Alice din plumb şi din DESPRE COCORI, DROPII NAPOLEON I

Nr. 7/IULIE 2012

Alice din plumb şi din oţel

DESPRE COCORI, DROPII ŞI ARII PROTEJATE

NAPOLEON I vânãtor

Vânătorul şi Pescarul Român

Rev

ista

NaŢ

ion

ală

de

Vân

ăto

are

şi P

esc

uit

Spo

rtiv

ww

w.ag

vps.r

o

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România

Fondată în anul 1919Serie nouă

Anul MMXII nr. 7 / 2012

Redacţia şi administraţia:Bucureşti – Calea Moşilor 128

Sector 2, Cod 020882,Tel : 021 313 33 63

E mail: [email protected]

Consiliul ştiinţific

Acad. dr. Dan MunteanuAcad. dr. Atilla KelemenDr. ing. Nicolae GoiceaDr. ing. Vladimir Talpeş

Colectivul de redacţie

Dr. ing. Neculai Şelaru - director generalProf. Bianca Botezat – redactor revistă

Arh. Mugurel Ionescu – redactorPictor Dragoş Botezat – machetare şi

prelucrare fotoIng. Mariana Cristache– difuzare

Manuscrisele destinate tipăririi vor fi, de preferinţă, în format digital. Publicate sau nu, ele nu se înapoiază colaboratorilor. Articolele

publicate nu angajează decât responsabilitatea autorilor lor şi nu reflectă în mod necesar opinia

redacţiei. Reproducerea oricărui material, fără acordul redacţiei este interzisă.

ISSN 1582 – 9650

Sumar

Membrii Consiliului AGVPS din România şi judeţele pe care le reprezintăPreşedinte : Mugur Constantin Isărescu , Director general: Neculai Şelaru, Vicepreşedinte: Vicepreşedinte Florin Iordache (Olt, Dolj), Atilla Kelemen (Bistrița,

Harghita, Mureş), Vicepreşedinte: Teodor Bentu (Giurgiu, Asociații de pescari sportivi), Membri : Dorin Calciu (Alba, Arad, Hunedoara), Filip Georgescu (Argeş, Teleorman), Gabriel Surdu (Bacău, Iaşi, Vaslui), Teodor Giurgiu (Bihor, Satu-Mare), Horia Scubli (Cluj, Maramureș, Sălaj), Nicolae Goicea (Botoşani, Neamţ,

Suceava), Ion Antonescu (Vâlcea, Sibiu), Eusebiu Martiniuc (Galaţi, Vrancea), Ion Vasilescu (Bucureşti), Florică Stan (Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Ilie Sârbu (Caraş Severin, Timiş), Valentin Jerca (Călăraşi, Constanța), Ștefan Stoica (Tulcea), Adrian Duţă (Gorj, Mehedinţi), Laurențiu Radu (Brăila, Ialomița),

Gheorghe Iaciu (Ilfov)

CULTURĂ VÂNĂTOREASCĂN. ŞELARUDespre cocori, dropii şi arii protejate …… 3 Mitică GEORGESCUNapoleon I vânător …………… 9 Maria SĂVULESCU Zi de sărbătoare la Festivalul Vânătorilor Timişoreni ….. 12

MANAGEMENT CINEGETICN.ŞELARU Vânătoarea cu capcane ………. 8

CHINOLOGIE VÂNĂTOREASCĂAlexandru CODRINCalea spre perfecţiune …….. 18

ÎNSEMNĂRI DE SEZONN. STORESCUBraconaj cotidian ……. 15Claudiu OPRESCU Cândva la vânătoare de raţe sălbatice ………….. 19George RADUFrumoasele gaiţe ……….. 22Fănică-Voinea ENETâlharii …………… 20

TIR ŞI BALISTICĂMAC Alicele de plumb şi alicele din oţel (I) ……………… 6Matei TĂLPEANUFirma D Dupleks produce proiectile unice pentru arme cu ţevi lise (II) ………….. 16

FILE DE ISTORIE Marius POPESCUCălătorie printr-un cuget de vânător ….. 21Sorin GEACUDate asupra altor specii de păsări din judeţele Buzău, Râmnicu Sărat şi Ialomiţa din perioada 1937-1949 (I) ………………... 24

PESCUIT SPORTIV Mugurel IONESCU Iată pentru ce am ales Corbu ! • Agonia Târnavei • Arginţi pe malul mării ……………….. ….. 26, 28, 30MAC„Helicopter” cu pop-up pentru crapi ……………….. 29Titus PINTEAVergile muscarului …………….32Reţeta • Ce putem vâna • Rebus • Solunar …… 7, 23, 33, 34

Nr. 7/IULIE 2012

Alice din plumb şi din oţel

DESPRE COCORI, DROPII ŞI ARII PROTEJATE


Vânătorul şi Pescarul Român

Rev

ista

NaŢ

ion

ală

de

Vân

ăto

are

şi P

esc

uit

Spo

rtiv

ww

w.ag

vps.r

o

3|Vânătorul și Pescarul Român

|Editorial

Despre cocori şi dro-pii am început să ştim din ce în ce mai puţine lucruri.

Generaţiile de vânători de astăzi nici nu le mai cunosc. Rar mai întâlneşti vânători care să-ţi poată spune că le pot identifica de la distanţă, după siluetă sau după zborul specific, cu bătăi rari de aripi. Ori cocorii, după sunetele, ca de trompetă, emise. Şi mai rari sunt cei ce se pot lăuda că au prins vremurile de aur când se mai vânau cocori şi dropii în România. Ambele specii au fost de mult ameninţate şi, din acest motiv, interzise de zeci de ani la vânătoare. Pentru marea masă de vânători, cele două specii au devenit păsări indife-rente. Iar ornitologii nu fac, precum le este obiceiul, nimic concret în interesul salvgardării lor. Ştiu însă, ca nimeni alţii, să acceseze fonduri nerambursabile

în acest scop deocamdată declarat şi oarecum utopic. În contextul reliefat, îmi rea-mintesc că aceste păsări erau abundente, cu doar câteva decenii în urmă, în Româ-nia. Că vânătorii, interesaţi pe atunci de soarta evoluţiei efectivelor lor, au atras primii atenţia asupra deteriorării mediului natural al acesto-ra, de către semenii grăbiţi în extinderea şi moderniza-rea agriculturii. Dar nu au fost auziţi, aşa cum nu sunt auziţi nici în zilele noastre. Au încercat ei să ia măsuri de ocrotire şi îngrijire potri-vite, pe cheltuială proprie şi privată, şi şi-au impus sin-guri oprelişti în vânarea ce-lor două specii. Dar acest lucru nu le-a ajutat prea mult, în condiţiile în care ei (vânătorii) nu s-au putut opune, în nici un fel, mersu-lui societăţii. Acum speciile în cauză par uitate de către vânători şi societate. Doar ornitologii, mă repet, ar mai

DESPRE COCORI, DROPII ŞI ARII

PROTEJATE |N. ȘELARU

Foto: N.Șelaru

|4 Vânătorul și Pescarul Român

putea avea un interes concret şi ma-terial, propriu, de a-şi aduce aminte. Un interes discutabil, de a cheltui banii al-tora, fără vreun efect pozitiv vizibil.

Totuşi, tot dintre vânători se mai găsesc idealişti, care, reamintindu-şi de vremurile bune de altă dată, se bucură copilăreşte de revenirea temporară, în anumite locaţii, a unor exemplare din speciile considerate definitiv pierdute. Mă număr prin-tre aceştia şi cred sincer că anumite arii protejate, cu un plan raţional de management, ar putea crea condiţii suficiente pentru revirimentul local dorit. Dar nu ariile protejate apărute şi unde trebuie şi unde nu trebuie, fără nici un fel de studii prealabile şi fără bunul simţ de chestionare anterioară a proprietarilor de terenuri afectaţi economic, cu planuri de management superficiale, concepute de persoane fără pregătirea necesară, în scopul principal al accesării fondurilor nerambursabile.

Pentru vânătorii care se bucură de prezenţa temporară a cocorilor şi stabilă a unor cârduleţe de dropii pe fondurile cinegetice, pe care le au în responsabilitate, se naşte însă o dilemă. Pe de o parte se simt da-tori moral să ia măsuri de asigurare a liniştii acestor păsări, în primul rând printr-o combatere exigentă a prădătorilor sălbatici şi a câinilor hoi-nari, iar, pe de altă parte, se tem să nu se afle de prezenţa păsărilor pe care şi le doresc aici, deoarece se tem de graba ornitologilor şi a altor bine-voitori, care nu ştiu altceva decât să declare noi arii naturale protejate, în care să interzică complet vânătoarea. Şi au dreptate să fie reţinuţi şi, în acelaşi timp, reticenţi ideii de colaborare cu ornitologii şi potenţialii custozi ai acestor arii – atâta timp cât aceştia nu ştiu decât să susţină oprirea vânătorii, oriunde situaţiile de excepţie se datorează tocmai grijii şi investiţiilor vânătorilor. Cu totul altfel ar evolua lucrurile dacă ornitologii şi custozii ariilor protejate ar colabora deschis şi raţional cu vânătorii sau dacă ONG-urile vânătoreşti ar primi şi ele respon-sabilitatea administrării unor arii natu-rale protejate din cuprinsul fondurilor cinegetice, în care ei singuri au creat condiţii de existenţă pentru anumite specii, altă dată de interes vânătoresc, considerate ameninţate în prezent.

COCORI LA TIMIȘOARA Puiu Oprea, fost şef de grupă pe fondul cinegetic

nr. 79 Pustiniş, m-a invitat, în anul 2009, să ob-serv, în plină vară, cocori pe Câmpia Checea. Nu-mi venea să cred că mă va putea duce să văd, cu certi-tudine de la prima ieşire, peste 70-80 de cocori pe fondul cinegetic primit în responsabilitate. Ceea ce-mi relata ieşea din canoanele literaturii noastre de specialitate şi constituia o excepţie de la aceasta, greu de acceptat. Curiozitatea fiind enormă, iar pri-etenul fiind o persoană riguroasă în ceea ce afirma, am acceptat invitaţia şi iată-ne, împreună, într-o zonă de câmpie joasă, în care fâneaţa, ireal de verde, era înecată, pe 10-20 cm, de apa stagnată provenită din ploile abundente căzute în vara acelui an. Ce ar mai fi de spus? Cârdul de cocori era la locul lui, supor-tând destul de bine apropierea noastră. Îl puteţi ad-mira şi dvs. în imaginea alăturată. O excepţie de la regulă, care confirmă faptul că atunci când condiţiile de mediu devin favorabile anumitor specii, ne putem aştepta la un reviriment surprinzător din partea lor. Apa care a stagnat toată vara în fâneaţa joasă, punctată cu insule de ţipirig, papură şi trestie, a creat condiţii pentru dezvoltarea florei şi faunei căutate de cocori şi i-a determinat să rămână pe loc, situaţie fără precedent, toată vară. Perechi clocitoare, cu un mod de viaţă mult mai ascuns, nu au putut fi observate. De aceea s-a tras concluzia că aceşti cocori rămaşi la noi, de la începutul lunii aprilie până pe la sfârşit de au-gust, ar putea fi doar exemplare juvenile. Fenomenul nu s-a mai repetat în anii ce au urmat, dar nici nu tre-buie uitat, fie şi doar ca simplă curiozitate ştiinţifică.


DROPII LA SALONTA Căutam, prin anul 2005, un căprior

în împrejurimile Salontei. La un moment dat, pe o păşune de oi de la marginea unei porumbişti, am sur-prins un pâlc de 5 dropii adulte. Sur-prinderea a fost reciprocă, aşa încât dropiile şi-au luat zborul, neaşteptat de uşor pentru păsări atât de mari, şi s-au aşezat destul de departe, în apropierea unei turme de oi, cu prezenţa cărora erau obişnuite. Am aflat ulterior că în zonă mai erau încă 6 dropii, care nu părăseau zona nici iarna. Nu se cunoştea dacă au scos sau nu şi pui. Dar de înmulţit s-au înmulţit ca număr.Ani de zile, până în anul precedent, m-am tot interesat de evoluţia dropi-ilor din zonă, iar efectivul ajunsese, în anul 2010, la circa 30 bucăţi. Le-am şi revăzut de două ori în acest interval de timp. Deveniseră tot mai grupate şi mai stabile, într-o zonă cu turme de oi,

la care nu se admitea decât cel mult un câine de rasă, pentru întors oile. În teren, combaterea prădătorilor cu păr şi a câinilor hoinari era foarte bine pusă la punct. De asemenea, hrănirea complementară a fazanilor iarna, în anumite puncte deschise, care erau frecventate uneori şi de dropii. A venit însă anul 2011 şi gestiunea fondului cinegetic nr. 34 Salonta a trecut în alte mâini. Eforturile AJVPS Bihor pentru ocrotirea şi îngrijirea speciei, întreprinse absolut dezinte-resat, au fost întrerupte. Poate vor fi continuate de AVPS Fazanul de aur, nouă gestionară a fondului cinegetic în cauză, singură sau împreună cu or-nitologii din zonă. Nu de altceva, dar ar fi mare păcat ca penultimul sau ultimul nucleu de dropii stabil din România să se mute peste graniţă.

N.ȘELARU

Foto: N.Șelaru


Când vine vorba despre alegerea între alicele din plumb, tradiţionale, şi alicele din oţel, considerate drept reprezentantele progresului în materie de muniţie pentru vânătoare, părerile sunt împărţite.

Fiecare dintre cele două categorii au avantaje şi dezavanta-je pe care vânătorii le privesc prin prisma modului în care cele două tipuri de alice le influenţează modul personal de vânătoare. Pare o problemă controversată, fiecare dintre cele două variante având adepţi şi oponenţi în acelaşi timp. Fără a avea pretenţia epuizării subiectului în cauză, să vedem câteva dintre argumentele pro şi contra vis-a-vis de cele două opţiuni pentru muniţia de vânătoare. Există şi alte metale din care se fabrică alice non-toxice cum sunt tungstenul, bismutul. Pentru comparaţie cu plumbul s-a ales oţelul deoarece datele existente vis-a-vis de “comportamentul” acestuia ca muniţie pentru vânătoare sunt mult mai numeroase şi mai detaliate.

De ce oţelul în locul plumbului? Practic s-a pornit de la constatarea faptului că alicele din plumb sunt toxice pentru păsările de apă, care le înghit

odată cu pietricelele de care au nevoie pentru digerarea hranei. Toxici-tatea ridicată a plumbu-lui, un element care nu se degradează în mediul natu-ral, produce îmbolnăvirea păsărilor şi duce într-un timp mai lung, sau mai scurt, la moartea acestora. De cealaltă parte, în mediul natural, oţelul rugineşte după un timp şi se descom-pune, nemaifiind un pericol toxic nici pentru păsări şi nici pentru mediul natural.

Puţină istorieAlicele din plumb au apărut practic odată cu armele de foc. Pe atunci era considerat un metal care răspundea foarte bine cerinţelor privind energia pe care o înmagazina şi o purta la distanţă, graţie densităţii-greutăţii sale, comparativ cu alte metale. Primele cazuri de intoxicare cu plumb a vânatului de baltă au fost înregistrate în SUA în anul 1874. De la apariţie şi până în prezent alicele din plumb au devenit practic alicele

ALICELE DIN PLUMB ŞI ALICELE DIN OŢEL – ÎNTRE TRADIŢIE ŞI PROGRES ( I )

Ilustrația autorului


tradiţionale pentru vânătoare în general.Alicele din oţel sunt mult mai „tinere”, dacă le putem numi aşa. Primele încercări cu alice din oţel datează din perioada anului 1949, când s-au făcut primele teste ce luau în con-siderare oţelul ca o alternativă pentru încărcarea muniţiei pentru vânătoare. Testele au continuat de-a lungul tim-pului, obţinându-se o îmbunătăţire remarcabilă a rezul-tatelor balistice.

Câteva argumente balisticePentru o lungă perioadă de timp oţelul a fost considerat inferior plumbului avându-se în vedere o serie de motive practice. Oţelul înmagazinează şi poartă la distanţă o ener-gie considerabil mai mică decât plumbul. Datorită energiei reduse la impact la distanţe mai mari de 25-35 de metri, a alicelor din oţel, procentul de rănire a vânatului este sensi-bil mai ridicat decât în cazul celor din plumb. Alicele din oţel au o balistică deosebită faţă de cele din plumb, traiecto-ria, viteza mai mare şi grupajul mai strâns, dezavantajând, cel puţin pentru o perioadă de timp, trăgătorii obişnuiţi cu alicele din plumb. Fiind practic nedeformabile, alicele din oţel exercită o presiune mai mare şi pot deteriora ţevile armelor de vânătoare mai vechi. De partea cealaltă, alicele din plumb se deformează în interiorul ţevii după darea focu-lui, o parte îşi modifică traiectoria în urma acestei deformări şi ca urmare împrăştierea snopului este mai mare şi mai greu de controlat. Fiind maleabile, acestea nu pun însă în pericol ţevile armelor de vânătoare, chiar dacă acestea sunt mai vechi.

Alte considerenteAlicele din oţel, nefiind toxice, nu pun în pericol mediul înconjurător şi nici vânatul de baltă. Plumbul este toxic, nu se degradează în timp şi poate îmbolnăvi vânatul de baltă care îl înghite. Alicele din oţel permit folosirea unei game mai restrânse de şocuri la armele de vânătoare. Nu în ul-

timul rând se are în vedere că alicele din oţel sunt sensibil mai scumpe faţă de cele din plumb.

Argumentele pro şi contra pot conti-nua. Vom continua discutarea aces-tora în numărul viitor. Progresele obţinute în designul cartuşelor, a componentelor acestora pentru a putea folosi efectiv alicele din oţel, netoxice, au dus în ultimii ani la re-ducerea considerabilă a diferenţelor majore dintre cele două feluri de muniţie, mai ales în ceea ce priveşte eficacitatea pentru vânătoare. Odată cu aceasta şi părerile vânătorilor s-au schimbat. Avantajele şi deza-vantajele pot fi considerate, de fapt, drept aprecieri subiective, iar opţiunea pentru un tip sau altul de muniţie rămâne până la urmă o problemă de alegere personală.

MACVa urma ...

RAŢĂ LA CUPTOR UMPLUTĂ, CU GARNITURĂ DE CARTOFI NOI ŞI BROCOLI

Chiar dacă până la deschiderea sezonului de vânătoare la baltă, zilele fierbinţi ale verii marchează una câte una cu multe grade Celsius filele calendarului, amin-tirile partidelor din anul trecut persistă cu putere în gânduri. Scoasă dintr-un sertar al congelatorului, ulti-ma raţă sălbatică stă dovadă a reuşitelor partide ale se-zonului încheiat cu câteva luni bune în urmă. Pregătită la cuptor după o reţetă ce aduce pe masă şi produse ale recoltei anului, raţa sălbatică poate face oricând savoarea unei mese ce va fi apreciată cu siguranţă de invitaţi.

Ingrediente necesare: o raţă sălbatică întreagă, condimente asortate pentru carne de pasăre, sare şi piper.

Pentru umplutură: ½ pachet de unt, o cană de cru-toane de pâine prăjită, 2 cepe tăiate mărunt, 3-4 căţei de usturoi zdrobiţi, o rădăcină de pătrunjel tăiată mărunt.

Pentru sos: o lingură de miere, sos de soia dulce, ulei de măsline.

Preparare: pentru prepararea umpluturii amestecaţi ingredientele şi umpleţi cu ele raţa înainte de a o da la cuptor. Presăraţi uniform amestecul de condimente peste raţă şi adăugaţi sare şi piper după gust. Aşezaţi raţa într-o cratiţă încăpătoare, adăugaţi o cană de apă şi acoperiţi vasul cu folie de aluminiu, etanşând bine vasul, şi daţi raţa la cuptor la foc mediu, 140 grade Cel-sius, timp de o oră şi jumătate. După aceea, îndepărtaţi folia de aluminiu şi adăugaţi mierea, sosul de soia şi uleiul de măsline. Ungeţi bine raţa cu sos şi daţi în continuare la cuptor la 180 de grade Celsius pentru alte cca. 20 de minute sau până ce raţa se rumeneşte bine, iar pielea devine crocantă.Tăiaţi felii pieptul de raţă şi serviţi-l cu garnitură de cartofi noi, feliaţi, uşor rumeniţi în ulei, şi cu brocoli trecută prin steamer. Un pahar de vin roşu/rosé, demi-sec va fi o companie bine aleasă!

Poftă bună! Nana NINA

Rețeta lunii


Este, cu certitudine, o altă metodă de vânătoare tradiţională, practicată din cele mai vechi timpuri până

în zilele noastre. Ea a fost perpetuată, din generaţie în generaţie, prin inter-mediul vânătorilor profesionişti şi/sau pasionaţi ori a braconierilor, ul-timii împinşi de nevoie să performeze într-un domeniu interzis activităţii lor. În legătură cu această metodă tradiţională de vânătoare, a cărei practică este legal reglementată în foarte multe ţări din Europa şi din lume, se cade să raţionăm mai atent, pentru a nu cădea în greşeala respingerii totale şi apriorice a ei, pe motiv de punere în pericol, din cauza posibilului braconaj, a rezultatului muncii şi eforturilor ci-negeticienilor. Este într-adevăr o metodă tăcută de vânătoare şi din acest motiv periculoasă pentru paza eficientă a vânatului, dar numai în condiţiile neimplicării vânătorilor şi / sau paznicilor de vânătoare în această activitate. Cu totul altfel s-ar controla situaţia, dacă paznicii de vânătoare şi vânătorii autorizaţi ar practica siste-matic vânătoarea cu anumite tipuri de capcane, la anumite specii de vânat, în anumite perioade ale anului, în anumite terenuri de vânătoare şi doar limitat la numărul de exemplare sta-

bilit din cotele de recoltă aprobate anual de autoritatea publică. Prezenţa capcanagiilor în teren, exclusiv cu capcane admise, ar stânjeni, până la eliminare, braconajul cu diverse alte tipuri de capcane neautorizate. Vânătoarea tradiţională cu capcane trebuie acceptată în zilele noastre,mai ales în România, ca o activitate legitimă şi absolut indispensabilă preocupărilor actuale pentru asigu-rarea echilibrului între unele specii prădătoare şi unele specii pradă de interes vânătoresc. Fără capcane, suprapopularea terenurilor cu jderi de piatră, din Carpaţi până pe malul Mării Negre, cu jderi de copac, dihori, câini sălbăticiţi, şacali, pisici hoinare, vulpi etc. nu poate fi ţinută în frâu. Iar acest aspect al suprapopulării, neobservat de marea majoritate a vânătorilor, se repercutează direct asupra cotelor de recoltă ce le revin, din ce în ce mai reduse, de iepuri, fa-zani, potârnichi, căpriori etc. Plecând de la aceste considerente şi de la adevărul că folosirea capcanelor nu este deloc simplă pentru a avea rezultate satisfăcătoare, necesitând cunoştinţe complexe despre etologia speciilor urmărite şi despre modul de manipulare, aşezare şi camuflare a capcanelor în teren, putem concluzio-na că metoda de vânătoare în discuţie

METODE TRADIȚIONALE DE VÂNĂTOARE (III)

| Cultură Vânătorească

poate fi atractivă şi mult mai folosi-toare decât dăunătoare activităţii cine-getice. Dar numai eficient controlată şi practicată exclusiv de vânători şi de paznicii de vânătoare, autorizaţi nominal şi limitat în acest scop.Ne-am alinia astfel tradiţiei şi preocupărilor actuale ale vânătorilor europeni şi asociaţiilor lor de vânătoare, precum şi eforturilor aces-tora de a menţine un echilibru sănătos între speciile de interes vânătoresc, aproape imposibil de realizat doar cu arma de vânătoare, mai ales în cazul speciilor cu activitate preponderent nocturnă (jderi, dihori, viezuri etc.)Însăşi FACE militează în acest sens. În mod concret, FACE a fost preocupată şi susţine stabilirea în Eu-ropa a unui sistem de certificare a ti-purilor de capcane ce pot fi folosite în scopul capturării vânatului, subordo-nat principiilor înscrise în Acordul de norme internaţionale ale capcanelor fără cruzime (A.I.H.T.S.). De aseme-nea, FACE susţine ideea finalizării unei liste a animalelor ce pot fi captu-rate cu capcane de către vânători şi de paznicii de vânătoare. Recunoscându-i-se preocupările în domeniu, FACE a fost acceptată ca partener, între anii 2007-2009, într-un grup de lu-cru care a finalizat un Raport de 360 pagini, publicat la finele anului 2011, privind situaţia actuală în materie de bogăţie, ştiinţă şi aplicare a normelor internaţionale ale capcanelor, oferind Comisiei Europene o bază de date ab-solut necesară cunoaşterii realităţii, în vederea adoptării celor mai înţelepte decizii.În plus, FACE a formulat şi recomandări pentru îmbunătăţirea normelor internaţionale ale cap-canelor, în ideea minimalizării suferinţei animalelor prinse.În contextul prezentat şi al proliferării fără precedent a unor specii prădătoare în România, enumerate exemplificativ în cuprinsul articolu-lui, se impune reluarea problemei utilizării capcanelor fără cruzime şi a definitivării reglementărilor în aplicarea legii noastre, ambele în interesul revigorării unei activităţi considerată tradiţional-culturală în Europa, dar şi al asigurării unui echilibru sănătos între anumite specii de interes vânătoresc şi al durabilităţii vânătorii în ţara noastră.

VÂNĂTOAREA CU CAPCANE

|N. Șelaru


... aşa vă place istoria ?... ( din cartea în pregătire „Regi şi împăraŢi vânători")Panteon universal al vânătorilor cu sânge albastru


|M. Georgescu

Exegeţii lui Na-poleon se întrec în interpretarea activităţii sale de vânător şi în

descoperirea afinităţii sale reale pentru această străveche şi nobilă în-deletnicire. Unii dintre aceştia l-au creditat cu o pornire firească în acest sens, pe când alţii i-au explicat preocupările ci-negetice ca fiind moti-vate de interese speciale. În ce ne priveşte, vă vom pune la dispoziţie câteva din cele mai circulate supoziţii despre subi-ectul în cauză. Oricare ar fi acestea, nu pot umbri măreţia şi strălucirea a tot ce a făcut Napoleon pen-tru Franţa, aşa că trebuie înţeles de ce este preţuit şi venerat şi astăzi de poporul

francez, căruia i-a dăruit o moştenire durabilă în toate aspectele vieţii so-ciale. Începuturile... Aplecarea lui Na-poleon către vânătoare a cunoscut câteva etape, care aveau să-i marcheze puternic această nouă îndeletnicire pentru el. După întoarcerea din campania din Egipt, deşi uşor afectată de con-flictele navale cu Anglia, Napoleon a fost primit cu entuziasm în Franţa. Pe acest fond pri-elnic, el regizează rapid ascensiunea sa, devenind Prim Consul al Franţei, cu puteri autocrate depline, inaugurând totuşi în-ceputul unei epoci înflo-ritoare pentru Franţa. Şi tot atunci, prin anul 1800,

Napoleon începe să parti-cipe la primele vânători. Mai întâi ca invitat al familiei aristocrate Gi-rardi, pe domeniul aces-teia de la Ermenonville. În această perioadă de debut vânătoresc, în care manifesta şi o oarecare stângăcie, normală pentru oricare învăţăcel, viitorul împărat şi-a dat repede seama că vânătoarea avea nevoie de un reviri-ment, datorită unui mare potenţial în afacerile poli-tice (... parcă astăzi nu este la fel !?...). După Revoluţia Franceză din 1789, vânătoarea îşi pierduse strălucirea anterioară, cufundându-se într-o totală desuetudine. Mulţi din nobilii mari vânători şi proprietari de

domenii de vânătoare emigraseră, pădurile şi castelele din terenurile de vânătoare fuseseră confiscate şi valorifi-cate ca bunuri naţionale. Au dispărut fastuoasele echipaje de vânătoare – folosite la partidele de „chasse à courre’’ – au dispărut deci numeroase haite de câini, bracona-jul sălbatic se desfăşura nestingherit. Punând capăt acelei debusolări generale, Napoleon a creat în anul 1802 “Vânătoarea Consulară’’, înţelegând prin asta re-abilitarea acelui gen de vânătoare tipic francez, prin care partidele de vânătoare se desfăşurau în urmărirea vânatului cu « echipaje » alcătuite din vânători-călare, haite de câini şi personalul tehnic însoţitor. Cu prilejul vizitei la Paris a regelui Etruriei, Ludovic I, care era şeful regatului din provincia Toscana – stat satelit al Franţei înfiinţat tot de Na-poleon – în anul 1802 - s-a făcut simţită lipsa acelor echipaje de vânătoare şi l-a determinat pe Napo-leon să ia urgent măsuri de îmbunătăţire a situaţiei. A dispus achiziţionarea do-meniilor de la St. Cloud şi Malmaison, împrună cu pavilioanele şi un parc de vânătoare. În acelaşi an, l-a numit pe baronul Hannencourt şeful echipajelor consulare, cu buget autonom şi cu misiunea de a reorganiza în detaliu structura per-sonalului tehnic implicat. Apariţia primului echipaj de vânătoare a fost explicată şi prin nevoia de a-i se asigura Primu-lui Consul securitatea necesară şi protecţia îm-

Napoleon la vânătoare în pădurea Fontainbleau (Pictură de Francois Flameng, 1905, Muzeul Hermitage - St. Petersburg)


potriva eventualelor ten-tative de asasinat, despre care începuseră să circule bănuieli. După încoronare Devenit împărat în anul 1804, Napoleon a procedat, cu hotărârea şi energia care îl carac-terizau, la continuarea prefacerilor vânătorii în profunzime. Inspirat din practica vânătorilor regale desfăşurate de ghilotinatul rege Louis XVI, a reorganizat acea « curte de vânătoare », de data aceasta sub sem-nul imperiului nou creat. L-a numit pe mareşalul Berthier « Grand Veneur du l’Empereur » - Marele Maestru al Vânătorilor Im-periale – care a primit misi-unea organizării primelor vânători imperiale şi a formării unui corp de elită de « ofiţeri imperiali de vânătoare » cu retribuţii, uniforme şi misiuni bine stabilite. În chiar anul încoronării, dar cu puţin înaintea evenimentului, Napoleon a regizat întâl-nirea cu Papa Pius al VII-lea – cu care s-a aflat într-un permanent conflict – organizând în pădurea Fontainebleau o pseudo-vânătoare cu echipaje. Acea vânătoare imperială, desfăşurată înaintea măreţului eveniment al încoronării, trebuia să epateze oaspetele prin fas-tul care amintea de cel al trecutelor vânători regale. Începuturile Primului Im-periu se caracterizează prin organizarea unor vânători strălucitoare, cu scopul foarte bine sta-bilit de a sprijini imagistic reprezentarea Franţei şi a proaspătului suveran, în plan politic. În acest sens, din Lista Civilă a regelui Lou-is XVI întocmită în anul 1791, a dispus preluareapalatelor de la Versailles şi Fontainebleau, împreună cu pădurile organizate pentru acele vânători cu echipaje, totul condus de un intendent general. Inginerii topografi ai ar-matei au alcătuit hărţi minuţioase pentru toate domeniile în care se

desfăşurau vânătorile imperiale, Napoleon dovedind şi cu acest prilej atenţia riguroasă pe care o acorda geniul său mili-tar tuturor acţiunilor de-rulate în teren. Vânătorile imperiale au început să devină un obicei la Curte, fi-ind mai numeroase şi orga-nizate în cinstea oaspeţilor de marcă, mai ales ambasa-dori sau reprezentanţi ai caselor regale europene aflaţi în vizită în Franţa. Transformând vânătoarea într-o manifestare metaforică a victoriilor militare, Napoleon par-ticipa la vânătoare alături de aliaţii săi, înainte şi după fiecare bătălie. Ast-fel, vânătoarea a căpătat un rol nou, deosebit de important, acela de a contribui la integrarea suveranului în cercul elitist al suveranilor europeni şi de a consolida prestigiul internaţional al Franţei.

Pe plan intern, vânătoarea imperială a avut deasemeni un rol şi o eficienţă deosebită în recoagularea societăţii. Aristocraţii din Vechiul Regim, calmaţi de evoluţia evenimentelor după în-coronarea lui Napoleon, se alăturau cu sârguinţă Im-periului, mulţi intrând în serviciul “Marelui Maestru al Vânătorilor Imperiale”, într-o reconciliere dorită de toată lumea. Foarte curând, vânătorile napo-leoniene, devenite verita-bile ceremonii imperiale, au captivat atenţia curte-nilor şi a celor ce năzuiau la favorurile suveranului, invitaţiile la vânătoare devenind şi un mijloc de reglare a vieţii la Curte. Dar nu numai. În timpul acestor vânători, devenise un obicei ca – în limitele de accesibilitate admise – populaţia să apară dorind să vadă şi să-şi omagieze

suveranul. Cu acest prilej, unii cereau favoarea de a se înrola ca hăitaşi, alţii îşi expuneau diferite doleanţe (obicei practi-cat şi în epoca lui Nicolae Ceauşescu, spre disperarea « organelor locale » ). Lui Napoleon îi făceau chiar plăcere aceste « băi de mulţime » şi se arăta pri-etenos şi înţelegător cu toată lumea, mai ales cu localnicii din vecinătatea terenurilor de vânătoare. O altă etapă ... după 1809 În adevăr, acel răstimp poate fi considerat ca o altă etapă în evoluţia vânătorească a lui Napo-leon, contextul vânătorilor sale schimbându-se puter-nic. După înfrângerea aus-triecilor la Wagram, Napo-leon a început să locuiască mai mult la Fontainebleau, unde vâna zilnic. Dar, nu mult timp după aceea, divorţul de împărăteasa

Napoleon la o vânătoare în pădurea Compiègne, Pictură de Carle Vernet, 1811, Muzeul Hermitage, St. Petresburg


Josefina l-a afectat pro-fund şi l-a determinat să se dedea şi mai mult vânătorii. Retrăgându-se la palatul Trianon, a în-ceput să practice un nou mod de vânătoare, acela de a vâna singur, însoţit doar de un aghiotant. În anul 1810, a reformat Lis-ta Civilă a Casei Imperiale şi a ordonat cumpărarea de mari suprafeţe de pădure, pentru reconsti-tuirea unui vechi dome-niu de vânătoare regală. A ordonat şi supravegheat remobilarea castelelor de vânătoare din Ram-bouillet, Trianon şi Com-piègne, a cumpărat pen-tru echipajul imperial de vânătoare hotelul din Versailles, destinat Mare-lui Maestru al Vânătorilor Imperiale, fapt care a de-terminat începerea unei serii de construcţii noi, destinate îmbunătăţirii vieţii personalului angajat

în slujba vânătorilor im-periale. După căsătoria cu prinţesa austriacă Marie-Louise, Napoleon a reluat vânătorile zilnice, dar le completa cu lecţiile de călărie oferite noii sale soţii. De fapt, toate ieşirile sale la vânătoare se con-stituiau în binevenite prilejuri de a se bucura de îmbrăţişarea naturii. A urmat momen-tul nefast al Campaniei din Rusia, din anul 1812, terminat cu o mare înfrân-gere a armatelor franceze şi un eşec personal al împăratului. În timpul care a urmat până la ab-dicarea forţată din luna aprilie 1814 la Fontaine-bleau, Napoleon şi-a con-tiuat vânătorile, mai mult pentru a menţine iluzia unei stări de normalitate.A urmat exilul în insula Elba, după care reveni-rea sa în acele faimoa-

se o sută de zile (mar-tie-iulie 1815), în care preocupările împăratului se adaptaseră noilor împrejurări din Franţa. Totuşi, în acel răstimp a desfiinţat funcţia de Mare Maestru al Vânătorilor Im-periale, din stricte motive economice. Apoi, ultima etapă, exilul definitiv şi implacabil în insula Sf. Elena, unde Napoleon a rămas până la sfârşitul său, survenit în anul 1821. Istoricii consemnează faptul că şi aici Napoleon a participat la câteva vânători, ultimele din viaţa sa şi fără fastul de altădată. Câteva concluzii Fără îndoială, Na-poleon a fost vânător, chiar pasionat – dacă lăsăm la o parte comen-tariile ironice care au apărut după dispariţia sa. Faptul că a reoganizat vânătoarea, redându-i strălucirea din timpurile regalităţii, preocuparea pentru restabilirea do-meniilor de vânătoare, decretele emise în folosul vânătorii, meticulozitatea organizării şi desfăşurării acţiunilor, practicarea zilnică a vânătorii de cele mai multe ori solitare, inclusiv în exilul său de-finitiv, nu pot fi interpre-tate decât ca o apropiere afectivă de această în-deletnicire. Astfel, când locuia la Paris, făcea vânătorile dimineaţa, iar când era la Rambouillet, de pildă, vânătorile îi ocu-pau după-amiezile, până noaptea târziu. Se spune că ar fi participat în total la un număr de 350 de par-tide de vânătoare, număr pe care nu îl comentăm, deoarece el nu poate exprima adevăratul senti-ment al suveranului faţă de nobila artă a vânătorii. Nu i s-a reproşat fap-tul că a descoperit în vânătoare potenţa de a netezi relaţiile dilomatice şi politice cu alte state europene şi nici n-ar fi fost potrivit un astfel de reproş. La puternica sa personalitate, beneficiul circumstanţelor în care

se desfăşurau vânătorile imperiale se răsfrângea mai mult asupra Franţei, decât asupra sa. Aşadar, tendinţele ulterioare de caricaturizare a unora din vânătorile napoleoniene rămân în convingerea noastră simple încercări de a umbri din strălucirea sa.

Viaţa mi-a oferit şansa de a conversa pe tema aceasta, cu o distinsă personalitate a vieţii cul-turale a Franţei, Dl. Leo A. Sennegon, om de origine nobilă. În locuinţa sa din str. Visconti nr. 17 din Paris, unde locuise şi H. de Balzac şi care mai păstra mobilier şi tapiţerie ce aparţinuseră ilustrului scriitor, în compania unui pahar cu generosul vin de Bordeaux – vechi de douăzeci de ani – am aflat multe din lucrurile pozi-tive, mai puţin ştiute, din activitatea vânătorească a marelui împărat, inac-cesibile sau voit ocolite de către exegeţii săi. Am avut această rară şansă, către finele anilor ’60. Precizarea « voit oco-lite » are o bază reală, deoarece există o vastă literatură consacrată preocupărilor vânătoreşti ale împăratului, bazată pe cercetări de arhivă, a cărei exploatare ar da măsura realităţii subiectului. Dar, să sperăm că va apare şi acest interes...general. În ce mă priveşte, în ideea enunţată la începutul acestor rânduri, sunt de-a dreptul încântat, mai mult chiar, sunt fascinat de ex-plorarea istoriei vânătorii prin prezentarea unei se-rii de personalităţi « cu sânge albastru », care au practicat-o cu pasiune şi despre care au lăsat neşterse mărturii. Toate acestea vor fi reunite într-o carte la care lucrez mai de multă vreme şi care în prezent se află într-un sta-diu aproape de finalizare. Iar REVISTEI, îi adresez o caldă mulţumire pentru găzduirea acestor rânduri de prezentare.


Aflat deja la a tre-ia ediţie, Festi-valul Vânătorilor T i m i ş o r e n i

şi-a deschis porţile participanţilor, invitaţilor şi vizitatorilor la început de iulie. Fiinţat în 2009 la iniţiativa preşedintelui Clubului de Vânătoare Timişoara, domnul Traian Oprea, festivalul oferă an de an tuturor celor interesaţi posibilitatea de a pătrunde pe tărâmul vânătorii. Orăşeanul obosit şi plictisit de problemele şi programele cotidiene a putut alege ca pentru o zi să intre într-o lume ce-i este străină şi care îi putea părea barbară şi lipsită de însufleţire, pe care de cele mai multe ori o asociază doar cu mirosul prafului de puşcă sau cu imaginea

unui animal hăituit. Ajungând la fes-

tival a putut descoperi frumuseţea, isteţimea şi determinarea câinilor de vânătoare, aromele ade-menitoare ale preparate-lor din vânat, întrecerea la tir vânătoresc, frumuseţea trofeelor, instantanee din istoria vânătoarei sur-prinse în standurile gru-pelor participante. În acest an a fost prezent la festival şi directorul general al AGVPS România, dom-nul Neculai Şelaru, par-ticipând la festivităţile de deschidere. Domnul Şelaru a apreciat iniţiativa Clubului de Vânătoare Timişoara de a organiza aceste manifestaţii me-nite să reînvie vechile tradiţii vânătoreşti, etica şi respectul dintre mem-brii vânători şi dorinţa protejării mediului înconjurător. Caracterul internaţional al festi-

valului a fost reconfirmat de participarea unor asociaţii de vânătoare din Ungaria ( Camera de Vânătoare Csongrad, Asociaţia de Vânătoare de la Asotthalom) şi din Ser-bia (Uniunea vânătorilor din Serbia, Uniu-nea vânătorilor din Voivodi-na, Asociaţia Vânătorilor din Barite, Asociaţia vânătorilor din Zrenianin, Uniu-nea vânătorilor din Serbia Centrală), înscrise în programul de colaborare E u r o r e g i o n a l ă dintre Banat, Csongrad şi Voivodina. Clu-bul de Vânătoare Timişoara a trimis invitaţii la peste 90 de asociaţii de vânătoare din ţară, o mare

parte dintre acestea fiind prezente la festival. Delegaţia din Ungaria a venit cu o formaţie de suflători în corni de vânătoare. Anul acesta surpriza oferită participanţilor a fost re-producerea, cu ajutorul unei chemători din corn, a boncănitului cerbului. Au fost descrise şi exem-plificate sunetele scoase de tauri în anumite mo-mente din perioada de împerechere cum ar fi: mugetul taurului fără ciute, mugetul taurului în căutarea ciutelor, în pro-vocarea altui taur cu ciute, în provocarea sau izgoni-rea unui taur fără ciute, în urmărirea ciutelor. Meto-da de apropiere a vânatu-lui are un farmec aparte atunci când boncănitul se desfăşoară pe cărările unei păduri rare cu arbori bătrâni. Noutăţile aces-tei ediţii au fost prezenţa şoimilor şi a cailor. Vânătoarea a apărut ca ocupație încă din pa-leolitic, înainte ca omul să crească animale și să cultive plante. Pe acele vremuri se practicau vânătorile colective ce

Zi de sărbătoare la Festivalul Vânătorilor Timişoreni

|Maria Săvulescu


constituiau principalul mijloc de existență. În timp, necesitatea folosirii unor parteneri destoinici şi de încredere a dus la domesticirea câinilor şi apoi a cailor. S-au dezvol-tat în timp rase de câini specifice vânătorii: ogari, copoi, scotocitori, apor-tori, iar caii nu erau doar animale de povară, ei purtându-şi stăpânii pe urmele vânatului. La fes-tival au fost aduşi un cal din rasa Nonius şi, spre bucuria copiilor, o iapă ponei împreună cu mân-zul ei de doar o lună din rasa Shetland. Cel mai răspândit mod de a vâna păsări era prinderea lor directă cu şoimul. Înde-letnicirea şoimăritului a fost adusă în Europa, cel mai probabil, de huni şi mongoli din stepele Asiei. “Şoimăritul avea drept scop principal prinderea păsărilor (potârnichi, co-cori, gâşte sălbatice şi alte păsări, terestre sau acvatice), cu toate că se vâna adeseori cu şoimul şi vânat cu păr.(…)Sos-ind timpul vânătoarei de păsări, şoimarii îşi pregăteau şoimii, îngriji-torii de câini îşi struneau pensionarii, iar păsărarii îşi revedeau reţelele. (…) La asemenea partide de vânătoare luau parte atât domni, cât şi doamne, toţi

călări pe cai iuţi, pentru că, dacă nu puteau ajunge la timp vânatul, şoimul îl mânca.” (Gheorghe Nedici - Istoria Vânătoarei, pag. 233). Asociaţia Peregri-nus pentru şoimărit şi protecţia păsărilor de pradă a prezentat în standul pro-priu accesorii din lumea şoimăritului şi câteva exem-plare de şoim călător şi uliu şorecar. P r e z e n t a r e a câinilor de vânătoare şi desfăşurarea probelor de lucru pentru câinii prepeli-cari-pontatori, pentru câinii limieri pe urmă de sânge au strâns, ca şi anii trecuţi, cei mai mulţi spectatori. Pentru proba de lucru pentru câinii limieri, arbi-trii concursului au făcut o urmă de sânge de 170 de metri cu unghi de 45 de grade. Limierul bava-rez Bandy de doar un an a fost condus de stăpânul său la vatra urmei. De acolo, căţelul şi-a condus stăpânul către căprior unde, cu un lătrat so-nor, şi-a anunţat victoria. Spectatorii au mai putut urmări prestaţia câinilor din rasele: pointer, brac cu păr scurt, setter en-glez, setter irlandez, vijla şi springer spaniel englez. Copiii au fost fermecaţi de areturile pontatorilor, de plonjoanele în apă şi de aporturile reuşite ale

bracului şi vijlei maghiare. Probele de lucru pentru câini, concursurile de tir, jurizarea trofeelor şi stan-durilor s-au desfăşurat într-o atmosferă învăluită în aromele şi miresmele ce se ridicau din ceaunele grupelor participante. La masa de jurizare şi-au făcut loc preparate din peşte și vânat, toate gătite cu suflet, bucu-rie şi dorinţa de a fi cele mai bune. Ce să alegi: grozavele sărmăluţe din carne de lopătar, carne de mistreţ şi gâscă de casă, gulaşul de mistreţ cu găluşte aurii poaspăt frământate, micii de căprior, ciorba de peşte cu apă din Dunăre, aro-matele găluşte cu prune? Pentru fiecare cel mai bun ceaun a fost cel pregătit de propria grupă. Toţi

s-au bucurat de bucate în compania celor apropiaţi. Ansambluri de muzică şi dansuri au prezentat obiceiurile românilor, maghiarilor şi sârbilor din Banat, însufleţind at-mosfera festivalului. O zi călduroasă de vară petrecută la umbra pădurii ce îmbrăţişează terenul poligonului prin-tre standurile pline de tro-fee şi istorie cinegetică, alături de cei mai fideli prieteni ai omului - câinii şi caii - savurând inedite reţete culinare, ascultând acordurile suflătorilor în corni, admirând prezen-tarea obiceiurilor din Banat, aceasta a fost cea de-a treia ediţie a Festivalului Vânătorilor Timişoreni.

Ilustrația autoarei

|Însemnări


Este o pasăre de origine europeană din ce în ce mai rară şi doar în trecere prin România. Cu doar o jumătate de secol în urmă se găsea într-o cu totul altă situaţie şi ve-

nea în cârduri enorme în timpul pasajului de primăvară, din a doua decadă a lunii martie până la început de aprilie, şi a pasa-jului de toamnă, din mijlocul lunii septembrie până la început de noiembrie. Puţine perechi clocitoare rămâneau să scoată pui şi în Delta Dunării, în insula Sacalin, Ostrovul Dranov şi grindul Chituc. Acum cuibăreşte numai în ţările nordice – Fin-landa, Suedia, Norvegia şi foste state ale URSS – şi iernează în Spania şi nordul Africii.Poate fi caracterizată ca o pasăre de mlaştină, lagună şi stufăriş, foarte discretă în perioada clocitului şi a creşterii puilor, dar gregară, vizibilă, gălăgioasă şi totuşi foarte prudentă în afara acestei perioade. Cuibăreşte şi în câmpiile mlăştinoase nordice, întinse şi deschise. Prin România avea şi probabil mai are două căi cunoscute de migraţiune: prin estul ţării, Delta Dunării şi litoralul Mării Ne-gre şi, în număr mai redus, prin câmpia din vestul ţării, din Satu Mare până în Timişoara. Fiind pasăre de talie mare, de 8 – 16 kg masculul şi 3-5 kg feme-la, a prezentat un interes aparte pentru vânători, care înregistrau recolte de mii de exemplare anual. De exemplu, în anul 1939 a fost înscrisă în statisticile vremii o recoltă de 1152 exemplare, existând convingerea că această cifră a fost subapreciată (fiindcă nu toţi vânătorii raportau toate extragerile în acea perioadă). Vânarea cocorului era şi ea incitantă, precum în cazul dropiei, fiindcă apropierea - fie cu căruţa, fie pe lângă animale sau la adăpostul vegetaţiei scunde din teren deschis - şi pânda, în gropi sau adăposturi subtil camuflate, erau extrem de dificile, din cauza santinelelor cârdurilor aflate la mâncare sau odihnă şi, respec-tiv, a acuităţii excepţionale de observare a modificărilor inter-venite pe traseele lor de deplasare.

Din cauza „civilizării” habitatelor ocupate şi puterii reduse de înmulţire, o pereche clocitoare depunând doar două ouă (une-ori unu şi foarte rar trei), efectivele sale au tot scăzut, iar spe-cia a devenit ameninţată. Totodată, căile vechi de migrare s-au restrâns, iar unele chiar au fost abandonate. De aceea, foarte rar mai pot fi văzute ziua sau auzite noaptea cârduri de cocori pe deasupra ţării noastre, zburând invariabil în formă de „V”, de regulă la mare înălţime.În aceste condiţii, vărarea unui cârd de cocori în Câmpia de vest a judeţului Timiş, în anul 2009, reprezintă o excepţie categorică de la regulă şi o curiozitate ştiinţifică demnă de notat pentru mai târziu. În continuarea celor prezentate despre cocor şi cu gândul la is-toria multimilenară a existenţei speciei, trebuie să ne obişnuim şi să acceptăm şi ideea unui anumit sfârşit. Indiferent de voinţa noastră, a vânătorilor, schimbările survenite în mediul natural de viaţă al sălbăticiunilor impun, în timp, succesiuni surprinzătoare de faună şi floră. Natura încearcă astfel să compenseze, şi reuşeşte până la o anumită limită, pierderile în specii ancestrale, mai greu adaptabile schimbărilor prea repezi din mediul lor de viaţă. Locul acestora este luat, aşa după cum constatăm frecvent, de altele bio-logic mai tinere, care pot să se înmulţească şi să prospere în noile condiţii, asigurând continuitatea resursei naturale regenerabile de-numite generic vânat. Dar, ne repetăm, până la o anumită limită. A se înţelege viteză de schimbare a condiţiilor din mediul lor şi al nostru, din ce în ce mai puţin natural, de viaţă. Sau altfel spus, atâta timp cât specia, indiferent care ar fi aceasta, poate ţine pasul, prin puterea de înmulţire şi adaptare, cu „viteza” de schimbare a condiţiilor de mediu, din ce în ce mai surprinzătoare pentru toţi.

N.S.

COCORUL MARE


STATISTICA BRACONAjULUI PE 4 LUNI

Potrivit unui comunicat al IGPR, în perioada 10 feb-ruarie – 31 mai, poliţiştii

au descoperit 1312 infracţiuni, dintre care 1006 de braconaj, prevăzute de Legea 407/2006, şi 306 prevăzute de alte acte normative, în concurs cu infracţiunea de braconaj cine-getic. Din cele 1006 infracţiuni de braconaj, 60 au fost făptuite prin folosirea capcanelor ne-autorizate şi 74 prin folosirea ogarilor sau metişilor acestora. Totodată, poliţiştii au ridicat, în vederea confiscării, 238 de arme şi au aplicat sancţiuni contravenţionale în valoare de 400.000 lei.Dintre armele ridicate în ve-derea confiscării, 196 sunt arme letale şi 42 neletale, iar dintre cele letale 179 sunt de tir şi vânătoare, iar celelalte confecţionate artizanal. Au mai fost indisponibilizate, în vederea confiscării, 3974 cartuşe de diferite calibre, 4858 kg carne de vânat şi 312 alte bunuri (autoturisme, atelaje cu tracţiune animală, capcane neautorizate, proiectoare etc.)De comiterea acestor infracţiuni sunt acuzate 652 de persoane. La acţiuni au participat, alături de poliţişti, personalul asociaţiilor vânătoreşti şi al RNP Romsilva.

VPR

2. Ciobanu Ion – membru vânător al AJVPS Argeş;3. Cică Constantin – membru vânător al AJVPS Argeş;4. Joiţeanu Ion – membru vânător al AJVPS Dâmboviţa.

Poliţiştii au întocmit, în prezenţa paz-nicului de vânătoare, documentaţia primară necesară începerii urmăririi penale, punând sechestru asiguratoriu pe autoturism, arme şi muniţia găsită în maşină. Au reţinut de asemenea, pentru expertizare, carnea, cu fire de păr de mistreţ, găsită porţionată. Cei 4 vânători au fost şi ei reţinuţi 24 de ore, timp în care şi-au recunosc integral şi în scris fapta. A doua zi, s-a procedat la reconstituirea faptei, ridicându-se pentru expertizare, de la locul braconajului, pielea scroafei-mamă şi cei doi purcei abandonaţi în teren. Aceste ultime dovezi au fost pre-date la DSVSA Dâmboviţa, pentru ex-pertize.Aşadar, poliţiştii şi paznicul de vânătoare şi-au făcut operativ şi eficient treaba. Ancheta îşi urmează cursul. Fapta este totuşi departe, ca multe altele similare, de a fi sancţionată potrivit legii. Conform acesteia, cei 4 vânători îşi vor pierde în favoarea statului mijloacele folosite la braconaj şi la transportul vânatului braconat (maşină, arme, muniţie), li se va retrage calitatea de vânător (permisul de armă) şi vor achita, la asociaţia păgubită, contravaloarea vânatului braconat (6000 Euro).Rămânem curioşi să vedem finalizarea cazului prezentat, de-a lungul traseului sinuos poliţie – procuratură – instanţe judecătoreşti, în condiţiile în care fenomenul braconajului a fost indirect încurajat şi de judecarea cu mult prea multă clemenţă a puţinelor cazuri desco-perite din multitudinea celor făptuite.Suntem mai optimişti acum decât în tre-cut, deoarece ceva pare să se fi schimbat la nivelul organelor de cercetare penală şi de judecată, în abordarea problemelor braconajului cinegetic.

N. STORESCU

BRACONAj COTIDIAN

Este mai întâi de toate un „ter-men” definit în dicţionarul lim-bii române într-un anume fel, iar în Legea vânătorii şi protecţiei

vânatului în alt fel, potrivit înţelepciunii fluturiste de la momentul conceperii proiectului legii în vigoare.Mai poate fi înţeles, în cinegetică cel puţin, ca un flagel sau fenomen al perioadei de tranziţie pe care tot o parcurgem şi nu reuşim să o depăşim. Fenomenul, fiindcă termenul pare să fie mai adecvat situaţiei actuale din cinegetica românească, are câteva cauze foarte bine cunoscute, de la simplu vânător până la demnitarul responsabil de activitatea Ministerului Mediului şi Pădurilor. Cau-zele sunt, după cum afirmam, bine cunos-cute, iar unele dintre acestea stimulate, fie şi prin inacţiune, de la nivelul organismului statului abilitat prin lege să organizeze şi să coordoneze lupta antibraconaj.Dar nu ne propunem acum să sistematizăm cauzele braconajului, ori să detaliem as-pectele de inacţiune ale organismului re-sponsabil din partea statului în materie. Vrem doar să vă prezentăm un caz recent de braconaj cinegetic şi să încercăm să înţelegem, în contextul acestuia, cauzele care l-au determinat şi stimulat.În seara zilei de 4.06.2012, în jurul orei 24.00, un autoturism Toyota Hilux a fost blocat, pe un drum forestier, de către poliţişti ai I.P.J. Dâmboviţa şi IPJ Argeş, la sesizarea şi în prezenţa paznicului de vânătoare al fondului cinegetic nr. 13 de-numit Runcu, din judeţul Dâmboviţa. Paznicul fusese informat că cei 4 vânători din autoturism braconaseră, în acea seară, o femelă de mistreţ cu doi purcei. Într-adevăr, în autoturism a fost găsită car-nea porţionată, armele celor 4 vânători şi muniţia aferentă. Cei 4 vânători, constituiţi în grup infracţional organizat, inclusiv pe timp de noapte, sunt :

1. Tudose Constantin – membru vânător al AJVPS Argeş şi al AJVPS Dâmboviţa – posesorul autoturismului Toyota;

Foto:D.Todosiuc


Fig 1

Fig5Fig 2

Fig 3

Fig 4

| Tir și Balistică

FIRMA D DUPLEKS PRODUCE PROIECTILE UNICE PENTRU ARME CU ŢEVI LISE (II)

Aivars Dundurs, directorul firmei DDupleks din Riga, capitala Letoniei, a început să fie preo-cupat de proiectilele unice încă din anii 70 ai secolului trecut, o perioadă când nuera uşor să obţii în ţara sa autorizaţia de a vâna

cu o carabină, situaţie valabilă în toată Uniunea Sovietică. Ca atare, el a încercat să-şi "meşterească" nişte proiectile unice, cu un singur strung. Dar ce reuşise pe atunci, nu are aproape nicio asemănare cu modelele fabricate acum în mica sa întreprindere de familie, unde se lucrează cu 5 strun-guri moderne, conduse de programe CNC. A fost adunată o vastă bază de date, după mii de încercări şi sute de corpuri de vânat analizate, pentru a perfecţiona produsele. Revista bulgară Lov i Kuce nr.1/2012 a publicat la pp.22-27 reportajul (prescurtat) al autorului rus M.Degtiaev, care a vizitat poligonul de tir al firmei letone. Aceasta nu vinde separat proiectilele din oţel produse de ea, ci nu-mai cartuşele gata încărcate cu care se va vâna, socotind că ele prezintă diferenţe balistice destul de importante faţă de cele cu proiectile din plumb şi dorind să îşi păstreze buna reputaţie câştigată de-a lungul anilor. Prima expoziţie internaţională la care a luat parte a fost IWA Nürnberg din anul 2003, iar în prezent aceste produse sunt cunoscute în Bulgaria şi România, ca şi în Franţa. Iată modelele sale, două dintre ele fiind deja prezentate în prima parte a articolului:Monolit 32 cal.12/70, verde, cap plat, nu expandeazăMonolit 32 Mag. cal.12/76, verde, cap plat, nu expandeazăMonolit 28 cal.12/70, albastru, cap plat, nu expandeazăMonolit 28 Mag. 12/76, albastru, cap plat, nu expandează

Monolit 25 cal.16/70, albastru, cap plat, nu expandeazăMonolit 21 cal.20/70, albastru, cap plat, nu expandeazăMonolit 7 cal..410/65, albastru, cap plat, nu expandeazăDupo 28 cal.12/70, roşu, expandează 30 mmDupo 28 Mag. cal.12/76, roşu, expandează 30 mmDupo 23 cal.16/70, roşu, expandează 28 mmDupo 20 cal.20/70, roşu, expandează 28 mmDupo 7 cal..410/65, roşu, expandează 26 mm Hexolit 32 cal.12/70, galben, expandează 36 mm + schijeHexolit 32 Mag. cal.12/76, galben, expandează 36 mm + schijeRossa 32 cal.12/70, ocru, expandează 27 mm După cum observăm în lista de mai sus, există 4 modele principale, dintre care unul cu 7 variante are capul plat şi nu expandează iar celelalte 3 expandează. Ştim deja din prima parte a acestui articol că cifra care urmează după numele modelului reprezintă greutatea sa în grame. Spre a-l ajuta pe vânător să se orienteze şi vizual în cele 15 variante de cartuşe încărcate, fiecare cutie are culoarea centurii de polietilenă şi a burei-stabilizator a proiectilului. Pe capacul ei apar: numele, calibrul şi cartuşul, proiectilul întreg, even-tual cel expandat. Dacă vânătorul a pierdut cutia sau a scos cartuşele din ea şi le ţine în cartuşieră, într-o pungă ori în buzunar, cifrele îi indică ce calibru şi greutate are, iar cu-loarea polietilenei (ori a oţelului zincat) ce se vede la gura sertizată rotund sau prin tubul transparent, ce model este. Se confirmă că aceste cartuşe "sunt încărcate de vânători, pentru vânători", cum îi place directorului firmei să declare. Este interesant faptul că niciun cartuş Magnum, lung de 76 mm nu are proiectilul mai greu decât cel pereche

| Matei TĂLPEANU

27 mm

Fig6


de acelaşi calibru dar lung de 70 mm. În schimb ele au o viteză mai mare, ca atare energia lor creşte substanţial (vezi Tabelul I ).

Model Cal. Gre.(g) Vo(m/s) Eo (J) Expandare Obs.

Monolit 28 12/70 28,4 445 2810 -

Monolit 28 Mag. 12/76 28,4 540 4140 - Fig. 1

Monolit 32 12/70 32,0 430 2960 -

Monolit 32 Mag. 12/76 32,0 480 3690 - Fig. 2

Dupo 28 12/70 28,4 420 2470 30 mm

Dupo 28 Mag. 12/76 28,0 505 3570 30 mm Fig. 3

Hexolit 32 12/70 32,0 425 2890 36 mm

Hexolit 32 Mag. 12/76 32,0 480 3690 36 mm Fig. 4

Rossa 32 12/70 32,0 405 2890 27 mm Fig. 5

TABEL I

Proiectilele Monolit pătrund adânc în corpul vânatului, pe care îl lovesc foarte puternic graţie capului plat, sunt deosebit de precise, dar mai au un avantaj: străbat desişul cu ramuri mai groase decât degetul, pe care le retează net, fără a ricoşa şi a se sparge în bucăţi, care pleacă aiurea, cum se mai întâmplă cu proiectilele unice din plumb. Chiar cel mai mic dintre ele, de calibrul .410 şi greu de numai 7 g, penetrează desişul mai bine decât un glonţ de carabină rapid şi cu vârf ascuţit, însă care poate fi deviat de un fir de iarbă întâlnit pe traiectorie. Dar cu orice proiectil Monolit trebuie să ocheşti bine şi să îl plasezi exact unde trebuie, căci nu se fragmentează. Autorul reportajului amintit mai sus a probat, pe un poligon din Federaţia Rusă, câteva zeci de cartuşe încărcate de firma letonă, trăgând cu diferite arme cu ţevi lise, în ţinte plasate la distanţa de 50 m. Cel mai bun cerc de dispersie a fost obţinut cu Monolit 28, la arma TOZ - 34, cu dioptru, fiind de 35 mm (Fig.6). Pentru un vânător mai puţin sigur pe abilitatea sa, modelele cu o rapidă fragmen-tare parţială, ca Hexolit 32 şi Dupo 28, pot fi mai potrivite. Modelul Rossa este intermediar, cu expandare întârziată şi restrânsă, de 27 mm. Există câteva proiectile Duplex de calibre mai mici, prezentate în Tabelul II.

Model Cal. Gre.(g) Vo(m/s) Eo (J) Expandare Obs.

Monolit 25 16/70 25,0 445 2220 - Fig. 7

Monolit 21 20/70 19,5 470 2150 - Fig. 8

Monolit 7 410/65 7,1 500 890 - Fig. 9

Dupo 23 16/70 23,0 440 2250 28 mm Fig. 10

Dupo 20 20/70 19,5 450 1970 28 mm Fig. 11

Dupo 7 410/65 7,1 500 890 26 mm Fig. 12

TABEL II

Şi la aceste calibre există repere vizuale care ajută vânătorul. Toate cutiile modelului Dupo sunt roşii, ca polie-tilena de pe centurile şi burele-stabilizator ale proiectilelor, pe când cutiile modelului Monolit sunt albastre ca polie-tilena respectivelor proiectile. În plus, tuburile cartuşelor de cal. 16/70 sunt transparente la ambele modele, cele ale cal.20//70 sunt galbene şi cele ale cal..410 sunt soşii. Ca unul care am doborât câţiva mistreţi de talie mijlocie, la distanţe variind între 5 m şi 25 m, cu o armă de cal. 20, cu proiectile tip Ideal, vă încurajez să trageţi cu proiectilele din oţel mult mai puternice de cal.12, având o energie aproape dublă la gura ţevii, chiar în mistreţi mai mari, la distanţe raţionale, până la circa 30-35 m. De fapt, chiar în pădureamai rară nu poţi vedea ca lumea la distanţă mai mare, mai ales că mistreţul fuge repede. Dacă la apropierea de linia vânătorilor se opreşte într-un desiş prin care îi distingi doar

Fig10

Fig12

Fig7

Fig8 Fig9

silueta, un proiectil de cal.12 Monolit 28 sau 32, bine ţintit, este medicamentul potrivit.

Fig11


CALEA SPREPERFECŢIUNE

Poate că este prea mult spus, dar perfecţiunea este ele-mentul spre care tindem cei mai mulţi dintre noi, atunci

când este vorba despre câinele nos-tru de vânătoare. Care dintre noi nu şi-a dorit, chiar dacă şi numai pentru sine, un câine de vânătoare care să răspundă prompt şi perfect la comenzi, care să stea liniştit în ţiitoare, mai nou adăpostul din pânză-camuflaj!, care să caute şi să urmărească vânatul în suprafaţa perfect delimitată dinaintea noastră, care să aporteze numai la comandă piesele căzute în foc, iar lista, sunteţi de acord, poate con-tinua ...În ceea ce priveşte antrenarea şi formarea unui câine de vânătoare, este vorba de fapt de un relativ simplu proces de repetiţie decât de cine ştie ce abordare sofisticat-ştiinţifică. Învăţarea aşa-numitelor „bune maniere” ţine practic de repetarea iar şi iar, a practicilor de antrenament şi să nu uităm că este mult mai uşor să prevenim un obicei nedorit decât să îl tratăm după ce a devenit o obişnuinţă. În tot acest mecanism, dacă ne este permis să îl numim astfel, timpul este unul din elementele cheie de care trebuie să ţinem seamă. Vechiul şi cunoscutul proverb „graba strică treaba” este valabil aici poate mai mult decât oriunde altundeva. Şi chiar dacă nu este tocmai pe placul nostru, nu putem şi nu trebuie să ne aşteptăm la rezultate imediate, într-un timp scurt sau foarte scurt. Şi, chiar dacă vom găsi suficiente promisiuni de formare peste noapte a câinelui nos-tru de vânătoare, bineînţeles contra unui cost consistent!, experienţa unor generaţii întregi de antrenori consacraţi de câini de vânătoare arată că nu putem avea peste no-apte un câine cu adevărat bun pentru vânătoare. Aici trebuie să avem în vedere o serie întreagă de aspecte ce vizează lucrul în teren, cheta şi răspunsul la comenzile date, obişnuirea cu focul de armă, lucrul la malul apei, ghidarea spre


şi aportul pieselor doborâte şi aşa mai departe.Cu tot progresul şi avantajele oferite spre exemplu de zgardele electronice, care, este drept, pot controla relativ rapid o parte, sau până la un anumit nivel problemele de comportament sau obiceiurile nedorite ale câinelui de vânătoare, antrenamentul şi for-marea consistentă a acestuia cere timp şi dedicaţie din partea celui ce va beneficia ulterior de rezultatele acestui întreg efort. Experienţa de ani a demonstrat acestea şi con-centrarea asupra acurateţii antre-namentului şi nu a rapidităţii pro-cesului este o abordare mult mai realistă a ideii, iar anticiparea şi prevenirea problemelor, sunt de preferat decât tratarea ulterioară a acestora!

ALExANDRU CODRIN

Cu ani în urmă şi eu la fel ca toţi ceilalţi vânători aşteptam, cu nerăbdare, venirea

sărbătorii de Sfânta Marie de la mijlocul lunii lui Gustar, deoa-rece această mare sărbătoare co-incidea cu deschiderea sezonu-lui de vânătoare la raţe sălbatice şi la toate celelalte specii de vânat de baltă. Datorită vremii plăcute din acea perioadă a anului, vânătoarea avea un farmec apar-te deoarece mai mereu ieşirile se întindeau pe mai multe zile, ceea ce însemna că petreceam câteva nopţi împreună cu tovarăşii de vânătoare pe malul bălţii, în jurul unui mic foc de tabără, unde coceam porumb şi pregăteam câteva raţe - vânate de noi în cursul zilei la pasajele de dimineaţă şi seară. Dormeam întinşi pe un pat de iarbă, acolo în inima na-turii, fără ca vreunul dintre noi să aibă cea mai mică obiecţie vis-a-vis de acest aspect. Tre-buie să menţionez şi faptul că întotdeauna vânatul recoltat în cursul acelor zile vânătoreşti minunate îl păstram, în ciuda vremii calde, în condiţii de con-

servare impecabile, chiar dacă nu aveam la noi - pentru că nu se găseau pe atunci - pungi izo-terme sau mai ştiu eu ce alte minunăţii ale tehnicii ce la mo-mentul actual sunt nelipsite din dotarea vânătorului modern. Reuşeam într-un mod simplu şi eficient acest lucru important, eviscerând raţa imediat după ce cădea în foc, umplând-o după aceea la fel de repede cu urzici proaspăt culese. Foarte adevărat este şi faptul că în trecut luna lui Gustar era, din punct de vedere termic, foarte normală şi propice ieşirii în mijlocul naturii pentru practi-carea vânătorii. În momentul de faţă, datorită unui regim termic extrem de canicular, aproape că a devenit greu să mai practici vânătoarea la puţinele specii de vânat care mai sunt admise a fi vânate în această lună de în-ceput de sezon. Privind în urmă cu nos-talgie la trecutele şi frumoasele vânători de raţe sălbatice de la jumătatea lunii lui Gustar, nu pot spune decât "o tempora !".

CLAUDIU OPRESCU


Cândva la vânătoare de raţesălbatice în luna lui Gustar


noi behăituri. Nu ne dădeam seama ce să-ntâmplă acolo. Hai repede, le-am zis feciorilor. Credeam că au venit și comu-nitarii. De unde! Erau tot șacali; alții; să fi fost vreo patru-cinci. Săriseră în țarcul mieilor și-i sfâșiau ca lupchii. Dumne-zeule, și ce țipau și se văitau, săracii miei! Ca niște copchii. Ți să rupea inima, nu alta! Câinii au ajuns înaintea noastră și i-au alungat. Cum v-am spus la telefon, au omorât șapte miei. I-am îngropat și am pus pietre deasupra, să nu-i scormone câinii; că nu puteam ști dacă nu cumva sunt turbați. Pe cei morsecați i-am dat cu dezinfectant și i-am bandajat. – Deștepte lighioane! a comen-tat admirativ coechipierul meu, stârnind priviri piezișe din partea lui nea Gică. Ca la un atac militar: câțiva au atras forțele de pază departe de obiectiv, iar grosul forțelor l-au ocupat. Când am terminat de mâncat, printre trunchiurile plopilor se zăreau umbre sinilii înlănțuindu-se în îmbrățișări ciudate. Descăleca întunericul. Ne-am luat cele trei obiecte trebuitoare la orice pândă – pușca, scaunul cu trei picioare și termosul cu cafea – și am pornit paralel cu albia Dunării, eu în aval, iar Neculai în amonte. Curând a răsărit și luna, poleind totul în argint. Mi-am ales locaș sub o salcie cu pletele până la pământ ca o fabuloasă zână a apelor. Din poteca ce trecea pe lângă ea, se deschideau ca într-un evantai trei culoare de rariști printre tufișuri de muri și răchită – tot atătea direcții probabile de apropiere a tâlharilor. Asta dacă ținea zeița Fortuna cu mine; căci vânătoarea e jumătate iscusință și jumătate noroc. M-am așezat apoi pe scaun cu pușca pe genunchi și m-am cufundat într-o tăcută așteptare. Printre coroanele răchitelor și curpenii viței-de-vie sălbatice se zărea lunecând la vale misterioasă lucitoarea cale de apă a marelui fluviu. Mmirosea a

Era luna lui cuptor. Soarele tocmai se ascundea după geana zării, lăsând în urma sa o vatră de jeratic aprins. După arșița toridă a zilei, Lunca Dunării se în-viora surâzând sub răcoarea serii. Ocolind ghemotoacele uscate ale aluviunilor rămase după retragerea apelor primăverii, bătrâna Dacie a colegului meu de aventuri cinegetice, Neculai Arsene, cu stăpânul la volan și cu mine în dreapta, ne hurducăia spre stâna lui nea Gică Frateș. Nici n-am apucat bine să ne apropiem de acareturile ei, că zăvozii au sărit să ne mănânce cu tot cu hârbul nostru, care scârțâia din toate în-cheieturile. – Hoo, lupchii tatii, am auzit vo-cea fermă a bătrânului, și îndată zăvozii au tăcut și s-au dus spre culcușurile lor. Curând am zărit venind în întâmpinarea noastră și silueta baci-ului ușor aplecată cu demnitate peste cei șaptezeci de ani cât încrustase de curând pe răbojul vremii. – Să vă fie binele totdeauna călăuză, ca acuma, ne-a urat el după ce am oprit și am coborât. – Să trăiți! ne-au salutat respectuoși și cei doi feciori ai săi, care tocmai aprindeau focul sub ceunul cu lapte pentru caș. Tăcute și cuminți, oile rumegau liniștite în țarcul din apropiere. La fel și mieii, într-un alt țarc din vecinătate. Nea Gică ne-a invitat apoi să luăm loc la masa improvizată de sub um-brarul târlei și a dispărut în colibă. Abia ne-am așezat, că a și apărut cu o strachină plină ochi cu bucăți de caș și urdă proas-

pete printre felii de mămăligă. După ce le-a pus pe masă, a făcut semnul crucii deasupra lor și ne-a îmbiat să servim. – N-o să te refuzăm, i-am spus eu, luând cu mâna o bucată de urdă, dar știi bine că nu pentru a ne ospăta ne-ai invitat. Cât dialogăm noi cu bucatele, spune-ne cum s-a întâmplat. – Păi cum să să-ntâmple, mirui-i-ar glonțu’. Așa cum v-am spus pă scurt la telefon, noaptea ce-a trecut, să fi fost după doișpe, am auzit câinii ducându-se hâmăind spre tufele din spatele colibei. Iar au venit comunitarii, mi-am zis; că aproape nu e noapte și chiar zi să nu-mi fie atacată stâna de câinii fără stăpân aduși de pe străzile Bucureștiului și lăsați în tufișurile luncii. I-am sculat pă băieți, după care am luat cu toții ciomegele și ne-am repezit în urma câinilor. Când am ajuns aproape, am rămas cu toții ca la dentist. Luna se stinsese, dar să vedea bine. Nu erau comunitarii, ci șacali. Știam că sunt blăstămății d-astea prin zăvoi, că doar le-am auzit de multe ori scheunăturile pățăgăiate. Ba chiar am văzut unul odată furișându-se să fure mielu’ abia fătat al unei oi. Noroc că am fost aproape și l-am gonit. Acum se hărțuiau cu câinii mei. – Cum adică se hărțuiau? am în-trebat eu, neînțelegând ce vrea să spună. – Adică nu se lăsau prinși cu lupchii mei în luptă dreaptă, că i-ar fi făcut praf, ci să roteau în jurul lor, ba fugeau, ba se făceau că atacă. Și culmea, totul pe muțește. Nu scoteau un lătrat, un scheu-nat. – Și până la urmă cum s-a terminat confruntarea? a întrebat nerăbdător Neculai. – Au plecat, și ne-am întors și noi la stână, de unde răzbăteau până la

Tâlharii|Fănica-voinea ene


alge și a mentă sălbatică. Pretutindeni erau semne de pace și netulburare. Doar greierii interpretau la unison simfonia lor încântătoare, sporind sentimentul de liniște. Mi se părea că mă aflam undeva departe, la începutul lu-mii. M-a cuprins pe dată un val de caldă și adâncă mulțumire. Trăiam o nouă aventură cinegetică și de bunăseamă noi emoții. M-am cufundat în mine într-o adâncă reverie. Visam cu ochii deschiși. Nu știu cât să fi durat acest moment desfătător, dar deodată am zărit undeva pe culoarul din mijloc furișându-se o umbră. Semăna cu silueta unui câine. Apoi altele după ea. Ei trebuie să fie, am presupus eu, și inima a-nceput să bată daradana-n gât, dar am reușit să-i temperez avântul. Am ridicat ușor pușca și am pus încrucișarea lunetei pe silueta din față. Când s-a apropiat la vreo cincizeci de pași, degetul ucigaș a apăsat lin trăgaciul. Îndată detunătura a făcut țăndări liniștea luncii și frumoa-sa zână a apelor și-a zbătucit părul a spaimă. Umbra a mai mers câțiva metri și a căzut în zbateri tremurânde. Cele-lalte s-au mistuit în întuneric. M-am apropiat apoi de nefericita victimă. Era un exem-plar superb. Pieptul lat și grebănul gros exprimau robustețe și forță. Mă privea cu ochii săi deschiși spre neființă, spunându-mi parcă cu reproș: cruzimea ta, omule, e la fel de mare ca a noastră. I-am în-chis. Două diamante s-au rostogolit atunci dintre pleoape pe părul fin al botului său ascuțit, strălucind stins în lumina lunii; erau lacrimi; m-am aplecat și le-am șters cu dosul pal-mei. M-a cuprins pe dată mila și re-gretul. Dar asta-i vânătoarea, mi-am zis în sinea-mi răvășită. Trebuie să-ți asumi și povara vinovăției pentru gestul ucigaș.

File de istorie |

O mare calitate a noastră, a vânătorilor, şi totodată o mare plăcere este aceea de a descoperi. Dar nu numai atât... Pentru că,

asemenea ei o avem şi pe aceea de a redescoperi.S-ar înţelege că subiectul acestor acţiuni este vânatul, căci numai acesta ar putea reprezen-ta scopul căutărilor noastre. Dar universul trăirilor vânătoreşti este cu mult mai larg. Nu uciderea vânatului ne aduce mulţumirea aşa după cum greşit percepe cea mai mare parte a nevânătorimii, ci mai degrabă dobândirea lui într-un chip cât mai onorabil cu putinţă. Aş mai adăuga că fiecare dintre noi suntem şi căutătorii propriei noastre fiinţe întrupate în vânător. Iar acest fenomen se petrece inclusiv cu cei care

nu practică vânătoarea la propriu, dar care în realitate se comportă faţă de semeni mai abitir decât vânătorii, fără a reliza în zorul lor că asta este totuna.În urmă cu mai mulţi ani am aşternut pe hârtie câteva frânturi de cuget(1) inspirate de educaţia şi cultul neamului pe care le-am primit în familie. Din respect pentru cei care au fost, astăzi aş dori să mai adaug ceva: ceva ce tocmai probabil că aţi simţit cristalizându-se în cugetul dumneavoastră de îndată ce aţi citit fraza anterioară. În vorbe largi se cheamă tradiţie. Dar vorbele pot zbura, aşa cum spune latinescul proverb. Ori cuvântul poartă în sine un har mai presus de propria lui definiţie dintr-un dicţionar explicativ. Pentru că tradiţia înseamnă şi simţire! Uneori nici nu îţi dai seama că o urmezi pentru că o faci ca şi cum ai respira. Ea se regăseşte în propriul tău sânge. Iar când realizezi asta, abia atunci începi să o cinsteşti aşa cum se cuvine. Din acele clipe nu vei mai fi tu însuţi. Vei fi doar cel care a trecut în linia întâi a unui război nevăzut cu soarta. Ca şi cum ai prelua din răstimpuri o ştafetă neştiută… Şi neînţeleasă de către unii…Este bine să ne amintim de cei care prin simpla lor existenţă ne-au transmis în felul lor germe-nii pasiunilor noastre. Este bine să ne întrebăm despre rostul lor, dar mai ales despre ce ne-au inspirat să învăţăm de la viaţă în baza propriei noastre experienţe, pentru ca această lume să fie un pic mai bună după trecerea noastră. De fiecare dată când mergeam la biserica Sfântul Ilie din Drăgăşani – oraşul în care am copilărit - ori când treceam pe lângă aceasta, admiram cu mândrie falnicii brazi din curtea ei, căci erau plantaţi chiar de către străbunicul meu matern, fost conducător al pepinierei din această urbe în perioada interbelică şi pasionat vânător.Acum brazii nu mai sunt… Probabil erau prea bătrâni, ori făceau prea multă umbră şi trebuiau tăiaţi de la rădăcină. Toţi… Nu ştiu motivul exact…Nu am văzut să fi răsărit altceva în locul lor, dar, ce-i drept, biserica este mult mai luminată… Tot ce ştiu însă este că străbunicul meu a mai lăsat pe lume ceva mult mai presus decât foto-grafiile sale îngălbenite de vreme şi permisul lui de vânătoare de acum o sută de ani, pe care le-am descoperit în scrinul cel vechi şi ros de carii… … A mai lăsat ceva ce - chiar dacă nu se vede - există… Există într-o lume în care tuturor ne place să evadăm pentru a ne redescoperi, dar tot mai rar ne găsim timpul pentru asta. Şi totuşi ar trebui să ne pese mai mult… Fiindcă această lume este chiar MINUNATA LUME A SUFLETULUI NOSTRU !

MARIUS POPESCU

(1) Revista VPR nr. 1/2006 – O moştenire de suflet – autor Marius Popescu

Călătorie printr-un cuget de vânător

Acest permis de vânătoare nu dă dreptul posesorului să vâneze decât pe proprietăți personale sau pe acelea unde are cu arendă dreptul de vânătoare după ce va fi plătit taxele legale pentru câinii de vânătoare ce posedă.

Foto: D.Todosiuc

Frumoasele gaiţe


| Însemnărimână, cu o forţă extraordinară, mama-gaiţă s-a repezit la capul soţiei, iar strigatele ei, amestecate cu ale gaiţei, aminteau de o scenă din filmul lui A. Hitchcock.Am sărit în apărarea soţiei, am luat puiul şi l-am aruncat pe o creangă din apropierea cuibului, dar ţipetele gaiţei nu s-au terminat, astfel încât vecinii s-au adunat să vadă ce s-a întâmplat. Vânător fiind, am avut privilegiul constatării acestui comportament atipic şi, de nenumărate ori, al concertelor oferite al căror glas semnalau apropierea vânatului, dar în acelaşi timp putea să-mi fie şi dăunător deoarece îmi trăda prezenţa, punând în stare de alarmă animalele pădurii.La sfârşitul lunii ianuarie, în-ceputul lunii februarie din acest an, datorită zăpezii abundente, o mierlă neagra şi-a făcut prezenţa în împrejurimi cu triluri de o frumuseţe aparte. Într-o cutie, sub un prun, am pus câteva fire de orez şi spărturi de porumb. Imediat aceasta s-a apucat să mănânce, iar drept mulţumire timp de o jumătate de oră pe viţa-de-vie din apropierea casei a concertat o simfonie minunată. Acest concert s-a repetat în fiecare zi, până ce, datorită încălzirii, şi-a luat conso-arta şi au plecat pentru construirea cuibului într-un loc mai potrivit.Gaiţele mai dădeau târcoale cutiei şi se înfruptau din mâncarea pusă pentru mierlă, dar îşi făceau de lu-cru şi într-un măr bătrân ciugulind scoarţa acestuia sau coborând la baza lui, unde scurmau pământul.Curios de năzbâtiile acestora, am căutat şi găsit îngropate în pământ, în diferite locuri, sute de seminţe de ghindă, jir, fructe de pădure, care erau aduse de ele ca rezervă, în cazul în care hrana era mai puţină.Deoarece mierla nu a mai venit, nici eu nu am mai pus hrană aces-teia. Într-o dimineaţă, aud din casă minunatul sunet al mierlei. Bucuros, deschid fereastra, dar ce minune mi-a fost dat să văd ? Gaiţa imita şi cânta aşa de frumos, perfect, simfonia mierlei, încât credeai că este adevărata mierlă.A dat acest spectacol în aşteptarea hranei, crezând că mă va îmbuna, lucru pe care l-a şi reuşit, cu o isteţime rar întâlnită, astfel pot afirma că această pasăre este in-discutabil o podoabă a pădurilor şi a plaiurilor noastre, iar epitetul dat unor persoane care vorbesc mult şi fără rost, în cazul gaiţelor nu se potriveşte.

George Radu

Îmi amintesc şi acum, după 45 de ani, cum în părul bătrân al casei în care stăteam cu chirie, la tanti Ţica,

o gaiţă ce scotea sunete stridente arunca de pe crengi perele rămase ne-culese, la finalul zilelor de octombrie, din cauză că nu era cine să se urce în bătrânul păr ale cărui ramuri erau în-negrite de vremuri.Imediat îşi lua zborul şi în fracţiuni de secundă îşi aducea şi perechea, cu care căuta, în crăpăturile scoarţei, ultimele insecte ce se adăposteau în aşteptarea iernii.Când tanti Ţica ieşea din casă în curte, făceau o gălăgie infernală, semn să fie luate în seamă.- Ce vreţi să-mi spuneţi ? V-aţi întors din pădure şi acum vă certaţi în loc să-mi daţi o veste bună ?Dar vestea bună venea, deoarece la începutul lunii noiembrie sosea cea mai bună prietenă a ei, tanti Loly, iar bucuria revederii prietenelor era aşa de mare, încât despărţirea se lăsa în-totdeauna cu lacrimi.Concertul gaiţelor se repeta, iar cele două prietene vorbeau cu ele, în fiecare dimineaţă, aruncându-le bucăţi de pâine şi punând într-o farfurie sub bătrânul păr făină de porumb.

Ca tânăr, nu am luat în seamă această joacă a doamnelor cu aceste pasări, care îmi spuneau că pot aduce veste bună sau mai puţin bună.Într-o zi toridă de iunie, când mă aflam în aşteptarea intrării la examen, stând pe o bancă în frumosul parc al Facultăţii de Silvicultură din Braşov, fumând ţigară după ţigară, pentru a-mi ascunde emoţiile (vorba vine), simt că ceva îmi cade de sus atingân-du-mi urechea.Mă uit şi văd o mărgică strălucitoare scăpată din ciocul unei gaiţe. Înjur în gând pasărea şi intru la examen, pe care din neştiinţă nu l-am luat în acea sesiune, iar vinovată am găsit gaiţa ce mi-a dat vestea rea prin căzătura mărgelei. Gaiţa, al cărei penaj cenuşiu roşcat, cu aripile împestriţate cu albastru deschis, punctat cu negru, imita cu acurateţe, în fiecare zi, glasul altor păsări de pădure, ori alte sunete percepute şi învăţate de acestea. Apoi şi-a făcut cuibul, la începutul lunii aprilie, din crenguţe si paie, căptuşit cu muşchi, în care a depus ani la rând 7 ouă de culoare ver-zuie. După o incubaţie de circa 16 zile au ieşit puii, care nu au făcut

nici un zgomot sau ţipăt în cuib şi, interesant, nici părinţii, în toată această perioadă, nu au dat glas nici pe cuib, nici în apropierea lui.La trei săptămâni de la eclozare, puii au dorit să-şi urmeze părinţii, încercând să zboare pe crengile din apropiere. Un pui mai firav a căzut pe stratul de flori, unde pisica noastră birmaneză l-a ob-servat şi s-a apropiat imediat, iar puişorul speriat, intuind pericolul, făcea uşoare salturi disperate în încercarea de a se îndepărta. Într-o reacţie de o secundă gaiţa-mamă a sărit la pisică scoţând sunete înfiorătoare, iar birmaneza speriată a căutat apărare la pri-etenul ei, un ciobănesc german. Acesta, pentru salvarea prietenei, s-a apropiat de gard să vadă ce mi-nune se ascunde printre flori.Când mama-gaiţă a văzut că marele ciobănesc se apropie de pui, cu aceleaşi strigăte stridente a sărit în jurul câinelui, atacându-l cu ciocul.Ţipetele erau aşa de puternice încât soţia mea, văzând caram-bolul, s-a apropiat pentru a salva puiul şi a-l pune pe o creangă În momentul când a luat puiul în


Mapamond cinegetic

ACORDURI INTERNAŢIONALE

CITES (Convenţia privind comerţul internaţional al speci-ilor de faună şi floră sălbatice ameninţate de dispariţie) – CONSULTAREA COMISIEI EUROPENEÎn 12 iunie, FACE a participat la reuniunea părţilor din cadrul Comisiei europene, care urmăreşte pregătirea poziţiei UE pentru cea de-a 62-a sesiune a Comitetului Permanent al CITES, care va avea loc la Geneva, în această lună.Consilierul juridic al FACE, Johan Svalby, a luat cuvântul în numele vânătorilor europeni amintind că CITES are ca scop reglementarea comerţului internaţional cu specii de animale şi plante sălbatice în vederea garantării durabilităţii şi supravieţuirii speciilor şi că deciziile UE trebuie să se bazeze pe argumente ştiinţificei în nici un caz nu trebuie fo-losite pentru interzicerea comerţului din motive ideologice. Referitor la trofeele de vânătoare, John Svalby a subliniat statutul lor special în raport cu celelalte efecte personale sau cu uzul domestic, ţinându-se cont de beneficiile aduse de vânătoarea pentru trofee în conservarea naturii. A mai făcut apel la Comisie să adopte în timpul Comitetului Permanent o poziţie care să permită evitarea birocraţiei şi a restricţiilor nejustificate privind importurile de trofee de vânătoare pentru a facilita şi încuraja participarea vânătorilor la pro-gramele de vânătoare axate pe conservare.

CONVENŢIA DE LA RAMSAR PRIVIND ZONELE UMEDECea de a 11-a Sesiune a Conferinţei Părţilor semnatare ale Convenţiei de la Ramsar privind zonele umede se va ţine la Bucureşti, în perioada 6-13 iulie. Aceasta va avea ca temă „Zonele umede: Locuri de viaţă şi destinaţie”. Accentul se va pune în special pe zonele umede, turism şi activităţi recreative. Părţile semnatare ale Convenţiei de la Ramsar (Statele membre) se vor reuni pentru evaluarea progreselor realizate până acum de către Convenţie şi cei implicaţi în utilizarea durabilă a zonelor umede, dar şi pentru a împărtăşi cunoştinţele şi experienţele privind aceste probleme tehnice şi pentru a stabili agenda pentru perioada următoare.În centrul filosofiei Ramsar figurează conceptul utilizării raţionale, iar în centrul utilizării raţionale se găseşte conser-varea şi utilizarea durabilă a zonelor umede şi a resurselor lor, în folosul umanităţii – un principiu pentru care vânătorii se luptă zi de zi. Angus Middleton - director executiv al FACE, cel care va participa la această reuniune, va transmite mesajul con-form căruia vânătorii consacră multe eforturi, timp şi bani

pentru conservarea zonelor umede la nivel local şi sunt, în mod constant, în căutarea modalităţilor de colaborare cu factorii decizionali naţionali şi internaţionali în vederea recunoaşterii multifuncţionalităţii vânătorilor.

CONSERVAREA NATURIIGESTIUNEA DURABILĂ A CORMORANILOR30 mai – 1 iunie, Lichfield, AngliaÎn cadrul Proiectului european „CorMan” (Gestiunea durabilă a populaţiilor de cormorani), grupul de legătură al părţilor implicate, în care FACE este parte, şi-a ţinut cea de-a treia reuniune de orientare a lucrărilor şi luare în evidenţă a ansamblului preocupărilor. Cele două mari anga-jamente care răzbat din acest contract sunt :

• Dezvoltarea unei platforme de informaţii electronice privind site-ul internet al DG Mediu cu informaţii generale despre cormorani, precum şi soluţii de bune practici în ve-derea reducerii impactului cormoranilor mari asupra pescui-tului, stocurilor de peşti şi acvaculturii;• Coordonarea unui recensământ paneuropean al coloniilor reproducătoare în 2012 şi a unui recensământ paneuropean al păsărilor care vor ierna în 2013.

20 DE ANI DE DIRECTIVĂ HABITATEÎn 21 mai, în Danemarca, în preziua reuniunii Directorilor Natură şi Biodiversitate, a fost organizat un eveniment spe-cial pentru a lansa suita de festivităţi ale UE, prilejuite de cea de-a 20-a aniversare a Directivei Habitate. O serie de evenimente vor fi organizate de-a lungul anului 2012, în principal pentru a sublinia realizările LIFE şi Natura 2000. FACE a profitat de această ocazie pentru a pune în evidenţă beneficiile implicării vânătorilor în Natura 2000.

(din Buletinul informativ al FACE)

Ce putem vâna

AUGUST Mamifere: căprior (mascul), mistreţ, şacal, viezure, vulpe.Păsări: cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară neagră, coţofană; stăncuţă; de la 15.08; cioară-de-semănătură, guguştiuc, porumbel gulerat, porumbel-de-scorbură, prepeliţă, turturică.

IULIE Mamifere: căprior (mascul), şacal, vulpe.Păsări: cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară neagră, coţofană; de la 15.07.-stăncuţă.


DATE ASUPRA UNOR SPECII DE PASARI DIN JUDEŢELE BUZĂU, RÂMNICU SĂRAT ŞI IALOMIŢA DIN PERIOADA

1937-1949 (I)

|SORIN GEACU

Cercetarea unor fonduri arhivistice ne-a permis evidenţierea unor informaţii referioare la 22 de specii de păsări din trei judeţe din sud-estul României.

A) PREPELIȚENumărul exemplarelor vânate în judeţul Buzău a fost de 4206, din care : 1450 în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 1942, 1015 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 961 în intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944, 444 între 1 aprilie 1944 şi 31 martie 1945, 192 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 şi 144 în perioada 1 aprilie 1946-31 martie 1947.În raportul pe intervalul 1 aprilie 1944-31 martie 1945 al Inspectoratului de Vânătoare Buzău era menţionat că puii de prepeliţă avuseseră de suferit datorită ploilor abundente.Între 1 aprilie 1945 şi 31 martie 1946, în perioadele de pasaj numărul de prepeliţe era redus. Din aprilie 1947 şi până în luna mai 1948 s-au constatat « puţine » prepeliţe.Cele mai multe exemplare în 1948 se vânaseră lângă Poşta Câlnău şi Focşănei.În judeţul Râmnicu Sărat multe prepeliţe s-au vânat în anul 1938 lângă Măicăneşti, Pardoşi, Murgeşti, Topliceni şi Grebănu şi în 1939 lângă Slo-bozia Ciorăşti, Zoiţa şi Bordeasca.În sezonul de vânătoare 1941/1942, membrii Societăţii de vânătoare „Potârnichea” din Ţăndărei, judeţul Ialomiţa au recoltat 53 prepeliţe de pe teritoriile localităţilor Ţăndărei, Mihail Kogălniceanu, Frăţileşti, Platoneşti şi Ograda. În acelaşi sezon membrii societăţii „Unirea” din Urziceni au vânat 728 exemplare, iar în zona de câmp şi luncă din jurul Călăraşilor, 60 de membri ai Societăţii de vânătoare „Mircea cel Bătrân” din acel oraş, au recoltat 400 de exemplare.Multe s-au vânat în 1944 pe teritoriul comunei Eliza Stoeneşti (azi Condeeşti). În schimb, în comuna Horia în toamna anului 1945 numărul de prepeliţe observate era mic. Prepeliţele erau „foarte puţine” în judeţ în anul 1946. Din raportul pe anul 1948 al Societăţii de vânătoare din comuna Sfântu Gheorghe, aflăm că numărul de prepeliţe vânate în 1947 a fost „semnifi-cativ”. Administraţia de Vânătoare a judeţului Ialomiţa constata la 15 aprilie 1948 faptul că în judeţ, datorită secetei, numărul de prepeliţe era „foarte mic”.

B) PORUMBEIÎn judeţul Buzău s-au vânat 2092 exemplare, din care : 765 în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 1942, 429 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 412 în intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944, 347 între 1 aprilie 1944 şi 31 martie 1945, 65 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 şi 74 în perioada 1 aprilie 1946-31 martie 1947.Şi în judeţul Râmnicu Sărat s-au vânat în anii 1938 (lângă Pardoşi, Murgeşti, Topliceni şi Grebănu) şi 1939 (lângă Slobozia Ciorăşti).

C) RAŢE SĂLBATICENumărul exemplarelor vânate în judeţul Buzău a fost de 1373, din care : 500 în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 1942, 454 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 231 între 1 aprilie 1944 şi 31 martie 1945, 116 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 şi 72 în perioada 1 aprilie 1946-31 martie 1947.La începutul verii anului 1944 raţele sălbatice cauzaseră pagube culturi-lor de orez din zona de câmpie.În judeţul Râmnicu Sărat multe gâşte sălbatice s-au recoltat în 1938 lângă Mihălceni, Băbeşti, Gologanu, iar în 1939 lângă Stăvărăşti şi Amara.În toamna anului 1943 s-au observat multe exemplare în bălţile din lunca Buzăului.Raportul din 15 aprilie 1946 al Inspectoratului de Vânătoare Râmnicu Sărat atenţiona Ministerul de mulţimea acestor păsări în zona bălţilor cu stufăriş şi pe terenul mlăştinos din comuna Vâjâitoarea. Adresa nr. 11 din 20 octombrie 1943 menţiona faptul că în sezonul 1941/1942, membrii Societăţii de vânătoare „Potârnichea” din Ţăndărei, judeţul Ialomiţa au recoltat 161 exemplare de pe teritoriile localităţilor Ţăndărei, Mihail Kogălniceanu, Frăţileşti, Platoneşti şi Ograda. În acelaşi sezon membrii Societăţii „Unirea” din Urziceni au vânat 50 de exemplare, iar cei ai Societăţii de vânătoare „Mircea cel Bătrân” din Călăraşi - 730 exemplare.Multe s-au vânat pe parcursul anului 1943 în Balta Ialomiţei. În 1946-1947 în Balta Ialomiţei vânatul la raţe sălbatice „a fost abun-dent”.

D) GÂŞTE SĂLBATICE Exemplarele vânate în judeţul Buzău au totalizat : 65 în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 1942, 47 în intervalul 1 aprilie 1942-31 martie 1943, 922 în intervalul 1 aprilie 1943-31 martie 1944, 6 între 1 aprilie 1944 şi 31 martie 1945, 2 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946 şi 49 în perioada 1 aprilie 1946-31 martie 1947.Pe teritoriul judeţului Râmnicu Sărat, multe gâşte sălbatice s-au recol-tat în 1938 lângă Mihălceni, Băbeşti, Gologanu şi Măicăneşti, iar în 1939 lângă Puieşti, Amara şi Stăvărăşti. În toamna anului 1943 s-au observat multe exemplare în bălţile din sud-estul judeţului.Un număr mare de gâşte sălbatice au staţionat în judeţ în perioada oc-tombrie-decembrie 1945. În sezonul de vânătoare 1941/1942, membrii Societăţii de vânătoare „Potârnichea” din Ţăndărei judeţul Ialomiţa au recoltat 161 exemplare de pe teritoriile localităţilor Ţăndărei, Mihail Kogălniceanu, Frăţileşti, Platoneşti şi Ograda. În lunca Dunării, 60 de membri ai Societăţii de vânătoare „Mircea cel Bătrân” din Călăraşi, în acelaşi sezon au recoltat 83 exemplare. Numeroase gâşte sălbatice au fost împuşcate în cursul anului


Însemnări |

1943 în Balta Ialomiţei. În sezonul 1946/1947 în Balta Ialomiţei, vânatul de gâşte sălbatice „a fost abundent”. În luna iulie 1948, primarul comunei Dichiseni semnala Inspectoratului de Vânătoare la Călăraşi, faptul că „locuitorii [comunei n.n.] se plâng că gâştele sălbatice produc mari stricăciuni la clăi şi re-colte, fiind în mare număr”, solicitând aprobare pentru vânarea acestora.

E) POTÂRNICHIÎn judeţul Buzău s-au vânat : 240 în intervalul 1 aprilie 1941-31 martie 1942 şi 6 în intervalul 1 aprilie 1945-31 martie 1946.Pentru perioada 1 aprilie 1944-31 martie 1946 Inspectoratul de Vânătoare Buzău comunica Direcţiei Vânătoarei la Bucureşti faptul că, deşi s-au im-pus restricţii la recoltare de către Societăţile de vânătoare şi Inspectoratul Judeţean de Vânătoare, potârnichile se împuţinaseră foarte mult astfel că « rar de tot se vede câte un cârd şi acela mic de 6-10 bucăţi la 3-4 co-mune ». În intervalul următor de timp (1 aprilie 1946-31 martie 1947) în judeţ foarte rar se mai observau grupuri de potârnichi de câte 3-5 bucăţi.În raportul pe perioada aprilie 1946-mai 1948 întocmit de Inspec-toratul Judeţean de Vânătoare trimis la Minister era evidenţiat faptul că potârnichile dispăruseră « aproape complet ». De aceea, atunci a fost oprită « cu desăvârşire » vânarea acestora.Cel mai mare număr de potârnichi în judeţul Râmnicu Sărat în 1938 a fost semnalat lângă Mihălceni, Măicăneşti, Topliceni şi Grebănu, iar în anul următor lângă Pardoşi şi Murgeşti. În luna august 1942, Inspectoratul de Vânătoare Râmnicu Sărat semnala Ministerului « starea rea a potârnichilor din judeţ ». Ele erau « foarte puţine » în luna mai 1943. Datorită secetei din anii 1945-1946, “înmulţirea potârnichilor nu s-a putut face în mod normal”.Raportul din 13 martie 1946 al Inspectoratului Judeţean de Vânătoare menţiona faptul că numărul potârnichilor scăzuse foarte mult cu toate că fusese oprită vânarea lor în 1945. În luna martie 1944 se constatase lipsa „aproape totală” a potâr-nichilor pe teritoriul plasei Slobozia din judeţul Ialomiţa.Raportul din 22 septembrie 1946 al Inspectoratului de Vânătoare menţiona lipsa „completă” a speciei în judeţ.Reprezentanţi din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor constatau la inspecţia făcută în perioada 25-29 iulie 1947, că în judeţul Ialomiţa, comparativ cu situaţia din 1946, potârnichile erau” în mare scădere”. Tot ei, la inspecţia făcută în judeţ în perioada 31 octom-brie-4 noiembrie 1947, recomandau să „se examineze în mod se-rios marea scădere a (numărului n.n) potârnichilor şi să hotărască oprirea vânatului potârnichilor întreg anul viitor [1948 n.n.]”. La 29 noiembrie 1947, Societatea de Vânătoare „Dropia” din Slobozia in-forma Inspectoratul de Vânătoare din Călăraşi de faptul că se comunicase în toate comunele oprirea vânatului la potârnichi pe durata a doi ani.

(va urma)

Foto: N.Șelaru

UN GEST CREŞTINESCDe multe ori vânătorii sunt acuzaţi, datorită

unei percepţii greşite, bazată pe prezentarea deformată a realităţii, de intervenţia brutală asu-pra faunei, în speţă a celei de interes cinegetic.În paginile revistei noastre am încercat, de-a lungul timpului, să explicăm şi să demonstrăm efectul benefic asupra mediului produs de vânătoarea raţională, gândită ca o activitate durabilă, efectuată după reguli bine stabilite, probate N sute de ani de practică, susţinute de prevederi legale. De multe ori, suntem informaţi, prin intermediul corespondenţilor, a colaboratorilor sau a altor persoane implicate în acest fenomen, despre fapte, întâmplări sau evenimente care susţin punctul nostru de vedere, demonstrând, de fiecare dată, calităţile etice şi morale de care dau dovadă cei mai mulţi dintre supuşii Dianei. O astfel de întâmplare este şi cea relatată de di-rectorul AJVPS Mureş, dl.ing. Pompei Emil Muică.Astfel, în data de 15.04.2012, de Sfântul Paşti, pe fon-dul de vânătoare 64 Sângiorgiu, aflat pe teritoriul localităţii Sânpetru de Câmpie, o căprioară rătăcită în spatele unor gospodării a fost încolţită de câinii unei stâne aflate în apropiere. Dezorientată, aceasta s-a repezit într-un gard de plasă, de unde a fost proiectată în mijlocul haitei.În acest moment a survenit intervenţia fermă a paznicului de vânătoare, dl. Kerekes Mircea Daniel şi a gospodarului fon-dului de vânătoare, dl. Şipoş Ştefan care, ajutaţi şi de ciobanul de la stână, au îndepărtat câinii, salvând animalul rănit.Căprioara a fost imobilizată şi transportată la me-dicul veterinar, care a intervenit, atât chirurgical, prin dezinfectarea şi coaserea rănilor, cât şi medicamen-tos, prin tratament cu antibiotice şi antiinflamatorii. După perioada de convalescenţă, căprioara a fost eliberată şi monitorizată pentru siguranţa intervenţiei.Astfel, într-o zi sfântă, nişte oameni de omenie au demon-strat, încă o dată, caracterul deosebit impus de calitatea de membru vânător, prin etica şi moralitatea gestului lor.

M.I.


Începem cu o scurtă recapitulare a evenimentelor legate de acordarea organizării celui de-al xIV-lea Cam-pionat Mondial de Pescuit la Crap

către AGVPS din România şi de nomi-nalizarea locaţiei Corbu – Constanţa. Transmiterea programului propus pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiei, cu localizarea pistei de concurs şi caracteristi-cile tehnice ale acesteia trebuia făcută, către Comitetul Director al FIPS-ed, până la data de 30 noiembrie 2011. Existau trei variante, susţinute de asociaţii afiliate, specializate în pescui-tul la crap: SC MUFI SRL – Tâncăbeşti, susţinută de Asociaţia Liga Română de Crap (ALRC), SC Răduţă Sporting Tour SRL – Săruleşti, susţinută de Asociaţia Pescarilor de Crap din România (APCR) şi SC RIG SERVICE SA – Corbu, susţinută de SC Carping Club.Varianta Tâncăbeşti a fost eliminată, deoarece această pistă de concurs nu permitea, prin dimensiunile ei, organiza-rea a trei sectoare cu câte 25 de stan-duri, condiţie impusă de regulamentul internaţional FIPS-ed, iar ALRC s-a alăturat SC Carping Club în susţinerea locaţiei Corbu – Constanţa. În discuţiile purtate în şedinţa Consili-

ului AGVPS din data de 28.11.2011 au fost evaluate avantajele şi dezavantajele celor două oferte rămase în competiţie, iar membrii Consiliului au decis, prin vot, varianta Corbu-Constanţa. Argumentele pro şi contra, care susţineau cele două oferte, au fost mediatizate şi dezbătute la vremea respectivă, cu justificări solide pentru varianta aleasă. Cel mai solid argument a fost omogeni-tatea pistei de concurs şi uniformitatea repartizării populaţiei piscicole, dar au contat şi celelalte facilităţi de care dispu-nea locaţia aleasă : accesul auto perimetral pistei de concurs şi distanţele mici faţă de posibilele şi variatele locuri de ca-zare a participanţilor, posibilităţile de cazare a arbitrilor în imediata apropiere a pistei de concurs, posibilitatea organizării reuniunilor tehnice lângă pista de con-curs, toate puse la dispoziţie gratuit de partenerul coorganizator. Reprezentanţii SC RIG SERVICE SA, susţinuţi de Consiliul Judeţean Constanţa, de membrii Camerei de Comerţ Constanţa şi de primăria comu-nei Corbu şi-au manifestat disponibili-tatea amenajării unui lac imens, arid, stufizat pe alocuri, cu maluri uneori abrupte şi transformarea acestuia într-un

carpodrom modern, fără egal în Europa. Începând cu luna ianuarie 2012, s-a declanşat o desfăşurare impresionantă de forţe, transformând locaţia într-un enorm şantier: taluzări, defrişări, compactizări, platforme şi amenajări hidrotehnice s-au executat sub îndrumarea specialiştilor din cadrul Comisiei de Pescuit Sportiv şi Competiţii a AGVPS, punând în practică acest proiect grandios. Lucrările de amenajare ale pistei de concurs au fost dublate de o masivă populare cu crapi cu greutatea medie de aproximativ 3 kg/buc. Populaţia piscicolă existentă în bazin, deja bine reprezentată, a fost completată cu cca. 1200 tone de peşte. S-a ales varianta amenajării de platforme consolidate şi pietruite, avansate în apă, dotate cu mini-căsuţe din lemn, cu două paturi şi cazarmament, masă şi umbrelă, pentru fiecare dintre cele 75 de standuri din cele trei sectoare.

Încă de la discutarea şi aprobarea locaţiei de către Consiliul AGVPS, reprezentanţii APCR, asociaţie afiliată la acea dată la AGVPS, şi-au manifestat surprinderea faţă de decizia luată, adresându-se dom-nului preşedinte al AGVPS pentru a cere lămuri asupra alegerii unei variante „pe un lac pe care nu s-a organizat niciodată o competiţie de pescuit, cu un organiza-tor – de asemenea – fără experienţă în domeniu” . Părea, într-adevăr incredibil, ca Săruleştiul să rateze o competiţie de am-ploarea unui Campionat Mondial.Printr-o corespondenţă bine fundamentată s-au explicat motivele

|Competiții

IATÃ PENTRU CE AM ALES CORBU !

CAMPIONATUL NAŢIONAL DE PESCUIT SPORTIV LA CRAP – CORBU – CONSTANŢA – 2012


nominalizării locaţiei Corbu – Constanţa. Ca răspuns, APCR şi-a depus cererea de retragere a afilierii la AGVPS, demers motivat, din punctul nostru de vedere, doar prin exacerbarea unor orgolii per-sonale sau, posibil, a ratării posibilităţii obţinerii unor avantaje materiale. În acest timp lucrările de la Corbu erau în plină desfăşurare, inspectate periodic de reprezentanţii AGVPS care vedeau cum, din etapă în etapă, un vis prindea viaţă. În luna martie, APCR a revenit cu încă o reclamaţie, adresată tot domnului preşedinte al AGVPS. Pe motivul că răspunsul la scrisoarea precedentă a fost semnat de domnul director general al AGVPS, aceştia şi-au manifestat neîncre-derea în transmiterea mesajului lor, făcând în continuare apologia bazinului Săruleşti şi condamnând latura cinegetică cuprinsă în programul manifestărilor complexe co-laterale ale evenimentului.Au primit din nou răspunsuri lămuritoare, de această dată sub semnătura domnului vicepreşedinte Teodor Bentu, în numele Consiliului AGVPS. În perioada 17-19 mai, delegaţia Comi-tetului Director FIPS-ed, formată din domnii Antonio Gigli şi Guido Mazza-rella, au efectuat tradiţionala inspecţie tehnică a pistei de concurs, în timpul desfăşurării unei competiţii care a adu-nat la start 75 de echipe.Specialiştii FIPS-ed şi-au manifestat surpriza faţă de realitatea constatată, calificând la superlativ pista de concurs şi pachetul de servicii oferit de organiza-tori. Punctul forte a impresiilor favorabi-le a fost bazat pe abundenţa şi calitatea capturilor, remarcate atât ca număr, cât şi ca dimensiuni.Din acest moment, „prietenii” din APCR s-au văzut reduşi la tăcere, cel puţin din punct de vedere oficial. Probabil că va

înceta şi războiul mediatic, de denigrare în presa de profil a factorilor de decizie din cadrul AGVPS în legătură cu acest eveniment. În concluzie, dar şi ca replică la articolul denigrator, semnat de fostul preşedinte al APCR, suspendat din funcţie pen-tru delapidare de fonduri din rezervele echipei naţionale de pescuit la crap, sub-liniem realitatea faptică. Astfel, APCR, sub presiunea sponsorilor sau pentru a păstra o urmă de credibili-tate în faţa propriilor membri, a iniţiat un aşa-zis „campionat naţional”, paralel cu cel al AGVPS, fără finalitate în partici-parea la Campionatul Mondial. Manşele acestui campionat s-au desfăşurat pe atât de lăudatul lac Săruşeti, administrat de SC Răduţă Sporting Tour SRL.După cum s-a susţinut şi în şedinţa de Consiliu în care s-a decis locaţia de desfăşurare pentru Campionatul Mon-dial, carenţa majoră a acestui bazin constă în neuniformitatea pistei de con-curs şi, implicit, a repartizării populaţiei piscicole, datorată structurilor submerse existente în bazinul format prin in-undarea unor localităţi: case, vii, livezi, anrocamente etc. Nu s-au luat, în nici un fel în considerare, zvonurile privind împuţinarea cantităţilor de peşte care s-ar datora pescuitu-lui industrial. Iată rezultatele comparative obţinute pe cele două bazine piscicole:

Corbu-Constanţa – SC RIG SERVICE SA

- Cupa „RIG” – 75 echipe participante, 72 ore:• 14.954 Kg peşte punctabil capturat;• 768,29 kg peşte capturat

de prima echipă clasată;• 199,40 kg peşte capturat – media/echipă.

- Etapa I-a preliminară (nepunctabilă) a CN 2012 – 18 cluburi x 3 = 54 echipe participante, 72 ore :• 10.040 kg peşte punctabil capturat; • 1485 kg peşte capturat de prima echipă clasată;• 186 kg peşte capturat – media/echipă.

- Etapa a II-a (punctabilă) a CN 2012 18 cluburi x 3 = 54 echipe, 72 ore:• 17.459 kg peşte punctabil capturat;• 1640 kg peşte capturat de prima echipă clasată;• 323 kg peşte capturat – media/echipă.

Săruleşti – SC Răduţă Sporting Tour SRL

- Etapa I-a 33 echipe participante, 72 ore :• 2050 Kg peşte punctabil capturat;• 256,61 kg peşte capturat de prima echipă clasată;• 62 kg peşte capturat – media/echipă;• 6 echipe fără nici o captură !

- Etapa a II-a 30 echipe participante, 72 ore :• 713 Kg peşte punctabil capturat;• 82,12 kg peşte capturat de prima echipă clasată;• 24 kg peşte capturat – media/echipă;• 11 echipe fără nici o captură !

Iată pentru ce alegerea de către Consiliul AGVPS, atât a locaţiei de desfăşurare cât şi a partenerului coorganizator, s-a dovedit nu doar foarte raţională, ci şi ex-trem de inspirată.

M.I.



|Natură și civilizație

înainte.Distrugerea sistematică, încurajată de cadrul legislativ mult prea permisiv, creat la comanda celor care par a nu se mai sătura de a-şi umple buzunarele prin exploatarea unor bunuri publice, s-a generalizat în perioada post-decembristă, cu consecinţe dezastruoase asupra mediului natural.În acest context putem discuta şi despre cazul râului Târnava Mare care, în data de 1 iunie, de Ziua Copilului, a rămas fără apă în aval de Lacul Zetea !Urmările sunt dezastruoase, în special pentru populaţia piscicolă, aflată în perioada de reproducere, zona fiind un habitat natural foarte bun pen-tru diferite specii, printre care lipanul (Thymallus thymallus) specie strict protejată, alături de lostriţă, păstrăv de mare, mihalţ şi caracudă, prin Or-dinul nr. 40/1016/27.02.2012 privind prohibiţia pescuitului în anul 2012.Imagini tulburătoare, cu icrele depuse rămase pe uscat, au îngrozit atât populaţia locală, cât şi observatorii aflaţi în tranzit prin zonă. Acest ecosistem, oricum periclitat şi instabil,mai avea nevoie şi de intervenţia oamenilor pentru a fi complet distrus. La sesizările prompte ale celor interesaţi, Răspunsul Administraţiei Bazinale de Apă Mureş a fost de o nonşalanţă aproape de ridicol. Se motivează că acumularea Zetea, pusă în funcţiune în anul 1993, a fost realizată pentru:1. apărarea împotriva inundaţiilor a zonelor locuite şi industriale, precum şi a terenurilor agricole riverane în aval de acumulare;2. asigurarea cerinţei de apă pentru populaţie, industrie şi agricultură pentru localităţile aflate în aval de acumulare;3. folosirea potenţialului energetic creat în vederea producerii de energie electrică – „verde”.În octombrie 2008 a fost dată în folosinţă microhidrocentrala cu o capacitate instalată de 2x0,9 MW, investitorul fiind S.C. UZ-INSIDER GENERAL CONTRACTOR S.A. cu sediul în Bucureşti. După această dată, rezerva de apă acumulată se uzinează în proporţie de peste 90%.Apariţia discontinuităţilor în nivelul râului din aval se datorează faptului că energia produsă de MHC este pompată în reţeaua Sistemului Energetic Naţional de distribuţie de 20 kV, iar la căderea acesteia se opreşte automat microhidrocentrala, inclusiv evacuarea debitului uzinat.În final, în spiritul unei colaborări constructive, solicită să fie informaţi imediat ce se constată fenomene atipice de scădere bruscă a nivelurilor apei în aval, în vederea evitării unor accidente sau inci-dente cu efecte grave asupra ihtiofaunei protejate din zonă. Adică, rămâne cum am stabilit !Se poate şi aşa ! Fără o legislaţie drastică, menită să responsabilizeze pe cei care afectează, direct sau indirect, echilibrul fragil al ecosistemelor din apele de munte, vizate şi vânate în ultimul timp, cu consecinţe ire-versibile, vom constata în continuare, poate din ce în ce mai des, repetarea unor astfel de fenomene, cu impact dezastruos asupra mediului natural, pe care nici cei mai abili pasionaţi şi pregătiţi gospodari nu le vor putea remedia.

A VPS „Târnava Mare” Odorheiu-Secuiesc s-a înfiinţat în anul 1906, cu scopul de a proteja pădurile, apele şi fau-na existentă în zonă. Principalul scop al asociaţiei este

ca membrii pescari sportivi să practice pescuitul în cât mai bune condiţii, precum şi protejarea mediului şi faunei piscicole. Asociaţia are în administrare 58 fonduri de pescuit (3 fonduri ape de şes şi 55 fonduri ape de munte) şi Lacul baraj Zetea de 137 hectare. În anul 2006, Adunarea Generală a asociaţiei a instaurat o zonă de protecţie de 1,5 kilometri în centrul oraşului Odorheiu-Secuiesc. Această zonă este propice pentru reproducerea speciilor autohtone (clean, mreană, scobar etc.).Asociaţia are peste 1.000 de membrii pescari sportivi.Din păcate, o parte din eforturile extraordinare depuse de membrii pes-cari ai asociaţiei, în frunte cu domnul vicepreşedinte Lazsllo Benzar, sunt zădărnicite de dispoziţii aberante, având la bază fenomenul declanşat în ultimul timp, „ciuma” apelor de munte, construirea de microhi-drocentrale pentru producerea „energiei verzi”.În goana nestăvilită după bani, mii de kilometrii de râuri de munte au fost concesionate, în principiu doar în ceea ce priveşte albia minoră, pentru a fi „trase” în conducte şi a furniza forţa punerii în mişcare a zbaturilor turbinelor. Dezastrul ecologic rezultat în urma acestor acţiuni este ignorat, cu bună ştiinţă, de factorii abilitaţi cu protejarea naturii, a mediului înconjurător, a faunei acvatice şi, ca o consecinţă colaterală, a fau-nei şi florei în general.Închipuiţi-vă undele vesele ale unui râu de munte, în care păstrăvii şi lipanii pândesc în adâncuri, la care animalele şi păsările pădurii s-au obişnuit să se adape, unde insectele roiesc printre ierburile frumos mirositoare, înlocuite cu sute de metri de tuburi metalice, agresiv implantate în peisajul mirific, până acum, dezolant, de acum

|M.I.

AGONIA TÂRNAVEI

Ilustrația L. Benzar


|Echipamentul Pescarului

Sună puţin exagerat, dar există o conexi-une între conceptul de helicopter şi cra-

pii din apele în care pes-cuim. Nu este vorba despre vreun soi de zbor sofisticat al crapilor, ci de o simplă şi, în acelaşi timp, eficientă montură pentru pescuitul crapului. Este montura he-licopter cu pop-up.

Montura helicopter cu pop-up a fost concepută pentru pescuitul pe sub-strat acoperit cu vegetaţie acvatică măruntă sau pen-tru condiţiile în care fundul apei este acoperit cu un strat gros de mâl moale. În aceste situaţii montu-ra, mai ales plumbul, are tendinţa de a se afunda în substrat, iar momeala nu poate fi prezentată corespunzător pentru peştii prezenţi pe vad. Pop-up-ul montat pe firul de păr ridică cârligul deasu-pra mâlului sau a stratului de vegetaţie acvatică de pe substrat, momeala fiind astfel expusă peştilor atraşi de nădirea anterioară. Pop-up-ul de pe firul de păr poate fi folosit sin-gur sau în combinaţie cu o boabă de porumb sau un boilies de greutate corespunzătoare.

Componentele monturii, două opritoare din cau-ciuc sau silicon, un conec-tor în T cu vârtej pentru firul pricipal, plumbul de formă specială pentru această montură şi forfacul cu cârlig cu fir de păr, sunt prezentate în imaginile 1, 2, 3 şi 4. Se poate folosi orice model de cârlig de crap, cu precizarea că cele cu ochet înclinat spre exteri-orul curburii favorizează autoînţeparea rapidă a peştelui. Pentru legarea cârligului putem folosi un fir textil mai rigid decât

firul principal al monturii, pent-ru a asigura păstrarea unui ung-hi a forfacului faţă de firul prin-cipal şi a evita şi o eventuală încurcare a acestora. Lungimea recomandată a forfacului nu trebuie să depăşească, de regulă, 10 cm, în aceeaşi idee de a evita încurcarea, dar tre-buie să asigure în acelaşi timp şi ridicarea momelii deasupra stratului de mâl sau a vegetaţei mărunte de pe substrat. Co-nectorul în T asigură mişcarea liberă a forfacului în jurul firului principal al monturii, permiţând ridicarea cârligului cu pop-up desupra substratului şi prezen-tarea corectă a momelii pe vad. Lungimea firului de păr se stabileşte în funcţie de mărimea pop-up-ului şi a momelii, boabă de porumb sau boilies, pe care o folosim pentru combinaţie.Folosirea monturii helicopter cu pop-up în zone cu vegetaţie

sau cu mâl are şi avantajul că porţiunea finală de fir cu plumbul şi conectorul se camuflează foarte bine la nivelul substratului, iar momeala se ridică deasu-pra acestuia beneficiind de o prezentare adecvată pentru peştii intraţi pe vad. Camuflarea montu-rii şi scoaterea în evidenţă a momelii pe cârlig sunt două elemente ce merită toată atenţia, mai ales în zonele supuse presiunii ridicate din cauza pescui-tului intens, unde peştii sunt deja suspicioşi şi au devenit foarte prudenţi. Sunt două detalii aparent mărunte, dar care pot schim-ba favorabil sorţii unei par-tide de pescuit. Fir întins!

MAC

“HELICOPTER” CU POP-UP PENTRU CRAPI


Fig1

Fig2

Fig3

Fig4

Fig1: Componente monturăFig2: Detaliu conectoriFig3: Conectorii pe firul principalFig4: Montura Finală


|Pescuit de sezon

„ARGINÅI” LA MALUL MÃRII |Mugurel Ionescu

Perioada instituită pentru prohibiţia pescuitului s-a în-cheiat şi una din-

tre cele mai îndrăgite „ape naturale neamenajate”, Marea Neagră, a fost luată cu asalt de împătimiţii mâ-nuitori de vergi şi lansete.

Profitând de curenţii de apă rece de la început de sezon, atât digurile, cât şi falezele sau plajele au fost luate cu asalt de legiuni în-tregi, înarmate şi echipate corespunzător, mai sumar sau mai sofisticat, după posibilităţi sau după gradul

adâncime şi temperatură complet diferite şi suportă un accentuat fenomene de entrofizare. Cu toate că acest fenomen, completat şi de o puternică poluare, „la modă” în zilele noastre, au dus la o diminu-are drastică a populaţiei piscicole, atât ca specii, cât şi ca „densitate”, ne putem „încerca norocul”, ca pescari sportivi ce sun-tem, în dorinţa valorificării potenţialului piscicol, încă existent. Sezonul estival este în toi. Plajele sunt invadate de „consumatorii” de aer-apă-soare- (bere). Mulţi dintre aceştia îşi pun speranţa şi în iniţierea în pescuitul marin, ca program alter-nativ de petrecere a tim-pului liber. Un permis de pescuit recreativ-sportiv ANPA, obţinut direct sau prin asociaţiile de pescari sportivi legal constituite, le asigură legitimitatea exercitării pasiunii lor. Chefalul poate deveni un partener de nădejde, în mult aşteptatele expediţii halieutice, pentru iniţiaţi sau neofiţi. Peşte, din ordinul Mu-giliformes, este o specie eurihalină, care pătrunde pentru hrănire în lagunele litorale, dar se reproduce numai în mare. Patru din-tre cele cinci specii care trăiesc în Marea Neagră se regăsesc pe litoralul româ-nesc: chefalul (labanul), singhilul, osreinosul şi platarina. Chefalul are culoarea ar-gintie – cenuşie, cu re-flexe albăstrui, operculele aurii şi o pată negricioasă la baza caudalei. Partea ventrală este alb-argintie.Atinge dimensiuni de aproximativ 60 cm şi greutăţi până la 3,50 kg. Primăvara, cârdurile de chefali se îndreaptă spre nord şi se apropie de ţărm. Cele mai mari cantităţi so-sesc în luna iunie.

de „infestare microbiană”. Marea Neagră, prin configuraţia sa geohidrologică închisă, nu are posibilităţi reale de reciclare a apei, în lipsa unor curenţi puternici, generaţi de comunicarea dintre bazine cu salinitate,


Reproducerea are loc nu-mai în mare, începând din ultimele zile ale lunii mai şi durează până în septem-brie. Eclozarea icrelor are loc, de obicei, în timpul verii. În mare, chefalii se hrănesc, în special, cu diatomee şi amfipode, iar în lacurile lito-rale consumă, în principal, detritus vegetal, alge şi co-peopode planctonice. Pescuitul sportiv al chefalu-lui implică folosirea unor ustensile şi metode speci-fice, familiare localnicilor, dar mai puţin cunoscute pescarilor din celelalte regi-uni ale ţării.După o perioadă de „stagiatură”, prin obser-vare directă sau profitând de bunăvoinţa localnicilor, vom reuşi să ne completăm bagajul de cunoştinţe nece-sare realizării unor capturi satisfăcătoare. Alegerea locului de pes-cuit se face după o atentă observare a configuraţiei malului. Digurile din be-ton, anrocamentele sau stabilopozii, plajele pustii şi întinse, fără valuri mari sau curenţi pronunţaţi, chiar şi golfurile, în care nisipul săpat de valuri formează praguri sub-merse, nu trebuie neglijate.Sculele de pescuit trebuie să fie robuste, adaptate unui pescuit de forţă, cu lansări lungi, de 80-100 m, lestate cu plumbi în greutate de peste 50 g. Var-ga va trebui să fie totuşi suplă, cu acţiune de vârf, pentru a semnaliza imediat acţiunile peştilor.Lungimea vergilor va fi de 4,20 – 4,80 m, aces-tea fiind echipate cu inele mari, cu interior ceramic, care permit o alunecare rapidă a firului la lansare, diminuând fenomenul de frecare.Mulinetele vor fi de di-mensiuni mari, având posibilitatea stocării pe tambur a 150-200 m fir cu

grosimea de 0,30-0,35. Linia de pescuit este formată dintr-un plumb de construcţie specială, care să împiedice rosto-golirea lui, implicit a liniei de pescuit, sub influenţa curenţilor sau a valurilor. Plumbul va fi ataşat la capătul unei „linii de forţă”, cu lungimea de 6-10 m şi grosimea de 0,40-0,45, legată în prelungirea firului de pe mulinetă, cu rolul de a prelua şocul în momentul lansării şi de a permite recuperarea captu-rilor când postul de pescuit este situat la înălţime faţă de apă şi nu se poate uti-liza minciogul. Elementele principale ale liniei sunt cele două cârlige cadmiate, cu tijă lungă, prevăzute cu „plu-titoare” poziţionate lângă paleta tijei. Plutitoarele sunt confecţionate din spumă poliuretanică şi se vopsesc în culori vii. Ro-lul lor este de a menţine cârligele cu momeală, prin flotare, la distanţă de fun-dul nisipos, pentru a nu fi îngropate de curenţi, dar şi atragerea peştilor din zonă prin mişcarea lor dezordonată. Momeala tradiţională este un miriapod marin, Ne-reis, impropriu denumit, dar unanim recunoscut, sub numele de „râmă de mare”. Acesta trăieşte în

zonele cu apă liniştită din apropierea ţărmului, în golfuri sau platforme unde sedimentele formează un strat mai consistent sub stratul superficial de nisip. Fiind destul de fragile, se înşiră pe cârlig în între-gime, fără a mai lăsa nici un capăt liber. După lansarea monturii, cât mai departe în larg, vergile se aşează pe supor-turi înalte, pentru a obser-va mişcarea vârfului sub

acţiunea peştilor.Nu trebuie să fim derutaţi de mişcarea provocată de valuri sau curenţi, care este lină şi continuă, faţă de cea bruscă şi sacadată a peştilor.Cu temele făcute şi dotarea tehnică adecvată, veţi avea parte de partide de neuitat la malul mării, sub razele de purpură ale răsăritului de soare. Fir întins !



|Pagina muscarului

Vergile muscarului

|Titus pintea

Trusa unui muscar, novice ori cu vechime, a fost şi va fi o temă, dar şi o provocare pen-tru cei ce au îndrăgit pescuitul

nobil şi etic. Tema este determinată de factori de care trebuie să ţinem cont înainte de a investi bani în dotarea tehnică. Factor primordial este zona în care vom pescui cu musca artificială. Disputa despre care încerc să-mi ex-pun punctul de vedere s-a născut în urma unei întâmplări, petrecute recent într-un magazin de scule de pescuit. Stăteam de vorbă cu vânzătorul, când a intrat un tânăr şi a întrebat „Aveţi beţe de muscă?”. Răspunsul veni prompt: „Ce clasă doriţi ?”, la care tânărul, cu jumătate de glas, dezorientat zice „Păi, pentru Criş”. Discuţia a continuat câte-va minute, după care viitorul muscar, neiniţiat de nimeni, a plecat fără vargă. În acest context, m-am gândit că un mic îndreptar, prin care aceste rânduri ar orienta începătorii şi nu numai, să-şi aleagă varga de muscă corespunzătoare speciei de peşte majoritară în apa în care va pescui. În prezent, marea majoritate a muscarilor practică pescuitul pe ape colinare şi de şes, pescuind la clean şi avat, cei mai versaţi la ştiucă şi şalău, cu streamere, iar cei mai puţini în ape de munte, la salmonide. Dar revenind la muscăritul cotidian de care amin-team, este foarte necesar ca să obţinem o trusă de vergi cu o gamă de clase care

ne asigură practicarea muscăritului pe orice apă din ţară, ştiind că fiecare muscar îşi va dori în final să încerce o nouă apa, de munte ori colinară, o nouă tehnică, cunoscând cu timpul o altă minunată faţă a muscăritului, oameni şi locuri. Evident că achiziţionarea unei truse de vergi cu o gamă tehnică care ne asigură practicarea muscăritului pe orice apă din ţară necesită investiţii, dar acest deziderat se va realiza în timp, în măsura în care muscarul îşi dă singur seama, după o perioadă de practică, ce vergi i-ar trebui pentru zona geografică ori, mai exact, ce caractere au apele din bazinul hidrografic în care locuieşte, sau în care va pescui prioritar. Personal mi-am testat câteva clase de vergi de

muscă cu care pot pescui în toate apele ţării. Am preferat clasele intermediare, întrucât am constatat, în cei peste 60 de ani de muscărit, că o serie de vergi de o anumită clasă nu lucrează bine cu un şnur din clasa respectivă, indicată tehnic, cauza fiind diferenţe de stan-darde dintre fabricanţii de vergi şi cei ce produc şnururi. Aici fac menţiunea că în ultimii ani au apărut şnururi mar-cate, dar contrafăcute de ţări ori firme fantomă, şi, făcând o paranteză, reco-mand că şnurul ce-l cumpăram, chiar daca are preţ dublu în magazine spe-cializate, ne va servi mult mai bine decât unul ieftin, fără garanţii tehnice. Deci, revenind la trusa mea de vergi, menţionez câteva. O vargă de clasa 3/4 de 240 cm, cu un şnur adecvat DTF, îmi asigură un pescuit de fineţe pe râuri de munte, în speţă la lipani, cu muşte us-cate, varga având o acţiune parabolică. O vargă de clasa 4/5 de 255 cm cu acţiune telebolică, ageră, promptă la înţepare, este indicată şi foarte utilă la pescuitul păstrăvilor, chiar în şuvoaiele foarte puternice. Cu un şnur „cortland” DTF îmi asigură atât lansări exacte, cât şi capturarea peştelui.O vargă de clasa 5/6 de 270 cm lun-gime, cu acţiune telebolică, lucrează deosebit de bine cu un şnur Rio Gold

de clasa 4 WF, dar pentru un şnur DTF trebuie să folosesc clasa vergii. Aici am constatat, după multe probe (să nu fac afirmaţii gra-tuite) diferenţele de care aminteam. Să fiu bine înţeles, pentru mine este important să pot lansa exact musca într-un loc fix, sub o tufă, într-un anafor mic etc. din prima

Foto: B. Vasilescu

Foto: B. Vasilescu


IULIE 2012

ZIUA ÎNCEPUTUL PERIOADEI FAVORABILE PESCUITULUI

FAZA LUNII

SOARER A

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829 30 31

DLMMjVSDLMMj VSDLMMjVSDLMMjVSDLM

2.083.053.564.510.451.362.283.214.145.096.016.430.111.011.492.353.164.084.495.330.311.181.573.494.435.366.240.080.421.392.36

6.517.468.379.446.327.218.159.059.57

11.0112.0313.056.497.388.269.13

10.0110.4911.3312.156.187.057.498.379.31

10.2411.076.297.248.199.18

14.3315.2616.2417.1413.1514.0914.5815.4916.4217.3618.2519.1412.3613.1914.0614.5415.3916.2617.1117.5612.5413.4514.3615.2716.1817.0518.0112.1113.0814.0415.02

21.1622.0923.11

-18.5719.4920.4521.3422.2422.5423.43

-19.1320.0120.4621.3422.1922.5923.51

-18.4119.2621.0921.5622.4923.37

-18.5419.2620.3421.31

5.36

5.42

5.49

5.56

21.04

21.00

20.54

20.47P.P.

L.P.

U.P.

L.N.

AUgUST 2012

ZIUA ÎNCEPUTUL PERIOADEI FAVORABILE PESCUITULUI

FAZA LUNII

SOARER A

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829 30 31

MMjVSDLMMj VSDLMMjVSDLMMjVSDLMjV

3.394.385.270.361.242.183.053.564.425.270.181.031.472.363.244.155.016.110.561.452.363.214.125.036.010.151.122.183.194.205.18

10.1911.0912.066.227.158.058.499.34

10.1911.076.547.428.299.16

10.0410.5311.0512.045.526.397.268.169.049.55

10.495.586.567.549.01

10.0311.01

16.0417.0317.5613.0513.5714.4715.3216.1717.0217.5112.3613.2414.0914.5815.4716.3617.2717.4912.3413.3114.1115.0315.5116.3817.3112.1112.4213.4114.4415.4816.51

22.4923.21

-18.4919.3820.2721.1422.1023.51

-19.1820.0520.5221.3922.1222.4823.36

-18.1719.0819.5420.4521.3122.26

-18.2419.2720.3121.2922.1323.25

6.04

6.12

6.21

7.03

7.12

20.39

20.30

20.17

19.13

18.58

P.P.

L.P.

L.P.

U.P.

L.N.

lansare, presupunând că a doua lansare ar putea preveni peştele că ceva nu-i natural. Asemenea fază şi comportări am constatat în repetate ocazii. O altă vargă de clasa 7/8 DE 310 cm lungime, cu şnur adecvat, atât „sinking” cât şi „floating”, îmi asigură cele mai lungi lansări pe râuri late ori lacuri, din barcă. Cu această vargă am reuşit capturi de cleni şi avaţi, ştiuci la streamere, peşti de peste 3 kg. Cred că aceste clase, pe care le recomand, pot satisface orice pretenţii. Evident, nu declar marca acestor vergi spre a nu fi acuzat de reclamă mascată şi concurenţă neloială, marca fiind aleasă în funcţie de posibilităţile materiale dar, de regulă şi aici se potriveşte zicala „că nu sunt aşa de bogat încât să-mi iau lucruri ieftine”. Nu sunt adeptul pescuitului cu nimfe cu cap metalic, nu deţin nici o bucată de aseme-nea „bidiganie”, pescuitul la muscă fiind unic în sine. Pes-cuiesc cu numai 3 nimfe lestate - un carabete tradiţional, un gamarus şi un răcuşor verde, niciuna cu cap metalic. Pentru aceste nimfe, în speţă pentru competiţii, mi-am creat şi confecţionat o vargă de 316 cm, din clasa 3, din 3 vergi rupte, prin mâna unui mare maestru, cunoscut în Oradea ca Dan Blector, varga fiind deosebit de bună pen-tru aceste nimfe şi, fiind creaţie autohtonă, poartă marca Tricolor. Este varga la care ţin deosebit de mult, dar o voi dărui celui mai talentat copil din clubul nostru de muscari. Acestea sunt viziunile proprii, experimentate în ani, despre trusa unui muscar. Evident sunt multe puncte de vedere, teme ce vor fi dezbătute mult în ieşirile noastre comune, în jurul focului, când ne vom usca hainele ori vom frige o clisă în spuză.

Atenție la ora de vară

Foto: B. Vasilescu

Foto: L. Benzar

Vânătoare pe caniculă!ORIZONTAL: 1) Vânători ...copţi (fig.). 2) Vânează ...corpurile cereşti. 3) Stup părăsit! – Acesta din oaste! – Vânător anonim. 4) Vânătoare ...de probă – Vânat greu de găsit. 5) O poveste ....vânătorească. 6) Ordin părintesc – Ştie să scape de vânător (fem.). 7) Nivelul de sub acoperiş – 2,3 vânători! – Blană de lup! 8) Atins doar, din întâmplare. 9) Piesă veche de război – Focuri ...reci. 10) E dublu! – A stârni pofta de vânătoare. VERTICAL: 1) Un fel de a da din gură. 2) Se simte bine la pipăit. 3) Tot fără cerc! – O zi cu soare. 4) Femeia ...ca un urs (fig.) – Margini de crâng! 5) Mâncat de lup – Final de caniculă! – De unde răsare soarele. 6) Una care vânează poveşti ...fierbinţi. 7) Primele în zori! – Luat cu puşca la ochi. 8) Un general dus pe ape – Ultimele la vizuină! 9) Tineri doar pe jumătate! – Praf ...de lemn. 10) Serveşte ...la botul calului – Totalitatea membrilor adunării vânătorilor.

Ion MihaiuDezlegare VPR iunie : SPIN-ELITA-AUZ-BRUNET-RS-LU-TF-A-ACORDA-LAS-TUN-ARMATA-LOR-SUME-VIRUS-TA-D-AT-INS-BRE-NEON-URIAS-A-DESCULTI

1

1

4

4

2

2

5

5

3

3

6

6

7

7

8

8

9

9

10

10


Vând armă de vânătoare cu ţevi lise, marca Krupp cal. 16. Negociabil Tel. 0351.452.256.

Vând ţevi mixte bock Merkel - Suhl 16-7x57 originale, stare foarte bună. Cojocaru Petru, Bacău. Tel. 0745.370.948.

Vând armă de vânătoare cal.12/70, ţevi juxtapuse, Bohler antinit. Tel. 0723.300.609.

Vând almanahuri VPR anii 1970-2012. Cartea „trăiri vânătoreşti” au-tor N. Străvoiu. Fotografii vânătoreşti celor înrămate. Preţuri mici-discutabile. Tel. 021-315.05.48.

Mica publicitate

Pune la dispoziţia vânătorilor următoarele categorii de căţei :• 2femeledinrasajagdterrier,învârstăde6luni;• ofemelădinrasacopoislovac,învârstăde3luni;• unmasculdinrasabracgermancupărsârmosînvârstăde4luni;• douăfemelemetişidecopoixjagdterrier,învârstăde3luni;• 7căţeidinrasacopoiardelenesc4săptămâni,valo-rificabilipeste30dezile;• 9căţeidinrasabracgermancupărscurt4săptămâni,valorificabilipeste30dezile;

Juvenilii sunt dehelmintizaţi şi vaccinaţi de două ori, iar căţeii dehelmintizaţi şi vaccinaţi doar împotriva parvovirozei. Preţul de valorificare este de 500 lei/exemplar, cu T.V.A. inclus. Căţeii provin din părinţi selecţionaţi, folosiţi cu rezultatebune la vânătoare. Dintre reproducători sunt scoşi la vânzare, la acelaşi preţ, următorii câini:

• unmasculdecopoiardelenesc,învârstăde2ani;• ofemelădelimierhanoveran,folosităînteren,învârstăde 7 ani.

Doritorii se pot adresa pentru achiziţii sau eventuale prenotări, precum şi pentru alte informaţii, d-lui Dumitru Teodor, la tel. 021.270.80.60 sau 0767.817.908.

CANISA CERNICA

SC SURAKI SRL, producător autorizat conform legislației europene în prelucrarea cărnii de vânat, este interesată în achiziționarea vânatului mare în carcasă, destinat producției de mezeluri, comercializate sub marca “TOLBA VÂNĂTORULUI”. Oferim posibilitatea încheierii de contracte pe termen lung.

Detalii la numerele de telefon 0752 525 142 sau 021 411 62 30

E-mail: [email protected] sau [email protected]

www.suraki.ro

Alice din plumb şi din DESPRE COCORI, DROPII NAPOLEON I

Documents

Transcript of Alice din plumb şi din DESPRE COCORI, DROPII NAPOLEON I