Alta matematica

-arta poetica neomodernista-

Poezia Alta matematica, de Nichita Stanescu, inclusa in volumul Maretia frigului, publicat in anul 1972,

este alcatuita din doua perspective, cea a obiectivitatii sau a abstractului aprioric si cea a subiectivitatii, derivate

din minte, respectiv din inima.. Versurile poeziei se organizeaza in asa fel incat pot reprezenta o zicere adresata

unui public (« noi stim »), un monolog intim al eului liric (« numai tu si cu mine ») si chiar un gand comunicat

afectiv iubitei (« Pieri din mintea mea ! »).

Tema poeziei pare sa o constituie asadar iubirea, ceea ce face ca statutul de arta poetica neomodernista

al poeziei sa se contureze intr-un mod neobisnuit, intrucat o viziune despre lume a eului liric, o maniera de a

comunica a acestuia cu cititorul, nu se desprind decat intr-un plan secund celui iubirii. Tema poeziei este

sugerata si de titlul acesteia, care situeaza iubirea sub semnul unor reguli diferite, aparent irationale, daca se tine

cont de analogia cu stiinta matematicii, altele decat cele cunoscute si valabile intr-un plan obiectiv, dar care este

complet indiferent inimii si sentimentelor ei. In cadrul poeziei, iubirea este redata prin forma intregului supus

celor patru operatii matematice, drept dovada stand numeroasele elemente, cifre sau fiinte concrete, alaturate

doua cate doua, in ideea obtinerii un rezultat : « unu ori unu fac unu,/dau un inorog ori o para nu stim cat

face  ». Intregul, contopirea este si ceea spre ce aspira cei doi iubiti, reprezentati prin formele pronumelui

personal (« eu si cu tine », « tu si cu mine »), intr-o comunicare ce se doreste a fi reciproca.

Viziunea despre iubire este inregistrata din perspectiva inimii, careia nu i se pot aplica regulile logicii.

Ea nu are un raspuns pentru toate intrebarile, nu detine o viziune atotcuprinzatoare in care fiecare obiect isi are

rolul si functia sa, mai ales ca lucrurile sunt analizate uzand de sentimente. Acest univers il secondeaza pe cel al

ratiunii, riguros, care in discursul liric opereaza cu notiunile abstracte matematice : mai ales cifrele si cele patru

operatii. De cealalata parte, perspectiva subiectiva pare sa fie orientata asupra obiectelor concrete, ce tin de

realitatea vizuala, materiala : imaginarul poetic face in acest caz referire la animale (inorog, iepure, porc, cal)

sau obiecte (plapuma, steag, corabie). Existenta acestor doua moduri ale constiintei de a se orienta nu permite o

delimitare clara a secventelor poetice, tomai pentru ca ele se interfereaza rapid, odata la doua-trei versuri. Se pot

distinge insa doua planuri, intre care eul liric realizeaza afectiv o analogie, in incercarea sa de a-si explica

iubirea.

Pe de o parte poate fi situata aceasta clasificare a perspectivelor care pornesc odata din minte, si mai

apoi din inima. Daca mintea pare sa aiba un raspuns logic (« Noi stim ca unu ori unu fac unu »), inimii uneori

acesta i se refuza (« dar un nor fara o corabie/ nu stim cat face »), alteori ii este deslusit : « un cal fara u n

tramvai/face un inger ». Aceasta inconsecventa a celor doua planuri este prezenta in primele doua strofe ale

discursului liric sub forma unui mesaj adresat, ca o serie de premise, unui public. Impresia se datoreaza folosirii

pronumelui « noi » ce sugereaza ideea de public, de spectatori care se supun si ei acelorasi norme. Acest cadru

general, cu valoarea principiala, va fi dublat de un al doilea plan, in care eul liric devine subiectiv si se

concentreaza pe dilema iubirii sale. Ea tine de perspectiva sentimentala, iar eul liric pare sa o raporteze atat la

planul mintii, cat si la cel al inimii. Indiferent de raportare, obtinerea unui rezultat este imposibila  : « Stim ca

unu plus unu fac doi,/dar eu si cu tine/ nu stim, vai, nu stim cat facem. » si « Ah(…)/o conopida plus un ou, face

un astragal… / Numai tu si cu mine/inmultiti si impartiti/adunati si scazuri/ramanem aceeasi… ». Dupa cum am

afirmat deja, eul liric incearca prin analogie sa gaseasca un raspuns, lipsa acestuia implicandu-l afectiv in

discursul liric prin intermediul interjectiilor « vai », si « ah ». O analogie se realizeaza pana la urma : asa cum

modul de gandire subiectiv, sentimental odata gaseste un raspuns, alteori nu, la fel si eul liric, daca nu va

descoperi iubirea ca intreg al lui si al iubitei, se decide cel putin asupra unei perspective  : « Pieri din mintea

mea ! Revino-mi in inima ! ». Acesta alege iubirea, sentimentul si refuza dimensiunea rational-abstracta nu din

ignoranta, ci dintr-o nevoie interioara, preocupata de ea si nu de concepte care ii sunt indiferente.

Desi abordeaza sentimente, discursul liric este unul intelectualizat, un produs cognitiv, de aici derivand

poate refuzul eului liric pentru mental, revenirea in inima fiind echivalenta cu inexprimarea cuvantului, cu

tacerea. Neomodernismul poeziei nu se desprinde numai din acest joc la nivel ideatic ; mesajul beneficiaza de o

neobisnuita punere in scena cu ajutorul limbajului. Nivelul morfologic este prea putin divers in materie de parti

de vorbire, substantivul si verbul impunandu-se, chiar cu aceleasi forme, creand un schematism ce in a doua

strofa frizeaza absurdul, in contrast cu logica etalata anterior. In cadrul atator contradictii, finalul imperativ-

revelator pare cu atat mai paradoxal. Peste toate acestea se adauga sentimentele eului liric (ele motiveaza

cautarea cu ajutorul inimii), o tensiune a nervilor intre nesiguranta si certitudine, intre «vai », « ah », « desigur »

si un nerabdator dublu semn al exclamarii. In retrospectiva, se poate afirma ca titlul reprezinta si o concluzie a

discursului liric, prin careeste sugerata excluderea iubirii ca subiect al mintii si asezarea ei in planul careia ii

apartine de drept, cel al sentimentelor.

« Alta matematica » poate reprezenta, din perspetiva artei poetice, o metafora pentru desemnarea

creatiei, mesajului poetic. Astfel, in spiritul curentului neomodernist, poezia, prin constrast cu logica ce

caracterizeaza stiintele exacte, se sustrage acesteia, pentru ca poezia nu isi numeste in mod direct obiectul

discursului liric, pentru ca nu doreste (la Ion barbu, metoda era numita « ocoluri tematoare » in jurul

« existentelor substantial indefinite ») sau pentru ca nu stie. Esenta poeziei este asadar misterul ; ea este mai ales

subiectiva, de aceea mesajul se comunica din perspetictiva subiectiva a inimii, a emotiilor, pentru care a afla cat

face « un munte impartit la o capra » este mai important decat a sti ca « unu ori unu fac unu ».