Ana Blandiana este numele literar al Otiliei-Valeria Coman, născută la

Timişoara pe 25 martie 1942. A făcut studii de filologie romanică, fiind

licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Este o poetă şi o

luptătoare pentru libertatea civică contemporană din România. Înainte de

revoluţia din 1989, faimoasa disidentă şi apărătoare a drepturilor omului a avut

curajul să-l înfrunte prin declaraţii publice pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. În

1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte

devine. Este fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care, sub egida

Consiliului Europei, organizează la Sighet „Memorialul Victimelor

Comunismului şi al Rezistenţei”. Este membră a Academiei Europene de

Poezie, a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” şi a Academiei Mondiale

de Poezie (UNESCO). Cărţile sale au apărut în traducere la prestigioase edituri

din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Estonia, Suedia, Norvegia,

Ungaria, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, Ungaria, Olanda, Israel, Bulgaria,

Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, Vietnam, China, Coreea de Sud.

Recent, distinsa poetă a venit la Chişinău, însoţită de soţul său Romulus Rusan,

unde au participat la o serie de evenimente culturale, unele dintre care au

coincis chiar cu ziua de naştere a distinsei poete.

Într-un alt text, Carantină, apare explicaţia originală a naturii singurătăţii. Se

porneşte de la premisa că „Durerea nu e contagioasă”, ea „singularizând mai

atroce decât zidurile”. Paradoxal, această particularitate a durerii este sursa

suferinţei, dar şi izvorul creaţiei personale: „Doamne, câtă literatură conţinem!”

În plan estetic experiența suferinței îi aduce poetei trăiri deosebite, abisale. Prin

suferință, poeta parcurge niște dimensiuni existențiale.

În Pieta, Iisus, obosit, se desprinde de lemnul pe care a fost răstignit si ajunge în

bratele mamei: „Leagănă-mă, mamă/ Trei zile numai sînt lăsat să mă odihnesc/

În moarte si în poala ta/ Va veni apoi învierea/ Si din nou nu-ti va mai fi dat să-

ntelegi/ Trei zile numai,/ Dar pînă atunci/ Mi-e atît de bine/ În poala ta coborît

de pe cruce,/ Încît, de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimînt,/ Lin mi-as întoarce

gura/ Spre sînul tău sugînd”.