Anacolut, Pleonasm

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PROGRAMA ANALITICĂ

DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ / O LIMBĂ STRĂINĂ

ANUL IV, SEMESTRUL I, II

TITULARUL DISCIPLINEI: CONF.UNIV.DR.CECILIA CĂPĂŢÎNĂ

I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Construirea de enunţuri corecte în limba română prin cunoaşterea unor fenomene şi

construcţii sintactice speciale. Dobândirea deprinderilor de identificare a acestor

construcţii speciale, a abaterilor de la normele limbii române literare în vederea

organizării corecte a enunţurilor. Însuşirea unor metode şi procedee de transformări

sintactice, în vederea obţinerii unor variante ale unor construcţii ale vorbirii.

II. TEMATICA

Prezentarea fenomenelor şi procedeelor comune frazei şi propoziţiei. Construcţii

sintactice speciale. Elipsa. Repetiţia. Anacolutul. Tautologia. Cuvintele şi construcţiile

incidente. Pleonasmul. Stiluri ale vorbirii. Tendinţe în sintaxa limbii române actuale.

1

III. EVALUAREA STUDENŢILOR

- Teste de identificare a construcţiilor sintactice speciale şi a cauzelor determinante, de

clasificare a acestora, de transformare a enunţurilor date în conformitate cu normele

limbii române actuale

- Teste de transformări sintactice ale stilului direct în stil indirect şi de înlocuire a

fenomenelor sintactice speciale cu construcţii sinonime.

- Teste de identificare, în stilul publicistic îndeosebi, a unor tendinţe greşite în raport

cu normele actuale ale limbii române şi de corectare a exprimării.

- Analize complexe de identificare a unităţilor limbii, de sesizare a unor direcţii de

întrebuinţare a acestora în româna actuală, de calificare a sensului tendinţelor

constatate, de argumentare în favoarea sau în defavoarea abaterii de la normele

actuale.

IV. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti,

Humanitas, 1997

Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, stil, stilistică, limbaj, Bucureşti,

Editura Academiei, 1973

Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică, compoziţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990

Diaconescu, Ion, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995

Dicţionar de ştiinţe ale limbii, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Nemira, 2001

Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001

Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou,

Bucureşti, EA, 1966

Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Versiune nouă,

Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2000

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1975

2

Mancaş, Mihaela, Stilul indirect liber în româna literară, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1972

Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1991

Merlan, Aurelia, Sintaxa şi semantica-pragmatica limbii române vorbite.

Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, 1998

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii

din Bucureşti, 2001

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

SUPORT DE CURS

DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

ANUL IV, SEMESTRUL I, II

TITULARUL DISCIPLINEI: CONF.UNIV.DR.CECILIA CĂPĂŢÎNĂ

VORBIRE DIRECTĂ /STIL DIRECT ŞI VORBIRE INDIRECTĂ / STIL

INDIRECT

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997,

p. 461-465


Editura Academiei, 1973, p. 15-91

Mancaş, Mihaela, Stilul indirect liber în româna literară, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1972, 200 de p.

3

Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1991

Munteanu, Ştefan, Stilurile funcţionale ale limbii literare, LRŞ, 41-43 sau LLR, 1, 1979

Munteanu, Ştefan, Exprimare orală, exprimare scrisă, stil oral, LLR, 2, 1986, p. 10-12

Zafiu, Rodica, Verbe de declaraţie, I, II, LLR, 3, 4, 1994

Stilurile vorbirii reprezintă un “ansamblu de procedee sintactice prin care

vorbitorul / scriitorul reproduce o replică, în exprimarea curentă sau în textul literar”

(DSL, stil). Cel puţin ciudată ni se pare tratarea celor două stiluri ale vorbirii de către

autorii Gramaticii limbii române la capitolul Sintaxa frazei, după propoziţiile subordonate

şi înaintea unui subcapitol despre corespondenţa timpurilor. I s-ar fi cuvenit un loc, mai

degrabă, în rândul Fenomenelor şi procedeelor sintactice comune frazei şi propoziţiei.

Clasificarea stilurilor se face în funcţie de modalitatea reproducerii vorbirii astfel:

- stiluri primare (direct şi indirect)

- stiluri derivate / mixte (direct legat şi indirect liber)

Trăsătura comună a stilurilor primare o constituie existenţa cuvintelor de declaraţie (cele

mai frecvent utilizate fiind verbele dicendi). Specificitatea stilului direct e dată de

nondependenţa sintactică a reproducerii faţă de aceste elemente dicendi, iar specificitatea

stilului indirect, de subordonarea reproducerii faţă de aceleaşi elemente (El o î n t r e b ă:

- Vii cu mine? vs. El o î n t r e b ă dacă vine cu el.)

Sistemul gramatical (temporal şi personal) şi sistemul lexical diferenţiază cele două

stiluri primare, după cum stilul indirect reproduce vorbirea, iar stilul direct produce

vorbirea.

I. Stilul direct / vorbirea directă reprezintă redarea exactă a comunicării cuiva.

Imixtiunea reproducătorului se materializează prin cuvintele de declaraţie (uneori

neexprimate, dar deductibile), faţă de care replica reprodusă este dependentă semantic şi

independentă sintactic (Mi-a z i s : - Du-te la piaţă! după care a plecat. / - Du-te la

piaţă! După care a plecat.) În descrierea stilului direct, de multe ori, apar elemente care

4

ţin de imixtiunea reproducătorului, cum sunt cuvintele de declaraţie, şi nu de

reproducerea în sine a vorbirii cuiva.

Exactitatea reproducerii în stil direct e dată de păstrarea intactă a conturului

intonaţional al enunţului produs, marcat şi grafic cu ajutorul diverselor semne de

punctuaţie (- Vii? / - Vino! / Vii?!…). În vorbirea directă pot apărea toate tipurile de

intonaţie, spre deosebire de vorbirea indirectă, în care nu există decât intonaţia

enunţiativă. Pe lângă semnele de punctuaţie care marchează intonaţia diferită din vorbirea

directă (? / ! / . / …/ ?! ), replica reprodusă are întotdeauna iniţială majusculă la primul

cuvânt şi e marcată fie cu ajutorul ghilimelelor (Ion a spus „Plec devreme.”), fie cu

ajutorul liniei de dialog (Ion a spus: - Plec devreme.) Mioara Avram recomandă „evitarea

cumulului acestor semne de punctuaţie echivalente” (cum apar în textul Mi-a spus: -

„Citeşte!”) (Avram, 1997: 462)

Cuvintele de declaraţie includ următoarele grupe:

- aşa-zisele verbe dicendi, expresii şi locuţiuni cu acelaşi sens şi alte verbe: a spune, a

vorbi, a zice, a întreba, a răspunde, a declara, a repeta, a rosti, a murmura, a şopti, a

anunţa, a informa, a afirma, a nega, a se adresa, a striga, a răcni, a ordona, a ruga, a

îndemna, a sfătui, a povăţui…,…a se repezi cu vorba, a sări cu vorba, a arunca o

vorbă…, a face, a se mira, a arăta, a susţine, a demonstra, a promite, a pretinde, a crede,

a considera…

- expresii nominale: vorba ceea, povestea cântecului, (iată)vorbele sale / declaraţia

sa / afirmaţia sa / întrebarea sa …

Verbele de declaraţie au fost grupate semantic de Rodica Zafiu în: „asertive (a arăta, a

susţine, a menţiona), directive (a întreba, a cere, a ordona), promisive (a promite, a

făgădui, a jura), expresive etc.” şi în „alte categorii semantice care privesc rostirea în

sine (a rosti, a pronunţa), particularităţile ei (a şopti, a murmura)”, diferite „grade de

responsabilitate oficială (a afirma vs. a declara, a anunţa)” verbe care diferenţiază

punctul de vedere al reproducătorului faţă de cel al vorbitorului „(a pretinde, a

susţine)”(ELR, stil direct). „În locul verbelor de declaraţie propriu-zise” pot apărea

„verbe ale stărilor mentale şi epistemice (a crede, a considera), verbe care desemnează

mimica sau gesturile însoţitoare („mda”, se încruntă el)” (ibidem). Aceste verbe pot

apărea singure (Zise: - Du-te mai repede!) sau însoţite de diverşi determinanţi, ca

5

subiectul (Ion zise…), complemente necircumstanţiale (Îi zise…Îl întrebă…) sau

circumstanţiale (Îl întrebă degrabă / îndată / afară / de frică / spre a se dumiri…).

Propoziţia care conţine verbul de declaraţie poate fi principală (Ion îi zise: -…) sau

secundară (Când îi zise Ion: -…). Această propoziţie apare nelegată sintactic (Ion îi zise: -

…sau – Pleacă! îi zise. sau – Pleacă – îi zise – şi nu te mai întoarce!) sau legată sintactic

de o altă propoziţie decât cea care reproduce replica cuiva, fie prin coordonare (Se

întoarse şi îi zise: -…), fie prin subordonare (Se uită în ochii lui când îi zise. -…sau Când

îl văzu, îi zise: -…), fie prin apoziţionare (Îi zise, adică îi preciză: - …)

Mioara Avram a atras atenţia asupra unei tendinţe generalizate de „repetare

monotonă a aceluiaşi verb ca însoţitor al mai multor replici într-un dialog (El a spus…,

Ea a spus…, Eu am spus…)” şi recomandat evitarea acestei monotonii prin utilizarea

„sinonimelor” sau prin „omiterea” verbului declarativ. (Avram, 1997: 462) Totodată, a

observat „folosirea pleonastică” a două verbe de declaraţie care introduc o singură

replică „Mi-a spus, zice: - Vino aici!” sau înlocuirea verbelor declarative cu a face, în

registrul neîngrijit al limbii: „-Vin şi eu, face el.” (ibidem) Extindem observaţiile în

legătură cu folosirea repetată a verbului a zice (GA, II: 344) sau a verbului a spune

(Avram, 1997: 462) şi asupra altor verbe, cum ar fi, de pildă, succesiunea: a întreba şi a

răspunde: Ion întreabă: - …Gheorghe răspunde: -…Apoi Gheorghe întreabă: - Ion îi

răspunde: -…)

Omiterea cuvintelor de declaraţie este obligatorie în reproducerea scrisă a unui

dialog, în dramaturgie, locul lor fiind luat de numele personajelor, dar şi în celelalte

genuri literare. În acest caz, fiecare replică începe de la capăt de rând (din stânga,

evident) şi, în funcţie de lungime, ocupă sau nu un rând sau mai multe, uneori, fiind

urmat de un spaţiu alb. Reproducerea orală a replicii unei persoane absente e marcată de

prezenţa numelui acelei persoane şi, frecvent, a unui verb declarativ.

Topica cuvintelor de declaraţie este mobilă: înainte de enunţul citat (Te-a

î n t r e b a t : - Unde pleci fără să-mi spui?), după acesta (- Unde pleci fără să-mi spui?

te-a î n t r e b a t.) sau intercalat în enunţ (-Unde pleci – te-a întrebat – fără să-mi spui?).

În reproducerea scrisă a dialogului, cuvintele de declaraţie pot lipsi, dar se subînţeleg: Ion

o întreabă pe Maria: - Vii deseară? – Cred că nu. Replica Mariei nu e introdusă prin

verbul răspunde, ci direct, cu ajutorul liniei de dialog.

6

Sistemul gramatical (personal şi temporal) al vorbirii directe se caracterizează prin

conservarea persoanei gramaticale a pronumelui şi a verbului din vorbirea cuiva în

replica reprodusă: I-am zis: - Tu nu eşti cum te-am crezut! şi prin modificări facultative

ale aspectului temporal al verbelor sau al altor cuvinte, modificări datorate distanţei în

timp dintre producerea enunţului şi reproducerea acestuia.

Caracteristicile stilului direct sunt:

- reproducerea exactă a vorbirii cuiva;

- marcarea fonetică şi grafică a textului reprodus conservă intonaţia originară;

- conservarea persoanelor pronominale şi verbale din momentul enunţării textului;

- prezenţa frecventă a cuvintelor de declaraţie, care însoţesc reproducerea exactă a

vorbirii cuiva, cu rolul semantic al stabilirii

- independenţa sintactică a textului reprodus în raport cu cuvântul de declaraţie.

II. Stilul indirect / vorbirea indirectă reprezintă „o transpunere conştientă şi

explicită sau nu, a celui direct, uneori în opoziţie cu acesta.” (DSL, stil indirect)

Trăsăturile specifice stilului indirect / vorbirii indirecte sunt:

- reproducerea comunicării cuiva poartă marca gândirii şi vorbirii reproducătorului;

- prezenţa obligatorie a unui cuvânt de declaraţie, cel mai adesea un „verb de declaraţie

sau de percepţie” (ibidem) tranzitiv;

- textul reprodus este subordonat sintactic cuvântului declarativ, prin conjuncţii,

locuţiuni conjuncţionale subordonatoare, pronume / adjective pronominale relative

sau nehotărâte compuse cu ori- şi adverbe relative: M-a întrebat dacă vin. M-a

întrebat cine / care om vine. M-a întrebat ce examen am. M-a întrebat despre

oricare om va veni. M-a întrebat unde locuiesc.

- textul reprodus poate fi o propoziţie subordonată sau o frază a cărei primă propoziţie

este, obligatoriu, o subordonată a cuvântului de declaraţie. Frecvent, este o

completivă directă: El mi-a spus că vine. Poate fi însă şi atributivă: Întrebarea unde

locuieşte stăruie în mintea lui., predicativă: Întrebarea este dacă mai vine. sau

completivă indirectă: Se miră de ce întârzii întruna.

- propoziţia sau fraza reprodusă în stil indirect nu păstrează intonaţia originară, ca

atare, acestea sunt enunţiative propriu-zise: M-a întrebat: - Mai stai?, din stil direct,

7

devine M-a întrebat dacă mai stau. La fel, Mi-a zis: - Pleacă! devine în stil indirect

Mi-a zis să plec.

- sistemul gramatical al persoanei pronominale şi verbale e diferit în stilul indirect faţă

de textul enunţat. Persoana a II-a devine persoana I: Mi-a spus: - Pleacă!, din

vorbirea directă, devine Mi-a spus să plec., în vorbirea indirectă. Persoana I din stilul

direct devine persoana a II-a: Îmi spui: - Nu pot rămâne. cf. Îmi spui că nu poţi

rămâne. sau a III-a în stil indirect: Mi-a spus: - Plec imediat. cf. Mi-a spus că pleacă

imediat. sau rămâne neschimbată: I-am spus: - Plec. cf. I-am spus că plec. Şi

adjectivele pronominale care au categoria persoanei suferă aceleaşi modificări: M-a

întrebat: - E camera ta? cf. M-a întrebat dacă e camera mea.; M-a întrebat: - Tu

însuţi ai scris asta? cf. M-a întrebat dacă eu însumi am scris asta. L-am întrebat: -

Ai nevoie de cursul meu? cf. L-am întrebat dacă are nevoie de cursul meu.

- sistemul spaţial şi temporal suferă sau nu modificări, în sensul că părţile de vorbire

care exprimă apropierea (adverbe, pronume şi adjective pronominale demonstrative)

sunt înlocuite de perechile lor care exprimă depărtarea şi, foarte rar, invers, sau rămân

neschimbate: Mi-a zis: - Vino aici! cf. Mi-a zis să vin acolo.; M-a întrebat: - Al cui

este locul acesta? cf. M-a întrebat al cui este locul acela.; Mi-a ordonat: - Du-te în

camera aceea unde sunt colegii tăi! cf. Mi-a ordonat să mă duc în camera asta unde

sunteţi voi.; M-a întrebat: - Aceea e lucrarea ta? cf. M-a întrebat dacă aceea e

lucrarea mea. La fel şi adverbele de timp, ca şi timpul verbal pot suferi modificări

datorate unei raportări temporale diferite, a comunicării propriu-zise şi a reproducerii

ulterioare a acesteia. M-a întrebat: - Pleci mâine? cf. M-a întrebat dacă plec a doua

zi.; M-a întrebat: - Ai fost alaltăieri la cursuri? cf. M-a întrebat dacă am fost acum

două zile / ieri / atunci…la cursuri. M-a întrebat: - Te vei prezenta la examen? cf.

M-a întrebat dacă mă prezint / m-am prezentat …la examen.

- sistemul modal verbal suferă sau nu modificări. Imperativul din vorbirea directă

devine conjunctiv: M-a rugat: Adu-mi albumul! cf. M-a rugat să-i aduc albumul.

Condiţionalul-optativ poate deveni indicativ sau conjunctiv, sau poate rămâne

neschimbat: I-am spus: - Aş vrea să merg cu tine! cf. I-am spus că vreau / aş vrea

să…I-am zis: - Ai merge cu noi, dacă ţi-ar da voie! cf. I-am zis să meargă cu noi,

dacă îi dau voie. Indicativul rămâne neschimbat sau se transformă în conjunctiv: I-am

8

spus: - Vreau şi eu o prăjitură. cf. I-am spus că vreau şi eu o prăjitură. I-am spus: -

Te duci să…cf. I-am spus să se ducă …

- reproducătorul poate schimba modul cum sunt prezentate faptele de către vorbitor.

Astfel, siguranţa atitudinii enunţătorului poate fi micşorată, chiar anulată: A zis: -

Sigur o să vin. cf. A zis că e posibil să vină. A zis aiurea că sigur o să vină. Cel mai

adesea, reproducătorul îşi poate exprima, cu mijloace diferite, îndoiala sau rezerva cu

privire la relatarea făcută. I-a răspuns: - Am fost bolnav şi n-am putut veni. cf. I-a

răspuns că ar fi fost bolnav…că, pasămite, ar fi fost bolnav…cum că ar fi fost

bolnav…Uneori, reproducătorul păstrează atitudinea enunţătorului: Mi-a spus: - Mi-e

foarte rău! cf. Mi-a spus că îi e foarte rău.

- cele mai multe unităţi lexicale exclamative dispar în transpunerea vorbirii directe în

vorbire indirectă: M-a întrebat: - Ce naiba faci acolo? Cf. M-a întrebat ce fac acolo.

Am strigat: - Aoleu, mă doare! cf. Am strigat că mă doare.; Mi-a zis: - Vai, ce bine-

mi pare că…cf. Mi-a zis că-i pare bine că…

- elementele adresării directe, adică substantivele în vocativ, devin funcţionale din

punct de vedere sintactic: A strigat: - Ioane, vino încoace! Cf. I-a strigat lui Ion să

vină acolo. A zis: - Domnule profesor, nu m-am pregătit! Cf. I-a zis domnului

profesor că nu s-a pregătit.

-

Trăsăturile comune celor două stiluri sunt:

- reproduc replica / textul / comunicarea cuiva;

- implică prezenţa, facultativă în stilul direct şi obligatorie în cel indirect, a unor

cuvinte de declaraţie;

9

- conservă, în bună parte, sistemul temporal verbal din momentul producerii textului.

III. Vorbirea directă legată este un stil mixt de reproducere a unui text, specific sintaxei populare. Pe de o parte, replica este reprodusă exact, ca în stilul direct, iar, pe de altă parte, aceasta este introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare, la fel ca în stilul indirect: L-am întrebat că de ce întârzie atâta trenul?; Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă că muieţi-s posmagii? (Creangă, apud DSL, vorbirea directă legată)

IV. Stilul indirect liber / vorbirea indirectă liberă se caracterizează prin următoarele trăsături:- este un procedeu mixt, preluat de scriitori, din sintaxa populară, în special pentru

redarea gândurilor cuiva: Îşi reproşa totul. Nu cumva se înşelase? Nu ar fi fost cazul s-o anunţe? De ce să nu-i fi spus?

- este liber, adică independent sintactic, deoarece nu depinde de un cuvânt de declaraţie;

- nu este introdus prin conjuncţie subordonatoare;- păstrează mărci ale intonaţiei originare: semne de punctuaţie specifice diferitelor

tipuri de contur intonaţional: M-a întrebat: mai vin cu el?; Mi-a zis: vino odată!- păstrează şi elemente afective din textul originar: Mi-a spus: aoleu, mi-e cam greu!

PLEONASMUL

Avram, Mioara, Pleonasmul şi tautologia (I, II), LLR, 3, 4, 1996 (R)

Doca, Gheorghe, Limba română, volumul al III-lea, Bucureşti, Editura Universităţii,

1984?

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de terminologie ştiinţifică, ediţia a II-a,

Bucureşti, Editura Teora, 1997

Dascălu, Doina, Dicţionar de pleonasme, Bucureşti, Editura Vox, 1997, p. 5-32



Hristea, Theodor, Pleonasme de origine franceză, România literară, 6, 1991, p. 8

Hristea, Theodor, Construcţii pleonastice tolerabile, LR, 1-2, 1994, p. 66-67

Oprescu, Mihai, Construcţii pleonastice cu adjectivul propriu, LR, XLIII, 1-2, 1994, p.

65-67

Vasiliu, Laura, Despre unele construcţii pleonastice, LR, 11-12, 1992, p. 607-609

Uritescu, Dorin, Pleonasmul – o greşeală deghizată, LLR, 1, 1994, p. 7-9

10

În articolul Pleonasmul şi tautologia, Mioara Avram stabileşte, pentru început,

etimologia termenului pleonasm din gr. pleonasmos <pleonazein „a fi superfluu, în

plus”<pleon „mai mult”. Apoi, defineşte pleonasmul ca „folosirea mai multor

elemente de expresie decât ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conţinut,

alăturarea unor elemente care au un înţeles identic ori asemănător sau dintre care

unul se cuprinde în altul” (Avram: 1996).

În Enciclopedia limbii române, pleonasmul este definit ca „manifestare a unui

fenomen lingvistic universal, o formă de redundanţă a comunicării”. Deşi se

acceptă ideea că există „situaţii de redundanţă gramaticalizată (dubla negaţie,

anticiparea sau reluarea pronominală)”, autorii Enciclopediei fac precizarea că

termenul de pleonasm „se foloseşte în mod curent pentru redundanţele

negramaticalizate, produse din neglijenţă sau / şi dintr-o nevoie de insistenţă, din

dorinţa de subliniere a unei idei…am văzut cu ochii mei, intră înăuntru…” (ELR,

pleonasm)

În Dicţionar de ştiinţe ale limbii, pleonasmul este definit ca „tip de redundanţă,

care constă în repetarea aceluiaşi semnificat prin semnificanţi diferiţi…o repetiţie

de sens în anumite condiţii sintactice” (DSL, pleonasm)

1. Clasificarea pleonasmelor

A. În funcţie de compartimentul limbii unde se produc, pleonasmele sunt: lexicale

şi gramaticale.

Preluăm observaţiile Mioarei Avram şi pe cele ale autoarelor DSL în legătură cu

această clasificare, şi mai ales cu subtipurile: semantic, etimologic şi al derivării, pe

care le-a identificat Adriana Stoichiţoiu (LLR, nr. 3, 4, 1995). Prima observaţie are

în vedere faptul că orice pleonasm lexical este şi semantic, ca atare va fi denumit

pleonasm pur sau exclusiv semantic (etica şi morala, schimb reciproc, greu şi

dificil, conducere managerială etc.). Subtipul pleonasmului derivării completat de

Mioara Avram cu cel al compunerii este de fapt pleonasmul formării cuvintelor

(îndoieşte în două, a revenit din nou, convieţuiesc laolaltă / împreună, coexistă

11

împreună; aniversarea a douăzeci de ani, tricicletă cu trei roţi, s-a sinucis singur

etc.)

Pleonasmul etimologic se datorează necunoaşterii exacte fie a unui cuvânt

preluat dintr-o altă limbă, fie a unui element component al acestuia. Acest subtip de

pleonasm poate fi evitat numai prin explicaţii etimologice. De exemplu, mujdei =

must de ai (<alium, lat. „usturoi”), a cronometra timpul (cronometra<cronos

„timp”), caligrafie frumoasă (caligrafie<kalos „frumos”), muncă laborioasă

(laborioasă<labor „muncă”), a avansa înainte (s’avancer „a înainta”), a aduce

aportul (apporter „a aduce”) etc.

Pleonasmele gramaticale includ:

- dublarea prin anticipare sau reluare a subiectului, complementului direct şi indirect

(Vine el tata; Tata şi el zicea că…; L-am salutat pe el; Pe el l-am întâlnit…; I-am zis

mamei că…, Mamei i-am zis că…)

- dublarea negaţiei (nu vine nimeni / nimic, niciodată nu minte, nicăieri nu e mai bine,

nicicând nu va şti…)

- dubla exprimare a unor grade de comparaţie (comparativul de superioritate,

superlativul relativ şi absolut). Pe de o parte, există adjective care au sens superlativ

sau comparativ, ca atare, orice mijloc de a exprima acest grad de comparaţie va fi

redundant: cea mai super, superbestial, supermişto, cel mai bestial (în contextul în care

bestial reprezintă un superlativ, în registru colocvial), cel mai străvechi, foarte

străvechi, extrem de rarisim, ultrararisim, mai superior, cel mai optim, foarte optim,

foarte teribil, extrem de admirabil etc. Pe de altă parte, adjectivele care aparţin

domeniului tehnico-ştiinţific şi unele adjective care exprimă însuşiri ce nu suportă

comparaţia constituie baza unor pleonasme atunci când apar la anumite grade de

comparaţie: foarte metalic, mai termogen, cel mai frigorific, mai mort, foarte viu,

foarte bărbătesc etc. Desigur că folosite cu sens figurat, aceleaşi adjective pot avea

grade de comparaţie: are o voce mai feminină decât…, un comportament extrem de

bărbătesc…

- dubla marcare a pluralului la unele neologisme: comicsuri, stiksuri, kakesuri, clipsuri,

dropsuri, chipsuri etc.

12

-construcţii pleonastice cu numerale: o pereche de doi bătrâni, un cuplu de doi italieni,

ambele două probleme, o bicicletă cu două roţi, un număr de cinci meri, suma de un

milion, un procent de zece la sută, vreo trei-patru sute, aproximativ vreo douăzeci, cam

vreo zece, peste două sute şi ceva, saci a câte o sută de kilograme, saci fiecare de câte o

sută etc.

Un pleonasm intolerabil, neînregistrat în dicţionarele de pleonasme, este

constituit din substantivul un număr, urmat de o determinare numerică. Necondamnarea

folosirii acestei combinaţii duce la considerarea ei ca firească. Suntem de părere că, nici

măcar în stilul juridico-administrativ, acest pleonasm nu trebuie admis, din moment ce

numeralul cardinal propriu-zis e suficient pentru exprimarea unui număr. Motorul de

căutare Google ne pune la dispoziţie 11.500 de apariţii ale secvenţei un număr de (în

câteva texte, un număr apare determinat de substantive, în combinaţii corecte ca: un

număr de telefon/ de înregistrare / de cereri / de puncte etc.) Reproducem trei dintre

exemplele care conţin acest pleonasm: Facultatea cuprinde un număr de 3 (trei)

specializări…(central.ucv.ro); În anul 2003, TVR Craiova a difuzat pe canalele naţionale

un număr de 108 ore de program...(tvr.ro); …cu ocazia fiecărei alegeri pentru Parlament

sau pentru organele locale, un număr de şapte judecători participă la constituirea

Biroului…(scj.ro)

Prin eliminarea secvenţei un număr de, mesajul e explicit, iar exprimarea lui

devine corectă: Pentru funcţia de membru în consiliul de administraţie candidează un

număr de 7 persoane… (cnvm.rdsnet.ro) cf. Pentru funcţia de membru în consiliul de

administraţie candidează 7 persoane…

În exemplele:…va fi dată în exploatare în minimum doi ani de zile (corect: în

minimum doi ani) şi …S.B, în vârstă de 15 ani, supravieţuitoarea accidentului… (corect:

de 15 ani) („Cuvântul Libertăţii”, 04.08.2004), pleonasmele, în ciuda „standardizării” lor,

trebuie evitate .

-construcţii pleonastice cu adverbe: n-am decât numai un ţel, am decât numai un ţel,

acum două zile în urmă, întoarce timpul înapoi, ridicaţi mâinile sus etc.

-construcţii pleonastice cu prepoziţii: drept pentru care am încheiat prezentul proces-

verbal, i-a primit ca drept răsplată etc.

13

-construcţii pleonastice cu conjuncţii: s-a oprit, dar însă nu s-a întors; nu aşteaptă, ci

dimpotrivă pleacă; ascultă, însă cu toate acestea nu înţelege; aşadar şi prin urmare

am ajuns; în concluzie deci, plecăm; în afară de X, mai vine şi Y; au plecat toţi, în

afară numai de X etc.

- construcţii pleonastice cu verbe: rămâi şi nu pleca, stă şi nu face nimic, doarme

şi se odihneşte etc.

- construcţii pleonastice complexe: suntem iarăşi împreună, deşi nu suntem prima

dată aşa, părăseşte-i şi lasă-i în pace etc.

- construcţii pleonastice specifice unui anumit stil. În enunţul …la maximul pedepselor

prevăzute se poate adăuga un spor până la trei ani…(„Naţional”, 03.08.2004),

pleonasmul adaugă un spor e tipic stilului juridic şi pare motivat de intenţia sublinierii

„creşterii pedepsei în anumite circumstanţe”. Aşa ar fi, dacă, în acelaşi context, nu s-ar

găsi verbul modalizator se poate (adăuga un spor…). Conţinutul unei legi nu permite

însă implicarea subiectivă, evidenţiată, în cazul nostru, de exprimarea „probabilităţii”, a

„posibilităţii” de sporire a pedepsei în condiţii exact descrise.

B. Din punct de vedere formal, pleonasmele sunt:

- interne (intrinseci), adică apar în structura unui cuvânt: copărtaş, ultrararisim,

coasociat, copartener, ouălele etc.

- externe (extrinseci), adică apar în combinarea a două sau mai multe cuvinte: revine

din nou, revine din nou iarăşi, chiar el însuşi, chiar el însuşi în persoană etc.

La rândul lor, pleonasmele externe pot fi clasificate din punct de vedere formal în:

- pleonasme ai căror termeni se află în imediată vecinătate: au colaborat împreună, se

limitează numai la…, avansează înainte etc.

- pleonasme ai căror termeni sunt distanţaţi: se limitează deseori la o încercare numai,

au colaborat mult timp împreună, avansează destul de uşor înainte etc.

Aceleaşi pleonasme externe se clasifică şi în funcţie de tipul de relaţie sintactică

dintre termeni în:

a) -pleonasme cu termeni coordonaţi prin joncţiune sau prin juxtapunere:

14

- pleonasmul subiectului multiplu: aluziile şi insinuările n-au lipsit, cinstea şi

onoarea îl caracterizează etc.;

- pleonasmul atributului multiplu: încercare grea şi dificilă, aspect firesc şi

natural, loc de reculegere şi de meditaţie, fraze goale şi fără sens, el însuşi în

persoană etc.;

- pleonasmul numelui predicativ multiplu : e nul şi neavenit, e simplă şi

nesofisticată, interesul ei e direct şi nemijlocit etc.;

- pleonasmul complementului direct multiplu: necesită atenţie şi concentrare,

cere colaborare şi cooperare, vrea independenţă şi neatârnare etc.;

- pleonasmele altor părţi de propoziţie multiple : având în vedere şi luând în

considerare, te laşi sedus şi păcălit etc.

b)- pleonasme cu termeni subordonaţi prin joncţiune sau prin juxtapunere:

- pleonasmul atributului : şantier în lucru, virusul HIV, spectacol artistic, de la

un timp de vreme, o perioadă de timp, un număr de trei, tentativă de încercare,

tricicletă cu trei roţi, procent la sută, perspective de viitor, schimb reciproc,

întrajutorare reciprocă, democraţie populară, alegeri electorale, conducere

managerială, o pereche de pijamale, o pereche de ochelari, de pantaloni etc.,

- pleonasmul complementului necircumstanţial şi circumstanţial : a prilejuit

ocazia, aniversează zece ani, continuă menţinerea, convieţuiesc laolaltă, au

irosit atâţia ani fără rost, întoarce-te înapoi, crede în sinea lui, am ascultat în

primă audiţie, reducem la mai puţin, preferă mai bine, a fost fundamentat pe

baze greşite, menţine în continuare, survolează peste munţi, se opune

împotriva tuturor etc.

A. Din punct de vedere semantic, pleonasmele sunt:

- totale (perfecte sau absolute), când sensurile termenilor coincid sau se suprapun: etica

şi morala, firesc şi natural, greu şi dificil, vine din nou iarăşi etc.

- parţiale (aproximative sau relative) când se suprapun doar unele elemente ale

termenilor alcătuitori: poate fi utilizabil, revine iar, democraţie populară, scurtă

alocuţiune etc.

15

B. Prin raportarea la limba literară, pleonasmele sunt:

- tolerabile : dublarea negaţiei, dublarea prin clitice a subiectului, complementului

direct şi indirect, colocaţii, adică îmbinări aproape fixe, gramaticalizate prin uz: mediu

înconjurător / ambiant, marea majoritate, ani de zile, ieşi afară, coboară jos, urcă sus,

am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele, a îngheţat de frig, şi-a trăit viaţa etc.

- intolerabile, când termenii sinonimici sunt vecini (continuă să menţină, mijloace

mass-media, contact direct nemijlocit, procent la sută etc.), când termeni care conţin

elemente de sens identice sunt apropiaţi (adunare comemorativă în memoria, fapt ce a

făcut, adaugă aditivi, a prevăzut în vederea etc.) sau când acelaşi sens aparţine atât

unui element formativ, cât şi celuilalt termen al pleonasmului (s-a sinucis singur, a

revenit din nou, autobiografia mea, se bifurcă în două, coexistă împreună, democraţie

populară etc.)

C. Din punctul de vedere al acceptării lor în exprimare, pleonasmele sunt:

- greşeli de gândire şi de limbă, când sunt produse de ignoranţă, de incultură, de

neatenţie, de neglijenţă;

- figuri de stil, când sunt folosite de scriitori cu diverse intenţii artistice (cum ar fi

caracterizarea prin limbă a persoanelor semidocte; sublinierea celor transmise: foc şi

pară, vai şi amar, cu chiu cu vai, , plânge şi suspină, trăind şi nemurind, d-un capriţ,

d-un pamplezir etc.)

ANACOLUTUL

Avram, Mioara, Anacolutul, în LLR, nr.2, 1996

Bercea, Livius Petru, Anacolutul, LLR, 2, 1985, p. 6-7





16

Gramatica limbii române, ediţia a II-a , vol. Al II-lea, Bucureşti, Editura

Academiei, 1966, p. 418-422

Mancaş, Mihaela, Anacolut, LL, 2, 1989, p. 169-175

Merlan, Aurelia, Sintaxa şi semantica-pragmatica limbii române vorbite.

Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, 1998

Militaru, Doina, Anacolutul – o greşeală de construcţie sintactică, LLR, 3, 1989, p.

7-10

Zamşa, Eleonora, Accidente sintactice: anacolutul, LLR, 4, 2000, p. 17-19

Conceptul de anacolut

Termenul acesta, preluat din franceză, îşi are originea în gr. anakoluthon „fără,

lipsit de urmare, continuare, legătură”. Acest termen e folosit în lingvstică.

Denumeşte un fenomen sintactic, referitor la structura unui enunţ, mai precis la

relaţiile dintre unităţile sintactice.

Potrivit Dicţionarului de ştiinţe ale limbii, anacolutul este o „discontinuitate

sintactică în construcţia propoziţiei sau a frazei, apărută din cauza neconcordanţei

dintre modelul logic şi realizarea gramaticală a enunţului…o trăsătură sintactică a

limbii vorbite” (op. cit., anacolut). Şi autorii Enciclopediei limbii române consideră

că anacolutul este o „discontinuitate structurală” care poate ajunge până la „totala

lipsă de coeziune a diferitelor părţi” ale unui enunţ („Este o criză, care, ascultă-mă

pe mine, că dumneavoastră nu ştiţi, care, mă-nţelegi, Statul cum a devenit

acum…”) (op.cit, anacolut)

Mioara Avram îl defineşte astfel: „construcţie caracterizată prin lipsa de

consecvenţă gramaticală, prin absenţa legăturii normale sau / şi prin întreruperea

continuităţii în cadrul unei unităţi sintactice (parte de propoziţie, propoziţie, frază)”

(Avram, art.cit.) Continuitatea unui text este întreruptă de „nerespectarea până la

capăt” a unui anume tip de construcţie sintactică. Acest lucru se produce printr-o

„deviere, abatere de la structura aleasă iniţial, deviere în favoarea altei structuri”.

De exemplu, Întâlnirea dintre Ion cu Maria a fost o surpriză pentru amândoi

conţine doar începutul construcţiei dintre X şi Y, echivalentă cu întâlnirea lui X cu

Y. Tiparul iniţial e abandonat în favoarea unuia inexistent, obţinut printr-un amestec

17

a două tipare şi astfel se produce anacolutul. Şi celelalte exemple (din articolul

Mioarei Avram) conţin câte un anacolut, rezultat prin devierea, abandonarea unei

structuri în favoarea alteia, astfel încât se produce o ruptură sintactică: Fratele meu,

nu-mi pasă de el (corect: nu-mi pasă de fratele meu); Mă deranjează nu atât

reproşul, ci tonul (corect: mă deranjează nu atât reproşul, cât tonul); Lacomului,

cât să-i dai, el nu zice ba (corect: Lacomul, cât să-i dai, nu zice ba sau Lacomului,

cât să-i dai, nu i se pare destul); Cine se încălzeşte la soare nu-i pasă de lună

(corect: Cui se încălzeşte la soare nu-i pasă de lună sau Cine se încălzeşte la soare

nu se gândeşte la lună).

Tipuri de anacolut

a) Anacolutul cazului, cazul frecvent abandonat în favoarea unei legături sintactice

improprii acesuia fiind nominativul. Se mai numeşte „nominativus pendens”,

„subiect suspendat / absolut / independent”, „antipalagă”.

De exemplu, Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la…, parcă-mi saltă

şi acum inima de bucurie. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de

lacrimi. Turma visurilor mele, / Eu le pasc ca oi de aur.

Un alt caz abandonat este acuzativul, acest anacolut numindu-se „acusativus

pendens”: Ei la nuntă,…, nunta începe de sâmbătă. Cu ceara o fierbem şi facem

ceară curată de vândut.…că pe mine, tătucă, aşa este, ca să-mi ispăşesc

păcatele…Pe tine, care eşti cel mai bun prieten al lui dintotdeauna şi care l-ai

ajutat oricând, nu ţi-a împrumutat banii de care aveai nevoie? Pe care dintre

prietenele tale cele mai bune venite special pentru nuntă, pentru că le-ai invitat şi

le-a făcut plăcere să fie acolo, le-ai dat prăjituri?

b) Anacolutul persoanei, adică abandonarea unei persoane pronominale sau verbale

în favoarea alteia. Ea, când a văzut asta, a fost imposibil să mai reziste. Ce folos că

citesc orice, dacă nu ştii ce înseamnă.

c) Anacolutul numărului reprezintă un caz de schimbare anormală a singularului cu

pluralul sau invers. Dar fiindcă te întorci, lasă-ţi butca să vină pe urmă şi haideţi

cu noi!

18

d) Anacolutul pronumelui „care”, adică utilizarea invariabilă a acestui pronume

variabil sau, mai rar, folosirea unei forme flexionare greşite: Iat-o pe profesoara,

care i-am dat flori. Fata care m-am întâlnit cu ea îmi era cunoscută. Departe de-

a fi persoana căreia, dacă i-ai întins o mână, ţi-o ia şi pe cealaltă.

În exemplele: E genul de om căruia, făcându-i un bine, îţi mulţumeşte. Aveam un

unchi, la care, ducându-mă într-o zi, l-am găsit meşterind. Era un joc pe care,

numai o dată jucându-l, te prindea., forma cazuală a pronumelui care e dictată

greşit de gerunziul cu care se află în vecinătate, şi nu de verbul regent al propoziţiei

din care face parte.

e) Anacolutul pronumelui “ceea ce”, adică folosirea superfluă a acestuia, cu aceeaşi

funcţie sintactică ca a unei părţi de propoziţie subordonate: Îmi impusese prea

multe reguli, ceea ce nu eram de acord cu asta. Mioara Avram exemplifică acest

tip (în art. cit.) cu: Îmi cerea să semnez, ceea ce n-am acceptat acest lucru.

f) Coordonarea anacolutică a unui gerunziu cu o propoziţie principală: Au lipsit

mulţi, doi fiind bolnavi, iar ceilalţi n-au vrut să…(corect: Au lipsit mulţi, dintre

care doi erau bolnavi, iar ceilaţi…)

g) Fraze anacolutice cu faptul că : Faptul că a întârziat trenul, eram nervos. (corect:

Faptul că a întârziat trenul m-a făcut nervos. sau Deoarece a întârziat trenul, eram

nervos.) Faptul că te-am văzut acolo, am rămas uimit. în loc de: Faptul că te-am

văzut acolo m-a uimit. sau Deoarece te-am văzut acolo, am rămas uimit.

h) Folosirea anacolutică a termenilor corelativi: Nu atât lenea, ci prostia mă supără

în loc de: Nu atât lenea, cât prostia mă supără. Disputa dintre X cu Y s-a soldat cu

un eşec în loc de: Disputa dintre X şi Y… sau Disputa lui X cu Y…

i) Subordonate suspendate / fără regent: Dacă văzui eu aşa, el ce să facă? Dacă nu

eşti atentă când fierbe, am eu o căldare cu apă.

j) Integrarea unei unităţi sintactice în două tipuri de relaţii, marcate diferit cazual:

Cine tot vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte. (cine = subiect în prima propoziţie,

complement indirect în a doua); Cine nu ştie juca, Ţuce-l cucu, nu mândra! (cine =

subiect în prima propoziţie, complement direct în a doua)

k) Folosirea anacolutică a unui relativ: Noi suntem sănătoşi, care sănătate v-o

dorim şi vouă. (ELR, anacolut) S-au înţeles că peste două zile să plece.

19

l) Anacolutul acordului: Eu, care am suferit, să aud aşa ceva! Care are trăieşte

bine, care n-avem cumpărăm de unde e mai ieftin.

m) Coordonarea anacolutică: Datorită ţie şi alţii ca tine o să ajung la necaz. În

ciuda prieteniei pe care ţi-o port şi bunăvoinţa de care dai dovadă, nu pot accepta.

Cererea de produse alimentare şi a materialelor casnice e atât de mare…Ion e

frumos şi student. Vine de la gară şi grăbit.

n) Anacolut multiplu: Când vine, mă-nţelegi un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are

cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o

apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu, şi d-ta, şi d-lor…ca nişte laşi, fără nimica sacru,

mă-nţelegi, fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg! Considerând că toate

chiriaşele promit ca în cel mai scurt termen să achite resturile de datorii, iar

chiriaşele vechi să plătească şi chiria pe semestrul următor, care proprietarul se-

nvoieşte

REPETIŢIA

Avram, 1986 = Mioara Avram, Repetarea sau nerepetarea prepoziţiilor în

coordonare, în LLR, 4 / 1986


Editura Academiei, 1973, p. 97

20

Dascălu Jinga, 1998 = Laura Dascălu Jinga, Repetiţia ca acceptare a sugestiei

interlocutorului, în SCL, XLIX, nr. 1-2, 1998, p. 93-105

Diaconescu, 1995 = Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1995

Diaconescu, Paula, Structuri sintactice şi structuri textuale ale repetiţiei, SCL, 3,

1985, p. 202-208



Gramatica limbii române, ediţia a II-a, vol. al II-lea, Bucureşti, 1966, P. 407-415

Marta , Mihai, Repetiţia, în LLR, XXVI, nr. 4, 1997, p. 11-14

Conceptul de repetiţie

Autoarele DSL definesc repetiţia ca “figură sintactică (de construcţie) care

constă în reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, radical, cuvânt ori

grup de cuvinte: Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine,

vine, calcă totul în picioare” (DSL, repetiţie) (subl. ns.) Definitorii sunt, după cum

precizează Mihaela Mancaş şi Liliana Ionescu Ruxăndoiu: reluarea propriu-zisă sau

repetarea tiparului sintactic. Cele trei tipuri de repetiţie: fonetică, lexicală şi

gramaticală aparţin celor trei niveluri lingvistice.

Repetiţia fonetică se realizează, de exemplu, prin aliteraţie (Prin vulturi, vântul

viu vuia…Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…) sau prin asonanţă (varianta

vocalică a aliteraţiei: Apele plâng clar izvorând din fântâne…, sapa şi lopata, ca

vodă prin lobodă).

Repetiţia lexicală are forme organizate (la început sau la sfârşit de vers: Păreri

de rău, păreri de rău – Voi sunteţi negrele tarife…Minulescu; N-a fost nimic din

ce-a putut să fie / Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit – Minulescu)

Repetiţia gramaticală reprezintă “reluarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse sau

a aceluiaşi cuvânt în forme gramaticale diferite…om de omenie, a cânta un cântec,

Cântarea Cântărilor, la urma urmelor, minunea minunilor)” (DSL, repetiţie).

Dintre figurile etimologice create prin repetiţie gramaticală, chiasmul constă în

“repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare din grupul nominal

21

sau verbal (după schema AB – BA)…Cine se scoală de dimineaţă departe

ajunge”, fraza e construită după schema repetitivă: predicat + complement –

complement + predicat. Să faci din viaţa mea un vis, din visul meu o viaţă –

schema sintactică: complement indirect + complement direct – complement indirect

+ complement direct prin inversarea celor două substantive: viaţă şi vis. În

versurile: Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte, repetiţia se

realizează prin formele modale diferite ale aceloraşi verbe: a muri şi a se naşte.

În Enciclopedia limbii române, Andra Şerbănescu, fără să definească acest

concept, se referă la două tipuri de repetiţie, şi anume cea gramaticală şi cea

lexicală, apoi, la valorile semantice şi stilistice ale repetiţiei.

Repetiţia morfologică se realizează prin repetarea oricărei părţi de vorbire:

“substantiv (Ion, când m-a văzut, Ion s-a speriat), articol (Era un…un coate-goale),

adjectiv (Avea o fată frumoasă, frumoasă), pronume (O va cumpăra-o), numeral

(Veneau două câte două), verb (Şi vorbea, vorbea, vorbea), prepoziţie (Are nevoie

de mere, de pere, de prune), interjecţie (Venea încet pâş, pâş, pâş), conjuncţie (Ori

mănânci, ori te culci)” (ELR, repetiţie)

Prin repetiţie sintactică “rezultă o parte de propoziţie repetată: subiect (Ion,

când m-a văzut, Ion s-a speriat), nume predicativ (Era mare, mare), atribut (O casă

mică, mică…), apoziţie (M-am întâlnit cu Ion, Ion cu prietena lui), complement

direct (O va afla-o), complement indirect (Băiatului, nu i-o dau băiatului),

circumstanţial (Am pus-o acum cinci minute aici pe masă, pe masă aici)” (ibidem)

Strict formal, cele două subtipuri ale repetiţiei gramaticale se realizează ca:

repetiţie dublă (o casă mare, mare), triplă (O casă mare, mare, mare) sau imediată

(am pus-o pe masă, pe masă aici) şi la distanţă (am pus-o aici pe masă, pe masă

aici)

Termenii repetiţiei lexicale pot fi “identici (Vorbea încet, încet) sau asemănători,

cu diferenţe flexionare (frumoasa frumoaselor, ducă-se să se ducă, gol-goluţ,

mânca-l-ar mama să-l mănânce, câine-câineşte, am citit şi am răscitit)” (ibidem)

Referitor la standardizarea tiparelor repetitive, Andra Şerbănescu consideră că

există grade diferite: “grad ridicat de standardizare prezintă: conjuncţiile repetate

22

(fie…fie, sau…sau., ori…ori), prepoziţiile care arată limite în spaţiu sau timp (de la

9 la 5), adjectivele / adverbele repetate echivalente cu un superlativ absolut

(frumoasa frumoaselor, …băiat de băiat, recent şi argotic), unele părţi de vorbire

compuse (interjecţii compuse, pic-pic-pic; adverbe compuse, aici-aici) şi locuţiuni

(locuţiuni adverbiale, din când în când; locuţiuni numerale, doi câte doi); o formă

avansată de standardizare se întâlneşte la unele părţi de propoziţie: complementul

circumstanţial de relaţie…(De frumoasă, e frumoasă), subiectul intern (Ploaia

plouă), şi complementul intern (Am visat un vis)” (ibidem).

Repetiţia aceleiaşi unităţi cu funcţii sintactice diferite este tautologia (Casa e

casă, masa e masă, Am spus ce-am spus)

Limba română actuală cuprinde reguli potrivit cărora repetiţia este obligatorie,

dar o tendinţă de a nu repeta unele dintre părţile de vorbire exemplificate mai jos se

manifestă (prepoziţia, articolul, în special, rar, auxiliarul). Sunt obligatorii:

- repetarea prepoziţiei înaintea fiecăruia dintre termenii coordonaţi (Cărţile de

citire şi de matematică)

- repetare articolului posesiv înaintea fiecăruia dintre termenii coordonaţi (Nu

am aflat răspunsul tău, al Mariei şi al Simonei)

- repetarea auxiliarului când sunt coordonate două verbe (Am citit şi am scris)

- repetarea conjuncţiei să în faţa fiecărui dintre verbele coordonate (Vreau să vin

şi să vorbesc cu tine)

În comunicarea scrisă, repetiţia dobândeşte funcţia de intensificare a ideilor, necesară

pentru a asigura o corectă transmitere a mesajului. Nu aşa stau lucrurile însă în

fragmentul: Din planurile special întocmite…reieşea că aliaţii intenţionau să utilizeze

Kuweitul doar pentru a obţine un cap de pod în sudul Irakului, după care ar fi urmat un

„atac masiv…cu trupe aeropurtate şi blindate transportate de avioane care ar fi urmat

să decoleze de pe aeroportul din Incirlik, acestora urmând să li se alăture şi Divizia…”

(„Naţional”, 03.08.2004) Repetarea verbului a urma nu este rodul vreunui plan

compoziţional, ci, mai degrabă, al neglijenţei şi al lungimii exagerate a enunţului.

Fragmentat în propoziţii sau fraze mai mici, bine articulate, mesajul ar fi fost explicit.

Continuitatea acţiunilor la care se face referire ar fi reieşit clar, doar prin succesiunea

logică şi nu prin utilizarea, supărătoare prin exces, a verbului a urma.

23

În articolul Repetarea sau nerepetarea prepoziţiilor în coordonare (LLR, 4,

1986), Mioara Avram consideră că una “dintre cele mai importante probleme de

corectitudine a exprimării puse de coordonarea părţilor de propoziţie şi a

propoziţiilor” este cea a “repetării sau nerepetării unor elemente comune” . Cum

precizează autoarea articolului, “elementele comune” sunt “de obicei cuvinte

ajutătoare (prepoziţii, articole, adverbe din structura gradelor de comparaţie,

negaţia şi pronumele reflexiv la infinitive în propoziţie, respectiv conjuncţii

subordonatoare, pronume şi adverbe relative, negaţia şi pronumele reflexiv al

predicatului, verbele auxiliare sau copulative din structura predicatului în frază),

dar şi cuvinte autosemantice sau construcţii din însăşi structura semantică a

termenilor coordonaţi (termeni identici introduşi de două sau mai multe prepoziţii,

propoziţii identice introduse de două sau mai multe elemente subordonatoare,

nume predicative legate de două sau mai multe verbe copulative)”

De la bun început, autoarea se declară partizana unei maniere flexibile: admite

nerepetarea acestor elemente “ca mijloc de economie, cu anumite limite” impuse de

condiţia “clarităţii”, de evitarea “construcţiilor ambigue”. Un alt aspect avut în

vedere în privinţa regulilor referitoare la obligativitatea unor repetiţii este cel al

diferenţelor “dintre limba scrisă şi cea vorbită”

O astfel de regulă priveşte repetarea prepoziţiei înaintea fiecăreia dintre părţile de

propoziţie coordonate. După ce Mioara Avram identifică cele trei condiţii ale

acestei repetiţii, comentează “situaţiile mai subtile”, în care se manifestă oscilaţii.

“Condiţiile gramaticale care impun repetarea prepoziţiei” sunt:

- prezenţa conjuncţiilor sau locuţiunilor conjuncţionale: ci, ca şi, precum şi (Nu

de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei; Decizia a fost comentată de Franţa,

ca şi de Germania; Pentru copii, precum şi pentru bătrâni gripa poate fi

fatală);

- prezenţa elementelor corelative sau perechi (Se teme atât de tine, cât şi de el;

Nu numai de talent are nevoie, ci şi de multă muncă; N-are grijă nici de

părinţi, nici de bunici; Va merge fie la munte, fie la mare);

24

- exprimarea termenilor prepoziţionali coordonaţi prin alte părţi de vorbire decât

substantivul: Mi-e dor de el şi de tine; Camerele de jos şi de sus; Plăcerea de a

citi şi de a vedea un film bun;

- intercalarea unor părţi de vorbire, mai ales semiadverbiale, între conjuncţia

coordonatoare şi termenul coordonat: Mi-e dor de Maria, şi mai ales de Ileana;

examenul de capacitate şi chiar de admitere;

- evitarea unei alte interpretări sintactice a termenului coordonat, decât aceea

impusă prin coordonare. De exemplu, în propoziţia 2Am constatat un număr

mic de rebuturi şi absenţe”, prin nerepetarea prepoziţiei de înaintea atributului

substantival prepoziţional coordonat cu de rebuturi se poate interpreta

substantivul absenţe ca un complement direct. A cumpărat obiecte de aur şi

fildeş, substantivul fildeş poate fi analizat drept complement direct coordonat

cu obiecte, şi nu cu de aur, aşa cum ar trebui, probabil, să fie. E preferabilă

repetarea, susţine Mioara Avram, în I-am dat pahare de apă, de vin, de ţuică,

dar şi nerepetarea în Îmi plac paharele de apă, vin, ţuică, deoarece “diferenţa

de articulare a substantivelor şi construcţia specifică verbului a plăcea exclud

orice echivoc”;

- “conceperea separată a noţiunilor exprimate de termenii coordonaţi”, în

exemple ca “exerciţii de ortografie şi de ortoepie”, “studii de limbă şi de stil”.

Probabil, aşa au fost create unele îmbinări frazeologice ca: de fapt şi de drept,

(legat) de mâini şi de picioare, de bine, de rău, de ici, de colo, de ieri, de

alaltăieri, de milă, de silă, de voie, de nevoie. Invers, când apare ideea de

unitate între termenii coordonaţi, se preferă nerepetarea prepoziţiei: cursuri de

informare şi documentare.

O situaţie “mai subtilă” apare la coordonarea disjunctivă, realizată prin

nerepetarea conjuncţiilor sau şi ori, în sensul că repetarea sau nerepetarea

prepoziţiei “depinde de înţeles, mai exact de felul raportului de coordonare”. În

cazul unei coordonări disjunctive propriu-zise, repetarea prepoziţiei e obligatorie:

“Ai un ceas de aur sau de argint?”, iar când “sensul disjunctiv” e “slab, apropoiat

de coordonarea copulativă”, repetarea devine facultativă: “Un ceas de aur sau (de)

argint nu se împrumută”.

25

Mioara Avram, constată, tendinţa “spre extinderea fenomenului de nerepetare a

prepoziţiei de (ca şi a altor prepoziţii) în situaţiile în care prezenţa ei este

facultativă”, demonstrând, cum credem că e normal, o flexibilitate a gândirii.

În articolul Repetiţia, Mihai Marta (LLR, nr. 4, 1997) defineşte repetiţia ca

“procedeu stilistic întâlnit la toate nivelurile limbii, fonetic, morfologic, lexical şi

sintactic, constând în reluarea unui sunet, a unei forme, a unui cuvânt sau a unei

structuri sintactice”. Prin repetiţie la nivel morfologic, înţelege “reluarea unui

cuvânt la forme gramaticale diferite: gen, număr, caz, diateză, mod, timp,

persoană”. Concluzia la care ajunge autorul articolului citat este că “repetiţia este

un procedeu de intensificare a mesajului, mai ales la nivel lexical şi sintactic, de

aceea ea caracterizează stilul oratoric, iar în proză sau în versuri este o marcă a

retorismului, des întâlnit în literatura romantică”.

Din articolul Laurenţiei Dascălu Jinga reţinem următoarele idei:

- “repetiţia este unul dintre mijloacele predilecte prin care vorbitorii produc

enunţuri sau chiar schimburi de replici de tip metalingvistic”, exprimând

“acordul (cu variantele sale: asentimentul, adeziunea, confirmarea, cf. Stati, La

transphrastique, paris, Presses Universitaires de France, 1990)” sau preluând /

negând sugestia partenerului de discuţie.

Ion Diaconescu, în Sintaxa limbii române, se referă la repetiţie, ca modalitate de

expresie a apoziţionării, alături de apoziţie (semnificant distinct de bază care o

identifică sau califică: moş Bodrângă, un moşneag fără căpătâi”) şi reluare (acelaşi

semnificant sau semnificant diferit: lucru, semn, fapt cu rol gramatical de asigurare a

coerenţei, a coeziunii textului: Şi venea o mireasmă de bucurie, mireasma florii, privi

cu aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta). Repetiţia “se exprimă totdeauna prin

acelaşi semnificant” şi “îndeplineşte totdeauna un rol stilistic, expresiv”…Flori de tei

deasupra noastră / Or să cadă rânduri, rânduri”. Repetiţia sintactică e datorată

“expresiei intenţiei vorbitorului de a reliefa semnificaţia termenului repetat” (op. cit.,

p. 363). Structural, Ion Diaconescu deosebeşte “repetiţia integrată pe baza unei relaţii

26

de dependenţă faţă de unitatea bază, la nivel sintagmatic: El duce sfat din casă-n casă,

Am visat un vis frumos, a stat cât a stat…şi repetiţia “neintegrată”: Lună, lună, stea

vicleană; …Şi lacrimi multe, multe; O, rămâi, rămâi, la mine…Şi dac-o fi şi-o fi.

În GA, repetiţia este definită ca “procedeu sintactic care constă în folosirea unui

cuvânt sau a unui grup de cuvinte de două sau de mai multe ori la rând cu scopul de a

se exprima aspectul durativ al unei acţiuni, intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi,

precum şi numeroase sensuri, legate de obicei de circumstanţe, ca: distribuţia,

progresia, succesiunea, periodicitatea etc.” (GA, p. 407). În funcţie de formă, se

disting: repetiţia imediată şi repetiţia la distanţă, repetiţia cu subînţelegere (Vai de

mine şi de mine; vede altă bâzdâganie şi mai şi).

ELIPSA

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997,

p. 317-318



Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică, compoziţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990, p.

93-95

Dascălu-Jinga, Laurenţia, Despre intonaţia unor exclamative eliptice, SCL, XLII, 1-2, p.

19-31

Draşoveanuu, D.D., Elipsă gramaticală şi glisare, CL, XXXV, 1, 1990, p. 69-74

Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei, 1966,

p. 398-406

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române literare, ediţie definitivă, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1975, p. 249-305

Slama Cazacu, Tatiana, Structura dialogului. Despre sintaxa dialogată, SCL, XXXIII, 3,

1982, p. 211 şi SCL, XXXIII, 4, 1982, p. 301

Stan, Camelia, Fenomene de elipsă în dialog, SCL, 5, 1987, p. 415-419

27

Stan, Camelia, Structuri lingvistice cu elemente neexprimate. O ipoteză de interpretare,

SCL, XLI, 4, 1990, p. 373-376

Stati, Sorin, Elipsa, LR, IV, 2, 1955, p. 68-75

Stati, Sorin, Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 188-189

Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1972, p. 167

Şerbănescu, Andra, O structură sintactico-semantică: nu…decât, SCL, XXXIX, 6, 1988,

p. 491-511

Şerbănescu, Andra, Elipsa (în propoziţiile interogative), SCL, XLIII, 1, 1992, p. 93-99

Conceptul de elipsă

În Gramatica Academiei conceptul de e l i p s ă e definit ca “omitere a unor

elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au

în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte” (GA, 1966: 397)

E l i p s a e delimitată de subînţelegere (elementele absente există în contextul

precedent), de omisiune (subiectul inclus de pers. I şi a II-a).

Nu există o clasificare propriu-zisă a e l i p s e l o r, ci este prezentată natura

sintactică a elementelor absente: predicat (Da-ncotro, flăcăule?), complement (De

acestea nu ştiu), subiect (Există de acestea), propoziţie (- Vii cu mine? – Nu, nu se

poate.)

“Contragere a enunţului prin suprimarea unuia sau a mai multor cuvinte, din raţiuni de

economie, emfază (“a acorda unui termen o importanţă pe care acesta nu o are …a

accentua sau a exagera exprimarea ideii”) sau stil, fără ca sensul general al frazei să

fie modificat; figură sintactică bazată pe această omisiune: Iaca ursul se trezeşte şi

după dânsul, Gavrile(Creangă)”(DSL, elipsa)

Autorii Enciclopediei limbii române constată că elipsa cuprinde “fenomene

lingvistice destul de variate”. Se desprinde ideea că specificitatea diverselor tipuri de

28

elipsă este absenţa unuia sau a mai multor elemente, deductibile sau suplinite de

context (lingvistic sau extralingvistic, situaţional).

Tipuri de e l i p s e:

- “contextual-situaţională” (în care elementul absent se reconstituie cu ajutorul situaţiei de

comunicare: spaţiu, timp şi cu ajutorul gesticii, mimicii)

- “independente de context” (absenţa unui element e indicată doar de intonaţie) (Aici –

linişte; Noi – sănătoşi; De mâine – la muncă; Pupăza – zbrr)

- “condiţionate textual, strict determinată de contextul lingvistic, constând în nerepetarea

unor elemente deja exprimate” (- Când pleci? – Mâine.

Mioara Avram clasifică propoziţiile “după cum conţin sau nu toate componentele unei

construcţii gramatical explicite, propoziţiile analizabile sunt c o m p l e t e …şi

i n c o m p l e t e sau brahilogice…Propoziţiile incomplete sunt, la rândul lor, de două

feluri: f r a g m e n t a r e (când părţile de propoziţie se reconstituie uşor,

subînţelegându-se din context sau din situaţia în care are loc comunicarea; de

exemplu: - Cine a venit? – Mama. – Când? – Ieri. – A venit cu avionul? – Cu trenul.

– Ai fost la gară? – Am fost. sau Mama a venit ieri, tata azi.) şi e l i p t i c e

[când părţile absente se reconstituie mai greu şi numai aproximativ, întrucât nu

figurează în context şi nu sunt cunoscute din situaţia de comunicare; de exemplu, Noi

atunci – după el (ne-am luat, am pornit, am fugit)]” (Avram, 1997: 317-318)

Se înţelege, din clasificarea propusă, că propoziţiile b r a h i l o g i c e

sunt de două feluri: f r a g m e n t a r e şi e l i p t i c e. Din celelalte lucrări de

specialitate, înţelegem că b r a h i l o g i a este “o formă particulară de elipsă, în care

este suprimat un termen deja exprimat în context” (DSL, elipsă), iar “constituentul

suprimat este considerat subînţeles”. Frecvent, b r a h i l o g i a apare în dialog,

deoarece răspunsurile, spre a nu crea repetiţii deranjante, omit termeni prezenţi în

întrebări: - Când ai sosit? – Ieri. – Până când vei sta acolo? – Până mâine. Şi autorii

Enciclopediei limbii române consideră b r a h i l o g i a sau s u b î n ţ e l e g e r e a

un tip de e l i p s ă, care “elimină o repetiţie, prin neexprimarea formelor lingvistice

potenţial identice cu altele” (op. cit., elipsă). Acest tip de e l i p s ă e frecvent

în dialog şi în “situaţii de coordonare (prin conective sau prin juxtapunere; fenomenul

29

numit în engleză gapping): El citeşte romane, ea poezii. În aceste situaţii, nu se mai

repetă elementele tematice, ci se exprimă direct noua temă.” (op. cit., elipsă)

Precizarea făcută de Iorgu Iordan că “nu orice eliminare de cuvinte trebuie

considerată elipsă” (Iordan, Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1975, p. 249) pune problema definirii conceptului de e l i p s ă.

O e l i p s ă stilistică ar consta în “înlăturarea” cuvintelor “de prisos”, obţinându-

se “concentrarea atenţiei” pentru înţelegerea corectă a mesajului incomplet exprimat

(op.cit., p. 259)

În privinţa e l i p s e i g r a m a t i c a l e, Iordan consideră că aceasta se manifestă

la nivel propoziţional, prin absenţa predicatului şi a complinirilor atributive sau

verbale, nu prin absenţa subiectului inclus şi la nivel frastic, numind fraza eliptică

“aceea care nu are propoziţie principală”

La rubricile “Diverse” şi “Formule fixe”, Iordan include formulele de salut, elipsa

genericelor (strada, calea, clasa, anul, pătlăgică…)

Sorin Stati (1967: 189-191) formulează următoarele idei:

- elipsa se diferenţiază de subînţelegere, deoarece subînţelegerea presupune existenţa

antecedentă sau succedentă a elementelor absente (“Când o face plopul pere şi răchita

micşunele. A comandat şi a plătit un bilet de avion pe ruta…);

- subînţelegerea din dialog presupune replici cu termeni absenţi, “fiindcă aceştia sunt

conţinuţi în replicile celeilalte persoane care participă la dialog”. Replicile cu termeni

absenţi diferă de la o limbă la alta în funcţie de normele sintactice proprii limbii

respective;

- elipsa este “omiterea unor elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical,

pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte” (Stati, 1972, apud

GA, II, 1966: 397)

- elementele absente se reconstituie cu aproximaţie, de aceea “anumite construcţii eliptice

nu sunt sinonime cu perechile lor neeliptice” (Stati, 1972: 191)

Andra Şerbănescu în articolul Elipsa (în propoziţiile interogative) “propune o

explicaţie pragmatică” a acestui fenomen plasat la nivelul lexico-sintactic al

discursului şi “încearcă, din această perspectivă, o clasificare a tipurilor de elipsă”

(art.cit., p. 93)

30

Elimină din studiu următoarele fenomene înrudite cu elipsa: omisiunea (care, pentru

autorii Gramaticii Academiei, se referă la subiectul inclus) şi brevilocvenţa /

brahilogia (pe care autoarea o “consideră un fenomen plasat la nivelul structurilor

cognitive unde cunoaşterea este, deseori, fragmentară, nu completă”) şi subînţelegerea

(“tip particular de elipsă”, cu elemente absente în textul dat, care au fost însă

exprimate antecedent: “Înţeleptul învaţă din păţania altora, prostul nici măcar din a

sa”).

În legătură cu opinia autoarei despre sinonimia termenilor: brevilocvenţă şi

brahilogie, suntem de altă părere. Brahilogia presupune suprimarea unui termen care

“e considerat subînţeles” (DSL, brahilogie): “Cine poate oase roade, cine nu, nici

carne moale”, “Atunci iepurele sare şi dracul după el”, iar brevilocvenţa înseamnă o

construcţie “concisă”, “concentrată pe un singur termen / grup de termeni”, gândită, de

la început, în această formă scurtă: “singur cuc”, “ce Dumnezeu?”(ibidem)

Autoarea crede că în elipsă sunt implicate trei niveluri: sintactic, semantic şi

pragmatic. Sintactic, enunţul eliptic este acela din care lipseşte un constituent, iar alt

constituent apare izolat, adică necuprins în vreo relaţie sintactică cu restul (N-a venit

decât Maria < N-a venit altcineva decât Maria; Au mai plecat dintre cei prezenţi < Au

mai plecat câţiva / unii dintre cei prezenţi). Ideea lui Sorin Stati (Teorie şi metodă în

sintaxă, p. 188-189) că “structurile eliptice presupun alte structuri (de cele mai multe

ori anterioare)” e preluată de Andra Şerbănescu “enunţul eliptic conţine latent

structura celuilalt” (art.cit., p. 94).

Din punct de vedere pragmatic, autoarea constată că enunţul eliptic conţine doar

“elementele strict necesare înţelegerii mesajului”, cauzele fiind “economia şi / sau

redundanţa”.

Iată câteva exemple din articolul Andrei Şerbănescu: - Am citit lecţia. – Ai citit? -

Am citit lecţia. – Lecţia? – Deseară vine X. – Dacă nu vine?- Am venit împreună cu

Maria. – Care Maria? (la telefon) – Alo! Maria? (sună cineva la uşă)): - Cine e ?

Maria?; - Cine a venit, Ion? – Ce mănânci? (friptură, prăjituri etc. / ce vrei să vrei să

mănânci); - Cu cine te-ai întâlnit, dacă nu cu el? – Plecăm, pentru că nu mai am

răbdare să aştept? (Te întreb dacă plecăm, pentru că…)

31

În articolul O structură sintactico-semantică: nu…decât, Andra Şerbănescu

cercetează enunţuri de tipul “Mă simt foarte liber, n-am decât obligaţiile pe care eu

însumi mi le asum”, fenomenul studiat numindu-se “negaţie expletivă”. Autoarea

înregistrează câteva opinii despre acest fenomen:

- această construcţie e în distribuţie complementară cu numai: “N-a lipsit decât el = A

lipsit numai el (G.Ciompec, Observaţii asupra exprimării negaţiei în limba română din

secolul al XVIII-lea, SCL, XX, 2, 1959, p. 197-209);

- “negaţia perifrastică de tipul verb negativ + altul (altcineva, altceva) + decât…comunică

în esenţă acelaşi lucru ca enunţul pozitiv, cu o structură mult mai simplă, în care verbul

este urmat imediat de parte de propoziţie sau propoziţia subordonată introdusă prin decât

în varianta negativă: Nu era nimeni altul decât X = Era X; construcţiile negative

perifrastice reliefează parta de propoziţie sau propoziţia pe care o introduc, de aceea, sunt

preferate, până la abuz, în publicistica actuală”(Avram, 1986: 249)

Reţinem dintre concluziile autoarei articolului citat:

- construcţia nu + alt…+ decât e redundantă, perechea ei sinonimică: …numai…e

economică;

- prima are un complement de excepţie, perechea ei are subiect / complement / nume

predicativ (adică termenul de referire semantică al complementului de excepţie din prima

construcţie)

Într-un alt articol, Structuri lingvistice cu elemente neexprimate, Camelia Stan

“compară statutul pe care elementele cu corp fonetic vid îl au “ în diverse gramatici.

Reţinem:

- în gramatica tradiţională elipsa se delimitează de subînţelegere (L-am văzut şi pe copil,

trecea spre şcoală, în cea de-a doua propoziţie, complementul direct din prima, copil, e

subiect subînţeles) şi de omisiune (Citesc are subiect inclus, deci omis);

- din perspectivă pragmatică, elipsa reprezintă “omiterea termenilor cu ocurenţă

predictibilă într-un anumit context extralingvistic (=situaţie de comunicare) şi

nepredictibilă din punct de vedere lingvistic (de exemplu, merg până la a doua [staţie].

Termenii nepredictibili în plan lingvistic (aici, staţie) pot fi înlocuiţi” în alt context

extralingvistic “cu alţii (stradă, casă etc.)

32

În articolul Fenomene de elipsă gramaticală în dialog, Camelia Stan “analizează

structura sintactică şi semantică a unor enunţuri care conţin termeni eliptici înscrişi

într-o relaţie de coordonare adversativă” (art.cit., 415). Sunt cercetate enunţurile: a) …

dacă n-au să vrea…Atunci…Dar eu cred că au să vrea; b) Nu-i spun cine-i, ca să nu

vâr intrigă; da-i bună prietenă şi nevastă de tovarăş. În a) “absenţa predicaţiei pe

lângă atunci marchează gramatical elipsa” (atunci voi fi decepţionată). În b), “pentru

determinarea conţinutului semantic al construcţiei adversative, trebuie avute în vedere

nu numai propoziţia regentă “nu-i spun”, ci şi cele două subordonate ale acesteia

“cine-i” şi “ca să nu vâr intrigă”, pentru că, într-adevăr relaţia de coordonare

semantic adversativă se poate stabili numai între grupul primelor trei propoziţii ale

textului şi ultima, respectiv cea de-a doua propoziţie principală.

În Sintaxa limbii române, Ion Diaconescu pune problema existenţei părţilor de

propoziţie explicite şi implicite (“contextual prin includere”, cazul subiectului

pronominal de persoana I şi a II-a “sau prin subînţelegere. La subînţelegere nu discută

doar cazul subiectului subînţeles echivalent cu persoana a III-a, ci cazul acelei părţi de

propoziţie care “a fost exprimată în contextul anterior” sau cazul “răspunsului

colocutorului…construit pe structura de bază a enunţului sau întrebării locutorului”:

“Câţi domni a avut Ţara românească? – Mulţi, domnule.” (Diaconescu, 1995: 90-91).

Predicaţia este, potrivit opiniei lui Ion Diaconescu, explicită şi implicită (ibidem, p.

122). “Predicaţia implicită se realizează prin referinţa la context sau la situaţie, în

absenţa unei baze predicative, dar în prezenţa unui suport nonverbal (nominal,

adjectival, adverbial sau interjecţional), implicat în actul predicativ. Prin referinţa la

contextul lingvistic, predicaţia” implicită presupune:

- existenţa unei propoziţii / fraze cu predicat exprimat: “Înţeleptul învaţă din păţania

altora, nesocotitul nici din a sa”. Precizăm că în acest context, există două organizări

parţial simetrice, prima e o propoziţie cu subiect şi predicat exprimat, a doua, în care

cuvintele existente dobândesc aceleaşi funcţii ca în prima propoziţie cu condiţia refacerii

predicatului: nesocotitul nu învaţă nici din a sa.

33

- existenţa unui element de relaţie subordonator: Nu ştie unde şi cu cine vei pleca. Oricât

de scumpă, o cumpăr. Adăugăm şi prezenţa unui element coordonator a două sau mai

multe predicate verbale pasive, cărora le lipseşte auxiliarul şi, în consecinţă, pot fi

confundate cu un predicat nominal cu nume predicativ multiplu: A fost interogat şi √

eliberat după câteva ore.

- existenţa în replica / replicile anterioare a elementelor absente: “- Câţi te-au strâns

în braţe, Diţo? – Fo patru-cinci. – Numai atâţia? – Numai. (Stancu, Desculţ, apud Ion

Diaconescu, 1995, p. 137)

- predicatul se reconstituie cu ajutorul determinanţilor, deoarece enunţul este unul bine sau

foarte bine cunoscut (maxime, proverbe, zicători etc.): Vorba multă, sărăcia omului!,

Brânză bună în burduf de câine!

Prin referinţa la contextul extralingvistic, predicaţia implicită există când predicatul

absent se reconstituie datorită situaţiei de comunicare, ca în Maşina!, care presupune

existenţa unui predicat: vine / a sosit / trece/ te calcă etc. deductibil din contextul

extralingvistic, sau : Oprirea interzisă!, Ruşine!, La mulţi ani!, propoziţii cu predicate

implicite deductibile din situaţia de comunicare.

În Elemente de gramatică, Gabriela Pană Dindelegan identifică un tip special

de elipsă. „Uneori prezenţa unor pronume sau adverbe cu rol semantic de «pro-fraze»,

deci de înlocuitori ai conţinutului unor propoziţii sau fraze întregi, determină elipsa

predicatului propoziţiei din care pro-frazele fac parte, recuperarea semantică a acestuia

făcându-se numai la o lectură atentă a întregului text. În construcţiile : «În pofida

taiorului cu pătrăţele, se pare că A.B. continuă să fie o obsesie pentru redactorul-şef

al Adevărului. De unde √ şi loviturile /1 care, de fapt, o ţintesc pe ea /2» (Rlit)

«Am făcut tot /1 ce-am putut /2 ca să-mi recuperez averea /3, însă n-am reuşit /4 şi asta

√ /5, fiindcă legislaţia este prea laxă /6 şi se poate uşor jongla cu ea /7» apar două pro-

fraze: adverbul unde şi pronumele demonstrativ asta, al căror sens general este „lucrul

la care s-areferit anterior, conţinut în fragmentul anterior de frază”. (Dindelegan,

2003: 250) Adăugăm exemplelor acestora şi un altul: A venit aseară la mine să-mi

ceară socoteală pentru atitudinea mea. Dar nu numai atât √ /1, ci ar fi vrut /2 să mă

facă /3 să renunţ la toate obiecţiile./4

34

Trebuie însă să precizăm că există şi alte pronume sau adverbe pro-fraze care nu

determină elipsa predicatului unei propoziţii, ci, în calitatea pe care o au, se grupează

împreună cu elementele unei propoziţii. De exemplu, Că mă minţi, /1asta n-o suport./2

Vino, /1 altfel (altminteri) mă supăr!/2

TESTE / EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

1.-Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi apoi textul :

Turma visurilor mele / eu le pasc ca oi de aur…

În vârful topului săptămânal se află …

Să ne dea statul nouă, şi dacă nu ne dă la timp, şi după aia dobândă la dobândă, ia să

vedeţi voi cum punem mâna pe stat una două !

- Anacolutul cazului – exemple.

2. –Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi apoi textul :

Avem nevoie de informaţii care le vom regăsi în paginile ziarelor. Asistăm la

genocidul în masă al agriculturii…

Ce-i bătaia asta de joc, cu copii care moare pân’ spitale, le dotăm şi toată lumea să

aibă medicamente gratis!

- Anacolutul persoanei – exemple.

3. –Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi apoi textul :

Lasă că vorbesc eu cu ei, de or să îngheţe apele! (Academia Caţavencu, 2/2003)

Căci Dumnezeu păşind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi…

Nici unul dintre ei nu mi-a zis dă-te mai încolo.

- Anacolutul multiplu – exemple.

4. - Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi apoi textul :

Dar fiindcă te-ai întors, termină-ţi treaba şi haideţi cu noi!

Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dumneavoastră nu ştiţi, care, mă-nţelegi

Statul cum a devenit acuma…( I.L.Caragiale )

35

Nici un meci nu e dinainte câştigat, când ţi-e lumea mai dragă, tocmai atunci te

blochezi.

- Trăsături comune ale stilului direct şi indirect.

5. -Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi apoi textul :

Şi eu acasă să stau să-mi fac treburile, dar eu n-aş fi liniştită, Doamne, o face

treburile cum le fac eu, o face vreo trăsnaie…(Academia Caţavencu, 2/2003)

N-am voie să-mi bat joc de talentul care mi l-a dat Dumnezeu!

M-a întrebat că ce caut eu acolo.

- Conceptul de repetiţie. Repetiţia fonetică.


Mi-a spus că “Du-te imediat!”

“Noi, cei din generaţia tânără, fiindcă suntem prea prinşi cu legile, ne e frică să nu

greşim.”

Acel fotbalist care e adevărat că l-aţi plătit 6 luni, aveau un contract cu

dumneavoastră!

- Pleonasmul gramatical – exemple.


“- Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, măi porcule? că

dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de muşterii.”

( I.L.Caragiale, Justiţie )

Echipa are potenţial şi le acord mari şanse de calificare.

- Pleonasmul formării cuvintelor – exemple.

8. -Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi textul

“Costăchel Gudărău liberat azi dimineaţă lipsă probe intenţie asasinat. Împăcat cu

directoru. Pupat toţi piaţa endependenţi. Mâine seară logodna Raoul madam

Atenaisa P. Dânsa renunţat orice pretenţie revendicare…” ( I.L.Caragiale,

Telegrame )

36

- Pleonasme cu termeni coordonaţi – exemple.


“Având în vedere că d-şoara Matilda Popescu reclamă să intre imediat în casă

neputând sta cu mobila d-sale expusă la intemperii, deoarece vremea ameninţă a se

strica şi începând să pice poate să i-o ude, şi se pătează fiind pluş de coloare

delicată…”( I.L.Caragiale, Proces-verbal )

- Pleonasme cu termeni subordonaţi – exemple.


“…d-na Anica Ionescu exasperată a strigat să-i crape ochii cui minte, dacă datoria

e de la chirie şi soba nu era aşa, pe câtă vreme d-şoara Matilda Popescu a zis că

dacă se ştie cu casa încurcată pentru ce face escrocherie şi o mai dă şi la

alţii!”( I.L.Caragiale, Proces-verbal )

- Pleonasme totale şi parţiale – exemple.


“…proprietarul a răspuns că cu dumneata nici nu vorbesc până nu văd toată

chiria că n-am poftă şi de alt bucluc, şi atunci pretinde dânsul că toate chiriaşele

au sărit asupră-i cauzându-i leziuni.” ( I.L.Caragiale, Proces-verbal)

- Caracteristici ale vorbirii directe.


“…d-şoara Matilda zice că sametegal ori la nr. 13 bis, ori la 13 simplu, căci a luat

casa provizoriu până la sf. Gheorghe, iar proprietarul care e becher poate să se

mute în alt imobil mai mic pe care-l are în aceeaşi stradă la nr. 12 vizavi, unde a

rămas neînchiriat pretinzând amatorii că strada de curând construită nu are canal

şi tramvai.” (I.L.Caragiale, Proces-verbal )

- Caracteristici ale vorbirii indirecte.


37

“Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de

a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi

şi eu şi dumneta şi dumnealor ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte

că are să-şi bată joc de poporul întreg…”( I.L.Caragiale, Atmosferă încărcată )

- Aspecte ale transformării vorbirii directe în vorbire indirectă .


“Dumneata nu vezi cum se încurcă în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi

pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicaţiune…” ( I.L.Caragiale,

Situaţiunea )

Noi verificăm săptămânal fie distribuţialaptelui şi a cornurilor, fie calitatea

produselor.

- Repetiţia morfologică – exemple.

15.- Identificaţi greşelile ; explicaţi în ce constau ; corectaţi apoi textul :

“- Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău…

pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste putinţă ca să prevadă

cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am spus şi

dumnealor…”( I.L.Caragiale, Situaţiunea )

- Pleonasme tolerabile şi intolerabile – exemple.


“ – Aia-i aia, care ştii dumneata de câte ori am spus eu, că o să se-nfunde odată cu

cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întâmplat,

pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără

voia dumitale!” ( I.l.Caragiale, Situaţiunea )

- Intonaţia şi semnele grafematice specifice acesteia în vorbirea directă şi în cea

indirectă


38

“…toate gazetele urlă în fiecare zi despre criză ministerială, pentru că nu se-

mpacă, şi numai intrigi şi la conservatori şi la liberali, în loc să facă un guvern de

coaliţie, cu toţi bărbaţii de stat…” ( I.L.Caragiale, Situaţiunea )

- Elipsa şi subînţelegerea .


“…niciodată nu s-a întâmplat în alte ţări, nici pe vremea fanarioţilor, putem

pentru ca să zicem, nici înainte de independenţă, în detrimentul prestigiului, care

trebuie toţi să lupte dacă e vorba să aibă pretenţii de oameni politici.”

( I.L.Caragiale, Situaţiunea )

- Coordonarea anacolutică – exemple.


“Uite la ce-am venit noi la dumneata, care ne-a recomandat o prietenă a noastră,

fiindcă a avut şi dumneaei o chestie, tot într-o pricină, de par exemplu acuma, vine

vorba… “ ( I.L.Caragiale, Art.214 )

- Anacolutul construcţiilor corelative – exemple.


“ Eu i-am spus: Lae, nu face pentru tine; dar el, amorezat…n-ai ce-i face! Nu şi

nu! Că se omoară, dacă nu-l las. “ ( I.L.Caragiale, Art.214)

Nici mie nu-mi place cum arată Craiova , mai ales când văd o maşină care merge

din hop în hop şi realizez că mi se atribuie cuvinte de înjurături şi prost gospodar!

- Exemplificaţi anacolutul subiectului suspendat.


“ …avem onoarea a vă repeta rugăciunea ce v-am făcut în privinţa lemnelor de

încălzit necesar şcolii…, care se află în lipsă de căldură suficientă pentru studii pe

timpul de iarnă…încât elevele sunt incapabile a mai scrie cu mâinile îngheţate, şi

chiar profesoarele sufăr neputându-se dezbrăca în clasă, fiindu-le temperatura aşa

de exagerată “ ( I.L.Caragiale, Urgent )…

39

- Exemplificaţi coordonarea anacolutică a unui gerunziu cu o propoziţie

principală.


“…vizitând apoi clasele am găsit o temperatură incapabilă de a putea fi suferită

mai ales de copii, din care cauză se pot chiar îmbolnăvi…, ceea ce ar împiedica

urmarea regulată a cursurilor, fiind silite a se întrerupe până la stingerea …

epidemiei…” (I.L.Caragiale, Urgent… )

- Anacolutul pronumelui relativ care – exemple.


“Însuşi d. revizor şcolar L.I. a vizitat şcoala, constatând lipsa noastră de căldură

şi a înaintat o adresă încă din anul trecut…, dar şi aceasta a rămas tot literă

moartă, căci şcoala se află în aceeaşi mizerie, încât nu se mai poate zice că

aceasta este o umanitate, lăsând astfel să sufere elevele.” ( I.L.Caragiale,

Urgent…)

- Exemplificaţi anacolutul produs de folosirea improprie a construcţiei cu faptul

că.


“…am găsit din cauza frigului pe jumătate şcoala despopulată complet, iar restul

tuşind toate şi dureri cu umflătură în gât, pentru care chemând pe d. medic al

urbei, a constatat mai multe cazuri de amigdalită, adică gâlci, …”

( I.L.Caragiale, Urgent…)

- Exemplificaţi anacolutul produs de cumulul de funcţii sintactice ale unui singur

termen al frazei.


Lasă, că am văzut şi noi opiniile oamenilor , în fond şi la urma urmei.

Cine mă caută, spune-i că mai întârzii!

La TVR s-a modificat schimbarea : “actualităţile” se vor numi “jurnal”.

40

- Exemplificaţi elipsa lexicală.


Cui nu-i place dragostea / Să n-aibă parte de ea!

Deşi avem în faţă două cărţi cărora, fără a li se nega meritele, sunt susceptibile de

observaţii critice, recenzeţii au preferat laudele nemăsurate..

- Exemplificaţi elipsa gramaticală.


Reclamantul acela care a făcut reclamaţia, un porc al meu, ca o ură personală

pentru tat-so care tocmai se certase, l-a găsit cu o altă turmă de porci a altora şi l-a

luat numai pe el din toţi şi pe ceilalţi i-a lăsat în stogul de grâu.

- Exemplificaţi elipsa în dialog.

41

Anacolut, Pleonasm

Documents

Transcript of Anacolut, Pleonasm