşi timp, viitorul apropiat aduce provocări serioase: menţinerea acestor valori naturale şi lupta împotriva schimbărilor climatice.

Teritoriul României este alcătuit din trei tipuri de relief, prezente într-o proporţie relativ egală – câmpie, dealuri şi munţi, cu un nivel de diversitate pedo-climatică şi geografică ridicat .

România deţine un mediu natural în cadrul căruia se integrează vaste arii rurale care se remarcă, în general, printr-o bună stare de conservare a resurselor naturale de sol şi apă, prin varietatea peisajelor tradiţionale şi printr-o remarcabilă diversitate biologică. De asemenea,


România are o moştenire naturală unică reprezentată în principal de Munţii Carpaţi (65% din eco-regiunea Carpaţi) şi de către una dintre cele mai importante zone umede din Europa, Delta Dunării (a doua ca mărime din Europa). Este estimat că ecosistemele naturale şi semi-naturale reprezintă 47% din teritoriul naţional şi au fost identificate pe teritoriul României 52 de eco-regiuni.

Merită menţionat faptul că 30% din populaţia Europei de carnivore mari şi aproximativ 300.000 ha de păduri virgine se află localizate în România. În Munţii Carpaţi şi Delta Dunării se regăsesc o serie de specii endemice, printre care se află şi o serie de specii de interes comunitar. Diversitatea de specii şi habitate şi varietatea peisajelor rurale tradiţionale sunt o rezultantă a restructurării agriculturii (trecerea în urmă cu 20 ani de la un număr mic de ferme comerciale mari la milioane de gospodării familiale de dimensiuni mici), a reîntoarcerii la un tip de agricultură tradiţională şi implicit a aplicării de practici extensive.

Pe de altă parte, deşi a existat o tendinţă generală de extensivizare şi de utilizare redusă a produselor chimice în agricultură, o serie de terenuri agricole au fost afectate de utilizarea incorectă a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, de irigări, drenaje sau de aplicarea unor lucrări mecanice inadecvate, motiv pentru care componentele de mediu (în special solul şi apa), pe suprafeţe reduse, au fost puternic degradate.

De asemenea, abandonul activităţilor agricole şi practicile agricole inadecvate apărute ca urmare a lipsei de cunoştinţe de specialitate ori a resurselor financiare limitate, au influenţat în mod negativ biodiversitatea şi au determinat apariţia sau accentuarea fenomenului de eroziune a solului.

Scăderea şeptelului a condus la abandonul practicării păşunatului, motiv pentru care multe pajişti au fost degradate datorită apariţiei succesiunii ecologice, manifestată prin apariţia unor specii invazive. Pe baza unei inventarieri a pajiştilor realizată de către Societatea Regală Olandeză pentru Conservarea Naturii (en: Royal Dutch Society for Nature Conservation) în colaborare cu diverse insituţii naţionale, s-a calculat că, din suprafaţa totală de pajişti permanente, circa 15% suferă de abandon al activităţilor agricole. Aceste date sunt însă obţinute prin extrapolare, deoarece această inventariere nu s-a realizat decât în 6 locaţii (reprezentative din punct de vedere al biodiversităţii) care acoperă doar 15% din totalul suprafeţei naţionale de pajişte.

Fără a dispune de date relevante la nivel naţional este greu de estimat proporţia de teren agricol abandonat pentru activităţi agricole, însă se pot semnala unele zone unde acest fenomen are o intensitate mai mare. Astfel, abandonul afectează în România în special zonele consacrate păşunatului tradiţional - în ultimul timp şi ca urmare a impunerii bruşte de standarde sanitar – veterinare care afectează viabilitatea acestor sisteme de păşunat tradiţional, şi arabilul, în special în zonele de câmpie care duce lipsă de umezeală şi unde sistemele de irigaţii au fost desfiinţate sau sunt nefuncţionale, zonele cu nivel ridicat de sărăcie care se caracterizează şi printr-o emigraţie sporită şi zonele limitrofe marilor oraşe, unde unele terenuri agricole sunt scoase din circuitul agricol de regulă pentru a răspunde ulterior unor proiecte de extindere a zonelor rezidenţiale sau comerciale. În acelaşi timp, creşterea economică susţinută, înregistrată în mod consecutiv în ultimii 7 ani, începe să ameninţe multe specii de plante şi animale prin intensivizarea agriculturii şi conduce la degradarea resurselor naturale şi la modificarea peisajului rural.

Zonele montane, zonele afectate de constrângeri naturale semnificative şi zonele afectate de constrângeri naturale specifice

Suprafeţe largi ale României prezintă limitări naturale ale productivităţii agricole. Acestea sunt legate în special de Munţii Carpaţi şi de Delta Dunării, dar şi de alte zone


cu specificităţi ale condiţiilor de sol sau climă. Aceste zone defavorizate agricol sunt de regulă asociate cu un nivel ridicat de biodiversitate.

România deţine suprafeţe largi ce pot fi considerate zone defavorizate din punct de vedere natural, datorită caracteristicilor nefavorabile de mediu care limitează considerabil condiţiile de utilizare a terenurilor agricole şi care conduc la producţii agricole mai mici.

Se remarcă în principal Munţii Carpaţi – acolo unde se întâlnesc valori mari de altitudine şi pantă, şi Delta Dunării - deoarece în acest areal se cumulează o serie de factori climatici şi edafici care limitează puternic activitatea agricolă, dar şi alte zone mai compacte în partea de sud – est a ţării şi mai răsfirate în alte zone precum Podişul Moldovei, Oltenia (zona de câmpie, dar şi cea deluroasă), Podişul Transilvaniei – unde caracteristici naturale specifice conduc la scăderea productivităţii naturale.

Astfel, o parte importantă a Munţilor Carpaţi, datorită condiţiilor legate de altitudine şi pantă, întâmpină obstacole în practicarea agriculturii, obstacole materializate mai ales în scurtarea perioadei de vegetaţie şi în costuri suplimentare legate de condiţiile de pantă.

În afară de Munţii Carpaţi există şi alte zone ce sunt caracterizate în principal de o productivitate scăzută datorită acţiunii factorilor naturali restrictivi.

În acest sens, cu un potenţial natural agricol semnificativ mai scăzut faţă de restul ţării se remarcă a fi Delta Dunării, datorită unui complex de factori naturali legaţi de sol (nisipos şi cu procent redus de humus) şi de climă (cu precipitaţii foarte scăzute, în medie de sub 400 mm/an). Acest potenţial este evidenţiat de notele de bonitare de la nivel de comună/oraş, comparativ cu media naţională. Astfel, în această zonă, nota de bonitare a terenurilor agricole este de 16, reprezentând 46% din media ponderată a notelor de bonitare de la nivel naţional, iar producţia medie de porumb (principala cultură a acestei zone), fiind de doar 39% din media naţională. În această zonă se remarcă şi o densitate foarte scăzută a populaţiei, fapt ce afectează şi necesarul de forţă de muncă aferent menţinerii activităţilor agricole.

De asemenea, există şi numeroase alte zone caracterizate de o serie de particularităţi edafice (soluri argiloase sau nisipoase – care conduc fie la stagnarea apei, fie la un drenaj foarte rapid al acesteia), climatice (precipitaţii reduse, temperaturi ridicate în timpul verii ce amplifică deficitul de apă), de relief (pantă) etc, acestea reflectându-se în nota de bonitare a terenurilor agricole care are valori de sub 80% din valoarea medie ponderată la nivel naţional, astfel datorită condiţiilor naturale specifice, productivitatea agricolă este limitată (producţia medie de porumb fiind în medie de circa 60% faţă de producţia medie naţională).

Deoarece aceste zone cu potenţial scăzut pentru agricultură sunt de regulă terenuri agricole ce suportă o agricultură mai puţin intensivă şi astfel mai bogate în biodiversitate, a fost realizată o analiza a acestor zone din care reies – ca şi confirmare - suprapuneri importante cu zonele HNV şi cu IBA, astfel Carpaţii se suprapun în proporţie ridicată cu zonele HNV, iar celelalte zone afectate de productivitate scăzută datorită factorilor naturali, coincid într-o pondere ridicată cu IBA. Caracterizarea acestor zone a avut ca sursă de bază date furnizate de către Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului (ICPA). Declararea zonelor defavorizate (agricol) a ţinut cont de Regulamentul (CE) 1257/1999. În baza acestuia s-au delimitat 3 tipuri de zone defavorizate: Zona Montană Defavorizată (ZMD), Zona Semnificativ Defavorizată (ZSD) şi Zona Defavorizată de Condiţii Naturale Specifice (ZDS).

Tabelul de mai jos prezintă centralizarea indicatorilor privind zonele defavorizate desemnate în baza Regulamentul (CE) 1257/1999:

Zonele defavorizate- principalii indicatori şi distribuţia spaţială a acestora


Indicator ZMD ZSD ZDS Pondere SAU defavorizată din SAU România 20,14% 1,40% 12,94%

Pondere suprafaţă totală defavorizată din total suprafaţă România

29,93% 2,47% 9,86%

Total pondere SAU defavorizată din SAU România 34,48%

Total pondere suprafaţă totală defavorizată din suprafaţă România

42,26%

Zonele defavorizate din România

Din analiza hărţii privind repartiţia zonelor defavorizate la nivel naţional reiese că ZMD se mulează în principal pe Munţii Carpaţi – acolo unde se întâlnesc valori mari de altitudine şi pantă, ZSD acoperă Delta Dunării - deoarece în acest areal se cumulează o serie de factori climatici şi edafici care limitează puternic activitatea agricolă, iar ZDS au o desfăşurare mai împrăştiată datorită diverşilor factori naturali, caracteristici pe suprafeţe mai restrânse, care acţionează asupra productivităţii agricole, unele arii relativ compacte semnalându-se doar în partea de sud – est a ţării. Valoarea de mediu a zonelor defavorizate Din suprapunerea zonelor defavorizate cu HNV sau cu IBA reiese că ZM este acoperită în proporţie de peste 90% de HNV, ZSD este acoperită în proporţie de 100% de IBA, iar ZDS este acoperită în proporţie de peste 65% de IBA, remarcându-se astfel valuarea de mediu a acestor zone.


Suprapunere ZD/HNV/zonele IBA pentru Măsura 214

3.1.3.2. Conservarea biodiversităţii pe terenurile agricole şi forestiere

Caracteristici generale ale biodiversităţii

România este caracterizată de un nivel ridicat de biodiversitate - din punct de vedere al numărului de specii, al habitatelor şi al ecosistemelor pe care le formează şi din punct de vedere al suprafeţelor deţinute de acestea, însă modificările actuale de peisaj pun în evidenţă ameninţări serioase: intensificarea activităţilor agricole ce afectează cu precădere zonele mai productive şi abandonarea activităţilor agricole ce se manifestă mai ales în zonele slab productive.

România este caracterizată de o mare diversitate biologică, manifestată atât intraspecific cât şi interspecific, remarcându-se atât prin numărul mare de ecosisteme cât şi prin numărul de specii, dar în prezent multe specii de plante şi animale sunt ameninţate cu dispariţia, iar modificarea peisajului reprezintă primul indicator al deteriorării mediului.

În ceea ce priveşte flora, în România au fost identificate 3795 de specii și subspecii de plante, dintre care 623 specii cultivate și 3136 specii spontane, 965 specii de briofite (muschi), 8727 specii de fungi (ciuperci), peste 600 de specii de alge din care 35 marine. Din numărul estimat al taxonilor identificaţi în România, o proporţie semnificativă (aprox. 75 %) este reprezentată de către speciile caracteristice pajiştilor alpine şi subalpine, păşunilor şi fâneţelor montane. (Strategia Naţională şi Planul de Acţiune pentru Conservarea Biodiversităţii 2012 – 2020)

În ceea ce priveşte fauna, au fost identificate 33.802 de specii de animale, din care 33.085 specii de nevertebrate şi 611 specii de vertebrate. Dintre vertebrate, au fost identificate 103191 103 specii de peşti, 19 specii de amfibieni, 23 specii de reptile, 364 specii de păsări şi 102 specii de mamifere, (Cartea Roșie a Vertebratelor din România).

Reprezentativă pentru România este prezenţa carnivorelor mari aflate într-o stare de conservare favorabilă, conform datelor prezentate de autorităţile de mediu. Astfel, populaţia de lup (Canis lupus) este estimată la 3.800 de exemplare, adică aproape 40% din populaţia aflată pe teritoriul Uniunii Europene, populaţia de râs (Lynx lynx) este estimată la 1.900 exemplare, iar cea de urs brun (Ursus arctos arctos) la 6.600 exemplare, adică peste 60% din populaţia europeană de urși bruni. Aceste trei specii de carnivore reprezintă un simbol şi un indicator al stării de sălbăticie a habitatelor. Menţinerea în România a unor populaţii stabile şi viabile de carnivore mari poate fi o sursă pentru repopulare în alte zone din Europa în care aceste specii sunt pe cale de dispariţie.

In ultimii ani s-a constat o evoluție pozitivă la specia de urs brun, prin creșterea populației de la 5.600 exemplare la 6.600 exemplare, la specia de lup, prin creșterea populației de la 3000


exemplare la 3800 exemplare, iar la specia de râs, prin creșterea populației de la 1500 exemplare la 1900 exemplare.

Zimbrul, animal rar, ocrotit de lege, a dispărut din pădurile ţării noastre de mai bine de un secol şi trăieşte astăzi numai în rezervaţii.

Din grupul insectelor, 227 de specii sunt adaptate vieţii subterane, 97% dintre acestea fiind endemice. Din totalul speciilor faunistice de la nivel naţional, mai mult de 1000 de specii sunt considerate endemice, dar distribuţia geografică a celor mai multe este puţin cunoscută. (Strategia Naţională şi Planul de Acţiune pentru Conservarea Biodiversităţii 2012 – 2020)

Ecosistemele naturale şi semi-naturale acoperă 47% din teritoriul ţării. Au fost identificate şi caracterizate 783 tipuri de habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate specifice păşunilor şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor şi zonelor stâncoase şi 135 habitate specifice terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la nivelul întregii ţări.

Habitatele din România sunt caracterizate de o anumită compoziţie a florei şi a faunei, componente ale biocenozelor şi sunt influenţate de diferiţi factori climatici sau edafici. Influenţele climatice, ale zonelor aride din partea estică, la cele oceanice din partea vestică a ţării, precum şi diferenţele climatice între câmpie şi munte impuse de altitudinea reliefului, au determinat apariţia unui mare număr de habitate. Alt factor care determină marea varietate de habitate din România este reprezentat de compoziţia chimică a rocilor din substrat (sol, subsol).

Ariile protejate

Dintre statele membre ale U.E. - 27, România deţine cea mai mare diversitate biogeografică (5 regiuni biogeografice din cele 11 europene), aceasta aflându-se în majoritate într-o stare favorabilă de conservare.

Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare „in situ” a bunurilor patrimoniului natural a fost instituit un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate (conform Anuarului Statistic 2008 și datelor INS - 2011):

a) de interes naţional, desemnate pe baza criteriilor IUCN: rezervaţii ştiinţifice – 79, ocupând o suprafaţă de 218.145 ha; parcuri naţionale – 13, ocupând o suprafaţă de 316.872 ha; monumente ale naturii – 190, ocupând o suprafaţă de 15.406 ha; rezervaţii naturale – 671, ocupând o suprafaţă de 346.933 ha; parcuri naturale – 14, ocupând o suprafaţă de 772.810 ha;

b) de interes comunitar sau situri Natura 2000: situri de importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică, desemnate conform obligaţiilor comunitare: arii de protecţie specială avifaunistică – 148, ocupând o suprafaţă de 3.694.394

ha; situri de importanţă comunitară – 382, ocupând o suprafaţă de 4.152.153 ha,

acceptate de către CE şi care urmează a fi desemnate ca arii speciale de conservare. c) de interes internaţional: rezervaţii ale biosferei, desemnate pe baza criteriilor stabilite de Comitetul

MAB/UNESCO – 3, ocupând o suprafaţă de 664.446 ha; zone umede de importanţă internaţională, desemnate pe baza criteriilor stabilite de

Secretariatul Convenţiei de la Ramsar – 12, ocupând o suprafaţă de 923.597 ha;


situri ale patrimoniului mondial natural şi cultural, desemnate pe baza criteriilor stabilite de Convenţia de la Paris – 1, ocupând o suprafaţă de 580.000 ha (Delta Dunării).

Suprafaţa ariilor naturale protejate de interes naţional, raportată la suprafaţa ţării, este de cca.7%, iar suprafaţa totală a siturilor Natura 2000, raportată la suprafaţa ţării, este de 22 %.

Natura 2000

O bună parte din teritoriul naţional este acoperită de reţeaua comunitară de arii protejate Natura 2000. Dintre cele 198 tipuri de habitate europene identificate în cadrul rețelei Natura 2000, dintre care 65 sunt prioritare, în România se regăsesc 94 tipuri de habitate, dintre care 23 sunt prioritare la nivel comunitar şi a căror conservare impune desemnarea unor Arii Speciale de Conservare (SAC).

Conservarea biodiversităţii pe terenurile agricole

Terenurile agricole cu înaltă valoare naturală acoperă o suprafaţă însemnată din SAU a României, dar atât abandonul activităţilor agricole cât şi intensificarea acestora ameninţă buna lor conservare.

Deşi în cazul României (şi chiar la nivel european) există foarte puţină experienţă în utilizarea acestui concept, un pas important a fost realizat în vederea identificării terenurilor agricole cu înaltă valoare naturală, utilizându-se metode oferite de studiile dezvoltate până în prezent. S-a urmărit identificarea zonelor caracterizate de prezenţa abundentă a pajiştilor semi-naturale, în general asociate cu existenţa unei diversităţi ridicate a speciilor şi a habitatelor. Rezultatul clasificării arată faptul că în prezent cca. 2,4 milioane hectare de pajişti semi-naturale pot fi clasificate ca teren agricol cu înaltă valoare naturală. Pe baza acestei clasificări, în perioada de de programare 2007-2013, au fost efectuate plăți de agromediu pentru o suprafață anuală de cca.1.900.000 ha (2012), care au vizat pajiştile cu Înaltă Valoare Naturală, precum şi suprafeţele acoperite cu livezi tradiţionale utilizate extensiv ca pajişti prin cosit şi/sau păşunat.

Pajiştile semi-naturale reprezintă cele mai valoroase ecosisteme din categoria terenurilor agricole, dar renunţarea în unele zone la activităţile agricole tradiţionale (cosit, păşunat) conduce la degradarea habitatelor şi la modificări de peisaj. Cu deosebire, în zona montană există o tendinţă de abandonare a activităţilor agricole, mai ales în cazul pajiştilor semi-naturale. În acelaşi timp, în unele regiuni ale ţării pajiştile sunt ameninţate de intensivizarea agriculturii şi practicarea acesteia pe suprafeţe compacte şi largi, exercitându-se astfel presiune asupra componentelor de mediu, în special asupra biodiversităţii.

De asemenea, în unele zone ale ţării desemnate ca IBA sunt prezente păsări care deţin în România o pondere importantă din populaţia la nivel UE – 27, cum ar fi Lanius minor (Sfrâncioc cu frunte neagră)( aproximativ 97%), Falco vespertinus (Vânturelul de seară) ( aproximativ 50%), Crex crex (Cârstelul de câmp) ( aproximativ 27%) etc., iar în unele dintre IBA sunt prezente şi păsări care sunt vulnerabile, periclitate sau rare, numărul de exemplare din aceste specii de păsări fiind foarte mic, cum ar fi Branta ruficollis (Gâsca cu gât roşu). Pentru perioada de programare 2007-2013 pentru protejarea acetor specii au fost concepute și aplicate pachete de plăți compensatorii care au acoperit o suprafață anuală de cca. 83.000 ha (2012).

În general, se poate spune că populaţiile al căror habitat îl constituie terenurile agricole şi forestiere înregistrează o stare favorabilă de conservare şi nu există presiuni majore asupra lor sau factori de risc. Acest fapt este în mare măsură urmarea modului majoritar extensiv de practicare a agriculturii în România. În particular, există şi areale asupra cărora presiunea


exercitată de către activităţile antropice s-a resimţit printr-o evoluţie nefavorabilă asupra stării de conservare a speciilor sălbatice.

Agro – biodiversitatea

România deţine o importantă bază genetică, atât în rândul plantelor de cultură, cât şi al animalelor domestice, strâns legată de agro – sistemele tradiţionale.

În ceea ce priveşte agro-biodiversitatea, România este una dintre puţinele ţări europene în care agro-sistemele tradiţionale reprezintă rezervoare semnificative din punct de vedere al diversităţii genetice a plantelor de cultură şi a animalelor domestice, care s-au conservat la locul de formare şi dezvoltare (in situ).

În anul 2008 s-a realizat catalogul varietăţilor de plante (soiuri) care se cultivă pe teritoriul României, identificându-se un număr de 2118 soiuri de plante.

O importanţă mare este acordată şi livezilor.

Necesitatea conservării resurselor genetice animale are ca scop îmbunătățirea statusului de risc al populațiilor de animale indigene în stare critică, în pericol de dispariție și a celor vulnerabile. Începând cu anul 2010 resursele genetice animale, constituite din rase ameninţate cu dispariţia, nu au mai beneficiat de nicio formă de sprijin ca urmare a lipsei fondurilor financiare, amplificându-se astfel riscul dispariţiei acestora. Rezerva de gene existentă la crescătorii particulari sub forma unor populaţii crescute în rasa pură reprezintă o alternativă de resurse genetice valoroase, bine adaptate la condiţiile de mediu și poate contribui la diversificarea populaţiilor existente la un anumit moment.

În catalogul mamiferelor domestice sunt incluse 79 de rase (din care 26 sunt încă active, 19 în potenţial pericol şi 34 dispărute). Trebuie notat totuşi că multe rase locale (Ţurcană, Ţigaie, Capra Carpatină etc.) au un sistem de reproducţie în comunităţi locale (izolare reproductivă pe o anumită arie, fără registru genealogic şi controlul oficial al producţiei, selecţia fiind făcută după preferinţa proprietarilor).

Conservarea biodiversităţii pe terenurile forestiere

România dispune de o mare diversitate forestieră şi este una dintre puţinele ţări europene pe teritoriul căreia mai pot fi întâlnite păduri virgine. Multe dintre aceste păduri joacă roluri importante de mediu şi ca spaţiu recreaţional, dar reprezintă în acelaşi timp şi o importantă valoare economică.

În ceea ce priveşte relaţia dintre păduri şi managementul biodiversităţii, România este una dintre puţinele ţări europene care încă deţine păduri virgine – aproximativ 250.000 ha, prezente în cea mai mare parte în zona montană. Multe dintre habitatele importante pentru fauna sălbatică se regăsesc în ecosistemele forestiere. Pădurile îndeplinesc de asemenea și alte funcții de mediu și sociale importante, îndeplinind funcţii de protecţie în bazinele torenţiale sau alte funcții de protecție a solului, precum și alte funcții importante de mediu cu impact pozitiv asupra comunităţilor umane. Acolo unde aceste valori sunt considerate de importanţă mare, pădurile pot fi clasificate ca având valoare înaltă de conservare.

De altfel, recunoscându-se importanța funcțiilor de protecție a pădurilor, 53.3% din totalul pădurilor din FFN au fost încadrate în categoria pădurilor cu funcţii speciale de protecţie. La rândul lor, pădurile cu funcții speciale de protecție au fost clasificate în subgrupe, respectiv categorii funcționale, în funcție de obiectivul de protejat și intensitatea restricțiilor aplicate managementului forestier. Astfel, pădurile cu funcții speciale de protecție au fost împărțite în păduri cu funcții de protecţie a solurilor (cu 11 categorii funcționale), păduri cu funcții de protecţie contra factorilor climatici şi industriali dăunători (cu 12 categorii funcționale),


păduri cu funcții de recreere (cu 6 categorii funcționale) și păduri cu funcții ştiinţifice şi de ocrotire a genofondului şi ecofondului forestier (cu 15 categorii funcționale).

Suprafețele grupelor, subgrupelor și categoriilor funcționale la nivel național au rămas relativ constante de-a lungul ultimilor 30 de ani, datorită modului unitar de reglementare a încadrării pădurilor în acest sitem de clasificare.

În scopul diferenţierii măsurilor de gospodărire şi a reglementării lor prin amenajamentele silvice au fost definite 6 tipuri funcţionale în care au fost grupate categoriile funcționale cu grad similar de intensitate a funcțiilor atribuite arboretelor componente. Astfel, în cadrul Tipului I (TI) au fost incluse pădurile cu funcții speciale pentru ocrotirea naturii, pentru care, prin lege, este interzisă orice fel de exploatare de lemn sau de alte produse, fără avizul Academiei Române, în cadrul Tipului II (TII), păduri cu funcții speciale de protecție situate în stațiuni grele sub raport ecologic, precum și arboretele în care nu este posibilă sau admisă recoltarea de masă lemnoasă, impunându-se numai lucrări speciale de conservare, în cadrul Tipurilor III și IV (TIII și TIV) au fost încadrate arborete în care sunt permise tratamente intensive care promovează regenerarea naturală (prin excepţie, la molid, pin, plop euramerican, salcâm, salcie se poate aplica și tratamentul tăierilor rase), iar în cadrul Tipurilor V și VI (TV și TVI), păduri în care sunt permise toate tipurile de tratamente silvice. În graficul de mai jos se prezintă distribuția pădurilor din FFN pe cele 6 tipuri funcționale:

Fig. .... Distribuția pădurilor din FFN pe tipuri funcționale (Sursa: Starea pădurilor 2011)

Utilizarea unor vârste ale exploatabilității mari pentru speciile forestiere principale contribuie atât la crearea unor arborete stabile cât și la creșterea gradului de stocare a carbonului în biomasă și sol. Astfel, vârstele de tăiere, se încadrează pentru arboretele tratate în regimul codru în limitele de 100 - 120 ani pentru molid, brad și fag, 110 - 130 ani pentru stejar, 120 – 140 pentru gorun, și chiar mai mari în cazul arboretelor situate în zonele de protecție.

Aprox.1,76 milioane de ha din pădurile private și a comunelor din fondul forestier național se află în zone Natura 2000.

De asemenea, aproximativ 720.000 ha de pădure sunt certificate conform standardelor internaționale de certificare a pădurilor, între care 680.000 ha paduri de stat administrate de Romsilva și 36.000 ha paduri private. Alte circa 2.500.000 ha de paduri (in majoritate de stat) au parcurs etapa de pre-evaluare în cadrul acelorași sisteme de certificare a pădurilor.

Managementul resurselor naturale în agricultură şi silvicultură

Solul

România dispune de soluri de bună calitate - în special în zonele de câmpie, însă fenomene ca eroziunea solului, seceta, balanţa negativă a apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea sau alcalinizarea şi compactarea afectează foarte mult fertilitatea acestora.


Calitatea terenurilor agricole, exprimată prin notele de bonitare ale acestora, deşi nu exprimă în totalitate cantitatea de humus din sol reflectând şi alţi factori de mediu (în special clima) ce influenţează cultura plantelor, reprezintă un bun indicator al solurilor cu cantităţi ridicate de humus. Din acest punct de vedere, terenurile agricole se grupează în 5 clase de calitate, diferenţiate după nota de medie de bonitare (clasa I – 81-100 puncte până la clasa a V-a – 1-20 puncte). Se remarcă faptul că, în cazul terenurilor arabile, care ocupă 63,34% din suprafaţa cartată, cele mai multe terenuri se grupează în domeniul claselor de calitate a II-a şi a III-a. Practic în clasa I de calitate la arabil intră doar 8,77% din totalul terenurilor agricole, restul claselor prezentând diferite restricţii. În cazul păşunilor şi al fâneţelor, majoritare sunt clasele III-V, în cel al viilor, clasele II-IV, iar al livezilor, clasele III-V. Majoritatea terenurilor agricole cu note mari de bonitare se află în Câmpia Română (într-o arie relativ compactă ce are ca loc central Bucureştiul) şi în Câmpia de Vest.

Eroziunea prin apă, una dintre cele mai mari probleme ale solurilor din România, este prezentă în diferite grade pe 6,3 milioane ha, din care circa 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5 t/ha/an. Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri şi perdele de protecţie din zone cu soluri nisipoase, susceptibile acestui proces de degradare.

Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane ha, din care o mare parte din perimetrele cu lucrări de desecare-drenaj. Periodic sunt inundate o serie de perimetre din areale cu lucrări de îndiguire vechi sau ineficiente, neîntreţinute, înregistrându-se pagube importante prin distrugerea gospodăriilor, culturilor agricole, şeptelului, a căilor de comunicaţie şi pierderi de vieţi omeneşti.

Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează circa 0,3 milioane ha. Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendinţe de agravare în perimetrele irigate sau drenate şi iraţional exploatate, sau în alte areale cu potenţial de sărăturare secundară, care însumează încă 0,6 mil. ha. Deteriorarea structurii şi compactarea solului ("talpa plugului") se manifestă pe circa 6,5 mil. ha; compactarea primară este prezentă pe circa 2 mil. ha terenuri arabile, iar tendinţa de formare a crustei la suprafaţa solului, pe circa 2,3 mil ha. (păduri)

Apa

Resursele de apă dulce ale României sunt reduse faţă de media europeană şi nu au o repartiţie spaţială şi temporală uniformă. Calitatea acestora este mai puţin afectată în prezent de consumul de îngrăşăminte din agricultură şi mai mult de infrastructura precară a sistemelor de canalizare şi epurare a apei din spaţiul rural.

Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre şi din celelalte râuri mari dar resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate uniform pe întreg teritoriul. Exceptând Dunărea, România are o medie de numai 2.100 m3 apă/locuitor/an 40, comparativ cu media europeană de 4.230 m3 apă/locuitor/an 41, România fiind încadrată în categoria de ţări cu resurse sărace în apă.

Potrivit unui studiu amănunţit cu privire la scurgerea de nutrienţi în bazinul Dunării, pierderile medii de azot şi fosfor în apele subterane precum şi în cele de suprafaţă datorate

40 Conform Studiului pentru fundamentarea Planului National de Amenajare pe Bazine Hidrografice, INHGA, 2012 41 Conform P. Shiklomanov, World Water Resources at the beginning of the 21st century, studiu realizat in cadrul Programului Hidrologic International, 2000


poluării difuze sunt relativ scăzute (6,1 kg N/ha/an şi 0,4 kg P/ha/an) în România comparativ cu alte State Membre ale UE, inclusiv cu acelea din amontele bazinului Dunării. Astfel, se înregistrează o reducere semnificativă a poluării apelor subterane şi de suprafaţă cauzată de agricultură, comparativ cu fosta perioadă socialistă şi constituie o reflexie a declinului utilizării excesive a fertilizanţilor. Pentru viitor, pe termen mediu şi lung, se prognozează reintroducerea practicilor agricole intensive la scară largă, ca urmare a aderării la UE. În prezent, calitatea cea mai slabă a apelor subterane se înregistrează în mediul rural, acolo unde reţeaua de canalizare nu există sau este puţin dezvoltată şi deşeurile ajung direct în apele subterane (prin latrinele permeabile şi prin şanţurile de scurgere) sau indirect (prin depozitele de gunoi de grajd sau prin depozitele de gunoi menajer).

În ceea ce priveşte implementarea Directivei CE 91/676 CEE (Directiva Nitraţi), la sfârşitul anului 2004 s-a realizat o inventariere la nivel de unităţi administrativ-teritoriale (NUTS 5) pentru a se identifica zonele vulnerabile la nitraţi. Pe baza acestei inventarieri, au fost identificate 251 comune cu o suprafaţă totală de cca. 1,6 milioane hectare reprezentând 6,7% din suprafaţa României, din care teren agricol cca. 1,1 milioane hectare reprezentând 7,6% din total teren agricol, teren arabil cca. 0,7 milioane hectare reprezentând 7,8% din total teren arabil, pajişti cca. 0,3 milioane hectare reprezentând 6,7% din pajişti. Categoriile de zone vulnerabile la nitraţi desemnate sunt: a) zone potenţial vulnerabile ca urmare a antrenării nitraţilor către corpurile de apă de suprafaţă prin scurgere pe versanţi; b) zone potenţial vulnerabile prin percolarea nitraţilor sub stratul de sol către acviferele libere; c) zone cu risc ridicat de vulnerabilitate la percolarea nitraţilor sub stratul de sol către acviferele libere. Pentru asigurarea monitorizării poluării din surse şi activităţi agricole a fost organizat Monitoringul suport naţional integrat de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole în apele de suprafaţă şi în apele subterane, care face parte din Sistemul Naţional de Monitoring Integrat al Apelor. Prin intermediul acestui sistem de monitorizare se urmăreşte supravegherea concentraţiilor de azotaţi în apele dulci precum şi verificarea periodică a stării de eutrofizare a apelor dulci şi a apelor din zona costieră. Se poate estima că în prezent, multe ferme din zonele vulnerabile la nitraţi nu au capacităţi adecvate de stocare a gunoiului de grajd, neîndeplinind încă în totalitate cerinţele de protecţie a apei.

La nivel național pe baza diferențelor dintre concentrațiile de nitrați din actuala perioadă de raportare (2008-2011) și precedenta perioadă raportată (2004-2007), situația privind evaluarea tendințelor concentrațiilor de nitrați din apele de suprafață - râuri, determinate în 675 secțiuni comune de monitorizare este următoarea:

- 23.56% au tendințe descrescătoare, 53,92% au tendințe stabile și 22,52% au tendințe crescătoare în ceea ce privește concentrația medie de azotați.

Pentru apele subterane, la nivel național, analizând toate punctele comune de monitorizare, respectiv 930 de secțiuni, tendințele concentrațiilor medii de azotați în apele subterane se prezintă astfel:

- 42,36% au tendințe descrescătoare, 21,29% au tendință stabilă și 36,34% au tendință crescătoare.

În unele regiuni ale ţării există zone cu exces de umiditate şi zone expuse la inundaţii. Aceste zone sunt importante pentru managementul conservării biodiversităţii şi sunt prezente în numeroase regiuni ale ţării.

România are o frecvenţă ridicată de apariţie a inundaţiilor, în special primăvara datorită combinarii precipitatiilor sub forma de ploaie cu topirea zăpezii şi a umezirii solului in perioada premergatoare precipitatiilor generatoare de viituri, precum şi vara din cauza ploilor


torenţiale, când debitele râurilor cresc peste cota normală. În ultimii 16 ani, frecvenţa de producere a inundaţiilor a crescut, ca o consecinţă a schimbărilor climatice şi a defrişărilor. Frecvenţa şi intensitatea acestora pare să fie în creştere.

Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha, suprafaţă pe care anterior se concentra cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha de teren agricol ce dispunea de sisteme de irigaţii.

În țara noastră, fenomenele de aridizare și desertificare s-au declanșat în principal datorită secetei, precum și efectelor produse de încălzirea climei, respectiv reducerea semnificativă a cantităților de precipitații sau lipsa acestora pe o perioadă lungă de timp. La acestea se adaugă și o serie de factori de natură antropică cum ar fi: defrișarea pădurilor, distrugerea perdelelor forestiere de protecție, lucrări agricole necorespunzătoare care pot genera reducerea capacității de absorţie a apei de către sol, eroziunea versanților și colmatarea albiilor de râu, precum și nefuncționalitatea sistemelor de irigații din zonele cu risc mare la secetă. Altfel spus, schimbările climatice produse la nivel global și regional, asociate cu amplificarea poluării, defrișările sau schimbările de peisaj, au determinat o accentuare a procesului de uscăciune. Ca urmare, unele zone cu risc ridicat la secetă tind să fie afectate de aridizare și chiar de deșertificare, aceasta însemnând de fapt dispariția covorului vegetal și implicit degradarea solului. Datele statistice (2006) arată faptul că, în țara noastră, din cele aproximativ 14.7 milioane ha teren agricol (din care 9.4 milioane ha teren arabil), solurile sunt afectate de secetă pe perioade lungi și în ani consecutivi pe o suprafața de cca. 7 milioane ha din suprafața agricolă (48% din total). În România, teritoriul cu risc ridicat de seceta pedologica excesivă și prelungită, cu o tendință crescută de aridizare și chiar deșertificare, cuprinde areale extinse din sudul Olteniei, Munteniei și Moldovei, Bărăgan și Dobrogea.

În România, secetele cele mai severe s-au înregistrat în anii 1945-1946 si 2006-2007. În anul agricol 2011-2012, s-au înregistrat în total 8 luni secetoase, luna noiembrie 2011 fiind cea mai secetoasă lună din ultimii 52 de ani din țara noastră, cantitatea medie lunară fiind de numai 1.2 l/mp, comparativ cu valoarea medie multianuală de 43.9 l/mp. De asemenea, luna iulie 2012 se situează pe locul II, în topul primelor 5 luni cele mai secetoase din perioada 1961-2012, cantitatea medie lunară fiind de 40.5 l/mp, față de o valoare normală de 78.2 l/mp. Totodată, luna iulie 2012 a fost cea mai caldă lună din ultimii 52 de ani din România, temperatura medie lunară fiind de 23.7C, față de media multianuală de 19.2C, deci o abatere pozitivă de 4.5C. Conform celor mai recente modele climatice descrise în cel de-al treilea raport (TAR) întocmit de IPCC, pe parcursul secolului 21 se așteaptă o creștere a temperaturii medii anuale la nivelul continentului european între 0.1 și 0.4°C pe deceniu (IPCC 2007.2). Una din cele mai afectate țări europene de această creștere a temperaturii, însoțită de scăderea precipitațiilor, va fi România. În România se așteaptă o creștere a temperaturii medii anuale de cca. 4 – 4.5°C, spre deosebire de o creștere medie de 3 – 4°C, cât este de așteptat în marea majoritate a zonei temperat continentale, unde se află localizată și România.

Schimbări climatice

Gazele cu efect de seră şi schimbările climatice

România are emisii scăzute de gaze cu efect de seră. Atât agricultura cât şi fondul forestier românesc pot juca un rol important în lupta cu schimbările climatice, puternic resimţite în ultimii ani mai ales prin inundaţii şi prin temperaturi ridicate şi secete


prelungite. Aceste fenomene afectează atât productivitatea agricolă şi forestieră cât şi valoroase habitate şi ecosisteme.

România este prima ţară europeană care a semnat Protocolul de la Kyoto, prin care şi-a asumat angajamentul său de a sprijini lupta împotriva schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, cu 8% până în anul 2012. România este în prezent unul dintre noile State Membre ale UE, cu importante rezultate în acest domeniu, cu o reducere de peste 30% a emisiilor începând cu anul 1989. Această performanţă nu se datorează doar eficienţei politicii de mediu, ci mai degrabă restructurării capacităţilor industriale pe fondul declinului economic general din perioada 1990 – 1999. Principalele surse de poluare a aerului prin emisiile de gaze cu efect de seră sunt în prezent industria energetică, industria prelucrătoare, transportul şi într-o măsură mai mică agricultura. Nivelul scăzut de mecanizare prezent în agricultura României, comparativ cu media Uniunii Europene, la care se adaugă suprafeţele mici acoperite de sere, determină o contribuţie scăzută la schimbările climatice.

Emisiile GES în anul 2010 în sectorul Agricultură au reprezentat aproximativ 46.8% din emisiile înregistrate în anul 1989 (anul de referință pentru raportarea emisiilor GES pentru România), respectiv cca 16.78 milioane tone, comparativ cu 35.82 milioane tone, înregistrând o reducere considerabilă. Principalele motive care au dus la această scădere substanțială a emisiilor de GES în sectorul agricultură sunt reprezentate de diminuarea efectivelor de animale, scăderea suprafețelor cultivate cu orez, scăderea nivelului de producție la ha pentru principalele culturi de câmp, precum și scăderea volumului utlizat de fertilizanți pe bază de azot. Totodată, emisiile provenind din sectorul agricultură au reprezentat în anul 2010 o pondere de cca 13.82% din totalul emisiilor de GES ale României (excluzând sectorul LULUCF). La nivelul Uniunii Europene, emisiile de GES provenite din agricultură au o pondere cuprinsă între 2% şi 26% în totalul emisiilor, având o medie de aprox 14% din total. Principalele surse de emisii de GES în agricultura din România sunt reprezentate de fermentarea enterică (emisii de metan (CH4)), managementul gunoiului de grajd (emisii de CH4 și protoxid de azot (N2O)), cultivarea orezului (emisii de CH4), solurile agricole (emisii de N2O) și arderea reziduurilor din agricultură (emisii de CH4, N2O, NOx și CO).

Fig. Contribuția fiecărui subsector în volumul total de GES (CO2 echivalent) emis în sectorul agricultură la nivelul anului 2010

Parcul de tractoare şi utilaje agricole este învechit şi necesită să fie retehnologizat pentru a se putea menţine un nivel scăzut al emisiilor poluante.

Este de aşteptat ca agricultura şi silvicultura să continue să aducă o importantă contribuţie la combaterea efectelor produse de schimbările climatice, prin:

Realizarea împăduririlor în vederea absorbţiei şi a retenţiei gazelor cu efect de seră. Rolul


pădurilor în reducerea CO2 şi purificarea aerului este bine cunoscut. Schimbările survenite în utilizarea terenului (incluzând împădurirea terenului agricol sau neagricol) afectează în mod direct balanţa carbonului – în special, prin înfiinţarea pădurilor tinere, cu viteză mai mare de creştere, care absorb cantităţi mai mari de CO2 în comparaţie cu pădurile îmbătrânite;

Utilizarea biomasei ca sursă de energie regenerabilă.

Impactul schimbărilor climatice asupra agriculturii şi silviculturii

Prin rolul și funcțiile sale, agricultura este un utilizator major de resurse naturale, viabilitatea pe termen lung depinzând de existenta unei baze de resurse durabile, regenerabile, îndeosebi apa și solul. Proiectiile viitoare arată faptul că, toate regiunile lumii, vor fi afectate de schimbările climatice, diferențierile regionale în evoluția resurselor naturale și efectele combinate ale fenomenelor extreme fiind din ce în ce mai evidente. Variațiile climatice vor avea consecințe asupra disponibilității resurselor de apă, asupra dăunătorilor și bolilor și asupra solurilor, generând schimbări semnificative ale condițiilor pentru agricultură si producția animală. În cazuri extreme, degradarea ecosistemelor agricole ar putea însemna deșertificare, având drept rezultat pierderea totală a capacității de producție a terenurilor agricole.

Ţara noastră se confruntă deja cu stresurile de mediu actuale, incluzând vulnerabilitatea crescândă în intensitate şi frecvenţă a extremelor climatice (secetă, inundaţii, arşiţă, îngheţuri, boli şi dăunători, etc.), care produc pierderi importante în toate sectoarele economice, dar mai ales în agricultură, sector dependent de evoluția vremii.

Efectele observate şi anticipate aduse de către schimbările climatice asupra agriculturii şi silviculturii României sunt:

pe parcursul ultimului deceniu, secetele şi inundaţiile s-au produs frecvent, având un impact negativ, atât asupra producţiei agricole (în special pentru grâu şi porumb), cât şi asupra florei şi faunei. În unele cazuri, activităţile umane, cum ar fi defrişarea pădurilor montane, a condus la o creştere şi mai accentuată a frecvenţei de apariţie a inundaţiilor, prin accelerarea scurgerii pe versanţi a apei provenită din ploile torenţiale, către receptori;

mai mult de o pătrime din teritoriul României este acoperit de păduri care adăpostesc un număr mare de specii şi ecosisteme. Impactul schimbărilor climatice asupra pădurilor a fost analizat cu ajutorul câtorva modele climatice globale. Pentru pădurile localizate în regiunile de câmpie sau în cele deluroase este prevăzută o scădere considerabilă a productivităţii pădurilor după anul 2040, datorită creşterii temperaturilor şi scăderii volumului de precipitaţii.

Ca şi forme de adaptare la schimbările climatice, agricultura trebuie să aibe în vedere corelarea variabilelor de mediu cu gradul de rezistenta al genotipurilor (soiuri/hibrizi) față de condițiile limitative de vegetație (secetă, excese de umiditate, temperaturi ridicate, frig/ger, etc.). Administrarea culturilor și utilizarea rațională a terenului sunt de asemenea, măsuri obligatorii pentru păstrarea potențialului producției, menținând în același timp un impact redus al practicilor agricole asupra mediului și climei. Avantajele unor astfel de măsuri se referă la:

- adaptabilitatea genotipurilor (soiri/hibrizi) la potențialul zonelor ecologice; - gestionarea eficientă a resurselor de apă, respectiv o mai bună utilizare a

rezervelor de umiditate din sol după semănat, precum și un consum redus de energie prin aplicarea irigațiilor;


- efecte directe asupra proprietăților fizice (structura și stabilitatea structurală a solului), chimice (conținutul de elemente nutritive) și biologice (cantitatea de materie organică) ale solului;

- protejarea solurilor împotriva eroziunii, scurgerii la suprafață și formarea crustei;

- reducerea costurilor de producție prin alegerea unui sistem alternativ de lucrări ale solului și de întreținere specializat pentru combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor;

- scăderea riscului de apariție a bolilor, precum și o utilizare eficientă a fungicidelor;

- scăderea emisilor de CO2 și creșterea producției și a masei vegetale. Ca şi forme de adaptare la schimbările climatice, agricultura trebuie să aibă în vedere, nu în ultimul rând, activităţile agricole care pot fi mai bine protejate prin concentrarea activităţilor de împădurire în zonele joase (mai expuse fenomenelor asociate cu schimbările climatice), prin reabilitarea digurilor de protecţie împotriva inundaţiilor utilizând soluții „prietenoase” cu mediul şi prin reabilitarea sistemelor de irigaţii.

Alte forme de poluare a aerului de către agricultură

Agricultura poate avea, de asemenea, un impact negativ asupra calităţii aerului prin diferite emisii ale compuşilor azotului, inclusiv oxizi de azot şi amoniac. Oxizii de azot, rezultaţi, în principal, din descompunerea fertilizanţilor chimici şi din combustia biomasei, au un aport important la concentraţia gazelor cu efect de seră. Cele mai semnificative surse de emisii de amoniac provin din practicarea intensivă a zootehniei, precum şi din îngrăşămintele organice utilizate necorespunzător. Ponderea agriculturii în generarea emisiilor de amoniac este de 80%. Când amoniacul în exces este încorporat în sol determină un efect acidifiant, care poate dăuna florei şi faunei.

În acord cu Protocolul de la Göteburg, un plafon maxim al emisiilor de amoniac va fi stabilit pentru România începând din anul 2010. Nu se anticipează că aceasta va fi o problemă, deoarece emisiile anuale totale sunt relativ scăzute, din cauza numărului redus de animale şi a dispariţiei marilor exploataţii care au practicat o zootehnie intensivă pe parcursul ultimilor 10–15 ani.

Bunăstarea animalelor

În calitate de stat membru, România a transpus prevederile legislaţiei UE în domeniul bunăstării şi protecţiei animalelor, inclusiv a animalelor de fermă.

Autoritatea competentă în domeniul bunăstării şi protecţiei animalelor este Autoritatea Naţionala Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA), ocupându-se de reglementarea acestui domeniu, precum şi de verificarea respectării standardelor minime. Structurile de la nivel judeţean ale ANSVSA, personalul cu atribuţii specifice din cadrul direcţiilor sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti realizând inspecţiile.

Sectorul de creştere a porcinelor Sectorul de creştere a porcilor între anii 2004 – 2009 a trecut printr-o perioadă de criză determinată de scăderea dramatică a efectivelor din sistemul industrial de creştere. Importul de carne de porc în România, demonstrează că acest sector are o piață de desfacere asigurată și trebuie sprijinit în continuare.


Sursa: INS

Structura dimensională a fermelor de porci la îngrășat la 30 aprilie 2010: TOTAL SECTOARE

SPECIFICARE Nr.de expl. % Efectiv % Rev.pe expl. din total capete din total capete TOTAL 1115332 100,00 3505291 100,00 3,14 sub 3 capete 1050242 94,18 1625193 46,35 1,55 4 - 10 capete 53569 4,80 339249 9,68 6,33 11 - 25 capete 8353 0,75 138768 3,96 16,61 26 - 50 capete 1937 0,17 64432 1,84 33,26 51 - 75 capete 600 0,05 36330 1,04 60,55 76 - 100 capete 369 0,03 30852 0,88 83,61 101 - 500 capete 106 0,01 29408 0,84 277,43 peste 500 capete 156 0,01 1241059 35,41 7955,51 Structura dimensională a fermelor de scroafe și scrofițe de prasilă la 30 aprilie 2010 :


SPECIFICARE

TOTAL SECTOARE Nr.de expl.

%

din total Efectiv capete

% din total

Rev.pe expl. capete

TOTAL 191691 100,00 426085 100,00 2,22 1 cap 164070 85,60 164070 38,51 1,00 2 - 3 capete 23947 12,49 55219 12,96 2,31 4 - 10 capete 3156 1,65 16613 3,90 5,26 11 - 15 capete 316 0,16 3939 0,92 12,47 16 - 25 capete 83 0,04 1658 0,39 19,98 26 - 50 capete 30 0,02 1068 0,25 35,60 51 - 75 capete 9 0,00 601 0,14 66,78 76 - 100 capete 13 0,01 1157 0,27 89,00 peste 100 capete 67 0,03 181760 42,66 2712,84 În cadrul PNDR 2007-2013 a fost lansată Măsura 215, Pachetul a) – plăți în favoarea bunăstării porcinelor, prin care fermierii au beneficiat de sprijin prin acordarea de plăți compensatorii în favoarea bunăstării animalelor, astfel: Pachetul a) Plăţi în favoarea bunăstării porcinelor (plățile se acordă pentru porci grași, scrofițe și scroafe): Subpachet 1 a) - creşterea cu cel puţin 10% a spaţiului alocat disponibil fiecărui animal. Subpachet 2 a) - asigurarea a minimum 11 ore/zi lumină artificială cu o valoare a iluminării de 50 lux. Subpachet 3 a) - îmbunătăţirea condiţiilor de bunăstare a suinelor pe durata transportului. Subpachet 4 a) - corectarea nivelului nitriților și nitraților, din apă. Subpachet 5 a) - reducerea noxelor cu 30% față de nivelul minim obligatoriu prin menținerea în limite optime a parametrilor de microclimat Subpachet 6 a) - îmbunătățirea condițiilor zonei de odihnă. În cadrul campaniei agricole 2012 – 2013, au fost depuse și verificate pentru Măsura 215 -pachetul a) – porcine, un număr de 239 cereri de ajutor cu valoarea totală de 117 mil euro. Sectorul de creştere a păsărilor Creşterea păsărilor pentru carne în România este sectorul care şi-a revenit cel mai bine după declinul din perioada imediat următoare privatizării fostelor unităţi de stat. Performanţele tehnice realizate în 2006 plasează avicultura României pe locul 4 în lume şi 3 în Europa, după ţări cu tradiţie în creşterea păsărilor pentru carne precum: Franţa şi Statele Unite ale Americii. Se constată o creștere a producției totale de carne în viu (mii tone) începând cu anul 2008, ajungând în anul 2011 la o producție totală de carne în viu de 477 mii tone.


Sectorul de creştere a păsărilor pentru ouă s-a dezvoltat mai încet, cu toate că din totalul ouălor consumate în România un procent de aproximativ 95% sunt din producția internă. Dificultatea principală în activitatea acestui sector este aceea că o mare parte din ouăle de consum sunt produse încă în baterii neconforme cu standardele europene şi care vor trebuii înlocuite. (Sursa: Strategia pentru dezvoltarea agriculturii pe termen mediu și lung – anul 2012)

Sursa: INS

Structura dimensională a fermelor de păsări la 30 aprilie 2010

TOTAL SECTOARE

SPECIFICARE Nr.de expl. % Efectiv %

Rev.pe expl.

din total capete din total capete

TOTAL 2481199 100,00 81166628 100,00 32,71

SUB 25 CAPETE 1881252 75,82 22424813 27,63 11,92

25 - 50 CAPETE 390788 15,75 12732413 15,69 32,58

51 - 75 CAPETE 133757 5,39 8116999 10,00 60,68 76 - 100 CAPETE 57004 2,30 4589768 5,65 80,52 101 - 500 CAPETE 17903 0,72 2900914 3,57 162,04 501 - 1000 211 0,01 127761 0,16 605,50


CAPETE PESTE 1000 CAPETE 284 0,01

30273960 37,30

106598,45

Balanţa şi consumul pe locuitor carne pasăre: Specificare

Anul

Carne totală în viu (tone)

Carne tăiată (tone)

Import carne total (tone)

Export carne total (tone)

Consum intern (tone)

% Import din consum intern

Consum/ locuitor kg./cap

CARNE PASĂRE

2004 372200 297760 130454 3808 424406 31 12,6 2008 410200 328160 116079 9646 434593 27 20,2 2009 489100 391280 132875 33172 490983 27 22,9 2010 476400 381120 96115 58690 418545 23 19,6 2011 510500 408400 94500 60100 442800 21 21.0 2012 540600 432400 93500 63500 462400 20 22.0

2013 565300 452240 93000 64600 480640 19 22.9

2020 610500 488400 80000 70500 497900 16 26.2 (Sursa: Strategia pentru dezvoltarea agriculturii

pe termen mediu și lung – anul 2012)

În cadrul PNDR 2007-2013 a fost lansată Măsura 215, Pachetul b) – plăți în favoarea bunăstării păsărilor, prin care fermeierii au beneficiat de sprijin prin acordarea de plăți compensatorii în favoarea bunăstării animalelor, astfel: Pachetul b) Plăţi în favoarea bunăstării păsărilor (plățile se acordă pentru pui de carne, găini ouătoare, găini de reproducție din rase grele și pui de curcă): Subpachet 1 b) - asigurarea intensității iluminatului artificial la minimum 30 lucşi, Subpachet 2 b) - reducerea densităţii păsărilor cu 10 % faţă de densitatea rezultată din aplicarea cerinţelor minime obligatorii privind suprafaţa minimă alocată pentru fiecare categorie de păsări, Subpachet 3 b) - îmbunătăţirea condiţiilor de bunăstare a păsărilor pe durata transportului, Subpachet 4 b) - corectarea nivelului nitriților și nitraților din apa utilizată, Subpachet 5 b) - reducerea noxelor cu 30 % față de nivelul minim obligatoriu prin menținerea în limite optime a parametrilor de microclimat. În cadrul Campaniei agricole 2012 – 2013, au fost depuse și verificate pentru Măsura 215 -pachetul b) – păsări, un număr de 66 cereri de ajutor cu valoarea totală de 100 mil. euro.


Sectorul de creştere a bovinelor Cu o pondere de cca 65% (UVM) din totalul efectivelor de animale domestice crescute pe glob bovinele reprezintă o sursă importantă în realizarea fondului mondial de produse alimentare, asigurând peste 95% din producţia de lapte, aproape 33% din producţia de carne şi aproximativ 90% din totalul pieilor ce se utilizează în industria pielăriei, la care se adaugă şi alte produse şi subproduse de largă utilizare. Bovinele constituie un deosebit mijloc de transformare în produse cu însuşiri biologic superioare a diferitelor resurse vegetale şi a unor subproduse ale industriei alimentare care nu se pot utiliza direct pentru consumul uman. Perspectivele ameliorării bovinelor sunt dictate de situaţia consumurilor de lapte şi carne, de raportul cerere-ofertă pentru aceste produse. La nivel mondial, consumul mediu anual este de cca. 105 kg lapte şi 12 kg carne. Creşterea bovinelor este o activitate tradiţională a populaţiei din zona rurală şi în special din zona montană. Diversitatea producţiilor pe care le realizează, consumul redus de energie şi natura furajelor pe care le valorifică, conferă creşterii şi exploatării bovinelor caracterul unei activităţi durabile şi de perspectivă. Cu un efectiv de 2,512 milioane capete bovine la sfârşitul anului 2009, România s-a situat pe locul 10 în rândul ţărilor Uniunii Europene, în timp ce în anul 2008 cu un efectiv de peste 2,6 milioane capete bovine, România se situa pe locul 11 la nivel comunitar. Dimensiunea medie a fermelor de bovine la nivel naţional în anul 2010, este de 1,83 capete/exploataţie. (Sursa: Strategia pentru dezvoltarea agriculturii pe termen mediu și lung – anul 2012). Se constată o creștere a producţiei de carne în perioada 2003 -2008, după care a fost înregistrată o scădere, ca urmare a reducerii numărului de capete şi a greutăţii la sacrificare.

Sursa:INS

Structura dimensională a fermelor de tineret taurin la îngrășat la 30 aprilie 2010

TOTAL SECTOARE SPECIFICARE

Nr.de expl. % Efectiv %

Rev.pe expl.


TOTAL 237377 100,00 434620 100,00 1,83 1 - 2 capete 219249 92,35 309886 71,29 1,41 3 - 5 capete 13851 5,84 49333 11,35 3,56

6 - 15 capete 3056 1,29 24665 5,68 8,07 16 - 25 capete 649 0,27 12102 2,78 18,65 26 - 35 capete 227 0,10 6676 1,54 29,41 36 - 50 capete 167 0,07 6715 1,55 40,21 51 - 100 capete 113 0,05 7300 1,68 64,60 peste 100 capete 65 0,03 17943 4,13 276,05

(Sursa: Strategia pentru dezvoltarea agriculturii pe termen mediu și lung – anul 2012)


Structura dimensională a fermelor de vaci de lapte și juninci la 30 aprilie 2010

SPECIFICARE TOTAL SECTOARE Nr.de expl. % din total Efectiv capete % din total Rev.pe

expl. capete

TOTAL 761528 100,00 1396886 100,00 1,83 1 - 2 capete 664713 87,27 830134 59,43 1,25 3 - 5 capete 77221 10,14 263875 18,89 3,42 6 - 10 capete 11560 1,52 83409 5,97 7,22 11 - 15 capete 3403 0,45 41604 2,98 12,23 16 - 20 capete 1728 0,23 30116 2,16 17,43 21 - 30 capete 1278 0,17 30518 2,18 23,88 31 - 50 capete 801 0,11 28835 2,06 36,00 51 - 100 capete 527 0,07 31791 2,28 60,32 peste 100 capete 297 0,04 56604 4,05 190,59

(Sursa: Strategia pentru dezvoltarea agriculturii pe termen mediu și lung – anul 2012) Standardele minime sunt stabilite prin Ordinul ANSVSA nr.72/2005 privind aprobarea Normei sanitare veterinare ce stabilește standarde minime pentru protecția vițeilor, care transpune oficial Directiva Consiliului 91/629/CEE de stabilire a normelor minime privind protecția vițeilor. Sectorul de creştere a ovinelor/caprinelor Creșterea ovinelor și caprinelor sintetizează însăşi existenţa poporului român, unitatea lui în mijlocul naturii și legătura permanentă, tradițională, cu aceasta, asigurând bazele unei adevărate industrii casnice, de prelucrare a laptelui, lânii și a pieilor, cu deosebite implicaţii sociale şi economice, asupra dezvoltării vietii materiale si spirituale. Păstoritul a reprezentat, în timp, una dintre formele de manifestare a personalității poporului român, menţinând ideea de forţă, de stabilitate si coeziune în spațiul carpato-dunărean. Specia ovină este singura specie la care în ultimii ani, efectivele au crescut şi de la care România a exportat mult mai mult decât a importat. Dinamica efectivelor și a producției de carne la ovine/caprine în perioada 2001 - 2011 Se constată o creștere a efectivului de ovine și caprine și a producţiei de carne în perioada 2001-2010, după care a fost înregistrată o scădere în anul 2011, ca urmare a reducerii numărului de capete. Producția totală de carne în viu (mii tone) se menține constantă începând cu anul 2007 până în anul 2011.


Structura dimensională a fermelor de ovine la 30 aprilie 2010

TOTAL SECTOARE

SPECIFICARE

Nr.de expl.

% din total

Efectiv capete

% din total

Rev.pe expl. capete

TOTAL 431045 100,00 7948392 100,00 18,44

SUB 10 CAPETE 329981 76,55 1695045 21,33 5,14

11 - 20 CAPETE 48785 11,32 713078 8,97 14,62

21 - 50 CAPETE 22785 5,29 741115 9,32 32,53

51 - 100 CAPETE 14695 3,41 1021525 12,85 69,52

101 - 200 CAPETE 8594 1,99 1216633 15,31 141,57

201 - 500 CAPETE 4905 1,14 1522885 19,16 310,48 PESTE 500 CAPETE 1300 0,30 1038111 13,06 798,55

Structura dimensională a fermelor de capre la 30 aprilie 2010

TOTAL SECTOARE

SPECIFICARE Nr.de expl. % Efectiv % Rev.pe expl.


TOTAL 129262 100,00 920074 100,00 7,12

SUB 10 CAPETE 117082 90,58 435738 47,36 3,72

11 - 50 CAPETE 9338 7,22 236118 25,66 25,29 PESTE 50 CAPETE 2842 2,20 248218 26,98 87,34


1.4. Economia rurală şi calitatea vieţii

Structura economiei rurale

Economia rurală prezintă diferenţieri semnificative în funcţie de regiuni, de trăsăturile demografice specifice, sociale şi economice. Această diferenţiere este vizibilă mai ales în ceea ce priveşte sărăcia în spaţiul rural românesc, reflectată într-un nivel scăzut de trai al populaţiei şi în lipsa de surse de venituri alternative. Pentru o imagine mai corectă a structurii economiei pe sectoare de activitate, ne vom raporta la valoarea adăugată brută (VAB) şi nu la produsul intern brut (PIB), deoarece schimbările intervenite în structura sistemului de taxe și impozite sau a subvenţiilor pot modifica şi ponderea ramurilor, fără ca activitatea economică să se schimbe propriu-zis. La nivel național, VAB total în anul 2012 înregistrează 114 744,8 milioane euro din care, dacă analizăm VAB pe sectoare de activitate, contribuția sectorului terțiar (activități administrative și servicii financiare, comerț, transport, servicii de comunicații, alte servicii) la VAB național, a înregistrat cea mai mare pondere, totalizând 51,8% din economia românească. Cu toate acestea ponderea este inferioară mediei înregistrate la nivelul Uniunii Europene, care este de 72,8%. Pe fondul ponderii relativ scăzute a serviciilor în economia românească în comparație cu alte state membre, trebuie remarcată legătura strânsă dintre acest sector și dezvoltarea economică. O pondere ridicată a serviciilor (peste 70%), în special a celor destinate populației (finanțate public sau privat), este caracteristică țărilor dezvoltate, Luxemburg (85,6%), Franța (79,5%), Germania (77,2%), Belgia (77%), Marea Britanie (76%), aceasta fiind un rezultat al tehnologizării sectoarelor productive, al informatizării societății și implicit al creșterii preocupării privind petrecerea timpului liber. Sectorul secundar (industrie și construcții) se situează pe următoarea poziție din punct de vedere al aportului la formarea VAB, pe primul loc comparativ cu celelalte state membre, cu un procent de 42,2%. Totodată, dacă ne raportăm la celelalte state UE, România ocupă al doilea loc (după Bulgaria, care are 6,4%) în ceea ce privește contribuția sectorului primar (agricultură, vânătoare, pescuit) la VAB național, (6,1%), deși productivitatea acestui sector este scăzută comparativ cu celelalte sectoare de activitate. (baza date EUROSTAT 2013-date on line) În concluzie, pentru o dezvoltare echilibrată a economiei rurale, trebuie să ne concentrăm pe creșterea productivității agriculturii și industriei, pe dezvoltarea oportunităților de creare de locuri de muncă în sectorul non agricol.

Dezvoltarea afacerilor

Microîntreprinderile, întreprinderile mijlocii şi întreprinderile mici, au un rol important în menţinerea şi consolidarea economiei naţionale prin crearea de noi industrii sau nişe de piaţă, creşterea oportunităţilor de angajare, încurajarea concurenţei pe piaţă şi vitalizarea economiilor aflate la nivel regional sau local. La nivel naţional, în anul 2011, 99,64% din totalul întreprinderilor româneşti sunt reprezentate de IMM–uri, iar dintre acestea ponderea cea mai mare este deţinută de microîntreprinderi cu 87.18%, urmate de întreprinderi mici 10,56% (Institutul Național de Statistică –TEMPO-serii de timp). În anul 2011, densitatea IMM-urilor la 1000 de locuitori 42era de 23,66, iar în ceea ce priveşte mediul rural, densitatea IMM-urilor era de 9,64 IMM-uri

42 Prelucrare MADR în baza datelor furnizate de INS prin intermediul procesului de consultare în cadrul grupurilor de lucru şi în baza rezultatelor preliminare ale recensământului populaţiei- INS an de referinţă 2011


la 1000 de locuitori, iar din totalul microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici din mediul rural se înregistrează o densitate de 9,51 astfel de întreprinderi la 1000 locuitori. Din perspectiva mediului de rezidenţă, diferenţa dintre rural şi urban la nivel de IMM-uri înclină balanţa în dezavantajul mediului rural, dat fiind că din 2005 până în 2011, cel mai ridicat procent al microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici (cumulativ) din rural atinge 19.35% în 2011, restul de 80,65% înregistrându-se în mediul urban.

Dacă se abordează IMM-urile din perspectiva relaţiei ocupare-valoare adăugată, rezultatele pot conduce la concluzia greşită că acestea reprezintă un sector mai puţin eficient din punct de vedere al valorificării resurselor umane şi materiale. Acest fapt se datorează, pe de o parte, transformărilor structurale petrecute în economia românească, în procesul de adaptare la competiția pe o piața globalizată, iar pe de altă parte, procesului incipient de maturizare și consolidare a regulilor pieței, a inițiativei private insuficient dezvoltate dar grav afectate de criză și a capacității antreprenoriale încă slabe și nesusținute corespunzător. Ca urmare, IMM-urile au devenit o sursă din ce în ce mai importantă de locuri de muncă, dar păstrează vulnerabilități majore, fiind încă departe de nivelul piețelor mature din Europa. România înregistrează niveluri scăzute de productivitate a muncii - în 2012 media UE43 a înregistrat nivelul de productivitate a muncii la 51.719,0 eur/pers, în timp ce în România s-a înregistrat un nivel de 12.433,1 eur/pers (de peste 4 ori mai mic), totuşi cifrele de afaceri înregistrate în 2011 de microîntreprinderile şi întreprinderile mici din România ocupau 45% din totalul cifrei de afaceri înregistrate la nivelul întreprinderilor din România, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie sporită acestei categorii de întreprinderi, acestea alături de întreprinderile mijlocii, ca cifră de afaceri ocupând 61% din totalul cifrei de afaceri înregistrate în 2011. O analiză din perspectiva monedei naţionale(RON)44 asupra productivităţii muncii pentru anul 2010, arată că sectorul Agricultură, silvicultură şi pescuit înregistrează 10.315 RON/persoană ocupată, de aproape 5 ori mai puţin decât indicatorul general pentru productivitatea muncii medie pentru toate sectoarele de activitate (50.938 RON/persoană ocupată), iar sectorul secundar (Industrie şi Construcţii) înregistrează o sumă de peste 7 ori mai mare decât sectorul primar (72491,6 ron/persoană).

43 Eurostat - 2012 44 INS – Tempo Online – Serii de timp


Dinamica întreprinderilor în contextul crizei economice Analizând, în baza datelor furnizate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC), o evoluţie a înmatriculărilor întreprinderilor din 2008 până în 2011, există o discrepanţă majoră între mediul rural şi mediul urban. În timp ce înmatriculările din urban sunt în permanentă scădere (de la 70% în 2008, până la 59% în 2011), înmatriculările din spaţiul rural sunt în permanentă creştere (de la 30% în 2008 la 41% în 2011). Din perspectivă regională, în anul 2011 cele mai multe înmatriculări din spaţiul rural au avut loc în regiunile N-V (18.91%), Sud-Muntenia (18,37%) şi N-E (16,76%), iar cele mai puţine în Vest (3.69%). Făcând o analiză, la nivelul anului 2012, asupra întreprinderilor tip persoană fizică autorizată (PFA), întreprindere familială (IF) și întreprindere individuală (II) se constată că cea mai mare pondere a întreprinderilor din spaţiul rural este reprezentată de întreprinderile familiale cu 47,6%, urmată de întreprinderile individuale cu 43,1% în rural, iar ponderea întreprinderilor tip persoană fizică autorizată (PFA) în spaţiul rural fiind de 39,9%. În ceea ce priveşte numărul întreprinderilor deţinute de grupul vulnerabil femei, 31,7% dintre PFA, 37,1 % dintre II şi 84,2% dintre IF sunt deţinute de femei. În perioada de programare 2007-2013, prin intermediul Programului Național de Dezvoltare Rurală- au fost sprijinite microîntreprinderile din mediul rural, în perioada 2009- 2011 fiind făcute plăți pentru proiecte ce vizau crearea sau modernizarea a 1191 microîntreprinderi prin intermediul măsurii 312 ”Sprijin pentru crearea și dezvoltarea de microîntreprinderi”. Dintre acestea, ponderea majoritară (56,5%) o dețin microîntreprinderile care aveau ca și CAEN principal în cadrul proiectelor prestare de servicii auxiliare în agricultură, urmate de cele în sectorul construcțiilor (13,2%) (Raport privind ajutoarele de stat pentru Consiliul Concurenței, 2011).

Finanțarea și creditarea activitatilor non – agricole

În vederea promovării măsurilor ce urmăresc creșterea gradului de ocupare a persoanelor active, în special a celor din mediul rural, de mare importanță este orientarea programelor spre membrii familiilor ce practică o agricultură de subzistență , prin promovarea unor noi forme ocupaționale pentru lucrătorii independenți din zonele rurale și promovarea culturii antreprenoriale în desfășurarea de activități non- agricole.


Principalele obstacole în deschiderea și dezvoltarea unor microîntreprinderi în domeniile non-agricole și în special în zona serviciilor în mediul rural, sunt constituite de lipsa unei culturi antreprenoriale specifice dar, mai ales, de lipsa capitalului necesar deschiderii unei afaceri. Dacă problema culturii antreprenoriale are raspuns în dezvoltarea unor programe speciale la sate privind inițierea unor cursuri cu persoanele interesate, de o mai mare dificultate este problema finanțării și creditării cu capital necesar micilor afaceri în spațiul rural. În ceea ce privește creditarea activităților non- agricole și a serviciilor, s-au identificat o serie de probleme legate de dobânzile mari practicate de băncile comerciale la acordarea de credite, cât și de sistemul de taxe și comisioane pentru diversele servicii prestate de bănci (deschiderea de conturi, acordarea de credite). Se manifestă de asemeni reticente determinate de lipsa cunoștințelor strict bancare, a temerilor legate de riscul afacerii sau propunerea de garanții personale în analiza dosarelor de creditare, toate, ca și parte constitutivă a planului de afaceri solicitat de bănci în acordarea de credite. De o mare importanță este aici parteneriatul, beneficiar de credit – banca, aceasta din urmă având rol de informare asupra liniilor de finanțare existente, a condițiilor de creditare, în acordarea unui sprijin real și eficient în elaborarea planului de afaceri și construirea dosarului de creditare.

Dezvoltarea ocupării în spațiul rural

Rata de ocupare Conform Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), caracteristica anilor de tranziție și reformă româneacă a fost scăderea locurilor de muncă salarizate și înlocuirea lor cu forme nesalariate. Ocuparea în forme flexibile este puțin extinsă: 10% din populația ocupată între 15-64 ani este ocupată cu timp parțial și doar 2.5% aveau și un al 2-lea loc de muncă; chiar și aceste niveluri sunt date de mediul rural din care provin 89%, respectiv 86% dintre persoanele aflate în aceste situații. În rândul salariaților se înregistrau 1,1% angajați temporar (cel mai mic nivel european, față de 13,7% medie UE sau maximele care depășeau, în 2012, 20%45. Ocuparea în forme flexibile este un indicator al flexibilității pieței muncii, dar și a gradului de receptare a economiei a condițiilor specifice ale unor grupuri vulnerabile (ex: mame cu copii în întreținere, persoane cu handicap, vârstnici) în raport condițiile standard ale pieței muncii. În România la nivelul anului 2011, rata de ocupare a populaţiei cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani era de 58,5%, în timp ce la nivelul UE27, Eurostat înregistra o pondere de 64,35%. Analizând ocuparea din perspectivă de gen, se constată atât discrepanţe între România şi media UE27, cât şi între femei şi barbaţi. Rata de ocupare în rândul bărbaţilor atingea o proporţie de 65%, cu 13% mai mare decât rata de ocupare din rândul femeilor (52%). La nivelul UE27, rata de ocupare a bărbaţilor este cu 5,1% mai mare decât în România, iar în rândul femeilor este mai ridicată cu 6,5%. Astfel, fiind evidentă nevoia de incluziune pe piaţa muncii a femeilor care se manifestă mai acut în România, însă nici la nivelul UE discrepanţele nu sunt de neglijat. Conform datelor prelucrate de ICCV în baza cifrelor INS, la nivelul anului 2011, din totalul populaţiei ocupate din România, rata ocupării în mediul rural înregistrează un procent de 58,8%. Salariaţii din cadrul populaţiei ocupate erau reprezentaţi într-o proporţie de 67,3%, iar din total salariaţi din România, cei din rural erau 24,7%. În ceea ce priveşte numărul patronilor din România, aceştia erau în procent de 1,2%, iar cei din rural 0,6%. Lucrătorii

45 EUROSTAT


pe cont propriu erau 18,8% (17,9% Eurostat) din totalul populaţiei ocupate din România (în timp ce la nivelul UE27 aceştia înregistrau un procent de 14,4%46), iar lucrătorii familiali neremuneraţi reprezentau 12,7% din totalul populaţiei ocupate. În contextul ruralului românesc, lucrătorii pe cont propriu erau reprezentaţi înt-un procent de 34,6%, iar lucrătorii familiali neremuneraţi erau în proporţie de 27,3%. Conform prelucrărilor INS în baza Recensământului General Agricol în 2010, fermierii cu alte activităţi generatoare de venit erau 28,21% din total capi ai exploataţiilor agricole. Structura ocupării în România înregistra în 2012 un număr de 9.229.000 persoane ocupate la nivel national, înregistrând în sectorul primar un procent de 30,4%, cel secundar 28,8% şi în terţiar 40,7%. La nivelul UE27 la distribuţia pe sectoare, 5,2% din populaţia ocupată era înregistrată în sectorul primar, 22,6% în secundar şi 70,2% în sectorul terţiar. O analiză asupra disponibilităţii forței de muncă arată că populaţia activă din rural reprezintă 46,63% din totalul locuitorilor României (INS Tempo Online- Serii de timp). Un punct forte al spaţiului românesc este pentru investitori costul redus al forţei de muncă, costul mediu lunar al forţei de muncă per salariat în 2011 fiind de 2569 RON. Dependenţa faţă de agricultura de subzistenţă reprezintă un punct slab al forţei de muncă din România, activităţile independente fiind mai degrabă asociate cu subzistenţa în agricultură decât cu antreprenoriatul, aşadar numărul persoanelor care desfăşoară activităţi independente atinge 2,1 milioane persoane (25% din totalul locurilor de muncă). De asemenea, România se confruntă cu un nivel scăzut al forţei de muncă angajată în activităţi non-agricole, la nivel național. În baza recensământului INS – rezultate preliminare 2011 - numărul romilor este de 619000, reprezentând 3,2% din totalul populaţiei. Consiliul Europei, însă, operează cu o estimarea medie a numărului romilor din România de aproape trei ori mai mare (1.850.000 persoane). În 2011 populaţia de etnie roma a avut o rată a ocupării de 36% , iar persoanele cu dizabilităţi 12.7%. Studiul Băncii Mondiale cu privire la rata de angajare în rândul populaţiei de etnie roma arată că există decalaje evidente cu privire la reprezentarea pe piaţa muncii în rândul populaţiei de etnie roma şi din perspectivă de gen. Analizând ratele de angajare dintre persoanele de etnie roma şi cele ne-roma constatăm că acestea sunt vizibil mai mari în rândul populaţiei masculine ne-roma la nivelul anului 2010. În România rata de angajare era de aproape 10 ori mai mică în rândul femeilor de etnie roma comparativ cu femeile ne-roma (52% femei ne-roma, 9% femei roma). Rata de angajare a bărbaţilor de etnie roma, deşi redusă faţă de cea a bărbaţilor ne-roma, este mult mai mare decât rata de angajare a femeilor rome (42% rata de angajare a bărbaţilor de etnie roma, în timp ce rata de angajare era de 66% la bărbaţii ne-romi).

46 EUROSTAT


Investiţiile în economia non-agricolă şi alimentară în spaţiul rural, pe lângă asigurarea creşterii valorii adăugate brute prin procesarea materiilor prime agricole şi neagricole din resurse locale, mai au un mare avantaj, atât în perioadele de criză şi recesiune cât şi în cele de creştere economică, în sensul creării de noi locuri de muncă, prin folosirea şi stabilizarea forţei de muncă locale (rurale), revitalizarea localităţilor rurale, în mod deosebit cele din zonele defavorizate şi periferice In concluzie, pentru o dezvoltare rurală durabilă este necesară realizarea unui echilibru între cerința de conservare a spațiului rural economic, ecologic și social-cultural de la țară, pe de o parte, si tendința de „modernizare” a activității economice și a vieții rurale, pe de altă parte. Economia socială Economia socială contribuie explicit la creşterea ocupării prin crearea de locuri de muncă în general și locuri de muncă pentru persoane aparținand unor grupuri vulnerabile în special și prin contribuția directă pe care o aduce la dezvoltarea coeziunii sociale în organizațiile bazate pe participarea membrilor și pe implicarea acestora în comunitate. În mediul rural, o întreprindere socială participă la dezvoltarea comunității ca întreg în mod durabil: creează locuri de muncă pentru comunitate sau pentru persoane aflate în dificultate, se adresează problemelor din fiecare comunitate (educatie, sărăcie, promovarea meșteșugurilor, susținerea turismului local). Există astfel de întreprinderi sociale în mai multe zone din România care pot fi date ca bun exemplu și care susțin dezvoltarea comunității din care fac parte. Economia socială este un important „angajator” cu o pondere de 3,3% din totalul salariaților din România, la nivelul anului 2009. Astfel, în anul menţionat, economia socială furniza în România 174,025 locuri de muncă adică 3,3% din totalul locurilor de muncă. (Institutul de Economie Socială). Cooperative non-agricole. Conform datelor INS – AES 2012, peste 95% din totalul cooperativelor din România, reprezintă cooperative meşteşugăreşti, de consum, de credit şi agricole. La nivel naţional, în anul 2010 se înregistrează un număr de 2017 cooperative, dintre care 42,5% cooperative meşteşugăreşti, 47,5% de consum, 3,7% de credit şi 6,3% cooperative agricole. Evoluţia numerică a cooperativelor meşteşugăreşti şi de consum creşte din 2005 până în 2010 de la 1712 (55% cooperative de consum), până la 1815 (52,8% cooperative de consum).(prelucrare date ICCV) Plecând de la premiza că aceste cooperative meșteșugărești constituie forme de organizare care pot încuraja activități economice specific rurale care promovează valori tradiționale, contribuind totodată la obiectivele specifice economiei sociale, este necesară revigorarea lor în contextul unui trend descendent din punct de vedere al numărului de salariați și al profitabilității. Dezvoltarea turismului Dezvoltarea şi promovarea turismului se bazează pe existenţa unui potenţial turistic care prin atractivitatea sa are menirea să incite şi să asigure integrarea unei zone, regiuni cu vocaţie turistică în circuitele turistice interne şi internaţionale şi care să permită accesul turiştilor prin amenajările corespunzătoare.


Din analiza datelor statistice, la nivel național, în perioada 2005-201247, se constată că sectorul turistic a înregistrat o creștere a numărului structurilor de cazare, ceea ce denotă că nu a fost afectat de criza economică în aceeași măsură în care au fost afectate celelalte sectoare, în special cele productive. Dacă în anul 2005, din totalul structurilor de cazare, hotelurile aveau cea mai mare pondere (23,4%), urmate de pensiunile turistice rurale48 (22,6%), în anul 2012 numărul pensiunilor turistice rurale l-a depăşit pe cel al hotelurilor (27% pensiuni turistice rurale și 23,8% hoteluri). Pensiunile turistice urbane49 ocupă şi ele un loc important în peisajul turistic, în perioada analizată realizând o creştere cu aprox. 52% a numărului de structuri. Acest trend ascendent se datorează conștientizării potențialului turistic considerabil și utilizării oportunităților oferite de fondurile europene pentru investițiile în infrastructura de primire turistică cu funcțiuni de cazare, în special în pensiuni turistice. (prelucrare date statistice INS-TEMPO). Dacă ne raportăm la capacitatea de cazare existentă, exprimată în locuri, observăm şi în acest caz o evoluţie favorabilă, iar în ceea ce priveşte cea mai mare pondere a capacităţii de cazare existente, la nivelul anului 2012, hotelurile deţin 60% din capacitatea totală de cazare existentă. (prelucrare date statistice INS-TEMPO-serii de timp). În ceea ce priveşte capacitatea de cazare în funcţiune, exprimată în număr locuri-zile, la nivel regional, aceasta relevă sezonalitatea care caracterizează turismul şi este în strânsă corelare cu tipul de turism practicat în regiunea respectivă. Astfel, în perioada 2005-2011, aşa cum reiese şi din grafic, capacitatea de cazare în funcţiune din regiunea Sud-Est prezintă cele mai mari fluctuaţii. Această evoluţie este influenţată de tipurile de structuri de cazare concentrate pe litoralul românesc în special hotelurile, dar şi satele de vacanţă şi campingurile a căror capacitate de cazare a scăzut iniţial, cu un minim în 2008, afectate de criza economică. Regiunea Centru, unde se practică mai mult turismul balnear şi cultural, a înregistrat o creştere progresivă a capacităţii de cazare în funcţiune din hoteluri, dar mai ales din pensiuni turistice şi agroturistice. O creştere marcantă, în special în perioada 2007-2010, este observată în cazul regiunii Bucureşti-Ilfov, datorată numărului de hoteluri din Bucureşti a căror capacitate de cazare este utilizată pentru turismul de afaceri, segment ce este mai puţin sau deloc influenţat de sezonalitatea ce afectează celelalte regiuni. (prelucrare date statistice INS-TEMPO) Pentru România, o țară preponderent agricolă, dar cu un patrimoniu natural și cultural divers, în mare parte în stare bună de conservare, turismul rural reprezintă o alternativă viabilă, încă insuficient exploatată, pentru diversificarea activităților în vederea obținerii unor venituri adiționale pentru populația din zonele rurale. Conform datelor INS, structurile de primire turistică s-au extins în afara destinațiilor tradiționale, astfel din structurile de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică 31,8% au fost în alte zone, 23,6% în staţiunile din zona montană, 22,3% au fost în Municipiul Bucureşti (exclusiv oraşul Tulcea), 11,6% în staţiunile din zona litorală (exclusiv oraşul Constanţa), 8,4% în staţiunile balneare şi 2,3% în Delta Dunării (inclusiv oraşul Tulcea) (studiu Capacitate de cazare turistică la 31 iulie 2012).

47 Începând din anul 1999 datele sunt colectate la data de 31 iulie ale anului respectiv 48 Pentru coerență cu PNDR 2007-2013, în text a fost utilizat termenul de pensiuni turistice rurale, ce include și pensiunile agroturistice deoarece datele statistice prezentate în INS –TEMPO însumează cele două tipuri de pensiuni menționate 49 Conform datelor statistice utilizate, INS -TEMPO, pensiunile turistice reprezintă pensiunile turistice urbane-în text a fost utilizat termenul de pensiuni turistice urbane


Turiștii devin tot mai interesați de oportunitățile pe care le prezintă turismul rural și pentru a răspunde cererii pieței în acest sens este nevoie să punem accentul pe diversificarea ofertei turistice prin îmbinarea ingenioasă a odihnei pasive cu o implicare activă în vederea învăţării unor meşteşuguri şi tradiţii, precum şi a practicilor agricole din gospodărie, evidențiind astfel și componenta educativă a turismului. Totodată stimularea activităţilor recreative în ambianţa spaţiului rural combinate cu promovarea unor activităţi culturale tradiţionale aduce beneficii atât turiștilor cât și populației rurale implicate în aceste tipuri de activități. În perioada de programare 2007-2013, turismul rural a fost sprijinit prin intermediul Programului Național de Dezvoltare Rurală, în perioada 2009 – 2012 în cadrul măsurii 313 ”Încurajarea activităților turistice” fiind aprobate 679 proiecte ce vizau înființarea sau modernizarea structurilor de primire turistică cu funcțiune de cazare și proiecte ce aveau în vedere activitățile recreaționale.(Raport anual de progrese privind implementarea PNDR în anul 2012). Cu tot acest suport, infrastructura turistică rurală cu funcțiune de cazare de mici dimensiuni (pensiuni agroturistice și turistice rurale) nu a ajuns la un nivel de dezvoltare satisfăcător, în special din punct de vedere calitativ, pentru cerinţele pieţei atât la nivel naţional cât şi internaţional. Există puţine metode de măsurare a succesului şi rentabilităţii investiţiilor în turism, din cauza naturii semi-informale a activităţilor, a promovării şi marketingului slab organizate mai ales la nivel judeţean şi local, ceea ce face dificil ca întreprinzătorii/operatorii să ajungă pe piaţă şi să-şi dezvolte afacerile corespunzător. Totuşi, cu un marketing adecvat şi alte tipuri de sprijin coordonat, produsele unicat ale turismului românesc vor putea fi valorificate pe măsura diversităţii şi atractivităţii lor, susținând astfel un turism ce minimizează impactul negativ asupra mediului și a culturii locale, dar în același timp generează venituri prin creare de locuri de muncă și contribuie la conservarea patrimoniului natural și cultural. Agroturismul. Agroturismul, permite valorificarea disponibilităţilor de cazare ale gospodăriei ţărăneşti, pregătită şi amenajată adecvat pentru primirea oaspeţilor, asigurarea serviciilor pentru servirea mesei şi pentru alte activităţi complementare, dependente în mod direct de specificul economic al fermei, precum activităţi de agrement, iniţiere în diferite îndeletniciri tradiţionale, echitaţie, pescuit, cure terapeutice, etc. Reducerea veniturilor cetăţenilor datorită crizelor economice, a şomajului, sau a inflaţiei a afectat şi turismul de masă, iar categoria socială care face parte din "clasa de mijloc" cu venituri mai modeste se îndreaptă înspre agroturism. Capacitatea de cazare existentă în pensiunile agroturistice50, corelată cu capacitatea de cazare în funcţiune din aceste structuri, situează regiunea Centru pe primul loc, cu o creştere continuă a capacității de cazare existentă în

50 În pensiunile agroturistice sunt cuprinse şi pensiunile turistice rurale conform observaţiilor INS -TEMPO


perioada analizată (cu aprox. 58% ajungând la 10 073 locuri în 2012) şi a capacității de cazare în funcţiune (cu aprox. 44% ajungând la 1 595 194 locuri-zile în 2011). Aceste diferențe înregistrate la nivel regional sunt explicate prin faptul că dezvoltarea agroturismului depinde foarte mult de specificul fiecărei regiuni: de tipul de turism preponderent în regiunea respectivă, de existenţa şi calitatea pensiunilor agroturistice, de prezenţa unor tipuri variate de activităţi, de folclor, de existenţa regiunilor etnografice şi de practicarea diverselor activități agricole. (prelucrare date statistice INS-TEMPO) Astfel, turismul specific pentru Bucovina (Nord - Est) este cel religios, în Maramureş (Nord - Vest)-turismul arhitectural şi etnografic, în Transilvania (Centru) - turismul recreaţional şi cultural, arta culinară şi a vinului, iar la poalele Munţilor Carpaţi se practică pescuitul. Peisajul rural extrem de divers, în mare parte bine conservat, viaţa la ţară cu însemnate componente tradiţionale, potenţialul agricol şi silvic al zonei de munte, arhitectura specifică mediului rural, sunt factori naturali care favorizează dezvoltarea turismului rural montan.(Cadru național strategic pentru dezvoltare durabilă a sectorului agroalimentar și a spațiului rural în perioada 2014-2020-2030 – Comisia Prezidențială pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii). Numărul unităților de cazare din zona montană a crescut cu 22% în ultimii ani (2005 – 2011). Dintre acestea, creșterea cea mai semnificativă au înregistrat-o pensiunile turistice și agroturistice (cu 23%) datorită în mare parte existenței fondurilor europene de dezvoltare rurală pre și post aderare. Această dezvoltare nu s-a realizat într-o manieră durabilă și cel mai frecvent nu a fost corelată cu dezvoltarea infrastructurii de transport, a serviciilor și unităților de agrement. Este încă precară infrastructura de turism în privința marcajelor turistice, a cabanelor montane sau a deservirii monumentelor naturale și istorice. (proiect Orientări strategice naționale pentru dezvoltarea durabilă a Carpaților 2014-2020) Ecoturismul. Devine tot mai evident că dezvoltarea turismului în arii naturale sensibile în absenţa unui management corespunzător poate prezenta o ameninţare pentru integritatea ecosistemelor şi a comunităţilor locale. Un aspect pozitiv al ascensiunii turismului îl reprezintă faptul că acesta creează numeroase oportunităţi atât pentru conservare cât şi pentru bunăstarea comunităţilor locale. În acest sens ,ecoturismul poate furniza veniturile atât de necesare pentru protejarea parcurilor naţionale şi a altor arii naturale, venituri care nu ar putea fi obţinute din alte surse. De asemenea, ecoturismul poate constitui o alternativă viabilă de dezvoltare economică pentru comunităţile cu puţine activităţi generatoare de venit și poate spori nivelul de educaţie şi conştiinţă al turiştilor, transformându-i în susţinători entuziaşti ai conservării mediului natural şi cultural. (Ecoturism și turism rural – Puiu Nistoreanu, Gabriela Țigu). Zonele montane şi cele forestiere din România asigură o serie de oportunităţi pentru practicarea turismului şi în special a ecoturismului. O altă zonă turistică importantă este Delta Dunării (Est), care de asemenea, prezintă valoare naturală ridicată datorită biodiversităţii şi permite practicarea diferitelor tipuri de turism (odihnă, pescuit, artă culinară). Ariile protejate de tip parc național, parc natural, sit Natura 2000 și altele pot deveni parte integrantă din economia locală și pot constitui parteneri de dezvoltare rurală cu beneficii mutuale. Acest parteneriat între sectorul rural (mici întreprinzători și autoritatea locală) și administratorul de arie protejată poate aduce un grad de inovativitate în spațiul tradițional rural.


Totodată este un moment extrem de favorabil pe plan internațional și european ca România să proiecteze o imagine de turism cu destinatii de ecoturism, astfel zona rurală capătă o valoare economică și socială dincolo de granițele regiunii și devine unul dintre cei mai importanți „exportatori” din Romania (veniturile provenite din serviciile oferite către turiști străini sunt echivalentul unui export). Momentul favorabil este generat și de finalizarea unui sistem de implementare a conceptului de destinatie de ecoturism, România fiind printre primele (dacă nu chiar prima țară la nivel mondial) care aplică Criteriile de Dezvoltare a Turismului Durabil (lansate în Global Sustainable Tourism Council în 2012) pentru destinații de ecoturism. Criteriile si procedura de implementare a destinațiilor de ecoturism au fost realizate sub coordonarea Ministerului Dezvoltarii și Turismului în cadrul grupului interministerial de implementare a strategiei de ecoturism. Pentru practicarea unui turism responsabil este nevoie de măsuri concentrate care să răspundă factorilor limitativi identificați atât din punct de vedere al creării/modernizării infrastructurii fizice insuficient dezvoltate (infrastructură rutieră, infrastructură apă/apă uzată, infrastructură comunicațională, infrastructură de turism - cu funcțiune de cazare, alimentație publică, agrement, de informare și promovare), al îmbunătățirii calității serviciilor turistice (promovare, informare, marketing), al formării profesionale pentru furnizarea acestor servicii, cât și al creșterii conștientizării populației pentru conservarea mediului natural și cultural. Patrimoniu cultural material și imaterial Moştenirea culturală. Moștenirea culturală reprezintă o sursă importantă de dezvoltare atât la nivel regional cât și la nivel local, capitalul simbolic fiind esențial pentru identitatea culturală reprezentată prin valori, obiceiuri și îndeletniciri, credințe și simboluri împărtășite de către comunitate. Manifestarea identităţii culturale, a tradiţiilor şi a obiceiurilor este influenţată de regiune, care reprezintă mai mult decât o locaţie geografică. Protejarea moştenirii rurale este extrem de importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului rural ca modalitate de promovare a satelor româneşti, cu un efect pozitiv asupra atragerii turiştilor şi cu beneficii economice pentru populaţia locală. Bucătăria tradițională românească este de asemenea reprezentativă pentru păstrarea tradițiilor și identității locale aspect esențial care contribuie la păstrarea unei autenticități specifice fiecărei zone în parte, reţetele şi denumirile mâncărurilor tradiţionale fiind diferite de la o regiune la alta. Arta mesteșugărească. O categorie aparte în transmiterea valorilor tradiționale sunt meșterii populari a căror reprezentativitate în economia rurală scade în contextul unei populații imbătrânite la sate și a lipsei de mijloace de transmitere a artei mesteșugărești. Principalele probleme întâlnite în spațiul tradiţional românesc sunt: accesul scăzut pe piaţă a meşteşugarilor, dar şi educația limitată privind recunoașterea elementelor de autenticitate culturală națională. Conservarea corectă și promovarea eficientă a acestor microsisteme culturale (satele românești), dar şi a elementelor de patrimoniu natural şi cultural, vor atrage numeroși turiști, atât interni, cât și externi, dornici de a interacționa și de a cunoaste aceasta lume tradițională. În perioada de programare 2007-2013, conform Raportului Final de Evaluare Intermediară, măsura 322 „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale” a avut în plan şi protejarea patrimoniului cultural rural, însă doar unele investiţii s-au orientat către conservarea patrimoniului cultural, cel mai adesea clădiri şi locuri de interes cultural şi istoric, dar cea mai mare parte a fondurilor a fost captată de investiţiile în infrastructura fizică de bază. Astfel, execuţia bugetară a măsurii conduce la o contribuţie moderată a măsurii asupra


patrimoniului cultural rural. Totuşi, proiectele care promovează investiţiile specifice pentru conservarea spaţiului rural sunt esenţiale pentru protejarea patrimoniului cultural al satului românesc. Infrastructura culturală. În vederea susținerii conservării patrimoniului cultural material, este necesară o analiză asupra mijloacelor prin care se transmite cultura în mediul rural. Muzeele, aşezămintele culturale, bibliotecile, cinematografele, radioul, televiziunea şi internetul sunt căi de transmitere şi conservare ale patrimoniului cultural, iar intrarea României în U.E. a adus cu sine o creştere a numărului de muzee din ţară, dar şi o creştere a gradului de accesibilitate din spaţiul rural la internet. Aşadar conform INS, în anul 2010 în România numărul muzeelor din mediul rural reprezenta 33% din totalul muzeelor din ţară, iar între 2005 şi 2010, numărul total al muzeelor din spatiul rural a crescut cu 3% până în 2007, iar cifra lor s-a menținut până în prezent (INS TEMPO online-Serii de timp) Situaţia bibliotecilor este caracterizată de o tendinţă descendentă, INS înregistrând în anul 2005, la nivel naţional, 12455 de unităţi, iar numărul bibliotecilor în anul 2011 scade cu 6,6%, ajungând la cel mai mic număr al bibliotecilor din România din intervalul de timp 2005 - 2011. În ceea ce priveşte bibliotecile din mediul rural, anul 2007 înregistrează un vârf al numărului de unităţi din ultimii 20 de ani: 2635 biblioteci comunale, iar în anul 2011, totalul bibliotecilor comunale reprezenta 22% din numărul bibliotecilor naționale de la acel an. Trendul descendent din ultimii ani arată o nevoie de concentrare a resurselor în direcţia culturală rurală, iar faptul că a existat o creştere în primii ani de U.E., dovedeşte şansele de viitor ale unei bune creşteri în urma unor investiţii bine direcţionate. (INS TEMPO online-Serii de timp) Descrierea şi analiza disparităţilor cu privire la infrastructura fizică de bază și furnizarea serviciilor în spaţiul rural Deși în ultimii ani, infrastructura fizică de bază (drumuri, infrastructură apă/apă uzată, energie elctrică și termică, distribuție gaze naturale) a fost susținută atât prin fonduri naționale cât și europene, în zonele rurale aceasta este încă slab dezvoltată, constituind un obstacol în calea creșterii economice și a ocupării forței de muncă și are un impact negativ asupra calității vieții populației rurale. Infrastructura rutieră La nivel național, în perioada 2005-2011 au fost realizați 3800 km drumuri publice, 80% dintre acestea fiind reprezentate de drumurile județene și comunale. La sfârșitul anului 2011, densitatea reţelei de drumuri publice la 100 km2 teritoriu era de 35,1%.(prelucrare date din publicație INS – Lungimea căilor de transport la sfârșitul anului 2011) La nivel regional, cea mai mare creștere a numărului de km de drumuri publice adica 8%, se înregistrează în Regiunea Centru. Cele mai mari valori de densitate a drumurilor publice au fost marcate de regiunea Bucureşti-Ilfov (48,9 km ), urmată de Regiunea Nord Est (38,6 km), iar cea mai mică densitate este întâlnită în Regiunea Vest (32,6%), această distribuție fiind influențată atât de aspectele geografice cât și de cele economico-sociale ale regiunilor. (date din publicație INS – Lungimea căilor de transport la sfârșitul anului 2011) Deși în această perioadă, ponderea drumurilor județene și comunale modernizate a crescut față de perioada 2000-2004 cu 6,5%, la nivelul anului 2011 drumurile județene și comunale modernizate dețin o pondere mică (10,6%) în raport cu drumurile naționale care sunt modernizate în proporție de 92%, aspect ce indică necesitatea creșterii calității tehnice a


drumurilor județene și comunale prin modificarea tipului de acoperământ. (prelucrare date INS-TEMPO online-serii de timp) În mediul rural și cu predilecție în zona montană, drumurile publice comunale au o importanță majoră pentru asigurarea accesului la căile naţionale de comunicaţii şi, prin urmare, la centrele economice, sociale şi culturale ale ţării, dar şi la obiectivele de interes local. Deși acestea constituie ruta de transport cea mai importantă, calitatea, şi în general, dezvoltarea acestora şi a traficului este încă departe de a îndeplini standardele europene.

Astfel, la sfârșitul anului 2011, din 31639 km drumuri comunale, doar 7% erau modernizate, cea mai mare parte fiind drumuri pietruite (48%) și drumuri de pământ (29%). (prelucrare date INS-TEMPO online-serii de timp) Drumurile comunale au fost susținute atât prin programe naționale cât și europene (Programul Național de Dezvoltare Rurală-măsura 322 – Renovarea „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de

bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale”). În acest sens, în urma investiţiilor aprobate pentru această măsură, în studiile de fezabilitate pentru proiectele contractate se menţionează că se vor moderniza şi crea 3.671,454 km drumuri de interes local (comunale și vicinale) în zona rurală. Numărul proiectelor contractate este de aprox. 4 mai mare decât numărul proiectelor depuse (617 proiecte contractate, 3.225 de proiecte depuse), aprox. 67% dintre proiectele contractate vizând cu preponderenţă modernizarea drumurilor de interes local (comunale, vicinale și străzi de pe teritoriul unității administrativ-teritoriale), în celelalte componenta drum fiind secundară din punct de vedere valoric, este un indicator relevant pentru faptul că nevoile de finanţare necesare întreţinerii la parametrii rezonabili ai acestei infrastructuri vitale sunt imense.(date din Raport anual de progres PNDR 2011) Dificultăţile generate în mediul rural de o infrastructură rutieră improprie sunt legate, de asemenea, și de accesarea serviciilor medicale şi educaţionale, accesul populaţiei rurale la educaţia de bază şi la serviciile de sănătate fiind împiedicat de serviciile de transport deficitare, cu un impact negativ asupra fluxului urban – rural al medicilor şi profesorilor. Reiese din această analiză că o infrastructură rutieră adecvată reprezintă o condiţie esenţială pentru dezvoltarea economică, pe lângă celelalte domenii ale dezvoltării umane şi sociale. Alimentarea cu apă potabilă a localităţilor rurale şi canalizarea apelor uzate sunt esenţiale din mai multe puncte de vedere, şi anume: confortul locuitorilor, sănătatea acestora, creşterea gradului de igienă, atractivitatea comunei pentru investitorii privaţi în activităţi productive sau servicii, valorificarea potenţialului turistic şi protecţia mediului. Alimentarea cu apă potabilă Prin prisma implementării directivelor europene, asigurarea unei reţele de apă potabilă curentă reprezintă o altă problemă majoră ce condiţionează calitatea vieţii şi dezvoltarea activităţilor economice în spaţiul rural. La nivel național, lungimea totală a rețelei simple de distribuție a apei potabile a crescut în perioada 2005-2011 cu 27,5%, ajungând la 65900,9 km în 2011, această evoluție favorabilă datorându-se sprijinului acordat, atât în perioada de pre-aderare cât și după aderarea României la UE, pentru investițiile în alimentarea cu apă potabilă din fonduri europene și naționale.


În ceea ce privește distribuția apei potabile pe medii de rezidență, o creștere considerabilă (cu 41,1%) a lungimii rețelei simple de distribuție a apei potabile se constată în mediul rural. (prelucrare date INS-TEMPO online-serii de timp). Un aport la dezvoltarea rețelei de distribuție a apei potabile au avut și investițiile în alimentarea cu apă sprijinite prin programul de preaderare SAPARD, astfel la nivelul anului 2011, din 38426,6 km de conducte

alimentare cu apă potabilă, aprox. 14% reprezintă km realizați prin SAPARD (Raport final privind implementarea Programului SAPARD în România). De asemenea,aprox 2.789 km conducte de alimentare cu apă sunt prevăzuți a fi realizați prin Programul Național de Dezvoltare Rurală- 2007-2013. (Raport anual progrese privind im PNDR - 2012). La nivel regional, în anul 2011, mediul rural din regiunea Sud-Muntenia este cel mai bine reprezentat ca lungime totală a rețelei de alimentare cu apă. Din punct de vedere al creșterii lungimii conductelor de alimentare cu apă, regiunea București –Ilfov, a cunoscut cea mai bună evoluție, în anul 2011 înregistrându-se o creștere de 4,4 ori față de anul 2005, urmată de regiunea Sud-Vest Oltenia, cu un indice de creștere de 2,2 ori a numărului de km. Dacă în anul 2005 doar 47,3% din lungimea totală a reţelelor de alimentare cu apă potabilă se află în zonele rurale, în anul 2011 lungimea totală a reţelelor de alimentare cu apă potabilă din mediul rural a crescut cu 11%. (prelucrare date INS-TEMPO online-serii de timp) Alimentarea cu apă potabilă reprezintă, de asemenea, o altă problemă care influenţează negativ calitatea vieţii şi dezvoltarea economică în zona rurală montană. Deşi se constată creşteri semnificative în ultimii ani, reţeaua de distribuţie a apei potabile din zona rurală montană rămâne în continuare deficitară. Rețeaua publică de canalizare. Rețeaua publică de canalizare a fost creată acolo unde exista deja rețea de distribuție a apei potabile sau s-a dezvoltat în paralel cu aceasta. În perioada analizată, 2005-2011, la nivel național, lungimea rețelei publice de canalizare a crescut cu aprox. 21,6% ajungând la 23137,2 km în 2011, doar în proporție de sub 20% aflându-se în mediul rural (date INS –baza de date


locale și publicație INS –Activitățile privind utilitatea publică de interes local 2011). În ceea ce privește lungimea rețelei publice de canalizare pe medii de rezidență, ea s-a triplat în perioada 2005-2011 în mediul rural, ajungând în anul 2011 la 4048,8 km. Astfel, la nivelul anului 2011, din 4048,8 km de rețea de canalizare, 862,69 km de conducte din care execuţia de noi lucrări reprezentând 86%, modernizarea sistemelor existente reprezentând 14%, au fost sprijinite prin programul de preaderare SAPARD (Raport final privind implementarea Programului SAPARD în România). În ceea ce privește rețeaua de canalizare în sistem centralizat sprijinită prin Programul Național de Dezvoltare Rurală- 2007-2013 sunt prevăzuți a fi realizați aprox. 4.211 km . (Raport anual progrese privind implementarea PNDR - 2012). La nivel regional, în anul 2011 mediul rural cel mai bine reprezentat din punct de vedere al rețelei de canalizare este cel din Regiunea Centru, cu 1044,9km, urmat de Regiunea Nord-Vest cu 702,6 km. Deși aceste regiuni au cea mai lungă rețea de canalizare în anul 2011, dacă ne raportăm la perioada 2005-2011, se constată că cele mai multe investiții de acest tip au fost realizate în Regiunea Sud-Vest (creștere cu 85,4%) și Regiunea București-Ilfov (creștere cu 84,7%). (prelucrare date INS –baza de date locale și publicație INS –Activitățile privind utilitatea publică de interes local 2011) Gestionarea deşeurilor. Gestionarea deşeurilor reprezintă una din problemele cu care se confruntă România în prezent. Abordarea integrată în gestionarea deşeurilor se referă la activităţile de colectare, transport, tratare, valorificare şi eliminare a deşeurilor şi include construcţia instalaţiilor de eliminare a deşeurilor împreună cu măsuri de prevenire a producerii lor şi de reciclare, conforme cu ierarhia principiilor: prevenirea producerii de deşeuri şi a impactului negativ al acesteia, recuperarea deşeurilor prin reciclare, refolosire şi depozitare finală sigură a deşeurilor, acolo unde nu mai există posibilitatea recuperării. (Raport național privind starea mediului pentru anul 2011) Trebuie menţionat faptul că, în România, colectarea deșeurilor municipale nu este generalizată la nivelul țării. În mediul rural, în general, serviciile pentru gestionarea deşeurilor sunt slab dezvoltate sau chiar inexistente în unele localităţi. De regulă, transportul la locurile de depozitare se efectuează în mod individual de către generatori. O mică parte dintre localităţile rurale şi în special acele localităţi rurale situate în vecinătatea centrelor urbane sunt deservite de servicii organizate numai pentru gestionarea deşeurilor. La nivel național, în perioada 2006-2010 gradul de conectare la serviciul de salubritate a crescut cu 21%, ajungând la 70% în 2010, din care 52% în mediul rural și 85% în mediul urban.(baza de date Medius 2010). Principalele tipuri de deşeuri şi reziduuri în mediul rural sunt: deşeuri rezultate în gospodării, deşeuri vegetale din grădini ale populaţiei, sere, solarii, etc, deşeuri din unităţi de alimentaţie publică, deşeuri din construcţii, deşeurile stradale, deşeuri vegetale din parcuri şi grădini publice, deşeuri din activităţi industriale, nămol orăşenesc de la epurarea apelor menajere uzate, alte tipuri de deşeuri – ex . deşeuri periculoase. Deşeurile rezultate din gospodării sunt într-o proporție mult mai mare decât celelalte tipuri de deșeuri datorită numărului redus de sisteme de canalizare, activității industriale

17%

26%

10%

7%

7%

5%

12%

16%

Lungimea totală a rețelei de canalizare pe regiuni, în mediul rural

Regiunea Nord Vest

Regiunea Centru

Regiunea Nord‐Est

Regiunea Sud Est

Regiunea Sud

Regiunea Bucuresti‐Ilfov

Regiunea Sud Vest

Regiunea Vest


nesemnificative şi suprafeţelor mici ocupate de parcuri şi grădini publice. Energia termică. Energia termică distribuită în anul 2011 pe teritoriul României, a fost de 12341232 Gcal, 99,87 % fiind distribuită în mediul urban. Serviciile de alimentare cu energie termică în spaţiul rural s-au redus drastic în ultimii ani, în anul 2011 doar 0,13% din totalul energiei termice mai este distribuită în aceste zone, datorită faptului că multe dintre uzinele care produceau această energie şi o distribuiau satelor din apropiere şi-au redus activitatea sau au renunţat la furnizarea acestor servicii. Prin urmare, în anul 2011 din 102 localități la nivel naţional doar 9 localităţi rurale mai beneficiază de acest serviciu. (publicație INS –Activitățile privind utilitatea publică de interes local 2011) Distribuția gazelor naturale. În perioada 2005-2011, la nivel național se constată o creștere cu aprox. 23% a lungimii totale a conductelor de distribuție a gazelor, la nivelul anului 2011 înregistrându-se 35680,7 km din care 42% în mediul rural. De asemenea, în perioada analizată a crescut și numărul localităților în care se distribuie gaze naturale (de la 742 localități în 2005, la 846 în 2011). Astfel în mediul rural, la nivelul anului 2011 se înregistrau 635 localități în care se distribuiau gaze naturale, cu 17,3% mai multe decât în 2005. (prelucrare date INS-TEMPO online-serii de timp). Energie electrică Referitor la acest sector, analiza a urmărit următoarele aspecte relevante:

- Gradul de uzură al reţelelor de distribuţie energie electrică din mediul rural; - Aria de acoperire a reţelelor de distribuţie energie electrică în mediul rural.

În ceea ce priveşte gradul de uzură al reţelelor de distribuţie energie electrică în mediul rural, acesta este mult mai ridicat comparativ cu reţelele de distribuţie din mediul urban. Astfel, utilizarea indicatorului SAIDI (indice durata medie a întreruperilor) în mediul rural, pentru întreruperile neplanificate releva o variaţie de la 565 min/an până la 1358 min/an în alimentarea cu energie, valori mult inferioare reţelelor de distribuţie urbană ()51. Referitor la aria de acoperire a reţelelor de distribuţie energie electrică în mediul rural, conform ultimei variante a Programului Național de Electrificare 2012- 2016, situaţia localităţilor rămase de electrificat la nivelul întregii ţări se prezintă astfel: 98871 gospodării neelectrificate amplasate în 2237 localităţi din care: 2360 gospodării amplasate în 95 localităţi total neelectrificate, 61187 gospodării amplasate în 1992 localităţi rurale parţial electrificate, 35324 gospodarii amplasate în 150 localităţi urbane care necesită extinderi. Energie regenerabilă În zonele rurale există o diversitate de forme de energie regenerabilă care pot fi utilizate în alimentarea cu energie a acestor zone sau a zonelor urbane, principalele resurse disponibile fiind biomasa care acoperă circa 7% din cererea de energie primară și circa 50% din potențialul de resurse regenerabile al României, energia geotermală și energia solară. Potențialul național al surselor regenerabile Sursa Potential anual Aplicatie Energie solara 60 PJ

1,2 TWh Energie termica Energie electrica

Energie eoliana 23 TWh Energie electrica Energie hidro din care sub 10 MW

36 TWh 3,6 TWh

Energie electrica

51 Raport privind realizarea indicatorilor de performanță pentru serviciul de distribuție a energiei electrice ANRE 2010


Biomasa si biogaz 318 PJ Energie termica Energie electrica

Energie geotermala 7 PJ Energie termica Sursa: Strategia Energetica a Romaniei 2007-2020 Gradul de eficiență energetică în mediul rural este dificil de cuantificat, însă odată identificate problemele în acest domeniu la nivel european, aceste reglementări se impun și la acest nivel. În acest sens, va fi necesară încurajarea în continuare în cadrul proiectelor de dezvoltare rurală a utilizarii surselor de energie alternativă și implementarea unor măsuri care să ducă la creșterea eficienței energetice prin reducerea consumului. Accesul la internet La nivelul anului 2012, ponderea gospodăriilor cu acces la internet în bandă largă atingea 73% la nivelul UE 27 (Eurostat )52, în timp ce în România53 rata de penetrare a conexiunilor de acces la internet în bandă largă era de 43%. Există disparităţi semnificative între rural şi urban, în ceea ce priveşte rata de penetrare a conexiunilor de acces la internet în bandă largă, dezvoltarea reţelelor de bandă largă în România fiind realizată în principal în zonele urbane, unde la nivelul anului 201254, 60% dintre gospodării au accesat conexiuni fixe, comparativ cu doar 23% în zonele rurale. În ceea ce priveşte numărul total de conexiuni de acces la internet în bandă largă furnizate la puncte fixe, 23% sunt accesate de populaţia din rural şi 77% de populaţia din mediul urban. Dezvoltarea tehnologiilor mobile de bandă largă are potenţial de creştere rapidă a acoperirii, conform ANCOM, în Strategia Naţională de Broadband, urmărindu-se facilitarea accesului la broadband cu până la 80% dintre gospodării până în 2015. Sistemul educațional Nivelul scăzut de instruire se reflectă în calitatea forţei de muncă din mediul rural, fiind un factor restrictiv pentru dezvoltarea economică din această zonă. Diversificarea activităţilor economice nu este susţinută de lucrători cu formare sau experienţă specifică diverselor tipuri de meserii, deoarece sistemul educaţional nu a fost adaptat cerinţelor specifice din mediul rural. Instituţiile de învăţământ din spaţiul rural, reprezentate de grădiniţe, unităţi primare şi gimnaziale sunt slab dotate în ceea ce priveşte materialul tehnic şi didactic. Tehnologia IT şi echipamentele hardware şi software sunt rar întâlnite în cadrul şcolilor din spaţiul rural în timp ce echipamentul necesar formării profesionale sau pentru ucenici este învechit sau lipseşte. O problemă suplimentară o constituie dificultatea de a atrage personal calificat în zonele rurale. Referitor la unităţile de învăţământ din mediul rural, la nivelul anului 2005, acestea reprezentau 56,22% dintr-un total de 11.865 la nivel naţional. În anul 2011, acestea au scăzut

52 Eurostat - 2012 53 https://statistica.ancom.org.ro:8000/sscpds/public/alldocuments/report, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) - Raport de date statistice privind serviciile de comunicaţii electronice, semestrul I, 2012 54 https://statistica.ancom.org.ro:8000/sscpds/public/alldocuments/report, Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii - Raport de date statistice privind serviciile de comunicaţii electronice, semestrul I, 2012


la 3200 unități de învățământ în mediul rural, reprezentând 44,4% din cele la nivel național (INS-TEMPO online-serii de timp). În ceea ce priveşte numărul grădiniţelor de copii, acesta cunoaște un declin (cu 36,3%) la nivel național în perioada 2005-2011, ajungând la 1367 grădinițe. În mediul rural, scăderea este mult mai dramatică, din 1692 grădinițe în rural la nivelul anului 2005 mai existau doar 6% în anul 2011. (INS-TEMPO online-serii de timp). În ceea ce privește evoluția copiilor înscriși în grădinițe în perioada 2005 – 2011, aceasta a rămas relativ constantă, respectiv în anul 2005 s-au înregistrat un număr de 327.388 copii înscriși la grădinițe în mediul rural, iar în anul 2011 s-au înregistrat un număr de 303.517 copii înscriși la grădinițe în mediul rural (prelucrare date INS online-serii de timp). Aceste tendințe, respectiv scăderea numărului de grădinițe în spațiul rural și faptul că numărul copiilor a rămas relativ constant, relevă faptul că se manifestă nevoia înființării de noi grădinițe, acestea fiind desființate ca o consecinţă a restructurării sistemului de educaţie şi a lipsei personalului calificat, din cauza prezenţei reduse, fapt care a contribuit la diminuarea numărului de grădinițe. După cum constata Raportul asupra stării sistemului de învăţământ – 2008), în perioada 2001-2007, rata abandonului şcolar (calculat pe baza metodei „intrare-ieşire”), atât pe ansamblul învăţământului primar şi gimnazial, cât şi la nivelul fiecăruia dintre cele două cicluri, a înregistrat un trend continuu ascendent. Astfel, la nivelul anului 2007/2008, pe ansamblul învăţământului primar şi gimnazial, rata abandonului a înregistrat, pe total populaţie şcolară, 1,9%, faţă de 2,0% în anul anterior, în cazul elevilor din mediul urban scăderea a fost de la 2,2% la 1,7%, iar la fete de la 1,8% la 1,7% (la băieţi s-a menţinut constantă – 2,2%). Semnalele pozitive sunt atenuate, însă, de valoarea indicatorului corespunzătoare mediului rural, aceasta crescând de la 1,8% la 2,2%. Situaţia de dezavantaj a mediului rural se constată, astfel, şi în funcţie de acest indicator. Nivelul relativ ridicat al abandonului pe parcursul perioadei de referinţă poate fi generat, pe lângă alţi factori individuali, familiali sau şcolari, de amploarea fenomenului migraţiei forţei de muncă (copiii care îşi urmează părinţii în străinătate, chiar dacă îşi continuă studiile, ies din evidenţele şcolare). În România lipsesc datele oficiale în ceea ce priveşte participarea romilor la educaţie din cauza faptului că MECTS nu colectează şi nu publică date defalcate pe originea etnică. Studiile și rapoartele din ultimii 10 ani aduc în atenţie că există un decalaj mare între rezultatele educaţionale ale copiilor romi şi cele ale copiilor ne-romi. La nivelul României55 romii cu un nivel scăzut de educaţie sunt în proporţie de 83,6%, dintre care 15,9% cu nivel mediu şi 0,5% cu nivel superior. Conform studiului efectuat de Banca Mondială56 în statele din Europa de Est, peste 75% dintre copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani sunt înscrişi în unităţile de învăţământ 55 EU INCLUSIVE – transfer de date și experiențe privind integrarea pe piața muncii a romilor între România, Bulgaria, Italia și Spania


preşcolar, în timp ce majoritatea copiilor de etnie roma nu beneficiază de acest tip de educaţie. Riscul de sărăcie Numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune socială – persoane sever defavorizate din punct de vedere material, în România în anul 2010 atingea 6.643.000 (31% din populaţie), iar în anul următor 6.286.000 persoane (29,4% din populaţie), comparativ cu media UE 27 de 8,8% în 2011, conform EUROSTAT. În 2011, peste 71% din populaţia săracă din România trăia în localităţi rurale57. Conform Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii în baza datelor INS, măsura curent uzitată ca estimator al sărăciei, sărăcia relativă, îndică pentru România un nivel de 21-22% în anii 2010-2011 (fără autoconsum). Acesta plasează țara noastră pe ultimile locuri ale ierarhiei țărilor UE. Cel mai puțin afectați de sărăcie sunt salariații, procentul celor în risc de sărăcie (5,6%) este ușor sub media europeană (6,5%) (2010-2011- Eurostat). Spre deosebire de aceştia, ocuparea nesalariată induce risc ridicat de sărăcie, care nu doar că atinge maximul european, dar este departe de orice altă țără (50-55% față de 40% Spania, 31% Portugalia, respectiv 24% media UE27). Din perspectiva nivelului de trai, ocuparea nesalariată nu a reprezentat practic o alternativă la reducerea celei salariate. Şomajul de lungă durată în România indică un procent de 3,2% conform Eurostat, însă este rezultatul unei largi implicări în ocuparea pe cont propriu, cu deosebire în rural. În fața reducerii veniturilor în raport cu consumul minim necesar populația a activizat resursele potențiale personale conturându-se diverse strategii de supraviețuire, între care și munca pământului – slab productivă din cauza fragmentării terenurilor, a slabei dotări cu echipamente agricole, dar și a tendinței de îmbătrânire a populației rurale. Lucrătorii familiali neremunerați sunt aproape integral membrii ai gospodăriilor rurale fără alt loc de muncă, care lucrează în comun lotul de teren al familiei. UE a adăugat riscului de sărăcie și pe cel de deprivare materială pe cel de excluziune socială, indicator care ne plasează de asemenea între pozițiile cele mai defavorabile ale UE: în 2011, 40,3% din populația României se afla în risc de sărăcie și excluziune socială (față de 24,2% media UE sau față de maximul atins în Bulgaria -49,1%), în descreștere după anul 2008 (Eurostat). Rata sărăciei absolute în 2011, înregistrată de MMFPS era de 5% la nivel naţional, iar la nivel de rural înregistra 7,9%. Sărăcia absolută înregistrată în rural înaintea transferurilor sociale era de 40,2%, iar rata sărăciei relative fără autoconsum înregistra în ruralul românesc din 2010 până în 2011 o creştere cu 0,3 procente (de la 37,1%, la 37,4%). În regiunea N-E acest indicator înregistrează cel mai mare procent 33,9, iar cel mai mici rate le înregistrează Bucureşti-Ilfov-ul cu 4,2% şi Vestul cu 13,8%. O atenţie sporită trebuie acordată populaţiei de etnie romă în contextul sărăciei. Conform MMFPS, în România, persoanele de etnie romă sunt cel mai expuse la riscul excluderii sociale, sunt discriminate şi au un acces inegal la educaţie, la piaţa muncii, la condiţii decente de locuire, la servicii sociale şi de sănătate. Participarea redusă şi accesul limitat la poziţii nesigure şi marginale pe piaţa muncii se traduc în venituri precare şi risc ridicat de sărăcie şi excluziune socială în rândul populaţiei de etnie romă. Astfel, venitul total disponibil la nivelul gospodăriilor rome este de trei ori mai mic decât în rândul populaţiei generale. În fapt, 60% dintre gospodăriile rome trăiesc dintr-un venit lunar mai mic decât un salariu minim, în condiţiile în care aceste gospodării sunt formate dintr-un număr mediu de 5 persoane (conform Observatorul Social, Universitatea Bucureşti (2010). Sondaj reprezentativ la nivel

56 Către un început cu șanse egale. Eliminarea decalajului din învăţământul timpuriu al copiilor romi din Europa de Est 57 Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă europeană comparată, proiectul Economia socială – model inovator pentru promovarea incluziunii active a persoanelor defavorizate 2010


naţional pentru angajatorii şi angajaţii din România; Agenţia „Împreună” (2012) Observatorul pentru romi: de la date la progres). Alte servicii de bază Persoanele din mediul rural declară o stare de sănătate mai proastă decât cele care locuiesc în mediul urban: 55% dintre cei care locuiesc în rural îşi apreciază starea de sănătate ca fiind proastă şi foarte proastă, față de 45% dintre cei care locuiesc în urban. Acest lucru este cauzat atât de diferențele de structură ocupațională şi de vârstă ale populației, cât şi de diferențele existente în serviciile medicale disponibile în cele două medii rezidențiale58 . Astfel, furnizarea şi accesul la serviciile medicale reprezintă o problemă cheie pentru asigurarea unei mai bune calităţi a vieţii în comunităţile rurale şi pentru dezvoltarea economică şi socială a zonelor rurale. Conform datelor furnizate de INS59, situația unităților sanitare din România, respectiv numărul dispensarelor medicale a înregistrat un trend descendent în perioada 2005 – 2011, acesta a scăzut cu 16,5% din 2005 (224 de unități) până în 2011 ajungând la 187 de unități. Nivelul scăzut de dezvoltare economică a generat probleme legate de existenţa, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de asistenţă socială şi în special în cadrul serviciilor de îngrijire temporară sau permanentă în cămine pentru persoane vârstnice. Este necesară îmbunătăţirea sprijinului comunitar pentru grupurile vulnerabile, cum ar fi vârstnicii, mai ales cei care trăiesc în locuri izolate. În ceea ce privește centrele pentru asistarea adulților, în anul 2011 acestea au înregistrat 524 de unități. În cadrul acestor centre, existau 142 cămine pentru persoane vârstnice în stare de funcţionare. Numărul persoanelor vârstnice înregistrate în cămine din anul 2005 până în anul 2011 crește cu 68,67%. Având în vedere numărul de persoane vârstnice din România în creștere, (din 2011 până în 2012 - numai un an - numărul acestora a crescut cu 0,45%), este necesară dezvoltarea acestor tipuri de servicii. Din totalul vârsnicilor din România la nivelul anului 2011, 55% erau înregistraţi în mediul rural. Creşele în anul 2011, la nivel național, au atins 295 unităţi în condiţiile în care copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 4 ani erau în număr de 1054946 în anul 2012, dintre care 45,5% înregistraţi în mediul rural. De asemenea, în mediul rural parcurile, spaţiile de joacă pentru copii, pistele de biciclete etc., sunt slab reprezentate, situaţie prezentă şi în cazul pieţelor, parcărilor. În ceea ce priveşte posibilitatea de desfăşurare a activităţilor sportive, în anul 2005 funcționau 3379 de secții sportive la nivelul întregii țări, acestea urmând un trend ascendent pentru a ajunge în anul 2011 la 7662 de secții60. În concluzie, situaţia actuală a serviciilor şi a infrastructurii aferente afectează puternic calitatea vieţii în spaţiul rural şi constituie o piedică în dezvoltarea activităţilor economice.

58 Institutul de Cercetare a Calității Vieții- Calitatea vieții în România -2010 59 INS-TEMPO online-serii de timp 60 INS-TEMPO online-serii de timp


1.5. Încurajarea transferului de cunoștințe și a inovării în agricultură, silvicultură și

zonele rurale

Cercetare – dezvoltare, inovare, formare profesionala

În vederea unei mai bune alinieri la strategia Europa 2020, în special în ceea ce privește utilizarea eficientă a resurselor, o importanță tot mai mare trebuie sa o dobândeasca creșterea productivității agricole prin cercetare, prin transfer de cunoștințe și prin promovarea cooperării și a inovării (inclusiv prin intermediul parteneriatului european pentru inovare privind productivitatea și durabilitatea agriculturii).

Trebuie constientizat faptul că inovarea, dezvoltarea întreprinderilor competitive și furnizarea de bunuri publice cetățenilor din UE reprezintă căi de aliniere la prioritatile Uniunii în materie de dezvoltare rurală privind transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, silvicultură și zonele rurale trebuie să se aplice orizontal, în legătură cu celelalte priorități ale Uniunii în materie de dezvoltare rurală.

În acest context, România trebuie să investească în inovare întrucât aceasta îi aduce investiţii durabile şi cu o valoare adaugată mare, precum și o sporire a competitivității economice in agricultura silvicultura si in general in spatiul rural, pe termen mediu şi lung.

Cercetarea-dezvoltarea –inovarea

Astfel pentru perioada 2014 – 2020, România va trebui sa răspunda în direcția "creşterii inteligente" și a "dezvoltării unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare” , pentru a putea beneficia de :

un mediu favorabil pentru mai multe investiții în știință şi educație științifică, o consolidare a capacității acestor sisteme capabile să susțină și să conducă la atingerea unei ținte așa ambițioase de creștere a investiției de cca patru-cinci ori față de nivelul actual,

un număr mai mare de cercetători competitivi la nivel mondial, iar ca rezultat mai multă cunoaștere științifică și o comercializare mai accentuată a acesteia.

Conceptul de inovare este privit la nivelul Observatorului European Leader ca fiind un proces de creativitate și consiliere economică în scopul detectării de idei și proiecte inovative care conduc la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea microintreprinderilor, crearea de legături între agenți și sectoare, valorificarea resurselor ca elemente de impulsionare a dezvoltării, o mai bună adapatare a serviciilor, noi forme de organizare colective, o nouă abordare a resurselor din teritoriu, reconstituirea unei identități teritoriale, instaurarea unor noi forme de organizare financiară și de gestionare a politicilor publice.

Astfel în România putem considera ca fiind procese de inovare instituite măsurile de tip Leader, înființarea Rețelei Nationale de Dezvoltare Rurală, introducerea de noi tehnologii performante de mecanizare, de procesare, de producere de energie regenerabilă, servicii noi pentru populația rurală.

Pe de alta parte, o latura importanta in inovare o are cercetarea. Cercetarea poate fi solutia pentru rezolvarea a unor probleme majore cu care se confruntă România în sectorul agricol ca de exemplu: efectele schimbărilor climatice, adaptarea soiurilor, conservării și ameliorării


caracteristicilor solului, obținerea scăderii semnificative a riscului erozional, realizarea creșterii rezervei de apă în sol ca urmare a lucrărilor reduse ale solului.

De asemenea folosirea unor tehnologii inovative se concretizează și în efecte socio-economice și de mediu cum ar fi: sporirea producției, reducerea consumului de combustibili, îmbunătățirea condițiilor de muncă ale fermierilor, menținerea structurii, conservării și ameliorării caracteristicilor solului, obținerea scăderii semnificative a riscului erozional,realizarea creșterii rezervei de apă în sol ca urmare a lucrărilor reduse ale solului.

În acest sens un factor cheie ce poate duce la promovarea conceptului de inovare în agricultură, silvicultură si în general în spațiul rural, este schimbarea atitudinii de care ar trebui să dea dovadă fermierii şi grija acestora pentru resursele naturale.

Cercetare, dezvoltare – inovare în agricultura. Situatie curentă Întrucât activitățile de cercetare-dezvoltare și inovare în agricutură au o particularitate și specificitate aparte, analiza socio – economică se bazează pe aspecte sesizate și dezbătute de Academia de Științe Agricole și Silvice “ Gheoghe Ionescu Șișești” în lucrarea “Strategia de cercetare-dezvoltare și de inovare în agricultura si dezvoltare rurală pentru 2014-2020”.(http:// www.asas.ro)

Astfel sistemul de cercetare agricolă din România este caracterizat prin existența unei rețele de 60 unități de cercetare dezvoltare şi inovare de interes public care administrează un patrimoniu funciar de cca. 30.000 ha, din care activitatea de cercetare ştiințifică în domeniul agricol, desfăşurată în unitățile aflate în subordinea şi coordonarea Academiei de Ştiințe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti”, reprezintă cca. 90% din activitatea de cercetare-dezvoltare pe țară.

În rețeaua de cercetare-dezvoltare de interes public activează cca. 530 de cercetători care acoperă toata plaja de profesiuni specifice şi conexe domeniului de cercetare agricolă, zootehnică, piscicolă, silvică şi de industrie alimentară.

Alături de unități de cercetare dezvoltare şi inovare de interes public ființează unități şi/sau departamente de cercetare ale universităților de ştiințe agricole şi biologice de stat şi private precum şi ale unor entități private, pentru aproape toate domeniile de specializare ale cercetărilor agricole. Cercetarea privată agricolă are o pondere redusă în sistemul național de cercetare agricolă.

O particularitate a cercetării agricole din România este aceea că, cercetare propriu‐zisă este asociată dezvoltării şi activității de inovare, precum şi unei activități comerciale în domeniul pieței semințelor, materialului săditor pomicol, viticol, forestier, a materialului genetic zootehnic şi piscicol.

În domeniul inovării şi a introducerii progresului tehnic nu există o rețea propriu‐zisă de transfer tehnologic, specializată, acestea făcându‐se prin intermediul rețelei de cercetare-dezvoltare, inovare de interes public, prin departamentele de marketing ale furnizorilor de input‐uri pentru agricultură şi sporadic, prin mijloacele mass‐media.

Numărul foarte mare de şefi de entități fără personalitate juridică (3.825.000), care exploatează anual în medie cca. 2 ha, vorbeşte de la sine despre capacitate financiară a acestora de a susține din capitalul propriu transferul de tehnologie inovativă precum şi transferul de know‐how, impunându‐se ca statul să intervină in aceast domeniu, cel puțin până în etapa de dezvoltare în care fermele de tip comercial vor deține o pondere de peste 75‐80 % in ceea ce priveşte suprafețele exploatate.


Dacă vom adăuga la aceste date şi o serie de particularități, obiective ale transferului tehnologic inovativ (conservatorismul şi lipsa de cultură de specialitate a marii majorități a destinatarilor, riscurile tehnologice şi financiare ale implementării tehnicilor/tehnologiilor inovative, volatilitate piețelor agroalimentare), avem o imagine aproape completă a dificultăților cu care se va confrunta România în perioada 2015‐2020 în privința atingerii țintelor strategice "Europa 2020" asumate prin Planul Național de Reformă, în special în direcția "creşterii inteligente" – "dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare".

Romania este unul dintre inovatorii modești cu o performanță sub medie.

Conform unui studiu efectuat la nivelul UE, pentru perioada 2008/2009 se constată că România are un important potențial ne-valorificat în domeniul inovării, iar performanța în inovare este distribuită ne-uniform în Europa.

Principiul de bază al cercetărilor agricole care se vor desfăşura în intervalul 2015‐2020 este acela al creării premizelor dezvoltării durabile a agriculturii României, astfel încât integrarea acesteia în direcțiile de dezvoltare a Politicilor Agricole Comune după 2015, să se constituie ca o dezvoltare de tip evolutiv şi să nu provoace disfuncții structurale la nivelul spațiului rural.

Surse bugetare alocate pentru cercetare-dezvoltare, inovare Astfel pentru România, în etapa următoare de programare, este esențială respectarea angajamentelor din Planul Național de Reformă – Europa 2020 și anume ținta pentru finanțare alocată cercetării -inovării 2% din PIB (1% finanțare publică + 1% finanțare privată), în condițiile în care la nivel european valoarea este de 3% din PIB (1% finanțare publică, respectiv 2% investiții private în activități cercetare- dezvoltare-inovare).


1.6. Formare profesionala

Un aspect cheie pentru creșterea capacității de adaptare a forței de muncă rurală este educația și formarea profesională. Evoluţia şi specializarea în agricultură şi silvicultură necesită un nivel corespunzător de instruire tehnică, economică şi juridică, inclusiv expertiză în tehnologii noi ale informaţiei, pentru a corespunde cerinţelor comunitare în domeniul fitosanitar, bunăstării animalelor, standardelor de calitate, sprijinind astfel mobilizarea populaţiei rurale şi îmbunătăţirea diversităţii locale în vederea creşterii atractivităţii zonelor rurale, a diversificării economiei rurale şi a calităţii vieţii. Deși constatam faptul ca nivelul de educaţie al populaţiei rurale cu vârsta cuprinsă între 25 - 64 de ani a înregistrat o tendinţă de creştere a ponderii persoanelor cu studii medii sau superioare de la 52,1% în 2003, la 74,3% în 2009 datorată parţial creşterii gradului de participare la procesul educaţional sau de instruire a persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25 - 64 de ani, ponderea fermierilor cu formare profesională de bază sau completă este de 7,4% în comparație cu 20% media UE 27 (Sursa: Raportul anual statistic DG agri). Practic o consecință majoră a acestei situații este reflexia faptului că sistemul de învățământ liceal din sectorul agricol este nefavorabil în sensul în care o serie de scoli cu profil agricol s-au închis, iar numărul acestora per general s-a redus (în anul 1997 au fost 238 licee agricole si au scăzut la un nr de 44 în 2011, 33 în silvicultura 33 în 97 și reduse la un nr. De 10 în 2011, în plus în 2011 erau 18 licee veterinare și 5 licee agromontane (sursa INS, tempo online). In concluzie , putem spune că îmbătrănirea și nivelul scăzut de educație sunt probleme majore ale forței de muncă agricole, stabilind limitele de a extinde rezerva de forță de muncă rurală. Prin urmare, este necesar ca activităţile de formare profesională, informare şi difuzare a cunoştinţelor să fie extinse şi la persoanele adulte care sunt implicate în domenii care au legătură cu agricultura, industria alimentară şi silvicultura. Referitor la “promovarea măsurilor active de ocupare” din cadru POSDRU, din Raportul anual de implementare POSDRU 2011 putem vedea că în zonele rurale, în evoluție datele aferente indicatorilor de program se prezintă astfel:

Indicatori(Realizat) 2009 2010 2011 Numărul de participanți din zonele rurale

la programele integrate 3.174 12.122 23.661

Ponderea participanților din mediul rural la programe

integrate certificați, dintre care:

- femei

0

78,97%

27%

53% (12.723)

33% (7.826)

Ponderea participanților din zonele rurale certificați în cadrul

programelor integrate, care au obținut un loc de muncă

0 1,89% 3%

(928)


Eurostat prezintă pe pagina web a Comisiei Europene indicatori cu relevanţă majoră pentru domeniul analizat: încurajarea învăţării pe tot parcursul vieţii. Aceşti indicatori prezintă o analiză comparativă a ţărilor din Europa care încurajează învăţarea pe tot parcursul vieţii „Life-long learning”. Analiza statistică se referă la persoanele cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani care au declarat că au primit educaţie sau instruire în ultimele 4 săptămâni de dinaintea sondajului.

Din analiză se observa că România are un nivel foarte scăzut al indicatorului ce măsoară învăţarea pe tot parcursul vieţii, respectiv 1.3% în anul 2010 şi 1,6% în anul 2011 fața de UE-27 – 9,1% în 2010 și 8,9% în 2011.

În ceea ce privește participarea adulților pe tot parcursul vieții la procesul de învățare și formare profesională structurată pe sexe, conform graficului de mai jos, se observă că rata de participare a persoanelor de gen masculin a crescut în perioada 2005-2009, comparativ cu 2002, însă este la un nivel mai scăzut decât rata participării persoanelor de gen feminin din perioada 2005-2009.

Grafic: Participarea adulților pe tot parcursul vieții la procesul de învățare și formare profesională structurată pe sexe.

Până în 2013 se estimează ca 135.500 de persoane din zonele rurale vor participa la programele integrate dedicate dezvoltării resurselor umane și ocupării.

1.7. Dezvoltare locală și LEADER Prin intermediul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013 a fost introdusă pentru prima oară în România abordarea LEADER în conformitate cu prevederile regulamentului de dezvoltare rurală. LEADER reprezintă metoda de “jos în sus” (ascendentă) de implicare a actorilor locali pentru implementarea politicii de dezvoltare rurală. Abordarea LEADER a venit în completarea măsurilor PNDR oferind prilejul comunităților locale rurale să exploreze modalități noi prin care să devină competitive ca urmare a valorificării bunurilor


locale, să asigure conservarea mediului, să creeze locuri de muncă pentru populația din mediul rural și să contribuie la creșterea calități vieții. Până la această dată au fost selectate pentru finanțare un număr de 163 de Grupuri de Acțiune Locală (GAL) dintre care 81 selectate în anul 2011 și 82 selectate în anul 2012. Suprafața acoperită de GAL-uri este de aproximativ 142.000 km pătrati iar din punct de vedere al populației aceasta este de circa 6,7 milioane de locuitori. Din punct de vedere al stadiului implementării strategiilor de dezvoltare, până la data de 30.04.2013, un număr de 973 proiecte au fost declarate conforme la GAL-uri, 555 de proiecte au fost declarate eligibile și un număr de 299 de contracte au fost semnate cu APDRP. Strategiile se pot implementa până la sfârșitul anului 2015 (Raportul anual de progres PNDR,2012). Analiza distribuției teritoriale a GAL relevă o concentrare mai puternică în zona de vest și centru a țării și o distribuție mai redusă în zona de sud. Privind din perspectiva disparităților economice între regiunile României, respectiv între vestul și centrul țării mult mai dezvoltate și omogene economic și sudul și nord estul țării, proliferarea GAL își poate găsi explicația, în condițiile în care o mai bună infrastructură locală asigură un mediu favorabil pentru stimularea inițiativelor de tip LEADER. În plus, zona de vest și centru a țării se caracterizează printr-o tradiție mai îndelungată în ceea ce privește structurile asociatiave (meșteșuguri, artizanat, etc) iar acest element poate fi considerat la rândul său un factor favorizant în mobilizarea inițiativelor locale.

Distribuția GAL la nivel național,2013

Luând în considerare noutatea conceptului în teritoriile rurale din România, dintre limitările majore care s-au identificat în implementarea LEADER, pot fi enumerate, slaba capacitate de organizare și de negociere a actorilor implicați, lipsa unor lideri locali care să mobilizeze comunitatea și un stadiu incipient al inițiativei locale în lipsa unei culturi a abordării ascendente. Aceste neajunsuri au influențat inițierea unor proiecte locale viabile și implicarea mediului de afaceri intr-un grad satisfacator, din lipsa unor avantaje reale pe care le-ar fi putut aduce abordarea Leader. Există încă o anumită lipsă de maturitate în elaborarea și implementarea Planurilor de Dezvoltare Locală, iar în unele cazuri prioritățile stabilite în strategii sunt influențate de diversi factori și nu reflectă întrutotul necesitățile reale, lucru reliefat de solicitarile în creștere ale GAL de revizuire a strategiilor de dezvoltare locală.


Lipsa de experiență în implementarea acestui concept inovator s-a reflectat și la nivelul autorităților de management și a autorităților de implementare, ce au preferat utilizarea unor proceduri standard de implementare și de monitorizare, limitând potențialul inovator al măsurilor ce puteau fi implementate de către GAL-uri. Acomodarea cu noul mecanism a determinat totodată întârzieri în lansarea LEADER și necorelarea temporală între fazele de implementare. Prin urmare, strategiile de dezvoltare locală aprobate constituie mai degrabă o replicare, la nivel local, a măsurilor clasice implementate prin PNDR și nu măsuri inovative în spiritul abordării LEADER. Dincolo de aceste limitări inerente, considerăm că sprijinirea inițiativelor locale prin intemediul LEADER trebuie să se regăsească în cadrul viitoarei perioade de programare, în contextul în care va fi sprijinită întărirea construcţiei instituţionale la nivel local prin utilizarea reală a actorilor locali, reprezentanţi ai populaţiei rurale și ai mediului de afaceri privat. Inițiativele de dezvoltare locală reprezintă o posibilă soluție pentru abordarea disparităților economice între diferitele regiuni și vor dobândi o importanță crescută în condițiile în care Comisia Europeană pune un accent din ce în ce mai mare pe dezvoltarea locală plasată sub responsabilitatea comunității (CLLD). În particular, se intenţionează lansarea în următoarea perioadă de programare de noi apeluri de proiecte pentru GAL, valorificând experiența LEADER în ceea ce priveste dezvoltarea locală. În ceea ce priveşte finanţarea, aceasta se va asigura dintr-un singur fond (FEADR), prin Programul de Dezvoltare Rurală, iar condițiile de eligibilitate vor fi stabilite în conformitate cu prevederile din regulamentul FEADR, de către statul membru. Pentru asigurarea omogenității teritoriale, Grupurile de Acțiune Locală pot include și orașe mici cu o populație de până la 20.000 de locuitori (pe baza experinței LEADER 2007-2013 din actuala perioadă de programare). Astfel, CLLD în zonele rurale se va adresa nevoilor locale de dezvoltare din punct de vedere al mediului de afaceri, al culturii și mediului.

Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală

Promovarea unui flux eficient de informaţii, schimburi de idei şi bune practici a fost asigurat prin înființarea în 2011 a Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală. Activitățile derulate prin intermediul rețelei rurale au fost extrem de diverse și au vizat printre altele:

organizarea a 4 reuniuni ale Comitetului Național de Coordonare, 4 reuniuni ale Grupului de Lucru Leader, 24 de întâlniri ale Grupurilor de Lucru Tematice, două întâlniri ale celor mai reprezentativi membri ai RNDR, 5 întâlniri ale experților;

înregistrarea unui număr de 1.097 membri RNDR;

organizarea unei Conferințe Naționale, a 4 Conferințe tematice și 5 seminarii ad-hoc;

organizarea a 4 sesiuni de training, la care au participat 397 de reprezentanți în total;

acordarea unei asistențe tematice variate;

realizarea și întreținerea unei comunități virtuale dinamice, cu 1.429 utilizatori;

selectarea a peste 98 de bune practici și diseminarea a 87 prin publicațiile rețelei;

30 proiecte de cooperare sprijinite;

menținerea unei comunicări cu REDR și cu alte rețele rurale naționale;


multiple participări la evenimente europene și naționale;

multiple activități de promovare a produselor tradiționale, a grupurilor de producători și a turismului;

crearea unui website tematic pentru promovare: www.promovare.rndr.ro;

un sistem de monitorizare și control;

crearea unui website dinamic al proiectului – www.rndr.ro;

elaborarea de publicații – zece scrisori electronice, șase publicații privind dezvoltarea rurală, unsprezece publicații tematice și patru publicații de bune practici (variantele în romană și engleză);

derularea unor activități dinamice de relații publice – 3 campanii de comunicare, dar și 8 Zile ale Porților Deschise, 8 conferințe dedicate jurnaliștilor și 8 seminarii dedicate jurnaliștilor (toate acestea derulate la sediile Birourilor Regionale ale USR);

înființarea a opt birouri regionale prin care s-a oferit sprijin actorilor locali. (Raportul anual de progres PNDR,2012).

În contextul programului de dezvoltare rurală 2014-2020, acțiunile viitoarei rețele naționale rurale vor fi sprijinite. Evoluția și specializarea agriculturii și silviculturii și provocările specifice cu care se confruntă întreprinderile din zonele rurale necesită un nivel corespunzător de pregătire tehnică și economică, precum și o capacitate crescută de a accesa și schimba cunoștințe și informații, inclusiv sub formă de difuzare a celor mai bune practici de producție agricole și forestiere. Transferul de cunoștințe și acțiunile de informare vor trebui să fie adaptate la nevoile actorilor din mediul rural și să nu se limiteze la forma unor cursuri clasice de formare. Oportunitățile oferite de Parteneriatul European pentru Inovare în agricultura vor trebui în egală măsură să fie explorate. Cunoștințele și informațiile astfel dobândite ar trebui să permită fermierilor, deținătorilor de păduri, persoanelor angajate în sectorul alimentar și IMM-urilor din mediul rural să își crească competitivitatea și să se adapteze mai bine provocărilor.

ANALIZA SOCIO-ECONOMICĂ ÎN PERSPECTIVA...

Documents

Transcript of ANALIZA SOCIO-ECONOMICĂ ÎN PERSPECTIVA...