Amintiridespre

UnireaFocșani

24 ianuarie 2016

http://revistanoastra.lufo.ro

Volum coordonat de prof. Cornel Noană și prof. Romulus Buzățelu

TEHNOREDACTARE ȘI CONCEPT GRAFIC:Romulus Buzățelu și Dragoș Dimoftei

COPERTA REVISTEI:Andra Noană

Mulțumim elevelor uniriste pentru sprijinul acordat: Ioana Alexandra Boldeanu, Maria Necula, Roxana Rogoz, Adelina Bălan, Nicoleta Palade,

Iris Savu, Diana Grigore, Alexandra Iancu, Iulia Mocanca, Maria Obreja

Mulțumim Primăriei și Consiliului Local Focșani pentru sprijinul acordatapariției publicațiilor aniversare Revista Noastră și Amintiri despre Unirea

1

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Pornită de la povestirile spumoase ascultate la întâlnirile de promoţie,iniţiativa de a demara publicarea „Amintirilor despre Unirea” a fost una încare încrederea a fost adesea înlocuită cu scepticismul, iar faptul că unelepromoţii s-au mobilizat mai mult decât altele ne dă speranţa unor ambiţiiulterioare.

Adunarea impresiilor uniriste mai vechi sau mai recente nu poate fi decâtun început care, ca toate începuturile noastre frumoase, trebuie să devinătradiţie.

2

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Ionel Budescu

Scurtă istorie a liceului UNIREA*“Acest așezământ va fi menit a

lumina timpuriu toate căilevieții, pentru ca fiecare elev să

devină un bun părinte, un fericitși adevărat cetățean”

Gheorghe Apostoleanu

* Articolul reproduce fragmente din volumul “Istoria învățământului din județul Vrancea dela origini până la 1918”, ed. Paideia, Focșani, p. 107-123

Legea Instrucţiei publice din 1864 s-aocupat pe larg de organizarea învăţământului se-cundar. Prin această lege se stabilea că statul vaînfiinţa licee în oraşele mai mari şi mai însemnateale ţării şi numai gimnazii în celelalte oraşereşedinţă de judeţ.

Intrat tot mai mult în circuitul schimbuluide mărfuri, oraşul Focşani avea nevoie tot maimult de cadre cu un nivel mai înalt de cunoştinţe.Cei mai înstăriţi îşi trimiteau copiii la oraşe, maiales la Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, spre a frecventadiverse gimnazii sau licee. Cea mai mare parte apopulaţiei orăşeneşti avea nevoie de o şcoalăsecundară în reşedinţa judeţului, în aceste condiţiiia naştere Gimnaziul din Focşani.

La 31 mai 1865, printr-o petiţie adresatăde către cetăţenii focşăneni Ministerului Justiţie,Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, secerea înfiinţarea unui gimnaziu. Ministrul

răspundea că nu are fonduri, dar că va reanalizaproblema în vederea alcătuirii bugetului. Atunciprimăria cere în 17 iulie 1865 ca ministerul săaprobe înfiinţarea, cheltuielile materiale desubvenţionare a şcolii, urmând să le suporte ea.

Solemnitatea deschiderii a avut loc în ziuade 7 ianuarie 1866, într-o atmosferă de viu entuzi-asm, în prezenţa unui numeros public, aautorităţilor judeţului şi ale oraşului, a tuturor pro-fesorilor şi elevilor din oraş, fiecare fiind prezenţicu stindardele lor. Discursul de deschidere a fostrostit de cel care a stăruit pentru înființarea acesteișcoli, Gheorghe Apostoleanu, doctor în drept alUniversităţii din Berlin, profesor la Universitateadin Iaşi și preşedinte al Curţii de Apel din Focşani.În cuvântul său, acesta arăta scopul nouluiaşezământ menit „a lumina timpuriu toate căilevieţii, pentru ca fiecare elev să devină un bunpărinte, un fericit şi adevărat cetăţean”. Primaruloraşului, M. Ionescu considera această zi ca fiind„una din cele mai frumoase şi entuziaste zile aleFocşanilor”. Noului profesor şi director al gim-naziului, Ştefan Neagoe, îi ura: „să trăiţi Domnuleprofesor spre a putea suporta această nobilămisie spre bucuria studenţilor ce-şi aşteaptă vi-itorul lor moral şi ştiinţific de la inteligenţadumneavoastră.”

Primul local era o clădire improprie pen-tru o instituţie şcolară, în casele protopopuluiMiloşiu. Neîncăpător, cu camere joase, în carecoborai ca într-o „pivniţă în fundul pământului”şi unde lumina „numai către amiază” se puteavedea.

În anii următori, şcoala este nevoită să se muteprin diferite clădiri închiriate (gimnaziul afuncţionat în aceşti ani în casele ConstantinStoenescu, Tache Pastia, Elena Marinescu, cuchiria de 120 galbeni pe an), până în anul 1881,când s-a mutat în localul construit de judeţ, spe-cial pentru liceu.

Gheorghe Apostoleanu

3

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

În anul 1898 s-a început construireaclădirii monumentale a noului local cu fonduri dela minister, iar în septembrie 1901 liceul s-a in-stalat în actuala clădire.

În primii ani, gimnaziul a fost întreţinutdin fondurile oraşului, situaţie care-l determina înanul 1867 pe directorul Nicolae Țipeiu să soliciteprintr-un raport adresat Domnitorului ţării, tre-cerea acestei instituţii în bugetul statului. De la 1aprilie 1878 gimnaziul „Alexandru Ioan Cuza” atrecut în subvenţia statului.

Caracteristic pentru această instituţie erafaptul că şi-a început activitatea în condiţiianevoioase, nedispunând de mijloace materialesuficiente şi fiind mult timp lipsită de local pro-priu. Cu timpul însă, către sfârşitul secolului,această instituţie va dobândi prestigiu, întrucât încondiţii adecvate, îşi vor desfăşura activitateacadre de valoare şi promoţiile vor cuprinde, totmai des, numele unor personalităţi de mai târziu.Bugetul statului fiind redus, nu se putea procuratot materialul didactic necesar, lipseau manualelede studiu, profesorii erau obligaţi să-şi conceapăfiecare lecţiile pentru obiectul său de studiu. Laînceput nu existau nici aparate fizice, materialsportiv sau bibliotecă. Şcoala dispunea doar decâteva hărţi şi globuri pentru geografie. (Zestreadidactică a şcolii în 1866: un glob celestru şi altulterestru; un planiglob antic; o hartă a Europei,Asiei, Africii, Antice, o hartă a Imperiului Romanşi a Imperiului Bizantin, o hartă a Daciei Antice,hărţile politice şi fizice ale Europei, Asiei şiAfricii; instrumente de geometrie.)

Materialul didactic necesar liceului va fiprocurat cu banii adunaţi din baluri şi concerte,din donaţii de cărţi şi mobilier, făcute de cetăţeniioraşului. Într-un raport adresat ministrului în anul1869, directorul M. Constantinescu cerea for-marea unui cabinet de fizică şi a unei colecţii deroci minerale, plante şi animale; pentru înfiinţarea

unui muzeu de istorie naturală, care să poată în-lesni studiul elevilor.

Gimnaziul şi-a început cursurile cu osingură clasă condusă de profesorul Ştefan Nea-goe, care, după ce a scos prima serie de elevi,încă din toamna aceluiaşi an, a fost transferat laliceul din Bârlad. De aici înainte, treptat, înfiecare an s-a înfiinţat câte o plasă, până cânds-a completat cursul inferior de 4 clase. Plecarealui Ştefan Neagoe „a cuprins tot oraşul deprofundă mâhnire”, aşa după cum îşi exprimausentimentele membrii comunităţii locale într-oscrisoare trimisă Ministerului Instrucţiunii.

În anul 1868, în al treilea an de laînfiinţarea gimnaziului, erau trei clase cu 88 deelevi şi 6 profesori: M. Constantinescu (direc-tor) – latină, Ion Albini – matematici, Ion Gurău– ştiinţe naturale, Ion Filibău – limba română,Nicolae Țipeiu – istorie-geografie şi ŞtefanMincu – desen. Evenimentul cel mai de seamădin 1868 a fost trecerea, de la 1 aprilie a acestuian, în bugetul statului, a salariilor profesorilor,plătiţi până atunci de primăria oraşului. Mereuvedem preocuparea profesorilor de a îmbunătăţişcoala, de a îmbunătăţi materialul didactic, în-deosebi pentru matematică şi desen. În această

primă parte a anului şcolar 1868-1869, preocu-parea de căpetenie a fost formarea unei bibliotecipentru gimnaziu, cu sprijinul primăriei. Pe dosarulce încheie hârtiile referitoare la gimnaziu până lafinele anului 1868, am găsit şi prima ştampilărotundă a şcolii noastre: „Gimnaziul din UrbeaFocşani, Districtul Putna”.

În anul 1869 profesorii propun înfiinţareaclasei a V-a, gimnaziul urmând să se transformeîn liceu. În raportul său către Minister, dupăexamenele din ianuarie 1869, directorul M.Constantiniu arată nevoile urgente ale gimnaziu-lui: a) formarea unui cabinet de fizică; b) colecţiiminerale, plante, animale, pentru înfiinţarea unuimuzeu de istorie naturală, care să poată înlesnistudiile şcolarilor; c) formarea unei biblioteci etc.Mai presus era nevoia clădirii unui local propriual gimnaziului, pentru care se şi prevăzuseră înbugetul comitetului permanent 8000 de galbeni;şi apoi remuneraţia materială a profesorilor, care„sunt împiedicaţi de atâtea trebuinţe” ca să poată„corespunde pe deplin misiunii ce sunt chemaţi aîndeplini”, ceea ce aduce „descurajare şi par-alizare pentru acei care ar voi să-şi împlinească în

Clădirea liceului UNIREA (1903)

4

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

consecinţă datoria ce au pentru patrie, de a luminaşi de a instrui generaţia.”

În anul 1870 clasa a V-a s-a desfiinţat,profesorii nu mai puteau preda gratuit, fiindcă-şiluaseră o altă sarcină, aceea de a preda, tot gratuit,la şcoala normală. Clasa a V-a s-a reînfiinţat înanul 1879, iar din anul 1881 gimnaziul setransformă în liceu.

Evenimentul care a stârnit interesul în-tregii opinii publice din Focşani a fost vizita din6 aprilie 1869 a domnitorului Carol I. Întâmpinatde oficialităţile locale, dar şi de „cetăţeni veniţiexpresamente cu trăsurile lor şi un număr delocuitori rurali, bărbaţi şi femei”, Carol I a fostprimit cu pâine şi sare şi cu toate onorurile unuişef de stat. Însoţit de ministrul său, MihailKogălniceanu, a vizitat în trăsura domneascăoraşul Unirii, fiind înconjurat de o gardă dedorobanţi cu căpitanul lor şi aclamat de mulţime.A doua zi înainte de părăsi oraşul, Carol I a asistatla examenele şcolilor de fete şi de băieţi şi aleGimnaziului.

În ziua de 4 martie 1880 s-a întrunit con-siliul profesoral spre a se consulta asupra patronu-lui şi numelui ce trebuia dat liceului. Iatăîncheierea:

„Având în vedere că acest liceu, de laînfiinţarea sa, nu şi-a adoptat niciun patronanume, pe a cărui zi să o celebreze ca sărbătoarescolastică, nici nu şi-a luat o numire, după uzuladoptat de toate celelate licee;

Având în vedere că în luna aceasta va în-cepe clădirea localului, în a cărui temelie se vapune un document, în care se va însemna şi nu-mirea liceului;

Considerând că la înfiinţarea acestuiliceu, în 1866, se ventilase ideea de a se pune subpatronajul Mărirei Sale, Alexandru Ioan Cuza,domnul sub care s-a făcut Unirea ţărilor surori;

Având în vedere că oraşul Focşani e punc-

tul unde se atinge hotarul celor două ţări surori;Consiliul este de opinie că, atât pentru amintireamăreţului fapt al Unirii, cât şi a marelui domn subcare s-a făcut Unirea ţărilor, liceul acesta săpoarte numele Unirea şi să serbeze ziua de 24ianuarie ca sărbătoare specială scolastică”.

Ca urmare a acestei dorinţe a corpului pro-fesoral, prin decretul domnesc din 15 aprilie 1880s-a hotărât să se dea şcolii noastre numele de„Gimnaziul Unirea”, în amintirea măreţului fapt,care a făcut din două principate un singur stat.

În octombrie 1889, Carol I însoţit de Fer-dinand face o nouă vizită la Focşani, fiind primitde o mulţime entuziastă. În trecerea prin oraş,regele face un popas şi în faţa liceului „Unirea”,unde elevii şi directorul îl întâmpină, iar Carol Ile arată „înalta sa mulţumire”.

În consemnările sale, Ştefan Vârgolici,profesor universitar din Iaşi – preşedintelecomisiei de examen din sesiunea iunie 1890, nota,printre altele, despre acest liceu, că nicăieri nugăsise o arhivă mai ordonată, iar în local, pretutin-deni, domnea „ordinea cea mai desăvârşită”. Bazadidactică a liceului era formată acum dintr-unlaborator de chimie, un început de cabinet defizică, cabinet de ştiinţele naturii şi o bogatăbibliotecă alcătuită din trei mii de volume, în„mare parte frumos legate”.

Elevii liceului erau antrenaţi la organi-zarea de sărbători şcolare cu programare degimnastică, recitări, coruri, sub conducerea pro-fesorului de muzică Ştefan Vasilian.

La marea serbare închinată victorieibravelor armate române pe câmpul de la Plevna,din anul 1877, ce deschidea o nouă eră în viaţanoastră politică, elevii Gimnaziului „Unirea”, înfrunte cu profesorii săi, au oferit cetăţenilororaşului Focşani un frumos spectacol, care aveaun vibrant mesaj patriotic.

La începutul anului şcolar 1881-1882 pro-fesorii luaseră o frumoasă măsură, din propria loriniţiativă, pentru controlul sârguinţei elevilor. Se

întruneau la finalul fiecărei luni în conferinţe şiîşi comunicau, după cataloage, notele fiecăruielev la toate obiectele, ca astfel să se constategradul de propăşire al fiecăruia, treptat, treptat,până la desăvârşirea studiilor; grija lor se îndreptaîndeosebi asupra celor slabi, care aveau şanse deîndreptare. O astfel de procedare e de un folosnetăgăduit pentru şcoală; şi dacă ea s-a născut înmintea înaintaşilor noştri, aceasta trebuie să le în-conjoare amintirea cu o şi mai mare aureolă. Cucâtă greutate se înfăptuiesc astăzi asemeneaconsfătuiri lunare ale profesorilor, pentru con-trolul disciplinei şi sârguinţei elevilor.

O altă serbare de răsunet în viaţa spiritualăa oraşului a fost cea dedicată aniversării a 25 deani de la înfiinţarea liceului, din ziua de 24ianuarie 1891, la care, printre invitaţii de onoare,a fost prezent şi ministrul Titu Maiorescu.

E demn de remarcat că în anul şcolar1885-1886 s-a înscris în clasa a V-a a liceului nos-tru, venind cu patru clase de seminar, şi elevulMehedinţi Simion, devenit astăzi distinsul profe-sor universitar şi unul dintre cele mai luminateminţi ale vieţii noastre intelectuale şi politice.

La 24 ianuarie 1916, când liceul vasărbători semicentenarul, printre personalităţileprezenze la această omagiere se va afla şistrălucitul om politic, ministrul învăţământuluiI. Gh. Duca, alături de care participau foştii pro-fesori Ştefan Ioan, C. Giurescu, C. Moisil, C Cal-muski şi foştii elevi: Simion Mehedinţi, ŞtefanLongiescu şi alţii, prilej cu care profesorulV.V. Haneş a prezentat istoricul acestei instituţiiintitulat „Închinare Liceului Unirea”.

Biblioteca Liceului s-a constituit în anul1876 din iniţiativa profesorului G.I. Pamfil, avândconcursul familiilor Sihleanu şi Tufelcică. Minis-terul aducea mulţumiri celor două familii pentrugestul lor de înaltă caritate, care, prin organizareade mai multe concerte şi serbări în grădina

5

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

publică, reuşiseră să strângă 5.000 lei, iar prindonaţii, un număr mare de cărţi atât de la particu-lari, dar şi din partea Academiei Române.

Un episod mai puţin cunoscut din istoriaacestei biblioteci este cel petrecut prin anii 1957,când un grup de distinşi profesori, Budescu Aurel,Untaru Ghiţă şi Leu Ion, împreună cu doamnaMateescu, au salvat fondul de carte, adevăratăcomoară a liceului „Unirea”.

Un ordin venit de la organele superioarede partid cerea ca toate cărţile de valoare, celescrise cu litere chirilice, în limbi moderne, ediţiiprinceps, incunabule, să fie date la topit. Revoltaţişi indignaţi, aceşti profesori, dând dovadă de multcuraj, riscându-şi cariera didactică, dar şi liber-tatea, au pus la cale un plan de salvare a acestuipatrimoniu cultural.

În cursul lunii februarie 1957, în fiecarenoapte între orele 24 și 1, pătrundeau în incintaliceului de unde sustrăgeau câte 5-10 cărţi dincoşurile sigilate. Ascunse sub palton, erau duseacasă şi păstrate în mare taină. În urma lor,doamna Mateescu cosea la loc pânza şi refăceasigiliile. Aşa a fost salvată o bibliotecă cu un fondde carte impresionant, care rivalizează cu cel almarilor biblioteci din ţară, liceale şi universitare.

În sălile liceului şi-au desfăşurat activi-tatea şi unele societăţi literare ale elevilor. Astfel,în anul 1890 ia naştere „Ateneul”, care adesfăşurat o frumoasă activitate intelectuală princonferinţele care se ţineau în fiecare duminicădupă-amiază. Sufletul ei a fost profesorul Con-stantin Lupu.

În anul 1898 se constituie „Societatealiterară” cu scopul de a populariza în rândulelevilor cursului superior cunoştinţele despreliteratura română şi universală. Iniţiatorii acesteisocietăţi au fost profesorii C.Moisil, George Bog-dan-Duică, Ştefan Graur, Constantin Giurescu,George Petrovici şi Constantin Lupu. În anul

1919, societatea îşi schimbă numele în „GrigoreAlexandrescu”. Activitatea acestei societăţi a avuto înrâurire puternică asupra elevilor, dar şi apublicului focşănean care frecventa acesteşedinţe. În anii 1919-1926, conducerea societăţiieste luată de I.M.Raşcu, cunoscut profesor delimba română, care o ridică la o stare de înflorireexcepţională. Anuarele acestei societăţi conţinpagini ce ilustrează o muncă pedagogică cre-atoare.

Tot în anul 1898, din iniţiativa lui IonLanga şi F.S.Ferhat, se înfiinţează şi „Societateafilarmonică”. Cel care va ţine veşnic vie activi-tatea societăţii, până la Primul Război Mondial,va fi profesorul de muzică Ion Nanulescu.

În anul 1900, sub conducerea profesoruluiHristea N.Ţapu, vedea lumina tiparului primulnumăr al revistei lunare „Unirea”, la care colabo-rau şi elevii liceului. În acelaşi an, noul directorC. Calmuschi a introdus uniforma şi ierarhizarea

C. Calmuschi în mijlocul elevilor uniriști ce poartă noua uniformă a liceului (1914)

6

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

elevilor prin semne distinctive. Cel mai bun elevdin fiecare clasă era şi şeful clasei şi purta ca semndistinctiv un galon de mătase galbenă la fiecaremânecă. Şeful şcolii, cel mai meritoriu elev dinclasa a VIII-a, avea gradul de sergent şi purta casemn distinctiv două galoane de fir galben.

Sub direcţia lui Teodor Iordănescu (1907-1911), care deţinea o frumoasă cultură filologicăşi umanistă germană, pătrund în liceu noi principiipedagogice. Acum, biblioteca liceului îşi deschideporţile pentru publicul larg, doritor de lectură şisprijină înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice şi decomunicări literare cu sediul în liceu.

În anul 1915 îşi face apariţia publicaţiabilunară „Propăşirea”, scoasă de Societateaelevilor Liceului „Unirea”, sub coordonarea pro-fesorului Vasile Haneş, al cărei scop era de a sem-nala şi încuraja tinerele talente. Mai târziu, înAmfiteatrul liceului, şi-au desfăşurat activitatea:Societatea pentru răspândirea portulu, jocului şicântecului românesc „Hora Unirii”, apoi So-cietatea pentru Cultură şi Literatură italiană„Dante Aligheri” şi subsecţia focşăneană aFundaţiilor culturale. În cadrul activităţilor aces-tor societăţi culturale, mulţi dintre marii cărturariai vremii, oameni de ştiinţă, au ţinut conferinţepublice, fapt ce a făcut ca Liceul „Unirea” sădevină un focar de cultură proeminentă. Printrecei care contribuit amintim numele ilustre ale luiNicolae Iorga, A.D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, C.C. Giurescu, Liviu Rebreanu, DuiliuZamfirescu, Cezar Petrescu, N.D. Cocea, Alexan-dru Brătescu-Voineşti, St. Vârgolici şi mulţi alţii.Impresionat de lecţiile de cultură la care asistaseprofesorul ieşean St. Vârgolici remarca zelulbătrânului profesor Nicolae Țipeiu, „om de o en-ergie rară”, care insistase la lecţii asupra„instituţiilor şi a stării culturale a unui popor,decât asupra războaielor”.

În primul său an şcolar, gimnaziul

„Unirea” a fost frecventat de 69 de elevi, dintrecare, în iunie, prin examene, au fost promovaţi 49.În anul şcolar următor, efectivul de elevi se ridicala 115: 70 în clasa I şi 45 în clasa a II-a. Din anulşcolar 1868-1869, gimnaziul va funcţiona cu celepatru clase ale cursului inferior, în acest an fiindînscrişi 66 de elevi: 18 în clasa I, 17 în clasa aII-a, 18 în clasa a III-a şi 13 în clasa a IV-a. Efec-tivele de elevi sunt încă destul de mici. În clasa Ierau admişi absolvenţii şcolilor primare publicefără examen. Pentru absolvenţii şcolilor particu-lare legea prevedea supunerea lor la un examende admitere. În anul 1873, directorul gimnaziului,profesorul D.F. Caian, îngrijorat de scădereapopulaţiei şcolare, se adresa ministerului arătândcă această stare se datora fluctuaţiei de cadre di-dactice, care-i determina pe părinţi să-şi înscriecopiii la alte instituţii şcolare din ţară şi de peste

hotare.Treptat, liceul începe să se impună tot mai

mult în viaţa culturală a oraşului, ceea ce făcea caefectivele sale să creacă continuu. În anul şcolar1904-1905, liceul număra printre cursanţii săi 316elevi, din care absolviseră 290. De la înfiinţareagimnaziului până în anul şcolar 1906, s-au înscrisîn clasa I 3522 de elevi, iar în toate clasele au fostînscrişi 10.329 de elevi. Dintre aceştia, 923 au ab-solvit cursul inferior, 323 elevi în clasa a VII-a şi19 în clasa a VIII-a.

În programa de învăţământ a liceuluifigura şi pregătirea militară a elevilor, care sefăcea în fiecare duminică la cazarmă. În perioadaanilor 1902-1905, pe când director al liceului eraSavel Rahtivan, se pun bazele orchestrei liceului

prof. Al. Copcescu și ansamblul de dansuri populare a liceului (1926)

7

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

condusă de italianul Ettore Sorani, ca prim dirijor.În anul 1903, liceul este dotat cu un aparat

de protecţie, la care-şi aducea contribuţia întregulcorp didactic al oraşului. Câţiva ani mai târziu, înanul 1908, se înfiinţează pe lângă liceu un locşcolar, care servea pentru „instrucţiunea elevilor”.În anul 1915 liceul dispunea şi de un internat, cuo capacitate de 42 de paturi.

Atmosfera oraşului, dar şi cea din cance-laria liceului „Unirea” era descrisă în revista„Ethos” din 1941, de profesorul Bassarabescu,numit profesor suplinitor de geografie în 1896.Este impresionat de la bun început de „atmosferaplăcută” a cancelariei Liceului, de „bunelemaniere” întâlnite la Focşani.

„Cu experienţa mea din vremea aceea,vedeam în cancelarie o adevărată pepinieră dediplomaţi, toţi plini de urbanitate, atenţi,politicoşi, venind să-ţi întindă mâna cu frenezie,neobosiţi de a te întreba constant în fiecare zi, desănătate”.

Profesorii făceau parte din „lumea bună aoraşului” şi aveau o „educaţie personală şisocială”. Impresiona faptul că în acest oraş existao „autentică aristocraţie”, educaţia făcea cafiecare să răspundă cu politeţe, existând obiceiulde a lăsa colegilor sau personalităţilor de seamăale oraşului o carte de vizită.

În însemnările sale, I.A.Bassarabescu sur-prinde şi câteva trăsături de caracter ale colegilorde cancelarie. Săvel Rahtivan, I. Coles, G. Pamfil,C.I. Lupu se distingeau prin blândeţea şi superi-oritatea de suflet. Simion Crainic era cunoscut caun vânător pasionat, în timp ce profesorul dedesen Damian impunea prin „ţinuta lu demnă şiîmbrăcămintea corectă”. Dimitrie F. Caian, pro-fesorul şi istoricul de excepţie era „gospodarulmoldovean, cult, primitor, iubit şi respectat detoată lumea”.

La formarea intelectuală a tinerilor liceeni

au contribuit şi excursiile periodice, organizate deprofesorul Constantin Leonescu în anii 1911,1913, 1914 în Italia. În prima excursie, cea din1911, la care participă 40 de elevi, organizată pedurata de trei săptămâni, elevii focşăneni rămândpentru 6 zile la Roma, apoi trei zile la Neapole,Florenţa şi Veneţia. La Roma sunt întâmpinaţi cuun cuvânt de salut de studentul Claudio Martini,după care se vizitează biserica Sfântul Petru,Vaticanul, Capela Sixtină, Colosseumul, Columnalui Traian şi Galeria de artă modernă. Eleviifocşăneni s-au întâlnit cu elevii şi profesoriiLiceului „Umberto I”, unde sunt întâmpinaţi deorchestra liceului cu „Deşteaptă-te române”.

La Florenţa elevii sunt fascinaţi defrumuseţile Domului şi Baptiserului, admirăbiserica Sfântul Marcu, Casa Dante şi PalatulPitii. La Veneţia se vizitează biserica SfântulMarcu şi Palazzo Ducale. Interesul elevilorfocşăneni pentru trecutul Italiei nu putea să treacăneobservat nici pentru presa italiană. Ziarele „LaTribuna”, din 3 mai 1913, în articolul „Romeni aRoma” şi Cotidianul „Il Popolo Romano”, din 20aprilie 1914, prin articolul „Stundenti romeni inviaggio d`instrutizione” – acordau largi spaţiiacestor excursii de studiu. În excursia din 1914elevii liceului au avut plăcerea de a se întâlni laMilano cu marea actriţă româncă Hericlea Dar-clee. Liceul „Unirea” se afla printre puţinele liceedin ţară care au organizat astfel de excursii înstrăinătate.

Printre foştii elevi se remarcă tot atâteanume care au strălucit în scrisul românesc, în cul-tura şi civilizaţia României moderne: geografulSimion Mehedinţi, arhitectul Ion Mincu, inginerulAnghel Saligny, dr. C.I. Parhon, junimistul IonMândrea, romancierul Duiliu Zamfirescu, scri-itorii C. Mironescu, Al. Olănescu-Ascanio, is-toricul C.C. Giurescu, lingvistul Alexandru Graur,chimistul G.G. Longinescu, avocatul AndreiPopovici şi inginerul Gr.C. Zamfirescu – promo-tori ai aviaţiei române, finanțistul Ion Angelescu

– directorul Casei datoriilor publice a statului,militari distinşi, generalul Alexandru Lupescu,şeful Marelui Stat Major, magistraţii Sever N.Tiperiu, membru al Înaltei Curţi de Casaţie,avocaţii Virgil Poenaru, Neculai Rainu, mediciiV. Popovici, N. Mateanu, profesorii GheorghePamfil, N.N. Țipeiu, Ştefan Mincu, AthanaseMarosin, Savel Rathivan şi alţii, dirijorul GeorgeGeorgescu, Mircea Bârsan, pictorii NicolaeRomano, Ion Bărbulescu, de timpuriu dispărutulpoet Alexandru Călinescu, italienistul PimenConstantinescu, Gheorghe Aslan, dr. în litere şiFilosofie al Universităţii de la Sorbona, profesoral Universităţii Bucureşti, ca şi alţi condeieri deprestigiu ai literaturii române şi atâţia specialiştice-i regăsim în toate sferele vieţii economice şiculturale ale ţării.

Toţi aceştia au fost formaţi de un corp di-dactic valoros. Între zidurile liceului „Unirea” dinFocşani au răsunat vreme de mai bine de un veacverbul fierbinte al unora dintre cei mai de seamădascăli şi cărturari ai poporului român. În galeriamarilor dascăli ai liceului „Unirea” stau scrise culitere de aur unele dintre cele mai reprezentativenume ale şcolii româneşti: Constantin Giurescu,Gheorghe Bogdan-Nuică, Ovid Densuşianu,I.A. Bassarabescu, D.D. Pătrăşcanu, C. Moisil,I.M. Raşcu, Teodor Iodănescu, Mihail Bantaş,Iulian Ştefănescu, Ovidiu Tino – licenţiat în ştiinţematematice la Universitatea Bucureşti şi Paris,Gheorghe Cardaş-Suluţ, Carpenireanu Aurel – custudii de filosofie făcute la universităţile dinBudapesta, Viena, Paris, secundar la Focşani din1885, Nicolae Celibidache cu studii făcute în Gre-cia, profesor de limba elenă, August Frăţilă – doc-tor în filosofie, profesor de limba română şi latină,Augustin Paul – absolvent al Facultăţii defilosofie din Graz, profesor de germană, marelefolclorist Ion Diaconu, Paul Papadopol, SavelRahtivan, Ion Nanulescu – laureat al conserva-

8

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

torului de muzică din Bucureşti şi Paris, GheorgheComan – doctor în filosofie al Universităţii dinPraga, Eugen Vignelim – profesor de franceză,absolvent al Facultăţii de litere din Montpellier,Constantin Lupu, I.P. Rădulescu-Râmnic, Con-stantin Leonescu, organizatorul excursiilor dinItalia şi Franţa, fraţii Virgil şi Alexandru Arbore,Virgil Huzu şi mulţi alţii.

O serie de profesori ai Liceului „Unirea”au fost recompensați în acei ani cu numeroase ti-tluri și distincțiile:

Teodor Iordănescu - „Coroana României”gradul de cavaler și „Răsplata muncii”clasa a II-a

P. Rădulescu-Râmnic – „CoroanaRomâniei” gradul de cavaler și „Avântul țării”.

A. Marosin – „Coroana României” gradulde cavaler și „Steaua României” grad de ofițer.

C. Leonescu – „Coroana României” gradde ofițer.

C. Zamfirescu – „Coroana României”grad cavaler.

Săvel Rahtivan – „Răsplata muncii” clasaa II-a și ordinul „Coroana României” grad decavaler.

Ovid N. Țino – „Steaua României” gradofițer.

S. I. Lăduncă – „Avântul țării”I. Nanulescu – „Răsplata muncii” clasa I

și „Coroana României” grad de cavalerAl. Copcescu – „Coroana României” grad

de cavaler și „Coroana de război”.Liceul „Unirea” de odinioară respira în

această strânsă şi nobilă comuniune între profe-

sori şi elevi, izvorâtă numai din devotament şiadmiraţie, din respectul desăvârşit pentru nobilajertfă a dascălilor acestui aşezământ de cultură.

Toţi aceşti profesori, la care se vor adăugaşi alte mari personalităţi ale culturii române, careau slujit cu credinţă şi pasiune la acest liceu, aucontribuit la ridicarea prestigiului acesteiinstituţii, devenită una dintre cele mai proemi-nente lăcaşuri de cultură ale ţării. Aceasta a fostepoca de aur a învăţământului vrâncean, care acunoscut culmi nemaiîntâlnite în întreaga saexistenţă până atunci

Cancelaria Liceului Unirea (1930)

în picioare: Gr. Savu, I. Enescu, E. Topală, C. Diaconescu, D. Popescu, Sv. Lăcustă,Em. Enescu, pr. Grobnicpe scaune: C. Iacob, C. Leonescu,I. P. Rădulescu-Rîmnic, G. Dimitriu, I.P. Rădulescu-Putna, T. Iordănescu, Al. Ispas, V. Bălănescu, D. Rădulescu, pr. Gh. Popescu

9

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Vasile V. Haneș

Cronica primului an al devenirii noastre*

*Fragmente din volumul “Închinare liceului Unirea” (1916)

H“În scurtul timp al apostolatuluisău, Profesorul Neagoe nu s-amărginit numai la învățătura

elevilor săi, ci n-a pierdut prile-jul de a dezvolta și educațiuneabună, îndrumătoarea, sfătuitoa-

rea în viața de mai târziu”Vasile V. Haneș

La 3 ianuarie 1866, Ministrul Justiției,Cultelor și Instrucțiunii publice comunică prin or-dinul Nr. 41023, lui Ștefan Neagoe, institutor dinFocșani, decretul Măriei-sale Principelui Domni-tor, Alexandru Ioan Cuza, de sub No. 1745 din 23Decembrie 1865, prin care era numit ca profesoral gimnaziului ce se înființa în acest oraș. Îndată,spre a se da toată publicitatea cuvenită unui astfelde eveniment cultural orașului și județului nostru,Ștefan Neagoe se și adresează primăriei cu acea„unică sorginte prin a cărei energie și stăruințăs-a putut înfăptui viitorul intelectual anenumăraților juni”, pentru dobândireamijloacelor de a pune în ființă organizarea uneiasemenea instituţiuni.

Din capul locului, trebuia ca inaugurareagimnaziului să fie la înălțimea scopului său salu-tar și să se facă cu toată solemnitatea. După ce în

zilele de 5 și 6 Ianuarie s-au făcut înscrierile celor45 de elevi, cei dintâi ai şcoalei celei nouă, s-a șifixat să se celebreze inaugurarea pentru o zi devineri, 7 Ianuarie 1866.

Iată cum a decurs această serbare după unraport al Profesorului Neagoe:

„La 7 Ianuarie s-a serbat cu cel mai viuentuziasm inaugurarea Gimnaziului la localuldestinat, în prezența unui numeros public fațăfiind domnul Prefect al Districtului, domnulVicepreşedinte al Curții de Apel cu funcționariiacelei curți, toți domnii Institutori ai școalelorprimare și elevii școalelor cu stindardele lor, Con-siliul municipal în corpore și un mare număr decetățeni.

Solemnitatea s-a deschis la orele 11printr-un discurs pronunțat de domnul Apos-toleanu, Prim-Preşedintele Curții, la care arăspuns subsemnatul printr-un alt discurs. In finedomnul Primar al Urbei a pronunțat un mic cu-vânt și s-a finit solemnitatea prin urări de devota-ment: Trăiască Înălțimea sa Domnitorul, Înaltulsău Guvern și Ministrul Cultelor și InstrucțiuniiPublice.”

Și astfel, cu un singur profesor și cu osingură clasă, școala începe să funcționeze subpatronul lui „Alexandru Ioan I”, figurând ca titlual gimnaziului în primele acte oficiale. ProfesorulNeagoe e într-o activitate febrilă, ba ocupându-sede tinerii săi elevi, ba cerând indicațiuni de laminister pentru felul cum să urmeze învățăturileîn acest gimnaziu, ba luptându-se cu primărialocală pentru atâtea cerniţi materiale, ce necesităo școală nouă.

Localul gimnaziului – deci primul local alLiceului grandios de astăzi – era o casă impropriepentru o instituție școlară, casele răposatului pro-toiereu Miloşiu. Iată ce va spune despre acestlocal, mai târziu, un alt director, doritor de ridi-carea valorii gimnaziului:

prof. Ștefan Neagoe

10

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

„Acest local lasă că este neîncăpător, cucamere mici, dar și acelea, precum cea de clasaI, este nici mai mult, nici mai puțin decât opivniță, în fundul pământului, unde astă iarnă amîntâmpinat cele mai mari obstacole din cauza lu-minii, pe care numai către amiază o puteamvedea, și aceasta numai în partea de cătreferestre.”

Dar nu numai neajunsurile localului tre-buia să le întâmpine primii apostoli ai culturiiînalte în orașul nostru, și în special primul nostruînaintaș, Ștefan Neagoe. Mereu îl vedem cerândla minister programe de studii, cataloage și alteinstrucțiuni, mai ales în conflict cu primăria, de lacare-și primea leafa ce-i întârzia întotdeauna. Cutoate acestea, mulțumită râvnei lui neobosite,școala merge bine, „junii” prind gust deînvățăturile înalte și în curând îi vom vedea dândroade strălucite.

Dintre aceștia, cei dintâi elevi buni ailiceului nostru, unii s-au stins, despre alții nu seștie prin ce colțuri de țară își vor fi făurit viaţa detoate zilele, dar sunt câțiva care și astăzi se vor figândind cu drag la primul an de gimnaziu, înșcoala instituită atunci pentru nevoile lor deînvățături înalte. Suchiaș Ohaneș nu este altcinevadecât profesorul Suchianu, de la liceul Sf. Savadin București. Emanoil Cardaș, Ioan Plopeanu șiȘtefan Rainu trăiesc chiar la Focșani, înconjurațide stimă și dragoste. George Paraschivescu e in-giner și se îndeletnicește cu această meserie totprin apropierea orașului nostru: Ștefan Gheorghiuar fi inginer la București, Chiriac Zaharia, avocatla Galați, Nicolae Mărgăritescu, doctor laBucurești, Constantin Tătăranu a fost prefect deRâmnicu Sărat și avocat.

O pleiadă de oameni harnici și bunicetățeni ce formează faima primei generațiuni aliceului nostru.

Multă grijă a avut apoi Profesorul Neagoeși cu distribuirea premiilor. Trebuia și de dataaceasta o solemnitate deosebită, pentruînfăptuirea căreia obținuse de la minister oamânare până la septembrie, nu știa cine săprezideze această serbare. Se mai îngrijea, pedrept cuvânt, marele dascăl și de ce era de făcutcu cei 50 de elevi promovați în clasa a II-a, ce nuexista încă. De aceea bătea depeșe peste depeșela minister, apăsând mai ales pe faptul că„cetățenii erau îngrijorați de viitorul fiilor lor”,dacă nu s-ar fi înființat clasa următoare.

La începutul lui septembrie, odată cu dis-tribuirea premiilor, curgeau înscrierile: erau 50promovații în clasa a II-a, dintre care seprezentaseră 45, și se făcuseră 70 de înscrieri, înclasa I. Școala funcționa astfel cu două clase și cuun singur profesor. Nu se cuvine a încheia cupioasa aducere aminte a primului profesor al

liceului nostru, fără a releva meritele activitățiilui, și în afară de treburile școlii. În scurtul timpal apostolatului său, Profesorul Neagoe nu s-amărginit numai la învățătura elevilor săi, ci n-apierdut prilejul de a dezvolta și educațiunea bună,îndrumătoarea, sfătuitoarea în viața de mai târziu.Respectul pentru capii statului l-a infiltrat, înprimul rând, profesorul Neagoe. Se și cuvenea săaibă un cult deosebit pentru Marele Voievod, subdomnia căruia a luat ființă această instituțiune deînvățături înalte în orașul Unirii. De aceea la sin-gurul prilej de a sărbători pe acest Domnitor, înziua de 24 Ianuarie 1866, școlarii gimnaziului, înfrunte cu profesorul lor, au luat parte la aniver-sarea acelei zile mari, a anului Unirii.

La 7 octombrie 1866, e numit profesor șidirector, în locul lui Ștefan Neagoe, institutorulNicolae Țipeiu. Îndată ce-și ia postul în primire,

prima clădire în care a funcționat Gimnaziul

11

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

noul profesor face următorul raport asuprasituațiunii școlii. El e nemulțumit de starea școlii,de lipsurile ei materiale și se arată de o energierară. Acesta are multe conflicte cu primăria pentrulemne și nu odată scrie, revoltat: „să luptăm pen-tru a eclipsa întunericul prin lumina ce de abia astrăbătut și la noi”. Se arată ca un bun educator,ocupându-se în primul loc de disciplină șicombătând „sămânța dezordinea, mama tuturorrelelor”.

La 12 Octombrie, cinci zile după insta-larea noului director, intră în funcțiune un aldoilea profesor, Ion Albini. Din timpul acesta sepăstrează și un ordin al ministerului pentru nu-mirea unui oarecare Sigismund Molnar ca profe-sor gratuit pentru limba franceză; acesta însăplecase din oraș la venirea ordinului și până la nu-mirea unui nou profesor, preda tot Albini și limbafranceză. Obiectele se împărțeau între acești doiprofesori în chipul următor: Ion Albini preda:aritmetica, geometria, desenul, limba franceză,științele naturale (cosmografie, zoologie,botanică). Nicolae Țipeiu preda: religia, limbalatină unită cu limba română, istoria, geografia.

La fixarea examenului pentru semestrulde iarnă, în luna Ianuarie 1867, găsim și numeleunui al treilea profesor: M. Constantiniu. Odatăcu înmulțirea profesorilor se definește mai binecercul de activitate al fiecăruia (acest nou profesorpreda latina cu româna și apoi franceza), și grijade educațiunea elevilor ia din ce în ce proporțiunimai mari. De aceea, în al doilea semestru al anuluișcolar 1866-67, găsim în rapoarte o serie deeliminări temporale sau definitive din școală. Seintroduce și o catedră de gramatică latină deBădilescu (16 februarie 1867), se afirmă nevoiaunui material didactic, etc.

La 1 Octombrie 1867, directorul școliicere profesori pentru științele naturale, religie,desen și limba franceză, pentru că actualii nu pot

suplini și aceste catedre fără o mare piedicăsimțită în cursul regulat de progres a unui așa in-stitut. În același timp, face un amănunțit raportcătre minister, cu privire la situațiunea materialăși morală a gimnaziului.

La 9 Noiembrie 1867, apare lista profeso-rilor, mărită cu două nume: Nicolae Codreanu șiIoane Gurău, precum și specialitatea fiecăruia,după cum urmează: Ion Albini pentru catedraștiințelor naturale, Nicolae Codreanu pentru limbalatină și română, M. Constantiniu pentru limbafranceză, I. Gurău pentru matematică, desen șicaligrafie.

Se dă apoi o programă de studii pe anul1867-68, la cele trei clase și semnată de toți ceicinci profesori: N. Țipeiu, M. Constantiniu, I. Al-bini, I. Gurău și N. Codreanu director, deci acesta

urmează în Noiembrie 1867, la direcțiunea gim-naziului. Ni s-a păstrat din vremea aceasta șiurmătoarea programă a orelor:

„Limba Latină în toate zilele în ambeleclase de dimineață, adică dese lecțiuni pe claseîn săptămână.

Istoria și geografia în fiecare clasă dupăprânz de 3 ori pe săptămână, pe clase.

Religia toate după prânz și pe clase de 3ori pe săptămână.

Observări. În toate zilele, afară când sedau ocupațiuni, se examinează școlarii, rezervândun sfert de oră pentru explicarea lecțiunii vi-itoare.”

Până la 21 Decembrie 1867, cursuriles-au făcut după o programă alcătuită, în conferințăplenară, de către profesori, pentru că erauîmpovărați cu prea multe obiecte și trebuia să-șifixeze singuri materia, de la această dată, direc-torul cere programa oficială, pentru toate școlilesimilare ale statului.

Înainte de a păși în Ianuarie 1868, se cu-vine a releva faptul că nici pe domeniul extra-școlar, primii noștri profesori n-au rămas fărăroade. Astfel, împărtășeau și ei ca toți buniiRomâni, suferințele celor nevoiași și subscriauobolul lor pentru ajutorarea celor bântuiți defoame din pricina secetei. Iar pe domeniul cul-tural, profesorii gimnaziului alcătuiesc, în frunteaaltor cărturari, secția districtului Putna, a„Societății pentru învățătura poporului român”.

De mult, fiindcă denumirea de Alexandru-Cuza, înscris în primele rapoarte ale gimnaziului,nu se mai putea aminti, dintr-o greșită concepțieîn vremile acelea, directorul școlii ceruse, deacord cu Primăria, să se aprobe de către Minister,patronul marelui Voevod Ștefan cel Mare. Nu s-aputut totuși admite, întrucât, se mai găsea un gim-naziu cu același nume, la Iași.

prof. Nicolae Țipeiu

1212

AMINTIRI DESPRE

UNIREAActele de înființare ale Gimnaziului,

viitorul Liceu Unirea

13

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Vasile. V. Haneș

50 de ani de la înființarea Liceului UNIREA*

*Discurs rostit la 24 ianuarie 1916

50 de ani de viață, a unei instituțiuni decultură, într-un oraș de provincie! 50 de ani deînvățături înalte în orașul Unirii – simbol al atâ-tor frământări ale sufletului românesc! Ojumătate de veac, împletit cu sbucium, cu năzuințisenine, cu aspirațiuni înfrânte, cu tendințe spremai bine!

La noi, unde civilizația se socotește pe aniși pe decenii, unde scriitorii buni se numără pedegete, unde viața organelor de cultură nu trecevârsta primilor ani, unde sunt atâtea de făcut înfăurirea spiritului public, la înălțimea popoarelormoderne. Durata unei școli publice, ajunsă pânăla 50 de ani, poate să-i formeze o aureolă și să-iimpună numai prin aceasta o notă de respect șide adorațiune.

50 de ani, de când sub binecuvântataDomnie a lui Cuza-Vodă, în cele dintâi zile ale luiIanuarie 1866, luă ființă gimnaziul din Focșani,cu o singură clasă și cu unicul ei profesor, ȘtefanNeagoe! An cu an, a adus griji nouă, sforțărinouă, piedici nouă la înjghebarea celor patruclase ale gimnaziului și apoi a cursului unui liceuîntreg, „Unirea”, ca simbolizând mărețul act ce

a sfărmat hotarul de despărțire al celor două țărisurori. Rând pe rând, s-au înfiripat în cursurilefiecărui an de studiu, un muzeu de științe natu-rale, un laborator, o bibliotecă a liceului (și maide curând și una a elevilor), o sală de gimnastică,etc. Rând pe rând, s-au perindat profesorii,lăsând fiecare câte o părticică din sufletul lor deeducatori ai națiunii, și ajungând astăzi săL“Gălăgie în sufletul meu amin-

tirile cu Liceul Vechi, la carefăceau slujbă de altar profesori

ca Dimitrie Caian, NicolaeȚipei, Toma, Nicolae Codreanu,

Mironescu, Pamfil.”G.G. Longinescu

14

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

formeze o pleiadă din tot ce cultura modernă a putut da mai alesînvățământului românesc.

În felul de înțelegere al educațiunii în liceul nostru, vădevoluțiunea firească, fericită, a unui trecut de 50 de ani. Din actele cemi-au trecut pe sub ochi, am văzut grija profesorilor pentru ofrecventare regulată a elevilor, deprinderea exactității, în primul rând,am văzut aprecierea justă a hărniciei fiecăruia, răsplata munciifiecăruia, am văzut cultivarea sentimentelor nobile pentru oameni, pen-tru țară, pentru Domn, pentru neam; pe de altă parte, pentru ei însișiprofesorii s-au preocupat în tot decursul acestor 50 de ani, deîmbunătățirea metodei lor de predare, precum și de partea lor decontribuție la manifestările utile și frumoase ale societății din carefăceau parte.

Problema educațiunii sociale, în afară de educațiunea elevilor,se găsește și ea în tradițiunea liceului nostru. În 1866-1867 chiar, di-rectorul de pe atunci, Nicolae Țipeiu, se gândea la instituirea unei școlide adulți; mai apoi, un grup de instituitori și profesori înființau osecțiune aparte, la Focșani, a Societății pentru învățătura poporuluiromân și la un moment dat găsim de domnul G. Pamfil, profesor dematematici, director al unui institut particular, ce purta numele unui altprofesor, Nicolae Țipeiu; concertele muzicale erau organizate de pro-fesorii pricepuți ai liceului și un Ateneu ia ființă prin 1899-1890, dininițiativa și prin avântul unui profesor regretatul C. I. Lupu; alteori totprofesorii luau inițiative pentru acte lăudabile, de protecțiune a celorlipsiți de mijloace sau de subscrieri publice pentru armata ce lupta pecâmpiile Bulgariei.

Să pătrundem astăzi, cu pietate, cei cincizeci de ani de viață aînaltei instituțiuni de cultură, pe care o sărbătorim, să ne întărim su-fletul la adăpostul atâtor sforțări sfinte pentru idealul educațiunii, aleînaintașilor noștri, și, punând la contribuțiunea ideile mari, modernece călăuzesc astăzi sufletele, să ducem cu un pas mai departe rolulLiceului „Unirea”, întru luminarea sufletelor școlarilor și întruînălțarea educațiunii sociale.Pe rândul de sus, elevi din prima promoție a gimnaziului (1869).În mijloc se află Anghel Saligny. Pe rândul de jos sunt elevi din

clasa I a liceului (1916), iar primul din stânga este Mihail Steriade.

15

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

I. M. Dimitrescu

Liceul UNIREA, elevii și profesorii lui*

*Fragmente din volumul „Însemnări cu privire la orașul Focșani” (1931)

La jubileul de 60 de ani al liceului, în ziuade 24 ianuarie 1926, plini de admiraţie şi culacrimi în ochi, focşănenii au ovaţionat cuînsufleţire pe cei dintâi ucenici ai dascăluluiŞtefan Neagoe, cel dintâiul Director alGimnaziului, făurit de Domnitorul Cuza-Vodă.Elevii veterani ai primei promoţii, au avut cinsteasă aibe coleg de clasă pe Anghel Saligny, ilustrulinginer şi Preşedinte al Academiei Române, con-structorul marelui pod Regele Carol I, de laCernavodă.

În 1886, când Gimnaziul a fost transfor-mat în liceu, sub numele Liceul „Unirea” corpulprofesoral s-a îmbogățit cu elemente noi şivaloroase. Între aceștia îi vedem pe domnii:Constantin Giurescu, I. Basarabescu, DuicăBogdan, D.D. Pătrăşcanu, I.M. Raşcu, AlexandruCopcescu, Sp. Lăduncă, V. Bălănescu, Alexandru

Arbore, Alexandru Ispas, Enescu, I. Diaconu,Diaconescu şi alţii cari au dus şi duc la înflorire,prin munca lor, acest liceu cu mare reputaţie şiprestigiu în lumea şcolară.

Datorită existenţei şi a propăşirii acestuiliceu şi al şcolilor înalte din ţară, viaţa culturală aoraşului a luat o înfăţişare nouă, ridicându-se cu

tot mai mult. Nu numai oraşul, dar chiar ţaraîntreagă primeşte lumină din lumină, răspândităde acest luceafăr al învăţământului secundar. Oa-meni de ştiinţă, intelectuali de seamă, maridregători ai Statului, publicişti, artişti s-au ridicatdin Focşani şi de pe băncile acestei şcoli,întemeiată de cel dintâi Domn al Unirii. Focşanii

Fotografie la sărbătorirea a 60 de ani (24 ianuarie 1926)

H“Atâtea pilde de muncă, de iniţiative, deentuziasm şi de idealism, într-o jumătatede veac, vor fi tot atâtea îndemnuri pen-tru o şi mai încordată munca din parteanoastră, pentru un şi mai neînfrânt entu-ziasm în opera de înfăptuire a educaţiu-nii, după cerinţele moderne şi pentru o

neclintită stăruinţă de îndrumare a spiri-tului nostru public pe calea marilor nevoi

ale naţiunii române.”Vasile V. Haneș

16

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

dau o mulţime de elemente de valoare, o adevărată mândrie a Ţării întregi. Printre alţii, vom cita pe următorii: Gh. Buzdugan, fost Regent şi

Prim-Preşedinte al Curţii de Casaţie, născut în Focşani.Miniştri: Neculai Voinov, Neculai Fleva, Mihail Păcleanu,

Olănescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, aceşti doi din urmă literaţi de seamăşi academicieni.

Domnii Mihai Orleanu, N.N. Săveanu, Simion Mehedinţi, GeneralAl. Lupescu, Săvel Rădulescu, foşti miniştri, diplomaţi de frunte. Cel dinurmă, actualmente Ministru Plenipotenţiar şi cel mai apropiat colaboratoral domnlui ministru Nicolae Titulescu.

Duiliu Zamfirescu, domnii Mihai Orleanu şi N.N. Săveanu, toţi treifocşăneni, foşti preşedinţi ai Adunării Deputaţilor. Domnii Ştefan Graur şiI.P. Rădulescu, actuali fruntaşi politici. Gh. Apostoleanu, St. Sihleanu,Alecu şi Constantin Robescu, Petru Mihăileanu şi Gheorghe Aslan, foştiprofesori universitari, I. Atanasiu fost rector al Universităţii din Bucureşti.

Domnii Ştefan Gh. Longinescu, G.G. Longinescu, profesori uni-versitari şi membri corespondenţi ai Academiei Române, SimionMehedinţi, profesor universitar şi membru al Academiei Române, AnibalTeodorescu, Vasile Dimitriu, fost profesor la Universitățile din Iaşi, Clujşi Bucureşti, Dr. Pamfil, Dr. Meţianu, C.C. Giurescu, Ion Rădulescu, Gh.Alexian, Eugen Decusară, Sava Atanasiu, Mihai şi C. Rarincescu, Gh.Vlădescu-Răcoasa, Dr. I. Constantinescu, Dr. Niculescu profesori univer-sitari, şi alţii.

Domnii N. Gh. Longinescu şi Enache Ionescu, inspectori generalişcolari.

Înalţi magistraţi domnii Mandrea, fost prim-preşedinte al Casaţiei,Sever Tipei şi G. Cristof, consilieri la Curtea de Casaţiei, G. Barca, prim-grefier la Casaţie, N. Radovici şi Iacob Solomon, preşedinţi ai Curţii deApel din Bucureşti, D. Ariton, preşedinte al Curţii de Apel din Cernăuţi,Al. Bălan, procuror general la Curtea de Apel din Braşov şi alţi nenumăraţiconsilieri de Curţi, Preşedinţi de Tribunale şi înalte posturi din magistratură.

Ingineri: Anghel Saligny, Ştefan Gheorghiu, Al. Cotescu, domnii:Cezar Mereuţă, actual sub-director general al C.F.R., fraţii Nicolau, dintrecari unul profesor la Politehnică şi secretar general al MinisteruluiLucrărilor Publice, Dumitru Drâmbă, profesor la Politehnica din Bucureşti,I. Macovei şi alţii.

Generali: Zamfir Gheorghiu, Ioan Borănescu, Zamfir Vasiliu,Alexandru Robescu, M. Pastia, rudă cu marele donator al oraşului Focşani,Maiorul Gheorghe Pastia, Ioan Raşcu. Domnii: Dumitru Cotescu, Const.Costescu, Alexandru Lupescu, fost şef al Marelui Stat-Major, I. Prodan,

Albumul promoției1898-1899

17

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Comandantul Corpului 4 de Armată din Iaşi,Demostene Mironescu, George Mironescu, StateLeonte, Paul Miciora, I. Cristofor, ConsantinCostescu, Constantin Barca, N.Z. Vasiliu;Generali Doctori: Marosin, Neagoescu, Badiu,etc.

Ofiţeri de Stat-Major domnii coloneiIorgu Mironescu, Gaicu, Ştefan Corciu, D.Mehedinţi, I. Popescu, I. Raşcu, Lt. Colonel N.Tătăranu, ataşatul militar al ţării la Legaţia dinParis, Maior St. Bardan, brevetat al Şcoalei deRăzboiu din Paris etc.

Apoi domnii Colonel Andrei Popovici,unul dintre cei dintâi îndrumători şi organizatoriai aviaţiei noastre militare, acel care a făcut în-conjurul lumii cu Dr. Eckenner pe „Graf Zeppe-lin”, Constantin Profiriu, viteazul comandant alRegimentului 50 de Putneni, de la Dragoslavele;eroii Maiori; Gh. Şonţu, T. Mureşeanu, etc.

Publicişti domnii Simion Mehedinţi,Ştefan Longinescu, Gheorghe Longinescu, AnibalTeodorescu, I. Teodorescu, Marin Simionescu-Râmniceanu, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa,

Eugen Decusară, Virgil Tempeanu, etc.Farmacişti: Theodor Jellea, fost preşedinte

al Camerii de Comerţ din Iaşi, C. Lascăr,Bucureşti, D. Nicolau, fostul preşedinte alSocietăţii farmaciştilor din întreaga ţară. Al.Oravetz, Al. Rădulescu, Şerban Dimitriu, VictorŞtefănescu, D. Costescu, Pamfil, actual preşedinteal Societăţii farmaciştilor din România Mare şiprofesor universitar de la Cluj.

Funcţionari superiori domnii Teodor C.Marinescu, secretar general al Ministerului de In-terne; Anghelescu, fost subsecretar de Stat laFinanţe, Gh. Dobrovici, fost director general alaceluiaşi minister, Eugen Decusară, director gen-eral al Statisticei din Ministerul de Justiţie; VictorPuiu, inspector general al Băncii Naţionale, etc.

Artişti: Ion Mincu, marele arhitect; Ena-covici, violonist şi compozitor muzical; MirceaBârsan, focşănean după mamă, violonist, com-pozitor, directorul Conservatorului din Iaşi;Grigore Mantea, Untu, pictori; N. Romano, pictor,fiu al lui Vasilache Cofetaru şi fratele Maioruluierou Alexandru Romano, ambii morţi în răsboiulpentru “Întregire”; Paul Prodan, scriitor; RitaDoria şi Maria Dimitrescu, cântăreţe de operă,duiosul şi gingaşul versificator, domnul avocatConstantin Mironescu.

Poeţii: Dăscălescu, N. Pruncu, şi alţii.Viitorul stă larg deschis în faţa generaţiilor

care vin năvalnic după noi. Poate din Focşani, dinPutna, vor răsări cândva acele minţi luminoase,cari să facă podoaba neamului nostru în lumeaîntreagă şi cari sunt mereu aşteptate de putneanulprofesor universitar, domnul Simion Mehedinţi,în „Noua Generaţie”. După recoltă care s-a arătataşa de bogată la prima semănătură culturală, sun-tem îndreptăţiţi să avem toată nădejdea, că vorveni. Sufletul Vrancei, care ne-a dat „Mioriţa”,este o mărturie şi o speranţă, ce ne poate înşela.

1818

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Horia Dumitrescu

R“Muzeul Regional al Putnei trebuie să ia fiinţă în cel maiscurt timp. Începutul de la

„Liceul Unirea” a făcut să seadune suficient material

fotografic, modele de ţesături şiobiecte casnice ţărăneşti”

Al. I. Rădulescu

*Fragmente din volumul “File din istoria muzeelor vrâncene”, Editura Pallas, Focșani (2011)

În anul 1928, la Liceul „Unirea” dinFocşani s-a constituit o colecţie de obiecte istoriceşi etnografice. Iniţiativa a aparţinut profesoruluiAlexandru P. Arbore, considerat, pe bună dreptate,un precursor al muzeografiei vrâncene. Presalocală a semnalat acest demers al profesorului delimba română: „Din iniţiativa d-lui profesor Al.Arbore, s’a început strângerea materialului pen-tru Muzeul etnografic local, care va fi instalat laLiceul „Unirea”. Deocamdată s’a cumpărat în-treaga colecţie de fotografii luate la Nereju, anultrecut, de unul dintre însoţitorii d-lui profesorGusti. Sunt frumoase documente asupra obi-ceiurilor vrăncene. Pentru strângerea fondurilord-l profesor Arbore va da, Miercuri 30 Mai, la ora9 seara, la Teatru „Pastia”, o conferinţă despre

„Însemnătatea cercetărilor etnografice pentrucunoaşterea caracterelor specifice ale neamuluinostru”. E o încercare de a face cunoscută pub-licului nostru Etnografia. Corul şi orchestraliceului Unirea vor complecta programulserbării” .

Profesorul Alexandru P. Arbore a publicat,sub formă de broşură, conferinţa din 30 mai 1928,reuşind să strângă suma de 30.000 lei, pe care adonat-o în scopul măririi colecţiei muzeale de laLiceul ,,Unirea”. În această acţiune a fost ajutatde directorul Alexandru Georgiade şi de secretarulgeneral al Primăriei Focşani, Ion Romanoai, cucare face nenumărate excursii în judeţ cu scopulstrângerii materialelor necesare muzeului.

La deschiderea solemnă a cursurilorLiceului „Unirea” din Focşani - 30 septembrie1929 - directorul Alexandru Ispas menţiona pen-tru anul şcolar trecut, „ca iniţiative demne de a firecunoscute şi care merită în viitor toată atenţia”,înfiinţarea muzeului etnografic regional şi coloni-ile şcolare. Cu privire la muzeele etnografice re-gionale, directorul Alexandru Ispas remarca faptulcă „au un rol covârşitor, în cunoaşterea trecutuluipoporului nostru într-o anumită regiune. În ultim-ile decenii şi mai ales după războiu, prefaceriadânci, efectul influenţelor rezultate din contactulapropiat cu civilizaţia altor neamuri, au schimbatviaţa, obiceiurile, instrumentele de muncă, cos-tumele majorităţii poporului. Viaţa lui din trecut,începe a nu se mai recunoaşte. E o datorie

urgentă, a aduna tot ce poate reconstrui viaţaacestui trecut. Costume, instrumente casnice şi demunca câmpului, folklor, trebuie adunate cu oricesacrificiu. Începutul s-a făcut prin iniţiativa d-luiprofesor al D-lui Profesor Al. Arbore şi un micsâmbure de muzeu în fosta locuinţă a direcţiei”.

În anul 1929, directorul Alexandru Ispasa delegat pe profesorul Nicolae AlexandruRădulescu să continue începutul făcut, astfel că lasfârşitul anului şcolar 1929-1930, putea să sublin-ieze în cuvântarea sa, progresele înregistrate înlegătură cu Muzeul regional: „Şi în aceastădirecţie s-a lucrat atât cât ni-au permis şi mi-jloacele materiale. Am prevăzut în bugetul anuluiîn curs o sumă de 18 mii lei, care sumă a fostaprobată de Minister. Prin această aprobare serecunoaşte oficial de către autoritatea superioarăfiinţa lui legală; până în anul acesta nu aveaaceastă recunoaştere. Muzeul regional devine, deacum înainte, parte integrantă a liceului„Unirea”, intrând în patrimoniul său. Instalat înclădirea destinată locuinţei directorului, s-aufăcut toate amenajările şi reparaţiile necesare;iar prin îngrijirea d-lui profesor NicolaeRădulescu, toate vederile din Vrancea, ţesăturileşi celelalte obiecte au fost aşezate într-o camerăa clădirei ce poate fi vizitată oricând. În prezentmai avem o sumă din fondul amintit, şi aşteptămca în vara aceasta, să se mai culeagă din como-rile trecutului, risipite pe tot ţinutul Vrancei.”

Când savantul Simion Mehedinţi a îm-

Primul muzeu etnografic al Vrancei, o inițiativă a profesorilor liceului UNIREA*

1919

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

plinit 60 de ani de viaţă şi 30 de ani de profesorat(19 octombrie 1930), la Liceul „Unirea” dinFocşani a avut loc un spectacol festiv. În prezenţadistinsului profesor şi a unui auditoriu ales, pro-fesorul Nicolae Al. Rădulescu, redactor – şef alRevistei „Milcovia” şi titular al Liceului„Unirea”, a susţinut două conferinţe. Parte dinfondurile obţinute au fost donate pentruîmbogăţirea fondului Muzeului Regional.

În revista pe care o conducea, profesorulNicolae Al. Rădulescu scria: „Muzeul Regional alPutnei trebue să ia fiinţă în cel mai scurt timp. În-ceputul de la „Liceul Unirea” a făcut să se adunesuficient material fotografic (există o sală întreagăcu tablouri mărite – din Vrancea mai ales), modelede ţesături şi obiecte casnice ţărăneşti.”

Comitetul pentru Organizarea Congresu-lui Ligii Culturale de la 31 mai – 1 şi 2 iunie 1931a trimis, la 31 martie 1931, o Adresă, printre altenotabilităţi, profesorului Ioan. P. Rădulescu –Râmnic, preşedintele Secţiei Focşani a Ligii Cul-turale şi profesorului Alexandru Ispas, directorulLiceului „Unirea”, prin care le făcea cunoscut căa luat iniţiativa „printre altele, să organizeze laLiceul ,,Unirea” şi o expoziţie şcolară,etnografică, de artă plastică, expunere de cărţi,documente, toate din cuprinsul jud. Putna şi dinlucrările putnenilor”.

Încă din 11 decembrie 1930, directorulLiceului ,,Unirea” a promis „…pentru muzeuletnografic o sumă de obiecte care se regăsescadunate la liceu”. Acelaşi Comitet, o delega la 13iunie 1931 pe Tiţa Pavelescu, ea însăşi „membrăîn Comitetul Ligii Culturale Secţia Focşani… să

adune lucruri naţionale pentru expoziţia ce se vaface în vederea congresului”.

Congresul Ligii Culturale, amânat în douărânduri, a avut loc la Focşani în zilele deduminică, 13 septembrie – luni, 14 septembrie1931 şi s-a bucurat de prezenţa preşedintelui LigiiCulturale şi, în acelaşi timp,a primului – ministru,Nicolae Iorga. Secţia Focşani a Ligii Culturale adat delegaţie profesorului Nicolae Al. Rădulescusă organizeze o expoziţie etnografică „expoziţiecare a avut loc, cu relativ succes, în sala de con-siliu a Prefecturei”

Un alt eveniment favorabil constituiriiMuzeului Regional, a fost Congresul profesorilorde Geografie care a avut loc la Focşani, în noiem-brie 1931, sub preşedinţia academicianuluiSimion Mehedinţi. Acesta a donat profesoruluiArbore recipisa sumei de 50.000 lei pentru dez-voltarea Muzeului Regional:

„Iubite Domnule Arbore,De câţiva ani, port în buzunar recipisa

sumei destinată pentru muzeul etnografic,bătrâni, ca cel din Râmnic, care povesteşte în Mil-covia, cum se făceau cercurile de lemn pentrubuţi, vor închide ochii. Cu ei se încheie pentru tot-deauna epoca autohtonă. Păşiţi deci cât maigrabnic la culegere. Alături aici recipisa sumeide 50.000 de lei, a Casei de depuneri cu Nr.035494 din 22 noemvrie 1929, ca să puteţi încasaprocentele şi să adăogaţi colecţia. Te rog s-oprimeşti ca Director a Liceului care adăposteştecolecţia, iar când veţi face formele spre a devenipersoană morală, recipisa va fi trecută Muzeului,cu garanţia cuvenită, pentru ca dania mea săcrească în fiecare an cât de puţin. De altfel,nădăjduesc s-o sporesc chiar eu, îndată ceîmprejurările vor fi mai favorabile.

DevotatS. Mehedinţi

24 noiembrie 1931”.

20

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

În cinstea Congresului, profesorul NicolaeAl. Rădulescu a organizat o altă expoziţieetnografică în localul Liceului ,,Unirea”. Direc-torul acestei instituţii şcolare, prof. Alexandru P.Arbore, scria Primăriei Focşani, la 11 noiembrie1931: „Având în vedere că se organizează oexpoziţie etnografică la liceul nostru, în vedereacongresului de Geografie, vă rugăm să neîmprumutaţi obiectele Dvs. de muzeu cu un inven-tar. Obiectele vor fi păstrate în bună stare şiexpoziţia va rămâne deschisă tot timpul (du-minica) până la deschiderea muzeului judeţean”

Primăria Focşani a aprobat solicitarea di-rectorului Liceului „Unirea” contribuind laexpoziţia etnografică cu piese pe bază de inventarşi proces – verbal de predare – primire.

În pofida acestor eforturi, vrâncenii nu seputeau încă mândri cu începutul de muzeu real-izat. Astfel, în 1932, profesorul Nicolae Al.Rădulescu scria: „de câţiva ani s-a pus – la liceulUnirea – bazele unui muzeu etnografic, unde săse adune obiectele pe cale de pierzanie, carearată obiceiurile, sufletul şi arta Putnenilor.Muzeul – în curs de formaţie – se află instalat laetajul locuinţei directorului liceului, cuprinzânddouă săli cu o colecţie de fotografii din Vrancea,o colecţie de ouă încondeiate, crestături în lemn,hrisoave vechi, monede, icoane vechi, cusăturietc.”

Noul director al Liceului „Unirea”, profe-sorul Constantin Leonescu, a organizat în lunamai 1935, o expoziţie de cărţi în cadrulmanifestării„Săptămâna cărţii”. Expoziţia cărţiioferea prilejul bibliofililor să viziteze şi MuzeulRegional de la Liceul ,,Unirea”. „Totodată cuexpoziţia cărţii, la Liceul Unirea se poate vizitasăptămâna aceasta şi în fiecare duminică de la 3la 5 p. m. muzeul regional al Putnei. Iniţiativaorganizării acestui muzeu se datoreşte unui grupde profesori în frunte cu fostul director Al. Geor-

giadi. Începutul acesta a fost continuat de actu-alul conducător N. Al. Rădulescu, care din 1929a organizat acest muzeu. Obiectele, în bună parte,sunt cele de la expoziţia făcută la prefectură în1931, cu prilejul Congresului Ligii Culturale şicele de la expoziţia Congresului Profesorilor deGeografie din 1932.

Muzeul, care e în curs de formaţie, are treisăli: prima are o colecţie de ouă încondeiate, deţesături şi modele, planuri vechi ale oraşuluiFocşani şi documente fotografice sau istorice,cum este acela, perfect păstrat, de pe timpul luiIeremia Movilă (1505). Sala a doua are o colecţiede fotografii din Vrancea şi multe obiecte de lemnşi piatră, unelte, crestături, tipare de caş, furci detors, plug de lemn etc., reprezentând munca, artaşi uneltele putnenilor.

Sala a treia, cu o colecţie arheologică şicu o secţie de icoane vechi, e îmbogăţită cu unvas antropomorfic, unic în Europa.

Toate obiectele acestea au fost cumpărate sauadunate cu ajutorul învăţătorilor şi preoţilor dinjudeţ, cu sprijinul Ligii Culturale Secţia Focşanişi al Primăriei oraşului.

Oraşul nostru, care e atât de sărac îninstituţii de cultură, are datoria să îngrijeascăpentru ca făcându-se şezători în judeţ, să seadune obiectele arheologice care zac în pământulnostru şi care trebuesc date luminii, să se strângăvechile instrumente şi costume care se irosesc şistrângându-le cu grijă să se formeze un maremuzeu al Putnei.”

Muzeul înfiinţat la Liceul „Unirea” dinFocşani a funcţionat în permanenţă în aniiurmători, desfăşurându-şi activitatea în mijloculelevilor, care contribuiseră prin donaţii la mărireapatrimoniului acestuia. Ca instituţie de stat,muzeul s-a constituit în 1951

21

AMINTIRI DESPRE

UNIREAFotografie din anul 1923 ce prezintă câțiva absolvenți și profesorii Vasile V. Haneș, Ovidiu Tino, C. Chifu, Sp. Lăduncă (pe scaune)

22

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

TÅ|Çà|Ü| w|ÇAAADLGF@DLHD

23

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Stoian Ionașcu

Elev la liceul „UNIREA”1943, iunie. Război, jale în multe case, la-

crimi sau îndârjire. Oameni care făceau față urgieiunui război sau ambelor războaie mondiale.

Pe o ploaie torențială, mă duce fratele meucu căruța la examenul de admitere în clasa I la re-numitul liceul „Unirea” din Focșani. La plecare,tatăl meu, gospodar în comuna Urechești, om har-nic, aspru și drept, lămurește evenimentul: „Măibăiete, du-te și încearcă și, dacă nu reușești, îțifac o sapă mai mică, după puterile tale, și ai sălucrezi alături de frații tăi mai mari”. Acoperitîmpotriva urgiei cerești doar de o rogojină, ajungla vizita medicală printre ultimii candidați. Eramcomplet ud, aveam apă și în ghete. Asistenta doc-torului Chirițescu reclama, după măsurare și cân-tărire, că îmi mai lipsește o jumătate de kilogrampână la limită. După consult, doctorul rosteșteverdictul: „admis”. A urmat examenul.

Clasa I. Am început cu colegi dornici deînvățătură și de afirmare în fața unor profesori de-osebit de exigenți, cu har dumnezeiesc în a predași a pretinde. Nu se glumea cu învățătura. Am ter-minat anul de învățământ 1943-1944 în martie,pentru că bubuiturile tunurilor se auzeau din ce înce mai tare, frontul se apropia, arhiva liceului seîmpacheta în grabă pentru a fi evacuată. Grija șispaima se vedeau pe fețele tuturor. O vară devacanță, cu speranța că acel coșmar trăit din plinva trece.

Clasa a II-a. Ne întoarcem la școală,aceiași, mai puțin colegul meu de bancă din co-muna Pățești, spulberat de o mină sau obuz dupătrecerea frontului. Liceul fusese transformat înspital sovietic și toți elevii liceului au fost

împrăștiați în săli sau locuințe mai încăpătoare dinoraș. E greu de închipuit cum elevii învățauînghesuiți în bănci, cu table improvizate, iar pro-fesorii, adevărați apostoli, mergeau de la o sală laalta în mare grabă, pe jos, în timpul recreațiilor.Clasa a II-a A își avea locul undeva pe strada Co-misia Centrală, într-o sală ce aparținea unei unitățimilitare. În curte erau multe tunuri care au fostduse pe frontul de vest. Cele rămase la reformăconstituiau pentru noi obiecte de joacă. Totobiecte de joacă erau și proiectilele și bombele ră-mase din fostul depozit de muniții german de peaeroportul militar și din cazematele ce se înșirauspre Nămoloasa la ieșirea de pe strada Galați saustrada Brăilei. La astfel de joacă făceam partedintr-o echipă împreună cuBarbu Costel. Ne-a trecut che-ful de astfel de distracție cândcealaltă echipă cu care eram înîntrecere, formată din 10-12copii, a fost strivită de explozieîntr-o cazemată. Sursa de ener-gie electrică a orașului era ouzină situată în centru, neîn-destulătoare pentru o localitatesuprapopulată de armată, spi-tale, lagăre de prizonieri,refugiați din Basarabia și nor-dul Moldovei. Stăteam îngazdă în timpul acela pe stradaGalați și apoi pe strada Gher-gheasa șase băieți care învățau,în lipsa luminii electrice folo-sindu-se de o lampă cu petrol,

așezată ceva mai sus, în centrul mesei. Se învățatemeinic, pentru că, de rușine sau teamă, se su-porta greu când profesorul de istorie Chiriac ri-dica o sprânceană de nemulțumire, profesorul degeografie Popa adresa o vorbă usturătoare sauprofesorul Diaconu, cu un calm deosebit, puneao notă ucigătoare. Profesorul Lăduncă, ce predaștiințe naturale, explicând principiul de înaintarea peștelui în apă, îndoindu-și mâna ca un balerin,„scăpa” cu aceeași mână o palmă unui coleg careîncerca să zâmbească.

Clasa a III-a. Crește responsabilitatea ele-vilor față de obiectul muncii, cum am spune as-tăzi. Începe predarea limbii latine, la care d-naȘendrea depunea atâta suflet, încât tot ce spunea

Clasa I B în anul 1943

24

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

„se lipea”, mai cu seamă când ne pomenea într-omoldovenească plăcută cât de bine învăța „fatame”. Apare la matematică profesorul Diaconescu,care pe mulți ne-a marcat cu seriozitatea cu careaborda acest obiect, inspirându-ne apropiereacătre științele exacte. În același sens se poatevorbi despre profesorul de fizică Beldi, de alecărui ore plecai cu lecția învățată. Am încercatmai târziu, când predam în afara programului deuzină, să urmez dascălii mei cu același calm șisiguranță și, Doamne, în alt plan mă simțeam înbanca de altă dată. Să nu creadă cineva că vreunuldin noi a fost elevul perfect. Am început liceul cunota patru la religie și am luat note de la 1 la 10.Aveam printre noi specialiști la șah, sportivi deperformanță, dansatori, actori, care au devenit maitârziu oameni de referință.

Cu toate condițiile grele în care amînvățat, găseam sau ne făceam timp de petreceresau joacă. Nici ghidușiile nu lipseau, câteodată cuurmări mai neplăcute. Doar un exemplu: eram lao gazdă în Fânărie; de Paparude, conform obice-iului, ne udam. Eu am luat o cană mai mare, ca săam spor. Când am aruncat apa s-a dus și cana, ră-mânând cu toarta în mână. Urmarea: am spartcapul (nu de tot) unui coleg de joacă, m-a datafară gazda și mi-a oprit plapuma până îi plătesccana.

Clasa a IV-a. Peste multele privațiuni pri-lejuite de război, s-a suprapus foametea din anii1946-1947. Locuiam la internat. Era frig și hranainsuficientă. Și totuși, procesul de instruire sedesfășura normal. Era în preajma examenului decapacitate, examen care hotăra rămânerea în liceu.Așa cum la admitere se spunea că „la Liceul Uni-rea intră numai cine poate”, la examenul de capa-citate se spunea că „la Liceul Unirea rămânenumai cine merită”. Și am „meritat” toți. La clasaparalelă „B” existau elevi buni, dar nici noi, de la„A”, nu eram mai prejos. După examenul de ca-

pacitate se conturau deja predilecțiile fiecăruiadintre noi și chiar unii se profilau pe anumite dis-cipline, adică se întrezărea o orientare în viață. Aurmat apoi examenul de „selecționare”, odată cureforma învățământului. O parte din elevi aurămas la liceu, alții au urmat cursurile școlilormedii tehnice, devenind tehnicieni și cadre cu pre-gătire superioară pentru industria și agricultura ro-mânească.

Examenele pe care le-am dat ne-au forti-ficat, ne-au învățat să știm ce vrem. Părinții unoradintre noi ne-au lăsat să ne alegem singuri drumulvieții, aveam de partea noastră tinerețea, eram pu-ternici, încrezători în forțele noastre. Au fost șiaripi frânte. Nu dau nume, pentru că toți erambuni, fiecare recunoștea calitățile și personalitateaceluilalt. Ne ajutam unii pe alții, atmosfera înclasă era caldă, prietenoasă, relațiile dintre profe-sori și elevi, cordiale. Profesorii, fără deosebire,aveau o ținută demnă, fără părtinire sau ură fațăde elevi. Pregătirea suplimentară în preajmaexamenelor se făcea în clasă în comun și nu eranevoie de meditații particulare.

Proveneam din toate păturile sociale, darnu a existat vreun caz de etalare a poziției în ie-rarhie. Eram elevi în uniformă, egali între noi șiîn fața cadrelor didactice. Fiecare își primea nota,mare sau mică, atât cât i se cuvenea. O singurădată profesorul Diaconescu „m-a iertat”. Ieșisemla tablă, făcuse cu mine o lecție nouă, păreamulțumit. În entuziasmul meu am adăugat oaberație. Parcă îl văd, încremenise, și după untimp îmi zice: „Dacă tăceai, filosof rămâneai – știisă spui asta pe latinește?” Îi traduc, pierdut, dis-perat de greșeală. A cumpănit și, după câteva clipede tăcere la tablă și în clasă, spune bunul meu pro-fesor: „Ei bine, te-am iertat”.

Liceul” Unirea” era un lăcaș de cultură ge-nerală. Profesorul de geografie, odată cu predarealecției specifice disciplinei, ne vorbea de istorialocurilor în discuție, la matematică aflam noțiunide istorie a matematicii sau aplicațiile acesteia în

tehnică, la fizică profesorul Bălănescu ne poves-tea și ne explica științific secretul acusticii sălii„Scala” din Milano sau a peșterii de la Postumia.Limba română predată de profesorii Diaconu sauEnescu mi-a adus satisfacții mari. Pretențiile eraujustificate. La un protocol lărgit în Franța, venindvorba de literatura franceză, un interlocutor fran-cez îmi spunea: „Bine, dar dv. ați citit literaturăfranceză mai multă decât mulți francezi.” Mi-amadus aminte cu recunoștință de dascălii mei, deprofesorii de limba română și de spusele profeso-rului Enescu: „Frate, dacă nu citești, ești un in-firm.”

Cadrul acestei epistole este prea strâmtpentru depănarea amintirilor din viața de elev laLiceul „Unirea”. Mă leagă multe întâmplări defiecare coleg, de fiecare profesor și îmi amintescde bune și rele.

Poate când ne vom vedea, noi ceiîmprăștiați în toată lumea, atâți câți am mai rămas,când caierul este trecut de mult de jumătate, nevom aduce aminte împreună și vom cinsti așacum se cuvine Liceul „Unirea”, spunând acestuiLiceu din toată ființa noastră:

Vivat, crescat, floreat!

Amintiri prezentate în volumul II - Liceul Unirea 1943-1951 -editat de Asociația Uniriștii

25

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Zane (Nanu) Bodnaru

Amintiri... Amintiri...Aducând un omagiu marilor şi iubiţilor

noştri dacăli pentru harul şi abnegaţia lor, voi în-cerca să amintesc unele mici scene mai mult saumai puţin hazlii legate de aceştia:

Eram în clasa a V-a şi un domn elev deserviciu pe sală care ne făcuse multe necazuri, afost luat pe sus, dus în clasă şi supus la un „calbălan” unde fiecare dintre noi a fost obligat să-idea obolul măcar cu o lovitură de palmă. Nu dupămult timp apare şi directorul liceului, Ghiţă Chi-riac, cu o falcă în cer şi una în pământ: „Derrrrbe-deilor!!! Cine a făcut treaba asta?!!!...” noi nimic.„Care a făcut-o, că de nu spuneţi vă zvârrrrrrlafară!!”... noi nimic. „Să vină frizerul!” Acestaapare şi cu maşina de tuns nr. 0 ne face câte o că-rare de toată frumuseţea prin mijlocul frizurii dela frunte la ceafă. Aceasta a fost doar prima partea întâmplării, căci a doua a avut loc acasă, undene-am luat şi diferenţa dată de părinţi de astă dată.

Eram la ora de istorie antică... DespreEgipt. La lecţie este chemat elevul Mircea Pave-lescu. „Ce religie aveau egiptenii? Întreabă pro-fesorul. Erau... aaa... poligami. Cum?!!! Aaa...poligloţi. Cum?!!! Aaa...” (şoptit din bancă)... po-liteişti. La o altă oră de Istorie, la care întrebatdespre una din datele importante m-am bâlbâit în-curcând cifrele, acelaşi profesor Ghiţă Chiriac îmispune în faţa clasei cu un zâmbet în colţul gurii(ştiind că eu cânt la orchestră): „Măi, Bodnar-rrule, ţie în loc să-ţi spun lecţia de istorie mai bineţi-o cânt.”

La ora de limbă rusă, Adjemian, fost ofiţerde cavalerie, un om simpatic, elegant, cu floare labutonieră, monoclu şi uneori cu pantaloni decizmă şi cizme ultralucioase. Nefiind prea încân-tat de rusa pe care reuşeam noi s-o etalăm ne

spune: „Dragi buieţi, voi vurbiţi limba rusă aşacum vorbeam eu la început rumâneşte. Iu spu-neam: doi oi moi, două ouă mouă, doi oi moalesau două oi moale... dar niciodată două ouămoi”.

Îmi amintesc despre profesorul Popa degeografie, un om cu un vast bagaj de cunoştinţe,care făcea nişte lecţii atrăgătoare, colorate cu în-tâmplări şi locuri de pe mapamond la care demulte ori, cartea de geografie nu era suficientă.La ea, mai trebuiau adăugate lecturi particularede cultură generală şi din reviste cu profil geogra-fic. Era mare iubitor de excursii şi a reuşit să or-ganizeze în şcoală ieşiri pentru cunoaşterea ţăriila care au participat mulţi din colegii noştri. La ooră de geografie la care profesorul ne aduce tezeleşi este pe punctul de a încheia mediile trimes-triale: când ajunge la Tiliţă Emil (care stătea la elîn gazdă), i se pare că nota mare din teză nu ar fifost luată pe drept ci că ar fi copiat, lucru pe carenu l-ar fi putut accepta cau concepe, mai ales cănu l-a prins şi atunci am asistat la o scenă sufi-cient de hazlie, dar nu pentru săracul Tiliţă, încare media lui a fost scăzută în acea oră de treiori, până sub nivelul de trecere. „Tiliţă, treci şiarată unde se află Tazmania!” Acesta iese la hartăşi probabil ezitând să pună degetul direct pe in-sulă... „Treci la loc, nota 3!” După ascultarea altordoi elevi: „Tiliţă, treci şi arată unde se află Cey-lonul!” Se petrece ca aceeşi scenă de mai sus şi...„Tiliţă, treci la loc, nota 3!” Şi scena se repetă în-tocmai şi pentru insulele Baleare, după care Tiliţăa fost... foarte, foarte obosit...

Despre marele dascăl Costică Diaconescude matematică pot spune că este unul din acei carene-a marcat pe cei mari mulţi dintre noi, în special

pe cei de la real. Un om drept de o probitate,cinste extraordinară, împătimit de obiectul său şimare iubitor care îşi făcea datoria. Încerca să ex-plice şi iar să explice, până se convingea că şi ul-timul elev din clasă a înţeles explicaţiile sale.Desigur că mai existau şi unii care cu tot chinullui de a ne inocula dragostea pentru matematică,nu răspundeau aşa cum trebuie la eforturile lui şiatunci auzeam: „Domnule, dumneata nu ştiinimic, ai nota... două!” Şi acest două era aşa demare, încât ocupa aproape întregul spaţiu pentrunote din catalog, încât alţi profesori se minunaude mărimea acestui „două”. Odată, Ionaşcu Sto-ian, unul din cei mai buni la matematică şi nunumai, a răspuns greşit la o problemă pusă de pro-fesor şi pentru că îl aprecia în loc de a-i da o notăproastă i-a spus: „Dacă ştii să-mi spui în latinăDacă tăceai, filosof rămâneai scapi de notaproastă.” Ionaşcu timid, parcă trezir din jenă faţăde profesor, spune: „si tacuises...” Altă dată, înperioada când activiştii UAER, UTM, sub mascaactivităţii chiuleau făcând şedinţe şi activităţi po-litice în timpul orelor de şcoală, ba mai mult, de-ranjând lecţiile, intrând peste profesor şi făcânddiverse anunţuri, s-a întâmplat ca nea Costache,supărat de deranj, să-i dea afară zicându-le şi fă-cându-le semn cu mâna: „Hai, ieşiţi afară, căci nuse poate face Matematică! Afară!!” Peste câtevazile a intrat în clasă cu o figură pleoştită, necăjităşi a spus: „Vezi, domnule, m-au pârât la partid.”După nişte ani aveau să-şi recunoască greşala şisă-i mulţumească pentru probitatea lui.

Ion Diaconu, mare folclorist al regiuniiVrancea, profesor de limba şi literatura română.

26

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Pe timpul răcoros, îmbrăcat foarte gros, cu o că-ciulă ţuguiată ca la munte, din blană de oaie ne-agră, intra în clasă apăsând pe clanţă, prinintermediul batistei, ca nu cumva să se molip-sească de microbii noştri. În clasă, nu-şi scoteacăciula şi sufla să vadă dacă din cauza tempera-turii din clasă nu-i ies aburi din gură. Aflând căeu cânt la vioară, mă întreabă cu un „R” graseiat:„Elev Bodnarrru! Ce ştii să cânţi la vioară?” Răs-pund: „Serenada de Tosselli, Plisir d`amour deMartini, Menuet de Mozart...” până am pomenitşi Balada de Ciprian Porumbescu. „Stai, zice el,ai curajul să cânţi Balada de Ciprian Porumbescu?Am, domnule profesor. Ei, bine, joi la ora 13 teprezinţi la cancelarie cu vioara.” La ora anunţatămă prezint, mă acordez şi îi cânt prima parte a Ba-

Ultima zi de şcoală (12 iulie 1952)

Absolvenţii clasei a XI-a (1951)

ladei. Fiind probabl suficient de mulţumit presta-ţia mea, îmi spune: „Elev Bodnarrru, pe data de...la ora... te vei prezenta să cânţi Balada la Aduna-rea Societăţii Literare „Grigore Alexandrescu” dinLiceul „Unirea”, al cărei preşedinte sunt.” Ei bine,pe trimestrul respectiv am luat nota 9 la Română,fără să fi fost ascultat vreodată.

Amintiri prezentate în volumul II - Liceul Unirea 1943-1951 -editat de Asociația Uniriștii

27

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Arieh Levanon (Loncu Weissmann)

Amintiri după 50 de ani de la plecarea din România

M-am născut în Focşani în anul 1932, caprimul din cei doi copii ai familiei Weissmann,tata fiind negustor şi mama casnică, poziţia so-cială de mici burghezi. În anii copilăriei mele, ora-şul Focşani avea 50.000 locuitori. Comunitateaevreiească reprezenta 10% din total, era bine or-ganizată şi a creat instituţii pedagogice proprii(grădiniţă de copii, şcoală primară, liceu), pe carele-am frecventat succesiv până în anul 1947, cândau fost desfiinţate de către guvernul comunist. Îmiamintesc perioada legionară, a Gărzii de Fier, aguvernului fascist Antonescu, când în România au

fost organizate progro-muri în anul 1940 la Do-rohoi, în 1941 la Iaşi,mii de evrei ucişi şi sutela Bucureşti, de aseme-nea, deportarea a120.000 evrei din Basa-rabia şi Bucovina înTransnistria şi peste400.000 evrei din Tran-silvania în lagărele mor-ţii de la Auschwitz. Sprenorocul nostru, în Foc-şani, chiar în condiţiileocupaţiei germane nu afost o atmosferă antise-mită exagerată şi nu amavut prea mult de sufe-rit, comparativ cu altezone. Este drept, am fostbătuţi puţin, bărbaţii învârstă de 18-55 de ani aufost trimişi la muncă

obligatorie pe diferite şantiere și timp de câtevaluni a trebuit să purtăm ca semn distingtiv steaualui David pe pieptul hainei. Intrat în anul 1947 laliceul “Unirea”, nu am întâlnit nici o atmosferăostilă, antisemită şi am participat la toate activi-tăţile împreună cu ceilalţi colegi, fără discrimi-nare de religie, de statul social. Deoarece cântamla vioară, am făcut parte din ansamblul instru-mental al liceului, prezent la seratele dansante aleelevilor şi elevelor de liceu. În clasa a cincea, amînfiinţat un cor bărbătesc pe două şi trei voci. În

Focşani activa un cor mixt al liceelor de băieţi şide fete, dirijat de către profesorul de Muzică Du-mitriu (poreclit “Mindilină”) care cam era deprinscu băuturile alcoolice. În anul 1948, acest cormixt a devenit UTM, având obligaţia de a cântaşi pe şantiere muncitoreşti, spre exemplu în DeltaDunării.

Deoarece profesorul dirijor lipsea adeseaşi trebuia căutat de către elevi prin cârciumile dinFocşani, în cele din urmă am fost solicitat să-l în-locuiesc şi astfel am devenit dirijorul acestui corUTM. Corul apărea de 2-3 ori pe săptămână laTeatrul Maior Pastia, la Ateneul din Focşani şi deasemenea se deplasa periodic în alte localităţi(sate, oraşe mici) din judeţul Vrancea, completândcu programme artistice adunările publice organi-zate de UTM, de partidul comunist.

Căpătând experienţă şi fiind atras deaceastă activitate muzicală, m-am hotărât să alegprofesia de dirijor şi compozitor. Întrucât părinţiimei nu erau încântaţi de perspectiva de a devenimuzician, m-am gândit la alternativa de inginerieaeronavală. În anul 1951, am emigrat cu familiaîn Israel, cu toate greutăţile inerente acestei tras-plantări (lipsa resurselor materiale, părinţii în vâr-stă neştiind limba vorbită în Israel,nerecunoaşterea realizărilor obţinute în România).

Sunt foarte bucuros că am participat după50 ani la întâlnirea cu vechii colegi în liceul dinFocşani, ocazie unică de a revedea oraşul natal,locurile copilăriei, fapt pentru care îi sunt recu-noscător lui Zărnescu, principalul organizator şifactor de succes al acestei reuniuni.

Surs

ă: Z

iaru

l de

Vran

cea

28

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Profesorii mei de matematicăDorel Ianuş

Mi-am iubit toţi profesorii de liceu, de latoate materiile și mi-e dragă amintirea lor. Îi văddin ce în ce mai clar şi îi înţeleg din ce în ce maibine, cu cât trec anii şi mă apropii mai mult delumea în care sunt ei acum, plecaţi mai devremesau mai curând. Fiecare din ei a şlefuit, în felulsău, o părticică din fiinţa mea primitivă şi neştiu-toare şi mă surprind devenind, cu trecerea timpu-lui, din ce în ce mai mult ceea ce au dorit ei săfacă din mine.

Poate prea târziu am simţit limpede dra-gostea şi priceperea lor de a mă modela şi dea-mi transmite mie, copilului crud, mai apoi ado-lescentului descumpănit, cât mai mult din ființalor întreagă şi înţeleaptă. Eu nu i-am înţeles întot-deauna, iar ei m-au iertat şi au continuat să mă că-lăuzească cu tact și răbdare, dându-mi cugenerozitate tot ce aveau mai bun, ştiind sigur că,într-o zi, voi înţelege truda lor şi poate, voi restituialtora, sub cine ştie ce formă, căldura şi energiaprimită de la ei.

De ce am ales atunci să scriu aici numaidespre profesorii de Matematică?

Mai întâi pentru că aceasta a fost primulimpuls şi cu timpul am căpătat încredere în ceeace vine spontan din abisalul fiinţei mele, din acellaborator şi stat – major secret al fiecăruia dintrenoi despre care ştim atât de puţin, dar care ne ve-ghează şi ne completează surprinzător, în tot cegândim si facem.

Apoi pentru că, spre deosebire de alte ma-terii din cursul inferior, care au fost reluate în cur-sul inferior din liceu, Matematica a reprezentat ocontinuitate permanent crescătoare pe parcursulcelor opt ani, începând cu Aritmetica primei claseşi oprindu-se, din păcate, la Analiza combinatorie

din ultima. Această continuitate a fost asigurată șiacoperită prin cei cinci profesori: Spânu, Chin-chella, Rotaru, Bercovici şi marele Diaconescu,atât de diferiţi ca oameni dar atât de iscusiţi, fie-care în felul său, în a face fluentă această disci-plină pe parcursul întregii etape liceale.

M-am oprit la profesorii de matematică şi

pentru că, după liceu, la facultate, am continuattimp de doi ani studiul Matematicii, putând faceo paralelă între dascăli din liceu şi cei care le-auurmat, între orele liniştite de clasa de la Focşanişi cursurile ţinute în grabă, de profesorii care seînşirau unii după alţii în orele de curs, de semina-rii sau de consultaţii. Deşi nume mari (Petrescu,Teodorescu, Dinculeanu, Ionescu-Bis şi alţii), nureuşeau - în sălile mari, cu peste o sută de studenţiveniţi din toate colţurile ţării - să aşeze între noiatmosfera caldă şi familiară a orelor de clasă dinliceu.

Matematica s-a apropiat de sufletul meuşi pentru că, în anii de după blestemata reformă aînvăţământului, a fost poate, dintre toate mate-riile, singura pe care n-a murdărit-o aripa neagrăşi grea a politizării şcolii, care atinsese - mai alesîn ultimii ani de liceu - aproape toate obiectele.

Primele ore de Matematică, din clasa întâide liceu le-am facut cu profesorul Spânu. Înalt,cu o frunte proeminentă şi cu o cicatrice adâncăpe un obraz, era bucovinean și avea o vorbăcumva diferită de a noastră. Ne-a recomandat săcumpărăm Aritmetica de Andronic şi Dumitrescu,carte de format mare, cu coperte albe scrise curoşu şi albastru. Era blând şi înţelegător şi ne pri-vea, parcă, din altă lume. Avea doi băieţi, ambiipe vremea aceea elevi în clasele mari, dintre carecu cel mai mic, Aurel, aveam să colaborez maitârziu, în anii 1970-1980, la metrou unde era in-giner proiectant în instalaţii de siguranţă a circu-laţiei și electronică. Acum câţiva ani a murit şi îmipare rău că, atunci când lucram împreună, n-amdiscutat mai mult despre tatăl său.

Profesorul de matematică C. Spânu

29

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Profesorul Spânu avea un hobby: îşi în-jghebase acasă un atelier unde, în timpul liber,lucra tâmplărie, pasiune pe care, cu ani în urmă,o avusese şi marele rege Carol I. Imediat dupărăzboi familia domnului Spânu a plecat din Foc-şani şi auzisem că a devenit conferenţiar la Poli-tehnica din Timişoara, unde era foarte apreciat.Mă întreb şi acum va fi determinat plecarea lordin Bucovina şi ce l-a împins, mai apoi, atât dedeparte de noua graniţă cu ruşii.

Profesorul Spânu îl remarcase pe JulesBrezeanu ca pe un copil cu înclinaţii neobişnuitepentru raţionamente matematice, ceea ce mai târ-ziu s-a confirmat din plin. Îmi amintesc scrisuldelicat și egal al lui Jules în caiete şi la tablă, uşu-rinţa cu care dezlega problemele şi exerciţiile.Bietul Jules!

În clasa a doua, când în clădirea liceuluifusese instalat spitalul rusesc de război, făceamorele în şcoala primară de pe str. Cotești, cea dela barieră.

Lecţiile de Matematică le făceam cu pro-fesorul Chinchella, un italian subţire, cu părul în-cărunţit, pieptănat într-o parte. Avea o ţinutăcontrolată şi distantă. Cu el am început Algebra,dacă nu mă-nșel, după manualul lui Hollingher.Vorbea româneşte cu un accent pe care nu păreapreocupat să-l elimine. Despre profesorul Chin-chella ştiam că venise din Italia ca ataşat al am-basadei lor la Bucureşti şi cam pe la începutulanilor 30 se îndrăgostise de o fată de la Mărăşeşticu care se căsătorise şi aveau o fiică, Maura, camde vârstă noastră. L-am mai întâlnit o dată sau dedouă ori în casa familiei Tatovici unde venea şi,uneori, cânta acompaniindu-se la pian.

Din clasa a treia până într-a cincea ne-afost profesor de Matematică „Nea Vasilică Ro-taru”. Durduliu, rubicond, şi cu o mustaţa scurtă,întotdeauna distins si vesel, gata oricând să ironi-zeze cu blândeţe micile noastre nerozii sau nepu-

tinţe, dar cald şi bun. Cu el am început Geometriaîn spaţiu (după manualul de Racliș, Claudian şiCoșniţă, ultimul fost profesor la Liceul Unirea),în primele lecţii predându-ne câteva noţiuni deGeometrie proiectivă. El ne-a învăţat sa notăm cuS vârful conului şi al piramidei şi că asta vine dinfranceză (somment=vârf), că intersecţia dintreplanul orizontal și cei vertical se notează cu L-Tcare vine tot din franceză şi înseamnă „ligne deterre”, etc. Cu el am început primele noţiuni deAnaliză prin discuţia sistemelor de ecuaţii şi a tri-nomului de gradul doi, din nefericire doar atat,pentru că noua programă, impusă de „reformă”

eliminase, odata cu seria noastră, naţiunile de ana-liză și analitică cu care urma să ne întâlnim maitârziu, în primul an de facultate. Spirit didactic şiprofund uman în relaţia cu noi, copiii, ne dojeneaatunci când trebuia, cu bunăvoinţă şi dragoste. Fiual judeţului Putna, dintr-o comună a podgoriei, era- după câte auzeam atunci - un iubitor al reuniu-nilor prieteneşti în care, la un pahar de vin bun,se discuta îndelung.

După clasa a V-a, prin anul 1948, a fostarestat ca deținut politic şi apoi nu l-am mai văzut.Am auzit că, după detenţie, a fost trimis la oşcoală generală din judeţ şi a murit la scurt timpdupă aceea. Târziu, prin anii 1990, i-am cunoscutpe nepotul de soră (ing. Adrian Pantazescu), cucare semăna foarte bine şi care, după 1996, a fosttimp de partu ani viceprimarul sectorului 2. Dis-cutam adesea despre Vasile Rotaru și despre Li-ceul Unirea din Focşani în care ing. Pantazescu,focșănean și el, învăţase înainte de facultate.Vasile Rotaru a fost, poate, şi prin natura împre-jurărilor, persoana centrală a pregătirii noastrematematice, atât prin faptul că s-a întâmplat să-lavem profesor într-o etapa determinantă a vieţiinoastre, eram în plină pubertate, când fiinţaumană îşi pune cele mai multe probleme, încearcăsă-şi evalueze zestrea genetică şi să-şi ia o direcţieîn viaţă, cât şi prin frumuseţea pe care, cu ajutorullui „nea Vasilică” o descopeream în cele maiatractive şi interesante capitole ale Matematicii deliceu, pe care el ni le înfăţişa în stilul său specific,relaxat şi foarte agreabil.

Trigonometria am început-o cu Bercovici,un inginer petrolist care, din motive de sănătate,părăsise viaţa dură de schelă şi rafinărie. Era micde statură şi avea un mod aparte de a vibra, labial,sunetul R, spre amuzamentul nostru. În scurt timpcât ne-a fost profesor s-a străduit să ne facă să pri-cepem ceea ce ştia el. La ore se exprima într-omanieră inginerească, domeniu la care se referea

Vasile Rotaru

30

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

adesea cu exemple care ne interesau şi ne atră-geau, ceea ce putea explica într-un fel faptul că,din cel care am terminat seria „B”, peste o treimeam ales să devenim ingineri.

Pregătirea matematică a seriei noastre s-aintensificat în ultimele două clase de liceu, când,la orele de Algebră, Trigonometrie şi Geometrievenea, elegant, sobru şi impunător, Costache Dia-conescu. Era ultima etapă a liceului, după careavea să urmeze admiterea la facultate. Cum omare parte a foştilor colegi de clasă îşi doreau săse înscrie la facultăţi tehnice, interesul pentruorele de Matematică și pentru orele pe care leţinea Costache Diaconescu, era de înţeles.

Structură atletică, voce profundă şi măsu-rată, figură luminoasă, ordine perfectă în tot cespunea sau scria şi desena pe tabla, timpul petre-cut în prezenţa lui Costache Diaconescu părea în-totdeauna prea scurt şi clopoţelul care anunţarecreaţia suna prea devreme. Sunt sigur că şi aceiadintre noi care se îndreptau spre alte facultăţidecât cele în care, la admitere, se cerea Matema-tică, l-au iubit şi l-au stimat pe Diaconescu pentrurigoarea cu care îşi onora profesia şi pentru şi pen-tru modelul de ţinută şi comportament pe care îlreprezenta.

Când am fost admişi la Liceul Unirea, înanul 1943, era director Costache Diaconescu. In-stituise o disciplină care se simţea peste tot: încomportamentul elevilor, în curăţenie, în rigoareaşi ţinuta profesorilor, în absolut tot. Probabil erao notă comună a tuturor instituţiilor de învăţământdin vremea aceea, care apoi s-a estompat pânăs-a ajuns la starea dramatică în care e azi şcoalaromânească.

Costache Diaconescu nu a avut copii.Soţia lui era profesoară de desen, o persoanăscundă, căreia i se adresa tandru spunându-iFluturaş, împreună cu care putea fi văzut uneoripe Strada Mare.

Îşi iubea elevii, ceea ce nu-l împiedicauneori să fie foarte dur cu cei care perturbau or-dinea din ore sau trebuiau neapărat treziţi la rea-litate. Noi l-am avut profesor târziu, când în şcolibătaia nu mai era permisă, dar ştim ca înainte de1948, Costache Diaconescu făcea ordine imediat,chiar în clasele mari, cu câte o palmă grea sau cuo urecheală prelungită. Aşa procedau şi alţi pro-fesori pe vremea aceea şi n-am auzit pe cineva săfi fost „marcat psihic” sau „depersonalizat”.Dimpotrivă!

Atunci când era întâlnit pe stradă şi salu-tat, Diaconescu îşi ridica palaria şi se apleca uşor,cu un surâs discret şi reţinut. Nu ştiu pe cinevadintre foştii colegi, să se fi meditat la Matematicăpentru a fi admis la facultate, fiindcă nu era ne-voie. Şi nu ştiu să fi căzut cineva la admitere dincauza matematicii. Eram bine pregătiţi şi toţi amreprezentat, cel puţin onorabil, calitatea de absol-venţi ai Liceul Unirea din Focşani şi de foşti eleviai lui Costache Diaconescu.

Profesorul Diaconescu era bine cunoscutîn Bucureşti. Ştiu sigur că la Politehnica din str.Polizu, mari matematicieni ca Pantazi, CaiusIacob, Ciorănescu, Teodorescu sau Moisil, atuncicând aflau ca vreun student terminase liceul la„Unirea”, nu pierdeau ocazia să amintească elo-gios numele profesorului Diaconescu.

Venit pe lume în vatra curată a unui satpuntean, Costache Diaconescu a trăit mulţi ani!Cred că a fost printre ultimii dintre foştii noştriprofesori care a părăsit această lume. A fost o fi-gură luminoasă, om şi profesor model, exempluemblematic pentru ceea ce era intelectualul ridicatdin zona rurală şi format în vremurile normale şide glorie ale istoriei României.

În rândurile de mai sus am încercat cu mo-destele mele puteri, să evoc figurile care au do-minat pregătirea noastră (m-am referit tot timpulnumai la seris „B”!) în domeniul fascinant și mi-raculos al Matematicii, disciplina care ne-a însoţit

pe mulţi dintre noi, sub forme variate, de-a lungulîntregii noastre cariere.

Poate n-am reuşit exact ce-am vrut, poateam omis aspecte importante, amintind şi lucrurifără semnificaţie. Ori, datorită trecerii timpuluiam strecurat, fără voie, unele inexactităţi. Dorinţamea a fost – şi rămâne - să îndreptăm, în acestamurg de viaţă, un gând smerit şi recunoscătorcătre toţi cei care ne-au fost adevăraţi părinţi şicare ne privesc acum, de aproape, din lumea um-brelor.

Constantin Diaconescu

31

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Din „Seminarist” - „Unirist”Ion Oprea

În toamna anului 1948, în urma reformeiînvăţământului, Seminarul Teologic “SfântulGheorghe” din Roman a fost desfiinţat şi în urmasusţinerii unor examene de diferenţă am ajunselev în clasa a IX-a B a liceului “Unirea”. Avândunele lacune în pregătire, am întâmpinat dificul-tăţi la Matematică, materie predată de către renu-mitul profesor Constantin Diaconescu. Într-ozi, am fost scos la tablă să rezolv o ecuaţie de gra-

dul l, pe care nu am reuşit s-o duc la bun sfârşit.Cu gesturile caracteristice, mişcând dinainteînapoi braţele îndoite din coate, profesorul m-aîntrebat de la ce şcoală vin. Auzind că am urmatseminarul teologic “nea Costică” a zâmbit şi ascris pe tablă cu cretă următoarea ecuaţie: X colac+ Y prescură = ce distanţă-i pân’ la gură? Apoi re-venind serios, m-a avertizat că, dacă nu voi învăţatemeinic, nu voi putea trece în clasa a X-a. Fiind

la început de an şcolar, m-a cuprins teama şi cuajutorul unor colegi binevoitori am început să măpregătesc asiduu, ajungând cu timpul la un nivelmulţumitor. Ironia sorții a făcut să urmez o facul-tate cu un pronunţat caracter matematic, Geode-zia.

La Română, prof. Apostol ne-a stimulat săcitim literatură, obligându-ne ca în fiecare zi deluni, potrivit orarului clasei, să prezentăm o re-cenzie scrisă a cărţii citite în săptămâna ante-rioară. De citit, citeam pe apucate, dar recenzia oalcătuiam abia în noaptea de duminică spre luni.Când mi-a venit rândul să expun recenzia, clasaca orice grup solidar a participat la discuţii şi a ca-racterizat-o drept bună. Profesorul m-a invitat lacatedră pentru verificarea şi notarea lucrării, gă-sindu-mi două greşeli, faptul că nu am subliniatcu o line Tema nr. şi cu două linii Titlul temei, aşacum ne recomandase la începutul anului; cu toatescuzele mele mi-a pus nota patru, spunându-mi cătoate lucrurile trebuie să fie făcute cum trebuie,fără scăpări. Deşi, în acel moment, am consideratnota pusă pe nedrept, mai târziu când am citit ro-manele profesorului Apostol, “Amarul sânge alstrugurilor”, “Război cu zurgălăi”, am regăsit cuplăcere în paginile lor, imagini din Focşani şi îm-prejurimi, iar acum, peste ani sunt mândru că i-am avut dascăli pe profesorii Apostol şiDiaconescu.

Nu pot uita conjunctivita acută care aafectat majoritatea elevilor, întrerupându-se orelepentru o carantină de două săptămâni, timp în caream fost trataţi cu antibiotice, iar mulţi dintre noine-am dus obligatoriu la cabinetul medical; la

32

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

doamna dr. Mavrodin, pentru creionajul conjunc-tivitei ochilor. După ce abia am suportat usturi-mea tratamentului, am ieşit din cabinet şi ne-amîndreptat “orbeşte” spre casele noastre. În schimb,după câteva zile aveam ochii limpezi şi curaţi canou-născuţii.

În luna mai, înaintea absolvirii liceului,am participat împreună cu alţi colegi la excursiacu trenul prin ţară, sub conducerea profesoruluide sport Zigmund Lupu. Am călătorit cu un vagonde clasă amenajat pentru dormit, fie pe bănci, fiepe scânduri aşezate pe suportul de bagaje, vago-nul fiind ataşat la urma trenului în fiecare porţiunea traseului excursiei. Ne-am urcat cu voie bună şispirit camaradesc în acest original “dormitor”, ui-tând de orgolii şi de micile neînţelegeri zilnice.

Prima oprire a fost în Târgu Ocna, undeam vizitat salina şi am rămas încântaţi de aspectulgrotelor, înalte ca nişte palate, cu un coloritaproape ireal. În continuare, ne-am oprit la Co-măneşti, unde am vizitat minele de cărbuni, şiapoi am savurat câte o halbă de bere neagră, tra-diţională în această zonă de minerit.

Din nefericire, pe traseul între Comăneştişi Braşov a avut loc o întâmplare tragică, fapt cene-au marcat pe toţi în restul excursiei spre Foc-şani. Deşi fuseserăm instruiţi să respectăm disci-plina în tren, unul din colegii noştri s-a aşezat pescara de jos a vagonului şi la un moment dat omovilă de pietriş de pe marginea căii ferate i-aprins piciorul, trăgându-l pe şină şi roata tăindu-ipiciorul. Trenul s-a oprit, iar cei doi colegi l-autransportat pe o scândură pe accidentat, al căruipicior tăiat atârna inert şi l-au urcat în vagon. El arămas la spitalul din Braşov, unde i s-au acordatîngrijirile necesare.

La Braşov am vizitat oraşul, am făcut oascensiune pe Postăvarul, dar tristeţea cauzată deaccident ne-a umbrit voia bună şi elanul cu careplecasem în excursie. La întoarcearea în Focşani,

am fost aşteptaţi pe peronul gării de către părinţi,fraţi, surori, prieteni îngrijoraţi, care aflaseră ne-oficial despre accident.

Acum, după cinzeci de ani de la absolvi-rea şcolii (a liceului şi nu a seminarului început),aştept cu mult drag întâlnirea cu vechii colegi, culiceul “Unirea” în cuprinsul căruia m-am in-struit şi pregătit pentru intrarea în viaţă şi profesie.Totodată, îmi amintesc cu emoţie şi respect deprofesorii care ne-au învăţat carte şi în acelaşitimp să fim oameni în adevăratul sens al cuvân-tului.

La mulţi ani liceului “Unirea”!

Elevii clasei I A în curtea liceului “Unirea” (1944) în mijloc: profesorul de educație fizică Nicolae Grigorescu

Amintiri prezentate în volumul II - Liceul Unirea 1943-1951 -editat de Asociația Uniriștii

33

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Elevi și profesori uniriști participând ladefilarea de 1 mai 1948

Grup de elevi și profesori în parculLiceului Unirea (1941)

34

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Virgil Pușcă-Horeangă

Fugit irreparabile tempusÎn septembrie 1943 am intrat, împreună cu

alţi 37 de elevi, în clasa I a Liceului „Unirea”.Până la „reforma” din 1948, am purtat uniformăînchisă la gât şi pantaloni negri, cu număr matri-col pe braţul stâng şi şapcă având banderolă vişi-nie cu monogramele LU (Liceul Unirea) şisemnul metalic MI (Mihai I - Rege). Deşi uni-forma şi şapca erau obligatorii din clasa I până laabsolvirea liceului, după „reforma” din 1948 nouaconducere a Ministerului Învăţământului a consi-derat că se poate renunţă la îmbrăcat în costum deculoare deschisă, închisă, pulover, bluză de vânt,canadiană, pe cap cu bască, şapcă, fes.

Privesc retrospectiv o fotografie a celor 38de elevi ai clasei I A realizată în primăvara 1994,împreună cu dirigintele clasei, profesorul de edu-caţie fizică Nicolae Grigorescu şi o alta din iunie1951 cu 29 de elevi ai promoţiei 1951, cu profe-sorul Constantin Diaconescu de matematică şiconstat cu tristeţe că am terminat cei opt ani deliceu doar opt „din bobocii” admişi în clasa I A în1943. Astfel, mulți dintre cei admiși în liceu aupărăsit cursurile din diferite motive, fiind înlocuiţicu alţi 21 pe parcurs.

Cei opt „maratonişti” s-au numit: ButeVasile (Tache), Ionaşcu Stoian (Lobacevski, pen-tru talentul la matematică), Langa Dinu, PuşcăVirgil (Gilica), Stăncic Ion (Manciu), Stoica Emil(Milică), Stoica Ştefan (Fănică), ZamoşteanuMihai. În cei 50 de ani după absolvire m-am maiîntâlnit doar cu Dinu Langa (decedat în anul1975), cu Manciu şi cu Fănică în treacăt. Milicăm-a contactat în scris prin 1970, după sosirea luiîn California, unde şi-a întemeiat o familie înSanta Clara.

Clădirea liceului, din cărămidă roşie apa-

rentă, cu o frumoasă ţinută arhitectonică, m-a im-presionat de la început prin clasele încăpătoare,înalte, situate pe cele două nivele, coridoare largi,bine întreţinute, curtea spaţioasă, fardul metalic,sala de sport (unde se organizează manifestări cul-turale, festive şi serile de dans sâmbătă seara).

Orele de clasă au fost conduse de cătreprofesori eminenţi, cu puternică personalitateconduși între anii 1943-1944 de către directorulautoritar al liceului, profesorul Constantin Diaco-nescu .

Îmi amintesc cu emoţie şi plăcere de pro-fesorul de știinţe naturale, Spiridon Lăduncă, carene prezenţa lecţii frumoase de botanică şi zoolo-gie, cu planşe didactice. Era mic de statură, mus-tăcios, cu nişte incisivi mari, părul cărunt, o vocecaldă, cu intonaţii. Păstrez în memorie ca ieri, unepisod de la o lecţie de botanică: profesorul ros-teşte din ce în ce mai apăsat „ei, băieţi, ciupercala început e foarte mică, dar după ce plouă ciu-perca tot creşte mereu”; un elev din bancă îl în-trerupe cu „dar cât de mare creşte?” la careprofesorul Lăduncă îl dojeneşte cu poveţele „nuîţi răspund”. Câteodată se supăra la vreo obrăzni-cie şi folosea epitetul „măgarule” gen „ia uite lael, măgarule, ridică-te în picioare, stai jos măga-rule şi să nu mai faci”.

În clasele mai mari, după 1948, lecţiile debiologie ne-au fost predate de către profesoaraIleana Medrea, bine pregătită, dar cu o voce camstridentă, mai puţin caldă decât a magistraluluiLăduncă.

Orele de educaţie fizică în clasa I le-amefectuat cu domnul profesor diriginte NicolaeGrigorescu, simpatic, ponderat, înţelegător la do-leanţele elevilor. Îmi amintesc cu plăcere cursele

de 100 de metri, pe maidanul din faţa liceului(unde acum se află şcoala generală nr. 5) în carecei mai buni „vitezişti”, încurajaţi de strigăteleasistenţei erau colegii noştri Stăncic Ion (Manciu)şi Nicola Aurel (Puiu). Totodată, Manciu era şicentru înaintaş la echipa de fotbal.

Până în anul 1948, ne-a predat orele de re-ligie părintele profesor Gheorghe Popescu, carene explica parabolele cu multă răbdare, condu-când şi concursurile şcolare pe teme religioase.

La limbile străine, am apreciat în toţi aniiexigenţa şi bună predare a limbii latine de cătreprofesoara Elena Sendrea, a limbii germane decătre profesorul Giuseppe Chinchella, a limbiiruse de către Toma Adgemian, a limbii francezede către impozantul profesor Bernard Popovici.Personal consider că toţi cei patru dascăli de limbistrăine şi-au făcut conştiincios datoria şi ne-au dato bună pregătire, verificată cu ocazia tezelor şimai în târziu în viaţă. De altfel, se spune că eştide atâtea ori mai mult ca om, cu cât ştii mai multelimbi străine, scris, citit şi vorbit.

La matematică, am beneficiat de pregăti-rea excepţională a profesorului C. Diaconescu.Serios, exigent, cu o ţinută impunătoare, dar cuunele expresii şi epitete „colorate” la auzul căroranoi elevii (mai puţin cel apostrofat) abia ne pu-team ţine râsul pe înfundate. Redau câteva exem-ple: „dumneata nu eşti în toate minţile?”, „ce mite-ai cocoţat în spinare că să vezi ce notă ţi-ampus?”, „ce, dom’le, ai apă la cap, ca o iapă de laregiment care îşi bagă capul în hârdău şi-i intrăapă prin urechi”, „ei nu, dumneata nu ştii nimicşi mai eşti şi obraznic”. Cu toate că prin „re-

35

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

forma” învăţământului din 1948, patronată de mi-nistrul proletcultist Gh. Vasilichi, s-au scos dinprograma analitică matematicile superioare, neaCostache ne-a învăţat bine algebra, Trigonometriaşi astronomia, fiind un profesor model.

La limba română s-a remarcat în claseleinferioare eminentul profesor Ion Diaconu, careedita şi revista periodică de literatură Ethos, urmatîn clasele superioare de către profesorii IoanEnescu şi Costică Apostol. Profesorul I. Diaconu,maestru în analize literare şi în explicarea folclo-rului, ne stimula în permanentă interesul pentrucompuneri şi analize literare originale, chiar pen-tru încercări de poezii personale, închinate dom-nitorilor de renume (Ştefan cel Mare, MihaiViteazul). Profesorul I. Diaconu, un mare suflet,patriot, a suferit persecuţii şi a fost închis după1947.

Profesorul I. Enescu, deşi militar ca pre-gătire, era un bun pedagog, exigent, de asemeneacu intonaţii în voce, ca şi profesorul Lăduncă. Îmiamintesc o expresie tipică adresată elevului carenu învăţase prea bine: „Tată (frate), nu mai umblaîn jurul ţarcului, intră în subiect!”.

În schimb, profesorul C. Apostol era maipuţin comunicativ, mai reţinut şi ne obliga săcompletăm săptămânal carnetul de lecturi perso-nale cu rezumatul şi aprecieri proprii asupra unuiroman, de preferinţă din autori români „pe linie”şi sovietici. Pentru că eu mă străduiam să fac re-zumate bune, carnetul meu era sursă de inspiraţieşi pentru alţi colegi.

La muzică, în primele clase de liceu, con-comitent cu elevii din clasele mari, eram instruiţişi participăm la cor sub conducerea profesoruluiporeclit „Mindilina” pentru că, în loc de diapazon,folosea o mandolină şi ne amenința tot timpul:„cine cânta fals, îi bag mindilina pe gât”. Erafoarte exigent şi conştiincios, repetând pe rând cutoate vocile din cor (sopran, altist, bariton, bas),

astfel că la manifestările culturale din liceu şi pescena teatrului local „Maior Gh. Pastia” (colindede Crăciun, spre exemplu) eram aplaudaţi de cătreasistenţă pentru calitatea deosebită a corului li-ceului. La începutul liceului eram sopran, apoi,când mi s-a schimbat vocea am fost „concediat”din cor; după 50 de ani, mai am unelereminiscențe vocale.

La geografie, nu-l pot uita pe profesorulDumitru Popa, de o mare cultură şi autoritate, carene preda lecţii „vii”, cu amănunte atrăgătoare,captivante chiar, din diferite ţări, continente, obli-gându-ne după fiecare nouă lecţie să desenăm încaiete harta colorată pentru ora următoare. Eramstimulaţi, pe parcursul orei, să dăm răspunsuri dincunoştinţele noastre anterioare, prin îndemnulvocal răsunător „spune tuu”, răspunsurile bunefiind apreciate cu note maxime.

La istorie, am avut ca profesori pe Dimi-trie Urzică, pe Stelian Constantinescu, în sfârşitpe Gheorghe Chiriac, un dascăl eminent şi foartedocumentat, de la care am reţinut multe cunoş-tinţe de istorie naţională şi universală.

La fizică am avut de asemenea profesoribuni ca Nicolae Beldie, Grigore Bălănescu, iar lachimie s-a remarcat profesorul inginer Bercovici,bine pregătit, cu o comportare demnă, civilizată,de la care reţin o apreciere personală asupra nive-lului electricităţii locale: „la noi în Focşani avemo uzinioara şchioapă, rahitică, ramolită, careabia face faţă”.

La desen, ne-a îndrumat aptitudinile pro-fesorul Dumitru Popa, pictor care organiza expo-ziţiile anuale cu cele mai bune „creaţii” aleelevilor în holul liceului. Cu profesorul D. Popa,plecat dintre noi la vârsta de peste 90 de ani, s-aîncheiat seria dascălilor noştri decedaţi în decur-sul ultimilor 50 de ani. Odihnească-se în pace şipioasă amintire a bunilor noştri profesori şi edu-catori.

După 30 decembrie 1947, odată cu abdi-carea impusă regelui, s-a extins „politizarea” în-

văţământului, fapt ilustrat de unul dintre noii di-rectori, Florențiu, ilegalist, care susţinea că:„şcoala fără politică e o minciună, o ipocrizie”după modelul concepţiei leniniste în U.R.S.S.

În 1948 s-a constituit UAER (UniuneaAsociaţiilor de Elevi din România), alternativă li-ceală a UTC din întreprinderi industriale şi agri-cole. Eu, împreună cu fratele meu Sergiu am fostadmişi pe baza de cerere în UAER, apoi în UTM(Uniunea Tineretului Muncitor) în 1949, fiind ex-cluşi într-o „şedinţa specială” în ziua de 21 de-cembrie 1950 (aniversarea naşterii lui Stalin) pemotivul că avem o apartenenţă burgheză şi chia-burească (tatăl meu fiind medic, iar bunica dupămama fiind proprietară de vie). Cât timp am acti-vat în UAER şi UTM am participat la: citirea di-mineaţa între orele 7.30 şi 8 a articolului de fonddin ziarul „Scânteia tineretului” (unul din colegiaşezat la catedră citea cu voce tare, iar ceilalţi îlascultăm din bănci); vânzarea pe străzile oraşului,în câte o duminică, a aceluiaşi ziar; desenarea fon-dului gazetei pe perete, aplicarea de litere albe pehârtie roşie pentru alcătuirea lozincilor „mobili-zatoare” expuse pe pereţii clasei.

Despre colegii de liceu pot spune că i-amapreciat şi îi consider şi acum „camarazi simpaticişi de treabă”, cu care m-am înţeles bine, chiardacă uneori ne păruiam mai în glumă, mai în se-rios, dar până la urmă ne-am despărţit zâmbitori,ca în fotografiile făcute cu profesorii în ultimelezile de şcoală. M-au întristat doar câţiva colegi(prefer să nu mi-i amintesc), care au susţinut cu„argumente” improvizate hotărârea adunării ele-vilor de excludere a mea din UTM.

Îmi voi aminti mereu de colegii maiapropiați sufleteşte: Horaţiu Dimitropol, un veri-tabil „argint viu” şi Dinu Langa, fire mai sensi-bilă, unul dintre cei opt cu care am început şi amterminat clasele de liceu. Ca fiu de proprietar agri-col, considerat „chiabur”, Dinu nu a avut şanse să

36

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

fie admis în facultate, a efectuat serviciul militarla „detaşamente gri” de muncă pe şantier la Hu-nedoara. Viata pe şantier, cu mâncare „la cazan”i-a şubrezit sănătatea şi apoi, după o activitate de20 de ani ca operator chimist la rafinăria Teleajen– Ploieşti, a decedat în anul 1975 (la 43 de ani) înspital în urma unei operaţii. Dinu a fost una dinvictimele sistemului de exterminare a „elemente-lor nesănătoase duşmănoase” practicat de regimulde „democraţie populară” şi „revoluţie socialistă”.

Îmi amintesc cu nostalgie tabăra de varăde la Soveja. În iulie 1946, cu 30 de elevi dinclase mai mici şi mai mari, însoţiţi de către sim-paticul pedagog Gheorghiu, am realizat o fotogra-fie în grup, cu „acordeoniştii” Stelu Ionescu şiIchim în prim plan.

Şi acum, la acest ceas aniversar, îi felicitdin inima pe toţi cei în viaţă care s-au remarcat îndiverse domenii de activitate şi păstrez neşterseamintiri despre cei dispăruţi (colegi şi profesori)cu gândul „Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihneascăîn pace”.

Îmi exprim speranţa că ţara noastră şi lo-cuitorii ei să-şi revină din actuală situaţie grea, să-şi recapete peste ani, peste zeci de ani măcar, prinpropria strădanie şi prin lumina minţii, renumeledobândit de strămoşii noştri, daci şi romani, înurmă cu două milenii, pentru virtuţiile lor incon-testabile: hărnicia, cinstea, vitejia, dreptatea, ome-nia.

Urez liceului nostru drag, „Unirea”, sădăinuiască peste veacuri, îndeplinindu-şi menireanobilă de lăcaş tradiţional de instruire şi educarea noii generaţii de tineri, călăuziţi de către „ma-giştri” eminenţi, inimoşi, aşa cum ni-i amintim pebunii noştri profesori din deceniul 1940-1950 alsecolului XX.

Să ne ajute Dumnezeu!

AVE LYCEUM

Am fost şi noi cândvaElevi la „Unirea”;În timp, după restrişti,Suntem tot „unirişti”.

Ne-ntâlnim, după cincizeci aniLa liceu, în Focşani;L-am absolvit la vârsta tinereţiiŞi-l revedem spre capătul vieţii.

Participanţii la tabăra de vară de la Soveja (iulie 1946)

Ai noştri profesoriRămân nemuritori;Respect le datorămŞi-n suflet îi păstrăm.

Când de pe acest pământNe-om duce în mormânt,Vom lua cu noi şi amintireaLiceului iubit „Unirea”.

Poezie rostită la aniversarea a 50 de ani de la absolvire (1951-2001)

37

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Un elev din ’40Nicolae Rădvan

De la început mulţumesc lui Dumnezeupentru memoria de lungă durată cu care m-a in-vestit putând relata secvenţe din perioada frecven-tării Liceului Unirea Focşani, acum, când am păşitîn al 88-lea an de la naştere.

În anul 1940 am reuşit cu greu la exame-nul de admitere în clasa I, după absolvirea celorpatru clase primare la şcoală din Jariştea. Toţi ele-vii purtam uniforme albastre, numere la mâna –am avut numărul 346 – cu şepci care aveau literaM – iniţiala numelui regelui Mihai – poziţionatăcentral deasupra cozorocului. Disciplină era pelocul unu de la intrarea pe porţile mari care se în-chideau imediat la începutul primei ore de curs.De la secretariat până la cancelaria profesorilornici un elev nu avea voie să păşească.

Toţi elevii - chiar înainte de examenul deadmitere - ştiam numele profesorilor care predaulimba romană şi matematica – prof. Arbore, prof.Cocea – deoarece erau autori ai manualelor dupăcare învăţau elevii din toată ţara. Am avut colegde bancă opt ani de zile pe Radu Nica, el purtânduniforma militară, fiind copil de trupă.

Fiind la ciclul B, învăţam că limbă străinăgermana care era predată de profesorul Lăcustă.Când o literă sau un cuvânt german era scris greşitîn caiet pedeapsa era de al scrie de sute de ori pemaculator. A venit însă un ordin prin care puteamsă ne alegem limbă străină pe care doream să ostudiem - germana sau italiană. Singurii din clasăcare am optat pentru limba italiană am fost RaduNica şi Rădvan Nicolae. Critică colegilor s-a abă-tut asupra noastră deoarece fiind la secţia ştiinţi-fică limba germană era recomandată. A mai trecut

o vreme şi a venit ordin ca tot ciclu să înveţelimba italiană. De neimaginat elogiile ce ne-aufost aduse de colegii de la germana. Reuşisem săscriu şi câteva poezii în limba italiană pe careRadu le păstrează şi astăzi.

A venit 23 August 1944 când liceul a fosttransformat în spital militar rusesc. Toate bănciledin clasă au fost aruncate de la etaj şi parter în salade spectacol. Cursurile se desfăşurau în case par-ticulare în condiţii inumane. O parte din elevii cla-

sei a VIII-a – ultimul an – au fost încorporate şitrimişi pe front. După plecarea ruşilor ne-am în-tors la liceu, amenajându-ne clasa cu profesoruldiriginte Urzică. După câţiva ani acesta a fost în-mormântat de clasa noastră neavând pe nimenidin rude, originar fiind din Botoşani. Clasele pro-fesorului Urzică învăţau istorie fără manual. Laînceputul fiecărui an şcolar pregăteam cele maivoluminoase maculatoare pe care notam fiecarelecţie predată. Limba italiană am învăţat-o cu pro-fesorul Giusepe Chinchela, o persoană înaltă carepurtând ochelari cu multe dioptrii ne ascultă şinota având planul clasei cu băncile şi numele fie-cărui elev. Şi acum pot interpreta melodia „Adioporto va da Milano’’. Geografia era predate deprofesorul Baicu - profesor fără egal de exigent –geografie pe care o ştiu şi astăzi. Dumnealui spu-nea: „Dacă vin la tine acasă la 12 noaptea şi tescol din somn să te întreb care sunt insulele arhi-pelagului din Pacific, mi le spui, culcă-te, dacă nuînvaţă-le!’’

În ultimul an de liceu când ni se predageografia României rândului de bănci pe care măaflam i-a căzut’’ subiectul Transilvania. La mijlo-cul caietului de teză trebuia desenat, colorat şiconsemnat totul despre acest subiect. Am consi-derat pentru a nu se aglomera spaţial să fac trimi-teri în josul păgânilor. Când ne-a adus tezele şi aajuns la caietul meu a zis: „Un deştept crede căam timp să mă duc la trimiterile lui.” A aruncatcaietul care a căzut sub prima bancă. După termi-narea orei, Radu, colegul de bancă, mi-a adus des-

38

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

chizându-l vesel. Aveam nota (+7) care prezentao notă mare, deoarece ştiam de la dumnealui cănota 10 o are numai Dumnezeu, fiind Atoateştiu-tor, nota 9 o are profesorul, iar elevul dacă a obţi-nut nota 8, este primul pe loc după profesor.Aşadar, nota +7 era aproape de nota 8. De neuitatau rămas anii în care am cântat în renumitul coral liceului. Toate vocile precum sopran, altist,tenor I, tenor II, bariton, bas, pedala erau bărbă-teşti.

Profesorul Dumitru, de o sensibilitate re-ceptoare rarisimă, mic de statură, uimea publiculprin imobilitatea trupului atunci când dirija. Bra-ţele şi antebraţele le ţinea la piept, pumnii strânşi,dirijând numai cu degetele care atunci când sedeschideau total, marcau acel mezzoforte sauforte. Dar ce cântăm? Cântecele patriotice erau peprimul loc. Când interpretăm, „La Turda fraţi...’’spectatorii mai în spate plângeau, iar galeria tea-trului Pastia considerată ca un barometru al suc-cesului, nu mai putea fi oprită din aplauze.Fanfara Liceului Unirea dirijată de vestitul profe-sor Dardanian, vibrează şi astăzi unde sonore înîmbătrânitele timpane, poziţionând trupul pe ver-ticală neuitării.

P.S.: Cunoştinţele de la obiectul de fizică– predate de profesorul Beldie – m-au ajutat în si-tuaţii foarte grele prin care am trecut în viaţă. Ast-fel în urma examinărilor am fost admis că şef detură – electricieni atât la Hidrocentrala Bicaz câtşi la Uzină de Ţevi Roman.

Fotografie de la sfârșitul anului școlar 1940-1941pe treptele liceului “Unirea”

TÅ|Çà|Ü| w|ÇAAADLHD@DLJK

40

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Note biografice:General Ion. P. Tutoveanu

S-a născut la 26 decembrie 1914, în co-mună Lieşti, judeţul Tutova (în prezent Galaţi).Absolvent al Liceului „Unirea” din Focşani(1932), a frecventat, la Iaşi, cursurile Facultăţii deDrept (1933-1935) apoi a fost elev la Şcoala Mi-litară de ofiţeri activi din Sibiu (1935-1938). Laabsolvire a fost avansat la gradul de sublocotenentşi odată cu începerea războiului, din prima zi aparticipat cu patriotism la luptele pentru apărareaşi întregirea teritoriului naţional. În plin război secăsătoreşte cu Alecsandrina Tutoveanu, viitoareprofesoara emerită de limba şi literatura română.Vor avea doi copii.

În luna noiembrie 1942, a căzut în capti-vitate, în luptele de la Cotul Donului. Revenit înţară după campania armatei române în Vest, aurmat cursurile Şcolii Superioare de Război (Aca-demia Militară: 1946-1948). Beneficiind de ex-perienţa războiului şi de aportul unor profesorideosebiţi, dar posedând şi o mare capacitate pro-prie de organizare, analiză şi sinteză, a dobândito profundă pregătire teoretică şi practică, care i-aasigurat o deosebită ascensiune în cariera militară.În anul 1969, colonelul Focşeneanu, fost coman-dant al Şcolii Superioare de Război, în perioada1 ianuarie - 12 noiembrie 1948, arăta: „Mi-aducaminte cu admiraţie, printre alţii, de câţiva foştielevi ai Şcolii Superioare de Război, din anulacela. Parcă îi văd aplecaţi asupra hărţilor pe lo-cotenentul-colonel Ion Tutoveanu (...) Am urmăritmereu, în cele două decenii scurse de la despărţi-rea noastră, drumul drept şi plin de izbânzi binemeritate urmat de ei, munca lor creatoare pentru

înălţarea armatei şi a învăţământului superior mi-litar...” (Buletinul Academiei Militare, „20 de anide la înfiinţarea Academiei Militare”, 1949-1969,pagina 188, Bucureşti).

În anul 1949, a fost trimis la AcademiaMilitară a Statului Major General al Armatei So-vietice unde a absolvit cursurile cu rezultate re-marcabile.

La vârsta de 38 de ani, a obţinut gradul degeneral, iar doi ani mai târziu, în 1954, a fostnumit Prim-adjunct al Ministrului Apărării Naţio-nale şi şef al Marelui Stat Major, funcţie pe carea îndeplinit-o până în anul 1965.

Din anul 1965 până în 1981, a îndeplinitfuncţia de Comandant al Academiei Militare. Îngaleria comandanţilor acestei prestigioase institu-ţii de învăţământ superior militar, generalul de ar-mată Ion Tutoveanu se înscrie că personalitateamilitară cu cea mai îndelungată activitate înaceastă funcţie importantă şi de mare răspundere.Sunt zeci de mii de absolvenţi ai aceste presti-gioase instituţii de învăţământ a României care aupe diplomele de absolvire semnătura generaluluiIon Tutoveanu. A fost decorat cu multe medalii şiordine româneşti şi străine.

De remarcat plasarea pe primul loc a dom-nului general de armată Ion Tutoveanu în clasa-mentul longevităţii îndeplinirii unor funcţiiimportante în Sistemul Militar Românesc: 11 aniîn funcţia de Şef al Marelui Stat Major; 16 ani înfuncţia de Comandant al Academiei Militare Ge-nerale. Trebuie evidenţiat ca aceste înalte funcţiiale statului român au fost datorate unui excepţio-

nal profesionalism în domeniul militar. GeneralulIon Tutoveanu în toată îndelungata perioada încare a activat în cele mai înalte funcţii militare caŞef al Marelui Stat Major şi prim locţiitor al Mi-nistrului Apărării şi apoi Comandat al AcademieiMilitare Generale, nu a îndeplinit şi nici nu a fostnumit în funcţii politice.

Generalul Ion Tutoveanu, personalitatemilitară recunoscuta printr-o activitatea prodi-gioasă şi longevivă în domeniul militar, o viaţătumultoasă nu de puţine ori plină de risc, a lăsatîn urma să o carieră militară cu fapte memora-bile şi cu o contribuţie evidentă la evoluţia pro-gresistă a Armatei României în perioada istoricărespectivă.

Amintiri din perioada şcoliiInterviuri cu Generalul Tutoveanu

„La şcoala mi-a plăcut să învăţ. Cum ammai spus, vacanţele, atât în timpul cât urmamşcoala primară, cât şi primele clase de liceu,le-am făcut la bunicii mei, la Lieşti, unde m-amsimţit foarte bine. Mai târziu, am făcut câtevaschimbări. Am avut ocazia să mai fac vacanţa laSoveja, în Vrancea.

Pe vremea aceea, în toate judeţele eracâte un liceu de băieţi cu două cicluri şi un liceude fete. Mai erau gimnazii la Odobeşti, Panciu şila Adjud, unde se făceau patru clase, apoi sedădea examen pentru a intra la Liceul din Foc-şani. Toate liceele care erau în reşedinţele de

41

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Locotenentul Ion Tutoveanu Generalul Ion Tutoveanu Ion Tutoveanu cu soţia

42

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

judeţ erau foarte bune. Mai târziu, s-au făcut licee şi în alte localităţi, chiarşi la Vidra, unde a făcut liceul şi actualul jurnalist Ion Cristoiu. În general,în liceu erau două clase în paralel, fiecare cu 40 de locuri. În clasa mea de40-42 elevi, am ajuns să absolvim numai 10. Eu am făcut liceul unic. A fosto perioadă de şapte ani când s-a încercat liceul unic de şase ani. Eu amfost penultima promoţie, apoi s-au făcut de şapte ani. Am dat bacalaureatulîn anul 1932. A fost o comisie pentru liceul de băieţi din Focşani şi liceulde fete din Râmnicu Sărat. În comisie erau 2-3 profesori din şcoala respec-tivă, restul profesorilor erau aduşi din toată ţara. Preşedintele comisiei afost un celebru cărturar, Tudor Vianu, dar a fost prima lui comisie de baca-laureat. L-am întâlnit după război, odată, la Opera din Bucureşti. Era sin-gur, m-am dus la el şi i-am spus că i-am fost candidat la bacalaureat, s-abucurat, eram deja şeful Marelui Stat Major. Bacalaureatul a fost destul degreu.”

„De la liceu, îmi aduc aminte o situaţie inedită: înainte de a terminacursurile ne-au tuns nr.1, ceea ce ne-a revoltat, dar nu am avut ce face,ne-am supus. În alte licee nu se procedă aşa. În schimb, la noi se făcea şicarte multă. Aşa de exemplu, la limba şi literatura română, ne dădeau mult

de învăţat, în afară de ceea ce era în carte. Trebuia să citim multă lite-ratură. Pe vremea aceea nu era tipul de distracţie de acum, de exempludiscotecă. Noi ne duceam la părinţii fetelor să ne cunoască, dacă le in-vitam la o petrecere.”

„Profesorul Rădulescu a ajuns profesor universitar la geografie,era foarte deştept. Profesorul de latină, Ionescu Teodor a ajuns într-uncomitet care se ocupa de învăţarea limbii latine, în Statele Unite. Pro-fesorul de religie, îmi scapă numele acum, unul mai tânăr, era multapreciat şi respectat. Octavian Simică era critic literar la vremea res-pectivă. Profesorul nostru de franceză fusese senator în Guvernul luiNicolae Iorga. Am făcut la un moment dat franceza cu Octavian Simicăşi când am citit poezia „Martin”, mi-a spus că nu este cea mai bunăpoezie a autorului. Profesorul de română, nu pot să-l uit, am făcut cuel şi ceea ce nu era în carte, „Formarea poporului român şi a limbiiromâne”. Era un mare specialist în materie.”

Elevul Ion Tutoveanu (jos, al doilea din dreapta)

Generalul Ion Tutoveanu (centru-jos), la aniversarea a 95 ani de viaţă

43

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Constantin Macarie

Unirist - „Întoarcerea inimii”

Am fost unirist! Și-am rămas! Întoarcereamea ca profesor de limbă română în Vrancea, laSoveja, aproape de cuibul natal, m-a ținut aproapede liceul în care am învățat acum mai bine decinci decenii. Aproape, fiindcă din sufletul meu,din amintirile mele nu a plecat niciodată! Am in-trat în spațiul său monumental de adevărat pan-teon al învățăturii, întotdeauna cu emoție, cuevlavie chiar, în nenumărate rânduri. Întâlniriledese cu scriitori, cu critici literari, oameni de cul-tură, organizate cândva de profesorul PetracheDima, participarea la olimpiadele de limbă ro-mână, la admiterea în liceu, în comisii și multealte ocazii au fost și sunt pentru mine prilej de bu-curie, de nostalgice amintiri, la care de fiecaredată-mi încălzesc sufletul.

De câte ori intru în larmă de astăzi a liceu-lui, ca prin farmec totul devine larmă de odi-nioară. Aud glasul, aud pașii profesorilor trecândpunctual, cu catalogul sub braț pragul sălii declasă. În fiecare profesor de azi văd pe cei de odi-nioară, și-i asimilez valorii acelora. Aud larmanoastră, a celor câteva sute de elevi ce purtam cumândrie uniformă de elev unirist, cu însemnulL.U. pe mâna stânga, deasupra numărului, cât șipe șapcă. Fiindcă era o onoare, o cinste, o mândriesă fii elev al Liceului Unirea, liceu cu profesoride mare ținută morală și profesională, cu bogateși valoroase tradiții în spațiul educațional româ-nesc. Ecouri de demult mă ajung de fiecare dată

și prin mintea mea, prin sufletul meu trec chipuride dascăli, ce fiecare poartă un nume, nume demare rezonanță și referință în învățământul vrân-cean, național și mai departe. Îmi fac o datorie deonoare, mai întâi față de mine însumi, dar și fațăde momentul sărbătoresc de acum, de a le caligra-fia numele după atâți ani, cu bucuria de a nu-i fiuitat. Ordinea este întâmplătoare și menționez cănu toți mi-au fost profesori, dar au făcut parte dingaleria dascălilor de renume din Liceul Unirea, pecare i-am stimat și-i prețuiesc, și a căror exemplumi-au fost repere didactice.

Constantinescu Gheorghe, de istorie și di-rector la acea vreme, Constantinescu Zamfir,Rădvan Stela, Enescu, Diaconescu, ZigmundLupu, Untaru Ghiță, doamna Vornicescu,Naubaer, Gugulidi, Waise, Davidescu Gheorghe,Dumitrescu Gheorghe, Pălănceanu, Bălănuță,Vâlcu, Berceanu, Petroni Gh, Budescu Aurel,Roșca Silvia, Constantinescu Gheorghe sunt totatâtea nume de dascăli de renume ai LiceuluiUnirea, din acea vreme. Şi toţi erau pentru noiDomni, Doamne, Domnişoare profesor, cu toatecă în spiritul vremii trebuiua să le spunem tovarăş.Și TOȚI aveau același numitor comun: pasiune,valoare, dăruire, personalitate, exigență.

Am ajuns profesor de limba română. Adesm-am întrebat: ,.De ce?”, fiindcă mai mult eramatras de geografie, disciplină la care doamnaVornicescu ne plimba cu băţul în mână de laFocşani, la Suceava, la Timişoara, la Paris, laMoscova etc., trebuind să spunem, pe unde tre-ceam, ce particularităţi economice, de relief aveafiecare localitate. Şi-mi plăcea! Atras mă simţeamde pădure, care m-a fascinat din copilărie, dorindsă merg spre silvicultură... Şi totuşi...! Sunt al cin-

cilea profesor de limbă română din familiaMacarie – toţi ţifeşteni – Costache, Ionel, Angela,Lenuţa. Să fi fost aceasta o predestinaţie, mai alescă numele Macarie este legat şi de începuturile li-teraturii române!? O fi şi asta!

Totuşi, cert este că am avut norocul să amîn viața mea de școlar patru profesori de limba ro-mână în fiecare ciclu, ce şi-au pus amprenta pefirea mea melancolică, romantică. În şcoala ele-mentară pe Niţu Ilie şi Țîru Gheorghe, în primulan de liceu, la Panciu, pe Nicolae Pospai, iar laLiceul Unirea, pe Budescu Aurel, profesori acăror personalitate am mai evocat-o și cu altă oca-zie în „Recunoştinţă, iar ca sentiment un cristal”.Alături de toți ceilalți ale căror merite nu pot sănu le evidenţiez, au contribuit la construcția meaviitoare, mi-au fost model

Voi încerca în rândurile ce urmează săevoc câteva momente semnificative pentru răs-punsul la întrebarea mea, momente legate de pe-rioada de la Liceul Unirea, profesor fiindu-miBudescu Aurel. Sunt totodată momente, fapte carepun în lumină valoarea deosebită a profesoriloracestui liceu.,

Era într-o toamnă aurie, sonoră, în lunaoctombrie. Stăteam la internatul liceului pe stradaAna Ipătescu. Sâmbăta după amiază, uneori ple-cam acasă, la Ţifeşti, cu trenuleţul (mocăniţa) dinOdobeşti spre Burca, trenuleţ ce urca „întocmaiunei omizi” printre viile Jariştei, ale Boloteştiului.În sâmbăta aceea nu am plecat şi am rămas la in-ternat cu gând să merg şi eu la meciul UnireaFocşani - Flacăra Moreni, cu ceilalţi colegi (dacăvoi găsi bani). Mi-am adus aminte, însă, că tre-

“Profesorul cu adevărat înțelept nu te in-vită să intri în casa înțelepciunii sale, cimai curând, te călăuzește către pragul

minții tale” (Khalil Gibran)

44

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

puși să expunem subiectul. Între timp dânsuldesfășura alte activități cu restul clasei. Ascultațifiind, spusele noastre erau confruntate cu colegiidin clasă. După ce ne terminăm expozeul ni secerea să recităm versuri memorate din poezii alesede noi sau să redăm citate deosebit culese din lec-turile noastre, și apoi ni se acorda nota. Încercamunii să recităm, să repetăm citate, versuri pe carele mai spusesem mai înainte, dar nu reuşeam săpăcălim. Avea o memorie foarte bună: „Ne, ne,astea le-ai mai recitat și acum două săptămâni”.Așa ni s-a deschis dragostea de poezie, memoriaera exersată, asemeni și lectura. Aveam să bene-ficiez mai târziu de această practică a domnului.Când am dat definitivatul în învățământ, unul dinpuncte era să transcriem din memorie versuri dinlirica românească actuală. Îmi amintesc că amales „Cel ce gândește singur”, de Tudor Arghezi.Am ales greu aceste versuri, deoarece știam foartemulte din mulți poeți (Arghezi, Eminescu, Vero-nica Porumbacu, Eugen Jebeleanu, poeți la modă,dar și din Coșbuc, Labiș etc.)

Mai mult, eram antrenat în diferiteactivități culturale la căminul cultural din Bahne,de care dânsul răspundea. Recitări, scenete, mon-taje, toate purtând ceva amprentă politică alcătu-iau repertoriul. Totul a culminat cu spectacolulrevistă „Punctul pe I”, prezentat pe scena teatrului„Maior Gh. Pastia”, în același timp și una din celemai renumite filarmonici din țară, sub conducerealui Silviu Zavulovici. Am avut și eu un rol secun-dar. Protagoniști erau Lupu Lenuș, Titi Măru,Gheorghiță Geană, Corina Constantinescu și alții.

Un alt beneficiu pentru mine a fost și pro-fesoara de muzică Roșca Silvia. O amintesc, de-oarece făcea lucruri deosebit de importante pentruevoluția multora dintre noi. Apropierea de mu-zică, concomitent cu cea de literatură, de poezie,se mula foarte bine pe construcția mea lirică, ro-mantică. Doamna Roșca organiza săptămânal

buie să citesc romanul „Răscoala” de Liviu Re-breanu, citire pe care o tot amânasem, deoarecedomnul Budescu ne avertizase că vom avea de ca-racterizat personajul principal Petre Petre. Așa că,duminică, m-am programat, în dauna meciului(deși colegul și prietenul meu sovejan GheorghițăGeană se oferise să mă împrumute cu doi lei pen-tru meci). Și așa, duminică pe la prânz m-am as-cuns în claia de fân din fundul curții internatului,claia lui nea Vasile, pentru iapă cu care căra ali-mente din oraș pentru cantină internatului, și submângâiere blândă aurie a soarelui m-am pus pecitit romanul, ce-mi fusese împrumutat de colegamea Lucia Vlad Popescu, de care mă legă niștesentimente aparte, la acea vârstă.

Afundat în citit cu mare hotărâre, lucru pecare-l făceam destul de rar, nici n-am observatcând a trecut timpul și soarele își cumpănea disculde aur deasupra crestelor Măgurii Odobeștiului.De câteva ori atenția mi-a fost distrasă de uralelede la stadionul ce era foarte aproape de internat.Deduceam, așa, că Unirea înscrisese de vreo douăori. Ajuns la momentul Nadina, din evoluția răs-coalei, l-am citi de câteva ori, încât că mai, maisă se oprească răscoala, iar personajul să-și fiabandonat rolul de conducător. Uciderea ei a fosto decepție pentru mine.

Când colegii de internat s-au întors de lameci, eu citisem aproape tot romanul. Acuzat de„tocilar” (etichetă nedreaptă), seara m-am angajatcu colegii în diferite distracții interne, improvi-zate, de duminică. La venirea nopții, punându-mipantalonii de uniformă „la călcat”, (umeziți,într-o pătură, pe care dormeam toată noaptea),m-am trudit să adorm. Toată noaptea am fostîntr-un dialog-ceartă cu Petre Petre. Eram necăjitcă răscoala fusese înăbușită, supărat de soarta per-sonajului ce mă țintuise în claia cu fân o întreagădupă-amiază. Dar și mai mult de soarte Nadinei,

cât și altor personaje. Anumite scene, descrieri mătranspuseseră în atmosfera satului meu.

Avertismentul s-a confirmat. Ni s-a dat săcaracterizăm personajul Petre Petre din roman.Nu mi-amintesc ce am scris, tot într-o dupăamiază. Cert este că mi-am spus părerea fără a fisub impresia unor aprecieri critice, ci doar de anu-mite repere pe care prof. Budescu ni le sugerasela clasă. Mi-amintesc că îl văzusem pe PeterePetre acționând instinctual, neorganizat, cum dealtfel apăreau și țăranii din sat.

Cum dânsul obișnuia să ia, prin sondaj,câte zece caiete la corectat, am avut „ghinionul”ca printre cei zece să mă număr și eu. La două zileni s-au adus caietele și s-au făcut observațiile derigoare, pe rând. Caietul meu a fost ultimul. Con-statarea domnului profesor m-a surprins, m-a ne-căjit. „Lucrarea nu este făcută de dumneata”.Scrisesem vreo două pagini. Am acceptat consta-tarea fără a încerca să contrazic.

Ceea ce a urmat de atunci a fost un supli-ciu pentru mine. Nu era oră la care să nu fiu an-trenat la discuții, la care să nu mi se ceară opinia.Mă simțeam controlat permanent. Așa au decurslucrurile circa trei săptămâni. Caietul nu-mi fu-sese restituit. La trei săptămâni mi s-a spus: „Credcă acea caracterizare e făcută de tine” M-am bu-curat, dar am rămas în continuare sub tirul atențieiprofesorului. Mai mult, fiind în prima bancă de perândul de la intrarea în clasă, domnul profesor, deîndată ce intra îmi punea pe bancă 25 de bani șieu trebuia să alerg să cumpăr ziarul Sportul popu-lar, de la chioșcul din colț, unde este acum BancaComercială. Mai apoi, eu cumpăram ziarul înpauză, iar când intra domnul Budescu, nu făceadecât să mi-l plătească.

Apropierea mea de literatură se făcea trep-tat, prin „bunăvoința” domnului profesor. La ore,avea obiceiul să ne scoată câte trei-patru în pri-mele bănci din față, ce le lăsam libere, să ne deaun subiect de tratat și, după un timp acordat, eram

45

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

concerte lecții de muzică simfonică, împreună cudomnul Zavulovici. Așa am aflat de mulți com-pozitori, de multe piese clasice. Eram în corul li-ceului unde cântam Valurile Amurului, ValurileDunării, Crai Noi, Vânt de Liberate de Duna-ievski, Vânzătorul de păsări (aria lui Adam) etc.În același timp eram duși la teatru, la diferite spec-tacole gratuit, iar locul nostru era la „cucurigu”,adică sus la balcon. Mi-amintesc că liceul aveasub conducerea să o orchestră ce participa, alăturide cor la concursuri regionale, naţionale. Pupitreleerau făcute din placaj, sub formă de lalea. Mai târ-ziu, am exersat deprinderea să citesc punând fondmuzical, să recit versuri alese din lirica româ-nească. Am început să fac recitaluri de poezie pefond muzical, să pregătesc montaje literar-muzi-cale ce au rămas în amintirea foștilor mei elevi.

Nu știu cât de convingătoare sunt acesteîntâmplări pentru viitorul profesor de limbă ro-mână ce am ajuns, dar, în opinia mea, au fost odeterminantă importantă. Ceea ce se întâmpla înLiceul Unirea la acea vreme, și constat cu bucuriese întâmplă și azi, ca o tradiție valoroasă demuncă, era pus sub semnul exigenței față de sinea profesorilor, față de elevi, împletite armonios cugrijă, cu respectul față de personalitatea fiecăruia,cu disciplină, ades liber-consimțită.

Multe sunt amintirile frumoase din liceu,legate de fiecare profesor care se străduia caniciunul să trecem prin liceu „ca gâsca prin apă”.Exista o aplecare cu iubire pentru copii, pentrumeseria de profesor.

Arde o candelă sfântă a recunoștințeiveșnice în inima mea, pentru profesorii mei și ros-tesc, precum odinioară: „Recunoștință, iar ca sen-timent un cristal”

46

AMINTIRI DESPRE

UNIREAFotografii cu echipele de gimnastică ale liceului “Unirea”

coordonate de prof. Zigmund Lupu

47

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Gheorghe C. Moldoveanu

Ani de liceuLucian Ioan Dordea

În anul 1952 absolvea gimnaziul dinCâmpineanca, ciclul doi, cum i se spunea atunci,prima promoţie, din care făceam şi eu parte. Ceuşor e să fii printre primii! Indiferent de noteleobţinute, se cheamă că eram printre primii absol-venţi ai gimnaziului din Câmpineanca. Oricândse va face o listă cu primii absolvenţi ai gimna-ziului din comună, se va include acolo şi numelemeu. Şi numai în caz de rea-credinţă numele meuar figura acolo în coadă sau în fruntea listei; alfa-betic, nu se poate, trebuie să fiu cam pe la jumă-tate, iar după note aşijderea. Numai dacă cinevaar ţine seama de statură, dar nu cred să se fi păs-trat în arhiva şcolii o astfel de aranjare a elevilorşi nici nu cred să-şi mai aducă cineva aminte deaceastă ordine. Știu bine că nu eram printre ceimai înalţi, dar nu-mi aduc aminte nici dacă la ali-nierea de la ora de educaţie fizică la stânga meamai era cineva. Dacă nu mai era, eu eram acel ci-neva. Am descoperit, iată, că e posibil ca eu să fifost cineva printre aceştia.

N-am să vă spun cum a fost banchetul deabsolvire. Nu vă spun pentru că nu am fost. Şi nua fost la banchet nimeni din promoţia aceea. Mo-mentul de încheiere a clasei a VII-a a fost similarcelor din anii anteriori: serbarea şcolară. DomnulAlexandrescu, directorul şcolii, ne-a îndemnat sănu renunţăm la gândul de a ne continua şcoala,indiferent care va fi şi cum se va numi aceasta, şi

ne-a urat să avem încredere în reuşită, care va de-pinde de noi înainte de toate.

Mama a ţinut să nu întârziem cu obţinereacertificatului de absolvire, ca şi când de aceastadepindea ce avea să urmeze. Primul lucru care tre-buia făcut era să mergem la fotograf. Era primadată când intram într-un atelier fotografic. Foto-grafii mai făcusem, fotografii de ocazie, dar pen-tru asta nu fusese nevoie să intru în vreunatelier, aşa că nu e de mirare că am fost extrem deimpresionat de ce am văzut la Foto Studio, atelie-rul aflat undeva spre Piaţa Munteni pe care îl ale-sese mama după nu ştiu ce criteriu. Trebuia doarsă-ţi aşezi capul într-un anume loc şi aveai pozăcu cele mai impresionante poziţii, călare pe calalb, într-o pajişte înflorită, la fereastra unui castelşi altele încă. Mama a explicat ce ne trebuie, fo-tograful s-a uitat la mine şi a clătinat din cap ne-mulţumit. Ne-a spus să aşteptăm şi a dispărutundeva după decoruri, de unde s-a întors cu unborcănel şi o pensuliţă. „Trebuie să facem ceva cubuzele astea. Nu vedeţi în ce hal sunt?” Pe minenu mă deranjaseră până atunci. Eram obişnuit cabuzele mele să fie mai tot timpul pline de fel defel de bube, iar mama a răspuns cu un „Mde!”,care putea fi luat oricum. Cu pensuliţa aceea fo-tograful mă tot ungea, mă tot vopsea, se dădea unpas înapoi, să vadă mai bine ce reuşise, pentru ca,la un moment dat, să încheie: „Ajunge. Mai aran-jăm noi şi poza, ca să iasă bine. Hai la pozat!”. Şim-a pozat fără decoruri. Am fost grozav de curiossă văd cum am ieşit în poză, după toate retuşărileoriginalului şi toate retuşările fotografiei. Buzelecelui din poză m-au cam dezumflat. „Îmi pare rău,mai mult de atât nu am putut face” mi-a explicatmeşterul. Iar pe mine m-a bântuit vreme bună

după aceea întrebarea „Cum ar fi arătat poza fărăintervenţia fotografului?” Mama ţinuse însă să măliniştească: „Lasă, mamă. De-acuma eşti bărbat,iar bărbatul trebuie să fie oleacă mai frumos decâtdracul. Şi-apoi, în tot răul e şi un bine: cei cu bu-zele mari au spor la sărutat”.

Aveam certificatul de absolvire a gimna-ziului, puteam merge să mă înscriu la oriceşcoală, dar nu îndrăzneam să deschid vorba în faţatatei, pe care rareori îl vedeam, fiind mai tot tim-pul plecat pe teren, cum îi cerea silvicultura, undelucra. Iar mama îmi răspundea de fiecare dată:„Ai răbdare. Ştie tac-tu ce face”.

Prin august mama m-a înştiinţat că pro-blema şcolii se rezolvase. Tata se sfătuise cu cinecrezuse el mai bine, chiar şi cu părinţii unor colegide-ai mei, şi hotărâse că cel mai bine era şi mergla şcoala profesională; meseria-i brăţară de aur.N-am îndrăznit să-l contrazic, chiar dacă ideea numă atrăgea deloc. După câteva zile aveam să aflucă eram înscris la şcoala profesională de mecanicide locomotivă de la Buzău, cu încă doi colegi declasă. „E meserie bună, măi băiete, de viitor”,m-a asigurat tata. Şi cam asta a fost.

De a doua zi am început să o bat pe mamala cap, că eu nu vreau la Buzău. Îmi trecuse princap să-i exploatez sentimentele şi tot insistam peideea că nu vreau să plec de acasă. Mi-a părut cămama ar putea fi de partea mea şi am insistat, iaruşa s-a deschis uşor. „Da’ ce facem cu tac-tu, cumîl convingem “? „Păi nu-l convingem”, am răs-puns eu, căci îmi făcusem deja planul.” Mergemacolo, scoatem actele şi gata”. „Cum gata? Şidupă aia?” „După aia venim şi ne înscriem la

Ani de liceu,Când ții soarele în mina

Și te crezi legendar Prometeu...(Sașa Georgescu)

48

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Focşani”. „Unde?” „Unde vrei matale “.Pe drumul de la Buzău la Focşani, mama

tot repetă, parcă pentru a se obişnui cu ideea: „Neomoară tac-tu când o să afle”. „Dar o să-i spunemabia după ce mă înscriem şi o să-i spunem că laBuzău era prea departe de casă”.

A doua zi eram înscris la liceul de băieţidin Focşani, Şcoala Medie tip 10 ani Unirea,SMU, cu titulatura de atunci. Despre şcolile pro-fesionale din Focşani nu prea ştiam şi nici nu măinteresau, iar mama nu cred să fi ştiut mai mult camine. Când a aflat, tata a dat dezaprobator dincap. Abia după o vreme, de parcă ar fi vrut săcumpănească bine mai întâi, l-am auzit: „Şi voicredeţi că e bine aşa? Om mai vorbi noi”. Dupăcâţiva ani avea să fie pus într-o situaţie similară,când fratele meu Leonida, rămas corigent la ma-tematică, în primul an de liceu, a refuzat să-şi deacorigenţa şi s-a înscris la profesională. A susţinutcă el se întoarce la liceu şi dă corigenţa numaidacă moare profesorul. Nu s-a întors, iar după câ-teva luni profesorul cu pricina murea. Pe drumocolit, după profesională, a făcut şi şcoala demaiştri, şi liceul la seral şi fără frecvenţă, apoi aurmat facultatea de horticultură şi a obţinut titlulde doctor în horticultură la un institut de speciali-tate din Bulgaria. „Voi credeţi că e bine aşa?” Amprimit o explicaţie în adaos după ce liceul îşi în-cepuse cursurile. „N-am zis şi nu zic nimic, darsă vă intre bine în cap: prima dată când sunt che-mat la şcoală să mi se spună că ceva nu merge,s-a terminat cu şcoala. Nu numai cu liceul, ci şicu profesională. Nu mai vezi nici profesională. Îţicumpăr o sapă de un kil două sute şi faci agricul-tură. Ai asigurat un loc la burta postaţei, loculacela iubit de toţi la săpat și prăşit”. A fost destulîndemn pentru învăţat şi n-a trebuit repetat, darnici nu am fost curios dacă tata s-ar ţine de cu-vânt.

Înainte de începutul cursurilor a apărut

prima problemă, îmbrăcămintea, care nu ar fi fostdacă mergeam la profesională; acolo se dădeauuniforme. La şcoala din comună fusese cum fu-sese, se putea merge şi mai rufos şi mai desculţ.Aşa făceau mulţi. Fiecare umbla cu un ac la el săscoată din tălpi ţepii încălţaţi. Era cel mai ieftin.Întrebată odată de ce nu-şi cumpără nişte tenişi,ca să-şi apere măcar din când în când tălpile pi-cioarelor, una dintre vecine a răspuns întrebând:„Da’ cât costă o pereche de tenişi?” La auzul cos-tului era aproape să leşine: „Aoileu, maică, da’ deunde atâţia bani? Şi pentru ce? Eu cu un leu cum-păr ace să le folosesc toată viaţa.”

Pentru rezolvarea problemei, ne-am pre-zentat la taica Lazăr, la târgul de vechituri dinFocşani, la capătul dinspre obor al pieţei, dincolode Meidean. Erau acolo lucruri de toate felurile,de la unele într-o stare jalnică, de te mirai de cemai fuseseră aduse, până la cele dichisite. Trecu-seră patru ani de la naţionalizare şi cinci de la sta-bilizarea monetară şi, între timp, mai fusese oreformă monetară; cei consideraţi de regim duş-mani ai noii orânduiri cunoscuseră bine sensul lo-zincii strigate îndeosebi la „măreaţa demonstraţiea oamenilor muncii “de la 1 Mai: Stalin şi Ghe-orghiu Dej/Au băgat spaimă-n burghej (sic!)1.Erau mereu scoşi din slujbele şi muncile pe carereuşeau uneori să le obţină şi, pentru a-şi duceviaţa, vindeau obiectele de care considerau în acelmoment că se pot dispensa, iar a doua zi evalua-rea reîncepea, în speranţa că vor veni americaniisă ne elibereze. Numai că venirea lor se tot amîna.

Ne-am îndreptat paşii spre cei care stri-gau: „Vin’ aicea, neamule, c-un pol te-mbrac!”,dar tata şi-a dat repede seama că banii daţi acoloerau bani aruncaţi. Erau lucruri bune pentru mort;le îmbraci o dată şi ai scăpat. Mie îmi trebuiau lu-cruri rezistente, mai ales că tata, ca orice părinte,cred, avea convingerea că încălţămintea mea sescâlciază pentru că nu calc cum trebuie, mă fri-chinesc mereu de orice, iar hainele nu-s de tablăsă reziste. Pentru început am primit o pereche detenişi, un trening, o canadiană şi o servietă, careînlocuia ghiozdanul; eram totuşi la liceu! Când vaveni frigul, s-o vedea ce-o mai fi de făcut cu îm-brăcămintea şi încălţările. La ieșire din târg tatas-a oprit la o tarabă și tot întorcea ceva când pe oparte, când pe alta. După ce s-a tocmit bine, a plă-tit și mi-a pus în mina acel ceva; „Ține, măi bă-iete. Până o să ai bocanci, o să te descurci cuastea.” „Da’ ce-s astea?” „Ghetre, măi băiete, ghe-tre. Ai să fii și tu domn, iar domnii folosesc mairar bocancii. Tragi astea peste pantofi și gata”. În-doiala mea asupra posibilităților acestor ghetre dea opri frigul avea să fie îndreptățită; domnii lepurtau, dar pe străzi, iar eu aveam de străbătutdistanțe mari prin locuri nepotrivite pentru ele.

În ziua deschiderii cursurilor eram destulde speriat, pierdut în mulţimea care se strânsese.Ştiam, din listă care se afişase, că eram înscris îna VIII-a B şi aşteptam, împreună cu colegul meude gimnaziu Costel Paraschiv şi celălalt consă-tean, Ţocu Dragomir, care făcuse însă gimnaziultot la Unirea. Se simţea ca acasă printre ceilalţifoști și actuali colegi şi prin el am încercat să-mifac o primă impresie despre viitorii mei colegi, cucare, însă, evitam să intru în vorbă. Le-am auzitnumele când dirigintele, domnul profesor Filoteafăcut apelul şi ne-a ordonat la careu. Eram aşa deemoţionat, că executăm mecanic tot ce se cerea.Din toate câte s-au spus şi s-au întâmplat în aceazi, nimic nu s-a fixat pentru un timp mai îndelun-

1Răspuns la această „chemare” venea de laun balcon pe sub care trecea coloana demonstranţilorîntrebarea unei doamne ce privea demonstraţia cu doicăţeluşi în braţe: „Are mama doi căţei, Azorică şi Gri-vei, Cine-i pupă-n c… pe ei?” De jos venea răspunsuldemonstranţilor: „Stalin, Stalin, strigau unii”; „Ana,Luca şi cu Dej”, pretindeau alţii, înşirînd numele atrei conducători comunişti ai timpului: Ana Pauker,Vasile Luca (pe numele lui adevărat Luka László),Gheorghe Gheorghiu Dej.

49

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

gat. Dacă aş spune ceva despre prima mea zi deliceu, n-ar avea nicio valoare; ar fi refacerea unuifilm pe care aveam să-l văd apoi de nenumărateori. M-am trezit când totul se încheiase şi eram îndrum spre casă. Noroc că mama s-a mulţumit curăspunsul convenţional „Bine” la întrebarea„Cum a fost?”, iar tata, când s-a întors de pe teren,la câteva zile, nu m-a mai întrebat nimic.

Au apărut însă alte probleme: caiete, ma-culatoare, instrumente de scris şi câte altele, unamai dificilă ca altele, în primul rând pentru că nuse găseau şi în al doilea rând pentru că cele carese găseau erau de proastă calitate. Hârtia din careerau făcute caietele sugea; cerneala trecea prinhârtie, astfel încât pagina opusă nu mai putea fifolosită; ba uneori se imprima şi pe prima paginăa foii următoare. Devenise o practică folosireafoilor pe o singură pagină, cealaltă fiind inutili-zabilă, dar asta era risipă, iar nouă ni se cerea şide la şcoală şi de acasă să fim economi. Macula-toarele, caiete fără liniatură, aveau hârtia aşa deproastă, încât erau chiar de nefolosit; cerneala tre-cea prin hârtie şi se întindea, scrisul devenind ili-zibil, iar creioanele lăsau o urmă abiaperceptibilă, care până a doua zi dispărea com-plet. Singurele creioane cu care se putea scrie pemaculator erau cele chimice, pe care, la toatăurma, le puteam umezi, cel mai adesea cu salivă,iar scrisul devenea mult mai vizibil. Dezavantajulera că scrisul cu chimic nu putea fi şters (de altfelradierele erau aşa de proaste, că se descompu-neau, ca şi cum ar fi fost făcute din rumeguş; pre-ferăm să ştergem cu pâine), iar aspectul paginiiera cum nu se poate mai urât; porţiunile bine con-turate, când creionul chimic era umezit, alternaucu altele abia vizibile.2 Dar dezavantajul cel maimare era că aceste creioane nu se găseau de cum-

părat la librărie, ci numai pe sub mână.Am început cu maculatoarele, caietele,

creioanele, nu cu cărţile; acestea de regulă lip-seau. Se vindeau nu prin librării, ci prin şcoală,care veneau şi când veneau, pe mai toată întinde-rea anului şcolar. Fiind în număr insuficient, cum-părarea cărţilor se încheia adesea cu certuri.Cumpăra în primul rând cine avea în acel momentbani la el. Dacă mai rămâneau manuale nevân-dute, se făcea listă cu cei care promiteau să aducăbanii a doua zi. Rareori se întâmpla că eu să ambani, iar ca mine erau destui, aşa că, până la urmă,reușeam să-mi procur şi eu manualele care erauîn circulaţie; poate nu în prima tranșă, poate nu îna doua, dar important era că reuşeam.

Să înţeleagă acum oricine de ce erau atâtde importante caietele, maculatoarele, creioanele;bază pentru învăţat erau notiţele luate în clasă, lapredare, iar dacă notiţele erau rele, rezultatelenoastre nu puteau fi altfel. Şi să se mai înţeleagăcât de importantă era corectă structurare a infor-maţiilor din partea profesorului, obligat să asigureritmul necesar lecţiei, dar să ţină cont şi de posi-bilitatea elevilor de a nota ceea ce era obligatoriupentru bună înţelegere şi relaţionare a cunoştinţe-lor.

Şi aveau profesorii şi tact şi răbdare.Domnul Adgemian, profesorul nostru de rusă dinclasa a VIII-a, de pildă, era mereu nemulţumit decalitatea scrisului nostru, şi proceda ca la clasaîntâi, caligrafiindu-ne pe caiet literele ce pretin-deau atenţie specială, spre a nu fi confundate cualtele: я, г, ч şi altele încă. Şi, ca un făcut, nici ca-ietele noastre nu mai păreau în acele momente afi aşa de rele ca atunci când scriam noi; poate toc-mai pentru a probă că cine ştie ştie şi poate.

Răbdare avea doamna profesoară Izvo-ranu; chinuia pentru lucruri prea puţin interesantepentru noi, cum era geografia Uniunii Sovietice.

În fiecare oră aşeza pe tablă, fără să ridice creta,conturul Uniunii, în interiorul căruia urma să fielocalizate realităţile despre care se vorbea. Măcarcu ăsta să rămânem; că se vorbeşte despre realităţide pe acest pământ, nu de pe alte tărâmuri.

Doamna Apostol, profesoara de românăde la clasa a VIII-a, era, cred, singura profesoarăcare se comporta cu noi într-un mod asemănătorprofesorilor de la Câmpineanca. Ne consideră totcopii, ceea ce şi eram, la toată urma, căci nu seîntâmplase cu noi vreo minune, pentru ca să neschimbăm aşa de mult într-o vară pe cât ar pre-tinde-o diferenţa dintre gimnazişti (învăţăcei gim-naziaşti ar fi scris Eminescu) şi liceeni. Poatelucrase mai mult la gimnaziu şi îi plăcea mai mult,se simţea mai bine acolo; de altfel, după o vremeavea să se reîntoarcă la gimnaziu şi să-și de exa-menul pentru gradul didactic I cu predarea gra-maticii la clasele gimnaziale, pe care mi-a făcutonoarea de a mi-o prezenta, cu rugămintea să-mispun părerea despre realizare. Era de fapt un modde a-mi spune că rămăsese acelaşi om inimos, dă-ruit catedrei. Era o ilustrare a patetismului princeea ce are bun şi frumos acest cuvânt. În tot cefăcea punea atâta suflet, încât parcă îţi era ruşine,nu teamă, că te-a prins cu lecţia neînvăţată. Înacest patetism părea a se ascunde însă și teama denereuşită; şi nu era departe de adevăr. Rezultatelenoastre nu erau deloc la înălţimea eforturile dum-neaei, nu reuşea să ne insufle în suficientă măsurădragostea pentru limba şi literatura română, iarfără această dragoste nu se ajunge la performanţe.Nici chiar la această disciplină de învăţământ dra-gostea nu se dezvoltă din interiorul ei, fără aprin-derea candelei. Aşa cum lipsa de implicareerodează eforturile autorului, se poate ca patetis-mul să se întoarcă împotrivă, iar profesoarei noas-tre să-i fi subminat strădaniile.

Total opus doamnei Apostol era domnulFilote, dirigintele şi profesorul de matematică de2În timpul stagiului militar ni se dădeau, gratuit, cărți poștale pentru corespondență, pe care, pentru

amuzament, scriam cu creionul chimic; spațiile cu litere citețe alternau cu altele invizibile, realizînd o imaginesuprarealistă.

50

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

la clasa a VIII-a. Aşezat la catedră, vorbea cu noica şi cum nu am fi fost de faţă. Sau ne considerămari, destul de mari, încât să treacă peste cele le-gate de suflet. Aflaserăm că făcuse războiul ca ofi-ţer de artilerie, dar nu ştiam dacă fusese ofiţer decarieră ajuns profesor după schimbările produseîn armată, sau fusese ofiţer doar în timpul războ-iului. Era şi a rămas încă mult în practică pregăti-rea militară a absolvenţilor de învăţământ superiorde la matematică în domeniul artileriei. Cu sigu-ranţă, carte ştia, carte făcea cu noi. Altfel, nu credcă în clasa a IX-a, când profesor ne venise domnulChifan, aş fi reuşit să mă calific pentru faza de laIaşi a olimpiadei de matematică, performanţă în-tâmplătoare totuşi pentru mine, colegi mult maibine pregătiţi şi cu rezultate mult mai bune, pebaza cărora vor face studii superioare în domeniistrict condiţionate de cunoştinţele matematice, ne-reuşind să se califice. Dar apropiat de noi nu era,nu-i simţeam în niciun fel dragostea faţă de noisau grija că vreuna dintre problemele de matema-tică ne-ar fi rămas neînţeleasă. Era asemănător dinacest punct de vedere cu domnul profesor de fran-ceză Popovici, poreclit Volpone, pentru care pre-zentau interes doar elevii cu preocupări pentrufranceză, iar eu nu intrăm în această categorie; nueram alături de colegul Anton Cucută, pentru caretraducerea unor enunţuri în franceză veneaaproape automat. Odată i-am atras atenţia că dindisputa cu un alt coleg va câştiga din trei pe-a mailungă. M-a pus să repet şi m-a întrebat ce va săzică; i-am explicat: nimic. Şi a explodat în râs, re-petând: du trois, la plus longue... du trois, la pluslongue. Cum pentru mine expresia era uzuală, nuvedeam nimic de râs, dar pe el îl amuza cum sunăîn franceză, sau, probabil, îi evoca şi vreo situaţie

anume. În gimnaziu eu învățasem numai limbarusă şi doamna Lidia, refugiată din Basarabia,unde fusese învăţătoare, ştiuse să se apropie denoi, iar noi învăţam limba rusă nu pentru că i-amfi apreciat utilitatea, ci pentru comportarea dum-neaei, plină de grijă, faţă de noi. Domnul Volponevenea la clasă. ne punea să repetăm nişte enunţuriîn franceză sau nişte expresii, pe care le scriam şiîn maculator, ştiind că ora viitoare de acolo vomfi ascultaţi; manual am primit abia mai târziu.Erau cunoştinţe utile pentru obţinerea unei notebune. Cunoştinţele dobândite în cei trei ani deliceu nu m-ar fi ajutat să port o discuţie în fran-ceză la nivel elementar, lipsit fiind de exerciţiulpractic.

Cel mai pitoresc dintre toţi profesorii eradomnul Rusescu, profesorul nostru de fizică dintoate clasele, despre care se spunea că avea doc-torat în fizică. Cred că era omul care trăia prin şipentru fizică; ceea ce se întâmpla în jurul lui contaprea puţin, afară de cultivarea interesului pentrufizică. De obicei absent la ce-l înconjura, prindeaviaţă pentru explicarea fenomenelor fizice, cugrijă pentru raportarea acestora la lumea fizică,deloc ruptă, aveam să aflu mai târziu3, de viaţa so-cială. Nu avea reţineri în a invoca întâmplări per-sonale care ar fi putut să ne stârnească interesulsau curiozitatea. Manualul de fizică din ultimaclasă era foarte amplu şi voluminos, în competiţie,din acest punct de vedere, cu manualul de trist re-nume al lui Mihail Roller, Istoria RPR4. DomnulRusescu a dorit să ne atragă atenţia că putemcrede despre manual ce vrem, dar e obligatoriusă-l ştim, dacă vrem să promovăm clasa, şi ne-avorbit despre unul dintre profesorii săi de la fa-cultate care i-a avertizat de la început: „Vedeţicursul acesta? Cântăreşte un kilogram şi jumătate;cine crede că-i poate intra în cap să rămână, cine

nu – să plece de la început.” Pentru studenţi eraopţional dacă să rămână ori nu. Pentru noi nuexista altă ieşire decât să ne luptăm cu manualul,iar în această luptă am fost binişor ajutaţi de dom-nul profesor Rusescu, priceput în a reduce multedin paginile manualului la câteva scheme simpli-ficatoare, ceea ce s-a dovedit a fi de mare ajutor,oferind chei pentru ieşire din situaţii complicate.

La proba de fizică de la examenul de ma-turitate, cum se numea pe atunci examenul de ba-calaureat, am pus în practică modul de lucru aldomnului profesor şi am rezolvat o problemă cepărea fără soluţie.

În timp ce asistam la examinarea seriei an-terioare celei din care făceam parte, cum se obiş-nuia pe atunci, am trecut în revistă subiecte cemi-ar fi putut cădea şi la bobina de inducţie m-amblocat.” Ce fac cu asta?” Am scos cartea, era per-mis până la tragerea biletelor, şi am revăzut tot su-biectul. Apoi mi-am continuat plimbarea printresubiecte. A venit rândul seriei noastre, am tras bi-letul, care la primul punct avea bobina de induc-ţie. Nu-mi venea să cred ce noroc avusesem.Subiectul al doilea însă mi-a potolit elanul; for-mula oglinzilor concave, demonstraţie. Subiectulal treilea, pentru toată lumea o problemă, prezentaimportanţă minimă; aveam antrenament. Formulaoglinzilor concave o ştiam (atunci, nu acum!), dartrebuia demonstrat cum se ajunge la formulă, iarasta era mai dificil. Tot făcând scheme, îmi adu-sesem aminte că sunt implicate triunghiurile ase-menea; le-am aşezat şi reaşezat, până ceraporturile m-au condus la formulă. Acum puteamsă mă ocup şi de problemă, destul de simplă, dela mecanică.

Primul subiect l-am turuit, iar domnulProfesor m-a lăsat să declam. Probabil că eramcoerent şi nu voia să întrerupă pe orator, ca să nupiardă şirul. La subiectul al doilea m-am prezentatla tablă cu ciorna în mină, ca să nu încurc sche-3I-am închinat medalioanul Domnul Profesor Rusescu, apărut în „Revista noastră“, ianuarie 2015.

4Nepotrivit era şi titlul; astfel formulat, titlul restrîngea conţiutul la perioada de după 1947, cînd a fost proclamată Republica Populară Română.

51

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

mele şi, nu mult după ce am început demonstraţia,Domnul s-a ridicat de la masa comisiei şi a venitla tablă, făcând să mă treacă fiori:” Unde am gre-şit?” Mi-a luat creta din mână şi a continuat el5:„Aşa, dom’le. Bravo! Da’ ia spune, de unde aiscos demonstraţia asta? În carte e una, eu v-amdat alta, mai simplă, şi tu-mi vii cu alta?” Răspunsde la mine nu a primit însă. Ce era să-i răspund?

În clasa a IX-a, se introdusese, în timpulanului şcolar, prin adăugare la încheierea progra-mului unei zile, o nouă disciplină, apărarea localăantiaeriană sau ALA, adică alea, cum îi ziceamnoi. Aflaserăm că noua disciplină o vom face cudomnul Rusescu, dar nu eram foarte siguri. Multdupă ce sunase de intrare, mai mult decât eramobişnuiţi, căci se mai întâmpla, a apărut domnulprofesor, s-a aşezat la catedră şi, după câteva mo-mente de linişte, parcă aştepta ceva de la noi, ne-a adresat o întrebare la care nimeni nu se aştepta,afară de, poate, domnul profesor: „Ce vreţi voi,mă?” Cum răspunsul nu venea, a răspuns totdomnul profesor. „Ăla vom face de săptămânaviitoare. Acum plecaţi acasă”. Invitaţia ne-a bu-curat, cum se bucură toţi elevii în asemenea situa-ţie, iar întâmplarea completa imaginea unuiprofesor care mereu îşi surprindea elevii, nunumai prin experienţele de laborator, ci chiar prinamânarea unor ore, sau prin mutarea orelor pentrudupă amiază, pentru că laboratorul pretindea săfie curent electric, iar curentul electric se dădeacând era; ce-i mai răruț e mai drăguț!

În mod obişnuit, orele începeau cu notareaabsenţilor, prezentaţi de un elev anume însărcinat.Se întâmpla însă ca domnul profesor Rusescu sătreacă peste acest moment, ceea ce însemna că înacea oră se face predare toată sau aproape toatăora. Iar domnul profesor Rusescu făcea lucrurile

cu temei şi credinţă; foarte preocupat de demons-traţia făcută pe tablă, devenea absent la ce se în-tâmpla în clasă, aşa că nu era prea greu ca cinevasă părăsească sala; motive se aflau, mai ales cândîn curtea liceului era vreo competiție sportivă sauora încheia programul zilnic. Câţi mai rămâneauîn clasă?! La una dintre aceste lecţii care încheiauorarul, domnul Rusescu a început predarea decum a intrat în clasă şi, programat sau nu, a ter-minat predarea mai devreme, solicitând să iasă latablă un elev pe care catalogul i-l scosese în faţă.Elevul cu absenţele anunţă că cel chemat lipseşte,dar nu i se putea reproşa nici elevului cu absenţii,nici celui absent; profesorul nu ceruse absenţii. Ainvitat un altul, cu acelaşi rezultat. Cineva îşi bă-gase coada, căci îi nimerea tot pe cei absenţi şiabsentau suficient de mulţi. Abia atunci s-a uitatdomnul profesor în clasă şi a observat ce puţinieram. Lipseau în primul rând cei care făceau na-veta la Odobeşti, care nu mai putea prinde trenul,dacă stăteau la ultima oră până la sunat. A urmatdin nou ce rar se întâmplă: domnul profesor afăcut apelul, fapt aparent fără importanţă, numaică cei care obişnuiau să lipsească îşi contabilizauatent absenţele, care puteau aduce neplăceri dacădepășeauo anume limită.

În clasa a noua, cineva a propus și apro-barea a venit repede: să vedem cum reacţioneazăprofesorii la păcăleala de 1 aprilie. Eu nu eramdeloc curios; curiozitatea o avusesem la gimnaziuşi îmi luasem papara. Căzuse capra pe mine să-lpăcălesc pe profesorul cu care aveam prima oră,trimiţându-l undeva unde, chipurile, îl aşteptadomnul director. Acolo, directorul nu era şi a în-ţeles ce se petrecuse, dar nu a luat-o în glumă,cum nici eu nu am luat mai apoi în glumă cum-plită palmă, care a făcut să-mi crape obrazul. Nuvoi fi avut eu obraz, iar profesorul voise să-miarate ce înseamnă să-ţi pui obrazul în joc.

Noi, cei de la B, am schimbat clasa cu ceide la C, clasele aflându-se pe acelaşi culoar, nudeparte una de cealaltă. Colegii de la A nu puteauintra în joc; clasa lor era în cealaltă aripă a liceuluişi aveau prima oră cu directorul, a cărui poreclă,Attila, spunea destul despre el, deşi cei mai mulţidintre elevi aveau cuvinte de laudă la adresa lui.Îndată ce a sunat de intrare, şi-a făcut apariţia peuşă domnul Lavrinenco, profesorul de rusă şi di-rigintele de la C. S-a uitat la noi, a trecut de cea-laltă parte a uşii, pe care scria IX C, a intrat dinnou în clasă să se convingă ce e în neregulă, ne-aaruncat replica lui obişnuită când ceva nu era înregulă, „Mă zăpăciţilor, mă!”, şi a plecat. Înţele-sese ce se petrecuse, aşa că a mers la sala noastrăde clasă, unde i-a aflat pe ai lui. După o vreme,domnul profesor Rusescu, cu care noi aveam oră,a intrat în clasă pe a cărei uşă scria IX B şi a rămascontrariat de prezenţa la catedră a domnului La-vrinenco. După schimbul de replici dintre cei doiprofesori, domnul Rusescu a ieşit şi s-a îndreptatspre noi, dar unul dintre colegi s-a gândit să su-pralicităm, aşa că atunci când domnul Rusescu aintrat în clasă şi se îndrepta spre catedră, invi-tându-l pe Siegler să treacă la colţ, Siegler nu s-amişcat. Era un fapt obişnuit ca Siegler, cam neas-tâmpărat şi având mai mereu ceva de spus, să fieinvitat la colţul clasei pentru a deranja mai puţin,mai ales în timpul predării. A răspuns însă cinevadin clasă, fără să se ridice în picioare, că noi avemistoria, fizică o au cei de la B. Cum domnul pro-fesor Rusescu nu-i prea cunoştea pe elevi, nu seprea uita în clasă, luă de bună afirmaţia elevuluişi părăsi clasa, îndreptându-se spre cealaltă aripă,lăsându-ne muţi, cu gândul la posibilele repercu-siuni ale situaţiei create. Pe holul din faţa secre-tariatului s-a întâlnit cu directorul, care, la celeauzite, a izbucnit în râs. „Ăia te-au păcălit. Nu auputut face schimb cu A-ul, că ăştia au oră cu mine.Şi ei au vrut să mă păcălească, dar i-am păcălit5Situaţia avea să se repete cumva la unul de examenele de la doctorat, unde apăruse o situaţie controversată

privind relaţia dintre toponime şi apelative; doi dintre membrii comisiei se situau pe poziţii opuse şi fiecarecerea să-i validez argumentele

52

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

eu. Le-am dat un extemporal şi i-am lăsat să sedescurce; nu au cum şi de unde să copieze.”

Elevul de serviciu urmărise scena dincapul scării şi s-a întors în fugă, alarmat că glumase îngroşase. Ne aşteptam ca la revenire să fie ner-vos sau furios, cum îl mai văzuserăm în alte oca-zii, dar, după ce s-a aşezat la catedră, a cerut peun ton cât se poate de liniştit: „Scoateţi o foaie dehârtie.” Furtuna trecuse. Extemporalul era mijlo-cul la care se apela adesea când profesorul con-stata că lecţia de zi nu fusese învăţată că lumeasau altceva nu era în ordine; extemporalul deve-nea mijloc de represalii, prin care erau sancţionaţicât mai mulţi, adică toţi cei cu lecţiile nepregătite.Norocul nostru era că la fizică toată lumea aveanote multe, aşa că domnul profesor nu se simţeaobligat să treacă în catalog notele la extempora-lele cu prea multe note proaste. De povesteaaceasta aveam să-mi aduc aminte în anii studen-ţiei, când studenţii dintr-un an mai mare i-au pre-gătit de 1 aprilie unui profesor, vestit pentruatitudinea ironic-persiflantă faţă de partenerii dediscuţie, o farsă demnă de imaginaţia studen-ţească: când profesorul a intrat în sala de curs, agăsit, în locul studenţilor, un măgar legat de primabancă. La următoarea oră de curs, profesorul acerut studenţilor permisiunea să prezinte prelege-rea programată pentru întâlnirea anterioară, sus-pendată din cauză că la întâlnire fusese prezentdoar unul dintre ei.

Domnul Rusescu a fost printre puţinii pro-fesori care ne-au păstorit în toate clasele de liceu.Regula era: se schimba clasa, se schimba şi pro-fesorul. Ba se întâmpla ca schimbarea să se facăchiar în cursul anului şcolar, aşa cum s-a întâm-plat cu doamna Izvoranu, profesoară de geografie,înlocuită cu domnul Popa. Nu toate schimbărilese făceau în rău. Profesoara de română de la clasaa opta, doamna Apostol, a fost schimbată în clasaa nouă cu doamna Palaghia, în defavoarea noas-

tră. De la profunda implicare a doamnei Apostol,s-a trecut la neimplicare şi la disciplină aproapecazonă; elevii aveau voie să vorbească doar dacăera întrebaţi. Luând diferite poziţii scenice, favo-rită era cea sprijinită cu ambele mâini de fereastradeschisă şi capul lipit de fereastră, vorbea cu glasstins, astfel încât cea mai neînsemnată mişcare dinclasă făcea să nu se mai înţeleagă ce spune. Dealtfel, ea însăşi intervenea când nu era ordineapretinsă, cel vinovat fiind trimis afară. Aşa s-a în-tâmplat şi cu Nedelcu, coleg, binişor mai în vârstădecât noi, doar pentru clasa a noua; nu se ştia deunde venise, se ştia doar că era fiul alviţarului dinpoarta liceului, aşa cum nu s-a ştiu unde a plecatîn clasa următoare. Invitat să părăsească sala, aieşit fără să crâcnească, dar a intrat în clasă îndatăce a sunat de ieşire. La cererea profesoarei să pă-răsească sala, pentru a-şi ispăşi pedeapsa, a dat unrăspuns care ne-a lăsat pe toţi muţi de uimire:„Tovarăşa profesoară, nu ştiu dacă mai aveamvreun coleg care să se adreseze profesorilor cuapelativul tovarăş, în timpul orei m-am supus. Aţicerut să părăsesc clasă şi am plecat, deşi nu mi-aconvenit. Acum a sunat de ieşire, e pauză, aşa căvă rog să părăsiţi dumneavoastră sala. E pauză şieu doresc să stau în clasă. Nu-mi puteţi interzice.”Nu numai noi priveam şi ascultam muţi ce se în-tâmpla, ci şi profesoara. Când Nedelcu şi-a înche-iat discursul, şi-a luat catalogul, fără să spunăvreun cuvânt, şi a plecat din clasă. Nimeni n-a co-mentat în vreun fel ce se petrecuse; întrecea pu-terea noastră de înţelegere. Ne aşteptam caNedelcu să fie sancţionat, dar nu a fost, ceea cene-a sporit neînţelegerea.

Era la modă în acel timp să se facă deli-mitare între conţinut şi formă în interpretarea li-teraturii, ceea ce, principial, nu e rău. Formulajunimistă artă pentru artă, prin care artă era vă-zută ca o nobilă inutilitate, ca un joc gratuit, fărăimplicare directă, mecanică în viaţa societăţii, eravăzută că refuz al artistului de a se implica în viaţasocială, o retragere în turnul de fildeş, atitudine

inacceptabilă şi de condamnat. Analiza operelorliterare se făcea o dată din perspectiva ideatică,evidenţiind valabilitatea ideilor trecute prin ciurulideologiei timpului, scriitorii sau operele în deza-cord cu ideologia fiind eliminaţi din programelede învăţământ, inclusiv din învăţământul superior,şi o dată din perspectiva formei, înşirându-se, maiales la poezie, epitete, comparaţii, metafore etc.Folosite de autor, fără a se face vreo legătură întrecele două planuri, fără relevarea modului şi a mă-surii în care elementele de formă dau forţă ideilor.Şi doamna Palaghia ne predă literatura folosindacest şablon. Nimeni nu-i putea reproşa limitareascriitorilor la ce era cuprins în programă, prolet-cultismul era în floare, dar modelul formal de pre-dare, delimitând forma de conţinut, nu ne-aapropiat de literatură ca modalitate specifică desurprindere a vieţii reale. Absurdul acestui modde a privi literatura cu cele două componente aleei era sugerat printr-o poveste despre covrig şigaura covrigului, care avea concluzia că burghe-ziei îi revenea covrigul, iar proletariatului – gauracovrigului.

Ca de obicei, în tot răul e şi un bine. În no-tarea extemporalelor şi a tezelor noastre, doamnaaplica acelaşi clişeu, notând, explicit, conţinutulseparat de formă, nota fiecărei lucrări fiind mediacelorlalte două note. Nota 3, care, după sistemulde notare importat de la ruși, însemna suficient,putea însemna şi suficient din ambele puncte devedere, dar şi bine, adică 4, pentru conţinut, şislab, adică 2, pentru formă. Acest mod de notareatrăgea atenţia asupra unui fapt: nu e suficient săai cunoştinţe, este necesar să găseşti şi formăadecvată de expunere. Şi trebuie să recunosc că,neîmpărtăşind ruperea formei de conţinut în in-terpretarea literaturii, modul de notare al doamneiprofesoare ne-a folosit, căci puţini dintre noi erauinteresaţi de calitatea expunerii sau de aspectul lu-crării, cam cum se întâmpla în general cu elevii.

53

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Faptul că în ultima clasă de liceu ne-avenit profesor la limba şi literatura română dom-nul Aurel Budescu a fost benefic din toate punc-tele de vedere. În anul III de facultate am făcutliteratura română, atât cursul, cât şi seminarul, cudomnul profesor Agavriloaie. La primul seminara pus fiecărui student întrebările: de ce a venit lafilologie; cine l-a sfătuit; pe cine a avut profesorla liceu. Când am spus că profesor mi-a fost dom-nul Aurel Budescu, a replicat scurt, pe un ton, mi-a părut mie, mai mult decât apreciativ: „Da, da!”

Sigur că discriminarea conţinut – formăera prezentă şi la domnul Budescu, era cerinţaepocii, dar cu totul altfel. Cum programa era as-fixiată cu nume de autori şi opere deloc reprezen-tative pentru literatura română, sarcinaprofesorului devenea uneori ingrată: să găseascăliteratură acolo unde nu era. Totdeauna mi-au plă-cut reportajele lui Al. Sahia, dar el era gazetar, nuprozator, iar domnul Budescu ne invită să identi-ficăm elemente care plasează reportajul în zonaartistică. Nu le făcea capodopere, dar ne convin-gea că le putem încadra într-un model aparte deliteratură. Ca o prelungire, parcă, profesorul Con-stantin Rădoi, îndrumătorul de la practică peda-gogică din studenție al grupei din care făceamparte, avea aceeaşi orientare în interpretarea re-portajelor, aceeaşi grijă pentru corectitudine şifrumos. Mai greu era cu creaţiile unor falşi crea-tori de literatură, cum era A. Toma, mult cultivatîn epocă, dar puţin receptat6, sau cu poveştile ver-sificate încadrate printre balade, cum erau Lazărde la Rusca sau Minerii din Maramureş, versifi-cări apreciate pentru că glorificau lupta de clasăsau vigilenţa şi capacitatea clasei muncitoare şi aţărănimii muncitoare de a distinge binele, pentru

care merită chiar să mori.Compararea cu opere valoroase o făcea -

nu explicit! - Pentru ilustrarea adevăratei litera-turi. Era un alt mod de a ne spune povestea cu cas-travetele care are peste 90% apă, informaţie spusămereu când nu mai ai ce spune despre subiectulîn discuţie.

În orele de gramatică, pe care programa lecuprindea până în ultima clasă de liceu, se făceafoarte puţină teorie, în centrul atenţiei fiind culti-varea vorbirii îngrijite, aşa cum pretindea concep-tul latin ars grammatica. Mai de fiecare dată temapentru acasă solicita identificarea faptelor delimbă studiate în texte literare ale autorilor cunos-cuţi, din două motive: cunoaşterea temeinică atex-telor respective, supuse şi analizei literare, caretrebuia să ia în discuţie şi faptele de limbă; textelebeletristice au fost totdeauna model de valorifi-care a valenţelor lingvistice, fapt pus în luminăprin transformările la care acestea erau supuse.Ani la rând am folosit în munca la catedră cule-gerea de exerciţii din ultima clasă de liceu, pentrubogăţia şi varietatea temelor şi a exerciţiilor cu-prinse. Iar temele erau musai să fie făcute, fărăscuze; cel prins cu tema nefăcută ştia că nu poatescăpa de nota unu.

Tocmai se introduseseră carnetele de elev,adică fiecare dintre noi era obligat ca, dintr-uncarnet obişnuit, să-şi facă un fel de oglindă a ac-tivităţilor zilnice, fiecare pagină cuprinzând oreledin ziua cu pricina, nota obţinută şi semnăturaprofesorului. Începuseră să apară şi blocnotesuri,dar aveau un cusur, erau scumpe, aşa că eu îmicumpărasem Carnetul săteanului, nu pentru că euera sătean, ci pentru că aşa scria pe copertă şi eracel mai ieftin. Pe prima pagină am primit autogra-ful domnului profesor Budescu, după ce scrisese,cu cifre şi litere, nota obţinută: 1 (unu). Era o notă

urâtă, dar scrisul îngrijit al domnului profesor şiautograful domniei sale parcă mai atenuau neca-zul. Scrierea îngrijită mi-a fost mereu în atenţie,fără să şi ajung la ea. Dar m-am străduit măcar săpăstrez proporţiile. De câte ori scriam în carneteleelevilor sau ale studenţilor mei notele obținute,făceam precizarea că, pentru a compensa valoa-rea, notele mici le scriu mari, iar pe cele mari lescriu mici.

Într-o discuţie de peste ani, i-am relatatdomnului profesor povestea primei mele note dincarnetul de elev. Nu s-a bucurat. Nu ştiu dacă i semai vorbise despre notele rele pe care le pusese,dar părea foarte afectat de încărcarea memoriei cuastfel de lucruri, lipsite de importanţă, în defavoa-rea altora, înălţătoare, mobilizatoare. Poate aveadreptate. Sunt foarte rare persoanele (vor fi exis-tând?) care să nu se împiedice, să nu-şi încarcememoria cu astfel de lucruri mărunte, chiar dacăacestea nu au avut repercusiuni nedorite în evo-luţia lor. Importantă e semnificaţia cu care se în-carcă aceste evenimente peste timp, semnificaţiarezultată din aureolarea cu care memoria îşi îm-bracă faptele, care nu mai sunt ale noastre, ci alememoriei.

Viaţa a făcut ca peste ani să am ocazia dea-mi confirma sau completa portretul domnuluiprofesor Budescu. În 1966, când Liceul Unirea îşisărbătorea centenarul, s-a organizat şi o sesiuneştiinţifică, în al cărei program a fost înscrisă şi co-municarea mea Preocupări de pedagogie şi orto-grafie la profesorul focşănean Dimitrie F. Căianu,publicată ulterior în „Lucrări ştiinţifice” ale Insti-tutului Pedagogic din Galaţi. Era, în viziuneamea, mărturia preocupării pentru şcoala care măformase. Eram aşa de încântat să fiu aproape dedomnul Budescu, conducătorul şedinţei, dar şi dealţi profesori din Focşani ori legaţi de Focşani,încât după câteva zile mi-am dat seama că memo-ria mea reţinuse extrem de puţine lucruri, aproape

6Acad. I. Coteanu, care în acea vreme fusese îndepărtat din învăţămîntul superior şi primise o catedră laliceu, povestea odată că făcea lecţiile cu A. Toma paravan pentru Eminescu, puţin reprezentat în programă şidoar cu texte convenabile ideologic (din Împărat şi proletar se făcea doar discursul proletarului). Elevii aveaude regulă la ei un volum Eminescu, ţinut în bancă sau acoperit de textul din programă în caz de control.

54

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

nimic din ce ar fi fost de reţinut într-o asemeneaocazie. După nu multă vreme, aveam să-l întâl-nesc din nou pe domnul profesor Budescu, iaramintirea mea, certată pentru comportamentul an-terior, a fost la locul ei.

Era în preocupările administraţiei regio-nale să organizeze periodic aşa-numitele brigăzide îndrumare şi control, menite să ofere o imaginecuprinzătoare a stării învăţământului. În una din-tre aceste brigăzi, organizate de conducerea re-giunii Galaţi, care avea în atenţie învăţământuldin Focşani, am fost cuprins şi eu, la vremeaaceea asistent la catedra de limba și literatura ro-mână a Institutului Pedagogic din Galaţi. Prinliceu trecusem în ultimul timp întâmplător, la ru-găminţile tatei de a mă interesa de mersul şcoliifratelui meu Ion, atunci elev în ultima clasă deliceu, de şansele de a reuşi la facultatea de istoriepe care o visă, şi constatarea mă bucurase. Ionavea să devină student „din prima”, fără să se fipus vreo clipă problema meditaţiilor, iar concu-renţa la istorie era dintre cele mai serioase.

Bucuria pe care o simţeam la gândul re-vederii şcolii era întunecată de postura pe care oaveam, aceea de judecător al muncii slujitoruluicatedrei, situaţie ingrată, oricare ar fi fost relaţiacu foştii profesori, printre care se afla şi domnulBudescu. Pe de o parte, ce-l puteam învăţa eu,încă la început de carieră, pe Profesorul Budescu,a cărui imagine nu se estompase în timp, ci dim-potrivă.7 Pe de altă parte profesorului (să zicem!)

inspectat nu i-ar fi fost pe plac ca fostul său elevsă fie lipsit de personalitate, să nu aibă propria pă-rere despre ceea ce văzuse, soluţii proprii despreproblemele din lecţie. Şi-ar fi descoperit posibileneîmpliniri.

Stând liniştit în ultima bancă din clasă, amredevenit elevul domnului Budescu, numai că,„pe vremea aceea “, ocupam întotdeauna un locdin primele două bănci. Era acelaşi, cu ţinutădreaptă şi comportament elegant, ce stimula par-ticiparea elevilor la discuţii, impunând totodatărespect, înscrierea în normele politeţii. Îşi păstrasepână şi ticul verbal Amice!, care-i devenise supra-nume în discuţiile dintre elevi. Era acelaşi profe-sor, numai eu nu mai eram elev. Au urmatdiscuţiile despre lecţii, lecţii frumoase şi pline,cum şi-ar dori orice profesor. Discutând un anu-mit aspect al lecţiei, după atâta vreme aş minţi săspun că ştiu care anume, dacă nu aş avea o me-morie de elefant, şi nu vreau să inventez, i-amspus domnului profesor că din bancă lucrurile sevăd altfel şi că o altă abordare, o şi precizam care,ar fi fost mai eficientă. Mă temeam că voi fi tratatca fost elev, care trebuie doar să asculte. S-a uitatla mine câteva clipe, apoi: „Nu ştiu. S-ar putea săai dreptate. Nu ştiu. Voi vedea. Nu-ţi promit căvoi face, dar sigur voi încerca”. A fost momentulcând, în viziunea mea, profesorul se depăşise pesine, probând maximum de deschidere. Oricepoate spori eficienţa trebuie încercat. Se poate în-tâmpla să păţeşti ca Irimia, să dai cu oiştea îngard, dar dacă nu încerci, nu experimentezi, iarexperienţa e o încercare ce trebuie bine pregătită,nu ai cum să ştii, nu ai cum să găseşti drumuri noi,mai eficiente. Poate că gardul fusese doar o pă-rere, o umbră.

Momentul acesta al discuţiei cu domnulprofesor Budescu mi-a prins cu atât mai bine, cucât, cu o seară mai înainte, la solicitarea condu-cătorului brigăzii, participasem la o lecţie des-chisă ţinută la cercul pedagogic al profesorilor dela gimnaziu şi fusesem profund dezamăgit. Îmi

părea mie că prea merg toate în lecţie, prea găsescrepede elevii răspunsul corect în exprimarea ceamai adecvată, afară de un lucru, apatia elevilor.Dacă erau aşa de buni, cu pregătire ireproşabilă,cum se explica apatia? Încercam să-mi explic şiam rugat pe elevul din banca din faţă să-mi deapuţin caietul de notiţe. Proastă inspiraţie! A întorspe dos tot ce gândisem mai înainte; lecţia fusesedeja făcută, elevii repetând răspunsurile învăţateacasă. Lipsa noului conducea la apatia elevilor.

Nu cred că am fost singurul care obser-vase greşeala, dar cred că jena i-a împiedicat peoameni să evite cu grijă acest aspect, iar pentrudiscuţii rămâneau doar aspectele pozitive. Şi miemi-a fost jenă să pun în cumpănă poziţia profeso-rului, importantă doar în relaţia cu elevii săi, sin-gurii faţă de care nu se putea ascunde, cu fiecareactivitate adăugind încă o tuşă la propriul portret.Am făcut însă o radiografie a lecţiei nu prea con-venabilă profesorului. Partea cu lecţia regizată olăsasem ca o posibilă replică la reacţia nepotrivităa profesorului, cum se întâmplase în intervențiileanterioare ale membrilor cercului. N-a fost o ase-menea reacţie şi am fost scutit de formularea unorconsideraţii privind poziţia profesorului în faţaclasei.

De aceea învăţământul românesc avea şiva avea nevoie de profesori Budescu, modele decomportament de la care oricine are de învăţat.Nu numai în clasă!

Cu chimia lucrurile au fost cam încurcate,deşi n-ar fi drept să dau vina pe profesoare. În cla-sele a opta şi a nouă ne-a fost profesoară domni-şoara Fany Weinschel, a cărei semnătură îmiîmpodobeşte diploma de maturitate. Nu mai erafoarte tânără, dar i se spunea domnişoară şi eraporeclită domnişoara Bulan sau madam Bulan,după situaţie, din cauza picioarelor care depăşeaudimensiunile obişnuite pentru picioarele domni-şoarelor. Nu s-ar putea spune că avea sexapil, to-

7Domnul Budescu era parte realitate, partelegendă, a cărei interpretare poate fi pusă în legăturăcu portretul făcut de Alecsandri lui Ştefan cel Mare:Ființă de-o natură gigantică, divină,/ El e de-acei lacare istoria se-nchină,/ De-acei care prin lume, subpașii lor, cît merg/ Las urme uriașe ce-n veci nu se maișterg,/ A cărora legendă departe mult se-ntinde/ Și-nchipuirea lumii fantastic o aprinde.

55

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

tuşi numele Domnişoara îi fusese prins în imnulliceului, dedicându-se o strofă: Ora-a doua e chi-mia, /Domnişoara a intrat, /Noi, cu ochii la bu-lane, /Toţi am scos câte-un oftat.

N-aş putea spune de ce domnişoara măluase de băiat bun. Poate pentru că stăteam mereuîn una din primele bănci. Mic de statură fiind, dinbanca a treia m-aş fi pierdut complet; profesoriinu m-ar mai fi văzut, ar fi crezut că acolo e un locgol, iar eu nu aş fi reuşit să văd la tablă din spatelecolegilor. Fapt e că domnişoara mă luase de băiatbun şi îmi punea note mari, mai toate note împuş-cate, pentru răspunsuri la întrebări nerezolvate decei ascultaţi. Probabil că ceva, ceva tot ştiam eu,dar nu se prea întâmpla să fiu ascultat ca lumea,ca ceilalţi, ci obţineam notele prin răspunsuri îm-puşcate, ceea ce nu mă deranja deloc; stăteamdeci bine cu chimia, dar nu la fel de bine cu cu-noştinţele de chimie.

Că domnişoara avea o foarte bună impre-sie despre mine aveam să aflu în studenţie de la ocolegă de grupă, care mi-a povestit că, în trenulcu care venise de la Bucureşti, avusese vecină decompartiment o profesoară ce urma să coboare laFocşani. În discuţii, colegă şi-a adus aminte că areun coleg din Focşani, profesoara şi-a adus amintecă a avut un elev cu numele Moldoveanu, dar des-crierea nu prea corespundea. Profesoara ştia unelev mic şi prizărit, iar colega îi vorbea despre celmai înalt coleg din grupă. Nu aveau de unde săştie că pe parcursul a doi ani, care separaseră li-ceul de facultate, eu crescusem ca zmeul din po-veste (în poveste creştea Făt-Frumos, dar prea arfi de poveste!). Şi colegă şi-a încheiat relatarea cuo întrebare: „Chiar. De ce nu te-ai dus la chimie?”Nu ştiu dacă o spunea cu dezamăgire, dar obser-vase că profesoara rămăsese foarte surprinsă şidezamăgită că nu am urmat chimia. Nu-i puteamspune colegei că se întâmpla ca oamenii să se maiînşele. Am lăsat-o să creadă că eu chiar fusesem

bun la chimie; tot îi plăcea ei să vadă în fiecareun om plin de calităţi. N-am vrut nici să o întrebdacă mă consideră neavenit la filologie. Nu-i binesă rişti până-ntr-atât.

În clasa a X-a lucrurile s-au cam schimbat.În locul domnişoarei Weinschel a venit doamnaRădvan, doamnă în adevăratul înţeles alcuvîntu-lui, care, pe deasupra, pretindea să ştim chimie.Să mai punem la socoteală că în ultima clasă deliceu se învăţa chimie organică, unde, dacă nu eştiatent, te pierzi în lanţuri de formule şi concatenări.Iar la doamna Rădvan nu ţinea cu împuşcarea no-telor; notele trebuia să le iei pe cinstite şi trebuiasă transpiri serios pentru ele. Figura ei de femeieîngrijită, cu părul alb colilie8 ce-i încadra faţa pa-lidă, se potrivea de minune cu comportamentul.Găsea mereu comparaţii neaşteptate, care uşuraupercepţia fenomenelor chimice. Obişnuiţi cu li-nearitatea şi ordinea formulelor şi a reacţiilor dela chimia anorganică, ne venea greu să înţelegemmişcările aparent dezordonate din lumea orga-nică. Apropierea cu mişcările mingii de te terenulde fotbal ne-a făcut să înţelegem că dezordineaeste doar aparentă, în realitate fiind o modalitatede manifestare a ordinii din natură, sesizată doarde cei cu pregătire în domeniu. Cu cât patos nevorbea despre profesorul Longinescu, de a căruiîndrumare se bucurase în facultate! Învăţase de lael şi ţinea să ne înveţe şi pe noi importanţa luptei,pe de o parte, cu timpul, care ne hotărăşte multe,de aceea trebuie avut totdeauna în vedere, maiales că-ntotdeauna are răbdare, şi, pe de altă parte,cu tine însuţi, să-ţi formezi capacitatea de a te sus-trage presiunii, obiective sau subiective, a unorfactori perturbatori. Era concluzia experienţeitrăite la un examen la care profesorul Longinescuavertiza că pentru rezolvarea problemei dispunea

de cinci minute, avertisment pe care l-a repetat,cu ochii pe ceas, pe tot parcursul timpului acordat.Rezolvarea oricărei probleme cere timp şi capa-citatea concentrării asupra aspectelor esenţiale.

În ultima clasă de liceu începuserăm şi noisă fim interesaţi de distracţii, de dans şi nu numaica spectatori. Colegul nostru Adrian Littman eraprintre cei mai interesaţi de ritmuri muzicale, maiales de tobele lui Malagamba, baterist şi dirijor învogă pe atunci. Ritmurile lui Malagamba şi aledansului Conga umpleau pauzele noastre. Mala-gamba pentru ritmurile antrenante şi Conga pen-tru adaptarea pe ritmurile vestitului dans cubanezde carnaval devenit foarte popular în Statele Uniteînainte de 1950 a unui text românesc ce proslăveadânsul chiar în timpul foametei; zicea textul: di-mineaţă – Conga, la amiază – foamea, seara – ia-răşi Conga, Congaaaa... Şi lanţul elevilordansatori dădea ocol clasei pe ritmurile luiAdrian, amplificate de bătăile în catedră, obiectulcu cea mai puternică acustică din clasă. Sub co-manda lui Adrian, am ajuns într-o sâmbătă searala balul de la Cercul Militar, sau Casa Armatei,nu ştiu bine cum i se mai spunea atunci, dar lumeacontinua să folosească numele vechi, Cercul Mi-litar, care se afla peste stradă de actuala Poliţie aFocşanilor. Eu eram pe post de gură cască şi chiaram rămas cu gura căscată când Adrian a luat loculbateristului din formaţia muzicală. Nu era deglumă. Părea că se află pe locul lui.

Una dintre cele mai mari surprize dinviaţa de licean ne-a oferit-o doamna Rădvan cândne-a anunţat că, împreună cu a colegă a dumneaeide la liceul de fete, a organizat pentru prima sâm-bătă o reuniune. Aşa se numeau atunci serile dedans, numai că în liceu reuniunea nu se putea or-ganiza noaptea, ca atare reuniunea s-a organizatdupă-amiază. Ca să pot ajunge la reuniune, amchiulit de la ultimele două ore şi am fugit acasănu atât pentru ca să mănânc, erau destule zilele

8În fotografia făcută la aniversarea a 30 deani de la absolvirea liceului, doamna Rădvan este celmai uşor de recunoscut dintre toţi profesorii partici-panţi la eveniment, după acelaşi păr alb.

56

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

când masa de prânz o luam seara, cât că să mă îm-brac adecvat, adică să arăt cât de cât îngrijit. Separe însă că mai greu e să te hotărăşti în alegerecând nu prea ai din ce alege. Aşa s-a făcut că, totalegând din cele alese, am întârziat; când eu tre-buia să fiu de mult plecat, încă eram acasă. Acumtrebuia să mă grăbesc, dar asta însemna transpira-ţie şi gândul mă îngrozea. Să ai vestimentaţia do-rită e una, iar să fii curat, să simţi că eşti curat ealta. Dar ce nu face omul face întâmplarea; labarza chioară face Dumnezeu cuib, spune un pro-verb, verificat atunci de mine. Îndată ce am plecatde acasă m-a ajuns un camion cu ostaşi sovietici,care, la semnul făcut de mine, au oprit şi m-au duspână lingă liceu, fiind încartiruiţi în spatele liceu-lui nostru. S-a nimerit să iasă mai bine decât dacăaş fi plecat la vreme.

În sala de dans, o clasă de la parter, dincare băncile fuseseră scoase, s-au format repededouă grupuri ce păreau a fi rivale, unul al fetelor,altul al băieţilor, iar la mijloc era spaţiul gol, tere-nul nimănui, cum se numeşte în lupte. Fetele aş-teptau, probabil, dar băieţii nu se prea îndemnau.Până şi cei consideraţi cu experienţă în domeniuse dovedeau acum timizi. Orchestra îşi făceatreaba ei, dar ringul de dans era gol. Eu începusemsă merg la reuniunile tovărăşeşti din comună,unde îndrăzneam să invit la dans, dar acolo era al-tceva. Cunoşteam fata pe care o invitam şi nu ris-căm să fiu refuzat, pe când aici... Atmosfera s-aînviorat abia după ce doamna Rădvan l-a luat pefiecare şi nu-l lăsa până ce invita o fată la dans. Şipofta vine mâncând; dansul următor erau mai pu-ţini care aşteptau îndemnul doamnei profesoare.Gheaţa se spărsese şi terenul nimănui era acum altuturor.

Soarta a făcut ca toţi profesorii de limbarusă pe care i-am avut, de la gimnaziu, până launiversitate, să fie oameni remarcabili. A nu se în-ţelege de aici că toţi profesorii de limba rusă erau

remarcabili; eu vorbesc numai de profesorii mei,care au contribuit la formarea mea, nu de cei pecare i-am întâlnit ocazional. Am cunoscut şi pro-fesori de limba rusă despre care prefer să nu vor-besc aici, aşa că ne întoarcem la profesorii mei.

După ce la gimnaziu am avut şansa de a oavea profesoară pe doamna Lidia9, în prima clasăde liceu am întâlnit pe domnul T. Adgemian, unprofesor de toată ispravă. Răbdarea şi delicateţeanu-l părăseau niciodată, iar tonul folosit făcea sănu ne supărăm nici atunci când ne certa. Cu miş-cările lui domoale şi vocea tărăgănată, părea a fidesprins dintr-o frescă din alte timpuri, mult maipreocupate de frumos. După ani aveam să mămândresc în faţa unei colege de la Galaţi, profe-soară de limba rusă şi ea, cu domnul profesor Ad-gemian, iar colega a completat portretul meu,surprinzându-mă, într-un fel. Când ne era nouăprofesor părea în vârstă, apropiat de vârsta pen-sionării, iar faptul că în clasa a noua a fost înlocuitde un alt profesor ne-a făcut să credem că, într-adevăr, se pensionase. Surprinzător în spusele co-legei de la Galaţi era că la domnul Adgemianauzise cele mai frumoase asocieri de cuvinte înlimba rusă adresate unei femei şi chiar cita câteva.Având în vedere vârsta domnului profesor, preo-cuparea aceasta părea şocantă, dar nu era. Intere-sul pentru cuvintele alese cu grijă caracterizau nupurtarea unui crai (sau va fi fost?!), ci omul preo-cupat de frumos, iar în lumea noastră de atunci,cu rosturile zdruncinate, cuvintele folosite cu dis-tincţie puteau însemna mult.

În clasa a nouă ne-a venit la limba rusădomnul profesor Lavrinenco, cu totul opus dom-nului Adgemian. Singură notă comună a celor doiprofesori era disciplina predată, dar asta nu în-seamnă deloc că unul dintre ei trebuia să fie rău.Poreclit Bimbo, după numele unui actor comic alvremii, domnul Lavrinenco părea hotărât să seimplice total în formarea noastră ca oameni. Fap-

tul că preda limba rusă trecea în plan secundar;învăţarea limbii ruse trebuia să fie doar o compo-nentă a pregătirii noastre. Fără ca limba rusă să fiajuns vreodată în ţara noastră la statutul pe care îldobândise în Moldova sovietică10, era totuşi limbăobligatorie în toate şcolile, ceea ce stârnea reacţieadversă, asemenea celei faţă de regimul politicimpus de ruşi. Sigur că presiune asupra noastră sefăcea, înainte de toate, prin textele folosite, princare se crea o imagine total diferită faţă de cea dinrealitate, dar ar fi nedrept să le punem în seamăprofesorilor mai mult decât se cuvine. Neînvăţa-rea limbii ruse nu însemna pentru domnul profe-sor Lavrinenco lipsă de respect faţă de „măreaţaUniune Sovietică”, faţă de „măreaţa cultură so-vietică”11, ci refuzul de a munci, de a te implicaîn formarea propriei pregătiri. Nimănui nu-i placeuleiul de ricin, spunea domnul Lavrinenco, dar,când e nevoie, trebuie să-l iei. Imaginea aceastaavea să fie conturată ulterior de unul dintre pro-fesorii de la universitate: „cunoştinţele pe care euvi le dau, spunea el, poate nu vă fac plăcere, unorale par chiar amare, de aceea, pentru a vă veni înajutor, ung cu miere linguriţa cu care vă dau in-formaţiile; dumneavoastră înghiţiţi medicamen-tul, uneori amar, dar rămâneţi cu gustul dulce almierii de pe linguriţă.” Spusele acestea îl carac-terizează minunat pe domnul Lavrinenco, dispussă facă apel la mijloacele cele mai diverse carei-ar fi fost de folos. De altfel, porecla Bimbo arela bază folosirea comicului de situaţie sau de lim-baj, în maniera actorului de comedie Bimbo Măr-

9 Un portret al doamnei Lidia am schiţat înAni de şcoală…, Editura Terra, Focșani, 2011.

10În anul 1990, la prima rubrică din catalogera înscrisă Limba rusă, iar în a doua – Limba ma-ternă și literatura…, punctele de suspensie trebuindsă fie înlocuite cu numele limbii materne și al litera-turii respective, în ciuda faptului că nimeni n-a vorbitvreodată de vreo literatură maternă.

11 Tot ce privea Uniunea Sovietică era obliga-toriu măreț.

57

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

culescu, foarte apreciat pe atunci.Nu cred să fi uitat cineva gestul domnului

profesor îndreptând degetul arătător spre peniţastiloului din care urma să curgă единицу, Ediniţu,corespondentul rusesc al notei româneşti unu, răs-plata pentru suflat sau copiat. Mâinile domnuluiprofesor atrăgeau oricum atenţia, prin degeteleosoase şi prezenţa sub piele a venelor puternic re-liefate şi colorate; lipseau doar culorile roșu și al-bastru, ca să fie ca în mulajele anatomice.

Ţinea să atragă atenţia asupra sancţionăriiabaterilor de la norme, fără nominalizarea celuiîn cauză. În una dintre ore s-a oprit din ceea ce în-cepuse a spune, cerând cuiva impersonal, fără săse uite într-o direcţie anume din clasă: „дай емулопату – dă-i aceluia o lopată.” Toţi ne-am întorsprivirile spre fundul clasei, fără să observăm marelucru. Doar unul dintre colegi se înroşise intens.Aveam să aflăm ulterior că cel în cauză fuseseatenţionat că nu se cuvine să te scobeşti în nas, iardacă o faci, foloseşte un obiect mai acătării; nudegetul, lopata.

Mai târziu, în studenţie, un profesor nesfătuia cum să ne comportăm în cazul când con-statăm un comportament neglijent: „Când îl vezipe Ionescu scobindu-se în nas cu creionul, nuspune Scoate, Ionescule, creionul din nas, ci Nue recomandabil să băgaţi creionul în nas. Veţi fisurprinşi să constataţi câte creioane vor fi scoasedin nas”.

În clasa a zecea eram de acum obişnuiţi cuel şi el îl cunoştea pe fiecare dintre noi. Era diri-ginte la C şi ştiam că cei mai mulţi din clasă îl iu-beau pentru atitudinea lui paternală, pe care nu sesfia să o manifeste şi faţă de elevii din celelalteclase cu care lucra. Celebră era sceneta cu pate-fonul, ori de câte ori nemulţumirea faţă de slabanoastră pregătire ajungea la cote mai înalte: „Cu-rînd veţi termina liceul, dar tot nu învăţaţi, nu sun-teţi obişnuiţi, nu vreţi să munciţi. Acum vă întreţin

părinţii, dar atunci va trebui să vă întreţineţi sin-guri. Cum o veţi face dacă nu ştiţi, nu vreţi sămunciţi? Dar patefonul nu vă va da răgaz, vă vaobliga să vă găsiţi de lucru. De asta nu veţi scăpa,căci, spunea învârtind în direcţia stomacului ma-nivela nevăzută a patefonului, patefonul cânta”.Şi nimeni nu avea nevoie de tălmăcirea semnifi-caţiei gestului, ca să priceapă că nu e de glumit cughiorăielile stomacului, care îşi cere drepturile înorice situaţie. Amintirea foametei încă nu dispă-ruse şi lipsurile din alimentaţie de prea puţini nuerau resimţite. Îndemnul profesorului nu suna caal tatei, „Băgaţi-vă minţile în cap”, dar vizaaceeaşi stare de fapt: trezirea la realitate.

Aducerea la realitate nu înseamnă delocrenunţarea la visare, ci dimpotrivă, pregătireacondiţiilor ca visul să devină realitate. Eram înuna dintre ultimele zile de şcoală, o zi scăldată dinbelşug de lumina razelor solare. Dintr-un motivpe care nu mi-l amintesc, avuseserăm o oră liberăşi se întâmplase ca cineva să aducă un aparat fotoşi ne-am luat libertatea de a merge în parcul dinfaţa liceului, unde elevii nu prea aveau acces. Eumai intrasem o sigură dată, la o oră de ALA cudomnul profesor Chifan, pentru a ni se explica, lamodul concret, cum folosim terenul pentru apă-rare în caz de atac. Mă ascunsesem într-un loc pecare îl credeam cel mai sigur, după una dintre băn-cile de piatră, şi aveam să aflu că locul ales nu eradeloc bun; bucăţile dislocate din piatră pot devenireale pericole pentru cel din apropiere.

Acum însă ne simţeam cum nu se poatemai bine. Parcul era partea de rai a liceului, iarbună dispoziţie devenise exaltare. Cu aceastăstare sufletească am revenit în clasă pentru oră ceurma, ora de limba rusă. Domnului Lavrinenco îipărea ceva schimbat şi, cu nasul ridicat inspira săvadă ce se întâmplase, a ce miroase. Răspunsull-a dat Costel Paraschiv: „Miroase a studenţi,domnule profesor”. Şi toată clasa a izbucnit în râs.„Miroase-a clasa-zecea bî, mă zăpăcitule mî”, afost replica profesorului, în care toată lumea îl re-

cunoştea pe Bimbo. De oricâte ori un elev pro-nunţa sau folosea greşit un cuvânt rusesc, primeareplica profesorului: „Zapacionîi”, adaptare pen-tru mai lesnicioasă înţelegere a rusesculuiзапєчённый. Nu era intenția profesorului de a tăiaelanul, ci doar modul grijuliu de a atrage atenţiacă până la studenţie mai aveam de trecut exame-nul de maturitate, introdus după sistemul rusesc,de unde luaserăm şi notarea până la cinci. Era în-grijorarea părintelui pentru măsura şi modul încare copilul era pregătit pentru saltul pe care ur-mează să-l facă.

Bimbo era o poreclă menită să caracteri-zeze un om preocupat să bine-dispună, dar asta nuera deloc în intenţia domnului profesor. Nu-miaduc aminte să-l fi văzut vreodată râzând. Se fo-losea însă de râs pentru a promova un anumecomportament, o anume atitudine. Probabil nicinu-i plăcea să se râdă fără motiv. În popor existăzicala a râde ca August prostul, pe care sigur oştia, altfel nu ne-ar fi oprit din râs întrebându-nenevinovat: „De ce râdeţi, mă?” Şi, după o pauză,pentru a atrage atenţia că nu erau motive de râs,ridica un deget: „Ei, acum râdeţi! De ce nu râ-deţi?”

După ani aveam să-l întâlnesc în Galaţi.Se pensionase şi se mutase în Galaţi, să fie maiaproape de fiul său, inginer în Combinatul Side-rurgic, deoarece, se spunea, fiul avea ceva pro-bleme de comportament. Părea neschimbat, darverva îi dispăruse. Apoi eu m-am mutat în alt car-tier al Galaţiului şi domnul profesor Lavrinencoa devenit legendă, ca mulţi alţi profesori.

Al doilea diriginte pe care l-am avut laliceu, înlocuindu-l, din clasa a noua, pe domnulFilote, a fost Zigmund Lupu, profesor de educaţiefizică, pe care toţi elevii îl ştiau cu numele Júma.Programul orelor de educaţie fizică era foartecomplex, adăugind componentelor obişnuite aledisciplinei, altele, reclamate de situaţie, cum a fost

58

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

căratul molozului din curtea extinsă a liceului,moloz datorat bombardamentelor din timpul răz-boiului sau rezultat din dărâmarea unor clădirivechi, probabil expropriate. Pentru toate claselemolozul figura în programul orelor de educaţie fi-zică. Cu tărgi încropite, ca cele din construcţii,molozul era cărat pe terenul viran de peste drumde liceu. Nu ştiu dacă se muncea cu dragoste, darse muncea, atraşi de ideea că pe terenul eliberatse vor amenaja terenuri sportive şi s-a reuşit. Altăcomponentă permanentă era comportamentul ele-vilor de la întâlnirea precedentă. Pentru compor-tament nepotrivit normelor se anunţau sancţiuni,printre care interdicţia de a ieşi seară pe StradăMare, locul de promenadă al focşănenilor, la ci-nema sau la spectacole ocazionale.

Acele interdicţii par azi bizare, dar eraureale. Elevii erau obligaţi să poarte pe mânecamatriculă SMU, Şcoala Medie Unirea, aşa cumfetele purtau matricula SMF, Şcoala Medie deFete. Apăruseră şi şepci cu matriculă, pe care uniile purtau cu plăcere; nu era puţin, în acea vreme,să fii licean. Purtatul şepcilor era însă facultativ,din raţiuni economice.

Eu am locuit puţină vreme în Focşani, lagazdă; în cea mai mare parte a timpului am făcutnaveta, aşa că sancţiuni ca cele menţionate nu măprea priveau şi nici nu-mi amintesc să fi fost sanc-ţionat pentru încălcarea regulamentului. Timidi-tatea şi frica mă scoteau în afara zonelorsancţionate. Cea mai frecventă sancţiune era însătunsul, deloc uşor de suportat, căci, dacă altele pu-teau fi ascunse, aceasta era vizibilă pentru oricine.Mândria multora era frizura cu creastă sau chiarpărul lung, doar eram cocoşi, iar creastă se obţi-nea cu oarecare dificultate, şi deodată să te trezeştică nu mai ai creastă. Cum să mergi la întâlniretuns zero, ca un şcolar?

La început dirigintele cerea ca sancţiona-tul să vină a doua zi tuns, fără precizarea zero, se

subînţelegea. O cerea şi domnul Filote, numai căla domnul Juma invitaţia era mult mai frecventă,dar şi nerespectarea devenise mai frecventă, cuinvocarea aceluiaşi motiv, lipsa banilor. Dirigin-tele a trebuit să schimbe tactică: întâi băga mânaîn buzunar, scoţând cei doi lei cu care îl împru-muta pe cel sancţionat să ducă la capăt treaba;apoi a scurtat termenul de punere în aplicare asancţiunii, trimiţându-l să se tundă chiar atunci,în timpul orei, arătându-se mereu dispus să-l îm-prumute pe cel nevoiaş cu bani până a doua zi.Nici nu se mai vorbea despre tuns. Când cel vizatauzea „Ţine doi lei”, ştia ce are de făcut. Loc deîntoarcere sau de discuţie nu prea există.

Ora de educație fizică se făcea, de regulă,afară. În sala de sport se intra când vremea era ne-favorabilă sau când trebuia să lucrăm la aparate.Cum eu eram lipsit de forță, singurul aparat careîmi convenea era capra; la bară sau la paraleleabia mă agățam, iar de inele nici nu putea fivorba. Îmi plăceau în schimb mișcările din pro-gramul de încălzire, mersul piticului sau pasuluriașului, printre altele; simțeam cum trupul mise dezmorțește. Îmi plăcea de asemenea mulțimeade jocuri inventate de domnul profesor. Printreacestea era un fel de rugby de sală, cu mingea me-dicinală, aproape fără reguli, afară de protejareajucătorilor, fie ei coechipieri sau adversari.

Liceul avea două echipe sportive cu carese mândrea, echipa de baschet și echipa de gim-nastică. Selectarea se făcea la ora de educație fi-zică și urmau antrenamente serioase. Ideea demișcare, de sport nu mi-a displăcut, dar nici num-a atras în mod special; n-am simțit că aș puteaface performanță sportivă. Strădania mea de aexecuta corect mișcările, ajutat poate și de staturamea pitică, l-a făcut pe domnul profesor să creadăcă ar putea ieși din mine un gimnast, așa că m-ainvitat la antrenamentul echipei de gimnastică.Antrenamentele se desfășurau seara, ceea ce îmicomplica nespus programul, dar nici nu-i puteamspune domnului profesor că refuz, așa că am venit

de vreo două ori, după care am renunțat. Pe de-oparte programul meu, plecăm de acasă între șaseși șase jumătate dimineață și ar fi trebuit să ajungacasă pe la ora nouă seara, pe de altă parte con-statarea că dificultatea exercițiilor întrecea slabamea măsură, m-au determinat să nu mai vin la an-trenament, iar domnul profesor s-a mulțumit săconstate lipsa mea, fără să-mi facă observații. Bă-gase, probabil, de seamă că se înșelase în privințatalentului meu de gimnast.

De altfel, nu aveam talent pentru nici odisciplină sportivă. Problema nu era trecutul nor-melor, ci obținerea performanțelor. Erau pe atuncidouă complexuri de norme sportive ce vizau pre-gătirea atletică, FGMA și GMA (fii gata pentrumuncă și apărare și gata pentru muncă și apă-rare, primul pentru începători, celălalt pentruavansați), după model sovietic. Probele de 1000și 3000 m le dădeam, în fiecare an, pe un traseuce cuprindea străzile din jurul liceului. Marelemaestru al acestor probe era colegul Jan Popescu,poreclit, tocmai pentru pentru performanțele lui,Zatopek, după numele renumitului alergător cehEmil Zatopek, supranumit omul locomotivă. Toțieram convinși că va face carieră sportivă, dardupă terminarea liceului a fost unul dintre colegiidispăruți în ceață; s-a mutat cu familia din Focșaniși nu știu că cineva să mai fi avut informații des-pre el.

Proba de 20 km marș, facultativă, la caream participat o singură dată, în clasa a noua, pre-supunea parcurgerea distanței de la ieșirea dinsprenord a Focșanilor, de la despărțirea șoseleinaționale de șoseaua spre Petrești, până la râulPutna, dincolo de Făurei, Garoafa de azi. De câteori trec pe lângă piatra kilometrică de pe malulPutnei îmi vine în minte prima mea prezență înacel loc. În acea perioadă stăteam la gazdă cu co-legul Costel Paraschiv și am hotărât amândoi săparticipăm la marș. Nu aveam antrenament spe-

59

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

dactic la Facultatea de Educație Fizică din Galați.De la el știam că Juma devenise unul dintre oa-menii de legătură dintre Israel și România, că or-ganizează grupuri de israelieni pe care îi conduceîn România, că e unul dintre promotorii Românieiîn Israel. E minunat lucru să afli că oamenii înpreajma cărora ai crescut, te-ai format îți rămân(le rămâi) în preajmă prin ceea ce fac.

Istoria şi geografia au fost obiectele careau avut cel mai mult de suferit. Dacă ne era greunouă, elevilor, să trunchiem realitatea, e de înţelescum era pentru profesori. Profesorul Popa nepredă geografia RPR, adică a României ciuntite,şi geografia Uniunii Sovietice, în care intrau şi te-ritoriile Basarabiei şi, parţial, ale Bucovinei, numecare deveniseră tabu. Pentru fiecare oră elevul deserviciu avea sarcina să aducă de la cabinetul dehărţi harta sau hărţile necesare. Nu era vreun pe-ricol să aducă harta nepotrivită cu teritoriul ţării;hărţile vechi, pe care scria Harta României, fuse-seră scoase din dotare, cum se întâmplase şi cucărţile condamnate de regim, scoase din biblio-teci, şi înlocuite cu Harta RPR. Numele Româniadispăruse ca nume de ţară; în structura nouluinume al țării devenise un apendice adjectival,când era folosit întreg, Republica Populară Ro-mână (sic!), de regulă folosindu-se numele pres-curtat, RPR, aşa cum Uniunea RepublicilorSovietice Socialiste se folosea tot prescurtat,URSS, patru litere înşirate pe hotarul de est şi denord al RPR, menite să spună că URSS era al-tceva decât Rusia, o comuniune de ţări cu drepturiegale, în care factorul etnic nu prezenta vreo im-portanţă. Era un aspect particular că la răsărit dePrut ne învecinam cu RSS Moldovenească, încare se cuprindea Basarabia, iar la nord ne înve-cinam cu RSS Ucraineană, care nu cuprinsese ni-ciodată Bucovina. Numele republicilor unionalenu apăreau pe hartă, ci doar URSS, vecin cu RPR.Jocul literelor.

Înrudirea geografiei cu istoria o probă şiparalelismul dintre numele disciplinelor. Istoria

românilor era înlocuită cu istoria RPR, ca atareromânii din afara graniţelor ţării nu intrau în ve-derea programei școlare. Dacă, însă, geografiaRPR corespundea unei realităţi, privea geografiaţării, a statului numit RPR, la istoria RPR lucru-rile erau mai complicate. RPR exista doar din1947, noul nume marcând schimbarea monarhieicu republică, republica populară, altă realitatedecât republicile burgheze, cum democraţia po-pulară din ţările intrate sub dominaţie sovietică seopunea democraţiei burgheze, trecându-se pestepleonasmul creat. Cuvântul democraţie s-a creatpe baza grecescului Demos, care însemna „popo-rul de rând”, democraţie populară însemna, caatare, „puterea populară a poporului” sau „putereapoporului popular”.

Istoria RPR începea însă, firesc și nefi-resc, neţinând seama de numele disciplinei, cuprimele mărturii despre locuirea spaţiilor cuprinsepe harta RPR. Greşeala nu se mai făcea la IstoriaURSS, care se oprea de fapt la istoria PCUS (b),o istorie coafată a partidului bolşevic, glorificândlupta bolşevicilor în ilegalitate sub conducerea luiLenin şi Marea Revoluţie Socialistă din Octom-brie, sărbătorită an de an, prin demonstraţii popu-lare, pe 7 noiembrie, ca şi cum ar fi fostsărbătoare naţională a românilor.

Manualul de Istoria RPR din ultima clasăde liceu, impresionant prin numărul de pagini, erao compilaţie de fragmente făcută de MihailRoller, departe de a fi o viziune unitară asupra is-toriei românilor, citat însă pentru frazele greoaieşi confuze. Enunţul Podul de la Turnu Severin afost construit de Apolodor din Damasc, ale căruipicioare se mai văd şi astăzi, pus pe seama luiRoller a făcut carieră vreme îndelungă.

Cum nici geografia URSS, nici istoriaURSS nu prea ne atrăgea, învăţarea se făcea camforţat şi în silă.12 Dar trebuia obţinută nota limită,trei, cel mai greu de obţinut, corigenţa la aceste

cial, dar parcursesem, și cred că nici Costel nu eraîn necunoștință de cauză, distanțe destul de lungi.Erau zile când distanța de acasă la școală și returo parcurgeam de două ori, iar distanța până în sa-tele vecine și înapoi o parcursesem nu o dată, fărăcă efortul să mă marcheze.

Știam punctul de plecare, așa că nu ammai mers la liceu, ci am hotărât să mergem directacolo, scurtând drumul pe la marginea Focșanilor.Când am ajuns în marginea orașului, am constatatcă startul se dăduse, așa că am luat-o la fugă pestecâmp, cu gândul să prindem din urmă grupul dealergători, destul de numeros. Am reușit, după oa-rece timp, să-i ajungem pe cei din coadă, căci gru-pul se dispersase, iar la borna de 10 km nu eramcei din urmă. Intenția noastră era că după ce vomfi înscriși pe listă, să facem o pauză, dar am fostsfătuiți să renunțăm, căci nu vom mai reuși să re-luăm ritmul de marș. De fapt era un fel de a spunemarș, căci nu avea nici o legătură cu modul de de-plasare specific probei cu acest nume; noi alter-nam mersul cât se putea de repede cu alergarea.Chiar de s-ar fi pretins deplasarea în ritm de marș,era imposibil de controlat respectarea ritmului;cea mai mare parte a traseului de întoarcere s-afăcut pe întuneric. Punctul de pornire a marșuluiera și punctul terminus, unde erau din nouînregistrați participanții cu timpul realizat, care nuprezenta importanță pentru probă, nefiindcondiționată de timpul realizat. Pentru mine și co-legul Paraschiv era important că participaserăm șinu ne făcuserăm de râs. Nu eram și nici nu aveampretenția de a fi primii, dar nici cei din urmă nune-ar fi plăcut să fim; am fi făcut de râs origineanoastră țărănească.

După terminarea liceului l-am mai întâlnitpe domnul profesor de câteva ori întâmplător,apoi am aflat că plecase în Israel, iar mai târziuaflam noutăți despre el prin unul dintre cei pe careîi formase pentru sport, Horia Dulgheru, cadru di-

60

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

discipline fiind evitată pentru eventualele conse-cinţe asupra elevului, dar şi a profesorului. Maică nu era oră în care domnul profesor Popa să nuceară ajutorul în stabilirea notei celui ascultat(celor ascultaţi): „Şeful clasei” „Ăstuia (ăstora)cât îi (le) pun, 2,49 sau 2,51 (prin rotunjire, noteledeveneau 2 sau 3, corigenţă sau promovare)”.Răspunsul, al lui Adrian Bejan, şeful nostru, saual clasei în cor, era de fiecare dată 2,51 şi lucrurileerau salvate.

Numele profesorului nostru de desen eratot Popă, cunoscut mai curînd după poreclă, Anja,datorată unui tic verbal, aşa, pronunţat însă într-un mod aparte, cu o uşoară nazalizare a lui a şisonorizarea lui ş, astfel încât părea a pronunţaanja: Se face aşa: se trage o linie, aşa, apoi încăuna, aşa... Vă rog să pronunţaţi ca domnul profe-sor Popa!

Cum, dacă nu toate, cele mai multe trebu-iau să fie noi, obiectul ştiinţele naturii a primit şiel un nume nou, bazele darwinismului, numele luiCh. Darwin fiind foarte apreciat, pentru dezvol-tarea concepţiei acestuia privind lupta din interio-rul speciei în planul social. Darwinismul social,preocupat de inechitatea socială, făcuse carieră însocietatea românească şi fundamenta lupta declasă. Ştiu însă bine că doamna profesoară Prodanse limita la aspectele biologice ale darwinismului,ca atare ne atrăgea atenţia nu prin extrapolareadarwinismului, ci prin ţinută. Deşi era încă tânără,faţa îi era veşnic împodobită de ochelari, pe careparcă voia să arate că nu-i poartă de plăcere, deaceea avea totdeauna ochelari fără rame, maipuţin vizibili. Culoarea accentuat alb-palidă a

feţei atrăgea însă atenţia prin rujul intens, tot-deauna prezent şi sprâncenele foarte subţiri, bineconturate. Provenea, probabil, dintr-o altă parte aţării, căci pronunţa unele cuvinte altfel decât noi.Colegul nostru Anton Cucută îşi auzea de fiecaredată numele cu accent schimbat, Cúcută, iar noi,de câte ori voiam să-l necăjim îi pronunţam nu-mele cu accent schimbat.

Anul 1955 a marcat un moment importantîn evoluția învăţământului românesc, după ce re-forma învăţământului din 1948 schimbase școalaromânească din temelii. Aruncarea la „groapa degunoi a istoriei”13 a tot ce însemnase tradiții aleînvăţământului românesc și reașezarea acestuiape baze total diferite produsese o imensă fracturăîn funcționarea sistemului, atât din perspectivaprofesorilor, cât și din perspectiva elevilor.

Profesorii, care fuseseră acceptați să-șicontinue activitatea la catedră, trebuiau să accepte„fără murmur și fără șovăire” noile principii defuncționare a sistemului, adesea în totalăcontradicție cu cele în care se formaseră. Situațiaelevilor era încă mai complicată. Formați pânăîntr-un punct în conformitate cu anumite normeși principii, s-au văzut apoi nevoiți să le abando-neze în favoarea altora, nu numai diferite, ci încontradicție cu normele vieții sociale româneștitradiționale. Mult discutatul principiu al adevăru-lui verificat de practică socială rămânea fără con-firmare, mulți întrebându-se de ce nu văd ce aud.Rezultatele obținute se aflau, ca atare, departe decele așteptate. Luarea de măsuri se impunea, darsistemul nu putea fi schimbat. Trebuia schimbatăatitudinea elevilor. Prin ordin al ministrului învă-ţământului, s-a stabilit ca elevii cu mai mult dedouă corigențe sau cu nota mică la purtare să nu

mai încheie anul școlar. Au fost exmatriculați, cudrept de continuare a studiilor la seral sau la fărăfrecvență. La sfârşitul anului școlar s-a putut ra-porta obținerea unor rezultate foarte bune.

Numărul celor exmatriculați, a fost apre-ciat, exagerat, la aproape jumătate. Printre aceștiase aflau și colegi de ai mei, chiar de clasă. Numenționez aici numele nici unuia dintre ei; toți s-au folosit de dreptul de a continua școala la seralsau fără frecvență și toți și-au încheiat studiile li-ceale. Asprimile vieții îi căliseră și nu erau dispușisă renunțe, iar noi i-am considerat în continuarecolegi, aparținători aceleiași promoții.

*Cititorul acestor rânduri se va mira, poate,

că vorbesc numai despre profesori, iar colegii meilipsesc. Dar îmi pare firesc să fie aşa. Profesorulşi elevul sunt două unităţi distincte, antagonice,care, în realizarea scopului comun, clar pentruunul, difuz pentru celălalt, par a ocupa părțileopuse ale unei baricade invizibile. Indubitabil, re-laţiile cu colegii de liceu nu au rămas fără urmăriîn evoluţia mea, nu totdeauna conştientizate, darprofesorii şi-au pus amprenta în mod direct, întâiprin modul cum au conceput înarmarea noastră cucunoştinţe din specialitatea pe care o reprezentau,apoi prin relaţiile cu elevii.

Aud mereu că nu informaţiile sunt nece-sare, ci valorificarea informaţiilor. Afirmaţia estecorectă, dar enunţul este rău formulat, căci se re-ţine prima parte, bine construită, rău receptată; nuinformaţiile sunt necesare nu înseamnă informa-ţiile nu sunt necesare. Fără informaţii nimic nu sepoate construi. Enunţul ar trebui reconstruit: in-formaţiile sunt insuficiente dacă nu ştim să le va-lorificăm, să le punem în acţiune. Dobândirea deinformaţii este doar primul pas al individului pen-tru cunoaşterea şi remodelarea realităţii.

Purtăm în suflet icoana acelor profesoricare au găsit calea cea mai adecvată de a convinge

12Acum am făcut eu un pleonasm, căci rom. silă provine din sl. sila, care însemna „forţă“, ca în ex-presia l-a luat cu sila, dar sila românească a dezvoltat conotaţii aparte ‹a se vedea mănîncă în silă!›, chiardacă de umbra forţei nu a scăpat.

13Prezența atător clișee lingvistice în textul de față își are explicația în credința că acestea dispun deo putere nebănuită de a sugera realitățile timpului care le-a creat, care le-a folosit.

61

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

de utilitatea a ceea ce ei fac, convingându-ne cănoi înşine trebuie să devenim utili.

Colegii mei?! Au fost elevi obişnuiţi, ca şimine, cu teribilismele şi cu stângăciile vârstei, cumai micile sau mai marile răutăţi ale vârstei. Săvorbeşti despre unul înseamnă să-i nedreptăţeştipe alţii, iar să vorbeşti despre toţi în toate ale lornu e posibil, s-ar acumula sumedenie de banali-tăţi.

Am fost un elev aparte faţă de ceilalţi?Sigur că nu. Sigur că da. În clasă nu eram aparte,eram unul dintre ei. Îndată ce orele se încheiau de-veneam aparte, fără legături speciale cu vreunuldintre colegii de clasă, afară de Costel Paraschiv,din cauza condiţiilor de viaţă.

Mi-am început viaţa de licean ca navetist.Plecăm de acasă dimineaţa, între orele şase şi şasejumătate. Întârzierea peste șase și jumătate trebuiarecuperată prin fugă, ceea ce se mai întâmpla.Dacă ora trecea de şapte fără douăzeci, nu mai pu-team ajunge la prima oră, ceea ce făcea să evitaceastă situaţie. Nu-mi plăcea să chiulesc. Nu ab-senţa din catalog mă deranja, cât absenţa de la oră,golul de cunoştinţe pe care tot eu trebuia să-lumplu după aceea. Pentru absenţele din catalogse putea obţine motivare, pentru absenţa cunoş-tinţelor nimeni nu-ţi poate da motivare, iar atuncigolul trebuie umplut prin forțe proprii.

Parcurgerea drumului până la şcoală eraîn general plăcută, mai ales când se forma grupulcompact, cu discuţii de toate felurile, cu gălăgie,cu glume, mai ales că de la un an la altul numărulnavetiştilor crescuse. Pentru întoarcerea acasăprogramul diferea de la o zi la alta pentru fiecare,în raport de activităţile de la şcoală, aşa că grupulse răsfira pe tot întinsul şi pe toată ziua, iar deajuns acasă ajungeam când se putea, nu rareoridrumul fiind presărat cu impedimente dintre celemai diverse, pe unele transformându-le în bucurii.În zilele de după ninsorile abundente trebuia să

lăsăm, de cât mai multe ori, urma staturilor noas-tre în zăpada înmuiată de soare, trebuşoară carese face fără grabă, ca să nu se deterioreze urmaimpregnată. Toamna ne dădeau de furcă struguriidin viile geaseului de la Zamfirescu şi fostele viiale lui Caloianu, din spatele sediului geace.14 Eraupăzite, dar exploatam slăbiciunile paznicilor şi ra-reori nu reuşeam să intrăm măcar în una. O datăajunşi în vie, puneam recuzita şcolară în sân şigeanta se umplea cu struguri dintre cei mai aleşi.Sigur că se întâmpla şi să fim surprinşi în vie şisă fim puşi pe fugă, dar de prins nici unul dintrenoi nu a fost prins vreodată, împrăştiindu-ne, cândera cazul, în toate direcţiile.

De obicei urmam drumul cel mai scurt, pecâmp, cum se spunea, drumul care de la fostul hanal lui Furtună, din care mai rămăseseră doar nişteruine, iar azi s-a pierdut şi numele, duce direct lagară, unde era obligatoriu să ne punem la punctţinuta, adică cel mai obişnuit să ne curăţăm încăl-ţările fie de praf, fie, mai ales, de noroiul uneoriaşa de prezent pe drum, că trebuia să facem oco-lişuri serioase pentru a-l evita. A fost o adevăratănenorocire când, în regiunea cea mai noroioasă,pe care o evităm mergând prin fel de fel de gropiîmpâslite cu iarbă, se şi numea La Gropi, a fosttras gard pe marginea drumului; încălţăminteanoastră avea acum mai multe de pătimit din cauzanoroiului, care rareori ajungea să se usuce. Cândacest drum devenea chiar impracticabil, desfundatde ploi sau înfundat de zăpadă, mergeam prin sat,dar numai atunci, căci acest drum era mai lung şiplicticos şi nici nu aveam unde ne drege ţinuta;gara nu era în traseu.

Cel mai greu era cu naveta când Milcovul

îşi umfla apele şi nu putea fi trecut. Făcând unocol de peste 10 km, trebuia să ajungem întâi laOdobeşti, unde era pod peste Milcov. Podul de laGoleşti, pe unde ocolul era ceva mai mic, nu-l luanimeni în considerare, din cauza condiţiilor de de-plasare până la acel pod. De la Odobeşti luam tre-nul până la Focşani, ceea ce ne mai uşura dinsarcină şi ne mai trăgeam sufletul până să înceapăactivităţile de la şcoală. În zilele cu pricina pleca-rea de acasă era pe la patru, iar întoarcerea – cânddădea Dumnezeu.

În două rânduri am stat la gazdă, perioadedestul de scurte. În clasa a opta mi-a găsit tatagazdă la domnişoara Zinca, pe strada Gherghiasa,aproape de Fânărie. Domnişoara Zinca, trecută deprima tinereţe, ocupa, cu mama ei, o bătrână ne-putincioasă, o cameră din casa din fundul curţii,alături de bucătărie. În cealaltă cameră din aceeaşicasă stătea în gazdă o domnişoară farmacistă. Euocupam o cameră din casa de la stradă, izolatcomplet. Singurele momente când aveam posibi-litatea să schimb vreo vorbă cu cineva ar fi fost întimpul mesei, care se desfăşura însă într-o tăceredesăvârşită. Ieşeam de la gazdă numai când mer-geam la şcoală, domnişoara, foarte autoritară,având sarcină de la tata să nu-mi permită să umblulela prin oraş. De vreo două ori am fost în vizităla colegul Toma Grigore, care locuia prin apro-piere, pe care eu, însă, nu-l puteam primi în vizită.Abia aşteptam sâmbăta, să pot pleca acasă, şi ple-cam pe orice timp, oricât de rău ar fi fost.

În clasa a nouă am intrat în gazdă, cu con-săteanul şi colegul de clasă Costel Paraschiv, latanti Maria, rudă mai îndepărtată a mamei, careîşi ducea viaţa, ca mai toţi în acea vreme, înotândîn nevoi. Din cele trei camere pe care le avea, fărăsă luăm în calcul bucătăria, în două avea elevi îngazdă, iar în cea de a treia locuiau gazdele cu co-pilul lor, elev în ultimul an de liceu, tot la „Uni-rea”, singurul liceu de băieţi pe atunci. Tata se

14GAS şi GAC, cu pronunţarea gease şi geace,erau numele prescurtate ale gospodăriilor agricole destat sau colective, adaptare românească a denumirilorsovhoz şi colhoz din Uniunea Sovietică. Ulterior audevenit IAS şi CAP, iase şi ceape, prescurtări de la în-treprindere agricolă de stat şi cooperativă agricolă deproducţie

62

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

înţelesese cu nea Paraschiv, tatăl lui Costel, să asi-gure pe rând lemnele necesare la gazdă, numai că,după sărbătorile Crăciunului, când lemnele adusede tata erau pe punctul de a se termina, nea Paras-chiv a refuzat să aducă partea lui de lemne, aşa căs-a încheiat şi găzduirea la tanti Maria, deşi aicimă simţeam mult mai bine, în primul rând pentrucă ceilalţi doi elevi, din clasa ultimă a liceului, neerau de un real ajutor în problemele cele mai com-plicate, nu numai în privinţa şcolii.

Iarna nu ne speria drumul zilnic de acasăpână la şcoală, aşa că nu vedeam în navetă vreodificultate. Iarna de la începutul anului 1954 a în-trecut însă orice aşteptări, prin cantitatea enormăde zăpadă căzută. În numeroase localităţi, printrecare se afla şi capitala, a fost nevoie de intervenţiaarmatei pentru redeschiderea drumurilor şi apro-vizionarea populaţiei cu alimente, iar şcolile şi-aususpendat activitatea pentru câteva zile pe o bunăparte a teritoriului ţării, care cuprindea şi Focşa-niul. Drumul pe câmp a rămas blocat pentru că-ruţe de nămeţii formaţi de zăpada viscolită pânăspre sfârşitul lunii aprilie. Nouă însă ne făceamare plăcere să mergem pe deasupra troienelor,care, pe alocuri depăşeau cinci metri. În zilele în-sorite auzeam zgomotul apei ce-şi făcuse văd pesub zăpada pe deasupra căreia noi mergeam, pro-ducând o senzaţie de nedescris; zăpada era supusăpresiunii căldurii de deasupra, a soarelui, şi a apeide dedesubt.

Cea mai delicată problemă a navetei oconstituia mâncarea. Din cauza programului măobişnuisem să mănânc dimineaţa, la orice oră eraplecarea de acasă. Mâncăm şi când urma să ajungla Focşani pe la Odobeşti, pe la ora patru, mult în-ainte să fie dimineaţă. Mâncăm pentru că nu seştia niciodată când va fi masa de prânz şi, dinaceastă cauză, era nevoie să iau cu mine ceva demâncat între timp, numai că era greu de găsit cevacare să răspundă condiţiilor. Cât timp erau stru-

guri, mâncarea era asigurată. În fiecare seară îmipregăteam porţia necesară de struguri ce puteaurezista să nu se zdrobească. Coarna, fie albă, fieneagră, avea această calitate şi era păstrată pentrumasa de la şcoală a copilului. Când strugurii seterminau, situaţia se complica din cauza lipsei depâine.

Pâinea se putea cumpăra doar pe cartelă,iar locuitorii de la sat, cum eram noi, primeau pecartelă mălai; pâinea era rezervată orăşenilor.Pâine de casă făcea mama doar din când în când;făina din griul rămas după ce se dădeau cotele eraprea puţină (nu puţini erau cei care plecau de laarie fără grâu măcar pentru colivă!) şi trebuia săajungă, până la recoltă următoare, pentru ceea ceera musai. Pentru turtele de Crăciun sau pentrucozonacii de Paşti nu puteai pune bază pe făinacumpărată de ocazie, pe sub mână; se amestecauîn ea fel de fel de preparate, numai albe să fie, iaratunci făina nu mai făcea faţă cerinţelor gospodi-nelor.

În lipsa pâinii era bună şi mămăliga,numai că pâinea se putea asocia cu multe, cu po-vidlă, cu unt, cu ce era la îndemână, pe când mă-măliga... Pâinea se putea mânca şi goală, darmămăliga? De unde avea, de unde n-avea, mamapunea lângă bucata de mămăligă din pachet ceva,de regulă o chiftea. Cine să mai ţină cont că chif-telele aveau obligatoriu şi usturoi, iar usturoiullasă în urma lui o dâră groasă de miros neplăcutpentru ceilalţi? Era însă jenant să scoţi pachetulcu mămăligă şi să mănânci de faţă cu ceilalţi, deaceea mă retrăgeam în locuri ferite. Cum clasanoastră a fost întotdeauna la etaj, mă strecurampe scara care ducea la pod şi acolo „îmi luammasa “. La început, preocupat să mă ascund deprivirile colegilor, nu am băgat de seamă că scaraera umedă şi miroase a urină, iar apoi nu mailuăm în seamă acest aspect. Îmi limitam însă ur-catul pe scară la cât era necesar să nu mai fiuvăzut. Dar parcă te poţi ascunde suficient ca să numai fii văzut de nimeni?

Într-o zi m-am trezit chemat la director,ceea ce m-a cam speriat. Mi-am adus aminte spu-sele tatei că la prima chemare la şcoală să i se co-munice că ceva nu e în ordine cu mine, amterminat cu liceul. Era prima dată când treceamde uşa ce despărţea coridorul claselor de holulunde se afla cabinetul directorial şi m-au trecutrăcorile. Iar când am ajuns în faţa directorului, custatura lui impunătoare, m-am pierdut complet.Mă aşteptam să mi se ceară explicaţii pentruorice, afară de urcatul meu zilnic pe scară sprepod, despre care, gândeam eu, nu ştia nimeni, aşacă acum mă trezeam deconspirat. Nu înţelegeamde ce directorul liceului era interesat că eu îmimănânc mămăliga pe ascuns, pe scară spre pod şipriveam speriat spre anchetator. Între timp intraseîn cabinet şi domnul Mateescu, secretarul liceului,căruia directorul i-a făcut semn cu mâna să aş-tepte. Trebuia să explic de ce urc în fiecare zi aceascară. După un răstimp mi-am luat inima în dinţişi am început să spun despre ruşinea care mă îm-piedica să-mi desfac pachetul cu mămăligă în faţacolegilor. Cred că explicaţia mea i-a provocatmilă; a pus capăt discuţiei prin „Bine, vom maivorbi. Poţi să pleci “. Am ieşit la fel de uimit pre-cum intrasem. N-am mai fost chemat să vorbim,dar am constatat după un timp că scară nu mai eraumedă şi mirosul de urină era din ce în ce maipuţin sesizabil. Am aflat, din întâmplare, că celvinovat de fapta incriminată fusese prins şisancționat.

Când au apărut la vânzare chiflele, lucru-rile s-au mai simplificat. Mă umpleam de bucuriecând auzeam vânzătorul strigând „Ia chifla, ne-amule, ia chiflă! Două la leu şi una geaba “! Re-clama – sufletul comerţului! O chiflă costa 30 debani, dar reclama făcea impresia că ţi se dă în plusfaţă de cât plăteşti, când, de fapt, el ieşea în câştig,cu peste 10%. Numai că leul acela era cu poveste,nu toţi îl aveau. Atras de reclamă, colegul Costel

63

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Paraschiv, vorbesc despre el mai des, căci, fiindu-mi coleg de clasă și de navetă, eram mai tot tim-pul împreună, i-a făcut vânzătorului o propunere:„Nene, dă-mi-o mie pe-aia geaba!”

Aspectul cel mai neplăcut al navetei eracă ocupă o prea mare parte din timp. Obosealaacumulată nu o mai puneam la socoteală; întâipentru că eram obişnuit cu efortul fizic şi apoi eracompensată de faptul că stăteam acasă. Timpuldestinat învăţării se reducea însă drastic. Dacămai punem la socoteală că nu mă puteam sustragecomplet de la treburile din gospodărie când aces-tea îi aglomerau pe ceilalţi, se va înţelege că încele mai multe situaţii timpul de pregătire se în-scria în aria nopţii. Duminica era ziua ce trebuiaexploatată la maximum. Duminica lucram cuCostel Paraschiv probleme din Revista de mate-matică şi fizică, pe care, când le adunam într-unnumăr suficient, le trimiteam la revistă şi abiaașteptam numerele următoare pentru a ne căutanumele la rubrica rezolvitorilor de probleme.Prezența numelor noastre însemna că soluțiile nefuseseră acceptate, ceea ce în condiţiile noastreera o performanţă. Nici în perioada de pregătirea examenului de maturitate nu puteam folosi în-tregul timp pentru învăţare. Când tata mi-a spusîntr-o dimineaţă, înainte de a pleca la treburile lui,că va trebui să merg cu calul la păscut, nu prea aluat în seamă răspunsul meu că nu am terminatde revăzut materia, replicându-mi: „Poţi să înveţişi în timp ce calul paşte. Doar nu ai altă treabă defăcut.” Şi aşa a fost.

Nu mă sustrăgeam acţiunilor făcute cuclasă sau cu şcoala, dar acestea erau prea puţine.Memorabilă a fost însă participarea, în clasa aX-a, la campania agricolă nu de o zi sau două,cum se întâmplase în clasa a IX-a, la legatul vieila gease Floreşti, ci de două săptămâni, la recol-tatul strugurilor, la gease Vîrteşcoi, ferma Râm-niceanca. Era perioada când ţara se afla încă în

reconstrucţie; în anul când terminăm liceul se ser-bau zece ani de la încheierea războiului, ale căruiurme încă nu dispăruseră din memoria noastră şinici nu aveau cum. Urmele lui se puteau vedeapeste tot, căci Focşaniul fusese intens bombardat,îndeosebi în partea sudică, unde se aflau cazăr-mile, cartierul întreg numindu-se, ca şi bulevardulce ducea spre cartier, Cazărmi. Lozinca Ţara în-treagă – un imens şantier era agitată peste tot, so-licitând, cam de pe poziţii de forţă, implicareatineretului în acţiuni voluntar – patriotice. Iar ti-nerii, care de de voie, care de nevoie, formaupeste tot brigăzi de tineri voluntari pe mari şan-tiere, cum erau cele de la Bumbeşti-Livezeni,Bicaz etc. Participarea noastră la campania de re-coltare a strugurilor se înscria curentului epocii,elevii trebuind să suplinească tineretul de la sate,plecat pe şantiere naţionale.

Cazarea s-a făcut pe clase, iar de mâncat,mâncam împreună la cantina ce funcţiona, încă depe vremea fostului proprietar, într-o hală ce puteafolosi la orice treburi care nu se puteau face subcerul liber. Clasa noastră a fost cazată într-o că-suţă din mijlocul viilor al căror rod urma să fiecules. Păturile erau aşezate în toate felurile, inclu-siv etajate, pentru exploatarea la maximum a spa-ţiilor, aşa că era o înghesuială de nedescris. Sigurvor fi fost şi colegi cărora le displăcea ideea, dar,pe fondul general de luare în râs a condiţiilor şiacceptarea acestora cu râsete şi bună dispoziţie,nimeni nu a vociferat. Cineva şi-a adus aminte degazdă lui Nică a lui Ştefan a Petrei, elev la laşcoala de catiheţi de la Fălticeni, sporind zgomo-tele de râs, dar strecurând şi teama de poştele pecare cineva le-ar putea pune vreunui coleg. Teamaaceasta a şi căpătat contur când într-o dimineaţăun coleg s-a trezit cu fâşii de hârtie între degetelede la un picior, fapt repetat cu alţi colegi, fără însăca hârtiile să şi fie aprinse.

Activitatea noastră, cred că a tuturor ele-vilor, era supravegheată de un profesor a căruiprezenţă se făcea prea puţin simţită. Ziua apărea

doar din când în când, iar noaptea eram de capulnostru. Pontajul coşurilor umplute cu struguri îlţinea un om al fermei, care urmărea să fie coşurilepline, indiferent de mărimea acestora, ceea ce nuprea era drept, diferenţa dintre coşuri fiind foartemare. Dimineaţa prima grijă a fiecăruia era sătragă pe rândul de vie cât mai multe coşuri mici,iar apoi se urmărea sosirea căruţei cu coşuri noipentru aceeaşi trebuşoară. Dificultăţii de umplerea coşurilor mari se adăuga căratul acestora lacapăt de rând, deloc lipsită de importanţă; numaiacolo se făcea pontarea. Rândurile de vie aveau olungime apreciabilă, ca atare căratul coşurilor nuera de neglijat, mai ales că de pe unele rânduristrugurii de masă se culeseseră şi erau goluri destruguri, ca atare trebuia să cari coşul pe distanţămai mare. Strugurii, bine copţi, se striveau dincauza şocurilor de la mutarea coşurilor şi mustulse prelingea pe hainele noastre, care după câtevazile deveniseră scorţoase.

Cele mai căutate locuri de muncă eraucele de pe căruţele care cărau strugurii la centrulde vinificare. Era vorba despre ridicarea coşurilorşi transportul acestora la presa de struguri, darerau şi momente de relaxare, pe drumul dintrecele două puncte ale transportului. În plus, aici nuse făcea pontaj. Pentru ziua respectivă se pontaucoșurile prevăzute de normă.

În ciuda faptului că erau destui cei neobiş-nuiţi cu munca în agricultură şi condiţiile de viaţăde la ţară, se muncea cu credinţă, fiecare evitândsă se afle pe poziţie codaşă. Făcea pe atunci multăvâlvă melodia lui Henry Mălineanu Marinică,Marinică, prin care Marinică, drăgălaşul, /Mari-nică, zis codaşul era îndemnat nu te lăsa, nu sta,/Căci te râd feţele şi avertiza, în spiritul timpului:Azi viaţa merge parcă zboară, /Nu te-aşteaptă-ngară. Eticheta Marinică era suficientă pentru ta-xarea unui comportament neangajant.

Nu ştiu dacă cineva se simţea umilit de

64

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

noile noastre condiţii de viaţă. Pentru mine eraceva obişnuit, iar cei neobişnuiţi cu munca în agri-cultură şi viaţa de la ţară considerau episodul oexperienţă utilă pentru viaţă. Dovadă e că sâm-băta, când omul cu pontajele a adus vorba desprebalul din sat care va încheia săptămâna, s-a răs-puns cu tot entuziasmul vârstei, iar seara toatălumea era prezentă la bal. În zilele următoare BebiŢauber a devenit ţinta glumelor pentru cucerireafăcută la bal, o fătucă brunetă din sat, iar el nupărea prea deranjat de asta, considerându-i pe ceice-l luau în râs invidioşi pentru succesul său, de-clarat prin comentariile lor incontestabile.

Au trecut vremile acelea, pe care le-aşputea numi, prin comparație cu actualele condițiiale elevilor și folosind vorbele unui poet, „vremide fapte strălucite, însă triste şi amare.” Fapteleerau strălucite nu prin ele însele, căci nu depășeauordinarul. Condițiile de viață în care se petreceauacele fapte le sporeau importanța și contribuția laformarea unor spirite răzbătătoare; ideearenunțării în fața dificultăților vieții era respinsădin capul locului. Patefonul stomacului, cum spu-nea domnul profesor Lavrinenco chiorăielilor sto-macale, nu putea fi liniștit cu văicăreli, inutile șidezarmante, ci prin soluții de angajare socială, încondițiile când societatea, preluând formula luiKarl Marx, „Omul e cel mai prețios capital”, prea-mărea OMUL, dar schilodea oamenii. OMUL,abstract, era opus oamenilor concreți care nu în-căpeau în formula omului nou, impus de societa-tea timpului.AVANPREMIERA REVELIONULUI

Era o zi mohorâta din preajma sărbătorilorde Crăciun (pardon, de Moş Gerilă, după calen-darul „sfinţilor” comunişti) şi a Noului An 1953.Clasa noastră, a VIII-a A, învăţa într-o sală de laetajul I, aripa dinspre Casa Armatei și Spitalul Mi-litar, ocupate pe atunci de „eliberatorii noştri” dinest.

Noi, eroii acestei întâmplări, stăteam înrândul băncilor din mijloc, astfel: în banca a treia,eu şi, în dreapta mea, colegul Aurel Nanu (odih-nească-se în pace; de mult a plecat dintre noi,printre primii). În banca a patra, stăteau AurelDuca (şi el plecat dintre noi), supranumit Dulăul,şi, în dreapta lui, Marian Strugaru, colegul şi prie-tenul meu încă din clasa I.

Era ora de matematică; la catedră se aflaprofesorul Filote, fost, în timpul războiului, ofiţerde artilerie, iar la tablă – cel mai bun elev dinclasă, Virgil Odobescu, Tocilarul, cum îl pore-cleam (nu ştiu dacă acolo unde a plecat a luat şiporecla cu el). Într-o linişte mormântală, Virgil sestrăduia, sub supravegherea domnului profesor,să rezolve o problemă, ceea ce trebuia să facemşi noi, cei din bănci. Liniştea din clasă era stânje-nita doar de tânguielile Dulăului, din spatele meu,care îşi agasa colegul de bancă, pe Marian, foarteinsistent cu rugăminţi de felul: „Spune-mi, măi,şi mie!” „Hai, băi, nu fi nasol”, reluate mereu şimereu. Ca să fie mai convingător, Dulăul îşi în-soţea cuvintele cu lovituri ce ţinteau pieptul luiMarian.

La un moment dat liniştea a fost aruncatăîn aer de zgomotul unei explozii. A început nebu-nia. Clasa s-a umplut de fum, de nu ne mai ve-deam între noi. Vacarm, urlete, strigăte. Toţi erauperplecşi, nimeni nu pricepea nimic. Doar AurelDuca alergă disperat prin clasă, ţinându-şi cumâna stânga pumnul drept plin de sânge, iar Ma-rian Strugaru striga de sub bancă: „M-ai omorât,m-ai omorât!”

Alb la faţă şi tremurând, cum cred că ară-tam toţi, Virgil Odobescu se ascunsese după o bi-bliotecă din faţa clasei, împreună cu domnulFilote, care, ca brav artilerist ce fusese, striga lanoi disperat: „Fiţi calmi! Fiţi calmi!”

Pe acest fond de nedumerire generală şidisperare, fiecare dintre noi căutam o explicaţieipentru cele petrecute. Din cauza fumului dens, fe-restrele nu se mai vedeau. Eu mi-am exprimat pă-

rerea că ruşii trăseseră cu tunul spre noi dinspreCasa Armatei. Alt coleg, văzându-l pe AuricăNanu cu o lamă de celuloid roşu în mină, susţineacă acesta era autorul exploziei şi toate priviriles-au întors către Aurică. Părul lung al lui Aurică,până atunci curgând pe spate, se ridicase vâlvoi,de parcă ar fi fost tapat, iar el, alb la faţă ca varul,stătea nemişcat, cu părul ţeapăn, ridicat în sus. Nua reacţionat şi nimeni nu a mai zis nimic. Toţi aş-teptau ceva. Scenă avea să provoace mult amuza-ment, dar mai târziu.

Ce se întâmplase?!Ca totdeauna în preajma frumoaselor săr-

bători de iarnă, toţi ne pregăteam pentru mersulcu colindatul de Crăciun şi cu uratul de Anul Nou.Cele necesare trebuia să fie asigurate din timp:clopoţei, buhai, nelipsitele pocnitori... Punctulforte îl asigurau pocnitorile, confecţionate de fie-care, manual, dar materialele necesare, clorat depotasiu, pucioasă, fosfor, nu erau uşor de găsit,trebuia să fie procurate din timp. De multe oriaceste materiale erau procurate scormonindu-seprintre bombele rămase din timpul războiului încrângul de la Petreşti. Temerară încercare, pe careunii au plătit-o scump din cauza exploziilor pro-duse în timpul scormonirilor.

În acea zi buzunarul de la piept al sacouluinou-nouţ, din velur maron, de care Marian, feri-citul posesor, era foarte mândru, se întâmplase săfie depozit pentru o cantitate frumuşică de ames-tec din substanţele pomenite. Abia aşteptau să fiepocnitori. Loviturile cu pumnul de care Aurică îşiînsoţea rugăminţile nimereau de cele mai multeori exact buzunarul cu pricina, provocând freca-rea şi încălzirea acestora şi, prin aceasta, explozia.Bietul Marian! A ieşit de sub bancă plin de sânge;explozia îi făcuse ferfeniţă nu numai sacoul, fru-museţea de sacou, dar şi tot ce se afla sub el. Pie-lea însă i-o lăsase aproape nevătămată și nu a fostnevoie de intervenţia medicului. Cât despre pum-

65

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

nul lui Aurel...Experienţa războiului nu se uitase; în pu-

ţine clipe toate clasele au fost evacuate, numai că,spre necazul unora, pentru scurt timp. Urmărilepentru noi erau previzibile; chemarea părinţilor laşcoală şi confruntarea nu prea plăcută cu directo-rul, Attila Constantinescu, eliminarea pe câtevazile a celor implicaţi... Apoi totul a reintrat în nor-mal, şi evenimentul nostru în dulcea uitare. Arămas în memoria multora însă exclamaţia profe-sorului de limba rusă, Bimbo Lavrinenco, în timpce se strecura înăuntru uşor, ca de obicei, prin uşaîntredeschisă a clasei: „Bombami?! Bombami?!”

LABUNTUR ANNI...Eheu! Fugaces... abuntur anni!15

(Horațiu)Cred că prima retrospectivă asupra anilor

mei de liceu mi-a prilejuit-o poezia lui GeorgeBacovia Liceu, cimitir al tinereţii mele. N-aş aveapretenţia că analiza mea era corectă, perspectivavremii modificând-o în bună măsură, dar atitudi-nea a rămas fundamental aceeaşi, poate şi dincauză că am îmbrăţişat cariera didactică, devenitămai mult decât mijloc de subzistenţă. Recunoş-team şi recunosc realităţile invocate de poet, lun-gile coridoare, pedanţii profesori, examenelegrele..., dar ele nu reconstituiau atmosfera de ci-mitir, nici de moarte, nici nu omorau. Dimpotrivă,anii mei de liceu au însemnat, printre altele, exer-sarea îndârjirii. Mi-a plăcut din copilărie expresiaori cu carul, ori prin ham; calul nu poate sta, aş-teptând moartea, din cauza împotmolirii carului.Trebuie să-l scoată şi astfel să se elibereze şi pesine, ori, de nu, să-şi recapete libertatea desprin-zându-se din ham; sigur se va găsi cineva caresă-l pună din nou la treabă. Întotdeauna s-a găsitloc de tras ciubotele.

Am privit realităţile vieţii, cum spunea Ar-ghezi despre ţăranul lui, „cu duşmănie şi cu nă-dejde”, duşmănia având a face nu cu ura, ci cuîncrâncenarea, punerea în funcţiune a tuturor re-sorturilor apte să contribuie la depăşirea obstaco-lelor. Şi ce rost ar avea această încrâncenareneînsoţită de nădăjduire, nădejde în acţiune, nă-dejdea că obstacolul va fi înlăturat. Nu e vorba denădejdea că înlăturând acel obstacol vor dispăreatoate obstacolele. Veşnic ne vom lovi de obsta-cole, limite în calea devenirii noastre, dar nici unobstacol, nici o limită nu trebuie să fie veşnic(ă).Învingând un obstacol nu învingem toate obsta-colele, dar refacem, regândim ideea de obstacol;ca să ajungi la celelalte obstacole, trebuie să fiedepăşit cel din faţă. M-am format în atmosferacreată de Coşbuc prin cunoscutul gazel Lupta vie-ţii: O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste deea, cu dor. /Pe seama cui? Eşti un nemernic/Cândn-ai un ţel hotărâtor. /Tu ai pe-ai tăi! De n-ai penimeni, /Te lupţi pe seama tuturor. /... /Oricare-arfi sfârşitul luptei, /Să stai luptând, căci eşti dator.Nu lupta cu alţii, ci, înainte de toate, lupta cu sine.Cea mai dramatică!

Voi fi avut multe nemulţumiri provocatede profesori şi colegi, îi voi fi înjurat cu patimă,şi vă garantez că la asta mă pricepeam, conside-rându-mă, ca mai toţi în acele momente, nedrep-tăţit, dar de urât nu am urât decât un singurînvăţător din școala primară. M-a bătut cu picioa-rele pentru că plânsesem din cauza loviturii pri-mite de la un coleg şi, prin plânsul meu,comunicam dincolo de gardul şcolii necazuri pe-trecute în interior. Mai târziu au fost situaţii cândîmi era milă de el, dar de iertat nu l-am iertat. Şinu-l puteam ierta cât timp momentele acelea decoşmar îmi reveneau mereu şi mereu.

Diferite întâmplări trăite de-a lungul vieţiiaveau să-mi ofere explicaţii pentru cele trăite an-terior, luminându-le şi luminându-mă. Teama deprofesori, de examene, de lungile coridoare estefirească şi nefirească, în toate actualizându-se

aceeaşi realitate, în multitudinea feţelor ei, cu-noaşterea şi necunoaşterea. Nu cel care nu ştie seteme de examene şi de profesori; el ştie că nu ştieşi singurul lucru de care s-ar putea teme ar fi ob-ţinerea unei note bune. Dar astfel de elevi nu preasunt. Chiar cei ce nu învaţă speră că, folosindu-sede brumă de cunoştinţe prinse din mers şi rămaseagăţate undeva prin ascunzişurile memoriei să-ldetermine pe profesor să-i pună notă de trecere.

Elevii care ştiu au teamă totdeauna, iarteama le stimulează emoţiile, care amplificăteama, nedefinită, că s-ar putea să afle ceea ce ştiudeja, sau intuiesc, că au goluri în cunoştinţe şi cucât ştiu mai mult, cu atât se adâncesc în necunoaş-tere, căci cunoaşterea nu are limite; orice cunoş-tinţe reclamă suportul altor şi altor cunoştinţe. Darasta ştiu doar cei ce ştiu. Să ajungi să spui ştiu cănu ştiu nimic înseamnă să ştii, nu că nu ştii. Ştiiceva, ești stăpânul unui teritoriu înconjurat de ne-cunoscut! Ignorantul este lipsit de preocuparea dea cunoaşte tocmai pentru că el ştie, ştie totul şinimic mai mult. E un paradox, dar viaţa este plinăde paradoxuri, ca şi rugă credinciosului adresatădivinităţii: Cred, Doamne, ajută-mă să cred!

Liceul încheie etapa de pregătire pentruceea ce se numeşte cultură generală, nu în sensulcă ar fi deja formată cultura generală, ci în sensulformării opţiunii pentru cunoaştere, a dorinţei dea şti ce se află dincolo de... dezmărginirea zării!

În 1985 un grup de foşti colegi, foarte ini-moşi, printre care Petrică Agapie, cel mai dăruitideii, şi, din clasa mea, Vasile Dascălu, a organizatprima întâlnire de promoţie. Ideea m-a încântat,dar fiind departe de Focşani, contribuţia mea nuputea fi majoră. Am adunat adresele de la care pu-teau fi contactaţi foştii colegi şi le-am pus la în-demâna organizatorilor. Iar organizatorii s-audescurcat minunat.

Intuind că cei 30 de ani trecuţi de la de-clanşarea procesului centrifugal care ne-a împins

15„Vai…, cum se scurg anii…, în fugă“!

66

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

spre toate zările țării și nu numai ne-a schimbatsuficient, ca să nu ne mai recunoaştem, ne despăr-ţiserăm la prima tinereţe, aveam 17-18 ani, iaracum ne apropiam de jumătatea veacului, au avutideea de a pune la reverul fiecăruia numele, adău-gat discret pe peţiolul unei frunze de stejar, dăl-tuită în lemn, prin grija lui Vasile Dascălu, lafabrica de mobilă unde lucra. Minunată idee, careşi-a dovedit utilitatea în cele mai multe dintre ca-zurile când nu ne mai întâlniserăm între timp în-tâmplător.

Zadarnic aş căuta cuvinte pe măsura emo-ţiilor trăite atunci, sugerate doar prin necuvinte.La întâlnirea unui chip nou, prima grijă era des-cifrarea numelui de pe frunza de stejar. Explodănostalgia pe care fiecare o ţinuse ascunsă atâtavreme şi pe care eu o trăisem de oricâte ori avu-sesem ocazia să întâlnesc pe vreunul dintre foştiicolegi sau, uneori, chiar pe absolvenţi din oriceserie ai Liceului Unirea din Focşani. Prindeauviaţă acum întâlniri anterioare cu colegi saunumai cu numele lor.

În căutarea locului meu sub stele, amajuns candidat la şcoala de ofiţeri de artilerie dela Sibiu. Probele sportive s-au dovedit însă un ob-stacol prea mare şi nu am fost acceptat. Agățat desalteaua patului repartizat mie am descoperit nu-mele locatarului de drept: Lupşa Dan Mihai, carenu putea fi altul decât fostul meu coleg de clasă.La întâlnirea de 30 de ani de la absolvire Dan eramaior de artilerie şi mi-a confirmat că într-adevăral lui era pe atunci patul. Se uita la mine şi nu în-ţelegea cum de fostul lui coleg, mult mai scunddecât el, era acum cel mai înalt dintre cei prezenți.

Una dintre excursiile făcute în studenţieavea cuprins în traseu şi oraşul Braşov. Timpulacordat vizitei era foarte limitat, dar era suficientpentru a încerca să-l întâlnesc pe colegul de liceuVasile Dascălu, atunci student la silvicultură, pre-gătindu-se să devină specialist în industrializarea

lemnului. Nu l-am găsit la cămin, dar i-am lăsatun bilet şi ne-am întâlnit, de data asta căutându-mă el. A fost una dintre primele rememorări aleunor episoade din viaţa de liceu sub presiuneaemoţiilor. Vasile alesese un local unde, spunea el,ne vom simți acasă. Avea dreptate; Rapsodia luiEnescu, într-o minunată interpretare, ne aduceaacasă. Întotdeauna m-am simțit acasă și apăratprin Rapsodia română a lui Enescu și Balada luiCiprian Porumbescu.

În timpul studenţiei eram foarte atras deteatru. Nu ca actor, ci ca spectator. Eram prezent,de câte ori aveam posibilitatea, la balconul teatru-lui, cu biletele cele mai ieftine, iar în pauze măstrecuram pe lângă pereţi, ca să admir frumuseţileTeatrului Naţional din Iaşi, mereu aceleaşi şi veş-nic altele. Într-o seară, o voce mi-a pus o mână peumăr: „Ce faci, dom’le?” Era Tiberiu Buzdrug,fostul coleg de liceu, în acel moment, elev laşcoala medie tehnică de chimie din Iaşi. M-ambucurat şi m-am speriat în acelaşi timp. Mă bu-cura întâlnirea cu fostul coleg şi mă simţeam jenatpentru vestimentaţia mea cam ponosită, din acărei cauză rămâneam pe lângă pereţi, iar el aveacostumaţia potrivită locului unde ne aflam. Euaveam bilet la balcon, el la lojă, deşi mă asiguracă-și luase bilet la lojă ca să se dea mare, banii ne-fiind punctul lui forte. Aflăm atunci că dăduseîntâi examen la facultatea de chimie industrială,foarte căutată în acel moment; nu reuşise, dar ră-măsese în teritoriul chimiei. În grupa de şase can-didaţi care intrau la examenul oral de chimie dela admitere fusese singurul băiat. Veşnic pe şagă,le-a propus celor cinci fete să nu se mai prezintela examen; erau şase candidaţi pe un loc şi el ori-cum reuşea, aşa că renunţarea de bună voie ar fifost mai nimerită. Invitaţia lui nu a avut succes;el nu a reuşit şi nu părea foarte afectat, poate şipentru că, aşa cum spunea, rămăsese pe terenulchimiei. Apoi s-a topit în ceaţă.

Până la întâlnirea din 1985, chiar și întâl-nirile cu foștii colegi care lucrau în Galați, unde

am locuit până în 1992, fuseseră întâmplătoare,exceptându-l pe Costel Paraschiv. Când spun în-tâmplătoare am în vedere că nu le cultivăm, nueram în vizită cu familiile noastre. Cel mai bunexemplu este cel al relației cu Emil Țîru, cadru di-daxctic la Institutul Politehnic din Galați.

Aflasem de la Țîru Nicolae, student la Fa-cultatea de Filologie, unde eram asistent, că e fra-tele lui Emil și că fostul meu coleg e asistent laPolitehnica gălățeană. Nu apucasem însă să măîntâlnesc cu el când soția mi-a vorbit despre o co-legă de cancelarie, Țîrulica, și prin ea am reușitsă ne întâlnim. A fost emoționant, dar emoțiileerau trăite fără prea multe vorbe. Emil nu a fostvreodată guraliv, iar eu nu eram departe de el.Profesia ar fi trebuit să ne apropie, dar nu a fostașa. Viața fiecăruia dintre noi era împărțită întrefacultate și familie, cu rare abateri de la drumulde acasă până la facultate, așa că întâlnirile noas-tre au rămas în grija hazardului, de fiecare datătrăindu-ne bucuriile cu puține cuvinte. Aspecteparticulare, din afara orelor de clasă, care ar fiputut colora retrăirile liceenilor, lipseau. Îndată cese termina programul, eu plecam la Câmpineanca,iar Emil se grăbea la internatul liceului, mereu in-teresat de sporirea performanțelor lui școlare, depăstrarea locului fruntaș din clasă.

Întâmplătoare a fost întâlnirea cu EftimieLupușoară, care lucra la Combinatul Siderurgic șilocuia într-un cartier la Galațiului mult departe decel în care locuiam eu. Avea mândria lui căreușise, ca de altfel, majoritatea celor ce lucrau încombinat, cu statutul de privilegiați printregălățeni; lucrau în „cetatea siderurgiei”. Aceastămândrie se adăuga mândriei de mocan, afișată detoți vrâncenii, castă distinctă a locuitorilor dinȚara Milcovului. În prima parte a secolului alXIX-lea obștea vrânceana reușise să câştige pro-cesul cu domnia, redobândindu-şi dreptul de pro-prietate asupra munților Vrancei. Aceeași mândrie

67

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

aveam să o descopăr la Fănică Mititelu din Tul-nicii Vrancei.

Tot întâmplătoare a fost întâlnirea cu Vir-gil Odobescu, pe unul din holurile spitalului mu-nicipal din Galați, unde eram internat pentruinvestigații la coloană, iar el își avea locul demuncă, medic chirurg. Ne-am întâlnit apoi fie înspital, fie la câte o plimbare. Burlac convins,numai el știa cum își păstrase burlăcia, căci eraunul dintre bărbații vânaţi. Locuia într-o garso-nieră din cartierul Mazepa și era total străin deceea ce se numește grija zilei de mâine. Era nu in-diferent la ceea ce se petrecea în jurul lui, dar dis-tant, privind viața cu un umor de invidiat. Privindradiografia coloanei mele vertebrale, a izbucnitdeodată: „Slavă Domnului că văd o coloană maiproastă ca a mea.” Eram sigur acum că mai aveauși alții probleme cu coloana, dar eu mă puteammândri cu un loc de frunte. Mi-a aranjat o întâl-nire cu neurochirurgul, care s-a oferit să mă ope-reze, operația fiind după el de neevitat, și măasigura de reușită. Cum ideea nu mă atrăgea, amamânat vreme îndelungă punerea ei în practică.

Am menținut legătura cu Virgil și după ces-a căsătorit și s-a mutat la Brașov. Se instalaseconfortabil într-o vilă frumoasă din Bran, a căreiimagine mi-a prezentat-o pe e-mail. Telefonic necoordonăm recuperările medicale la Techirghiol,când ne întâlneam zilnic la discuții. În centru eraFocșaniul, de care ne lega liceul, cu vechi și mainou povești. Erau atunci zile tulburi pentru Basa-rabia, de care eu eram foarte preocupat, iar inte-resul lui nu era mai mic; tatăl său fusese deputatîn parlamentul României pentru o circumscripțieelectorală din Basarabia. Comunicarea a devenitmai frecventă când Virgil s-a înscris la doctorat șiîncepuse demersurile pentru carieră didactică înmedicină.

Apoi deodată telefonul a sunat în gol.Aveam să aflu că se mutase și din Brașov, la o

adresă definitivă pentru trup, lăsându-şi sufletulsă-și caute împlinirea.

Cu Costel Paraschiv, Paraschiv Constan-tin, cum era înscris în catalog, Chiaburu’, cum îiziceau cei mai mulți dintre colegii de clasă, folo-sind porecla căpătată în liceu, lucrurile au stat cutotul altfel. Evoluția i-o cunoșteam foarte bine;eram consăteni și drumul meu spre casă trecea pela poarta părinților lui. Reușise înaintea mea la Fa-cultatea de Mașini și Tractoare de la Brașov, darnu promovase anul I și, conform regulilor timpu-lui, a fost exmatriculat. Era anul când reușisem eula facultate și prin sat s-a răspândit zvonul că, prinintervenții de la comnună, el, fiu de oameniînstăriți, a fost exmatriculat, de la politehnica dinBrașov, ca să mi se facă mie loc, la filologia dinIași. Convinși ambii de absurditatea zvonului, niciel, nici eu nu am deschis niciodată discuția peaceastă temă. În anul următor a dat din nou admi-tere la politehnică și a ajuns inginer la CombinatulSiderurgic din Galați, foarte apreciat, din momentce era unul dintre directorii combinatului.

Îmi plăcea la el bucuria cu care privea aniide liceu, poate mai mare ca a mea, bucuria de arememora monete aproape uitate, rătăcite undevaprin memorie. Ne-am amuzat grozav pe seamafugii care ne-a scăpat de bătaia cu care neamenința un grup de scandalagii după ce trecuse-răm de gară. Se dovedise că fuga va fi fiindrușinoasă, dar pentru noi fusese sigur sănătoasă.De fapt cel mai mult ne amuză amuzamentul unuicoleg din grupul de navetiști, cu un am mai mare,care susținea, umflându-se în pene în fața fetelordin grup, că el singur i-ar fi putut pune pe fugă petoți din gașca bătăușă. A refuzat să spună și cumar fi făcut-o, l-ar fi pocnit bine pe unul și ar fi luat-o la fugă, iar dacă vreunul i-ar fi strigat „Stai!”,i-ar fi răspuns: „Stai tu, că pe tine nu te aleargănimeni”. Din scenariul acesta lipsea doar pumnul,pe care nimeni dintre noi nu-l aplicase cuiva dingașca de bătăuși.

Întâlnirea la 30 de ani de la terminarea li-

ceului a fost însă pentru mine un moment cu totulaparte, cum cred că a fost pentru cei mai mulţidintre colegii mei, pentru retrăirea trecutului delicean şi refacerea legăturilor colegiale. De fiecaredată când mintea mă poartă prin anii traversați,privesc, real sau închipuit, cele două fotografii,una cu toţi colegii şi cealaltă doar cu cei de la B.Nici unul dintre aceştia nu era dezamăgit deşcoală sau de ce reuşise să facă până în acel mo-ment. Nemulţumiri erau, dar nu dezamăgiri. Ne-mulţumiri fireşti când, privind înapoi, constaţi că„n-ai luat totul de la viaţă şi nu i-ai dat cât ai fivrut “, minunată expresie sintetizatoare dintr-uncântec al lui Gheorghe Dinică. Dar nu dezamăgiri.Chiar faptul că s-au prezentat într-un număr aşade mare, după ce atâta vreme puține mai știamunii de ceilalți, și vorba spune ochii care nu se vădse uită, probează lipsa dezamăgirii, dorinţa de re-facere a legăturilor cu propriul trecut, cu martoriiacestui trecut, profesorii şi colegii, dar și clădireașcolii, care, de-ar putea, multe ar avea de spus.Sigur că nu au răspuns toţi prezent la apelul pro-moţiei, absenţa unora fiind scuzabilă, a altora maipuţin sau deloc. Au remarcat toţi lipsa tuturor co-legilor evrei, atât la prima întâlnire, cât şi la cele-lalte. Colegii care erau în corespondenţă cu ceistabiliţi în Israel nu au putut da decât informaţiicu totul generale despre aceştia. Pentru sărbăto-rirea a 60 de ani de la absolvire am folosit toateposibilităţile de a intra în legătură cu unii dintreei, cu convingerea că apoi se vor înştiinţa unul pealtul şi vor fi prezenţi. Au fost colegii noştri şi îitratam ca atare.

După multe încercări de a intra în legăturăonline cu Comunitatea Evreilor din Focşani, ne-reuşite, căci nu am primit nici un răspuns, amaflat o cale de a intra în contact direct cu domnulMircea Rond, preşedintele Comunităţii Evreilordin Focşani, care mi-a promis că va face diligen-ţele necesare, dar nu am mai primit nici un fel de

68

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

veste. Neîndoielnic, dragoste cu sila nu se poate,dar eu voi continua să cred că anii aceia nu au tre-cut fără să lase urme în sufletul lor. Am convin-gerea că toți colegii care s-au lăsat prinși în joculamintirilor și cred în ideea de apartenență la o co-lectivitate, vor fi mereu bucuroși să-i revadă, săreînnoade firele, așa cum ar face-o și cu ceilalțicolegi care, cu sau fără motive, au evitat întâlnirilenoastre.

La încheierea întâlnirii ne-am promis săne revedem peste 5 ani, iar pentru cei stabiliți înBucurești sau cu prezențe frecvente în Bucureștise stabilea o zi de întâlnire în fiecare iunie. Nu amreținut-o; știam că nu voi putea fi prezent acolo.Întâlnirea gândită pentru anul 1990 nu a fost po-sibilă. Zguduirea societății românești a tulburatapele și era nevoie de timp pentru ca acestea să sereașeze în matcă. Nu bănuiam atunci că procesulde reașezare va fi mult mai lung decât așteptărileoricui. S-a reușit abia în 2010, la 55 de ani de laabsolvire. Fuseseră afectate nu numai structurilestatale; structura noastră sufletească își căuta echi-librul. Nu din cauza legăturilor cu vechea socie-tate, deloc de neglijat, anii trăiți în acele vremurinu puteau rămâne fără urmări, ci din cauza noilorreguli sociale, pe care încercam să le subordonămunor principii greu, dacă nu imposibil de identifi-cat.

Același Petrică Agapie a găsit energia ne-cesară pentru organizare, ajutat, cu aceeașidiscreție ca și prima dată, de Vasile Dascălu, darși de alți slujitori ai ideii.

E de înțeles că la apel au răspuns maipuțini decât ne așteptam; despre mulți dintre co-legi aflam acum că trecuseră în lumea umbrelor,iar dintre foștii noștri profesori cu unul singur s-aputut intra în legătură, cu domnul profesor de ma-tematică Nicolae Chifan, care și-a asumat și rolulde diriginte. Spre bucuria noastră, și-a jucat mi-nunat rolul, prezentându-se și prezentându-ne alt-

fel decât îl cunoșteam. Fostul nostru profesor dematematică era completat acum de îndrăgostitulde literatură, invitându-ne, prin versurile recitate,în lumea stelelor, pe care nici un matematician nuo putea neglija, de pasionatul de istorie, inven-tându-ne în trecutul liceului, pe care îl slujise toatăviața și cu care se confunda în bună măsură.

Locul de întâlnire a fost sala în care amînvățat în anul anul școlar 1952-1955, a VIII-a B,și în anul școlar 1954-1955, a X-a B. Eram preapuțini ca să mergem în amfiteatru. Bucuria ce lu-mina fețele celor prezenți, trecuți acum de 60 deani16, era umbrită de fiecare dată când la numelecelui strigat la catalog răspundea altcineva saudoar tăcerea. Eu duceam cu mine și cuvântul luiSergiu Negulescu, pensionar din Suceava, ca șimine, care nu putuse veni din cauza medicilor: îiinterziseseră orice fel de efort. Conformobișnuinței, fiecare prezenta un „raport” asupradevenirii sale, în cuvinte simple, lipsite de em-fază, din care rezultă bucuria că are prin ce se re-prezenta.

Constatarea că multe din locurile dinbănci rămăseseră goale a făcut să ne promitem căde aici încolo vom ține o mai strânsă legătură întrenoi și în fiecare an ne vom întâlni la începutullunii iunie, când școala are activități curente, săne simțim din nou elevi. Întâlnirile urma să fiefără festivism, să vină cine poate și simte nevoiasă vină și nimeni să nu se simtă apăsat că nu a par-ticipat la vreuna dintre întâlniri. Se păstra astfelpermanentă legătură cu portul de unde ne-am în-ceput călătoria pe mările și oceanele lumii, punctde legătură și între noi.

Ce a urmat dovedea că gândiserăm bine,că hotărârea pornea din suflet. Întâlnirile s-au re-petat, anual, la începutul lunii iunie, și comunica-rea dintre noi, de obicei telefonic, a devenit maifrecventă. Petrică Agapie a devenit un fel de cen-

tru de informare, prin care transmiteam și pri-meam știri despre cei cu care vorbiserăm sau des-pre care voiam să ne informăm. Dacă ar aveacurajul să-și aștearnă gândurile pe hârtie, multe aravea de spus, cum o face la întâlniri. Numărulparticipanților nu avea cum să fie în creștere, dela un altul noi fiind tot mai puțini, dar cei care vino fac cu bucurie nedisimulată. Unii nu au lipsitnici o dată. Alții își transmit gândurile prinapropiați, așa cum a făcut mai de fiecare datăAdrian Bejan din îndepărtata lui Baia Mare; gru-pul se simțea astfel mai numeros. Participareadomnului Cornel Noană, directorul liceului, la în-tâlnirile din urmă a contribuit la adăugarea uneinote de autentică readucere a noastră în viața li-ceului (scuzați, a colegiului, care pentru mine arămas liceu, liceul meu, reprezentant de seamă alînvăţământului secundar din România!). Schim-bul de impresii și opinii despre ce a fost și ce estene-a racordat la spiritul unirist promovat de liceu,care ne era oricum prezent în suflete, ne-a legat șimai mult de liceu, legându-ne între noi. Mândriade fost elev al liceului, pe care, afirma la una dinîntâlniri Victor Simion, unul dintre colegii maivorbăreţi, nu l-am făcut de râs în nici o situație,se întâlnea cu mândria domnului director că liceulîși păstrează statutul de liceu de elită, afirmată ande an prin rezultatele obținute. Acest interes a fostprobat de încercarea din 2013 de a face întâlnireaîn altă parte. S-au propus două dintre cele mai fru-moase locuri ale județului, unul mai frumos decâtaltul, Tulnici și Soveja, amândouă susținute de co-legi originari și trăitori în aceste localități, caregarantau pentru condiții optime de masă și casă.S-a optat pentru Soveja; lipsind școala, care nelegase și pe care nu o puteam lua cu noi, lipseapunctul principal de atracție și s-au prezentat doarcâţiva. În anul următor s-a revenit la liceu și lu-crurile au revenit la normal.

Întâlnirea din 2015, când împlineam 60 de16Mi-am amintit atunci lumina de pe fețeleunui grup de participanți la centenarul liceului caresărbătorea atunci 50 de ani de la absolvire.

69

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

ani de la absolvire, a adus o notă distinctă în pro-gram, slujba religioasă dedicată acelora dintre noicărora cântarea bisericească le-a urât vecinică po-menire. Un gest a cărui importanță a fost remarcatși de preotul care a susținut slujba. În rest, totul afost fără festivism, așa cum ne-am promis. Iar în-tâlnirea din 2016 va avea două note distincte: vaavea loc pentru prima dată nu în vară, ci în mijlo-cul iernii; va fi și festivă, căci va avea loc o datăcu sărbătorirea celor 150 de ani de la înființarealiceului. E normal să o așteptăm cu înfrigurare.Apoi?! Ce a fost am văzut, am trăit! Ce va fi?! Vavedea cine va trăi. Celorlalți le rămâne să creadăcă și-au trăit viața străduindu-se să fie utili lumiiși lor, că au produs lumii nu numai umbră, ci șimăcar un strop de lumină!

OMAGIU DOMNULUI PROFESOR!La ultima noastră întâlnire, prilejuită de

aniversarea a 60 de ani de la absolvirea liceului,am aflat cu mâhnire şi revoltă că „minţi luminate”au pus gând rău micuţei şi bătrânei săli de sport aliceului, probabil tot din interese imobiliare. N-arfi fost o noutate; pe lângă atâtea şi atâtea vestigiide valoare (nu numai sentimentală!) care au dis-părut, sala aceasta n-ar fi fost mare lucru pentruei, însă pentru noi, vechile generaţii de elevi, carene-am instruit aici, inclusiv în această sală, ar fifost o mare pierdere. Aveam să aflu mai târziu,prin domnul director Cornel Noană, că sala va fitransformată, după consolidare şi modernizare,într-o frumoasă şi foarte necesară bibliotecă. Arfi perfect!

Recunosc că noi, foşti sportivi care ne-amfăcut „ucenicia” în această sală, privim lucrurilenu numai cu nostalgie, dar şi cu oarece patimă.Gândind însă retrospectiv la ce a reprezentat salaaceasta pentru sportul focşănean de-a lungul azeci de ani, cred că oricine s-ar înclina cu respectşi admiraţie atât pentru acest loc, cât şi faţă de cel

care o animă şi care, în condiţiile modeste deatunci, a reuşit să dea ţării zeci de sportivi defrunte, PROFESORUL LUPU ZINGMUND, iu-bitul nostru JUMA.

Descoperitor de talente şi maestru în artade a le şlefui, profesorul Juma ar merita, cu pri-sosinţă, să i se ridice un monument în faţa sălii desport a liceului; această sală însemna pentru el adoua casă, dacă nu chiar prima. Adesea ne între-bam când mai are timp să mai treacă şi pe acasă.De dimineaţă, până seara el era în liceu; dimineaţapentru orele de educaţie fizică, făcute, cu stricteţe,cu toate clasele, iar după-amiaza pentru antrena-mentele la sală, după un program greu de imagi-nat pentru altcineva. Făcea antrenamente atât cuelevii de la „Unirea”, cât şi cu fetele de la „Cuza”.După antrenamentul echipei de baschet a băieţi-lor, urma echipa de baschet a fetelor, apoi echipelede gimnastică de băieţi şi fete. Probabil că numaipasiunea şi dăruirea totală făceau că programul sănu-i devină epuizant. Efortul continuu s-a concre-tizat în modelarea unor mari campioni, care aufăcut cinste nu numai liceului, ci şi ţării. Printreaceştia, un loc de frunte îl ocupă atletul MiricăAlexandru, campion naţional la săritură în înăl-ţime.

Echipa de baschet a liceului lupta, de laegal la egal, cu diferite mari echipe din ţară, la di-ferite turnee. Aşa se explică faptul că jucători bunidin echipa liceului au fost selectaţi în baschetulde vârf al ţării. Valeriu Gheorghe a făcut parte dinlotul Stelei şi Marian Strugaru a ajuns la DinamoBucureşti, amândoi fiind apoi selecţionaţi pentruechipa naţională, unde au activat mai multe se-zoane. Ulterior Marian a fost antrenor al echipeinaţionale feminine de baschet, încununându-şi ac-tivitatea cu rezultate meritorii.

De fapt echipele de baschet, de băieţi şi defete, reprezentau nu numai cele două licee, ci re-prezentau culorile oraşului în tot felul de confrun-tări. Nume ca cele ale foştilor baschetbalişti HoriaDulgheru, David Furman, Vasile Bosnea, Ioan

Ipate, Iorgu Molniceanu, sau ale baschetbalistelorSilvia Popovici, Măriuca Constantinescu, AdrianaNichifor, Oni Mihăescu, cărora li s-ar puteaadăuga multe altele, au rămas de rezonanţă înlumea sportului, unii/unele făcând carieră ca an-trenori sportivi sau profesori de sport.

Rezultate remarcabile a obţinut şi echipade gimnastică, după antrenamentele făcute înaceastă sală modestă, graţie priceperii şi eforturi-lor domnului profesor Lupu. Foști elevi ai liceuluiau ajuns în rândul campionilor naţionali, al mari-lor maeştri ai sportului sau al gimnaştilor de ca-tegoria I, Papic Gheorghiu, Nicu Caraiman, IoanPetru, Gelu Stroescu fiind doar cei mai de seamă.

Liceele din Focşani s-au dovedit a fi izvornesecat de talente pentru lumea sportivă şi înaltaperformanţă sportivă; realizarea acestora a fostposibilă prin munca neobosită, talentul şi price-perea deosebită a domnului profesor.

Ar fi cu totul nedrept să nu amintesc aicio altă dimensiune a domnului profesor, pusă în lu-mină de comportarea din afara sălii de sport,aceea de OM. Deplasările cu echipele de baschetîn diferite colţuri din ţară au afirmat că domnulprofesor nu e totdeauna dur, cum era la antrena-mente sau chiar la orele de educaţie fizică (aveamai mereu cu el o frânghiuţa, cu care ne convin-gea picioarele să răspundă mai repede solicitări-lor), că putea şi ştia să fie deosebit de blând,apropiindu-se de noi cu înţelepciune şi prieteniaunui suflet nobil.

Am găsit cuvântul care îl caracteriza per-fect, NOBLEŢEA! Iar nobleţea nu poate fi uitată.

STRADĂ MAREGraţie superbului album Focşanii de altă-

dată, rod al unor eforturi îndelungate ale entuzias-tului jurnalist Sorin Tudose, care reuşeşte oadevărată capodoperă în domeniu, orice vechifocşănean, martor atât al bunelor, cât şi al relelor

70

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

petrecute cu acest oraş, are plăcutul prilej de a selansa în imaginare şi duioase călătorii prin locu-rile atât de dragi ale copilăriei şi adolescenţeimele. Răsfoind albumul, te cuprinde o puternicăşi firească emoţie atunci când descoperi nenumă-rate locuri nespus de dragi, care-ţi redeşteaptă du-ioase amintiri, legate, în timp şi spaţiu, demomente sfinte ale copilăriei, de anii de liceu, decolegii şi prietenii acelor ani.

Ca un fir roşu, se detaşează, din noianulatâtor amintiri răscolite din cenuşa vremii, cupregnanţă, celebra şi bătrână, dar veşnic tânărăSTRADĂ MARE.

Stradă Mare a însemnat pentru focşăneni(de altfel am convingerea că fiecare oraş are pro-pria Stradă Mare) o adevărată atracţie, locul depromenadă zilnică a mii şi mii de oameni, nunumai tineri. Atrăgea ca un magnet, nu putea fievitată. Dacă un curios oarecare ar fi putut urmări,printr-o observare aeriană, acest fenomen, ar ficonstatat cum, mai ales pe înserat, toate drumurileduceau spre Stradă Mare (Nu numai spre Roma!).

Stradă Mare s-a înscris în viaţa multorfocşăneni ca un element hotărâtor prin rolul socialpe care l-a avut: lega prietenii, crea poveşti de dra-goste, trasa destine, scria nenumărate istorii, feri-cite sau nu. De fapt, promenada oraşului nu selimita la Stradă Mare, ci continuă, după un traseusinuos, până în Grădina Publică, frumoasa oazăde linişte a oraşului. Pornind pe Stradă Mare, dindreptul afişajului din centrul oraşului (nişte pa-nouri mari ce mascau zidurile degradate ale unorimobile, unde îşi aflau locul reclame pentru celedouă cinematografe şi alte evenimente culturale,dar nu numai), şi lăsând în dreapta magazinul ali-mentar al lui Bobîrcă, te întimpinau imediat celmai mare magazin al oraşului, „Dunărea”, şi ceamai mare frizerie din oraş, „Higiena”, unde teluau repede în primire vreo 10 – 12 frizeri. Frizeriide aici constituiau nucleul unei renumite orchestre

de chitare şi mandoline, ale cărei spectacole eraufoarte apreciate de public. Era o încântare să ur-măreşti armonia produsă de bucuria de a cânta,munca lor având drept suport doar pasiunea, căcibani nu primeau. Şi erau săraci, ca noi toţi. Eramai mult decât posibil, era real!

Înaintând pe Stradă Mare, întâlneai pe am-bele părţi sumedenie de prăvălii mici, strict pro-filate pe mărfuri specifice. Pe partea stângă era oprăvălie mică, parcă de bijuterii, străjuită la intrarede două coloane superbe din lemn, împletite înspirală, adevărate opere de artă. În spatele aces-tora făceam uneori o escală pentru a admira fetelece treceau prin faţa noastră. Alături se afla cofe-tăria Vasiliu, cunoscută după numele fostului pro-prietar, celebru cofetar în perioada interbelică. Nuputeai să o ocoleşti; delicioasele prăjituri te tră-geau de mânecă, aşa că aici poposeam adeseoriîmpreună cu colegul și prietenul de o viaţă SandiGăureanu.

Nu departe de cofetărie se găsea un ma-gazin filatelic, foarte frecventat de amatori detoate vârstele, datorită amabilităţii cu care erautrataţi de doamna Aurelia Pînzaru, adevăratădoamnă, crescută şi educată în perioada interbe-lică, cu pregătire superioară şi inteligenţă sclipi-toare, dar cu „origine nesănătoasă “; era soţia unuifost ofiţer din armata regală, ce cunoscuse, ca pri-zonier de război, „binefacerile” gulagului sovie-tic. Aceste calităţi avea să le transmită fiului săuIoan Pînzaru, viitor rector al Universităţii din Bu-cureşti.

Urma apoi, pe partea dreaptă, atelierul fo-tografic al lui Ionescu, cel mai renumit fotografal vremii, un artist al meseriei, ale cărui vitrineatrăgeau privirile cu adevăratele sale opere deartă. Nu puteai trece nepăsător. Înainte de a ajungeîn Ştefan cel Mare, chiar în colţ, dădeai peste su-cursala CEC din Focşani, clădire reamenajată,parcă în contrast cu restul clădirilor; trebuia săatragă, pentru că ideea economisirii era promo-vată prin toate mijloacele, mai ales că nu prea era

din ce să se facă economie. Ajuta la asta doar lipsăde mărfuri care ar fi putut angaja cheltuieli.

Pe colţul opus CEC-ului era clubul „Lo-comotiva” (de ce va fi purtat acest nume?!), o clă-dire maiestuoasă, cu etaj, renumită pentrucelebrele baluri organizate aici de fosta lumebună, cu muzică liniştită, într-o atmosferă de-centă, asigurată de cunoscută orchestră Ridiche.Profesionist de înaltă clasă, maestrul era foarte cu-noscut; concerta la pian în familii de vază ale ora-şului.

Dincolo de Ştefan cel Mare, unde prome-nada obişnuită nu ajungea, dar tot pe Stradă Mare,erau cinematograful „Flacăra”, cu firmă ce o în-locuia pe cea veche, „Scala”, și clădirea vechiiBănci a Economiei, una dintre cele mai splendideclădiri din oraş, în care funcţiona atunci Şcoala deMuzică, unde peste ani avea să fie profesor fostulnostru coleg de liceu Victor Negrea.

Ne vom continua promenadă, ca altădată,abătându-ne, de la Ștefan cel Mare, spre stânga,și vom trece prin fața fostei uzine electrice aorașului, care, prin dimensiuni, domina piațeta dinfață. Era, la vremea aceea, una dintre puțineleuzine care mai produceau curent electric la 110v,iar uzina nouă începuse să preia o parte din sarci-nile de alimentare cu curent electric. Strada foartescurtă ce ducea spre Piața Munteni trecea printreatelierul fotografic al lui Lădaru, o construcție dinlemn ce atrăgea privirile cu fotografiile expuse, șivechea primărie a orașului, a cărei construcție afost încorporată în actualul edificiu al ConsiliuluiOrășenesc, care domină Piața Munteni, un spațiularg ce și-a pierdut de mult utilitatea comercială.Pe partea opusă piața era încadrată, că și astăzi,de Ateneul Popular maior Gh. Pastia, iar pe cele-lalte două laturi se aflau biserica fostei mânăstiriînchinate „Sfântul Ioan”, față în față cu șirul declădiri, toate cu etaj, la al căror parter erau prăvăliicare încă erau cunoscute după numele foștilor

71

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

proprietari: „Coloniale” – Dumitru Rădulescu,farmacia Ciolac, restaurantul „Peștele de aur” etc.

Între biserică „Sfântul Ioan” și AteneulPopular era principala cale de acces în GrădinaPublică, celebra și bătrâna grădină publică a urbei,prețuită de toți pentru bogăția și varietateavegetației și atmosfera de liniște, calm, bunădispoziție care domină. Era imperiul lui nea Cos-tică, administratorul și oblăduitorul a tot ce se aflaîn grădină, cunoscut doar după acest nume, ca șicând nu ar fi avut nume de familie. Ordinea des-ăvârşită, armonia formelor și a culorilor, în acordcu vremea, probau priceperea și interesul lui neaCostică, dar și respectul oamenilor pentru muncalui. Ideea de vandalizare a acestor spații era stră-ină spiritului vremii. Se putea!

În partea opusă acestei intrări în grădină,cam pe locul ocupat astăzi de Casa de Cultură, seafla restaurantul, înconjurat din trei părți de terase,cu ornamente din lemn, traforate și sculptate, ce-i dădeau aerul de bijuterie arhitectonică. Și pestetot ansamblul își desfăcea splendoarea un soi deviță de vie, care îl izola de restul lumii. Se spuneacă planta ar fi monument al naturii, dar, când s-atrecut la modernizarea grădinii, cine mai țineaseama de așa ceva? Și tot în Grădina Publică seafla cinematograful de vară, prețuit de focșănenipentru climatul asigurat vizionării filmelor în tim-pul serilor de vară.

Nici iarna grădina nu era ocolită. Pringrija lui nea Costică, aleea principală a grădiniiera inundată și devenea patinoarul sau ghețușulcelor interesați.

După odihnă bine meritată pe una din băn-cile grădinii, promenada se reluă în sens invers.Încă o dată, iar și iară... A iubi înseamnă vară...spunea cândva Lucian Blaga. Și ne iubeam orașul,cu toate ale lui. Iubeam plimbarea pentru plimba-rea însăși, pentru legăturile și comunicarea cu oa-menii. Iubeam aceste plimbări și pentru că erau

frecvente situațiile când ne erau interzise de lașcoală, iar noi riscăm să fim prinși și sancționațiși pentru abatere de la consemn și pentru nepur-tarea matricolei, ca să nu fim recunoscuți de con-troale.

E nostalgie? Sigur că e! Mi-e dor de aceiani, de liniștea patriarhală a orașului de atunci, deșcoala de atunci, de toate de atunci, pe care acumle vedem cu alți ochi. Să fie, oare, de vină distanțadintre vârsta de acum și cea de atunci, când reali-zam prea puțin ce grozăvii ascundeau subteranelesocietății, sau părinții și profesorii noștri încercausă ne țină departe de realitățile Sociale?!

CLASA A X-AAmăriei Virgil

Arsene ConstantinBogea Grigore

Bostănaru PetricăBuzdrug Tiberiu

Cîrlioru AlexandruCiobotaru Gheorghe

Ciobotaru VasileCiorăşteanu Ion

Ciornei IonDordea Lucian Ioan

Galoş GeorgeIoan Petru

Istrate MihaiLungu Ioan

Merzian Papken AntonNanu Aurelian Sever

Neaţa ConstantinOdobescu Virgil

Pavel IoanPopa NicolaePostolache Mihai

Potlog IonPuiu GabrielSandu Virgil

Sasu GheorgheSavin Toma

Sima FloreaSimion VictorStoica Toader

Stroescu ToaderStrugaru Marian

Şchiopu ConstantinTatu Stan

Tânjala AlexandruTeodorescu Laurenţiu

Tofan AurelŢîţu Ion

Ursache GheorgheVieru Emil

CLASA A X-A BAnghel MihaiBejan AdrianBrăgău Mihai

Bunea ConstantinCojocaru Constantin

Conobei MihaiCrăciun Iulian

Cucută AntoniuDascălu Vasile

Dragomir ValentinEnăceanu Mihai

Engel Uşer

Gavrilescu LazărGrigore TomaIordache Jan

Littman AdrianLupşa Dan MihaiLupuşoară Eftimie

Măric AristideMititelu Fănică

Mirilă IonMoisă Gheorghe

Moldoveanu GheorgheNeagu Tinică

Nedelcu ConstantinNegulescu Sergiu Dan

Neguţ VasilePaloşanu Gheorghe

Paraschiv ConstantinPascu Corneliu

Popescu JanRughiniş ViorelSavin Nicolae

Siegler Jose ArnoldŞtefan TeodorTătăruş IoanŢauber Bebi

Ţîru EmilVîlcu Ion

Vlad ConstantinBănică Toader

Goidea DumitruNadler Filip

Negrea Victor

CLASA A X-A CAdam ToaderAgapie PetricăAvram NeculaiBolovan GhiţăBosnea VasileCalfă Tiberiu

Carp AlexandruCălin Ioan

Căruceru NicolaeChivu Nicolae

Comănici MiticăCapilinschi ToiviCorozan Nicolae

Cristea Constantin TivuDumitraşcu Maxim

Fătu CosticăFechete Aurel

Găureanu AlexandruIlaşcu CorneliuIonescu VasileLazăr Laurean

Mereuţă SimionNeagu GheorgheOcheană VasileOlăreanu EmilPalade Vasile

Popa GheorghePricop StoicaRadu Nicolae

Rîpan AlexandruRoşu Dan Teodor

Rotaru IonTaftă CorneliuTătaru NicolaeTătaru Vasile

Tocilă GheorgheTruşcă HaralambieTudorache Ştefan

Ţibrea IulianRafailă Constantin

Murea IonŢîţu Horia

PROMOȚIA 1952-1955

72

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Absolvenții din 1955 la întîlnirea din 1985

Absolvenți de la B 1955 în 1985

Întâlnirea din 2012

Întâlnirea din 2015

73

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Constantin Fătu

Şcoala medie „Unirea” alias Liceul „Unirea”din Focşani – citadela devenirii noastreEu am ajuns la liceu venind de la Şcoala

Medie Silvica Roznov, la trei săptămâni de la în-ceperea cursurilor. Tatăl meu, Ion Fatu, comer-ciant de material lemnos, adică scândură, bârne șişindrilă, era săptămânal prezent la târgul din Foc-şani şi şi-a creat numeroase cunoştinţe, inclusivpe secretarul-şef al liceului, domnul Mateescu şipe contabilul-şef, domnul Popa, care era sovejan.În liceu, în acea perioadă matematică şi renumi-tul profesor Costică Diaconescu, care era verişorcu mama, dar care de altfel nu a ştiut niciodată deexistenţa mea în liceu. Împreună cu tata, am mers,deci, la domnul Mateescu, secretarul-şef al liceu-lui, care a făcut posibilă înscrierea mea la clasa aVIII-a C a Şcolii Medii „Unirea”. Pe atunci, laliceu nu se dădea admitere.

Am fost luat de mânuţă de tatăl meu şicondus spre sediul secretariatului liceului, ocaziecu care am văzut clădirea şcoli, care m-a impre-sionat pozitiv – mi s-a părut imensă şi destul derece, cu ziduri din cărămidă roşie, nefinisată, înforma literei „U”, cu două corpuri laterale şi unulcentral care leagă şi astăzi lateralele. Pe parteavestică era Sala de sport, unde la comandă eraprofesorul Sigmund Lupu, care ne-a învăţat cumsă ne dezmorţim articulaţiile şi ce ţinută să avemcând învingem. Tot în zonă era grupul sanitar, înafara claselor, unde mii dintre colegii noştri maimari trăgeau câte o „papiroasă”. Restul era ocupatde terenul de baschet, volei şi tenis de câmp (pecare-l jucam fără palete – rachete – ci doar cumâinile). În faţă era terenul unde făceam careultoate clasele. Mai la distanţă era internatul elevi-

lor şi cantina, unde luam masa şi dormeau cei carealeseseră să locuiască în cămin.

Am etichetat-o scurt „o adevărată Basti-lie”, dar aveam să fiu constrazis când am intrat înclasă, de căldura colegilor şi a profesorilor, caremi-au modificat prima impresie.

După înscriere, a avut loc prima întâlnirecu consătenii, vechi elevi înscrişi la timp şi care,după saluturile de rigoare, m-au atenţionat în le-gătură cu reacţiile colegilor din oraş şi din locali-tăţile din judeţ, numiţi de noi „cojani”, noi fiindnumiţi „mocani”. Aceştia aveau obiecţii faţă devestimentaţia noastră, pentru că pe atunci nu exis-tau uniforme, cel puţin pentru cei de la ţară, carese îmbrăcau cu ce aveau prin casă. Colegii mei,Popa şi Bălan, purtau pe cap pălării, iar „cojanii”,care erau, de fapt, colegii noştri, trăgeau de boru-rile pălăriilor, completând deliciul cu, mai dau 5lei „mai trag o roată” şi apoi le aruncau pe jos.Am fost avertizat să-mi cumpăr o şapcă, ceea ces-a întâmplat şi pe care nu am mai dat-o jos decâtla terminarea liceului; sigur, nu dormeam noapteacu ea. Pe partea situată deasupra cozorocului erauinscripţionate celebrele iniţiale „Ş.M.U”, adicăŞcoala Medie „Unirea”. Restul echipamentuluiera făcut din pantaloni de tip mocănesc, ceva si-milar – văzut de mine mai târziu – cu pantaloniitirolezi, cămaşă, un pulover sau veston (aşa senumea viitorul sacou), ce mai – eram destul depestriţi toţi!

Astfel îmbrăcaţi, am ajuns în clasă, preluatde doamna (tovarăşa) dirigintă Prodan, profesoarade biologie. Nu ştiu cum au reacţionat colegii

atunci, dar m-a aşezat în penultima bancă din pri-mul rând de la intrare, în spatele meu fiind aran-jaţi alţi colegi, mai înalţi decât mine. Aveam,totuşi, nişte atuuri: aveam servietă din piele, stilouşi ceas de buzunar, cumpărate de tatăl meu în tim-pul războiului, din Cehoslovacia.

Cred că eram invidiat, dar niciodată nu amsimţit acest fenomen – este doar o supoziţie per-sonală, care nu are nicio legătură cu prietenia pecare mi-au acordat-o toţi colegii de clasă. Şi, uiteaşa, am început prima zi de şcoală la citadela dinFocşani, Liceul „Unirea”, care în 2016 împlineşte150 de ani de existenţă. Eu sunt mândru că suntunul dintre absolvenţii acestui venerabil liceu, decare sunt legat pentru totdeauna.

ProfesoriiDeşi noi am început studiile liceale după

reforma învăţământului, la începuturile dictaturiicomuniste din România, dascălii noştri erau ade-văraţi profesori, cu câteva excepţii la limba rusă,unde, probabil sau aproape sigur, am avut profe-sori veniţi din „Marea Uniune”.

La Limba şi literatura română aveam pro-fesor pe renumitul Aurel Budescu, care ne-a fostprofesor o bună perioadă de timp şi pe care amavut norocul să îl revedem la întâlnirea noastrădupă 30 de ani de la absolvire. Noi studiam atâtlimba – care, de fapt, însemna gramatica limbiiromâne, cu toate subdiviziunile sale – şi literaturaromână, mai mult cu generaţii de poeţi şi scriitorivechi şi noi, predominând cei care s-au dat bine

74

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

cu noua ordine. Noi, elevii clasei a VIII-a C, ve-neam majoritatea de la ţară, unde nu am avut no-rocul să fim instruiţi de profesori absolvenţi deuniversitate, ci de normalişti sau absolvenţi deliceu cu pregătirea specifică şcolilor absolvite.Profesorul Budescu avea o metodologie specifică,mai ales la limba română, considerată de domniasa, iar acum şi de noi, baza fundamentală a orică-rui român cu pretenţii intelectuale. Ora începea custrigarea catalogului şi cu însemnarea prezenţei,deşi pe atunci despre chiul şi absenţe nu prea sevorbea, mai ales la noi, proveniţi de la ţară. Urmaapoi grupul pe care profesorul dorea să-i exami-neze, de obicei între 10 şi 16 elevi, scoşi pe spaţiuldintre uşa de la intrare şi primul rând de bănci.

Profesorul scria pe tablă o frază, iar noi,cei 10-16 elevi, trebuia să facem analiza sintacticăşi morfologică, fiecare pe o anumită bucăţică. No-tele erau de la 1 la 5; 2 însemna că nu ştii nimic,3, 4 şi 5 că ştii ceva. O singură întrebare, un răs-puns şi o notă, încât româna, pe bună dreptate, eracuiul anului. Orele de limba română ne-au fost demare folos pentru că ne-au învăţat să vorbim co-rect româneşte. Ne-au fost utile și la admitere pen-tru că limba româna era materie de examen, atâtla Universitate, la Medicină, cât şi la Institutul deArtă Teatrală şi Cinematografică, iar nota contaenorm. După profesorul Budescu, a venit doamnaprofesoară Apostol, o tânără doamnă profesoară,şi frumoasă pe deasupra. Domnul profesor Popapreda desenul tehnic şi artistic şi era o persoanăblândă şi după figură, bonom. Cu ţărănuşii de noise purta frumos. Soţul doamnei profesoare Apos-tol era profesor de geografie. Am făcut cu domniasa geografia României, a Marii Uniuni Sovietice,pe care cred că o învăţa odată cu noi şi domnia sa.Noi, mai ales cei rurali, învăţam de rupeam pă-mântul, pentru că ştiam greutăţile. Profesorul eraun om blând, slab şi mai în vârstă decât frumoasalui doamnă, dar era foarte cumsecade.

Matematica, vechea problemă a elevilor,a fost şi pentru mine o problemă, mai ales că nuaveam o pregătire de bază bună din şcoala ele-mentară. Primul profesor a fost domnul Asche-naze, care era specialist probabil la algebră. Noi,atunci făceam geometrie, trigonometrie şi algebră.Până la urmă ne-am descurcat, profesorul proba-bil a părăsit România. Următorul a fost profesorulFilote, care era un om bun. De câte ori mă scoteala tablă, începea să mă întrebe dacă sunt rudă cuun Fătu din Brăila. Cum nu ştiam prea bine, bâi-guiam ceva şi spuneam că sunt rudă, timpul tre-cea, venea nota 3, eu treceam bucuros în bancă.Ultimul profesor de matematică a fost profesorulNicolae Chifan.

Acum vine rândul limbilor moderne, aşîncepe cu limba franceză, care are şi acum o largăcirculaţie internaţională. Profesorul era Popovici,care începea ora cu clasica întrebare „Commentt’appelles tu?” Fiecare răspundea cum îl chema,când mi-a venit rândul, am răspuns simplu „Jem’appelle Fatu Costel”. Pe mine mă cheama, de

fapt, Fatu Constantin, dar am ţinut să mă prezintîn felul acesta, după care ne-am împrietenit. Aşase face că mă aştepta să ies de la ore şi să îl con-duc spre casă, spre gara din Focşani. Pe drum dis-cutam numai în limba franceză, ceea ce, pentrumine, a fost deosebit de benefic. La limba rusă amavut la început pe profesorul Dimitriu Mindilina,deoarece cânta la mandolină. Pentru Dimitriu, noieram viitorii conțopiști şi ne ameninţa tot timpulcă nu vom deveni oameni adevăraţi, folosind ar-hicunoscutele cuvinte „când o face plopul mere şirăchita micşunele” sau „când o să îi crească luipăr în palmă” o să devenim noi oameni. Din feri-cire pentru noi, nu s-au adeverit previziunile sale.A urmat profesorul Lavrinesco, poreclit de noi,Bimbo”, după numele comicului la modă. Ori-cum, ne-a învăţat să vorbim ruseşte şi am dat şiadmiterea la Medicină în limba rusă.

La fizică am avut pe celebrul profesor Ru-sescu, ajuns ulterior profesor universitar la nou-înfiinţata Universitate din Galaţi, un bărbatvoinic, de care mă leagă o amintire nu tocmai plă-cută. Am încercat şi eu o dată în viaţa mea să co-piez. Profesorul ne obliga să punem cărţile jos,lângă bancă. Aşa am făcut, dar eu am încercat cupiciorul să îmi deschid cartea, profesorul a obser-vat, s-a apropiat de banca mea, a luat cartea dejos, mi-a tras una cu ea în cap și m-a lecuit pentrutotdeauna de copiat. Teza am trecut-o cu bine, fărăfurtişaguri.

La chimie, două doamne profesoare sechinuiau să ne înveţe Lomonosov, Mendeleev şialte teorii de sorginte comunistă. La biologie,doamna dirigintă Prodan, de altfel o doamnă cum-secade, însă eu am avut de tras după o chestiuestupidă. Era în preajma sărbătorilor de Paşte şimama mi-a transmis să-i trimit nişte drojdie(țaică, cum se spunea la noi). Am cumpărat un pa-chet şi m-am repezit la autobuz, pentru a o trimitela Soveja. Autobuzul pleca în timpul orelor de

Uniriști în munții Bucegi (1958)

75

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

curs, aşa că am riscat şi am trimis pachetul. Amluat absent, singurul de altfel din tot liceul. Con-secinta a fost o carte poştală trimisă părinţilor mei,în care se preciza că elevul Fătu din clasa a IX-aa absentat (chiulit) şi riscă eliminarea. Mama aluat cursa Soveja-Focşani şi într-o pauză a venitla liceu. Eu nu ştiam nimic. Când am văzut-o,m-am bucurat, dar mai apoi m-am dezumflat,aflând de cartea poştală. Apoi m-am dus cumama, supărată foc, la doamnă profesoară Pro-dan, diriginta, care ne-a dus la domnul directoradjunct al liceului, profesorul Gheorghiu. Acolomai erau invitaţi fraţii Măreșescu, împreună cutatăl lor. Eu locuiam la gazdă şi mâncam acasă.Directorul a început cu morala şi a anunţat că ceidoi au scuipat în cazanul cu mâncare. Mama a în-ţeles că eu, şi a încercat să îmi dea o palmă. Eum-am ferit şi i-am spus că eu nu mănânc la can-tină. Directorul a corectat şi a spus că nu eu suntvinovat. Am scăpat şi neeliminat şi nebătut, darmoralizat m-am lecuit şi n-am mai lipsit nicimăcar o singura dată.

Am ajuns la istorie. Făceam istoria Româ-niei, P.C.U.S.-ului şi un fel de istorie universală.Profesoara era doamna Niculescu, o doamnăblândă de altfel, dar cu anumite predilecţii pentrucei din primele bănci. Eu ştiam istorie din claselemici, din legendele istorice care erau la modă, dardoamna Niculescu nu îmi punea mai mult de nota3. Odată, tatăl meu a mers şi a controlat notelemele şi ale colegului meu de clasă, GheorghePopa. El era notat cu 5, eu cu 3. A venit la gazdă,m-a luat deoparte şi mi-a făcut observaţie în legă-tură cu această situaţie. Eu am relatat situaţia, darmorala a continuat. Am aşteptat finalul liceului, avenit maturitatea (bacalaureatul). Dădam toate is-toriile (României, P.C.U.S. şi U.R.S.S.). Comisiaera cu delegaţi de la Minister. Am luat biletele, autrecut 10-15 minute, preşedintele a întrebat dacăa terminat cineva, eu m-am ridicat şi am spus că

da. Doamna profesoară a spus „Nu, tu stai jos!”.Între timp, intră în sală domnul director al liceu-lui, profesorul Constantinescu, iar domnul preşe-dinte a întrebat iarăşi dacă a terminat cineva. Eum-am ridicat şi am răspuns că da, dar doamnaprofesoară mi-a spus acelaşi lucru ca mai înainte.A treia oară a întrebat din nou, iar eu m-am ridicatşi am spus că am terminat. Doamna a încercat sămă oprească, la care domnul director i-a spus„Lasă-l, dragă, să răspundă.” Am răspuns foartebine, comisia şi directorul m-au felicitat; am luatnota 5 la ambele probe şi am ieşit pe hol. Doamnaprofesoară după mine: „Vai, dragă, felicitări, aifost formidabil, să faci istorie!”. Eu i-am replicatcă nu voi face, dar i-am reproşat că tot liceul num-a scos din nota 3, pentru care primeam obser-vaţiile amintite.

În legătură cu viitoarea mea orientare pro-fesională, meritul este al tatălui meu. În MunţiiVrancei, în perioada anilor 1946-1955, grupe departizani luptau şi sabotau, cum puteau, toate ac-tivităţile comuniştilor care veniseră la putere cuajutorul armatelor ruseşti (sovietice). Mergeamîmpreună cu tata pe aleea spre secretariatul liceu-lui. Eram trecut în clasa a X-a şi el m-a întrebatce doresc să fac după ce termin liceul, iar eu i-amrăspuns că aş dori să devin avocat. El, atunci,mi-a spus că ar trebui să mă fac doctor, pentru căîn război, pe care l-a făcut până la final (1939-1945), avocaţii erau în linia întâi şi mureau pe ca-pete. Doctorii aveau corturi, care erau marcate cucrucea roşie şi erau protejaţi de bombe sau alte ti-puri de arme. Mi-a mai spus că s-a schimbat po-litica, „avocaţii au fost daţi afară din avocatură şiau intrat în puşcărie. Doctorii lucrează la cabinetşi, chiar la puşcărie, tot doctori rămân. Şi apoi osă ştii măcar să faci o injecţie şi să iei o pâine co-piilor tăi.” Câtă dreptate a avut! Am urmat Medi-cina cu numeroase peripeţii specifice timpului,dar am ajuns medic reputat şi profesor universitarde Medicină, singurul din localitatea mea de baş-tină, Soveja.

Prof. Nicolae Grigorescu (Educație fizică)

76

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Lucian Dordea

Colegi cu care ne mândrim...Prof. Victor Simion, un bun coleg şi prie-

ten care, prin comportamentul său, a dezvălut tu-turor o educaţie aleasă plină de nobleţe dobândităîn distinsa lui familie. Cu multă modestie şi dis-creţie, a urcat toate treptele oferite de domeniul încare s-a specializat, în frumoasa şi nobila istoriea artei. L-am reîntâlnit mai târziu, în calitatea luide istoric de artă – şef departament educaţie şimemorie culturală la Muzeul Naţional de Artă.Este un fecund autor de cărţi, publicând o suităîntreagă de lucrări de specialitate la binecunoscutaşi elitista editură „Medidiane”, care, se ştie, seadresa unui public restrâns de cunoscători într-undomeniu atât de frumos. La ora actuală conduce,inclusiv în calitate de consilier patriarhal, Centrulpentru Patrimoniul Cultural „Sfântul ConstantinBrâncoveanu” de pe lângă Patriarhia Română.

Ing. Ioan Călin, un temperament deosebitde ambiţios, dând dovadă de multă tenacitate şivoinţă, reuşind, în ciuda tuturor opreliştilor vremiicauzate de „originea nesănătoasă” (sau poatechiar din cauza asta), să treacă două clase într-unan (unicul caz pe care îl cunosc) şi, în final, ab-solvind liceul cu mult succes. A absolvit facultateade Construcţii, devenind inginer constructor, pro-fesie în care s-a remarcat prin seriozitate şi com-petenţă. Datorită acestor calităţi, a dobânditrepede foarte mult prestigiu în acest domeniu atâtde vast al construcţiilor, în special al celor deose-bite (tuneluri, viaducte, lucrări hidrotehnice, etc.).Datorită statutului său de remarcabil profesionist,a fost promovat în Ministerul Transporturilor. Acondus nenumărate şantiere din ţară între care,foarte multe construcţii speciale de importanţă na-ţională, contribuind la execuţia unei părţi a Aero-portului Otopeni, a unei părţi a metroului

bucureştean, vaste lucrări hidrotehnice la Con-stanţa.

Prof. Marian Strungaru, coleg şi prietenîncă din clasa I primară, am copilărit împreună,iar, mai târziu, am făcut sport împreună. S-a re-marcat de timpuriu ca un bun sportiv, jucând înechipa de baschet a liceului. După absolvire a ple-cat la Bucureşti pentru a-şi continua pregătirea înacest domeniu, ajungând în echipa de baschet Di-namo. Printr-o perseverenţă deosebită, a fost re-marcat la vârful Federaţiei Române de Baschet,fiind selecţionat în echipa naţională de baschet aţării. Ulterior, consecvent principiului seriozităţiişi perseverenţei, a devenit antrenor al echipei na-ţionale feminine de baschet, cu care s-a remarcatprin frumoase rezultate. Deci, suficiente motivesă ne putem mândri şi cu un fruntaş al sportuluiromânesc.

Prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu,printre cei peste 120 de colegi din cele trei claseale promoţiei noastre, sigur că era foarte greu săne cunoaştem prea bine între noi. După absolvire,fiecare dintre noi şi-a îndreptat paşii către ţelulspre care i-a dirijat destinul. Am reuşit să ne cu-noaştem mai bine mult mai târziu, când eram dejaoameni în toată firea. De abia acest prilej ne-a ofe-rit un prim bilanţ a ceea ce a realizat fiecare înviaţă, cu bune şi cu rele, până în acel moment.

Cu acea ocazie am aflat că elevul Gh.Moldoveanu și-a urmat vocaţia, absolvind cusucces studiile de filologie, iar ulterior, conti-nuându-și ascensiunea în domeniu, a devenit pro-fesor universitar doctor, bucurându-se defrumoase aprecieri din partea colegilor universi-tari şi a studenţilor săi. Este, de asemenea, apre-ciat şi ca autor a numeroase lucrări de specialitate.

Prof. dr. Constantin Fătu, ca şi în cazul luiGhiţă Moldoveanu, nu am avut cum să ne cunoaş-tem mai bine în timpul liceului. Eram toţi niştecopii în care nu se putea vedea sau bănui măcarce vor face în viaţă. De un singur lucru însă, ar fitrebuit să ţinem seamă şi anume de ambiţia, inte-ligenţa nativă şi perseverenţa „mocanilor”, ca ele-mente de detaşare faţă de „restul plutonului”. Esteşi cazul lui Costică Fătu, care, ca mai toţi soveje-nii, a ştiut ce să facă în viaţă: şi ceea ce a făcut, afăcut bine!

Absolvind cu brio studiile de medicină, aurcat cu răbdare şi dăruire toate treptele ierarhiceale acestui domeniu, devenind medic primar înobstretică-ginecologice, profesor universitar șidoctor în medicină. Colaborator apreciat a diverseclinici din străinătate. Prin muncă şi perseverenţăa câştigat prestigiul unui eminent specialist, atâtla catedră, cât și în spital. Când am avut bucuriade a ne reîntâlni, am constatat că am în faţă un tipviguros, în plină putere, care mai are multe despus şi de făcut în acest nobil domeniu în careşi-a consacrat întreaga viaţă.

Gen. Petrică Bostănaru, şi fiindcă venivorba de sovejenii noştri, aceleaşi frumoase cali-tăţi, tenacitate, ambiţie şi inteligenţă nativă, le-amdescoperit şi la tânărul nostru coleg, elevul PetricăBostănaru. În plus, s-a remarcat la el o pronunţatărigurozitate, o notă de incipientă disciplină ca-zonă, ceea ce s-a dovedit ulerior că aceste calităţii-au dirijat paşii către cariera militară. Şi bine afăcut, căci acesta era drumul pentru care era pre-destinat! Terminând Academia Tehnică Militară,a urcat treaptă cu treaptă spre vârful ierarhiei mi-

77

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

litare, domeniu în care s-a simţit „ca acasă”, re-marcându-se prin seriozitate, profesionalism şiexcelenţă.

Ing. Vasile Dascălu, încă de pe băncile li-ceului, a dovedit un caracter echilibrat, dând ar-gumente certe de seriozitate, ambiţie şi hotărâreîn tot ceea ce face. Şi-a urmat cu pasiune drumulspre silvicutură, absolvind Insitutul de Industria-lizare a Lemnului Braşov. A lucrat toată viaţa înacest domeniu, ocupând diverse funcţii de condu-cere, până la cea de director general al Combina-tului de industrializare a lemnului Focşani. Ademnonstrat o puternică capacitate de organizare,el fiind sufletul tuturor întâlnirilor noastre, ocu-pându-se în detaliu de toate cele necesare.

Desigur că lista colegilor noştri care s-auremarcat în mod deosebit în domeniilor lor de ac-tivitate, colegi cu care ne mândrim, este mult mailungă, astfel că mai amintim pe:

Ing. Laurențiu Teodorescu, cel mai bunmatematician din clasă, a devenit un inginer deexcepţie cu responsabilităţi în instituţii centraledin capitală, cu atribuţiuni de control în teritoriu;gen. Arsene Constantin, absolvent al AcademieiMilitare; ing. Virgil Amariei care a ocupat funcţiisuperioare de conducere într-un minister; prof.Petrică Agapie, dând dovadă de mult profesiona-lism, seriozitate şi pasiune în ceea ce face, a ocu-pat mulţi ani funcţia de director de şcoală laRâmnicani, fiind apreciat ca un cadru de bază alcomunei; doctorul veteterinar Gheorghe Paloșanucu activitate îndelungată în domeniu ...şi alţii şialţii...

În memoriam!...Fie-mi îngăduit să aduc un omagiu unor

colegi şi buni prieteni din promoţia noastră (1952-1955) care, din păcate, s-au grăbit să plece multprea repede dintre noi:

Prof. dr. Virgil Odobescu. Mi-a fost coleg

şi prieten încă din clasa I primară, la şcoala nr. 2de băieţi din Focşani. Avea o educaţie aleasă, do-bândită într-o familie de intelectuali, plină de no-bleţe, venită din interbelic în această atmosferăboierească în care, printre alte nobile obiceiuri, sefăcea şi muzică (în casă existând un pian cucoadă), a crescut şi s-a format viitorul eminentmedic Virgil Odobescu. Este lesne de înţeles că,în aceste condiţii, Virgil a căpătat şi o frumoasăeducaţie muzicală, el cântând foarte bine şi lavioară. Punctul forte al tuturor serbărilor pe carele organizam încă din şcoala primară îl constituiatocmai recitalul la vioar al lui Virgil.

Încă din clasele primare s-a remarcatprintr-o inteligenţă deosebită, fiind cel mai bunelev din clasă, loc pe care l-a păstrat şi în anii deliceu. Era un tip foarte studios (motiv pentru careera poreclit „tocilarul”), spre deosebire de noi cei-lalţi, care mai aveam şi alte preocuopări. În plus,era excesiv de cuminte, timid chiar, care se înro-şea rapid când mai aduceam vorba despre fete saucând auzea câte o expresie mai deocheată.

Am insistat mai mult asupra felului de afi al elevului Virgil Odobescu, tocmai pentru a în-ţelege puntea spre cel ce va deveni ulterior. Ceeace este de remarcat este deosebirea fundamentală,diametrală dinte Virgil liceanul şi Virgil studentul.După absolvirea liceului a intrat fără probleme lainstitutul de medicină din Iaşi. Ulterior, cândne-am reîntâlnit, aveam acum în faţă un tânăr mo-dern, cu un comportament dezinvolt, plin de viaţă,după care întorceau capul toate fetele! Aveam săaflu, cu uimire şi plăcere, că el îşi formase o or-chestră de studenţi (cânta acum şi la chitară), cucare dădea frecvent spectacole la Casa de Culturăa studenţilor din Iaşi. Iubit de toată studenţimea,cunoscut în tot orașul, Virgil Odobescu a devenit,într-un cuvânt, sufletul petrecerilor studenţeşti dinIaşi! A terminat cu succes facultatea, a susţinut re-zidenţiatul la Galaţi, a obţinut doctoratul în me-dicină cu excelenţă, iar, ulterior, a devenit şefulClinicii de Chirurgie-Urologie şi profesor univer-

sitar la Braşov. S-a remarcat ca un specialist de-osebit de apreciat în domeniu, însă, tocmai cânda ajuns la vârful performanţei, din nefericire,ne-a părăsit mult prea devreme, la doar 65 de ani.

Prof. dr. Gabriel Puiu, un foarte buncoleg, deosebit de modest şi înzestrat (ca, de altfeltoţi mocanii vrânceni) cu multă inteligenţă şi te-nacitate, trecând cu multă uşurinţă prin anii deliceu şi, în consecinţă, câştigând aprecierile tutu-ror. A învăţat temeinic, fiind stăpând pe toate ra-murile matematicii, descoperindu-le toatesecretele, ceea ce l-a determinat să îmbrăţişezetocmai această nobilă ştiinţă, care pentru noi res-tul (cei mai mulţi) reprezintă un obstacol multprea înalt! Gabriel Puiu însă, cu dăruire şi perse-verenţă, a urcat toate treptele acestei frumoase şti-inţe, a absolvit studiile de specialitate, şi-a datdoctoratul în domeniu, devenind un cunoscut pro-fesor universitar şi decan al Facultăţii de matema-tică din Universitatea Bacău.

Am păstrat o legătură permanentă cu el,căutându-ne reciproc cu prilejul diverselor noas-tre anuale, însă, la ultimele, din păcate, nu a maiputut veni, împiedicat fiind de o boală gravă. Aşase face că, ultima oară când l-am sunat pentrua-l chema la întâlnirea promoţiei noastre din2003, mi-a răspuns, din nefericire, soţia lui, co-municându-mi cumplita veste că Găbiţă Puiu numai este printre noi!

Alexandru Găureanu, prieten încă din co-pilărie şi coleg din clasa I primară. Am copilăritîmpreună, simţindu-ne fiecare în casa şi familiaceluilalt „la el acasă”. După liceu, a urmat niştestudii economice, devenind un bun funcţionar debancă. A fost apreciat pentru seriozitatea şi pro-fesionalismul său. După pensionare, rămânândacelaşi activ gospodar, nu s-a putut împăca cuinactivitatea, cu sedentarismul vârstei şi şi-a găsitde lucru în blocul în care locuia. Se ocupa, volun-tar, de toate problemele gospodăreşti ale blocului

78

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

(înfrumuseţarea întregului bloc, reparaţii, vopsi-torii, instalaţii, tâmplării, inclusiv mica grădiniţădin faţa blocului, etc.). Drept urmare, cardiacfiind, sfârşitul l-a găsit săpând în grădiniţa pe careo îngrijea cu atâta exces de zel.

Ing. Theodor Bănică, bun coleg şi prieten,care s-a remarcat prin comportamentul plin dediscreţie şi modestie, în şcoală fiind deosebit decuminte şi, poate, mult prea restrâns.

În relaţiile cu ceilalţi, a dovedit multă se-riozitate şi altruism, caracteristici ale unui adevă-rat prieten pe care te puteai baza la nevoie! Înşcoală a fost un elev foarte disciplinat şi bineapreciat la învăţătura de către profesori. L-am cu-noscut foarte bine, deoarece am petrecut multtimp împreună încă din copilărie, împărtăşindaceleaşi preocupări. După absolvirea liceului, amaflat că s-a îndreptat către o carieră militară, însăprobabil că nu a mers, căci ulterior, când ne-amreîntâlnit, aveam în faţă un inginer constructor,absolvent al Institutului de construcţii.

În aceeşi calitate, datorită seriozităţii şi ca-pacităţii sale profesionale, a fost promovat în di-ferite funcţii de conducere în cadrul Comitetuluide stat al Planificării. Ulterior, a devenit directorcu probleme de investiţii în Ministerul Justiţiei,funcţie în care se ocupa cu controlul şi coordona-rea lucrărilor de investiţii în domeniul din toatăţara. După pensionare, a revenit cu mult entu-ziasm la Focşani, în calitate de expert în construc-ţii şi proiectare. Parcă renăscut, cu puteri sporite,şi-a îndeplinit un vechi vis: o modestă căsuţă într-o zonă recâştigată prin moştenire la Varniţa. Eraatât de entuziasmat, fericit ca un copil pentruaceastă căsuţă, de care, din păcate, nu a apucat săse bucure prea mult, după câţiva ani, o boală ne-cruţătoate având să-l răpească uluitor de rapiddintre noi. Am participat la înmormântarea lui,acolo la Varniţa, confrom dorinţei sale.

...și această listă neagră ar putea continuamult, căci, mi-e teamă că este mult mai lungădecât a celor rămaşi! Voi mai aminti doar câţiva,căci, la rest, sunt foarte mulţi de care nu se maiştie nimic:

Ioan Petru – un foarte bun spor-tiv, campion la gimnastică, antrenor laclubul „Triumf” Bucureşti; Galoș Ge-orge – specialist în telecomunicaţii; Is-trate Mihai – specialist întelecomunicaţii; Piertian Papken – ne-gustor; Aurel Nanu – de o inteligenţăsclipitoare, el este primul care a plecatdintre noi, încă înainte de 1989; MihaiPostolache – a fost director economicla Direcţia Silvică Vrancea; Stoica Toa-der – fost primar al comunei Vulturu şijurist la Prefectura Vrancea; GeorgeStroescu – un foarte bun sportiv – bas-chet și gimnastică; ec. Tânjală Alexan-dru – absolvent al Academiei de StudiiEconomice Bucureşti; prof. VasileBoznea – un foarte bun sportiv (bas-chet) domeniu în care s-a specializat,devenind antrenor; Dan Roșu – a rămasîn amintirea tuturor colegilor ca un omdeosebit, fiind foarte iubit de toţi; prof.Ciobotaru Gheorghe – fost profesor lao şcoală din judeţul Bacău; ing. ViorelRughiniș, inginer mecanic, a condusmari şantiere de profil din Bucureşti;dr. Tudorache Ștefan - medic stomato-log la Panciu, a fost foarte apreciat atâtca medi, cât şi ca om.

Reamintind că această listă esteincompletă, nouă nu ne rămâne decâtsă ne rugăm pentru toţi, ştiuţi şi neştiuţi, să-i po-menim cu pioşenie cu orice prilej şi să-i avemveşnic în inimă şi gând, căci ei toţi au fost partedin viaţa noastră într-una din cele mai frumoaseetape ale ei, anii de liceu şi nu numai!

Echipa de baschet a liceului (1966)

79

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Omagiu din partea promoţiei ’57Şapte ani de viaţă, o viaţă de mândrie

Mircea Lăzărescu

Aceste rânduri sevor o aducere-aminte, o povestecare începe cu... „afost odată”... Înaintede a fi mândru defaptul că am fost ele-vul Colegiului Natio-nal „Unirea” trebuiesă-mi amintesc căorfan fiind, la nouăani, mă simțeamfoarte singur, fărăprieteni, într-un locstrăin, timorat de mă-

rimea clădirilor liceului (deși veneam din PiațaSfatului de la Brașov), de elevii cei mari carejucau baschet (care nu cred că mi-ar fi făcut vreunrău), dar mai ales de „Attila” (porecla directoruluice imprimase o disciplina de fier) și care adesea„cârpea” elevii care fumau undeva în școală, eufrecventând de aceea rar și cu spaima locul faptei.Colac peste pupăză, mai purtam și numele dePoale lungi, astfel că toți mă priveau întâi de lapicioare. Deci în 1949 eram orfan de mamă, în-trucât săraca s-a prăpădit de inima rea la un an dela „naționalizare”. Fiind modistă își câștiga pâineaîntr-un mic atelier și un magazin de pălării. Niciazi nu pot uita că în prăvălia mamei am văzut,după mintea unui copil de 7-8 ani, cele mai dis-tinse, mai frumoase, mai elegante și mai parfu-mate femei din oraș, din partea cărora primeam

complimente, dar mai ales o excelentă ciocolatănemțească, apoi rusească (ciocolată, care de fapt,era tot de la nemți). Pe tatăl meu l-am cunoscutfoarte puțin sau deloc. Am solicitat schimbareanumelui în Lăzărescu Mircea după terminareafacultății în anul 1962.

Cu timpul am înțeles că relația dintre das-căli și elevi era bazată principial pe respect și în-credere. Am avut cei mai buni și înțelegătoriprofesori și îmi amintesc în special de domnul di-riginte Popovici (poreclit Renard) cu a cărui fran-ceză am fost admis mai târziu (1967) la Cursulpostuniversitar de relații internaționale, precum șide domnul prof. Lavrinenco la care poeziileînvățate pe de rost și spuse cu intonație îmi adu-ceau mari note la limba rusă. Nu pot spune că numi-au plăcut matematicile, doar că nu le-am pri-ceput decât în mică măsură. La teza de matema-tică mă treceau toate transpirațiile și mi se puneaun nod în stomac. Un trei luam numai când lun-geam gâtul ca în desenele animate spre a mă in-spira de la vreun coleg. Dacă îmi amintesc bine,dădeam anual examene, școala era serioasă iar în1957 la bacalaureat am avut de trecut șase saușapte discipline. „Maturitatea” am luat-o cu bine,iar unchiul meu care m-a crescut cu mândrie dupămoartea mamei (deși mai avea cinci fete), îmi pre-gătise deja un post de magazioner la CFR sau desuplinitor la o școală primară din împrejurimileFocșaniului. Venise după șapte ani timpul să-micâștig pâinea. Soarta a vrut însă altfel.

O întâmplare fericită a constituit-o întâl-nirea cu dirigintele Popovici care m-a sfătuit și ainsistat chiar să dau la facultate. Lipsit de mijloacenu eram prea optimist, mai ales că în acea vremecircula expresia: „reușit fără loc”, când mulțicandidați luau 5 sau peste, dar reveneau acasă, ad-miterea fiind mai sus. Cu aceasta ocazie domnulPopovici mi-a dat și „o recomandare” în care spu-nea că deși orfan am fost un elev bun, cuminte,cu calități, că știu bine franceza etc. Încheierea că-reia nu i-am dat importanță, suna cam așa: „Esteatașat clasei muncitoare!”. Am plecat la Bucureșticu 100 de lei in buzunar. În dosarul de admiterela ASE am pus și recomandarea domnlui profesorPopovici. În toamna anului 1957, după zece zilede examene eram student la ASE, admis cu nota6,75. Eram tare mândru fiind la 16 ani jumătatecel mai tânăr între viitorii mei colegi. Mă remar-caseră, de altfel toți, purtam în octombrie un cos-tum culoarea oului de rață, cu mâneci mult preascurte și aveam pantofi maro cu talpă albă decrep. Să nu uit de „recomandare”. Prin 1959, lavreo doi ani, am fost chemat la Cadre la ASE undeun inspector m-a întrebat direct: „Tovarășe, ce în-seamnă să fii atașat clasei muncitoare? Adică,cum te-ai atașat? Corect ar fi fost să se spună căești fiu al clasei muncitoare, nu?” Bineînțeles căi-am dat dreptate și ca să scap din strânsoare i-amspus că prof. Popovici a murit și deci nu-mi maipoate schimba recomandarea. Cred că a fost

80

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

mulțumit cu răspunsul, întrucât, drept recompensămi-a dat să completez o adeziune spre a deveniUTC-ist.

Important este că din liceu am plecat cu ozestre bogată, cu dorința de a citi cât mai mult, dea studia în continuare. Și mai sunt mândru de cevași anume: Colegiul National Unirea a supraviețuitîn cei 150 de ani atât lipsei de fonduri, în pofidacenzurii, a crizelor de tot felul, cât și dictaturilorsau războaielor. De asemenea, mă gândesc cumândrie la colegii mei, între care trebuie să re-marc, cunoscându-i mai bine, pe Constantin Bușe,Prorector al Universității București, profesor deanvergură europeană, doctor în istorie, elogiat decurând pentru lucrările sale la Fundația Titulescude academicienii Răzvan Teodorescu și MihneaBerindei. Cine nu-l cunoaște pe scriitorul, jurna-listul, dar mai ales pe reputatul profesor de ro-mână Vasile Lefter? Pe umerii lui stă „imposibilamisiune” de a redacta, de a elabora cu ajutorulnostru, al tuturor bineînțeles, o Carte vorbind des-pre viața noastră sub forma „Mărturiei uneigenerații’’. Este singurul cuplu de intelectuali (Va-sile alături de soția sa, Elizia Lefter) capabil s-ofacă, deci să-l sprijinim din toate puterile, întrucâtPromoția 1957 merită sa fie mai bine cunoscută.Cum să nu fim mândri de studiile, eforturile sirealizările remarcabile ale distinsului inginer sispecialist IT, Nicolae Tutoș, președinte al multorcorporații de profil din SUA, unde locuiește cu fa-milia încă din 1982.

Dar vârfuri ale promoției 1957 sunt și oserie de profesori universitari cum ar fi CorneliuPopa de la Universitatea din Galați, sau ValeriuȘunel de la Universitatea din Iași, ambii cu studiide anvergură și realizări deosebite în diverse do-menii ale cunoașterii. Avem printre noi un magis-trat de mare calibru, Dumitru Biro, un maremanager în domeniul sportului ca Ioan Gavri-lescu, cunoscut mai ales prin realizările excelente

ale clubului feminin de handbal Oltchim RâmnicuVâlcea, un întreprinzător specializat in industriaturismului și nu numai, Vasile Pamfil, un enologcu multe și importante calități - ConstantinescuSpiru, un informatician deosebit, ConstantinIfrim, un valoros comisar de conturi, Ionel Toleadin Piatra Neamț și mulți alții, buni profesori,economiști, ingineri, manageri, maiștri etc. Încerco mare strângere de inima pentru colegii ce numai sunt printre noi.

Personal am cuvinte de prețuire pentrumarele doctor în medicină care a fost regretatulFlorin Brătilă, medic renumit în domeniul acu-puncturii și nu numai, director al Institutului demedicină alternativă din București care astăzi îipoartă numele. Este o listă lungă și valoroasă întrecare profesori universitari ca Dumitru Gheorghe,Mihai Isac, Nicușor Dragomirescu, Viorel Dia-conu, Răzvan Angheluță, Costel Moldoveanu,Constantin Ion Nedelcu, Nicolae Norocea șimulți, mulți alții, colegi deosebit de talentați,frumoși și deștepți, plecați de tineri dintre noi,pentru care mă rog adesea la Dumnezeu să-i odih-nească în pace. Să-mi fie iertată ignoranța de a nu-i fi menționat pe toți.

Cele mai frumoase întâlniri ale Promoției1957 la care am participat, au avut loc, de regula,la Colegiul Național Unirea, dar și la PiatraNeamț în organizarea perfectă a familiei Tolea, laRâmnicu Vâlcea, sub inspirata baghetă a familieiGavrilescu, dar mai ales cele de la pensiunea„Casa Tisaru” din Lepșa, Vrancea. De remarcatfaptul că la ultimele întâlniri ni s-au alăturat șidoamnele Rodica Maria Isac, Cora Brătilă și Su-zana Gheorghiu, care cred că s-au simțit bine încompania noastră. O mențiune speciala merităbuna și distinsa noastră colegă Lili Gavrilescucare, de fiecare dată ne-a făcut cinstea de a ne fialături, aducându-și mereu o importantăcontribuție la reușita atmosferei întâlnirilor noas-tre. Observ cu tristețe însă că an de an ne adunămtot mai puțini.

După facultate,din 1962 până în 1967am lucrat ca economistîn Cooperația de con-sum la Galați, la„muncă și salarii”, sauca revizor în petrol laPloiești, iar în 1967 amdat examen spre aurma la zi pentru doiani cursurile Postuni-versitare de relațiiinternaționale organi-zate pe lângă Faculta-tea de drept dinBucurești în baza HCM nr.1003/1962. În toamnaanului 1969 am fost angajat la Româno-export încomerțul exterior cu textile. Din 1971 până în2004 am activat în Ministerul Comerțului Exte-rior, din care vreo 12 ani am ocupat posturi în am-basadele României din diverse țări. Graduldiplomatic l-am dobândit prin examen în fața uneicomisii condusă de ministrul afacerilor externeCristian Diaconescu. Ca diplomat de ambasadăviața e frumoasă, dar nu înseamnă numai recepțiiși întâlniri de gală. Atunci când plecam la post co-legii ne spuneau: „să ne faci cinste acolo unde teduci”! Și fiecare știam că cinstea e de două feluri:de caracter și de local și nu uitam niciodată cândîn țară era dezlegare la whisky...

Profesional înseamnă și nopți de lucru lapregătirea lucrărilor Comisiilor mixte bilaterale,definitivarea a diverse contracte, protocoale sauînțelegeri interstatale de cooperare economică, or-ganizarea vizitelor la diverse niveluri, înseamnăși răspunderea promovării exporturilor, rezolvareacorectă a unor reclamații, participarea la târguri șiexpoziții internaționale, recuperarea unor debitesau obținerea unor condiții favorabile de creditarepentru țară, dar și activități în favoarea statului

81

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

român ce nu fac parte din fișa postului, uneorichiar prin metode mai puțin ortodoxe. Uneori amfost la aceeași ambasada pe lângă Însărcinat cuafaceri (șef de misiune) și consilier economic șiconsul și atașat cultural și de presa și administra-tor și chiar șofer, atunci când ambasada era înca-drată cu un singur post. De regulă diplomații suntîn atenția serviciilor secrete, vânați de presă și pa-parazzi, trebuie să facă față întrebărilor capcană,sunt urmăriți adesea de teroriști, activează în zonede conflict, sau în țări cu climă greu de suportat,cu boli tropicale, obligați la vaccinuri de tot felul(febra galbenă, malarie, holeră etc.). În multe ca-zuri nu au alături familia, uzura fizică și moralăfiind destul de severă.

În perioada 1971-2004 am lucrat ca șef alAgenției economice a României la Bangui, Repu-blica Centrafricană, am fost Însărcinat cu Afacerial Ambasadei României din Bujumbura, Burundi,Consilier economic în cadrul Ambasadei Româ-niei de la Berna, Elveția, am lucrat ca șef al Bi-roului economic în cadrul Ambasadei Românieila Ljubljana, Slovenia, iar ultimul post (2002-2004) l-am făcut în calitate de Însărcinat cu Afa-ceri (Șef de misiune) al Ambasadei României dinColombo, Sri Lanka. În toate aceste ambasademi-am câștigat pâinea, am avut realizări deosebitepe linia exporturilor românești, a cooperării eco-nomice bilaterale și nu numai (unele nedesecreti-zate încă).

În minister m-am ocupat, între altele, derelațiile bilaterale cu diverse țări și, până în anul1989, de coordonarea muncii și îndrumareaactivității societăților mixte comerciale dinFranța, Germania, Italia, Spania și Anglia. Amfost director al Pavilionului României la TârgurileInternaționale de la Paris, Marsilia, Frankfurt,Munchen, Dakar, Bratislava, Belgrad si Zagreb,târguri care s-au bucurat de succes, pavilionul Ro-mâniei fiind distins cu numeroase diplome și me-

dalii. În general mi-am văzut de treabă sârguin-cios, fără a-mi precupeți eforturile și mai ales, casă-mi păstrez dinții, mi-am ținut gura.

Făcând un dificil recurs la memorie maiam multe de spus și mi-ar plăcea să pot scrie totce știu în viitoarea carte „Mărturia unei generații”.Nu pot încheia însa fără a aduce călduroasemulțumiri, niciodată destule, directorului CNU,domnul Cornel Noană care, de fiecare dată ne-aprimit cu brațele deschise, cu toata solicitudinea,simțindu-l mereu aproape și la rândul său bucurosde întâlnirile Promoției 1957.

Este indiscutabil, prin definiție am fost în-totdeauna mândru de a fi absolvit ColegiulNațional Unirea, ba chiar am prezentat faptul cumult orgoliu, școala noastră fiind bine cunoscutăiar actuala aniversare este o sărbătoare a bucurieisufletului de unirist.

Am convingerea fermă că pentru ColegiulNațional Unirea viitorul înseamnă progres și dez-voltare, întrucât oameni de ispravă, de mare cali-bru, dau învățătură mai departe multor generațiide acum înainte.

Directorul I. Constantinescu (1959)

82

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Vasile Lefter

Privesc înapoi cu... mândrieÎntoarcerea în timp, dacă acesta nu este

proustian, îţi creează un dublu sentiment: o nos-talgie dulce cu gândul la anii adolescenţei, „Şi cefecior frumos eram!”, şi o bucurie a revenirii întimp, „Dar oricum eşti, ce-ţi pasă?”, acceptând cuînţelepciune că fiecare etapă a vieţii a însemnat oregăsire a timpului individual, conectat prin ne-văzute fire cu nenumărate destine, colegi de liceu,colegi de facultate, colegi de serviciu, colegi depetrecere a timpului liber, prieteni şi mai puţinprieteni.

Un remember al anilor de liceu are oaromă aparte, recreând imaginea adolescentuluiîn devenire. De fiecare dată, întoarcerea la înce-putul urcuşului spre treptele lunecoase ale vieţiidevine prilej de reflecţie asupra unor dragi amin-tiri, fiindcă pe atunci aveam doar 13 ani.

Asemenea majorităţii viitorilor mei co-legi, m-am bucurat de libertate deplină în alegereaşcolii în care voi continua să învăţ. Ai mei ştiaucă sunt la Şcoala Comercială, dornici să ies re-pede „la pâine”. Mai târziu, aveau să afle că defapt sunt elev la Şcoala Medie Nr.1, cum se chemape atunci actualul Colegiu Naţional „Unirea”.

În clasa a VIII-a am intrat vreo 200, cuexamen de admitere, distribuiţi în cinci clase.După numai un trimestru, în anul şcolar 1954-1955, cei corigenţi la trei obiecte au fost exmatri-culaţi. Au rămas trei clase de băieţi harnici,încrezători că învăţătura era singura lor şansă pen-tru viitor. Fetele învăţau la Şcoala Medie Nr. 2,actualul Colegiu Al.I. Cuza. Băieţii cu băieţii, fe-tele cu fetele!

Clasa mea a fost întotdeauna C. Fuseserădesfiinţate D-ul şi E-ul. Curios este că în cadrul

repetatelor noastre întâlniri de promoţie vin ab-solvenţi de care nimeni nu-şi aminteşte! Ce-imână pe ei în luptă?

E greu să reconstitui atmosfera din Cole-giul „Unirea” de acum 61 de ani. Doar cărămidazidurilor a înfruntat vremea, chiar dacă i s-a făcutşi ei o lustruire modernă. Doar ea a fost martoradimineţilor de iarnă în care tremuram fără a im-presiona pe nimeni. Păstrează însă numele noastreîncrustate cu gândul de a înfrunta vremea. Uneleau dispărut, iar altele au devenit elemente de pa-limpsest. În rest, Colegiul National „Unirea” a de-venit o instituţie şcolară elegantă şi modernă.

Și atunci, şi acum, renumele şi valoareaacestui reper intelectual au fost date de profesorişi de elevi, aflaţi într-o luptă continuă cu inerţia,conştienţi că sunt chemaţi să apere strălucirea nu-melui de unirist. Spiritul nobil unirist este ceea ces-a numit mai târziu „starea de a fi cireşar”.Nichita Stănescu va defini vârsta adolescentină canimeni altul: „Ah, n-o să ştie nimeni / neagra pri-cină a pământului / curgătoarea pricină a râurilor/cauza sufletului meu”. Aceştia suntem noi, uniri-ştii! Sunt mândru să declar că această strălucităcetate a învăţământului românesc a primit pe băn-cile ei, vechi sau noi, cei mai buni elevi. Mândriade a fi unirist este ca un izvor de apă vie, este caun paşaport de liberă trecere prin marile canioane.

Meritul ieşirii în lume a liceului nostrudrag, indiferent de avatarurile prin care a trecut,aparţine în primul rând sutelor de dascăli care autrimis de la catedra-amvon flacăra învăţăturii, curăbdare, cu dragoste, cu înţelegere, cu dăruire.Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi mereu, pentrucă tradiţia veghează!

Pe pânza vremii îmi apar mereu profesoriinoştri dragi din acele timpuri grele pentru toţi ro-mânii. Ar fi nedrept să creionez un anume portret.Fiecare cu dăruirea lui, cu fărâma lui de sacru, cufluxul empatic transmis discret şi determinant.

Pentru colegii mei de la A, B, C, celebrapromoţie 1957, ultima cu 10 clase după sistem so-vietic şi cu note de la 1 la 5, au rămas de-a lungulanilor modele dragii noştri dascăli de excepţie,buni ca pâinea caldă şi drepţi cu discipolii lăsaţide părinţi doar în grija şcolii fără taxe, fără obli-gaţii materiale: Constantinescu, Enescu,Berceanu, Diaconescu, Pătraşcu, Cocea, Rusescu,Untaru, Davidescu, Rădvan, Lavrinenco, Leu,Popovici, Popa, Arbore, Niculescu, Weiser, Lupu,Untaru, Prodan, Ivaşcu... şi directorul nostru, te-mutul Attila.

Fără strădania lor nu am fi putut străbatemările şi oceanele vieţii în acei ani negri din vre-mea liceului şi de după. Peste ani, un gând piosde recunoştinţă şi adânc respect! Norocul nostruau fost ei! Prin lumina cărţii am învins urâtul vie-ţii, sărăcia şi platitudinea. Au ţinut trează speranţaîn izbândă.

Este o lege nescrisă ca cei uniţi de hazardîn vremuri de restrişte să se caute peste ani, legândprietenii târzii, mult după adolescenţă. Suntempromoţia cea mai dornică de revederi, fără a maiaştepta cicluri devenite rutină. Anual, ne vedem,mai numeroși sau mai puţin numeroși, în sala defestivităţi a Colegiului, iar Cornel Noană, direc-torul în exerciţiu, ne primeşte cu drag, bucuros săne informeze despre noutăţile ivite de la prece-

83

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

denta întâlnire. Îl simţim cum freamătă de emoţieşi mulţumire că duce mai departe o ştafetă nevă-zută. Ne respectă şi nu ne uită niciodată la marilesărbători ale Colegiului. Toată gratitudinea!

Noi, uniriştii promoţiei 1957 ne-am întâl-nit şi la Călimăneşti, şi la Piatra Neamţ, dar nică-ieri nu am retrăit anii de liceu atât de intens ca lanoi acasă, în securizata cetate a şcolii CNU. Doaraici amintirile curg dulce şi îmbietor. Alma Materne iubeşte şi protejează!

Într-o vreme mă străfulgerase gândul săscriu o carte despre noi, prin noi. Titlul trebuia săfie unul clasic: „Mărturia unei generaţii”. Fiecă-ruia dintre noi i se cerea să spună povestea vieţiilui, cu lumini şi umbre. Doamne, ce capodoperăar fi ieşit! Din păcate însă, pentu cei mai mulţi afost misiune imposibilă, chiar dacă eu aş fi dusgreul redactării.

De fiecare dată când rostesc numele cole-gilor mei, fără nicio preferinţă, realizez că am fosto generaţie aparte care avea obligaţia să lase măr-turii despre ceea ce a fost, spunând generaţiilorviitoare că au în urmă o tradiţie care nu trebuie lă-sată să se stingă nici măcar o clipă.

Cu rugămintea de a fi iertat pentru omi-siuni, enumăr, subiectiv, numele unor colegi decare mă simt aproape şi astăzi la ceas aniversar.Unii privesc cu mândrie timpul regăsit, iar alţiidin stele freamătă la gândul că nu au fost uitaţi:Nicu Tutoş - preşedintele unei Societăţi de Con-sultanţă IT din Los Angeles, Constantin Buşe,Corneliu Popa, Gheorghe Dumitru, Valeriu Şunel,Mihai Isac - universitarii promoţiei, Florin Brătilăsomitate în medicina alternativă, Dumitru Biro -magistrat, Mircea Lăzărescu - diplomat, Constan-tin Ifrim - informatician, Ioan Gavrilescu - un asîn lumea handbalului feminin, Spiru Constanti-nescu - enolog, Nicolae Mândrescu, GheorgheTutoş, Vasile Pamfil, Nicuşor Dragomirescu,

Petrache Munteanu, Iordache Dascălu, GheorgheAlexe, Gheorghe Tutoş, Mircea Sârbu, NicolaeDafin - profesori, Ioan Ţolea, Ştefan Costea,Dumitru Vişan, Ioan Puiu, Teodor Vântdevară,Valeriu Damian, Vladimir Lascu, Mihai Mercan,Emilian Baltă, Constantin Miu, Liviu Bobeanu,Gheorghe Bordei, Ion Chirilă, Vasile Nedelcu,Iorgu Nedelcu, Chifane etc. În mod voit nu amfăcut distincţie între cei rămaşi şi cei „plecaţi”.Vreau să cred că rămânem unirişti şi în lumea dedincolo.

Luna IANUARIE 2016, prin lanţul de ma-nifestări aniversare, ne încarcă energetic sufletele,reaprinzând flacăra unirismului. Nu întâmplător,liceul nostru drag a fost primul din Vrancea deve-nit Colegiu Naţional. CNU este un brand recunos-cut pe toate meridianele, dând lumii valoriincontestabile.

Suntem în mare sărbătoare! Să rostimîntr-un glas academicul GAUDEAMUS IGITUR!

Vivat CNU!

84

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Neculai C. Tutoş

Despre profesorii de liceu care îți lanseazăevoluția profesională, despre a fi român în

străinătate și despre a pleca sau nu din ţară.Succesul absolvenților este ceea ce mă-

soară calitatea școlii absolvite. În acest sens,promoția 1957 are o semnificativă contribuție îna face cunoscută Excepționalitatea Liceului „Uni-rea Focşani.

Câţiva dintre Magnificii promoției 1957Sunt greu de descris emoțiile pa care le

trăiesc atunci când privesc montajul foto dinaceasta pagină, montaj alcătuit din fotografiile depe diploma de bacalaureat ale câtorva din colegiimei din liceu.

Unul dintre ei, Bușe Constantin, este celcare a devenit profesor de Istorie Universală șiProrector al Universității Bucureşti. Un altul estecel care a devenit renumitul medic Florin Brătilă.Un altul este Ioan „Bebe” Gavrilescu, preşedinteal unui club sportiv de mare prestigiu. Un dosarpolitic „nesănătos” a stat în calea visului lui de astudia medicina. Un altul este Vasile Lefter, foartetalentat profesor de liceu și foarte talentat scriitor.Biro Dumitru, cel din colțul de sus al montajului,și-a atins visul de a ajunge jurist. Alt coleg MihaiGheorghiu a ajuns Contabil Șef al editurii Adevă-rul. Pe undeva prin acest montaj sunt profesoriiuniversitari Valeriu Șunel și Corneliu Popa. Pe un-deva ascuns în montaj este acum MirceaLăzărescu care a ajuns consilier în corpul diplo-

matic. Vasile „Pampon” Pamfil, profesor univer-sitar de educaţie fizic a găzduit la Lepșa întâlnirilepromoției noastre.

Pe undeva în acest montaj foto sunt și euautorul acestui document.

Liceul Unirea a avut o enormă contribuţiela menținerea condiției mele fizice fiind nevoit căzilnic să parcurg pe jos circa 10 km dus și întors.Adesea am făcut acest exercițiu de două ori pe zipentru ca seara să mă întâlnesc cu colegi peStrada Mare a orașului. Petrecând mult timp pedrum în singurătate am descoperit că pot folosiacest timp în a rezolva temele la matematicii fărăcreion și hârtie. La terminarea liceului vizuali-zam cu uşurinţa construcții geometrice compli-cate.

În anul 1961 pe când eram student în Iașiam participat la Olimpiada naţională de matema-tică organizată în București. Din comisia caremi-a acordat premiul III au făcut parte marii ma-tematicieni ai vremii, Academician GrigoreMoisil și Academician Căiuş Iacob. Ambii aumenţionat că le era cunoscut prestigiul național alLiceului „Unirea” Focşani.

Absolvent al Liceului Unirea, promoția 1957. Doctorat în Computer Science. De mai multde 30 de ani în Statele Unite ale Americii. Peste 20 de ani de activitate ca Director Ştiinţific şi VicePreşedinte în Corporații cu prestigiu Mondial în Informatică.

85

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Despre nevoia și dorința de a te mândricu țara și poporul de origine

În anii 1980 când am plecat din țară și amcerut azil politic, a fi Român în Occident implicaa fi marcat de comunism și sărăcie. În plus tesimțeai suspectat în a fi venit din o lume cueducație discutabilă. Am evitat cu succes acesteepitete prezentând România ca fiind o țară cu unsistem de învăţământ de nivel mondial şi prezen-tând poporul Român ca având mii de ani de istorieeroică.

Am impus a fi văzut ca fiind rezultatuleducației la un liceu cu nimic mai prejos decâtorice alt mare liceu din lume, ca fiind rezultatulunui excepțional sistem de învăţământ universitar,și ca fiind rezultatul unui sever program de doc-torat. Sutele de conferințe științifice şi de afacerila care am participat au devenit oportunități de aface cunoscuți marii profesori și marile școli că-rora le datorez excepţionala educație matematicăşi tehnică.

Am făcut larg cunoscut că în liceu am fostelevul unui profesor care a adoptat severitateaPlatonistă în predarea matematicii. În grupul deelevi talentați pe care îi selecta din fiecarepromoție pentru Cercul de Matematici nu erau

acceptați „cei ignoranți în geometrie”. ProfesorulCocea organiza acasă la el întâlniri ale Cerculuide Matematică, cea ce era mult peste ce noi eleviicredeam posibil. Un astfel de nivel de dăruire esteneobișnuit.

Și de asemenea am făcut este cunoscutfaptul că programul meu de doctorat a fost condusde un matematician celebru în Occident, Acade-mician prof. Dimitrie Mangeron.

Excepţionalismul învăţământului mate-matic din România a fost demonstrat și atuncicând fiul meu Radu Tutoș a ajuns în Statele Unitela mai mult de un an după plecarea noastră dințară. La plecarea din țară nu i s-a permis să aducănici un document care să ateste că terminase liceulsau că deja începuse facultatea în România. Înaceste condiții a fost extrem de dificil să convin-gem Institutul Tehnologic din Atlanta, Georgia săfie acceptat ca student. Ni s-a oferit oportunitateade a fi supus testului numit SAT, un test naţionalpentru absolvenţii de liceu în Statele Unite. SATimplica test de matematică și de limba engleză,maximul de punctaj fiind 800 de puncte pentrufiecare. Colegii de lucru din Atlanta m-au făcut săînțeleg că Radu are zero șanse de reușită fiindvenit doar de câteva săptămâni în Statele Unite.Le-a fost greu să înțeleagă cum de a fost posibilca Radu să reuşească cu 798 de puncte din cele800 la matematici și peste 500 de puncte la testulde engleză. Marea majoritate a absolvenţilor deliceu din Statele Unite ale Americii nu ar reuși sătreacă cu succes examenele de admitere în mate-matici la facultățile de prestigiu din România!

Despre cum GEOMETRIA poate lansasucces profesional

Prima slujbă în Statele Unite, Iunie 1983,a fost o slujbă foarte modestă fiind angajat ca aju-tor în a opera calculatorul și ploterul uneiorganizații în Atlanta, Georgia (GA). Mărturisesccă după mulți ani ca Director General al celei mai

de succes instituții informatice în România, acestînceput modest mi-a provocat zile și nopți foartegrele pentru câteva luni de zile. Ceea ce m-a sal-vat a fost expertiza matematică asociată cu exper-tiză informatică. Organizaţia în care lucram era înplin efort de a modela în 3D o întreagă centralănucleară, o premieră în Statele Unite, și de fapt opremieră în lume. Proiectul cerea dezvoltareaunui algoritm geometric care să permită simulareape calculator a eventualelor explozii ale conduc-telor de aburi la enormă presiune. Simularea im-punea analize geometrice şi mecanice pentrumilioane de componente ale centralei nucleare.

O astfel de complexitate matematică a de-păşit cu mult nivelul de cunoştinţe matematice decare dispunea întreprinderea astfel încât m-amoferit să rezolv situația. Succesul în rezolvareaproblemei a lansat începutul a peste 30 de ani desuccese în domeniul dezvoltării de soluţiiinginerești asistate de calculator. Cred că astfel deoportunități ți se oferă doar atunci când „cinevaacolo sus te are în grijă”!

86

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Atlanta – Paris, despre paralele cares-au intersectat după 13 ani de intensă activitate

Pe atunci când noi cei din Atlanta GA ce-lebram lansarea modelării 3D pentru centrale nu-cleare, nu știam că firma Dassault Aviation înFranța lansase un proiect de modelare 3D pentruproiectare de avioane. Și nu aveam cum să știu căpeste 13 ani voi fi Vice Președinte la ceea ce întretimp în Franța devenise Dassault Systemes, lidermondial în modelare 3D asistată de calculator înproiectarea aerospațială și automobilistică.

Traiectoria intersecției cu Dassault Syste-mes a trecut prin ani de activitate în Boston,Massachussetts și Milano. După aproape trei aniîn Atlanta am avut șansa de a fi acceptat în pozițiade consultant la Boston la una din cele mai pres-tigioase organizații de inginerie în Statele Unite,Stone & Webster Engineering Corporation. IBMși Stone & Webster au lansat în 1985 dezvoltareade sisteme inginerești bazate pe tehnologia de mo-delare 3D oferite de firma Franceză Dassault Sys-temes (DS). Ceea ce m-a calificat pentru pozițiadin Boston a fost succesul proiectului din Atlanta.

Era enorm de greu să te faci vizibil într-ocorporaţie cu peste 20.000 de salariați și cu pro-iecte în toată lumea așa cum era Stone & Webster,numai că din nou, asta este posibil atunci când„cineva acolo sus te are în grijă”. Stone & Web-ster s-a asociat cu o mare corporație din Italia, Fe-ruzzi – Montedison, pentru a forma o organizațiede aplicații digitale pentru inginerie, și consecințaa fost patru ani de activitatea în Milano ca Direc-tor Științific al acestei organizații. M-am întors înBoston imediat după ce a fost prăbușit zidul dinBerlin.

Succesul activității în Milano a condus lapromovarea mea ca Vice Președinte la întoarcereaîn Boston, poziție în care pentru aproape cinci aniam lansat, în colaborare cu Dassault Systemes,numeroase proiecte de inginerie asistată de calcu-

lator în Statele Unite și Anglia. Această colaborarea condus la a fi acceptat în Dassault System caVice Președinte, la acea dată singurul non – fran-cez în această poziţie. De mai mult de 15 ani, DSa ajuns să domine mondial aplicații digitale pentruindustria aerospațială, industria automobilistică șiindustria navală, nave comerciale și militare.Soluțiile Dassault System s-auextins în absolut toate sectoa-rele de producție și cercetare,inclusiv în modă. Dassault Sys-temes a fost și continuă să fielider mondial în revoluția digi-tală care a transformat profundingineria și manufactura produ-selor. Pentru mine DassaultSystemes a fost oportunitateade a colabora în acest domeniucu cele mai prestigioasecorporații și universități dinlume. Ceea ce a-și vrea să-ispun acum marelui profesorCocea este că abia după ani

mulți de la terminarea liceului am înțeles cât demult a influențat evoluția mea profesională.

Brâncuși – Gehry, admirație peste timpși spațiu

Pentru mai mult de 10 ani am coordonatdezvoltarea de modelare arhitecturală 3D în cola-

Dedicaţie de la Frank Gehry

87

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

borare cu Frank O. Gehry, unul din cei mai mariarhitecți contemporani. Clădirile proiectate de elcum ar fi Muzeul Guggenheim în Bilbao Spania,Filarmonica Disney Concert Hall în Los Angeles,Centrul Muzical Experimental în Seattle, și multealte clădiri, nu ar fi putut fi proiectate și construitecu metode tradiționale. Complexitatea geometricăa arhitecturii lui Gehry este foarte greu de tradusîn documentație necesară procesului de fabricațieși construcție.

Gehry a mărturisit că este un mare admi-rator al lui Constantin Brâncuși și că Poarta Săru-tului și alte sculpturi ale lui Brâncuşi au influențatarhitectura clădirilor Gehry. M-a rugat să comunicGuvernului României că în admirația lui pentruBrâncuși se oferă să proiecteze o clădire pentruRomânia. Nu este surprinzător că politicienii Ro-mâni nu au știut cum să profite de o astfel deoportunitate. Muzeul Guggenheim din Bilbaoproiectat de Gehry a contribuit enorm la relansa-rea economiei orașului.

Pentru sau Împotriva plecării în străină-tate?

Este o imensă diferență între a pleca înstrăinătate ca refugiat politic și a pleca pentru alucra în străinătate. La plecarea mea din țară înanul 1982, a trebuit să accept că nu este posibil sămă mai întorc să-mi văd familia, prietenii și cole-gii. Această acceptare a fost un imens preț pentru

toți ani în care întoarcerea în țară nu a fost posi-bilă.

După 18 ani de activitate în Româniaajunsesem să cunosc mii de colaboratori în toatățara inclusiv un mare număr de foști studenți aimei. În momentul plecării din țară acest valorosunivers uman a dispărut. Până și comunicarea cufamilia a fost foarte limitată și foarte dificilă.

Tinerii Români de astăzi nu mai suntnevoiți să ceară azil politic. Corporații din țărileavansate care au deschis activitate și pe teritoriulRomâniei relochează personal tehnic din Româ-nia în celelalte țări în care au activitate. Un numărdin ce în ce mai mare de personal tehnic din Ro-mânia este astfel relocat în țări Europene, în Ca-nada și în Statele Unite.

Din ce în ce mai mulți elevi de liceupremiați la olimpiade internaționale capăta oferteși burse de studiu la mari universități americane.Se pune întrebarea dacă studiile în străinătateoferă mai mari șanse de lucru în străinătate şi răs-punsul este un categoric da din două motive.

1. În ciuda faptului că învăţământul uni-versitar din România este foarte bun nici una dinuniversităţile din România nu este cotată printreprimele 500 de universităţi din lume.

2. Organizațiile occidentale angajează cuprecădere absolvenţi ai universităților din țară încare aceste organizații își desfăşoară activitatea.

Nivelul ridicat de educație matematică șitehnică din România nu oferă avantajul competi-tiv meritat la angajări în Occident. Organizațiile

din Occident știu mai nimic despre nivelul deeducație din România. Cei mai mulți locuitori aiStatelor Unite nu știu pe unde este România. Ro-mânia va deveni mai bine cunoscută dar nu pestenoapte.

Idealul este ca România să ajungă să oferedin ce în ce mai bune oportunități profesionale înRomânia ceea ce va conduce la situația în care ti-nerii vor avea toate opţiunile deschise așa cumeste situația în țările dezvoltate.

În cei peste 30 de ani de la plecarea dinRomânia am lucrat în corporaţii din StateleUnite, Franţa și Italia, şi am colaborat cu orga-nizaţii din numeroase țări dezvoltate. Am fostmereu surprins să constat cât de tentați sunt tine-rii din aceste ţări de a ajunge să lucreze în Ame-rica. Tentația este justificată de faptul că StateleUnite este țara oportunităților. Este mai puțin cu-noscut de către cei din afară că America nu esteși țara garanțiilor!

Recunoștință Supremă! Este momentulde a face cunoscut că succesul meu profesionaleste în cea mai mare măsură datorat părințilormei care în ciuda enormelor dificultăţi materialeau susținut educația mea în liceu și facultate. Șiau făcut acelaşi lucru și pentru ceilalți cinci copiiai lor. Încă nu am reușit să înțeleg cum de aureușit acest IMPOSIBIL! Şi este momentul de aface cunoscut că succesul profesional este înfoarte mare mare măsură succes de familie. Ambeneficiat enorm de suportul pe care mi l-a oferitsoția mea peste tot în țară și în lume.

(stânga) Modele digitale, Disney ConcertHall. Modelare precisă în 3-dimensiuni a citorva mi-lioane de componente ale cladirii și ale procesulelorde fabricație ale acestor componente.

88

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Doamne, ce frumos era atunci!Constantin Buşe

Spre deosebire de seriile anterioare, cucinci, apoi cu patru ani, seria noastră liceală a par-curs numai trei ani, 1955-1957, în ceea ce s-anumit „Şcoala Medie de 10 ani”, nume şi modelcopiat şi împrumutat din afară. Am avut şansa dea fi învăţaţi şi educaţi de profesori de o calitateumană, intelectuală şi educaţională deosebite, pre-gătiţi în principalele universităţi ale ţării, unii din-tre cei mai în vârstă fiind absolvenţi a doualicenţe. S-au distins cu deosebire profesori şi edu-catori precum Dumitru Cocea, matematică, Răd-van, fizică, Constantinescu şi Budescu, limba şiliteratura română, Ghiţă Untaru, istorie, Popovici,limba franceză, Lavrinenco, limba rusă. Pentrumine, în cei trei ani de liceu omul care mi-a fostcel mai apropiat, prin omenie şi ştiinţa a fostDomnul profesor Dumitru Cocea. Cei trei ani de„Școala Medie” s-au desfăşurat, aşa socotesc, încondiţii normale, chiar dacă ne încurcau notele dela unu la cinci. Nu-mi amintesc să fi fost ameste-cate în treburile Liceului nostru autorităţile statu-lui, cum se întâmplă astăzi, care răvăşesc sistemulde educaţie şi de învăţământ, un exemplu fiind de-bandada în ceea ce priveşte bacalaureatul, cu totfelul de aşa zise modernităţi, întinderea desfăşu-rării probelor, tematici la unele discipline care fri-zează absurdul. Bacalaureatul promoţiei noastre,denumit atunci Maturitate, ceea ce reflectă nivelulpregătirii absolvenţilor s-a desfăşurat, cu celeşapte materii, într-o singură zi, între opt şi zeceore. Profesorii noştri nu aveau voie să fie prezenţiîn liceu, profesorii la cele şapte probe erau din li-ceele judeţului, preşedinte al Comisiei de Matu-ritate fiind un profesor de la Universitatea„Alexandru Ioan Cuza”. Rezultatele acestui efort

s-au dovedit foarte bune, mărturie fiind numărulmare de absolvenţi care şi-au continuat studiile înUniversităţile acelui timp, devenind profesori ladiferite obiecte de învăţământ, medici, ingineri,agronomi, arte, unii devenind personalităţi mar-cante în plan naţional.

În ceea ce mă priveşte în anii de liceu amavut unele preocupări, credeam eu, mai atrăgă-toare sau mai potrivite mie: literatura, istoria, ma-tematica. Încercările literare s-au vrut a fi poezii,precum şi o traducere din limba rusă, nuvela Unerou al timpului nostru (Gheroi nasevo vremeni),operă a marelui poet Mihail Lermontov, dispărutla vârstă fragedă de 26 ani. Aceste exerciţii sauexperimente literare le-am trimis redacţiei revistei„Tânărul scriitor” din Bucureşti. Am aşteptat cuoarecare speranţe, vreme de câteva luni, un răs-puns din partea redacţiei. Răspunsul nu a venit,dar nici textele nu mi-au fost returnate. Cu timpulm-am vindecat de a scrie literatură şi pe lângăobligaţiile şcolare am citit în devălmăşie ce mi-acăzut în mână, cărţi, broşuri şi unele reviste alevremurilor trecute despre istoria noastră şi ceauniversală. Cea mai serioasă ocupaţie, pe lângă ceacumulam la şcoală a fost în anii de liceu mate-matica, în mod special geometria. Această apli-care spre o materie pe cât de însemnată, pe atât dedificilă s-a datorat celui mai apreciat şi mai iubitdascăl pe care l-am avut în anii de liceu, DumitruCocea. Cu spiritul şi capacitate sa intelectuală,profesorul Cocea constata sau se convingea caredintre elevii pe care i-a avut şi care au înţeles în-semnătatea matematicii, regină din antichitate,instrumentul tuturor domeniilor vieţii umane. Peasemenea elevi pe care dascălul i-a îndrumat, fără

să-i forţeze, au devenit personalităţi în ştiinţa ma-tematică din ţară şi din străinătate, profesori deanvergură în licee şi universităţi. ProfesorulCocea a descoperit şi îndrumat un număr însem-nat de elevi pasionaţi de matematică, elevi care înanii lor de liceu, precedând seria 1955-1957, auilustrat cu brio prezenţa lor în cele două gazetematematice, aflându-se în permanenţă evidenţiatla rubrica rezolvatorilor de probleme. Dintre ace-ştia amintesc pe Donescu Dragomir, NicolaePandrea, Radu Petrovici, Emil Taru, Bercovici,prietenul meu Aurel Cristea.

Cum am pornit şi am încercat eu, de la în-ceputul anului 1955, să urmez cât de cât traseulacestor străluciţi foşti elevi ai Liceului Unirea?Cel care m-a pus pe linia dreaptă sau de plutire afost profesorul Dumitru Cocea. Domnia sa, înprima parte a orelor de curs controla felul în careelevii au rezolvat problemele ce s-au dat. Cei maimulţi, scoşi la tabla pentru demonstra cum au lu-crat, nu s-au descurcat. S-a întâmplat, în câtevarânduri, să-mi vină rândul la tabla în aceste situa-ţii. M-am descurcat, profesorul Cocea, însă, m-aîncercat, dându-mi spre rezolvare alte probeleprobleme. M-am descurcat, dându-le de capăt.Înainte de vacanţa de Crăciun şi de Anul Nou,1955-1956, Profesorul Cocea, după ore mi-a cerutsă merg la farmacia aflată între Teatrul Municipalşi Prefectură, pentru a cumpăra ţigări antiasma-tice. Cei de la farmacie ştiau despre ce era vorba,eu atunci am aflat. (Profesorul se îmbolnăvisegrav spre sfârşitul iernii 1944-1945, fiind militarîn război cu germanii pe teritoriul Slovaciei. Sta-

89

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

rea sănătăţii sale l-a obligat să renunţe la postulde conferenţiar, pentru care dăduse concurs, la Fa-cultatea de Matematică, a Universităţii din Bucu-reşti). După vacanţă, am mers din nou la farmacie,dar am fost şi la chioşcul de ziare pentru a cum-păra Gazetele de Matematică A şi B, pentru cădupă câteva săptămâni domnia să mi le-a dăruit,astfel am aflat şi am înţeles pentru ce a făcut acestgest. În câteva săptămâni am reuşit să rezolv înjur de 20 de probleme, i le-am prezentat profeso-rului şi mi-a spus să le trimit Gazetei, la sediul Fa-cultăţii de matematică de la Universitateabucureşteană. Nerăbdarea a fost mare, dar dupăvreo trei luni de aşteptare, trecând zilnic pe lachioşcul de ziare, am cumpărat Revista B. Nu mi-a venit să cred. Figuram alături de masă uriaşă deelevi din toate liceele româneşti drept rezolvatorde probleme. Un rol şi rost în această situaţie fe-ricită au avut-o Domnul Cocea predecesorii meiîn ale Matematicii de la Liceul Unirea. Am cola-borat la cele două Gazete, în cei trei ani de liceu,însă în mai mică măsură la Gazeta A rezervatăprofesorilor de matematică.

Cum am ajuns student la Facultatea de Is-torie a Universităţii din Bucureşti şi nu la cea deMatematică? În vacanţele de vară, în anii 1956 şi1957, profesorul Cocea mi-a făcut onoarea şi bu-curia de a veni câteva duminici la locuinţa Dom-niei sale, aflată în apropierea Liceului nostrupentru a învăţa şi rezolva probleme preponderentde Geometrie. În această treabă, se înţelege că eramereu pe ultimul loc, adică al doilea. Se întâmplasă rezolv problema, ceea ce profesorul o făcusemai repede, ceea ce i-a creat răgazul să se odi-nească oarecare timp şi să o luăm de la capăt.Mi-a demonstrat în destule cazuri ca unele pro-bleme pot fi rezolvate şi în altă modalitate, ceeace mie nu mi s-a întâmplat. Totuşi, Domnul Coceacredea că pot concura fără teama la admitere laFacultatea de Matematică. Domnia sa avea un

prieten, profesor de istorie, apreciat în mod de-osebit, devenit pensionar, care, din când în cândîl vizita. La o asemenea vizită am fost prezent şieu. Gazda noastră, care ştia ce pot şi mă orientaspre matematică, vroia să mă supună la un exa-men pe problematică istorică, ştiind că eram ca-pabil să urmez şi a doua facultate ce de Istorie.Vreme de aproape două ore profesorul Chiriacm-a întors pe toate feţele şi se vede treaba căm-am descurcat, ceea ce i-a comunicat gazdei, cumenţiunea că pot urma fără opinteli Facultatea deIstorie. Domnul Cocea a stăruit prin a motiva di-recţia mea spre matematică. S-a pus problema de

a încerca să dau examen de admitere la ambeleFacultăţi. Admiterea la istorie s-a desfăşurat cumai multe zile înaintea celei de matematică. Amreuşit la istorie, nu şi la matematică, întrucât de laacea dată nu se mai accepta a doua facultate. Amrămas cu nostalgia nopţilor mele de rezolvare aproblemelor propuse de cele două Gazete. În ceicinci ani de facultate la Istorie şi alţi trei locuindprin mai multe cămine studenţeşti am purtat cumine un maldăr de numere din Gazeta Matema-tică (seriile A şi B). La ultimul cămin studenţesc,nu am aflat şi de ce m-au lăsat sărac de acesteodoare ale tinereţii.

Clasa 5 - ora de știinte naturale prof. Ileana Prodan (1963)

90

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Colectia Gheorghiţă Geană

Promoţia 1960 Întâlnirea din 1980

Echipa de dansuri, instruită deClaudia Bălănuţă (1959)

91

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Echipa de dansuri, la Teatrul Pastia, 24 ianuarie 1959

92

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Corpul profesoral al Liceului Unirea (1966)

93

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Fotografii realizate de elevii uniriști (1965-1966)

94

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

95

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

96

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Tiberiu Dima

Unirist în promoţia cutremurului (1977)A fi sau a nu fi... elev la Liceul „Unirea”?

Era o întrebare pe care mi-am pus-o pe la începu-tul clasei a VIII-a şi, asta, din două motive: pe deo parte examenul de admitere era dificil (cu 5probe), iar, pe de altă parte, părerea tatălui meu,profesorul Petrache Dima, că nu e bine să fii elevacolo unde ai un părinte profesor. Aceeaşi dilemăavea si prietenul meu, Nicu Chifan, fiul profeso-rului Nicolae Chifan. El a hotărît să candideze laLiceul „Cuza”, dar în cazul meu a funcţionat far-mecul atmosferei uniriste, pe atunci configuratăîn jurul „Revistei Noastre” şi al clubului foto - ci-nematografic. Încă din gimnziu participasem laactivităţi organizate de „Revista Noastră”, făceamfotografii alb-negru, în excursiile literare, partici-pasem la corectarea şpalturilor de tipar, şi, maiales, cunoscusem vibraţia unică, oferită de spaţiileahitecturii generoase a Liceului. Pentru mine eraclar: unirist, cu orice efort!

...Şi aşa a fost... mult efort! Admiterea în-semna susţinere a două probe scrise, la română şimatematică şi trei probe orale, la română, mate-matică şi istorie. Comisia de examen era condusăde profesori universitari. Nu pot uita frământareaelevilor, în curte, la probele orale, acea combinaţiede stress, înainte, şi descătuşare, după, ce creaocazia primelor conexiuni între foarte tinerii can-didaţi. În sfârşit, unirist!

...cu uniformă standard: costum bleumarindin magazin (la comandă, pantaloni din stofă,uşooor evazaţi, sacou din stofă fină, pentru impre-sie artistică, şi cravate asortate, cu cerul, cu ochiipreferaţi... cu sezonul... cu tematica zilei...) plusşapca cu însemnele L.U. şi un şnur auriu, pentruclasele IX-X, două şnururi aurii pentru clasele XI-XII. Cei cu un şnur îi salutau, ridicând şapca, pecei cu două, conform tradiţiei. Mai primeam şipatru ecusoane matricole vişinii cu L.U. nr..., des-pre care, am aflat că se cumpără cu preţ bun, prinalte licee... pentru impresie artistică... Fetele, sa-rafan albastru şi bentiţă albă, pe care o urau... cum

uram şi eu şapca... A mea a rămas aprope nouă; opunem pe cap doar la intrare. Reguli, reguli, re-guli... şi media fără rotunjire. Un doi te lăsa fărăvacanţă. Socializare, da! Eram veseli, glumemfoarte mult, ne zâmbeam. Acum, elevii îmi parsobri, chiar un pic reci.

Lectură, sport, muzică... Citeam foartemult şi divers. Îmi aduc aminte că am participat,într-a XI-a la un concurs de eseuri pe teme de fi-losofie şi l-am întâlnit pe Vosganian Varujan(Jembi), cuzist, prezenta „Existenţialismul”...probă de tupeu... tovarăşii i-au acordat 10 minute,el şi-a luat 15 sau 20; avea o capacitate specialăde a acoperi timpul cu idei... şi de a-l dilata... Eu,„Nietzsche şi arta modernă”... alt tupeist! S-au foitşi la mine vreo 10 minute şi gata... interesant darneesenţial... tovarăşi! Păi cum, fără Marx, fără En-gels, fără Lenin?! Afară, Jembi se uită atent lapantofi şi tace, un timp, cu mâinile în buzunare şicravata desfăcută... apoi contină ideile... Frustaţide lipsa de interes a comisiei, ne-am prezentatunul altuia temele alese, conducându-ne... reci-proc... spre casă... un timp spre gară, un timp sprecentru... Timpul s-a dilatat zdravăn, dar, în final,am ajuns acasă mulţumit de schimbul de idei.

Am zis sport?... sporturi e mai corect! Darmie mi-a plăcut baschetul, oricând... Vara, iarna,pe ploaie, pe ger... abia sărea mingea... era ca undans latino... Meciurile dintre „Cuza” şi „Unirea”erau spectacole, cu faze, cu slam, cu luptă, cu pu-blic numeros, pancarte şi... supraveghere de laMiliţie... Handbalul, la fel! Nu erau majorete...

Vara, uniriştii, adică băieţii, mergeau în ta-băra de muncă la plantaţiile de brad din zona can-tonului Lepşuleţ. Clădirea avea două încăperimari, cantina şi dormitorul de... 80 de paturi, pluso bucătărie mică. Dar nu clădirea era o problemă,ne înţelegeam noi, cei 80, până la urmă (cei mariaveau „grijă” de boboci... all inclusive...) dar maiera domnul profesor de matematică Nicolau...auuu! O combinaţie perfectă între o mamă grijulie

şi un tată tiranic (nu se inventase termenul de te-rorist...). Era grijuliu şi talentat la organizarea me-selor şi tiran la muncă. Noi foloseam o săpăligăfoarte solidă (calistire), pentru a curăţa puieţii debrad de buruieni, mai ales urzici de 50-80 centi-metri, şi trebuia să coborâm, în linie, pe coastelemuntoase reînpădurite, abaterile de la linie fiindpunctate cu expresii foarte colorate ale profeso-rului Nicolau. Mergeam apoi la masă şi ne ali-niam pe grupe; grupa cea mai harnică intra primaşi apoi celelalte. Avantajul celor harnici era supli-mentul... după ce terminam tot din farfurii. Dom-nului profesor îi plăcea să ne facă educaţie, prinstimulare... Am avut surpriza ca, într-una din celetrei săptămâni, după patru zile de muncă în căl-

97

AMINTIRI DESPRE

UNIREAClasa a XII-a A - promoția 1977

dură să ne bucurăm de trei zile superbe, la rând,de fotbal, scăldat şi focuri de tabără. Seara se des-făşurau competiţii de contact, în pătrate de 2m pe2m, un fel de sumo, în care luptătorii săreau într-un picior şi se atacau cu palmele în umeri şi piept,până era scos unul din pătrat... Lemnele de foc nile tăiam singuri, baia era la pârâul rece, dar curat...experinţe extraordinare de adaptare şi călire. Lasfârşitul taberei primeam bani frumoşi, dar ei nuegalau distracţia...

Toamna, veneam cu plăcere la şcoală,pentru reîntâlnirea cu profesorii, mulţi îndrăgiţi,dar şi câţiva temuţi; pentru revederea colegilor;pentru ambianţa bibliotecii şi forfota de pe tere-nurile de sport. Domnul profesor Chifan era di-rector şi avea destule pe cap, ne oferea o oră dematematică, în plus, în fiecare săptămână pentrupregătire şi rezultatele s-au văzut, mulţi dintre noifiind admişi cu medii mari la diferite facultăţi. Sefăceau şi activităţi practice, o zi pe săptămână deatelier, unde am căpătat câteva deprinderi foarteutile de lăcătuşerie, sudură, strung şi alte unelte,tămplărie şi electrotehnică, plus noţiuni de desentehnic. Mai târziu, în calitate de profesor, amconstatat că toate ţările industrializate au introdusastfel de activităţi în educaţie, iar la noi s-a renun-ţat la ele... pentru economie...

Clasa a XII-a a venit prea repede... Înce-pea cu frământările fireşti, legate de bacalaureat,admitere şi banchet, unica mare petrecere a liceu-lui. Nu existau balul bobocilor, balul mărţişoruluişi alte baluri, banchetul avea o încărcătură festivăspecială, pentru că celelalte petreceri ale noastreerau private. Dar erau... Pentru fiecare petrecerese înregistra o bandă de magnetofon cu muzicăatent selectată, pentru trei ore, după reţeta: blues,rock, blues, rock, rock, blues, blues, blues, rock...„Autorii” benzii ştiau când urmează trei blues larând...

Când toate curgeau normal, când primă-vara dădea semne optimiste, pe 4 martie 1977, amtrăit marele cutremur: 50 de secunde la 7.3 gradeRichter... mult timp... părea o eternitate... Am scă-pat, mulţi dintre noi, fără case avariate grav, darLiceul a suferit. Încărcătura din pod, ţigla de pe

acoperiş, bordurile grele din piatră, din partea su-perioară, au agravat fenomenul de forfecare astructurii de rezistenţă şi avariile au fost vizibile.Cu strângere de inimă, am participat la strângereatencuielii căzute, a cărămizilor şi bucăţilor deţiglă. Era necesară o reconsolidare serioasă a în-tregii clădiri. Şi a venit vestea cea mai rea, maiîntâi pe surse... pe zvonuri... tovarăşa Stavrache,fostă directoare la „Al.I. Cuza”, în acel momentInspectoare Şefă, pusese Liceul „Unirea” pe listade demolări! În felul acesta, înţelegea să scape, însfârşit, de concurenţă... Atunci a început lupta!Prof. Nicolae Chifan, împreună cu prof. PetracheDima, au reușit să mobilizeze personalităţile cul-turale ale vremii, mulţi colaboratori ai „RevisteiNoastre”, pentru a împiedica nenorocirea, şi au

reușit! Liceul a fost reparat şi preluat temporar deMinisterul Transporturilor.

Între timp, noi am fost mutaţi la LiceulEconomic, actuala Şcoală „Anghel Saligny”, pânăla bacalaureat. Am susţinut bacalaureatul în clă-direa noastră şi ne-am despărţit de profesori însala de festivităţi, plină de răni, într-o atmosferăsobră, apăsătoare. Atunci nu ştiam rezultatul ne-gocierilor şi părea că toată adolescenţa noastră senăruise odată cu Liceul.

Dar... „nu mor caii când vor câinii...”!Peste ani, în 1983, am avut şansa să devin colegde cancelarie al profesorilor mei, retrăind, în fie-care zi, acel sentiment de apartenenţă la un superbfenomen cultural: spiritul unirist!

98

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

TÅ|Çà|Ü| w|ÇAAADLJL@DLLC

99

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Rodica Iancu (Iordache)

Povestea generaţiei 1981-1985

Clasa a XII-a D (1980)

Suntem generaţia care, în ciuda faptuluică liceul a fost transformat în liceu industrial, atrăit cu emoţie fiecare început de an şcolar, fiecareexamen, fiecare întâmplare petrecută în aceastăşcoală.

Am avut şansa unor dascăli deosebiţi, cares-au străduit să ne lumineze minţile, să ne în-drume spre valori autentice, să ne putem alege undrum mai bun în viaţă. Dl. Petrache Dima, carene-a insuflat dragostea faţă de literatură, de citit,de scris în „Revista noastră”; Dl. Prof Chifan, cusprâncenele-i stufoase- înțelegerea matematicii;D-na Nagler - chimia; Dl. Nagler - biologia; Dl.Olaru - fizica; Dl. Davidescu - geografia; D-naPopescu - un adevărat artist plastic; Dl Vasii - laorele căruia nu se auzea decât scârţâitul parche-tului, când se plimba prin clasă, în timp ce ne spu-nea o istorie „altfel”, decât cea din manual(manual editat de comunişti); Dl. Rosu - filozo-fia... (din păcate, majoritatea dintre ei ne privescdintr-o altă lume, de acolo, de sus, din Cer).

Suntem generaţia care, a trebuit să meargăla fiecare început de an, în practică agricolă, lacules de struguri; generaţia care a trebuit să înveţedespre motoare, cu profesori deosebiţi: D-naGabriela Negrei, diriginta noastră (o femeie pe câtde frumoasă, pe atât de înţeleaptă, de ataşată denoi); Dl. Ioneanu (admirat de toţi colegii mei); Dl.Dumitraş; Dl. Popescu... Suntem cei care am în-văţat să conducem camioane, dar şi cei care amînvăţat literatură, matematică, istorie, geografie,chimie...

Suntem generaţia care a scris cu plăcereîn „Revista noastră”, care a participat la STEF(Stagiunea Teatrală a Elevilor din Focşani), undecolegi de-ai noştri au stârnit hohote de râs cu piesa„Preşul”, de Ion Băeşu (în regia domnului IoanConstantinescu), apreciați de critici şi de public,în egală măsură.

Suntem generaţia care a făcut practică peşantier, când s-a construit barajul de la Porțile de

Fier II, dar şi generaţia care a trăit cu toată fiinţafiecare clipă petrecută în liceu, la ore, în labora-toare, în ateliere, în curtea liceului şi de care neaducem şi o să ne aducem cu drag aminte, de fie-care dată. Poate nu suntem generaţia „perfectă”,dar poate, tocmai, „imperfecţiunea” noastră neface să fim mândri că suntem uniristi. Asta e, înmare, povestea generaţiei noastre.

Întâlnirea promoției după 25 de ani (2005)

100

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Mihaela Serea

Am crescut la „Unirea”

Acum 43 de ani, varaCu Liceul „Unirea” am făcut cunoștință în

vara anului 1973.Vara aceea am petrecut-o mai mult prin

spitale. Din toată vacanța m-am ales cu prea puțin.Dar săptămâna pe care am petrecut-o la Focșani,în Spitalul Militar, a fost chiar frumoasă.

Îmi făcusem o prietenă, Liliana. Îmi amin-tesc bine bretonul ei blond și ochii albaștri, chiarși pijamaua galbenă cu fluturi. Pe-a mea nu mi-oamintesc. Mergeam la parter, unde erau cabine-tele, și ne uitam îndelung la acvariul cu peștișoricolorați. Unii erau transparenți, puteai vedea în-ăuntrul lor un ghemotoc mic de intestine. Alțiierau negri, alții roșii, alții în dungi... Ierburi subțirise legănau în apă și peștișorii ne priveau prin sti-clă.

Într-o zi am hotărât să mergem la magazi-nul Putna să ne cumpărăm o minge. Am plecatașa, lipa-lipa, în pijămăluțe și-n papucei. Era cald,era la prânz – nimic nu poate fi mai frumos decâto amiază de vară. Era închis la Putna: era dumi-nică, ne-a explicat un om care trecea pe-acolo. Înspital pierzi socoteala zilelor.

„Putem să ne întoarcem pe altă parte,” azis Liliana. Aveam încredere în ea, era cu un anmai mare decât mine. Așa că am luat-o pe parteacealaltă și undeva, aproape de spital, ne-am oprit

la o poartă înaltă ferecată cu lanț și lacăt. Ziduriroșii de cărămidă, o curte imensă și tot soareleAfricii se mutase deasupra. „O școală,” mi-a ex-plicat Liliana. „O școală,” mi-am zis și m-am gân-dit cum ar fi să învăț într-o asemenea școală, săstrăbat curtea aceea ca un deșert în soare și să măopresc în mijloc, unde nu e nici un petec de umbrăși să fie un spațiu atât de larg în jurul meu.

„Cum o fi,” mă întrebam, „să sune soneriași să alergi pe scările acelea în sus, să te grăbeștisă intri la oră?”

Conserva timpuluiSă revezi pe cineva de care te-ai despărțit

de multă vreme, e ca și cum ai deschide o con-servă. Ce s-a întâmplat între timp? Cred că e ca șicu viorile, iar cu viorile îmi spunea Alexandru To-mescu că e ca și cu vinurile: un vin bun, prin în-vechire, devine și mai bun; o vioară bine făcută,în timp, câștigă în calitate. Dar numai dacă a fostde la început o vioară bună sau un vin bun. Șimărturisesc că am avut minunata bucurie să des-copăr acest vin bun în oameni despre care nici unștiam, cu ani în urmă, ce fel de vin ar putea fi.

Cea mai frumoasă revelație am avut-o în2002, de la Dinu Mihăiță, coleg de liceu. „Suntșofer, îmi place să fiu șofer, tot ceea ce mi-amdorit a fost să fiu șofer.” Iată, mi-am zis, un omcare este tot ce nu pot fi eu. În fața frământărilor,și complexelor, și frustrărilor, și revoltelor mele,iată-l pe el, senin, mulțumit, capabil să se bucure,să iubească ceea ce face și ceea ce este. Asta ai înADN sau n-ai. Contextul n-are nici o relevanță.

Am cunoscut oameni importanți, titrați, cucariere strălucite, oameni cărora li se aduceauomagii din toate părțile și tot nemulțumiți erau,tot îi mâncau pe dinăuntru invidia, paranoia,

disprețul și toate otrăvurile. Între acești iluștrinefericiți care-și împrăștie generos în mediu ne-fericirea și Dinu Mihăiță, eu îl aleg pe acesta dinurmă și zic că, dacă planeta ar fi locuită numai deoameni ca el, n-ar mai exista tribunale, pușcării,războaie și nimic din ce urâțește fața lumii.

Când umbli prin locurile din care ai plecatde multă vreme, e ca și cum ai desface conservedin cămara bunicilor. Cu cât mai rar umbli la ele,cu atât mai bine se păstrează gustul și aromele.De aceea revin rar pe-acolo și mă doare fiecareschimbare, oricât de bună ar fi ea și oricât de utilă.

Nina și DanaA doua întâlnire cu Liceul „Unirea” a fost

mai consistentă. Terminasem clasa a IV-a și ple-cam în tabără la Homorod. Ne-au adunat din totjudețul la „Unirea” pentru vizita medicală. Amstat câteva ore călare pe valiza albastră, în curteavisurilor mele, am băut apă de la țâșnitoarea cupatru găuri și până la urmă am și intrat în școală.Mirosul din laboratorul de chimie l-am simțit încăde-atunci, dar nu știam ce-nseamnă. Era doar unmiros pe care aveam să-l leg definitiv de holurilecu mozaic, de ferestrele înalte, de balustradele dinlemn lustruit de mâinile atâtor generații care ur-caseră și coborâseră scările întoarse.

Atunci le-am cunoscut pe Nina Neagu șipe Dana Cotârlan. Au mers și ele în tabăra aceea.Am stat 12 zile în aceeași cameră. Priveam cuadmirație prietenia dintre ele. Deși atunci n-aș fiștiut să pun punctul pe i, cred că mă impresionaacel fel de prietenie plin de respect și grijă.Simțeam că buna cuviință și amabilitatea lor sin-ceră se răsfrângeau și asupra mea, când le eram

Șapte ani am petrecut la „Unirea”, aniide evoluție, anii de formare, perioada în care seclădește caracterul și se proiectează destinul.N-a fost numai lapte și miere, pentru că viața nue pentru nimeni o linie dreaptă. Nu mă mai potîntoarce să îndrept ceva, dar pot să privesc înapoiși să mă împac cu fiecare clipă, pentru că timpulacela îmi aparține – sunt eu.

101

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

în preajmă și nu eram obișnuită cu asta, era ca undar nemeritat pe care îl primeam.

A mai trecut un an – vreme lungă atuncicând ai 10-11 ani. Mă gândeam deseori la ele șisperam, sincer speram, cu toată puterea mea de aspera, că le voi regăsi într-o zi. Deocamdată, mi-era suficient să știu că există. Clasa a V-a amfăcut-o în Odobești. În vara care a urmat, mama ahotărât să mă mute la școală la Focșani. Unde? La„Unirea”! Eram acum în pragul atingerii unui vispe care nici nu-l visasem serios: să merg la școalaaceea cu ziduri roșii, cu o curte imensă în carevara arde soarele ca-n Africa, să sune soneria șisă urc în grabă scările cu balustrada lustruită deatâtea și atâtea generații.

Am recuperat în grabă anul de englezăcare mă despărțea de clasa în care aveam să fiuînscrisă. Mergeam din două în două zile la cinevadin oraș, o tânără drăguță care îmi preda după uncurs practic pentru adulți. Nu era o problema pen-tru mine, mintea mea era ca un burete și absorbeatotul fără efort. Franceza urma s-o învăț a douaoară, ca repetenții – asta îmi displăcea, nu supor-tam idea de a bate pasul pe loc. Nu mă gândeamdeloc la avantajul de a ști deja ce se predă și nicin-aveam habar că tocmai la franceză îl voi aveape profesorul meu preferat absolut: Pișpi.

Dar mai presus de toate, aflasem deja, dela Lavinia Vasilache, sursa de inspirație în deciziamamei, că voi fi în clasă cu Nina Neagu și DanaCotârlan! Din toate școlile și din toate clasele aVI-a din Focșani, tocmai în clasă cu ele urma săfiu. Care era probabilitatea? Eram emoționată șiintimidată.

A venit toamna, mi-am pus uniforma, amurcat în autobuz și m-am dus la școală, la „Uni-rea”. A început o perioadă grea și nefericită, pre-sărată rar cu mici satisfacții, des cu fanteziile meleși atât cât trebuie, cu câteva chipuri care s-au lu-minat încet-încet pentru mine.

Cursa de NerejuFăceam naveta. Dimineața veneau auto-

buzele cu o punctualitate pe care azi nu mi-o potexplica. Erau ca trenurile japoneze. Scria petăbliță 07.13, păi să știți că la ora 7 și 13 minutevenea. De departe, din satele acelea legendare dela munte, veneau cu zăpadă pe ele când pe la noinu căzuseră încă primii fulgi. Era cald înăuntru,oamenii moțăiau pe scaunele lor. Mirosea a pieide oaie și a brânză de burduf. Mai ales miercurea,când era zi de târg. Se înstăpânise o regulă nes-crisă ca miercurea autobuzul să facă un mic ocolși să intre în oraș chiar pe la Obor, pentru ca oa-menii să-și descarce acolo sacii din portbagajulde deasupra.

Dacă trebuia să plec mai devreme, luamcursa de Butucoasa, din altă stație. Ieșeam cu pre-cizie de ceas din casă. Vedeam autobuzul trecând– un șir de lumini de la ferestre – de-a lungul Mil-covului, prin Broșteni. Știam că, dacă o țin totîntr-o fugă, ajung odată cu el în stație. Sigur, im-portant era să ajung sus, la Casa de Cultură, cândautobuzul era în stație: șoferul mă vedea alergândla vale și mă aștepta.

Iarna aveam loc privilegiat: în picioare, înfață, unde, în mod normal, nu era voie. Îmi plăceasă văd drumul în față, mai ales pe câmpulFocșaniului, unde se întindea drept-drept, mărgi-nit de plopi. Dar aveam sarcinile mele: tăiam bi-lete în stații, iar între ele, pe drum, ștergeam dincând în când parbrizul în dreptul șoferului cu ocârpă înmuiată în spirt, pentru că îngheța.

Dacă nu aveam barieră, sau dacă nu neuitau acolo cu bariera pusă, ajungeam devreme înFocșani și o luam încet, încet pe Strada Mare. Pră-văliile erau deja deschise. Mă opream o vreme ladarac, unde mașinile huruiau și scoteau valuri delână ca niște nori trași în straturi și înfășurați.(Pentru mai multe detalii și mai multă atmosferă,citiți „Cartea Șoaptelor” de Varujan Vosganian.)În momentele acelea, singurătatea mi se părea unprivilegiu: pentru zece-douăzeci de minute, pu-

team să fac ce vreau.La școală ajungeam prima. Erau doar oa-

menii de serviciu. Luminile aprinse în clase. Înacel prim an, pe 6 decembrie, cum stăteam eu sin-gură în clasă – eram în corpul acela obscur dinspatele sălii de sport – a venit la mine tantiCaracaș. Era o femeie bătrână, ai cărei ochi erauaproape nefuncționali din cauza cataractei. Țineaun pachet în hârtie albă și m-a rugat să scriu peel, pentru că ea nu vedea: „La mulți ani cu sănă-tate! Caracaș”. Și undeva, mai sus: „Pentru Dl.Director Neculai Chifan”. După ce am scris, și-aapropiat foarte tare pachetul de ochi, încât nasulei lung și coroiat atingea hârtia. A fost mulțumităși a zâmbit cu gingiile știrbe.

Nu știu ce mare lucru pusese ea acolo, darse vedea că-l pregătise cu drag pentru că directo-rul era bun și se purta tare frumos cu oamenii deserviciu, îi simpatiza și ne povestea uneori anec-dote cu ei. De ‛nea Papaman vă mai amintiți? Defapt era italian și se numea Papamano. „Amarăpâine, viață de câine...” a cugetat într-o zi domnulprofesor privind pe fereastră la câinii care se lă-făiau în soarele de primăvară. „Copii, cu cinecredeți că m-am întâlnit înainte de Paște, la coadă

102

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

la lapte? Cu ‛nea Papaman. Stătea acolo de la 5dimineața, era primul la coadă, cu patru sticle, săia lapte pentru căței.” Adevăr zic vouă: după câinicunoști stăpânul. Luați-o cum vreți.

La prânz, adică după ore, obiectivul meuera să prind cursa de Nereju, la 14.15 din auto-gară. Puteam să prind și loc. Ultima oră se terminala fără zece, iar eu aveam un mers atât de rapidîncât rareori mă depășea cineva pe stradă. Și mi-a rămas până acum obiceiul de a merge foarte re-pede. Oamenii urcau în autobuz, își scoteaucușmele și dădeau bună ziua, iar când autobuzulo lua din loc, își făceau cruce.

Dacă la dus autobuzul mirosea a brânză șia piei de oaie, la întors era stăpân mirosul de pâinecaldă. Opream undeva, pe Strada Democrației, laCuptorul de Aur, și toată lumea se ducea să cum-

pere pâine de-aceea de 5 lei, împletită și coaptă întavă. N-aș putea afirma că am mâncat vreodatăceva mai bun. Dar și foamea era mare la oraaceea. Și mai luau și covrigi, șiruri lungi, pesârmă, zeci de covrigi calzi, pentru pomeni.

Într-o zi, am auzit crâmpeie dintr-o po-veste – chiar credeam că am citit-o undeva, poateîn Sadoveanu? Nicu Jinga, lăutarul – vă spuneceva? „Era tare fudul, călare pe calul lui negru,nu-i trecea nimeni pe dinainte!”. Îmi scosesemcartea să citesc, dar parcă erau mai interesantecrâmpeiele de poveste pe care le prindeam dinspate. Pe scurt, acest lăutar țanțoș și arătos,simțindu-se ofensat de nu știu ce vorbe necugetatespuse de cineva la beție, a lăsat nunta baltă și aplecat. Ceea ce nu se face! Ai luat arvună, ai în-curcat oamenii... Plus că e semn rău să-ți plece așalăutarul. Dar el și-a luat acordeonul, a încălecatpe calul negru și a plecat spre satul lui, mai învale. Numai că nuntașii din partea mirelui,

103

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

întărâtați și ei de băutură, l-au ajuns călare dinurmă și au sărit pe el cu bâtele și l-au pisat, și l-autocat, și l-au lăsat mort în marginea drumului.

Aproape de coborâre, abia, am înțeles euce ascultasem: asta nu se întâmplase pe vremearăzeșilor, acum sute de ani, ci în toamna care toc-mai se sfârșise, cu 40 de zile în urmă, iar femeiaîn negru care împărțise covrigi în autobuz era vă-duva lăutarului Nicu Jinga.

Despre pasiv-agresivitate şi alţi demoniVi s-a întâmplat vreodată să intraţi tare cu

freza într-o uşă de sticlă crezând că e deschisă?Ei, cam aşa a fost debutul meu în Liceul „Unirea”.

Veneam, deci, de la Odobeşti. Credeam căam lăsat totul în urmă şi că încep de la zero. Ni-meni nu ştia că sunt un copil ciudat, că uneori vor-besc singură, că mă gândesc şi îmi imaginezlucruri de care nimănui nu-i pasă. Nimeni nu ştiacă doar cu câteva luni în urmă, profesoara de is-torie dintr-a V-a mă lecuise – credea ea, credeamşi eu – de chinuitoarele mele ticuri nervoase, ţi-nându-mă în prima bancă şi terorizându-mă cubatjocora: „Te strâmbi ca o maimuţă! Termină, numai face aşa!”. Draga de ea, o uram din tot sufle-tul şi acum o iubesc din tot sufletul, indiferentdacă mai trăieşte sau nu. Aşa s-a priceput ea sămă lecuiască, acum ştiu că o făcea pentru mine...Cine auzise pe atunci de ADHD? A fost ca o ope-raţie pe viu, când nu se inventaseră anestezicele.Spre sfârşitul anului m-a chemat la ea după oră şimi-a povestit despre Demostene, despre lupta luicu bâlbâiala şi cu ticul de a smuci din umeri – ştiţipovestea. Nici atunci n-am înţeles că, de fapt, eracel mai bun om pe care îl întâlnisem. Tot ce ştiamera că nimeni nu trebuie să ştie...

Voiam s-o iau de la zero. Dar cum, câtăvreme încă nu înţelesesem nimic nici din viaţă,nici din mine, nici din ceilalţi oameni? Aveam

doar 11 ani! Întâmplarea nefericită a fost că amvenit eu nouă în clasă, cu o tunsoare care o fi fostea la modă, dar poate în Paris, nu în Focşani. Eratunsoarea numită „Mireille Mathieu”, după nu-mele cele care o lansase – cu un breton rotund,părul încadra faţa, iar panglica aceea albă pe careeram obligate s-o purtăm, total inutilă, nu reuşeadeloc să altereze aerul neobişnuit pe care mi-ldădea tunsoarea. Dar n-am să înţeleg niciodată dece o tunsoare poate fi un asemenea prilej de bat-jocură!

De parcă numai tunsoarea ar fi fost! Pro-babil că spuneam lucruri ciudate, dădeam alte răs-punsuri decât cele standard care se aşteptau de lamine. Nici nu-mi trecea prin minte că ar fi trebuisă mă prefac tot timpul, de la ora 8 dimineaţa,până la 1-2. Peste ani, am constatat că nici nu potsă mă prefac. Acum, că am trecut de 50 de ani,ştiu că mi-am luat-o-n freză jumătate de secol, cerost mai are şi cine m-ar mai crede? Cu orice preţ,voi spune întotdeauna ce gândesc şi cum gândesc,fie ce-o fi! Respectând un principiu sacru: să nuîncalc legea, drepturile altuia şi ordinea publică.

Scriam, scriam, scriam... Omul are nevoievitală de comunicare. Iar eu găsisem cu cine săcomunic: cu mine însămi. A, nu, să nu credeţi căeu şi cu mine ne înţelegeam perfect! Nu, eramîntr-un conflict permanent. Erau atâtea lucruricare-mi displăceau la mine! De la faţa mea cu carenu m-am obişnuit niciodată, până la tot ce mi sereproşase de când mă ştiam.

Pe când aici, la Focşani, era copii... altfel.Aşa credeam eu. Credeam că nici unul nu arenicio problemă, că toţi sunt OK cu ei înşişi (nuştiam eu pe atunci să zic „OK”) şi cu restul lumii.Fetele mi se păreau frumoase şi, deja, feminine.Faţă de mine care nu mă hotărâsem dacă să fiufată sau băiat – de parcă aveam de ales! Fetelepurtau dresuri şi acele cizme numite, supraelas-tice”, lucioase, mulate pe picior. Ce ţi-e şi cumoda! Acum mi-ar părea odioase, dar atunci erauatributul suprem al feminităţii în ochii mei. Aveau

casetofoane. Mâinile lor erau albe şi delicate, întimp ce ale mele erau mereu roşii de frig şi cu un-ghiile tăiate din carne. Vorbeau după-amiaza întreele la telefon, în timp ce eu dispăream şi nimănuinu-i mai păsa cum şi de unde mă materializam adoua zi dimineaţa în bancă.

În clasa a VI-a, fiind eu nouă, m-au pus înbancă cu Mutei Gheorghe, repetent. Şi aici, ca sănu trebuiască să repet, am să dau copy-paste unuifragment pe care l-am scris cu câtva timp în urmă,într-un lung material în care voiam să lămurescde ce dispreţuim noi ţiganii – sau romii sau rro-mii:

«Toate, până în clasa a VI-a, când, fiindnou venită în clasă, la Liceul „Unirea” din Foc-şani, am fost pusă să stau în bancă cu Mutei Ghe-orghe, un băiat care venea şi el, repetent fiind, dinaltă clasă. Ei, da, recunosc, la început nu mi-avenit bine deloc. Dar lucrurile s-au schimbat re-pede. Mutei mergea la şcoala de muzică, studiavioara. Tatăl lui era muzicant la „Zimbru”, cel maide soi restaurant din oraş. „Artist profesionist”, azis copilul când l-a întrebat diriginta ce e tatăl lui(ca să completeze în catalog) – asta m-a dat gatadin prima. Artist care trăieşte dintr-o activitate ar-tistică – nici nu ştiam că se poate. Ferice de el!

Aveam la muzică un profesor – spirt! Ha-nagic. Un om foarte slab, degetele lui erau atât desubţiri încât la bază aveau spaţii între ele. Ţineafoarte mult la teorie, conştient fiind că nu toatălumea are voce să solfegieze. De la el am învăţat– şi ştiu şi acum – ce este o gamă majoră şi unaminoră, terţă mare şi terţă mică, alteraţie, trans-poziţie, moduri populare... Cred că încă de acolovine interesul meu special de astăzi pentru muzicăşi muzicieni. Ei bine, Hanagic era cu ochii în spe-cial pe acest coleg al meu de bancă, Mutei Ghe-orghe, şi îl asculta oră de oră, ca să se asigure căştie teorie. „Tu trebuie să fii cel mai bun din clasă,pentru că mergi la şcoala de muzică!” – logic, nu?

104

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Cred că, dincolo de teama pe care o simţeam faţăde acest profesor foarte sever, colegul meu debancă m-a ajutat să înţeleg tot felul de secrete alemuzicii şi mi-a sădit fascinaţia de a şti tehnica cestă în spatele artei. Nici unul dintre noi nu aveavoie să ia sub 10 la muzică, deşi eu eram – şi sunt– afonă total.

În oră, când ni se făcea foame, desenamcovrigi şi copane. Jucam x şi zero în pauze... Apoiam cunoscut-o pe sora lui, Viorica, din clasa VII-a, tot aşa, repetentă, şi, în plus, cu reputaţia de bă-tăuşă. Era grozav de sinceră şi deschisă, genul „cee-n guşă, şi-n căpuşă”. Ne petreceam pauzele îm-preună şi ne găseam mereu ceva de râs. Şi ştiţi cese spune: când nişte oameni au râs împreună, einu vor mai fi niciodată străini.

Eram exact în pielea lor, a fraţilor Mutei:nu eram lesne acceptată şi nici nu voiam să fiu ac-ceptată, n-aş fi făcut nici cel mai mic efort pentruasta.»

Şi iată că am zis-o. Aici începe fronda meape care astăzi aş echivala-o cu un termen banaldin psihologie: pasiv-agresivitate. Asta a durat doiani şi ceva, până pe la sfârşitul clasei a VIII-a.Între timp repetenţii erau prietenii mei de nădejde.În clasa a VII-a, Mutei Gheorghe a dispărut dinscenă, nu ştiu unde s-a dus, dar au venit alţii. Îmiamintesc de unul dintre ei, Prepeliţă Anton. Şi maiera unul, colegul lui de bancă, un băiat foarte voi-nic, dar... nici vorbă să-mi mai amintesc cum îlchema.

Şi cum se concretiza prietenia noastră?Destul de simplu şi cinstit. Cavalereşte. Eu lescriam temele şi extemporalele la engleză, poateşi la română, le şopteam pentru că stăteam în ul-timele bănci şi nu se băga de seamă. Ei mă apăraude bătăile cu zăpadă. Când ieşeam din şcoală sămergem la odioasele WC-uri scufundate din cute,strecurându-ne pe lângă ziduri ca găinile speriatede uliu pe lângă gard, băieţii aruncau cu bulgări

de zăpadă în noi, de ne întorceam în clasă cu părulşi cu hainele ude. Era o teroare. Ei bine, eu aveamprotecţie. Când treceam eu, ostilităţile se întreru-peau pentru câteva secunde şi se reluau în urmamea. Nimănui nu-i trecea prin minte să aibă de-aface cu Prepeliţă şi cu... cum îi zicea, Doamne?Ce n-aş da să-mi amintesc!

Ca să epuizez acum subiectele dure, o săpunctez ceva: acele odioase WC-uri scufundatede care ziceam. Subterane, cum să le zic? Eraudouă găuri dreptunghiulare în asfaltul curţii, secobora pe scară şi se ajungea în câte un beci – euîl ştiu doar pe al fetelor, dar îmi închipui că celă-lalt era la fel – în care un bec chior cu botniţă,pătat de muşte şi plin de praf, iar pe jos clipoceamereu umezeala şi pereţii erau fără culoare, şireci, şi mucezi, iar uşile care fuseseră odată gri nuse mai închideau, trebuia să ni le ţinem una alteiacu mâna, şi era beznă dacă le închideai şi ţi-erafrică, şi scârbă, şi frig, şi nu era apă să te speli pemâini – iarna te spălai cu zăpadă, dar vara? Încer-cai toată ziua să uiţi unde ai fost. Aflaţi că şi acum,când nevoile fireşti mă presează să mă trezesc,acolo mă visez, într-o budă de-asta apocaliptică,tot mai mare şi mai încurcată şi mai inundată dincare nu ştiu cum să ies. Mă gândesc că dacă, laJudecata de Apoi, răul pe care l-am făcut va trageîn balanţă mai greu decât binele, acolo voi fi tri-misă.

Astea au rezistat sigur până în primăvaralui 1977, după care, nu mai ştiu în ce moment, s-au construit anexele acelea dintre aripi şi corpulcentral, care, da, se puteau numi toalete. Pentruele, au fost sacrificate mesele de ping pong.

„Shachespeare”Odată cu mine a venit la „Unirea” o nouă

profesoară de engleză, Arabu Monica. Acum măgândesc că trebuie să fi fost nu departe de şefă depromoţie dacă a prins Focşaniul. Şi părea genul.Era spirt! Aşa de frumoasă mi se părea, cu părulacela arămiu lung şi bogat, cu năsucul puţin în

vânt şi cu vocea ei de pisică severă! La engleză amers strună pentru mine. Am avut un debut foartenorocos. Într-una din primele ore a întrebat cineştie cum se scrie „Shakespeare”. Şi eu am ştiut.Am ieşit la tablă, am scris şi asta a fost – trei aniam mers din nouă-n zece! Nu ştia ea cum toatăvara, eu şi soră-mea ne-am tot uitat pe o copertăde carte şi am râs de tipul ăla al cărui cap păreaaşezat pe o foaie de ziar, repetând până la tembe-lism „shachespeare, shachespeare”, exact aşa, pelitere. Cum să mai uiţi?

Gluma-i glumă, dar la începutul clasei aVII-a n-a mai fost glumă când la clasa noastră avenit o fată care se numea Mirela Donisă, Do-nise... something, pe care felina cu păr arămiu olăsase repetentă, lucru pe care a ţinut să ni-lspună, ca să pricepem, în sfârşit, cu cine avem de-a face.

Eu o iubeam în felul meu, pentru că, în ge-neral, suntem tentaţi să-i iubim pe cei care neapreciază şi nu ne fac zile amare. Dar asta nu măîmpiedica s-o fur mişeleşte, când le scriam temeleşi extemporalele altora. Oricum, această profe-soară, împreună cu Dickens şi cu serialul „ForsyteSaga” mi-au sădit pentru totdeauna interesul pen-tru Anglia, pentru cultura britanică şi, în mod spe-cial, pentru Londra, în așa măsură încât l-am șitransmis pe cale ereditară.

Peste ani – mulţi, vreo 30 – m-am dus laLondra cu obiectiv 0: Piccadilly Circus, pe care-l consideram, şi îl mai consider şi acum, buriculpământului. Ce mirare a fost pe mine când amvăzut că e aşa, o intersecţie mică şi aglomerată,faţă de vastele pieţe din Bucureşti! Şi iarăşi, numică mi-a fost mirarea să descopăr că Houses ofParliament este un palat galben, nu gri, cum erape coperta manualului nostru de engleză. În rest,nici urmă de fog sau smog, sau frog sau anythingelse. Anyway, opt zile cât am bântuit prin Londra,pas cu pas, clipă de clipă, m-am simţit mergând

105

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

la braţ cu profesoara de atunci, Arabu Monica,chiar dacă, între timp, devenise Dobrescu şi îşitunsese frumuseţea de păr arămiu.

ΠşΠ (Prof. Vasile Dulgheru)Am zis-o şi o mai zic: pe Pişpi l-am ado-

rat! Recunosc, nu era frumos că trăgea băieţii deperciuni şi chiar, dacă-mi amintesc bine, îi dădeacu capul de catedră...? Oops! Cu asta nu sunt deacord. Dar nu ştiu de ce le era unora frică de el şide ce-i permiteau să facă asta. N-ar fi făcut-o şinu s-ar fi întâmplat nimic dacă s-ar fi opus. Vorba-ceea: „Ce dai, mă, nu ştii să-njuri?”.

Acum de ce-l iubeam pe Pişpi? Pentru căera un mic anarhist. I se rupea de reguli. La oralui nu trebuia să te ridici în picioare – lucru ne-maiauzit şi nemaiîntâlnit până atunci – şi nici nu-i păsa dacă avem cravată (nu ştiţi că, la unmoment dat, ne-au pus să purtăm cravata de pio-nier la uniformă? Nu mai ştiau ce să mai inven-teze!) sau, fetele, panglică. Matricolă... ce trebuiasă mai avem? Nu vedea nimic din toate astea.Treaba lui era franceza. Ba venea cu catalogul, bafără el. Îţi punea doi de 4 şi un 2, apoi îţi încheiarelaxat media 5, fără a se osteni să mai modificeceva p-acolo. Era statuia vie a lui JE M’ENFICHE!

Venea cu catalogul după noi pe terenul debaschet să ne asculte: „Pour faire le portret d’unoiseau...” – frumoasă poezie! Am în bibliotecădouă volume de Jaques Prevert, aduse de prietenide la Paris. Când le deschid, aud: „Nota doi, pui-şor, nota doi!”. Mi-a pus şi mie odată un doi: nu-mi făcusem tema., Serea nu-şi face temele, Sereachiuleşte, Serea vorbeşte în oră... Serea, notadoi!”. I-am prezentat carnetul şi mi-a scris mare,pe o pagină întreagă: „Franceză 2”.

Dar un pic de tot cred că l-a iubit toatălumea, altfel nu ne-ar fi ieşit atât de frumos mo-mentul cu florile. Asta a fost în liceu, la sfârşitul

clasei a... care? A XII-a?Ne-am înţeles să aducemtoţi flori la ultima oră cuPişpi, când ne încheia me-diile. Am stat cuminţi pelângă pereţi, cu florile as-cunse la spate. L-am lăsatsă intre înaintea noastră înclasă – era una dintre cla-sele de sus, din aripa cu la-boratoare, o clasă ale căreiferestre dădeau în spate.Apoi am intrat pe rând şiam depus florile pe catedră– multe parcuri şi grădiniau rămas jumulite în ziuaaceea! Nu se mai vedeaPişpi de după flori şi amu-ţise.

Iar franceza pe caream învăţat-o de la el... Pen-tru felul în care vorbesc engleză n-am primit ni-ciodată complimente (nu că aş fi meritat!), darpentru franceză... mes amis, fancezii cu care amvorbit au rămas tare nedumeriţi când le-am spuscă n-am fost niciodată în Franţa şi că tot ce ştiu ede la şcoală. Şi anume, de la Pişpi. Îmi pare răucă n-am avut grijă să i-o spun într-o zi. Credeamcă am tot timpul din lume s-o fac.,

„Drepţi! Bună ziuaaa... Luaţi loc!”Pentru profesorul Davidescu, am fost în-

totdeauna întruchiparea notei 8. Mi se părea cevade ordinul justiţiei divine: Da, uneori mă descur-cam mai bine de atât, dar ştiam că alteori, dacă m-ar fi ascultat, n-aş fi ştiut de mai mult de... săzicem un 6... Şi atunci se făcea media providen-ţială între atunci şi acum şi, iată, asta eram eu lageografie: Serea, 8.

O singură dată nota asta, 8, mi s-a păruttotal aiurea: ori 2, ori 10, ori nimic. Dar 8? De ce8? A fost aşa: Extemporal. Caracterizarea fizică

Clasa a X-a (1980)generală a Carpaţilor. Am smuls o pereche de foide la mijlocul caietului şi m-am apucat de treabă.Pe prima pagină am scris „Carpaţii Orientali” –îmi rămăseseră mai bine în minte, nu era nici maimult nici mai puţin, a mers. M-am dus la ultimapagină unde am zis despre Carpaţii Occidentali –fiind mai mici, mai puţini, am scos şi acolo ceva.Cu calcar, cu peşteri, cu foioase...

Dar la mijloc ce să pun? Meridionalii erautreabă serioasă, nu mai puteam s-o scald. „Carpa-ţii Meridionali” – scrisesem titlul şi mă uitam lael. Şi mi-a venit, aşa, în minte:

„La miazăzi, Carpaţii dorm sub lună,Călare trec prin aer voievozi...”Şi nu mai ştiu ce pe-acolo... un rondel. Mă

şmecherisem: la rondel se tot repetă nişte versurişi nu e nevoie să ai multe idei.

Extemporalele nu le vedeam niciodată în-apoi. Aveam inima cât puricele: ori la bal, ori la

106

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

spital. Dar speram din tot sufletul ca măcar să-i fiplăcut poezia, chiar dacă îmi punea nota 2 sau...Numai scandal să nu-mi facă, eram sătulă descandal! De parcă l-ar fi văzut sau auzit cinevavreodată pe Davidescu fără scandal!

Notele au fost aceleaşi dintotdeauna: dupăchip şi asemănare. Mie mi-a pus 8, eternul meu 8,fără niciun fel de comentariu. Acuma, dă-l încolode 8 că mă obişnuisem cu el, dar poezia mea? Mi-am dat seama că aterizase într-un coş de gunoi, laun loc cu toate extemporalele noastre şi n-aveams-o mai văd niciodată şi n-a mai văzut-o nimenialtcineva şi mai mult de două versuri n-au mairămas din ea.

Încă unul care a ratat de puţin să afle câtde drag îmi era, aşa de drag, încât i-am scris şi opoezie.

Într-o zi de mai, 2005...Azi mi-am găsit un coleg de şcoală gene-

rală pe care nu l-am mai văzut de 30 de ani. Exa-gerez, numai de 29.

Sunam pe la diverse publicaţii să iau con-firmări de participare la o conferinţă de presă. Maivăzusem eu numele Florin Budescu la revista „Bi-lanţ”, şi-mi trecuse prin minte că n-ar fi fost ex-clus... Dar nu-l sunasem niciodată. Azi a trebuitsă-l sun pe mobil pentru că aveam nişte numerede fix care s-au schimbat. Şi îmi zice că nu va venila conferinţa de presă pentru că e la Focşani...

De cum a deschis gura am fost sigură că eel. Acelaşi Florin Mircea Budescu, limbut şi des-chis, cum era la 12 ani. I-am spus cine sunt şine-am întins la taifas. Am aflat de ce a plecat într-a VI-a de la „Unirea”: pentru că se bătuse cu Flo-rentin Miu, un mic derbedeu. Tatăl lui Florin,domnul Budescu, era profesor de română în

şcoală, un om cât sepoate de serios care n-a suportat ruşinea. I-azis maică-sii, care eraprofesoară de matema-tică la „Cuza”, să-l iala ea, s-o mai facă şi peea de râs. Şi aşa a şifost.

Eu n-am ştiutnimic, am crezut că aplecat pentru că aşa eratreaba: „Cuza” era li-ceul de fițe, iar „Uni-rea” fusese transformatîn liceu industrial. Am-bele aveau şi clasele V-VIII. Zic: „Dar cumera să te baţi tu cu Miu,că erai de două ori câtel?”. „Păi asta e, căi-am fisurat o coastă.”

Drace! Uite ce aflu de după 30 de ani!Era un băiat înalt, blond, cu un ten palid,

cu pistrui, umbla uşor dezarticulat, şi parcă era oidee peltic. Era sclipitor la carte, dar antidiscipli-nat, dacă se poate admite aşa un termen şi ar tre-bui să poată, pentru că Florin Mircea Budescu eraun astfel de exemplar, iar noţiunile teoretice arface bine să se străduiască – sau măcar să accepte– să acopere toate cazurile cunoscute în practică.Vreau să zic că odată, în timpul orei, s-a ridicat şia venit cu trei bănci mai în faţă să-mi încheie unnăsturel la spate, la sarafan. (Era modelul ălavechi, cu nasturi.) Sau se juca în oră cu cozile luiCarmen Varga, le trecuse printr-un echer şi se chi-nuia să le răsucească una după alta fără să scapeecherul. Ştiu asta, pentru că profesorul de mate-matică, Pidlepa, l-a întrebat ce naiba face şi atuncine-a arătat ce făcea. În vreme ce Carmen se chi-nuia să se smulgă din echer. Nemaivorbind defaptul că umbla prin clasă, se ducea la cuier să-şidezbrace puloverul, ceea ce nu se pomenea la vre-mea aceea.

Eu, care eram o mare ciudată, privită cuuimire de cei din jur, apreciam felul lui excentricşi lipsa de inhibiţie. Adevărul e că, deşi se pare căam fost colegi doar un singur trimestru, mi-arămas în minte mult mai clar decât alţii şi s-a în-tâmplat de multe ori, depănându-mi amintiri dinalea vechi şi curate, să zăbovesc asupra figurii lui,asupra puţinelor momente pe care le puteam găsiprin pulberea memoriei. Şi pentru că a plecat la„Cuza”, figura lui era legată în mintea mea dedrumul dintre „Unirea” şi „Cuza”, pe strada CuzaVodă, o stradă lungă, arcuită, cu tei şi castani bă-trâni, cu case frumoase cu etaj, o stradă care, iarnaşi vara, mă ducea cu gândul la vieţi trecute şi maifrumoase decât asta de acum.

Focşaniul care nu mai este, pentru că afost ras în mare măsură, au ras oraşe nebunii, numai găseşti străzile cu totul, nici războaiele n-au

Clasa a XII-a (1982)

107

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

distrus atâta. Pe unde erau case şi grădini, gândurişi scurtături secrete de la o stradă la alta, mici pră-vălii cu bunătăţi uitate, miros de pâine caldă,brazde cu flori de toamnă, castani seculari, tăbă-cării, darac, ceaprăzării, băcănii... acuma – blo-curi. Toate la fel, aliniate, mă mir cum faci sănimereşti acasă dacă stai într-unul de-ăla. Nu maiai nicio dovadă că a fost ce-a fost şi că ai fost pe-acolo, de-a mărunţelul, pas cu pas, că ai dat cubăţul pe garduri şi ai stârnit câinii şi-a trebuit s-oiei în goana mare să dai colţul, să nu te prindă stă-pânii. Ai naibii nebuni! Au ras totul, parcă amvisat.

Şi apare azi Florin Budescu să-mi zicăaşa, din senin: „A trebui să plec la «Cuza», că m-am bătut cu Florentin Miu”, de parcă s-a întâm-plat ieri-alaltăieri. Viu, adevărat, n-am visat!

„Hultanul vine când îi e foame...”Începuse dezghețul. Zăpada dispăruse de

pe șosea, streșinile picurau; când ajungea autobu-zul în Focșani era, deja, lumină. În felul meu,eram fericită: peste o săptămână-două, nu trebuiasă mai îmbrac paltonul despre care mă întrebaseLavinia într-o zi de câți ani îl am. Îl ascundeamsub celelalte paltoane din cuier și aveam grijă sănu-l îmbrac decât după ce pleca Lavinia din clasă.Avea dreptate, îl aveam de mult, îmi era scurt lamâneci și arăta ca un palton de copil de clasa...mă rog, de clasa în care eram când mi-a fost cum-părat – în niciun caz de clasa a VIII-a.

Paltonașul meu maro ascundea un secret:o alună. Alunecase în căptușeală printr-o gaurămică din buzunar. Aș fi putut s-o scot, dar amcusut gaura din buzunar și am lăsat-o acolo. Pen-tru că mă atrăgea tot ce era secret și clandestin.Apoi, după moartea bunicului, aluna dincăptușeală mi se părea o legătură – secretă și clan-destină – cu el, pentru că el îmi dăduse aluneleacelea. Dar în clasa a VIII-a era caraghios să ai un

asemenea secret și un asemenea palton.Se cam terminaseră bătăile cu zăpadă,

parchetul din clasă era mereu ud de la fleșcăialade afară și mă simțeam sfârșită de dimineațapână seara. Singurele momente din zi în caremă însuflețeam erau orele de gramatică. Sin-taxa frazei era matematica mea – ajunsesem sărecunosc scurtele texte literare numai dupăschema frazei cu cuvintele de legătură scrisedeasupra liniilor care uneau propozițiile subor-donate cu cea principală. (De mare folos mi-afost acest meșteșug peste ani, când ne chinuiamcu toții să înțelegem ce voia profesorul să spunăîn cartea de drept internațional privat, în frazede jumătate de pagină: subliniam predicatele,împărțeam fraza în propoziții, desenam schemafrazei și brusc aveam revelația – cine ce datora,cui și din ce moment!)

Aveam la română un profesor – genul deom pe care te întrebi de unde l-au scos. Stan Va-sile. Nu, nu era genul care să aprindă pasiuneaunei adolescente tulburate, dar era un om corect,care gândea disciplinat și scria foarte frumos.Umbla foarte bățos, avea un păr negru ca panacorbului în jurul unei chelii strălucitoare și o pe-reche de sprâncene frumos arcuite. Un fel deDavid Suchet alungit. E cel care mi-a corectat curoșu pe marginea temei „de asemenea” și deatunci îmi spun, ori de câte ori văd scris undeva„deasemeni”: „Nu l-o fi învățat nimeni cum sescrie treaba asta?”.

Și s-a întâmplat ca, într-o oră de grama-tică, analizând fraza care începea cu „Hultanulvine când îi e foame...”, cineva să spună că verbuldin subordonată e la diateza reflexivă și, probabilatinși de zvonul cald de primăvară, toți să fie deacord – inclusiv profesorul. Am ridicat eu mânadin ultima bancă, dintre repetenții mei: „Nu e re-flexiv!” și am demonstrat de ce. Profesorul a datadânc din cap și mi-a pus un 10.

După asta, la o oră de matematică, profe-sorul a întrebat cine-i cel mai bun din clasă la ro-

mână și, după câteva momente de gândire gene-rală, cineva a spus: „Serea”. „Da, Serea,” au maispus câțiva și, uite-așa, am ajuns să am și eu unloc al meu, să mă văd. În săptămânile care auurmat, veneau să-mi ceară părerea în probleme degramatică și chiar... în fine, să mă întrebe una-alta,de parcă abia atunci apărusem pe lume. Am ajunssă vorbim despre muzică și despre poezie, despreprimele cărți serioase pe care le citeam, ba chiaram mers și mai departe, să discutăm despre sen-surile vieții și alte frământări adânci care se în-tâmpla să nască în mintea noastră cam în acelașitimp, la vârsta aceea tare, tare ingrată, la 13-14ani.

Totul s-a schimbat de atunci – nu atâtceilalți cât eu, felul în care mă poziționasem eufață de restul lumii și-n care rămăsesem blocatătimp de doi ani și jumătate. Iar primăvara a venitcu adevărat curând și mi-am luat pardesiul roșuîn carouri care-i rămăsese mic soră-mii – oricum,pentru mine era un lucru nou și drăguț. Într-o zi,am dezbrăcat pentru ultima dată paltonul maro,am mai pipăit o dată aluna din căptușeală și l-ampus pe un umeraș de pe care n-aveam să-l mai iauniciodată: era un palton de copil și-mi rămăsesemic. Era, ca și copilăria mea, la timpul trecut.

108UNIREA

Clasa a XII-a C (1980) Profesor Diriginte Olaru Constantin

Clasa a XII-a A (1980)Profesor Diriginte Neculae Chifan

1990 - Întâlnirea de 10 aniProf. Pidlepa Petre, Prof. Olaru Constantin, D-na Carmen Nagler, Prof. Chifan Neculae,

Prof. Davidescu, Prof. Dan Popoiu

109

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Întâlnirile promoției 1980 după 10, 20 și 30 de ani de la absolvire

TÅ|Çà|Ü| w|ÇAAADLLC@ECDH

111

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Dan Popoiu

Uniriști prin adopție...Cornel Noană

Dacă ne-ar fi spus cineva în 1977, într-ocelebră unitate militară, pe când ne ispăşeam vinade a juca şah în locuri şi ore nepotrivite, că pesteani, tot la Focşani, vom deveni colegi de catedră,probabil că ar fi obţinut de la noi cel puţin o re-plică semiacidă şi asta nu pentru că nu ne-am fidorit, ci pentru dacă Dan Popoiu s-a visat mereuprofesor acasă, pe când Cornel Noană jurase cănu va mai călca prin Focşani niciodată...

Într-o poveste derulată pe repede-înainte,trebuie spus că, după stagiul militar obligatoriu,au urmat anii de studenţie, în care am fost colegide cameră, împărţind bucuriile libertăţilor vârsteişi, în egală măsură, „necazurile” aferente perioa-dei.

După repartiţia guvernamentală, care l-aexpediat pe Cornel Noană la Vaslui şi l-a adusacasă pe Dan Popoiu, se părea că singurele întâl-niri vor rămâne cele de vacanţă cu o cafea îmbu-nătăţită, un şah şi poate, de sărbători, o bere.

Iată de ce în 1988 când am ajuns la So-veja, în tabăra judeţeană de matematică cu o re-partiţie semnată pentru o şcoală din Focşani,bucuria reîntâlnirii a avut un farmec aparte. Ulte-rior, din motive necunoscute, şcoala respectivă adevenit Liceul „Unirea”.

Din nou împreună...Primii doi ani ne-au dat sentimentul că

putem depăşi împreună cu elevii noştri nivelul deperformanţă dat de statutul de liceu industrial, darşi certitudinea că Liceul „Unirea” a rămas un locîn care cresc oameni şi se formează caractere.

Prevestind parcă ceea ce avea să se întâm-ple în decembrie 1989, ultima practică agricolă afost mai specială ca niciodată, cu momente de re-voltă adevărată pentru lipsa din meniul elevilor aunor alimente descoperite şi date la consum dupăcăutări amănunţite în frigiderul fermei, cu senza-ţia cvasigenerală că suntem într-o tabără şi, ceeace nu vor uita niciodată cei prezenţi acolo, cu osingură melodie, devenită imn „Don’t worry, behappy!”

Decembrie 1989 ne-a găsit ascultând cu

înfrigurare posturile de radio interzise şi cu spe-ranţa nedisimulată că ceea ce începuse în Europade Est va ajunge şi la noi.

În inerţia vremurilor ce s-au dat cu greuplecate, prima măsură luată în instituţii a fost săse organizeze echipe care să le păzească de... „te-rorişti”. Nicio surpriză că într-o seară, la Liceul„Unirea”, echipa a fost formată din Dan Popoiu+ Cornel Noană.

112

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

O seară şi o noapte lungă, cu vizite aştep-tate şi invitaţi, prilej de discuţii şi de structurare aplanurilor pentru viitor.

Entuziasmul dat de evenimente, dar şisentimentul că putem să construim la noi în şcoalăceea ce am invidiat la alţii ne-au făcut să purce-dem la acţiune și să scriem PLATFORMĂ - PRO-GRAM pentru recunoaşterea Liceului „Unirea”,inspirați și de ceea ce se derula pe postul naționalde televiziune în acele zile de decembrierevoluționar.

Acum, privind peste timp la ceea ce amschițat în acea seară, totul pare un „plan de dez-voltare instituţională”, pentru că se regăseau jalo-nate câteva idei care au devenit pilonii evoluţieiulterioare a liceului:

- reînfiinţarea gimnaziului la „Unirea”;- redobândirea statutului de liceu teoretic;- stabilirea profilurilor pentru viitoarea

clasă a IX-a;- alcătuirea unei liste de profesori care să

se transfere, eventual, la Liceul „Unirea” pentrua oferi, prin numele şi experienţa lor, credibilita-tea noului nostru proiect.

Sfârşitul nopţii şi al serviciului nostru afost marcat de ceea ce era deja în sufletul nostru:ODĂ BUCURIEI, care a răsunat maiestuos înholul central al liceului.

Nimic din ceea ce ne propusesem nu păreaimposibil, dar, în egală măsură, pentru a realizaunele lucruri, era nevoie de putere de decizie.Poate fără a şti în totalitate de proiectul nostru,colegii ne-au dat girul şi ne-au ales pentru a con-duce destinele liceului.

Şi am început...Racolarea elevilor de gimnazi a fost, con-

trar aşteptărilor, suficient de dificilă, ideea unorclase selecţionate neavând susţinerea şcolilor întotalitate. Chiar şi unii părinţi manifestau rezerve

în ceea ce priveşte priceperea profesorilor de laliceu de a preda la gimnaziu. Inspiraţia de a puneaccentul în „campania de racolare” pe introduce-rea informaticii ca disciplina de studiu şi interesulpentru acest domeniu aflat în fază de pionierat aufăcut din încercarea noastră o reuşită.

Multitudinea de catedre vacante a făcut cainteresul profesorilor pentru „Unirea” să fie unulreal. Neîncrezători fiind în ierarhizările făcute pebază de dosare (nici azi nu credem în ele), amcerut şi am obţinut de la ministrul învățământuluide la acea vreme statutul de liceu teoretic, alecărui posturi se vor ocupa DOAR prin concursuride competenţă.

Componenţa ulterioară a corpului profe-soral ne-a dat dreptate, iar media de vârstă ne-aconferit entuziasm şi îndrăzneală, rezultatele con-firmând apoi că drumul pe care pornisem, deşi nuera deloc comod, era cu siguranţă bun.

A face aici un bilanţ ar fi atât repetitiv, câtşi suficient de lung încât să plictisească, prin ur-mare, ne vom rezuma la câteva aspecte.

Nu vom pomeni de rezultatele obţinute laolimpiadele naţionale,nici de cele de la olim-piadele internaţionale dematematică, informatică,limba română sau biolo-gie, nici măcar de meda-lia de aur obținută laJocurile Olimpice de laLondra. Vom spune doarcă elevii de excepţie augăsit locul în care să-şipoată împlini munca curezultate pe măsură.

Am putea enu-mera în fugă, alte câtevalucruri care au devenitrepere în oraşul nostru,

pornind de la practici uniriste: cursuri festive(1996), defilările absolvenţilor îmbrăcaţi în robe(1996), balurile bobocilor ca spectacole adevă-rate, balurile de mărţişor, adevărate recepţii cu ţi-nută obligatorie, festivităţile de absolvire cupremiile promoţiei, Ziua porţilor deschise, serbăricaritabile, întâlniri interjudeţene cu tematică spor-tivă etc. Faptul că le enumerăm aici înseamnă căvorbim, evident, inclusiv în numele colegilornoştri.

Am ajuns într-un punct de maximă since-ritate: trebuie să le mărturisim celor care au crezutcă vor găsi în acest articol tot ceea ce ar putea po-vesti Cornel Noană + Dan Popoiu despre ultimii25 de ani petrecuti la „Unirea” că s-au înşelat.Cele mai multe lucruri sunt ştiute de elevii noştri,părinţii elevilor noştri şi, cu siguranţă, le vor aflaşi copiii elevilor noştri şi, dacă nu vom reuşi săadunăm totul într-o carte peste ani, atunci, cu si-guranţă, vom povesti pe îndelete la aniversareacelor 200 de ani a liceului.

Ţineţi aproape!

113

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

– profesori, mentori, colegi, prieteni, rivali, iubiri– și o clădire. Pentru că momente și oameni nu în-drăznesc să selectez și pentru că sufăr și de odeformație profesională (arhitectă), voi scrie aicidespre clădire.

Când am intrat pentru prima dată pepoarta liceului aveam șapte ani, venisem la soramea în vizită. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fostcă am intrat într-un castel. Singura asociația pecare am putut să o fac atunci a fost cu palatul Ge-orge Știrbey din Dărmănești, pe care îl vizitasemîn vacanța la bunici. Eu locuiam la bloc, practicîntr-o locuință socială și socialistă. Aici sălile eraufoarte mari, foarte înalte, cu ferestre foarte lumi-noase și cu ornamente foarte frumoase! Clădireanu se termina brusc (în terasă), ci avea acoperișroșu, de țiglă, cum mai văzusem pe la mănăstiri.În plus, mai avea și un soclu, din piatră, ca și cumar fi ridicată pe un piedestal. Scările erau tot dinpiatră. De fapt, betonul, aparent sau văruit, careera omniprezent în viața mea, lipsea aici cudesăvârșire. În loc de gri, o lume multicoloră:roșul acoperișului, cărămiziul fațadei, galbenulfrontonului, cremul ancadramentelor, vișiniultâmplăriei, verdele gardului și al parcului. Ca sănu mai spun de frescele din sala de bibliotecă, demozaicul pardoselii sau de colorata și superba salăde festivități, pe care le-am descoperit mai târziu.Chiar la cei șapte ani ai mei am simțit ținuta im-pozantă a unei tradiții. Această impresie s-a păs-trat și s-a nuanțat în cei opt ani de școală care auurmat. O clădire care declanșează o anumită ati-tudine, ținută, respect în cei ce îi pășesc pragul...

Și-apoi au venit oamenii, momentele,amintirile, care se încadrează în și completeazăaceastă metaforă a clădirii.

Pentru mine Unirea era o lume, lumea di-năuntru acestei incinte, în care mă simțeam laadăpost de inechitatea socială, mârlănia, prostulgust, nedreptatea din societatea în care trăiam.Aici puteam să fiu eu însămi. Toți aveam o șansăegală, eram apreciați pentru ceea ce eram și pluteaun spirit productiv de fairplay și concurență. Obună parte din ceea ce sunt astăzi îi datorez aces-tui liceu – oamenilor, momentelor, clădirii.

Simona Grüter-Bîrgăoanu

Am intrat într-un castel15 septembrie 1994. Tocmai absolvisem

clasa a patra la o școală de cartier, și luasem exa-menul pentru a „intra” la Unirea. Sora mea maimare era deja uniristă. Dar până în ajunul primeizile de școală părinții mei încă îmi discutau aprinsviitorul: să mă „mute” sau nu de la școala gene-rală la un liceu cu clase special V-VIII? M-am tre-zit în dimineața de 15 septembrie și, totaldebusolată, am întrebat-o pe mama: „și eu la ceșcoală mă duc?” Pe geam puteam deja să îmi vădcolegii, pe care îi avusesem timp de patru ani, în-trând pe poarta școlii de cartier. Mi-era dor de uniidintre ei, m-aș fi dus să le povestesc ce am făcutpe timpul verii. Dar, pe de altă parte, sora mea,care era deja în clasa a zecea, se pregătea și ea săplece la școală, la liceu adică, mai exact la liceulăla despre care îmi povestise o grămadă de chestiicool. Copil precoce (excurs: „copil precoce în-seamnă că acum gândești ca la doi ani” – citatdomnul profesor Noană) cum eram, intuisemimportanța momentului și simțeam cumva presiu-nea unei decizii existențiale. Mama zice: „Du-teși tu la Unirea cu sor’ta, că la Școala *** tre’ săvin eu cu tine și n-am timp! Bani de flori tre’ săîți dau oricum.”

Așa am ajuns eu la Unirea. Acum știu că,fondată sau nu, decizia a fost cea corectă. Știu astapentru că dintre toți amicii de acum cu care amdepănat amintiri despre vremea copilăriei, eu suntcea care vorbește cel mai luminos și pozitiv des-pre școala mea.

Să îmi înșir aici amintirile despre Unireaar însemna să îmi scriu memoriile dintr-o pe-rioadă de opt ani. Voi încerca să sintetizez. Ce epână la urmă Unirea pentru mine? E un timp – alcopilăriei și adolescenței mele – sunt niște oameni

114

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Ene Simion

Momente din tranziţieCu mai bine de un în urmă, într-o discuţie

despre Sărbătoarea CNU 150, directorul CornelNoana spunea că şi-ar dori foarte mult ca unuldintre evenimentele manifestării să fie lansareaunei noi monografii. Am fost de acord că deşiexistă precedente consistente (Dimitrie F. Caiancu Istoricul oraşului Focşani, prof. T. Ciubotarucu Monografia Liceului Unirea, Iulian Zărnescucu Liceului Unirea 1943-1951, studii în CronicaVrancei, autori profesorii Petre şi Gabriela Obo-dariu, articole publicate în Revista Noastră etc.)angajarea în realizarea monografiei cuprinzătoareşi actualizate a unei şcoli de talia Liceului Unireaeste o întreprindere temerară, mai ales dacă ne re-ferim la perioada contemporană. Acest lucru va firealizat, cu siguranţă în viitorul apropiat, ştiutfiind că resursele intelectuale ale CNU. Sunt con-sistente şi pot fi mobilizate pentru o lucrare de oasemenea importanţă.

Până atunci, este lăudabilă ideea colectăriişi înserării într-un volum a unor mărturii, amintiri,articole etc care, deşi la prima vedere nu se„leagă” între ele, dintr-o perspectivă mai cuprin-zătoare pot deveni, după anumite remodelări,piese articulate într-o nouă Monografie a CNU.

Cu această încredinţare mă voi referi, încontinuare, la câteva momente din evoluţia liceu-lui în perioada de după anul 1990, cu precizareacă am fost mai mult decât martor al unora dintreevenimente.

REVENIREA LA STATUTUL DE LICEUTEORETIC

După anul 1990, Liceul Unirea din Foc-şani trebuia să redevină ceea ce a fost - un reperal învăţământului teoretic secundar din Vrancea

şi nu numai! Se impunea, în acele momente, oprofundă transformare a structurii sale, respectiv,schimbarea profilului, a denumirii şi a planului deşcolarizare; începând cu anul şcolar 1990-1991Liceul Industrial de Transporturi Unirea (în acestprofil din anul 1977) devine Liceul Teoretic„Unirea” din Focşani. În ceea ce priveşte profilele/specializările, trebuie precizat că nu era posibilăo schimbare foarte rapidă; profilele / specializărileexistente - mecanica şi electrotehnica se menţinla clasele în continuare iar cele noi - matematică-fizică, matematică-informatică, informatică. Fi-zică-chimie, ştiinţele naturii, istorie-ştiinţesociale, filologie sunt introduce începând cu cla-sele de debut, astfel încât începând cu anul şcolar1993-1994 în structura Liceului „Unirea” existănumai specializări din profilul teoretic. Simplă re-profilare prin noi planuri de şcolarizare nu rezolvăde la sine problema revenirii liceului la condiţiasa tradiţională; era necesară o implicare totală şiinovatoare a cancelariei atât în recuperarea tradi-ţiei dar şi pentru adaptarea la o nouă realitate di-dactică, la un nou mod de coexistenţa cu alte şcoliîn condiţii de competiţie liberă. Şansa liceului afost ca în cadrul corpului profesoral se afirmă oimportanţă componentă tânără (nu mă refer ne-apărat la vârstă!) care a înţeles că viitorul liceuluinu decurge cu necesitate din trecut; el trebuieconstruit în condiţii cu totul deosebite faţă de ex-perienţă anterioară. Toate schimbările de care vor-bim au fost realizate prin voinţa şi în urmapropunerilor corpului profesoral al liceului, careîşi desemnase în ianuarie 1990 o nouă echipă deconducere, tânără şi energică - profesorii CornelNoana şi Dan Popoiu şi ceva mai târziu CornelNovetchi. După o scurtă perioadă (1990-1991) di-

rectorii în cauză au renunţat la funcţii, găsind decuviinţă că, cel puţin în vremurile acelea, „ceamai de preţ zăbavă” era să vină cu matematica înîntâmpinarea elevilor unirişti.

GIMNAZIULO mişcare inteligentă făcută începând cu

anul şcolar 1990-1991 a fost includerea cicluluigimnazial în structura liceului. Deşi nu era o nou-tate pentru Liceul „Unirea”, readucerea acesteitrepte de învăţământ a avut unele particularităţi:nu se realiza în baza unor reglementări legale ex-plicite, liceul nu avea o circumscripţie şcolarăconturată, erau constituite deodată toate cele patruclase de gimnaziu, cu elevi proveniţi din mai toateşcolile generale din Focşani. Acţiunea a fost de-clanşată şi realizată „în forţa” de către un grup dincatedra de matematică de atunci (Dan Popoiu,Cornel Noană, Enache Pătraşcu) căruia i s-au ală-turat profesori din catedra de limba şi literaturaromână (Daniela Plăiaşu, Janet Popoiu, Apostol,Crina Capotă), alţi colegi şi, evident, conducerealiceului.

Oferta educativă se confrunta, în primulrând cu întrebarea simplă a oricărui părinte: de cesă-mi înscriu copilul la gimnaziul de la Liceul„Unirea”?

Răspunsul, confirmat prin ceea ce s-a în-tâmplat cu clasele de gimnaziu, a fost pe deplinlămuritoare: o activitate didactică de bună calitategarantată de profesionalismul şi dedicaţia dască-lilor, un mediu şcolar concurenţial stimulativ de-terminat de nivelul şi calitatea elevilor, pregătirepractică-aplicativă în domeniul informaticii (cele

115

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

două ore săptămânal de la disciplină educaţie teh-nologică au fost destinate informaticii), asigurareaunui nivel de pregătire foarte bun la disciplinelede admitere in liceu dar şi la celelalte obiecte deînvăţământ, perspectiva continuării studiilor li-ceale în aceeaşi unitate şi desfăşurarea cursurilorşcolare în prima parte a zilei. Acţiunea de selec-tare a elevilor din şcolile generale din Focşani afost una destul de dificilă.

Fiind vorba de elevi foarte buni, conduce-rile şcolilor în cauză nu erau foarte dispuse să leacorde transferul, unii dintre directori sesizând In-spectoratul Şcolar Vrancea şi MinisterulÎnvățământului că se comit ilegalităţi. În situaţiadată eram constrâns să găsesc o rezolvare pentruaceastă problemă (întâmplător, atunci îndepli-neam o funcţie administrativă la I.S.J. Vrancea)Am considerat că plecarea câtorva elevi din fie-care școală nu produce mari dezechilibre dar con-stituirea unor formaţii de elevi valoroase înperspectiva recalificării unui liceu este o măsurăbună atât pentru unitatea respectivă dar şi pentruînvăţământul liceal din Vrancea.

Cu această susţinere şi cu propunerea dea constitui clase de gimnaziu experimentale încare să fie introdusă predarea intensivă a informa-ticii, am solicitat iar Ministerul Învăţământului(prin dir. gen. D. Săvulescu) a aprobat includereaclaselor respective în planul de şcolarizare al Li-ceului „Unirea”.

Astăzi, la o distanţă de peste 20 de ani,constatăm că ceea ce s-a întâmplat atunci a fostun lucru bun, ciclul gimnazial fiind un element decea mai mare importanţă pentru revenirea în elităînvăţământului liceal.

Consecinţele benefice ale acestui „eveni-ment şcolar” s-au manifestat numai în Liceul Uni-rea ci şi în majoritatea şcolilor generale dinFocşani. Conducerile acestora, profesorii, învăţă-torii au înţeles că şi în domeniul învăţământului

îşi face loc concurenţă şi pentru a atrage şi a men-ţine în clasa elevii capabili de performante şcolaretrebuie să le oferi „produse” de calitate: condiţiibune de învăţare, profesori dedicaţi, un mediueducativ stimulativ. Prin ceea ce s-a întâmplat înşcolile din Focşani după formarea claselor degimnaziu la Liceul „Unirea” se confirmă că mulţiau înţeles lecţia despre competiţie.

INFORMATIZAREAO altă mişcare inteligentă făcută de liceu

începând cu anul şcolar 1990-1991 se referă laabordarea domeniului informaticii pe mai multeplanuri: includerea că profil în planul de şcolari-zare al liceului (iniţial-matematică-informatică),edificarea treptată a bazei materiale corespunză-toare (calculatoare, laboratoare etc) şi constituireagrupului de specialişti necesar (profesori informa-ticieni, laboranţi). Treptat, se va adăuga şi utiliza-rea calculatorului ca mijloc de învăţământ la altediscipline decât informatică și ca instrument delucru în activitatea de secretariat, contabilitate,administraţie, bibliotecă etc.

Este evident că abordarea direcţiilor enu-merate era condiţionată de existența instrumente-lor de lucru necesare, în cazul de faţă fiind vorbade calculatoare. Cei care au cunoscut nemijlocitrealităţile de după 1990 ştiu că resursele în acestdomeniu erau cel mult modeste. Cred că cea maipotrivită persoană care ar putea înfăţişa istoria in-formatizării învăţământului din judeţul Vrancea,cu post de avangardă -Liceul Unirea, este profe-sorul Emil Onea (inspector de specialitate-infor-matică la ISJ Vrancea în perioada 1990-2011).

El a fost şi protagonistul unei întâmplăridin primăvara anului 1992. Cred că era într-odupă amiază pe la ora 17, când m-a sunat laInspectoratul Şcolar Vrancea şi mi-a propus săavem o discuţie cu un reprezentant al FundaţieiSoroș din Bucureşti (domnul Nicolae). Fără preamulte introduceri şi explicaţii, domnia sa ne-aadus la cunoştinţă că Fundaţia este dispusă să

ofere judeţului Vrancea o sponsorizare constândîn dotarea unui laborator de informatică cu o reţeade 30 de calculatoare de ultima generaţie.

Colegul Onea era încântat de oferta dar eueram puţin nelămurit aşa că, din simplă curiozi-tate funcţionărească l-am rugat pe interlocutor săne clarifice două chestiuni:

- Cărui fapt îi datorăm onoarea de a fi fostselectaţi în vederea sponsorizării?

- Ce obligaţii am avea faţă de fundaţie, îneventualitatea punerii în operă a acţiunii de spon-sorizare?

Răspunsurile au fost prompte şi lămuri-toare:

- Nu au venit la Focşani „din prima” cidupă mai multe discuţii pe această temă cu poten-ţiali beneficiari (Inspectorate şcolare, licee) dinBucureşti, Prahova, Ialomiţa, Buzău unde nu s-aajuns la finalizarea contractelor de sponsorizaredin motive pe care fundaţia nu le-a putut identi-fica. Noi am bănuit că ar putea fi vorba de teamă(cultivată cu succes prin unele mijloace de presă)că Fundaţia Soroș este un „bau-bau: de care tre-buie să ne ferim. Am găsit de cuviinţă că nu estecazul să luăm în seamă lucruri neverificate şi ne-confirmate aşa că am considerat că oferta era co-rectă, interesantă şi deosebit de utilă pentru noi;

- În ceea ce priveşte cea de a doua che-stiune, obligaţiile noastre faţă de fundaţie, am fostlămuriţi că acestea se refereau la faptul că dotărilevor fi utilizate exclusiv în scopuri didactice şi nuvor fi impuse nici un fel de restricţii privind ac-cesul elevilor şi al cadrelor didactice la utilizarealaboratorului. Contribuţia beneficiarului constă înasigurarea spaţiului corespunzător acestei desti-naţii, a mobilierului adecvat (mese de calculator)şi adaptarea instalaţiei electrice.

Următorul pas a fost stabilirea unităţiişcolare unde se va face dotarea; la propunerea in-spectorului de specialitate, locaţia a fost stabilită

116

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

rapid: Liceul Unirea. În aceeaşi zi ne-am întâlnitcu directoarea liceului, prof. Maria Mavrodin şiam convenit ca patru săli din clădirea anexa recentrenovată să fie destinate primului laborator deinformatică performant din judeţul Vrancea. Dupăce delegatul fundaţiei a prezentat conducerii aces-teia rezultatele discuţiilor cu factorii implicaţi şistarea spaţiului propus pentru amenajare, ni s-acomunicat, la câteva zile, că acţiunea de sponso-rizare este, în principiu, aprobată. Condiţiile sem-nării contractului şi livrării echipamentelor au fostrealizate în termenul convenit, 30 de zile cu im-plicarea nemijlocită a inspectorului Onea (să re-ţinem, de exemplu, că în acele timpuri nu puteaimerge într-un magazin pentru a cumpăra o masăde calculator pentru simplul motiv că nu se pro-ducea aşa ceva; prin urmare mobilierul a fost rea-lizat prin contribuţia şi după concepţiile comuneale producătorului şi ale beneficiarului).

La termenul stabilit, Fundaţia Soros a li-vrat liceului cele 30 de calculatoare dar şi servereşi alte echipamente aşa încât în scurt timp la Li-ceul „Unirea” devenea funcţional primul laboratorde informatică modern din judeţul Vrancea şi secontura un Centru de Informatică cu rol determi-nant în procesul de informatizare a celorlalte şcolişi licee din judeţ.

Rolul laboratorului în realizarea compo-nentei aplicative a informaticii că disciplina de în-văţământ era evident de la început dar el a fostrapid completat cu o funcţie inedită, aceea de cen-tru de atracţie (studiu/aprofundare, antrenament,divertisment, comunicare) pentru majoritatea ele-vilor din „Unirea” dar şi din alte licee; mai mult,Centrul de informatică de la Liceul „Unirea” afost primul şi, pentru un timp, singurul loc în careelevii şi profesorii din Focşani aveau acces lapoştă electronică. Erau frecvente cazurile în careunii elevi renunţau la anumite ore de curs („chiu-leau”) fiind surprinşi în laboratoarele de informa-

tică. Merită subliniat, chiar de mai multe ori, rolulavangardist jucat de Liceul Unirea în informaticăşi informatizare într-o perioadă „istorică” în carePC-ul era un vis pentru majoritatea romanilor(care ştiau despre ce este vorba!) iar internetul,ceva şi mai inaccesibil. Este uluitor cât de rapids-a transformat acesta într-o utilitate aproape in-dispensabilă.

REABILITARE ŞI DEZVOLTARE INSTI-TUŢIONALĂ. LICEUL DEVINE COLEGIU

Când vorbesc despre reabilitare şi dezvol-tare, mă refer la cele două component e funda-mentale ale existenţei liceului: activităţile şcolarepropriu-zise (procesul didactic, rezultatele şcolarecurente şi performanţele) completate cu cele dinafară clasei şi suportul material al acestor activi-tăţi (siguranţa clădirii, săli de clasă, laboratoare,baza sportive, bibliotecă, mijloace de învăţământetc. În legătură cu prima componentă, se înţelegeacă obţinerea rezultatelor aşteptate era condiţionatăde calitatea celor doi factori complementari: eleviişi profesorii.

Despre elevi am amintit deja că, prin se-lecţia / constituirea claselor de gimnaziu şi serio-zitatea la admiterea în clasa a IX-a, s-a asigurat,încă din primii ani de dupa 1990, prezența în liceua unor copii compatibili (că înzestrare naturală şipregătire şcolară anterioară) cu cerinţele progra-melor de liceu teoretic, motivaţi şi capabili de per-formante şcolare.

În ceea ce priveşte componenta catedrelor,trebuie să evoc încă o dată şansa liceului de a fidispus de un corp profesoral competent, în carese îmbinau profesionalismul şi experienţa bogatăa celor care aveau în spate ani buni de activitateîn Liceul „Unirea” cu entuziasmul şi pregătireaştiinţifică şi didactică a profesorilor tineri.

Suportul afirmaţiilor despre creşterea ca-lităţii învăţământului în Liceul „Unirea” sta în re-zultatele activităţii şcolare curente validate înurma unor inspecţii de specialitate şi alte acte de

evaluare externe, procentajele de promovare laexamenul de bacalaureat – care după anul şcolar1994-1995 se apropie de nivelul maxim şi rata deadmitere foarte mare la examenele de admitere înînvăţământul superior (era o perioadă, tristă pen-tru unii absolvenţi, când accesul în facultăţi erapermis numai în baza unui examen de admitere.

Rezultatele din „pachetul de bază” erau (şisunt!) amplificate prin performanţele ştiinţifice,sportive şi artistice ale elevilor Liceului „Unirea”,recunoscute în cadrul olimpiadelor şcolare, a con-cursurilor şi a altor manifestări competiţionale lanivel judeţean, naţional sau internaţional. Laolimpiadele şcolare - etapele judeţene, elevii dela „Unirea” se impun categoric la majoritatea dis-ciplinelor de concurs, dominând clar matematicaşi informatica. Din anul şcolar 1996-1997, la eta-pele judeţene ale olimpiadelor şcolare, elevii dinLiceul „Unirea” obţin cca.180-200 premii şi men-ţiuni ceea ce înseamnă că unul din cinci elevi eraevidenţiat în concursurile judeţene. Peste 60 deelevi erau calificaţi la etapele naţionale, cca. 20dintre ei fiind apreciaţi cu premii şi menţiuni. Înanul 1998, Tudor Leu din clasa a XI-a deschideseria succeselor elevilor Liceului „Unirea” laOlimpiade şi concursuri internaţionale, obţinândpremiul al II-lea la Olimpiada internaţională deinformatică de la Lisabona; în anii următori alţicolegi „îi calcă pe urme”: Virgil Petrea - medaliede aur la Olimpiada Internaţională de matematică-Glasgow, Adrian Iuga - aur la Concursul Interna-ţional Pluridisciplinar din Rusia şi bronz laBalcaniada de Matematică, Ghețu Florin - aur şiargint la concursuri europene de informatică,Marin Radu, bronz la Olimpiada Internaţională deinformatică, Benea Andrei - bronz la Olimpiadabalcanică de informatică.

Rezultatele şcolare şi performanţele men-ţionate au fost excelent completate prin alte acti-vităţi notabile realizate prin contribuția comună a

117

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

profesorilor şi elevilor. Un eveniment de primăimportanţă a fost, fără îndoială, reluarea edităriiprestigioasei publicaţii Revista Noastră - seria aIII-a în anul 1993 sub coordonarea unora dintreprofesorii de limba şi literatura romană. Legat dedomeniile literar şi publicistic pot fi consemnateşi alte realizări notabile: sesiuni de comunicări in-terjudeţene în cadrul Zilelor Revistei Noastre, unmuzeu al Revistei Noastre, un club debate, publi-caţii exclusiviste (ale elevilor): Nod în papură şiC.N.U.S.V.E.D.E. etc.

Catedra de matematică a iniţiat şi a orga-nizat Concursul interjudeţean de matematică„Unirea” (cred că a parcurs cel puţin 15 ediţii)apreciat că una dintre cele mai „tari” competiţiimatematice din preuniversitar; la toate concursu-rile de la Focşani se consemna un interes deosebitpentru participare înregistrându-se, în medie, unnumăr de 200 de participanţi din 20 de judeţe. Înprimii ani, concursul de matematică se desfăşuraconcomitent cu Concursul interjudeţean de infor-matică apoi au devenit manifestări distincte. Şiacest eveniment s-a bucurat de o bună apreciere,interes şi participarea elevilor din numeroase liceedin ţară.

Chiar dacă în percepţia publică era domi-nantă părerea că la Unirea atractivitatea maximăo reprezinta matematica şi informatică, ceea ceam aflat despre traseele academice şi profesionaleale absolvenţilor demonstrează că liceul le-a asi-gurat o deschidere largă, către cele mai diversedomenii. Era (şi este!) o mare bucurie în cancela-ria Colegiului atunci când diriginţii se întrec săaducă la cunoştinţă colegilor că foştii lor elevi aufost admişi (de foarte multe ori între primii) la ci-bernetică sau la ASE, la medicină sau la drept, lamatematică sau la istorie, la ştiinţe politice sau lainformatică, la Academia de Poliţie, la ştiinţelecomunicării sau la electronică, la arhitectură... etcEvident că studiile în domeniile alese sunt par-

curse, fie în universităţi din România, fie din alteţări din Europa (de regulă, Occidentală), SUA,Canada s.a. O imagine şi mai completă a deveniriiabsolvenţilor Liceului / Colegiului este dată la în-tâlnirile promoţiilor după 10 ani când se reunescîn aula colegiului: profesori in învăţământul preu-niversitar, informaticieni, economişti, arhitecţi,medici, farmacişti, avocaţi, magistraţi, manageri,oameni de afaceri, ingineri, cercetători, ziarişti,cadre didactice universitare, funcţionari, consilieriîn diferite domenii etc. Foarte mulţi dintre ei suntpersonalităţi recunoscute în domeniile lor de ac-tivitate – în România sau în alte ţări şi suntemonoraţi atunci când foştii noştri elevi se bucură derecunoaştere publică; unii au avantajul de a fi maibine cunoscuţi în rolul lor de oameni de televi-ziune sau alte mijloace de presă.

Diversitatea şi multitudinea activităţilorsau evenimentelor din Liceul Unirea face aproapeimposibilă consemnarea lor în câteva pagini darsunt cel puţin încă două manifestări devenite tra-diţionale: festivitatea de absolvire a liceului şi săr-bătorirea Zilelor Liceului.

Prima manifestare îşi are începutul înanul 1996 - când s-a instituit şi ţinuta specială aabsolvenţilor la festivitatea de absolvire: roba aca-demică de culoare vişinie (culoarea oficială a li-ceului). Deoarece se ştia că această ţinută esteetalată cu deosebire în învăţământul superior, ini-ţiatorii acţiunii au abordat-o cu oarecare prudenţă,motivându-şi forţarea acestei cutume prin faptulcă tradiţiile, nivelul activităţii şi rezultatele Liceu-lui Unirea îi conferă acestuia o anumită ţinută aca-demică; nu era lipsit de importanta nici faptulprimii 50 de elevi înscrişi, în 1866, la viitorulliceu Unirea erau numiţi şi studenţi. După consu-marea festivităţii propriu-zise în aulă liceului săuo altă sala din oraş „coloana vişinie” însoţită deprofesori parcurge principialele artere din centruloraşului şi îşi încheie traseul în Piaţa Unirii evi-dent, cu Hora Unirii. Exemplul acestei inedite şifrumoase manifestări a fost urmat / preluat de nu-

meroase alte licee din Focşani şi din alte localităţi(fără prea multe reţineri sau prudente simandi-coase), „Unirea” dovedindu-şi încă o dată vocaţiade antemergător.

O altă manifestare proprie o reprezintă or-ganizarea Zilelor Liceului în prejma zilei de 24ianuarie, când se aniversează şi un număr de anide la înfiinţare. În aceste zile elevii particip[ cuinteres la numeroase activităţi extra didactice; deregulă, în cadrul acţiunilor erau integrate şi con-cursurile interjudeţene de matematică şi de infor-matică. Aş fi bucuros să aud că, atunci cândMinisterul Educaţiei a afectat o săptămână pentru„Şcoala altfel’ a fost inspirat şi de experienţă dela „Unirea”.

Având în vedere poziţia şi prestigiul Li-ceului „Unirea” în învăţământul secundar româ-nesc în cei peste 130 de ani de existenţă şi, cudeosebire, calitatea activităţii didactice şi rezulta-tele verificabile din perioada de după revenirea laprofilul teoretic (1990-1997) şi la care m-am re-ferit mai sus, Consiliul de Administraţie a întoc-mit documentaţia necesară iar Consiliulprofesoral a solicitat Ministerului Învăţământului,în decembrie 1997, includerea Liceului Unirea încategoria colegiilor naţionale. Am aşteptat rezul-tatul solicitării noastre cu unele emoţii deoarececunoşteam nivelul de înaltă exigență al criteriilorde selecţie în elită învăţământului liceal; în pe-rioada aceea numărul colegiilor naţionale era des-tul de redus, criteriile amintite nefiind laîndemână multor licee. (Se pare că, ulterior situa-ţia s-a mai relaxat).

În lună martie 1998 Ministerul Învăţă-mântului ne-a comunicat oficial că solicitareanoastră a fost aprobată, astfel că începând cu datade 1 septembrie 1998 LICEUL UNIREA devineCOLEGIUL NAŢIONAL UNIREA din Focşani.

Atribuirea statutului de colegiu naţionalnu a fost urmată de obţinerea unor recompense

118

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

sau beneficii formale. A conferit mai multă pres-tanţă şi notorietate dar şi obligaţia de a menţine şidezvolta rezultatele de până atunci. (Se discută,neoficial, de posibilitatea retragerii statutului decolegiu dacă nu menţii performanţele la nivelul lacare erau când ai fost admis).

Chiar dacă resursele materiale (săli declasă, laboratoare, mijloace de învăţământ, dotărifuncţionale, utilităţi etc) nu constituie condiţia su-ficientă a activităţii şcolare, existenţa acestora estenecesară, acestea având o influenţă foarte impor-tantă asupra calităţii procesului de învăţământ.Prin urmare, am considerat că eforturile trebuieorientate, deopotrivă, şi în această direcţie. Aşe-zând obiectivele în ordinea urgențelor a rezultatcă primul lucru de care trebuia să ne ocupăm eraconsolidarea clădirii liceului; operaţiunea nu aveaalternativă deoarece rezultatele expertizei tehnicedin 1993 consemnau o stare deosebit de precarăa structurii de rezistenţă. (Expertiza a fost verifi-cată direct şi avizată de către profesorul Mazilu,recunoscut că cea mai mare autoritate în dome-niu). Pentru această lucrare, Ministerul Învăţă-mântului a alocat suma de 800 de milioane leivechi şi un termen de execuţie de 18 luni de ladata începerii (iulie 1996). Termenul de finalizarenu a fost respectat, deoarece nu ne puteam limitadoar la consolidarea propriu-zisă, fiind nevoiţi săsolicităm prin devize/acte adiţionale suplimentarefonduri şi pentru alte lucrări de reabilitare obliga-torii: pardoseli, tâmplărie, instalaţii electrice şitermice, acoperiş, reparaţii şi zugrăveli în spaţiileinterioare etc. Solicitările erau onorate uneori cufonduri de investiţii, de multe ori cu promisiuni,astfel că termenul de finalizare s-a prelungit ne-permis de mult (până în 2004-2005)), provocândserioase greutăţi în desfăşurarea activităţii şcolarecurente.

La terminarea lucrărilor de consolidare şireabilitare a spaţiilor destinate activităţii şcolare,

recepţionate succesiv, pe tronsoane („aripi”), neconfruntăm cu o altă problemă majoră: lipsa mo-bilierului şcolar şi a altor dotări didactico-mate-riale de bază. Întrucât în bugetele repartizate dela stat (I.S.J.) şi de la Primăria municipiului nuerau prevăzute decât (uneori) simbolic fonduri lacapitolul dotări materiale am fost obligaţi să ape-lăm la surse alternative. În perioada 1997-2002(dar şi în continuare) diriginţii au colaborat exem-plar cu comitetele de părinţi, reuşind să constituiesurse de finanţare extrabugetare consistente, care,completate şi cu alte sponsorizări ne-au permis săachiziţionăm mobilier şcolar nou sau să reparăm/ recondiţionam pe cel existent, să amenajăm câ-teva laboratoare, bibliotecă, parcul liceului etc.Foarte importantă a fost pentru liceu sponsoriza-rea, acordată de către un părinte al unei eleve emi-nente, sub forma proiectului de racordare lareţeaua de gaze naturale a municipiului. Acest do-cument ne-a permis să „constrângem “cumva Pri-măria Focşani să ne acorde, în 1998, finanţarepentru centrala termică proprie întrucât dispuneade fonduri cu această destinaţie dar nu erau alţisolicitanţi cu documentaţia tehnică pregătită.

Conducerea de atunci a liceului, respectiv,a colegiului şi-ar putea asuma nici un merit dacănu ar consemna susţinerea şi sprijinul consistental cancelariei în general şi, într-o măsură remar-cabilă al unora dintre colegi. (nu-i pot numi petoţi, dar ştiu că doi dintre ei sunt profesori de ma-tematică: unul a fost inspector şcolar general iaral doilea este director de colegiu naţional).

Deşi necesitatea şi utilitatea unei săli desport pentru un liceu nu pot fi puse în discuţie, încazul celei de la Colegiul Naţional Unirea suntunele particularităţi. În anul 2002 Consiliul Jude-ţean Vrancea ne-a comunicat că s-a aprobat con-strucţia unei săli de sport pentru colegiu şi căîntr-un termen foarte scurt (a doua zi după comu-nicare) trebuie să transmitem propunerea de am-plasament în terenul care aparţine unităţii. Ni s-aprecizat că dacă nu dispunem de spaţiul necesar

construcţiei, sala de sport va fi repartizată uneialte unităţi şcolare. Consiliul de Administraţie aanalizat toate variantele de amplasament posibileşi a ajuns la concluzia că singura variantă posibilăeste cea pe care o avem astăzi. Considerând căaceastă decizie este prea importantă pentru a fiadoptată doar de Consiliul de Administraţie a fostconvocat, de urgenţă, consiliul profesoral al cole-giului care a fost solicitat să decidă: accepta con-strucţia unei săli de sport, atât de necesară elevilordar amplasată într-o poziţie neconvenabilă pentruarhitectură şi ambianţa naturală (parcul) colegiu-lui sau respinge amplasamentul construcţiei, lip-sind elevii (pentru o perioadă nedeterminată) deo dotare absolut necesară, dar păstrăm parcul şinu afectam punerea în valoare a clădirii. După în-delungi discuţii / dispute şi deliberări consiliulprofesoral al Colegiului a aprobat actuala ampla-sare a sălii de sport.

Menţionarea unora dintre momentelesemnificative ale evoluţiei liceului în anii de„tranziţie” către dobândirea şi consolidarea statu-tului de colegiu se cuvine a fi completată cu apre-cierea eforturilor şi stăruinţei directorului şi acolaboratorilor săi pentru reabilitare şi dotări lacele mai înalte standarde, pentru asigurarea per-formanţelor şcolare, astfel încât astăzi, la aniver-sarea a 150 de ani de viaţă, Colegiul NaţionalUnirea stă cu demnitate în elita învăţământului li-ceal din România.

119

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Liana Alexandru ( Pătraș)

De ce ne ducem noi la școală?Un primar al unui oraș de la malul mării

se pregătește să dea în folosință cu ocazia sezo-nului estival o superbă promenadă, pentru turiștiși localnici, deopotrivă. Grădinile orașului marinsunt pline cu lei din piatră și sirene de bronz înmărime naturală, iar pe țărm vor străjui curânddouă fântâni arteziene, decorate cu motive florale,frunze de palmier, melci și animale de savană.Inițial, primarul se gândise să orneze artezienelecu scoici și pești din gips, dar fiind vorba de mo-numente la malul mării, i s-a părut redundant, unspectacol previzibil. Pe litoral când vii trebuie săvezi ceva exotic, să te scoată din nuanțele concre-tului, o vibrație sălbatică în ritmul monoton alMării Negre! Așă că peștii oceanici au fost dați lagunoi, iar primarul a dat dispoziție să fie turnațiîn forme patru lei miniaturali pe dale din granit.Ce măreție a naufragiului estival! Luxurianta jun-glă în oazele nisipului! La promenada cu fântâni,pergole și foișoare, se muncește acum zi lumină.Arhitecții, cot la cot cu zilierii. Nimeni n-are sâm-bete, duminici. Treaba-i treabă, face cam cinci mi-lioane de euro; dai un ban, dar stai în față!

Aparent, orașul nostru e pradă unei amu-zante nepriceperi artistice. O inadecvare de stil, olipsă de gust atenuată de paranteza că despre gus-turi nu se discută, o așezare eclectică a unei minținăstrușnice, ghidate estetic de argumentul cănimic nu poate fi făcut întâmplător atunci cândești născut în zodia leului...

În realitate, acest act pus în scenă la scaraunui oraș care include comunitatea și toți vizita-torii săi din timpul verii, e exemplificarea tragi-comică a răului pe care-l poate face lumii lipsa deeducație. Dacă lipsa de caracter e dată de felul încare ne petrecem cei șapte ani de-acasă, lipsa de

valori e dată de felul în care trecem prin școală.Poți să fii un om de treabă, politicos și bineintenționat, dacă ai trecut prin școală doar casă-ți iei diploma, eventual, să poți plagia un doc-torat. Felul în care iei decizii le poate face unimens rău celorlalți. De la cum așezi lucrurileacasă pentru familia ta și până la modul în careconduci oameni, organizații, comunități, primăriiși guverne, totul are legătură cu felul în care eștieducat.

Spre deosebire de ignoranță, care te facesă te simți mereu puternic prin suficiența ideilorpuține și fixe, educația are acest imens handicap:cu cât cunoști mai multe, cu atât te cufunzi maimult în necunoscut. Practic, nu ești niciodată sa-tisfăcut de tine. Te simți slab, te îndoiești de tine,te pui mereu sub semnul întrebării, te străduieștimai mult. Educația e un efort permanent de aajunge la sensuri prin care, în loc să te vezi maibun, te vezi mai puțin și te străduiești să le fii buncelor din jurul tău: copiilor pe care-i crești, elevi-lor pe care-i înveți, angajaților pe care-i ai,subordonaților către care trasezi sarcini,cetățenilor pe care îi conduci. Și-atunci care-i far-mecul? De ce să te-ndoiești la nesfârșit de tine canebunul? Nu-i mai bine să n-ai frământări, să știicu precizie ce e bine pentru ceilalți, să te-arăți pu-ternic, talentat și să marchezi repede banul?

Adevărul e că atunci când nu folosesc ni-ciunei forme de creștere sau educație, ci doar aco-peră lipsa ei, banii nu îmbogățesc nici omul, niciîmprejurul lui. Perpetuează sărăcia peste carețâșnește ca din arteziană spoiala maiestuoasă culei drept blazon. Pare că nu se mai vede tristețealocului, când de fapt, prin poleială și jegul luceștemai mult. România seamănă în multe din locurile

ei cu această mică stațiune de la malul mării. Orisipă uriașă în euforia ideilor crețe: de la sta-dioane ridicate în sate de bătrâni, până la statuiviteze dezvelite-n parcuri unde-și fac veaculcerșetorii, totul e o lecție costisitoare a inadecvă-rii. Nimeni nu se crede needucat, majoritatea suntconvinși că sărăcia e doar destinul nostru miori-tic.

De ce ne ducem, deci, la școală? Viațanu-i un concurs de cultură generală, cine știecâștigă mai mult. Viața e un permanent examenal relațiilor noastre cu lumea. Foarte egoistă,lumea nici nu ne-ntreabă cine suntem, cât deimportanți, deștepți sau talentați, în ce zodie ne-au răsărit prima dată zorile; ci doar ce putem noisă facem pentru ea. Atunci când punem preț peșcoală, educația ne oferă acele repere prin care sărelaționăm adecvat în oricare din lumile în carevrem să ne-afirmăm identitatea.

Dacă leii străjuiesc statuia lui Columb înBarcelona pe malul mării e pentru că asta chiarare o semnificație. E simbolul gratitudinii pentruun navigator, care-a devenit unicul Columb întoată omenirea când s-a abandonat pe sine înmarea neștiută, ca să ne-arate nouă... cât demare-i lumea.

120

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Emil Onea

Pasiune și performanță informatică, 24 de ani la CNU

Marea schimbare din decembrie 1989m-a găsit în București în drum spre ICI (InstitutulCentral de Informatică) unde trebuia să mă întâl-nesc cu specialiști dornici să colaboreze cu elevibuni din licee în dezvoltarea de joculețe educa-tive. Ajuns acolo mi s-a spus că sunt plecați lademonstrație și am ratat întâlnirea. În aceadimineață aveam și o prezentare la un liceu, cumsă folosim calculatoarele HC pentru învățarealimbajului BASIC. La un moment dat prezentareaa fost întreruptă și mi s-a spus că trebuie să mergacasă...

A început o perioadă confuză în careșcoala a mers totuși liniștită pe picioarele ei. Li-ceul „Unirea” s-a transformat din liceu cu profilauto în liceu teoretic unde matematica și informa-tica au atras generații de elevi care acum suntspecialiști, ingineri IT&C sau în alte domenii.

După aproape doi ani mi-am mai pututpermite să mă gândesc la informatică pentrușcoală când un prieten mi-a spus de programul„Computere pentru licee” dezvoltat de SFOS(Soros Foundation for an Open Society). Amdepus o cerere în numele elevilor și profesorilordin Vrancea, am fost la un interviu, la președintade atunci, Sandra Pralong. Mi s-a spus că am toateșansele să câștig mai ales că multe școli refuzaupentru că numele Soroș nu le inspira încredere.Mi s-a mai spus că trebuie să caut neapărat unspațiu în care să se facă laborator. Am încercat laun liceu și am fost refuzat de colectivul de cadredidactice... Apoi am apelat la conducerea Liceului„Unirea”, domnul director de atunci, Simion Ene,care mi-a spus că au o clădire întreagă nefolosităși că sunt dispuși să o renoveze dacă dotăm toateîncăperile cu calculatoare. Am reformulat cerereacătre SFOS și am promis că vom construi un cen-tru pe care îl vom pune la dispoziția școlilor dinoraș. Au fost de acord să facă dotarea care s-a ma-terializat în 50 de calculatoare, o cantitate astro-nomică și foarte scumpă pe vremea aceea.Așa a luat ființă „Centrul Interșcolar de Informa-tică” al Liceului „Unirea” din Focșani, vestit nunumai în oraș și județ, da și în toată partea de sud-est a României. Cu o dotare de excepție dar și cuo asistență de specialitate susținută de profesorulAdrian Colin, un pasionat în materie de calcula-toare, rețele, comunicații. Pe atunci și elevii erauimplicați în asistență, instalare de programe, con-figurare, programare, pentru că puțini aveau acasăcalculatoare cu performanțele celor de la liceu.

În anii 1994-1995 am început să avem in-ternet datorită unor proiecte noi ale SFOS, astfelîncât putem spune că laboratoarele Liceului „Uni-rea” au fost primele care au oferit astfel de serviciiîn oraș, în județ. Au fost firme și organizații darmai ales școli care și-au dezvoltat comunicațiilepe baza Centrului de Informatică de la liceul nos-tru. Exemple: Școala νρ. 9 (Ștefan cel Mare),Școala νρ. 10 (Duiliu Zamfirescu), Liceul Teore-tic Odobești, Liceul Teoretic Adjud, Liceul Pan-ciu, Liceul Vidra etc. Se foloseau linii telefoniceînchiriate cu costuri destul de mari, servere deLinux programate să efectueze și sesiuni de „dial-up” pentru transfer de mesaje, fișiere, lucruri careastăzi par extrem de primitive, poate chiar fărăsens în aceste vremuri. Tot primitive ar părea și

121

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

calculatoarele cu procesoare „286”, „386” cu4,8,16 M de memorie și cu hard-diskuri „perfor-mante” de 20, 40, 80, 240M!!! Laboratoarele Li-ceului „Unirea” dispuneau și de cinci calculatoareMacintosh cu HDD de cca. 20M, unitate de dis-ketă de 1,44M și ecran monocrom, care astăzi arputea fi extraordinare piese de muzeu.Liceul a avut și un laborator multimedia binedotat unde s-au lucrat proiecte de excepție.Vă puteți documenta de aici:

- https://www.youtube.com/watch?v=hZmm1diVpNE

- https://www.youtube.com/watch?v=3KzWAyT8w5s

- https://web.archive.org/web/20020619225106/

- http://www.lufo.ro/Dar nu dotarea tehnică a fost punctul forte

al acelor ani ci oamenii de calitate, profesori deexcepție care au crescut elevi de valoare, au făcutinformatică de performanță astfel încât profilulmate-info să fie cel mai căutat timp de mulți ani.Profesorii de atunci veneau din mediul privat saude stat, erau specialiști în programare gata să ajuteelevii interesați la maxim de programare dar și deutilizare computer. Daniela Coman și Maria Roșu

au fost două profesoare care au pus bazele uneicatedre de informatică continuată apoi de LilianaColin, Marilena Oprea, Genovica Vulpoiu și Li-liana Neșu. Continuând însă cu performanțele teh-nice, timp de mai bine de 15 ani, Centrul deInformatică al Liceului Unirea a fost un modelpentru școli și licee din România, dotările s-auperfecționat pe măsura evoluției tehnologieiIT&C.

În primul rând, acesta a devenit principa-lul centru de comunicații al județului, un InternetService Provider pentru câteva zeci de școli din

județ, un „nod de cumunicații” care a fostîntreținut cu succes de inginerul Dan Roșioru îm-preună cu Monica Chiriță. Domeniul „lufo.ro” fi-gurează printre cele mai vechi domenii web dinRomânia. Inițial s-a numit lufo.sfos.ro apoi a că-pătat independență. Mai există undeva paginaveche de 20 de ani a liceului care arăta ca in print-screenul alăturat.

Centrul de Informatică a fost multă vremeun loc de lucru și pregătire pentru elevii deexcepție care au devenit apoi specialiști în IT sauîn alte domenii tehnice: Cristian Cărămidă, FlorinȘunel, Vioel Stan, Florin Pătraș, Victor Șerbănuță,Mircea Sava, Adrian Ciocâldău, Tudor Leu,Florin Ghețu și mulți alții.

Ceea ce trebuie să știe cei ce beneficiazăastăzi de laboratoarele CNU, de educația IT&C,este că performanțele liceului sunt datorate șieforturilor depuse de-a lungul timpului de cătreechipele de specialiști, profesori, elevi care aufăcut cunoscut liceul în România și în lume, aufăcut posibilă colaborarea sau participarea la pro-iecte care au adus mari beneficii școlii.

122

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Andra Noană

Sunt uniristă de 26 de aniSunt uniristă de 26 de ani. 26 de ani de

spirit unirist get-beget, de când mă aducea tata laliceu și mă ascundeam în bibliotecă (labirintulfascinant cu parfum de cărți vechi – inconfunda-bil!) până acum, când sunt onorată să scriu douăvorbe despre ce simt și ce îmi amintesc când spun„Unirea”.

CNU devenise deja o mare familie pentrumine înainte să vin într-a cincea – veneam destulde des, cunoșteam profesorii, elevii, poveștile,evenimentele, rezultatele, fiecare colțișor al clă-dirii. Primele serbări de Crăciun, primelefilmulețe, cursurile festive organizate de tata măfascinau deja. De fapt, entuziasmul tatălui meuera (și este) molipsitor.

Abia așteptam să fiu elevă, abia așteptamsă cunosc membrii familiei CNU și ca profesori!Deși mi-a fost destul de greu să mă desprind deprietenii din clasele I-IV, știam că la Unirea elocul meu, simțeam asta. N-am simțit nicio teamăfață de liceu, singurul lucru interesant (fascinantla început, eram toată un zâmbet când trebuia sămă adresez) mi s-a părut să-i spun mătușii mele„doamna dirigintă” sau lui Dan – „domn’ profe-sor”. Creșteam și începeam să înțeleg din ce în cemai mult cât de profundă e povestea CNU și cegreutate are – voiam și eu: voiam să fac parteactiv din ceea ce înseamnă „Unirea”. M-am dusla toate balurile și evenimentele liceului, măemoționam și râdeam la toate poantele șisubtilitățile.

Încet-încet înțelegeam că CNU înseamnăperformanță și că un unirist desăvârșit își repre-zintă liceul prin rezultate. Am ales inițial matema-tica (no further explanations) așa că am mers laconcursuri cu echipa de uniriști și am trăitemoțiile unui participant la olimpiada națională.Așa am învățat să ascult Pink Floyd și Led Zep-pelin, așa am învățat să mă concentrez, așa amînvățat să mă bucur de rezultate. În afară desatisfacția personală, era o mândrie să urc numeleliceului cât mai sus în tabel.

Când am intrat la liceu și am trecut defaza „nu vreau să fac mate cu tata”, ba chiar abiaașteptam, știam că o să fie cel puțin interesant,am hotărât, în familie, ca tata să îmi ia clasa.Convenția a fost următoarea (spusă de mama –care jurizează mereu discuțiile noastre... con-structive): „să nu veniți acasă certați, implicit cunote mici pentru că dormiți amândoi în gară!”

Satisfacția lui să strige „Noană ieși latabla” – priceless! Tata a fost de la început trans-parent: nu corecta lucrări acasă, făcea subiectelede extemporale pe loc, în clasă (chiar dacă maiavea subiecte de mișto-uri din informațiile pecare i le mai „scăpam” eu acasă). Nu mi-a fostgreu la ora lui, eram deja la nivel de olimpiadă șin-am trăit mult vociferata spaimă de ora demate... până într-un punct:

Într-a zecea lucrasem acasă pentru olim-piadă și n-am mai făcut tema pentru clasă. Înpauza dinaintea orei de mate am vorbit cu „gaşcaveselă” că nu e cazul să o scriem înaintea orei(deh, se mai practica – chit că unii recunosc maigreu) din simplul fapt că „îl cunosc eu pe tata, nepredă nu-știu-ce, nu o să ne corecteze”. Întrebatădespre o problemă, eram... ușor pe lângă subiect,așa că „domn’ profesor” s-a prins că nu am temăși ne-a cerut caietele la control. 2! 2! 2! – Atât au-zeam (inclusiv „Noană - 2!” satisfacția maximă!– A lui, bineînțeles). Râdea, glumea (nici nu tre-buie să dau prea multe detalii – mulți unirişti-ci-titori cunosc foarte bine imaginea) așa că le-amspus colegilor „nu, nu ne trece în catalog – îl cu-nosc eu pe tata – uitați, râde!”. Evident că a trecut

123

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

notele în catalog. Prima mea reacție a fost cât sepoate de sinceră, satisfăcătoare, chiar dacă ușorpanicată: „o să dormi în gară!”. Tata, amuzat, areacționat: „ba tu o să dormi în gară”. Vuia școalaîn pauză: „I-a pus Noană lui fii’sa 2 (doi)”. Nuneapărat din cauza schimbului de replici sau al2-ului din catalog mi-a rămas întipărită în mintepovestea, ci din cauza bucuriei reciproce: că dinsute (?) de elevi cărora le-a pus 2 (doi), Noană,recunoscut pentru măiestria „actului”, i-a pus și„celui mai iubit unirist” (citat) mult vestita notă.Eu, la rându-mi, mi-am dorit să trăiesc sentimen-tul – făcea parte cumva din evoluția mea ca uniristdesăvârșit.

Au fost multe povești, schimb de replici,poate uneori mici supărări (pe-astea chiar nu mile aduc aminte) și emoții cât i-am fost elevă și câtmi-a fost profesor, iar timpul a trecut foarte repedeși am ajuns la ultima poză cu mine: „eleva Noană”și el: „măi, domn’ profesor”. Am semnat cărămidași gata: etapa nostalgică a început!

familiei uniriste, pentru că a crescut frumos - toc-mai a împlinit 150 de ani - și, cu siguranță, nu seva opri aici!

Îmi dau seama acum, înșirându-miemoțiile în Word, că, de fapt, asta și fac: cu fiecaregând, fiecare emoție, fiecare întrebare: „ce mai epe la liceu?”, ajut ca spiritul unirist să devină etern– și asta vă doresc și vouă!

Unirişti din toată lumea – bucurați-vă! Euuna mă bucur să am certitudinea că voi fi uniristăpe veci!

După absolvire mă pot considera un uni-rist întregit: am participat, am luat premii, am or-ganizat, m-am supărat, m-am bucurat, m-amimplicat, am râs, am plâns, am trăit CNU-lucru pecare nu îl poți înțelege „dacă nu ești unirist... şitu”.

Nu aș da neapărat timpul înapoi pentru afi elevă de liceu, dar aș dori, cu mintea de acum,să mai fiu implicată în ceea ce înseamnă „Uni-rea”. M-aș bucura la maxim de emoțiile organi-zării unui bal sau eveniment la liceu, aș ști să măemoționez, aș ști să trăiesc și mai mult, aș vrea sămai am onoarea să contribui cumva la extinderea

Defilarea cu robe a absolvenţilor promoţiei 2002-2006

124

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Echipa VLT

Festivalul „Vin’ la Teatru”Unul dintre cele mai spectaculoase (în

sens propriu și figurat) produse al ColegiuluiNațional „Unirea” în ultimii ani a fost echipa Fes-tivalului Vin` la Teatru, compusă din uniriştiiMihai Cojocaru, Diana Mereoiu, Dragoş Drago-mir, Ioana Alexandru, Oana Bogzaru și GabrielChirilă, ajutaţi de prieteni ce au crezut în aceleaşiidealuri. Cei „câțiva tineri inimoși” (citat dinpresa locală) au înţeles că cele mai valoroase lu-cruri pe care le pot învăţa de la profesorii lor mergdincolo de ceea ce se predă la ore. Poate nu ime-diat, dar cel mai adesea efectul „spiritului unirist”devine evident abia după terminarea liceului.

Atunci au văzut cum toate eforturile de aorganiza baluri, toate competiţiile la care partici-paseră şi tot timpul petrecut la cluburile de teatru,debate sau fotbal nu făcuseră altceva decât să îiajute să îşi cristalizeze un mod de gândire. O gân-dire ce nu lasă loc de „nu pot”, de „e prea greu”,de „nu îmi pasă”, care i-a transformat în tineriplini de elan şi dorinţă să încerce o schimbare înoraşul natal.

Atunci și-au luat rolul de cetățeni respon-sabili în serios și au început să lucreze pentru ri-dicarea nivelului cultural al orașului. Aceastăprovocare pe care şi-au asumat-o a scos la ivealătoate „lecţiile” învăţate, dar de care nu erau con-ştienţi: cum că dacă joci în echipă, joci mai bine,sau că dacă ești suficient de perseverent poți faceaproape orice. Asta înseamnă spiritul unirist.

Poate că acest spirit ar fi fost uşor de dis-trus fără o susţinere pe măsură. Însă, întorcându-se în liceu, au găsit sprijin din partea conduceriişi aceeaşi doză nebună de entuziasm la actualiielevi. Aşa a prins contur, în 2013, prima ediţie aprimului festival de teatru independent din

Focșani, organizat 100% în regim de voluntariat.A fost un eveniment de patru zile adresat tuturorcategoriilor de vârstă, atunci când publicul s-aputut bucura de opt spectacole marcate prin diver-sitate, de la dramă și comedie până la coregrafieși improvizație, producții de licență și masterat aleU.N.A.T.C „I. L. Caragiale” Bucureşti, fără aduce grija biletelor. În paralel au avut loc şi treiateliere de dezvoltare personală prin tehnici tea-trale susţinute de către tineri profesionişti din do-meniu.

Succesul a fost unul neaşteptat de mare,numărul spectatorilor depăşind 1600, fapt ce aconvins şi mobilizat echipa să organizeze o retros-pectivă câteva luni mai târziu, în cadrul eveni-mentului ce sărbătorea centenarul TeatruluiMunicipal „Maior Gh. Pastia”.

În toamna anului 2013 echipa festivaluluise afla, fără să ştie, într-un moment de cumpănă.Precum însemnătatea anilor de liceu, însemnăta-tea acelui moment a devenit evidentă abia mai târ-ziu. Momentele de cumpănă nu se aratăîntotdeauna ca atare. Ele pot fi ascunse, precumîn cazul de faţă, sub extazul momentului de a fireuşit. În acel punct se lua o decizie – ce va în-semna pentru echipa festivalului cea de-a douaediţie?

Anii liceului pregătiseră deja terenul, la oaltă scară. Succesul şi renumele nu sunt puncte definiş, ci elemente catalizatoare pentru realizări ul-terioare ce nu pot avea loc fără muncă serioasă şio minte limpede. Spiritul unirist se cristalizase.Devenise un mod de gândire.

În consecinţă, în cel de-al doilea an, festi-valul a crescut cât alţii în zece. Evenimentul aavut loc timp de cinci zile, revenind cu formula

clasică a spectacolelor de teatru (de această datăîn număr de zece) şi a atelierelor de dezvoltarepersonală, dar la care s-au adăugat două secţiuninoi („VLT Junior”, unde aveau loc spectacolepentru cei mici şi „VLT Underground”, ce aduceaîn Focşani modelul teatrului de cafenea), precumşi un masterclass de educaţie parentală.

Punând la un loc cunoașterea și spiritulunirist se produce în fiecare dintre elevi un declical maturizării, ce îi propulsează mai târziu sprestarea de a ridica nivelul locului în care se află,așa cum a făcut şi Festivalul „Vin` la Teatru” prinprimele (dar nu ultimele!) două ediţii. Acestea auarătat faptul că, deşi părăsim liceul, ceea ce învă-ţăm şi înţelegem în timpul liceului nu ne pără-seşte niciodată.

125UNIREA

126

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Daniela Plăiaşu

„REVISTA NOASTRĂ”

„Revista noastră” este o revistă şcolară cuo istorie de 103 ani, apărută de-a lungul timpuluiîn diverse formate şi politici editoriale, esenţa însărămânând aceea a unui forum de cultură în careatât elevii, absolvenţii, cât şi profesorii au posibi-litatea de a-şi prezenta ideile, crezurile, atitudi-nile, proiectele din domeniile lor de interes. De laînceputurile ei, publicaţia a fost condusă de unprofesor şi de un colectiv restrâns de elevi, iar, cupuţine excepţii, acest lucru a durat până în zilelenoastre, uneori acestui profesor alăturându-i-seîncă unul sau doi, iar gradul de implicare a elevi-lor în chestiunile cele mai importante privind or-ganizarea pe rubrici, subiectele, machetarea fiinddiferit de la o epocă la alta.

Apărută din iniţiativa profesorului unirist

Dimitrie Papadopol la 15 noiembrie 1912, „Re-vista noastră”, publicaţie a elevilor şi a profesori-lor din Focşani, cunoaşte trei etape: prima, de la1912 la 1914, sub conducerea fondatorului ei; adoua, sub conducerea profesorului PetracheDima, din 1972 până în 1990; a treia, din 1990 şipână în prezent, sub conducerea profesorilor: Toa-der Aioanei, Janet Popoiu, Maria Zgăbârdici,Pompilia Bărbosu, Elena Soare, Marilena Oprea,Mircea Dinutz, Zaharia Gheorghe, Romulus Bu-zăţelu, Daniela Plăiaşu, Roliana Giuclea.

De la început, revista a fost, în egală mă-sură, atât a elevilor, cât şi a profesorilor, tradiţiece s-a păstrat până azi. Ea a manifestat disponibi-lităţi pentru diverse discipline sau activităţi decreaţie, civice, culturale etc.; fireşte, şi-a propus,ca orice revistă şcolară, să descopere şi să promo-veze noi talente.

Seria întâi a găzduit materiale care astăzi,din perspectiva timpului, au o netăgăduită valoareistorică: mărturii ale participanţilor la Războiul deIndependenţă de la 1877, articole despre situaţiaromânilor din afara graniţelor, semnale desprecele mai importante evenimente internaţionale,naţionale şi locale, proiecte ale liceului, printrecare două călătorii în Italia, care devin temă şisursă de inspiraţie pentru o serie de articole de li-teratură, istorie, arhitectură etc., în cea mai bună

ordine a unui portofoliu didactic din anii noştri(cu accentul de mândrie imposibil astăzi: din pro-priile fonduri, revista susţine participarea la ex-cursie a unor elevi cu posibilităţi materialemodeste, dar cu un volum considerabil de mate-riale publicate).

Articolele care au în centru problemele ro-mânilor din afara graniţelor vibrează de iubire deneam, care le-ar suna astăzi unora atât de straniu,cu un angajament intelectual şi afectiv în subiec-tele fierbinţi ale momentului, oferindu-ne astfelpagini cu adevărat impresionante.

De asemenea, iese în evidenţă personali-tatea benignă a profesorului Papadopol, care esteşi preşedintele societăţii literare a elevilor, respon-sabil de biblioteca liceului pe care o reorganizeazăşi al cărei număr de volume este dublat sub con-ducerea lui fie din fondurile revistei, fie din do-naţii personale.

Articolul profesorului T. Iordănescu, darşi cele ale unor elevi din ciclul superior (Constan-tin Th. Filipescu, A. G. Dobreanu) ce apar în nu-mărul următor, la moartea lui Caragiale, dovedesco foarte precisă judecată a valorii perene a celuimai reprezentativ dramaturg român. Astăzi, foartepuţini ar putea fi atât de siguri asupra dăinuirii înveac a operei vreunui contemporan şi asupra lo-

„Eu socot că şcoala nu trebuie să aibă uncaracter absolut dogmatic. Liceul trebuie să deaelementele unei culturi generale şi să ajute toatepredispoziţiile bune în dezvoltarea lor. Nu cred căo şcoală îşi înţelege bine menirea ei când se în-chide în cercul unui rigid program oficial [...]Şcoala trebuie să puie normă şi disciplină în în-văţământ, dar, dacă ele ar fi atât de rigide, încâtar împiedica un singur talent să se ivească, arştirbi din menirea ei.” (Profesor ConstantinCalmuschi – Publicaţii şcolăreşti, „Revista Noas-tră” - nr. 12, 13, 14, mai 1913)

Un proiect de la marginea de sud-est a Europei care, la cei 104 ani ai săi, e un exemplu de sustenabilitate, excelenţă, bune practici în abordarea

inter şi transdisciplinară a conceptelor

127

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

cului ei în galeria de valori ale neamului. Trimi-terea unei delegaţii de elevi cu o coroană la cere-monia de înmormântare a lui Caragiale, gest pecare îl mai fac doar câteva alte licee din ţară, vor-beşte despre nivelul de implicare a liceului în eve-nimentele de interes naţional, oriunde ar fi avutacestea loc.

La 17 decembrie 1912 se stinge din viaţăSpiru Haret, omul căruia România îi datorează celmai mare, sistematic şi eficient efort de dotare şiorganizare a învăţământului modern. Articolulprofesorului C. Leonescu, intitulat Un erou al ne-amului, este atât de vibrant patriotic şi încrezătorîn viitorul românilor, încât astăzi ar putea fi dat caexemplu al unei motivante stări sufleteşti şi mo-rale pe care secolul al XXI-lea românesc pare căa uitat-o.

Multe lucruri din această primă serie a re-vistei ar trebui studiate şi pentru a vedea istoriamentalităţii asupra învăţământului, asupra impli-cării prin şcoală a elevilor în viaţa comunităţii (ase vedea articolele despre teatrul donat de maiorGheorghe Pastia focşănenilor, despre felul cumrevista răsplăteşte pe cei mai muncitori copii cuachitarea, integrală sau parţială, a costului excur-siei în Italia), pentru a vedea cum ne raportăm laoamenii de prim rang din Vrancea de acum o sutăde ani şi la faptele lor. Modul în care un reprezen-tant al clasei superpuse, ca marele iubitor de cul-tură Gheorghe Pastia, înţelege să se legitimeze caom al cetăţii prin donaţii publice nu suportă niciocomparaţie cu potentaţii români ai ultimelor douădecenii, de fapt şapte decenii, care nu au aflat ceeste generozitatea şi nu şi-ar putea nici măcar im-agina un asemenea gest. Un simplu anunţ publicatîn 1912 în „Revista noastră”, prin care maiorulGheorghe Pastia pune la dispoziţia Societăţii Li-terare „Grigore Alexandrescu” - societate a elevi-lor şi profesorilor de la Liceul „Unirea” - casele

sale pentru întrunirile săptămânale, ca măsură aaprecierii lui pentru munca lor intelectuală, arevaloare de document al unei lumi apuse, foartedepărtate de „noroiul greu al prozei” de astăzi.

Seria a doua apare, în plin regim comu-nist, la iniţiativa profesorului Petrache Dima care,în ianuarie 1972, reface tradiţia „Revistei noas-tre”, mai întâi aducând în prim-plan importanţaprimei serii a revistei, mai ales scoţând în evidenţăcel mai strălucit nume de creator literar pe care eal-a publicat ca tânără speranţă; e vorba de VictorIon Popa, căruia îi publică din nou două poezii,Sonet şi Clepsidra, ca dovezi incontestabile.Printr-o tulburătoare coincidenţă, primul număr alnoii serii este dedicat lui I. L. Caragiale, la împli-nirea a 120 de ani de la naştere, după cum primulnumăr al seriei coordonate de D. Papadopol de-plângea, în pagini inspirate, moartea celui maimare dramaturg al acestor meleaguri (1912).

Studiind această a doua serie, deja se potvedea liniile rubricilor, ale preocupărilor ce nu vorfi schimbate până azi: debutul unor talentepoetice, eseistice, epice, teatrale sau jurnalistice,colaborarea atât a elevilor, cât şi a profesorilor, ar-ticolele despre evenimente interne ale liceului, darşi de interes naţional, descoperirea foştilor eleviai liceului, ajunşi personalităţi marcante, ca:Simion Mehedinţi, Anghel Saligny, AlfonsoOscar Saligny, Virgil Huzum, Anton Holban, IonLarian Postolache, Ion Diaconu şi publicarea demateriale din şi despre viaţa şi opera acestora. Deasemenea, nu lipsesc nici articolele din ştiinţeleexacte, mai puţin pregnante, e adevărat.

De la al treilea număr începe să apară şisă fie pusă în practică ideea dedicării unui numărîntreg câte unei personalităţi şi, astfel, sunt struc-turate zeci de numere ale revistei, conţinând arti-cole despre viaţa şi opera celor mai importanţiautori din programa şcolară şi ale celor mai stră-lucite nume ale reprezentanţilor culturii vrâncene.Publicarea de articole ale personalităţilor precum

I. M. Raşcu, Şerban Cioculescu, profesori pentruo scurtă perioadă la Liceul „Unirea”, este o altădominantă a revistei, profesorul Dima fiind un ne-obosit cercetător al trecutului Vrancei şi-al acestuiaşezământ cultural, nu numai educaţional.

Domeniul în care excelează seria a douaeste colaborarea cu personalităţi de primă mărimeale vieţii culturale româneşti ale vremii, profeso-rul Petrache Dima organizând, încă din 1974, în-tâlniri literare la care vin scriitori, critici literari,personalităţi ale învăţământului universitar româ-nesc, figuri proeminente ale culturii naţionale(Constantin Ciopraga, Al. Piru, Cezar Apreotesei,Gheorghe Platon, Iorgu Iordan, Romulus Vul-pescu, Cella Delavrancea, Alexandru Rosetti ş.a.),poeţi şi publicişti vrânceni (Ion Larian Postolache,Dumitru Pricop, Florinel Agafiţei, Virgil Panait,Florin Muscalu), prilej cu care se prezintă comu-nicări, se dezbat teme de interes cultural (atât câtpermit vremurile, destul de închistate).

Cu valoare de document rămân interviu-rile luate în special de Petrache Dima (cele cu aca-demicienii Al. Rosetti şi Iorgu Iordan, cu marelescriitor D.R. Popescu sau cu singurul cosmonautromân, Dumitru Prunariu, fiind deosebit de inte-resante). Evenimentele culturale create de profe-sorul Dima şi reflectate în revistă, materialele devaloare pe care invitaţii le dau spre publicare laFocşani menţin flacăra culturii în acele vremuritriste, dominate de cenzura mediocrității răzbună-toare, astfel încât se vorbeşte din ce în ce mai desîn mediile intelectuale din ţară despre o revistă aunui liceu unde climatul nu e chiar aşa sufocantca în marile centre universitare, unde cenzura eramult mai atentă, şi tocmai această permisivitateface ca unii reprezentanţi de elită ai intelectuali-tăţii să vină cu plăcere la aceste evenimente cul-turale şi să apară în această publicaţie cu articoleoriginale şi interviuri. O adevărată zestre de do-

128

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

cumente foto, facsimile, texte originale se găseşte,de asemenea, în această serie.

Revista capătă o anvergură din ce în cemai mare (în 1979 obţine primul premiu la unconcurs naţional, urmat de multe altele), prin eaprestigiul liceului rămâne destul de ridicat, chiardacă, după trecerea la profil industrial, extrem depuţini elevi se mai ridică la nivelul de a puteaoferi spre publicare materiale interesante şi de va-loare la revistă sau să ajute în vreun fel la redac-tarea ei, profesorul Dima făcând aproape singurimensa muncă de corectare, de corespondenţă,distribuire etc.

Seria a treia apare începând din 1990 şipână astăzi, sub îndrumarea unui număr destul demare de profesori, existând şi numere coordonatede doi, trei sau chiar mai mulţi profesori, distri-buţia pe ani a celor care şi-au luat sarcina de aconduce revista fiind: Toader Aioanei (1990-1997, 2006), Janet Daniela Popoiu (1998, 2001-2002), Maria Zgăbârdici, Pompilia Bărbosu şiElena Soare (2001-2002), Mircea Dinutz (1997,1998, 2000, 2003, 2006), Zaharia Gheorghe(2004, 2007), Romulus Buzăţelu (2005-2015) şiDaniela Plăiaşu (1998, 2008-2015), iar din 2013,adăgându-şi numele ca îndrumător pe secţiuneagrafică, fotografie, copertă talentata doamnă pro-fesoară Roliana Giuglea.

Seria a treia e, asemenea vremurilor, di-versă ca stil, schimbările de format fiind destul defrecvente, modalităţile de tratare grafică sunt şiele diferite, tipurile de articole abordează o nouătematică. Personalităţile îndrumătorilor şi ale ele-vilor creează alte şi alte dominante stilistice şi depreocupări, de la literatură japoneză până la cealatină şi de la informatică la teoria culorilor.

Ceea ce este sigur e că sunt mai mulțielevi prezenți decât în seria a doua, iar, cu timpul,performanţa lor e în continuă creştere – a se vedea

numai medaliile şi premiile obţinute de olimpiciiinternaţionali Tudor Leu, Adrian Iuga, Virgil Pe-trea, Vasile Pârvu, Ioana Alexandru, Carierele ab-solvenţilor CNU, studiile în străinătate, gradeleuniversitare dobândite mai ales în marile facultăţiale lumii, toate acestea transpar în publicaţia noas-tră, fenomenul publicării materialelor din lucrărilede doctorat ale acestor absolvenţi sau a celor le-gate de proiectele lor de cercetare fiind din ce înce mai accentuat, un grad de interes aparte dându-l concertul ideilor din diversele domenii în caresunt specialişti, de la IT la arhitectură, de la lite-ratură comparată la prese din România de azi şipână la prezentarea orientărilor universităţilor dindiverse ţări şi continente unde sunt deja angajaţisau îşi definitivează doctoratele.

Revista însăşi primeşte peste douăzeci depremii, în toată seria a treia, aproape neexistândconcurs la care să se prezinte fără a lua marelepremiu sau premiul întâi.

Din anul 2009, la iniţiativa semnatareiprezentului articol, revista este restructurată: otreime din fiecare număr o reprezintă secţiuneaîntâi, Eseu, care este structurată pe un concept ge-neros ce permite a fi tratat în discipline diverse.Astfel, conceptele de fereastră, stil, echilibru,timp, mutaţie, identitate/alteritate, dezvoltare,valoare oferă în ultimele opt numere şansa ca ar-ticole din fizică, psihologie, istorie, literaturăcomparată, morală, filosofie, arte plastice, religie,despre diverse aspecte din culturile ţărilor euro-pene şi nu numai să prezinte spectaculoase abor-dări inter şi transdisciplinare.

De-a lungul anilor, conceptele dezbătuteşi ilustrate în revistă au fost, fiecare, câte o fruc-tuoasă provocare pentru abordări interdiscipli-nare, pentru găsirea unui număr cât mai mare deposibile dezvoltări ale conceptului. Astfel, con-ceptul FEREASTRA a fost desfăcut în conotaţiiprecum: discontinuitate în spaţiu, revelaţie, re-flectare, refractare, iluzie, falie la modul general

(care, la rândul ei, poate fi şi ruptură dramatică –halucinaţie, fantasmagorie, nebunie, atipicitateetc.) şi a permis abordări trans şi interdisciplinareca, de exemplu, mitologie şi iluzie optică - mira-jele în explicarea unor credinţe legate de Muntelesfânt al dacilor, Muntele din fereastră, autoareprofesoara Ioana Popescu (Revista noastră”, nr.31-32., pag. 22-25) mitologie, religie şi literaturăîntr-un eseu despre Mircea Eliade, pentru carefantasticul este o falie între sacru şi profan, mito-logie, arhitectură urbană, psihologie şi literaturăîntr-un eseu despre Continuum-ul realitate – ha-lucinaţie - vis în opera Orbitor de Mircea Cărtă-rescu, autoare fiind eleva, pe atunci, MihaelaProdan („Revista noastră”, nr. 31-32, pag. 11-16)

Abordarea a fost un succes şi am constatatcă interesul elevilor, dar şi al cititorilor din afaraşcolii sau printre absolvenţii liceului a fost foartemare, semnalele pozitive fiind diverse şi culmi-nând cu un număr de premii naţionale, interjude-ţene şi judeţene (în ultimii opt ani, revistatotalizând, de altfel, 13 mari premii, premii întâişi speciale la diverse concursuri).

Aceste semnale au avut pentru noi o sem-nificaţie majoră pentru că am văzut că există uninteres crescut pentru acest tip de abordare şi amaplicat tehnica interdisciplinară şi în anii următori,observând până astăzi că interesul creşte, numărulde elevi care colaborează cu noi fiind din ce în cemai mare, iar aprecierile venind şi din străinătatede la cadre universitare sau persoane care lucreazăîn presa profesionistă, în cultură.

În numărul din 2015, al cărui concept ge-nerator pentru secţiunea Eseu a fost Dezvoltare,domeniile în care a fost analizată dezvoltarea şiavatarurile ei au fost: filosofie, morală, literatură,psihologie, didactică, istorie, societate, logică, ci-nematografie, conceptul fiind interpretat pe con-otaţiile sale de evoluţie, de perfecţionare, dar şi pe

129

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

conotaţiile „de distopie - dezvoltare canceroasă,demonică, falsă evoluţie, mistificare.” „Revistanoastră”, nr. 31-32

Spre exemplificare, lucrarea Deixisuritemporale alternative (Revista noastră”, nr. 43-44, pag.2-4) a elevei Larisa Elena Simion estestructurată prin aplicarea unui concept la modă,dar foarte fiabil, în analiza stilistico-gramaticală,pentru evidenţierea raporturilor temporale în douăcapodopere din lumea filmului Inglorious bas-tards, respectiv V for Vendetta şi două romane:1984 şi la fel de celebrul Fahrenheit 451, patrudistopii cu diferite modalităţi de manipulare a tim-pului şi valorilor.

Pe acelaşi tip de demers interdisciplinar,lucrarea Cum s-a născut omul nou în temniţă(„Revista noastră”, nr. 43-44, pag. 28-30) a absol-ventului liceului nostru, doctorandul în religieCristian Vechiu, abordează o temă apărută în De-monii lui Dostoievski, translatează discursul an-titotalitar într-o descriere a stărilor sale sufleteştiavute într-o vizită „într-un fort al terorii” – fortul13 Jilava unde au fost încarceraţi martirii comu-nismului, lucrarea îmbinând organic elemente deistorie, psihologie, literatură şi memorialistică.

În afara acestei tehnici de structurare a ar-ticolelor de la prima secţiune, care poate că esteunul din secretele interesului pentru publicaţianoastră, aceasta petrecându-se în ciuda unui foarteînalt grad de dificultate nu numai pentru nivelulpreuniversitar (dar aici am urmat tradiţia secularăa „Revistei noastre”, care aşa a fost conceputăîncă din 1912 şi nivelul de elită pe care Colegiulîl are şi astăzi), cu siguranţă un plus notabil de va-loare şi atractivitate îl oferă un al doilea proiectinterdisciplinar care se suprapune celui al eseului,şi anume partea de grafică asigurată de Clubul dearte plastice care funcţionează în şcoala noastrăde cinci ani sub conducerea doamnei profesoare

de desen Roliana Giuclea, club care, de la enun-ţarea conceptului, după dezbaterea sensurilor şidezvoltărilor posibile ale acestuia, timp de douăsemestre, creează, în diverse tehnici, lucrări plas-tice, grafice şi fotografice inspirate de tema dată.Nu de puţine ori elevii ale căror creaţii literare saueseuri sunt selectate pentru publicare sau au sem-nal pozitiv pentru a îmbunătăţi materialul în ve-derea publicării îşi caută singuri, printre ceitalentaţi, colegul care să ilustreze materialul scris,astfel încât calitatea interacţiunii culturale, artis-tice pe care o prilejuieşte publicarea articoluluieste foarte bună.

Pe lângă îndrumătorul cultural, literar şiredacţional, care face parte din rândul profesori-lor, revista mai are şi din cadrul elevilor un grupde trei - patru elevi care preiau materiale, stili-zează fraze, corectează în ultimă instanţă tot ceeace consideră necesar. Aceşti elevi se perfecţio-nează în ceea ce priveşte comunicarea scrisă, darşi comunicarea şi lucrul cu omul, ei având în su-bordine grupuri de câte cinci-şase elevi care faccorectura la prima mână, solicitările fiind nunumai din domeniul ortografic, gramatical şi sti-listic, ci şi din acela al negocierii variantei celeimai aproape de adevăr, al dezvoltării unor deprin-deri sociale de acceptare a variantelor celorlalţi,de supunere la un criteriu raţional-profesional, înciuda reprezentărilor subiective despre sine şilocul, „rangul” deţinut în grup. În ceea ce priveştelucrul sub presiune, este evident că abilitatea de agestiona bine timpul este foarte importantă şiapropierea termenului limită, prezenţa imperati-velor date de lucrul cu o tipografie reală, progra-mul unui business printre care, de exemplu,compatibilitatea softurilor pe care se face machetarevistei cu cele ale tipografiei unde aceasta „vedelumina tiparului” îi învaţă pe elevi, dar, uneori, şipe profesori, cum să se comporte într-o situaţieobiectivă; e o adevărată ucenicie, sfânta uceniciedin vremurile mai vechi, şi nu de puţine ori absol-

venţii noştri au mulţumit revistei pentru că i-afăcut să plonjeze direct într-o „situaţie de viaţ㔺i le-a uşurat adaptarea la munca într-o editură sau„doar” în multiplele solicitări din timpul facultă-ţii; sau, sub dictatura termenului limită, au fost ne-voiţi a prezenta referate, rapoarte etc. Într-o formăimpecabilă şi cu un conţinut competitiv.

Un aspect aparte îl oferă conceperea co-pertei care este tratată ca o carte de vizită, aşa cumeste normal, a revistei şi din punctul de vedere alapartenenţei acesteia la un for educaţional careeste Colegiul însuşi, dar şi din punctul de vedereal ideii structuratoare care trebuie să apară, într-un simbol mai mult sau mai puţin încifrat, conţi-nând o viziune care să integreze cele două coperteexterioare (1 şi 4) pentru a da o senzaţie de întregşi un impact psihologic mai mare „intrării” înlumea revistei. Şi aici, până astăzi, se detaşeazăcontribuţia absolventei CNU Irina Chiriţă, autoa-rea celor mai interesante coperte de până acum.

Această poate prea lungă descriere a pro-iectului este menită să prezinte activităţile şi soli-citările la care este supusă persoana numită aiciprea puţin pe gustul nostru est-european educa-bilă şi impactul lor asupra dezvoltării acesteia. Înprimul rând, în etapa alegerii ideii integratoare aeseurilor din prima secţiune, brainstormingulcreat este o bună ocazie de a evolua din punctulde vedere al gândirii sintetice (pentru că diverseteme majore trebuie extrase din preocupările ele-vilor, disciplinele dintr-odată nu mai au graniţe,este unul din foarte puţinele momente când tine-rele minţi sunt făcute să se elibereze de nişte li-mitări, de fapt destul de artificial constituite, şi săaibă în faţă atât peisajul foarte ofertant al zonelorde graniţă dintre acestea, cât şi spaţiile în care eleinterferează, dar, ceea ce este, după părerea noas-tră extrem de recompensator pentru o dezvoltareholistică a inteligenţei, viziunea marilor concepte

130

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

ce străbat gândirea, în orice domeniu ar fi ea.În a doua etapă este foarte importantă şi

profitabilă atât pentru elev, cât şi pentru profeso-rul îndrumător discuţia despre ideile ce pot struc-tura eseul dat. Faptul că discuţia respectivă nuduce de multe ori decât spre nişte schiţe care vorfi până la sfârşit abandonate nu îi micşorează im-portanţa: exerciţiul rămâne, deprinderea de a des-face un subiect dintr-un concept, de a structuramai apoi o lucrare inter şi transdisciplinară saupoate numai îndrăzneala de a emite gânduri refe-ritoare la aceasta, emancipându-te de drumurile şiconvenţiile de mult uzitate, rămân un câştig. Iardacă discuţia are loc în faţa clasei sau a unui grupde elevi, şi acolo se pot înregistra progrese înaceste deprinderi, fie chiar şi prin admiraţia sauinvidia pe care spectacolul pe care aceste idei îlpot crea, constituind un memento sau un punct deplecare în discuţii referitoare la diverse aspectelegate mai mult sau mai puţin vizibil de ceea ceei au văzut desfăşurându-se sub ochii lor.

Faptul că procesul de producere a unuimaterial atât de sofisticat se desfăşoară sub ochiicolegilor acestor copii de excepţie le creează oanumită aură, iar ambiţia de a apărea în revistăasigură de multe ori participarea multor elevi lacelelalte două secţiuni ale revistei, secțiuni carecuprind elemente de imagine a Colegiului, calen-darul tuturor evenimentelor desfăşurate în Cole-giu de-a lungul unui an, rubrica de debut sau ceade experienţe didactice. Un real interes îl au ru-bricile care popularizează premiile obţinute sauproiectele internaţionale, o secţiune fiind cea depromovare a imaginii liceului, iar cealaltă de în-curajare a tinerelor talente.

Ultimii ani au consemnat şi un fenomendeosebit: elevi care au debutat în „Revista noas-tră” au fost invitaţi să publice şi în alte reviste –cu răspândire naţională, de data aceasta (Ioana

Alexandru, Cristian Vechiu, Oana Bogzaru, Bea-trice Alexandrescu), iar anul 2015 marchează in-trarea în liga superioară, a autorilor de cărţi, adouă nume debutate de „Revista noastră”: poetaIonela Violeta Anciu, care a lansat la librăria„Cărtureşti”, în faţa unui public ales, în luna apri-lie a acestui an, volumul de versuri „Amprente ur-bane” şi Iulia Plăiaşu care a lansat în sala defestivităţi a Colegiului „Unirea” romanul fantasticîn limba engleză „Into the vortex of sadness anddarkness”, de această din urmă realizare legându-se şi o alta deosebit de importantă şi la fel deunică – Dragoş Dimoftei, elev în clasa a XII – celcare a îndeplinit munca de editor al acestei cărţi.

Cele mai interesante proiecte didacticeapar în paginile revistei, unele de ecou naţional:cel care a trezit un interes covârşitor a fost roma-nul colectiv, apărut în 2014, unde cei 30 de eleviai clasei a X-a F de la vremea aceea, prin metodade tip atelier de scriere, au avut talentul, răbdareaşi tenacitatea de a duce până la publicare aceastămigăloasă şi deosebit de solicitantă muncă decreaţie, redactare, negociere a soluţiilor, stilizareetc.

Fără să ne stăpânim un fior de mândrie, neîntrebăm câte din multele reviste care la sfârşitulsecolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se intitulau „Revista noastră”, alături de pu-

blicaţia noastră, amintite în Dicţionarul generalal literaturii, mai sunt în fiinţă azi sau au palma-resul ei.

La o sută trei ani de la prima apariţie, ceamai cunoscută publicaţie şcolară din Vrancea şiuna dintre cele mai longevive din ţară continuă săapară, să se înnoiască, să lupte pentru afirmareaunor valori ale neamului românesc, în ciuda greu-tăţilor. Ea e un magnet pentru elevi, absolvenţi şiprofesori. În lungile discuţii despre articole, în zi-lele de corectură ce par că nu se mai termină, înmomentele de revelaţie, când se nasc ideile inspi-rate, la festivităţile de premiere şi în faţa articole-lor, materialelor filmate care vorbesc de succeseleuniriştilor scriitori, revista clădeşte o comunitatede suflet.

Formula în care apare, indiferent de mod,de formatul tipografic, de capacităţi tehnice şi fi-nanciare, de focalizare pe un tip de materiale saualtul, este, în fond, a unui corp simfonic de arti-cole, creaţii, semnale culturale în care diverse ge-neraţii concertează completându-se într-un corpuscare cristalizează microsistemul unui liceu undereverberează lumea educaţională, culturală, ci-vică.

E mărturia muncii şi a devotamentului tu-turor celor care şi-au dedicat timpul şi efortul pen-tru un proiect bazat pe voluntariat, un proiect cepentru mulţi rămâne în zona lucrurilor minore, darcare, zicem noi, devine notabil prin miile de pa-gini scrise, prin longevitate, prin ecou, prin faptulcă menţine preocuparea pentru istoria Colegiului„Unirea”, pentru civilizaţie, cultură, educaţie.

În concluzie, o revistă e o şcoală nu pa-ralelă cu cea normală, ci complementară, e un la-borator de descoperire a unei vocaţii decomunicator, de om de cultură, de cercetător, despecialist în public relations, o ucenicie în muncade tehnoredactor, de editor, de lider şi o aventurăcomplexă cu rezultate majore în evoluţia perso-nală.

131

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Elena Ilie

Scrisoare către „Unirea”Stimate și iubite liceu,Iată că ai împlinit și minunata vârstă de

150 de ani! Cum de nu ai obosit încă? Atâția oa-meni distinși ai oferit vieții, atâția maeștri, artiști,ingineri, atâtea inimi calde și suflete remarcabileai trimis în această lume. Și totuși ai rămas la felde energic, entuziasmat și nebun. Iar aceleașicalități frumoase le transmiți tuturor celor pe careanii îi aduce în grija ta.

Mai mult de atât, într-o lume în care indi-vidualismul este impus ca valoare absolută, tu ți-ai învățat generațiile să se definească prinapartenența la o mare familie, cea a uniriștilor.Ai reușit să oprești timpul în loc atunci când aiconstruit prietenii și ne-ai ajutat să conștientizămca uniți suntem invincibili în lupta cu monotonia.

Vreau să știi că și aici unde sunt acum, de-parte de casa, „trăiesc CNU” și sunt sigură căașa voi face oricând și oriunde aș fi în aceastălume. Pentru că așa m-ai învățat tu, dragă liceu.Și pentru că acesta este unul dintre cele mai fru-moase și distinse moduri de a trăi.

Nu pot decât să îți doresc să rămâi la felde curios, determinat, îndrăzneț și strălucit pre-cum ai fost întotdeauna. La mulți ani și la cât maimulte generații frumoase!

Cu drag si dor,Unirist Elena Teodora Ilie

Mădălina Paizan

Uniristă fericită

Deși 150 de ani împlinești,Pentru mine tot mai tânăr ești.

Dac-ar fi să mă gândescLa tot ce îți datorez...Aș începe uite-așa:Evoluție, implicare

8 ani de experimentare.Satisfacții și prietenii,Tu ești de vină, să știi!

De profi geniali nu duci lipsă,Știu să afle a elevului dorință.Și mai ales să transmită valori

Înmulțite cu dedicare de „n” ori!Ce-ar mai rămâne de zis...Doar că pari de neînvins.

Sper să crești oameni frumoșiSă-i dezvolți și să-i cunoști,

La final să poată spune:„Trăiesc CNU”, pe bune!

132

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Oana Bogzaru

Generația 2012Liceul. Unirea. Se intră greu, se zvonește

că e concurență mare. Părinții șușotesc când se în-tâlnesc ba pe la piață, ba la supermarket: „da’ și-a meu tot la Unirea a dat că e cel mai bun liceudin județ, da’ să vedem dacă intră acum!”

Punctul zero. Ai intrat! Unirea are formaunui U, primăvara, când intri în curte, miroase aflori de salcâm și parcă te izbește un aer de nos-talgie ivit ori din poveștile auzite de la alții, oridin toate numele scrijelite în cărămizi, un fel dealbum viu al celor care au trecut pe acolo. Eramcâțiva, care pe vremea aceea, ne închipuiam că li-ceul nostru seamănă cu celebra școală a vrăjitori-lor, Hogwarts, din „Harry Potter”. Nu ni s-a pus

niciun joben magic pe cap când ne-am ales clasa,dar ne-au ajutat intuiția și aptitudinile personale,adică ori știai matematică, ori nu.

Așadar, promoția 2008-2012 = A + B + C+ D + E + F + G. Fiecare literă cu poveștile, prie-teniile, tristețile și bucuriile ei care vor rămânemereu motivul reîntâlnirilor, amintirilor și al unorrelații care au început în acei ani și nu se vor sfârșiniciodată. Prima imagine a fost aceea a unor copiicu flori în mână. Iar „lecțiile” au curs una dupăalta... Imnul liceului se învăța la prima oră desport cu domnul profesor Paizan. Odată „botezat”,intrai la maraton, adică baluri, serbări, olimpiade,Revista Noastră, activități sportive, dansuri, se-

siuni de debate etc., după gusturile fiecăruia. Defapt, așa ne-am cunoscut și așa am fost ținuți îm-preună. În weekend, doamna prof. Ciocîldău nestrângea să învățăm dansuri irlandeze. Alții, fran-cofoni și cu veleități de cântăreți, și-au făcut și omică trupă, „Les piafs”. Dar, până la serbarea deiarnă, toate energiile se canalizau pentru organi-zarea Βalului bobocilor. Aici se lăsa cu multămuncă, distracție, nopți nedormite, inventivitate,pizza la comandă și, în final, absolvenții apelaula toți prietenii rămași în liceu... pentru un bilet,de dragul vremurilor trecute.

Da, până la urmă, matematica s-a dovedita fi facultativă. Asta nu înseamnă că povestea

133

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

notei doi a domnului profesor Noană nu ar fi fostadevărată! Dar aveai libertatea de a te dezvolta înfuncție de pasiunile tale, și nu de norme. Astfel,s-au născut personalitățile... A-ul, de la un mo-ment dat, a prins un dor de a călători, câțiva audevenit păsări migratoare prin alte clase, darcuibul - mamă tot același a rămas. B-ul purta cusine o notă de discreție și timiditate, dar erau multmai uniți decât lăsau să se vadă. C-ul sau vârfulaisbergului, ei și-au păstrat popularitatea, veseliași prieteniile de la început până la sfârșit. DespreD se zvoneau multe, între noi fie vorba, păreaucei mai năpăstuiți, dar de altfel, erau niște infor-maticieni cu un neașteptat simț al umorului. E-ul,ultima oară, era în sinea lui un mare medicinistconvins, din care, între timp, s-au desprins doarcâțiva viitori medici care vor avea grijă de sănă-tatea noastră în cel mai scurt timp. F-ul a fost șiva rămâne în istorie drept cea mai agitată și rebelăclasă de filologie, un cocktail într-o permanentăstare de fuziune. La polul opus se afla G-ul, intri-gant de relaxat și liniștit, probabil practicant în se-cret al filosofiei zen (nu întâmplător erau cei careorganizau ceremonia ceaiului!).

Împreună, am părăsit liceul în robe vișinii,cu o medalie tip cravată la gât, pe care toți o maipăstrăm încă pe undeva, acasă. Ultima imagine.Nu mai suntem copiii cu flori în mână. Am deve-nit vrăjitorii propriului destin, în loc de baghetemagice am primit o pereche de aripi în schimbulpromisiunii că niciodată nu vom înceta să credemîn ele. Miros ușor a flori de salcâm, sunt strașniceasemenea cărămizilor, rezistente precum numeleîntipărite în ziduri, și au o culoare vișinie, dar cutimpul au început să devină aurii și să strălu-cească. Ce-i drept, sunt inconfundabile!

cÜÉyxáÉÜ||

135

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Directorii CNUŞTEFAN NEAGOE (1866)

NECULAI TIPEIU (1866-1867)MIHAI CONSTANTINIU (1867-1873)

DIMITRIE F. CAIAN (1873-1889)GHEORGHE PAMFIL (1889-1895)

EMIL CONSTANTINESCU (1895-1900)CONSTANTIN CALMUSCHI (1900-1902)

PETRE MIHAILEANU(1902)SAVEL RAHTIVAN (1902-1904)SIMION CRAINIC (1904-1907)

TEODOR IORDANESCU (1907-1910)SIMION CRAINIC (1910-1913)

TEODOR IORDANESCU (1913-1919)SPIRIDON LĂDUNCĂ (1920-1922)

OVIDIU TINO (1922)ALEXANDRU GEORGIADE (1922-1926)

VASILE BĂLĂNESCU (1926-1927)ALEXANDRU GEORGIADE (1927-1929)

ALEXEXANDRU ISPAS (1929-1931)ALEXANDRU ARBORE (1931-1933;1933-1934)

ALEXANDRU ISPAS (1933)CONSTANTIN LEONESCU (1934-1938)

IOAN ENESCU (1938)VASILE MIHORDA (1938-1939)

ION DIACONU (1939-1940)DUMITRU POPA (1940-1941)

COSTACHE DIACONESCU (1941-1945)GHIŢĂ CHIRIAC (1945-1948)CORNELIU RUSESCU (1948)

PAUL FLORENŢIU (1948-1950)NECULAI APOSTOL (1950-1951)

STELIAN CONSTANTINESCU (1951-1958)GHEORGHE CONSTANTINESCU (1958-1959)

CORNELIU RUSESCU (1959)GHEORGHE PETRONI (1959-1968)

AUREL BUDESCU (1968-1975)NECULAI CHIFAN (1975-1979)PAMFIL POPESCU (1979-1980)

CECILIA MAIOROV (1980-1986)PETRACHE DIMA (01.09.1986 - 9.01.1987)CONSTANTIN OLARU (10.01.1987-1988)

PETRACHE DIMA (01.09.1988 - 21.01.1990)CORNEL NOANĂ (22.01.1990 - 31.12.1990)

MARIA MAVRODIN (01.01.1991- 30.04.1996)SIMION ENE (01.05.1996 - 31.08.2004)

PĂTRAȘCU ENACHE (01.09.2004 - 7.11.2004)CARMEN ATARCICOV (08.11.2004 - 24.11.2008)

CORNEL NOANĂ (25.11.2008 - )

136

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Profesorii CNU din 1866 până în zilele noastreȘtefan Neagoe - 1866-1867 G. Pamfil – profesor Matematică – 1866-M. Constantiniu – profesor Lb. latină, Lb. ro-mână, Lb. franceză – 1866-Ioane Gurau – profesor Matematică, Desen, Ca-ligrafie – 1866-1867I. Albini – profesor Aritmetica, Geometrie,Desen, St. Naturale, Lb. franceză – 1866-1871N. Tipeiu – profesor Religie, Lb. greacă, Filozo-fie, Istorie – 1866-1888Nicolae Codreanu – profesor Lb. latină, Lb. ro-mână – 1867-1889Demetrie Caianu – profesor Lb. latină, Lb. ro-mână – 1868-I.P.Filibiliu – profesor Lb. latină, Lb. română –1868-M. Constantiniu – profesor Lb. latină, Lb. ro-mână – 1868-Ştefan Mincu – profesor Desen, Caligrafie –1868-A. Daniilescu – profesor Matematică – 1870-Savel Rahtivan – profesor Matematică, Fizică,Chimie, Geografie – 1870-I. Lupescu – profesor Matematică – 1871-Doctorul Catulescu – profesor St. Naturale –1872-Dimitrie Mirescu – profesor Matematică – 1872-1874D. Toma – profesor St. Naturale, Lb. greacă –1873-1878D. Dancu – profesor Matematică – 1874-1876

P. Mironescu – profesor Religie, Lb. elenă –1874-1878D. V. Simion – profesor Matematică – 1876-1879D. Constantinescu – profesor Lb. franceză –1876-1881G. I. Pamfil – profesor Matematică – 1878-1882St. Vasilian – profesor Muzică – 1878-1882Atanasiu-Bondrianu – profesor Lb. franceză –1879-1885M.M.Ionescu – profesor Geografie – 1883-1890V. Mândreanu – profesor Lb. română, Lb. latină,Lb. germană – 1884-Aureliu Sterea – profesor Lb. franceză – 1885-Maestrul A. Copcescu – profesor Gimnastică –1885-Nicolae Pană – profesor Lb. latină, Lb. română –1885-Simion Crainic – profesor Lb. latină, Lb. română,Lb. germană – 1885-1992F. Caian – profesor Lb. română – 1886-G. Arghirescu – profesor Geografie – 1886-G. Coman – profesor Istorie, Lb. elenă, Filozofie– 1886-G. I. Pitiş – profesor Lb. română, Lb. elenă, Fi-lozofie – 1886-Ilie Baican – profesor Istorie, Lb. franceză –1886-G.I. Pitiș – profesor Istorie, Filozofie, LimbaElenă – 1888-N.N. Săveanu – profesor Română – 1888-G.I. Lupu – profesor Filozofie – 1888-

A. G. Frăţilă – profesor Lb. română, Lb. latină –1888-C. I. Lupu – profesor Filozofie, Istorie – 1888-V. Cireş – profesor Lb. română, Lb. franceză –1888-A. G. Enescu – profesor Lb. română – 1889-E. Constantinescu – profesor Matematică – 1889-I. Nicolescu – profesor Lb. română, Lb. latină, Lb.germană – 1889-N. Celibidache – profesor Lb. elenă – 1889-El. Golișteanu – profesor – 1890-Cl. Stoienescu – profesor – 1890-El. Isăcescu – profesor – 1890-M. Zamfirescu – profesor – 1890-Istrati – profesor științe Fizico-Chimice – 1890-Ștefan Ioan – profesor Franceză, Latină – 1890-Erm. Istrati – profesor Fizică, Chimie, Mineralo-gie – 1890-I. Coleşiu – profesor Lb. latină, Lb. germană –1890-I. Pipoş – profesor Lb. Lb. germană – 1890-N. Alexandrescu – profesor Istorie – 1891-G. Arghiropol – profesor Geografie – 1891-Ion Şcobai – profesor Matematică, St. Naturale,Geografie, Lb. franceză – 1891-P. Fântânaru – profesor Lb. română, Istorie, Lb.latină – 1891-Stefan Ioan – profesor Lb. latină, Lb. franceză –1891-

137

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

V. Gh. Grigorescu – profesor Litere – 1891-I.Panaitescu – profesor Istorie – 1891-1893Em. Popovici – profesor Igienă – 1892-Frederich Dame – profesor Franceză – 1892-Corneliu Pop Păcurariu – profesor Germană –1892-G. I. Scobai – profesor Română – 1892-C. Alevra – profesor Lb. franceză – 1892-Corneliu Pop Pacurariu – profesor Lb. Lb. ger-mană – 1892-G. I. Şcobai – profesor Lb. română – 1892-V. G. Grigorescu – profesor Istorie – 1892-V.N.Stanciu – profesor Litere – 1892-Ovid Densușeanu – profesor Matematică – 1893-Augustin Paul – profesor Lb. Lb. germană –1893-C. Peytavin – profesor Lb. franceză – 1893-Em. Constantinescu – profesor Matematică –1893-I. Gheorghian – profesor Lb. germană – 1893-Lizambert – profesor Lb. franceză – 1893-Eugen Wikueln – profesor – 1894-Const. Calmuschi – profesor Director – 1894-D. D. Patrascan – profesor Istorie – 1894-Eug. Wiquelin – profesor Lb. franceză – 1894-G. Petrovici – profesor Lb. greacă – 1894-N. Damian – profesor Desen, caligrafie – 1894-Ov. Densuşianu – profesor Lb. română – 1894-St. Graur – profesor Lb. franceză – 1894-Bogdan Duică – profesor Germană, Română –1895-G. Bogdan-Duica – profesor Lb. germană –1895-1897

C.C. Moisil – profesor Limba Română – 1898-1899G. Vernescu – profesor Franceza – 1900-1901C. Maghetu – profesor Germana – 1901-1902Simion Crainic – profesor Director – 1905-1914D. Papadopol – profesor germana – 1909-Coleş I. – profesor Lb. latină – 1913-1916Iftodiu M. – profesor Lb. franceză – 1913-1916Zamfirescu C. – profesor Matematică – 1913-1917Haneş V. V. – profesor Lb. română – 1913-1918Brânză M. – profesor Ştiinţe naturale – 1913-1919Damian N. – profesor Desen – 1913-1919Mateescu I. – profesor Desen – 1913-1920Tino Ovidiu – profesor Matematică – 1913-1921Eliade A. – profesor Lb. română – 1913-1923Marosin A. – profesor Istorie – 1913-1923Copcescu Al. – profesor Gimnastică – 1913-1925Nanulescu I. – profesor Muzică – 1913-1925Rahtivan S. – profesor Matematică – 1913-1925Rădulescu I. P. Putna – profesor Matematică –1913-1930Iordănescu T. – profesor Lb. română – 1913-1936Leonescu C. – profesor Istorie – 1913-1936Rădulescu I.P.R. – profesor Lb. franceză – 1913-1936Ştefănescu Iul. – profesor Lb. franceză – 1913-1940Kiriazide V. – profesor Fizica – 1914-1918T. Iordanescu – profesor Latina – 1914-1919Bondescu C. – profesor Lb. germană – 1914-1921Lăduncă Spiridon – profesor Fizica – 1915-1947Pompiliu Parvescu – profesor Latina – 1916-Pr. Romanescu P. – profesor Religie – 1917-1921

Zamfirescu C. – profesor Geografie – 1918-1925Florea Pr. – profesor Lb. Germană – 1919Bantaş M. – profesor Lb. franceză – 1919-1922Raşcu I. – profesor Lb. română – 1919-1927Sp. Ladunca – profesor Naturale – 1920-1922Iacob Const. – profesor Desen – 1920-1931Ispas Al. – profesor Fizica – 1920-1945Georgiade A. – profesor Matematică – 1922-1928Pr. Popescu Gh. – profesor Religie – 1922-1947Bălănescu V. – profesor Matematică/Fizica/Chi-mie – 1922-1950Mateescu Traian – profesor Secretar – 1922-1950Maican Ion – profesor Desen – 1923-1927Giurescu C. – profesor Istorie – 1924-1927Graur Al. – profesor Lb. latină – 1924-1928Arbore Al. – profesor Lb. română – 1924-1951Negreanu V. – profesor Geografie – 1926-1928Krupka G. – profesor Lb. engleza/Lb. germană –1926-1929Mateescu St. – profesor Filozofie - drept – 1926-1931Brück David – profesor Lb. germană – 1926-1940Diaconescu Costache – profesor Matematică –1926-1964Dimitriu Gh. – profesor Lb. română – 1927-1941Dr. Macri C. – profesor Higiena – 1928-1930Ropală E. – profesor Gimnastică – 1928-1930Arbore Virgil – profesor Istorie – 1928-1936Rădulescu N. – profesor Geografie – 1929-1931Savu Gr. – profesor Ştiinţe naturale – 1929-1936Diaconu I. – profesor Lb. română – 1929-1948Enescu Ioan – profesor Filozofie/Lb. română –1929-1960Grobnic Radu Pr. – profesor Religie – 1930-1934

138

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Lăcustă S. – profesor Lb. Lb. germană – 1930-1943Rădulescu Dart – profesor Muzică – 1930-1943Enescu Emilia – profesor Lb. franceză – 1930-1951Dr. Kivu Al. – profesor Higiena – 1931-1942Pr. Grobnic Radu – profesor Religie – 1931-1948Al. P. Alexandrescu – profesor Lucru manual –1933-1936Grigorescu N. – profesor Ed. Fizica – 1933-1948Alexandru Arbore – profesor Lb. română – 1934-1936Totolici I. – profesor Filozofie - drept – 1934-1937Cânepă Gh. – profesor Ştiinţe naturale – 1936-1946Poplăcenel Al. – profesor Desen – 1936-1946Rotaru V. – profesor Matematică – 1936-1950Costeniuc Eftimie – profesor Ed. Fizica – 1936-1960Zettel Iosif – profesor Lb. germană – 1938-1941Bâlu V. – profesor Lb. latină – 1938-1944Cocea D-tru – profesor Matematică – 1938-1957Popovici Iosif – profesor Lb. franceză – 1938-1961Popa D-tru – profesor Desen – 1938-1967Georgescu A. – profesor Filozofie - drept – 1939-1946Teodoru I. – profesor Filozofie - drept – 1939-1946Urzică D. – profesor Istorie – 1939-1946Mavrodin Anastase – profesor Lb. franceză –1939-1948

Chiriac Gh. – profesor Istorie – 1939-1952Popa I. D-tru – profesor Geografie – 1939-1958Spânu C. – profesor Matematică – 1940-1948Apostol C-tin. – profesor Lb. română – 1941-1952Chinchella Giusepe – profesor Lb. italiana –1941-1958Baicu Şt. – profesor Geografie – 1942-1948Beldie D-tru. – profesor Fizică - Chimie – 1942-1952Şendrea E. – profesor Lb. latină – 1944-1951Dumitru N. – profesor Muzică – 1945-1951Constantinescu S. – profesor Istorie – 1946-1953Gheţu Evdochia – profesor Ştiinţe naturale –1946-1970Lozinschi T. – profesor Lb. rusă – 1947-1950Medrea L. – profesor Ştiinţe naturale – 1947-1950Adgemian T. – profesor Lb. rusă – 1947-1952Bardan A. – profesor – 1948-1950Vâlcu C-tin – profesor Lb. latină – 1948-1970Budescu Aurel – profesor Lb. română – 1948-1980Florenţiu P. – profesor – 1949-1951Gălăţeanu M. – profesor – 1949-1951Vedeş V. – profesor – 1949-1951Ursache C-tin – profesor Ştiinţe naturale – 1949-1954Apostol Neculai – profesor Geografie – 1949-1957Mihăescu Gh. – Învăţător – 1949-1958Constantinescu Gh. – profesor Lb. română –1949-1977Popescu Valeria – Învăţător – 1949-1982Bercovici M. – profesor – 1950-1952Hubert E. – Învăţător – 1950-1955

Rusescu Corneliu – profesor Fizica – 1950-1958Filote Ovidiu – profesor Matematică – 1950-1964Lupu Zigmund – profesor Ed. Fizica – 1950-1972Zavulovici Silviu – profesor Muzică – 1951-1954Prodan Ileana – profesor Ştiinţe naturale – 1951-1964Ivanciu P. – profesor Matematică/Psihologie –1952-1954Vigder Froim – profesor Lb. română – 1952-1954Ghinea D-tru – profesor Ştiinţe naturale – 1952-1956Boos Hagic – profesor Constituţia – 1952-1957Mărgineanu V. – profesor Geografie – 1952-1957Gheorghiu I. – profesor – 1952-1959Lavrinenco D. – profesor Lb. rusă – 1952-1964Weinschel Fany – profesor Chimie – 1952-1967Baliuc A. – profesor Lb. rusă – 1953,54,60Constantinescu V. – profesor Istorie –1953,59,65,66Băcuţă C. – profesor Matematică – 1953-1955Constantinescu Benedictina – Învăţător – 1953-1955Rădescu A. – profesor Lb. idiş – 1953-1956Niculescu Diamanta – profesor Istorie – 1953-1961Apostol Ioana – profesor Lb. română – 1953-1974Chifan N. – profesor Matematică – 1953-1974Milcovici Zinca – profesor Lb. română – 1954-1958Pătraşcu Vasile – profesor Matematică – 1954-1958Vârlan Georgeta – profesor Fizica – 1954-1958Vrabie Ionel – profesor Lb. română – 1954-1958Untaru Gh. – profesor Istorie – 1954-1962

139

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Gavrilă V. – profesor Matematică – 1954-1970Leu Ioan – profesor Lb. rusă – 1954-1972Davidescu C-tin – profesor Geografie – 1954-1985Zamfirescu Ştefan – profesor Muzică – 1955-1957Popescu Vasile – Învăţător – 1955-1960Rădvan Stela – profesor Fizica – 1955-1973Berceanu Martin – profesor Matematică – 1956-1958Cristea Irimia – Învăţător – 1956-1958Ghiţă Ana – profesor Lb. latină – 1956-1958Conac Margareta – profesor Ed. Fizica – 1956-1960Stavrache Aurora – profesor Lb. română – 1956-1960Constantinescu Zamfir – profesor Lb. română –1956-1964Steiner Bercu – profesor Matematică – 1956-1966Nicolau Gh. – profesor Matematică – 1958-1981Pălănceanu Viorica – profesor – 1959-1962Ghimeş Elena – profesor – 1959-1963Dulgheru Horia – profesor – 1959-1964Gugulide Olga – profesor Lb. română – 1959-1968Stănescu Gh. – profesor – 1959-1968Gavrilă Ovidiu – profesor – 1959-1972Roşioru Ilie – profesor – 1959-1972Bălănuţă Claudia – profesor – 1959-1977Marinescu Petre – profesor – 1959-1977Neubauer Constanţa – profesor – 1959-1977Cordovan Viorica – profesor – 1959-1978Dumitrescu Gh. – profesor – 1959-1983

Balaş Ecaterina – profesor – 1959-1985Pălănceanu Petrache – profesor – 1959-1989Stanescu Mihai – profesor – 1960-1975Petroni Gh. – Director – 1960-1976Mironescu Gabriel – profesor – 1961-1964Cristea Elena – profesor – 1961-1965Mihalcea Nicolae – profesor – 1961-1966Macedon Alex. – profesor – 1961-1969Sava Nicolae – profesor – 1961-1970Pidlepa Petre – profesor – 1961-1977Giurgea Emil – profesor – 1961-1980Mocanu Gh. – profesor – 1961-1980Maiorov Cecilia – profesor – 1961-1985Gheorghiu Florica – profesor – 1961-1989Dumitriu Elena – profesor – 1962-1966Trofin Ion – profesor – 1962-1989Dulgheru Vasile – profesor – 1962-1992Constantin Călin – profesor – 1963-1970Pălimaru Elena – profesor – 1963-1987Nagler Carmen – profesor – 1963-1989Nămoloşanu Victor – profesor – 1965-1968Chiriac Alexandrina – profesor – 1965-1972Maxim Nicolae – profesor – 1965-1972Prundeanu Georgeta – profesor – 1965-1974Zilişteanu Amalia – profesor – 1965-1980Dima Petrache – profesor Lb. română – 1965-1989Mazilu Luciana – profesor – 1965-1989Moiseciuc Elena – profesor – 1966-1968Dobrovolschi Eugenia – profesor – 1967-1972Gherghe Virginia – profesor – 1967-1980Marin Stoian – profesor – 1967-1993Olaru C-tin – profesor – 1967-2002Vechi Maria – profesor – 1969-1970Arvinte Constantin – profesor – 1969-1972

Cherciu Cezar – profesor – 1969-1972Crăciun Nicolae – profesor – 1969-1976Borş Virgil – profesor – 1969-1977Pătraşcu Ioana – profesor – 1969-1977Pupăză Georgică – profesor – 1969-1977Zaharia Fănica – profesor – 1969-1977Roman C-tin – profesor – 1969-1978Trofin Elena – profesor – 1969-1979Andreescu Vasilica – profesor – 1969-1982Stanciu Eftimie – profesor – 1969-1989Stanciu Taisia – profesor – 1969-1989Mavrodin Maria – profesor – 1969-1997Boos Cristian – profesor – 1969-2004Dumitru Georgeta – profesor – 1971-1977Hanagic Mihai Viorel – profesor – 1971-1977Dumitrescu C-ţa – maistru – 1971-1978Nazare Valentin – profesor – 1971-1978Sgîrcitu Emilia – profesor – 1971-1978Turcitu Livia – profesor – 1971-1982Ciubotaru Tudora – profesor – 1971-1995Păun Mariana – profesor – 1972-1976Andreescu D-tru – profesor – 1972-1986Cioarec Cristina – profesor – 1973-1976Secară Stan – profesor – 1973-1976Balint Marian – profesor – 1973-1977Constantin Gheorghe – profesor – 1973-1977Crăciun Ion – profesor – 1973-1977Ciocan Jana – maistru – 1973-1978Colios Teodora – profesor – 1973-1978Purice Veicuţa – maistru – 1973-1978Spoială Neculai – maistru – 1973-1978Stan Vasile – profesor – 1973-1978Bicescu Teonia – profesor – 1974-1976

140

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Anghelescu Maria – profesor – 1974-1977Momanu Maria – profesor – 1974-1977Boagiu Elena – maistru – 1974-1978Roşu Nicu – profesor – 1974-1979Paraschiv Margareta – profesor – 1974-1980Dimitriu Ioana – profesor – 1975-1977Măzăreanu Georgeta – profesor – 1975-1979Paraschiv Florin – profesor – 1975-1988Huţanu Stela – profesor – 1976-1979Aciocoesei Zamfirica – profesor – 1977-1979Savu Corneliu – profesor – 1977-1980Roşu Ion – profesor – 1977-1990Dobrescu Arabu Monica – profesor – 1977-1992Nazare Mariana – profesor – 1977-1993Văsâi Ştefan – profesor Istorie – 1977-1996Tudorache Marieta – profesor Lb. română – 1977-1997Chiper Vasile – profesor – 1978 -Parfene Magda – profesor prof. – 1978-1980Chirilă Al. – maistru – 1978-1983Costache Ion – maistru – 1978-1983Gheaţă Petru – maistru – 1978-1983Ivan Iordache – maistru – 1978-1983Lemnaru GH. – maistru – 1978-1983Manea Chiriţă – maistru – 1978-1983Negulescu Matei – maistru – 1978-1983Nichifor Ion – maistru – 1978-1983Şerban C-tin – maistru – 1978-1983Zamfir Andrei – maistru – 1978-1983Stoian Ion – maistru – 1978-1990Dima D-TRU – maistru – 1978-1991Purdel Costică – profesor – 1978-1998Dumitraş Petru – sing. – 1979-1983

Ioneanu Ştefan – dir.adj. – 1979-1983Lepădatu Niculie – maistru – 1979-1983Marin Aurel – maistru – 1979-1983Marin Dorel – sing. – 1979-1983Popescu Stelian – maistru – 1979-1983Spiridon Viorel – maistru – 1979-1990Popescu Pamfil – director – 1979-1991Savu C-tina – profesor – 1979-2003Nechita Vasile – profesor – 1980-1982Chirilă Petre – profesor – 1980-1983Dobrin D-tru – profesor – 1980-1983Nedelescu Mihai – profesor – 1980-1983Paşcan Costel – profesor – 1980-1983Petroianu Nicu – profesor – 1980-1983Ştefăniu Mircea – profesor – 1980-1983Vale Maria – profesor – 1980-1983Negrei Gabriela – profesor – 1980-1991Manole Anişoara – profesor – 1981-1998Em. Popovici – profesor Igienă – 1982-Popoiu Dan Emil – profesor Matematică – 1983-Boboc Dobrin Carmencita – profesor – 1983-1985Uşurelu Culiţă – profesor – 1983-1986Purniche Traian – profesor – 1983-1987Dima Tiberiu – profesor Lb. română – 1983-1989Zaharia Maria – profesor – 1984-1986Dîrvă Mariana – profesor – 1984-1988Nagler Carol – profesor – 1984-1989Danielescu Iulian – profesor – 1985-1987Ionescu Gabriel – profesor – 1985-1998(Popescu) Plăiașu Daniela – profesor – 1985-2000Teodor Vasilica – profesor – 1986-1989Vrabie Maria-Livia – profesor – 1986-2003Apostolescu Costel – profesor – 1988-1991

Sîrghi Iancu – profesor – 1988-2000Alupului Angelica – profesor Biologie – 1988-2004Popa Aneta – profesor Geografie – 1988-2010Sîrbu Angela – profesor Chimie – 1989-Abramovici Bernard – profesor – 1989-1992Petrea Liliana – profesor Chimie – 1989-2007Dumitrache Ion – profesor – 1990-1992Păun Gabriela – profesor – 1990-1992Chelaru Silvia – profesor – 1990-1993Apostol Albiniţa – profesor – 1990-1997Muntenescu Mihai – profesor Matematică –1990-2002Novetschi Corneliu – profesor Matematică –1990-2003Aioanei Toader – profesor Lb. română – 1990-2010Atarcicov Adrian – profesor Istorie – 1990-Capotă Crina – profesor Lb. română – 1990-Ilie Valerica – profesor Biologie – 1990-Noana Cornel – profesor Matematică – 1990-Pătraşcu Enache – profesor Matematică – 1990-Pecetescu Mariana – profesor Geografie – 1990-Popescu Ioana – profesor Fizică – 1990-Soare Elena – profesor Lb. latină – 1990-Iorgu Claudia – profesor Lb. engleză – 1990-Onea Emil – profesor Informatică – 1990-Dumitrache Ion – profesor – 1990-1992Atarcicov Carmen – profesor Istorie – 1991-Ene Simion – profesor Filozofie – 1991-Voicu Toader – profesor – 1991-1993(Alexandru) Popoiu Janet – profesor Lb. română– 1991-1994Coman Daniela – profesor Informatica 1991-1997

141

AMINTIRI DESPRE

UNIREA

Dumitrescu Lucian – profesor –1991-1998Ambruş Imre – profesor Lb. franceză – 1991-2002Schmoll Aura – profesor Lb. franceză – 1991-2005Dochia Maria – profesor Chimie – 1991-2015Ciocîldău Luminiţa – profesor Lb. engleză –1992-Ioneanu Ioana – profesor Fizică – 1992-Oprea Marilena – profesor Informatică – 1992-Vulpoiu Genovica – profesor Informatică – 1992-Păduraru Maria – profesor Muzică – 1992-2010Slujitoru Claudia – profesor Lb. engleză – 1993-Radu Mihaela – profesor – 1993-1995Rusu Vasilica – profesor – 1993-1996Dobre Mihaela – profesor Lb. Română – 1993-1997Roşu Maria – profesor Informatică – 1993-1997Oancea Elena – profesor – 1993-2000Paizan Viorel – profesor Ed. Fizică – 1994-Dumbravă Lidia – profesor Fizică – 1994-1995,2012-Enache Daniela – profesor Istorie – 1994-1999Bicescu Irina – profesor Lb. engleza – 1995-Colin Liliana – profesor Informatică – 1995-Rusan Maria – profesor Ed. Fizică – 1995-Comănescu Irina – profesor Informatica – 1995-1998Drăgulescu Luminiţa – profesor Lb. engleză –1995-2000Iftimie Emilia – profesor Matematică – 1996-Andreescu Mihaela – profesor Matematică –1996-1998

Lazăr Carmen – profesor – 1996-1999Năstăsache Daniela – profesor Lb. română –1996-2003Popoiu Janet Daniela – profesor Lb. română –1996-2010Ghioc Leontina – profesor Lb. franceză – 1997-Ştiru Cristinel – profesor Matematică – 1997-Dinutz Mircea – profesor Lb. română – 1997-2008Tuvene Daniela – profesor Lb. română – 1998-2004Pogan Laura – profesor Lb. germană – 1998-2010Bodaş Sorin – profesor Fizică – 1999-Ciucu Corina Cristina – profesor Biologie – 1999-Mohonea Marius – profesor Matematică – 1999-Grosu Carmen – profesor Ed. Fizica – 2000-Neşu Liliana – profesor Informatica – 2000-Zgăbârdici Maria – profesor Lb. română – 2000-Buzăţelu Romulus – profesor Religie – 2002-Florenţiu Lenormanda – profesor Muzică – 2002-Comănescu Ianina Simina – profesor Informatica– 2002-2007Mălinoiu Daniela – profesor Istorie – 2004-Munteanu Anişoara – profesor Desen – 2004-2008Rău Mihaela – profesor Lb. engleză – 2005-Georgescu Viorel – profesor – 2005-2007Pătraşcu Laura Oana – profesor Lb. franceză –2005-2007Lepădatu Claudia – profesor Lb. franceză – 2006-Stanciu Crenguţa – profesor Lb. franceză – 2006-Pîrvu Mirela – profesor Matematică – 2006-2010Bardaş Silvian – profesor Religie – 2007-Guzu Mariana – profesor Matematică – 2007-2010

Trifan Ana – profesor Tehnologie – 2008-2010Chiriac Cristina – profesor Lb. română – 2009-Giuclea Roliana – profesor Desen – 2009-Lupu Maria – profesor Lb. română – 2015-Stoian Roxana - profesor Lb. franceză - 2013-Preda Cătălin - profesor Matematică - 2014-Dumitriu Mirela - profesor Fizică - 2014-Paraschiv Lăcrămioara - profesor Chimie - 2015Dragomir Octavian - profesor Geografie - 2013Ciobotaru Claudia - profesor Sociologie - 2014Bujor Cristina - profesor Muzică - 2013

142

CuprinsScurtă istorie a liceului „UNIREA” – Ionel BudescuCronica primului an al devenirii noastre – Vasile V. Haneş50 de ani de la înfiinţarea liceului „UNIREA” – Vasile V. HaneşLiceul „Unirea”, elevii şi profesorii lui – I. M. DimitrescuPrimul muzeu etnografic al Vrancei, o iniţiativă a liceului „UNIREA” – Horia Dumitrescu

Amintiri din 1943-1951Elev la liceul „UNIREA” – Stoian IonașcuAmintiri… Amintiri… – Zane BodnaruAmintiri după 50 de ani de la plecarea din România – Arieh LevanonProfesorii mei de matematică – Dorel IanuşDin „Seminarist” - „Unirist” – Ion OpreaFugit irreparabile tempus – Virgil Puşcă-HoreangăUn elev din ’40 – Nicolae Rădvan

Amintiri din 1951-1978Note biografice: General Ion. P. TutoveanuUnirist - „Întoarcerea inimii” – Constantin MacarieAni de liceu - Gheorghe C. Moldoveanu, Lucian Ioan DordeaŞcoala medie „Unirea” alias Liceul „Unirea” din Focşani – citadela devenirii noastre – Constantin FătuColegi cu care ne mândrim – Lucian DordeaOmagiu din partea promoţiei ’57. Şapte ani de viaţă, o viaţă de mândrie – Mircea LăzărescuPrivesc înapoi cu… mândrie – Vasile LefterDespre profesorii de liceu care îţi lansează evoluţia profesională, despre a fi român... – Neculai C. TutoşDoamne, ce frumos era atunci! – Constantin BuşeUnirist în promoţia cutremurului (1977) – Tiberiu Dima

Amintiri din 1979-1990Povestea generaţiei 1981-1985 – Rodica Iancu (Iordache)Am crescut la „Unirea” – Mihaela Serea

Amintiri din 1990-2015Unirişti prin adopţie… - Cornel Noană, Dan PopoiuAm intrat într-un castel – Simona Grüter-BîrgăoanuMomente din tranziţie – Ene SimionDe ce ne ducem noi la şcoală? – Liana Alexandru (Pătraş)Pasiune şi performanţă informatică, 24 de ani la CNU – Emil OneaSunt uniristă de 26 de ani – Andra NoanăFestivalul „Vin’ la Teatru” – Echipa VLT„Revista Noastră” – Daniela PlăiaşuUniristă fericită – Mădălina Paizan / Scrisoare către „Unirea” – Elena IlieGeneraţia 2012 – Oana BogzaruDirectorii și Profesorii CNU din 1866 şi până în zilele noastre

pag. 2pag. 9pag. 13pag. 15pag. 18

pag. 23pag. 25pag. 27pag. 28pag. 31pag. 34pag. 37

pag. 40pag. 43pag. 47pag. 73pag. 76pag. 79pag. 82pag. 84pag. 88pag. 96

pag. 99pag. 100

pag. 111pag. 113pag. 114pag. 119pag. 120pag. 122pag. 124pag. 126pag. 131pag. 132pag. 135