ALEGERILE PARLAMENTARE DIN 2000 SAU MOMENTUL

ADEVARULUI IN POLITICA ROMANEASCA DUPA 1989

Alegerile din 2000 au reprezentat, cu siguranta, un moment definitoriu in evolutia

sistemului politic romanesc de dupa decembrie 1989. Ele au avut rolul , in opinia mea, al

unei adevarate „hartii de turnesol” , aratand cu claritate cum stateau cu adevarat lucrurile

in politica romaneasca in acea perioada, dincolo de toate iluziile nutrite de

intelectualitatea „democratica” din Romania in anii `90.

Fireste, o analiza a sistemului politic romanesc care sa respecte complet criteriile

stiintei politice occidentale nu este posibila, datorita contextului cu totul special al

Romaniei in acel moment si a caracterului de noutate a acestui sistem. Cu alte cuvinte,

intr-o perioada de 11 ani sistemul politic romanesc nu era suficient de matur pentru a i se

aplica tale quale o analiza de tipul celei a lui Arend Lijphart din „Modele ale

democratiei.” Insusi Lijphart , atunci cand analizeaza ceea ce el numeste „sisteme

democratice” , subliniaza necesitatea existentei a macar 20 de ani in care sa fi avut loc

alegeri libere pentru ca analiza sa poata fi aplicata intocmai. Pe de alta parte, trendurile

din aceasta perioada ‚de tranzitie”, ca sa uzitam mult repetatul cliseu, pot fi considerate

oricum, numai lipsite de interes nu.

Mai intai, ar fi util sa vedem in ce masura aceste alegeri au indeplinit criteriile

democratice de care vorbeste Lijphart in „Modele ale democratiei: „ ... definitia simpla a

lui Lincoln , conform careia democratia este guvernarea de catre popor si pentru popor .

De exemplu, < de catre popor> implica sufragiu universal, eligibilitatea functiilor publice

si alegeri libere si corecte, iar alegerile nu pot fi libere si corecte decat daca exista

libertate de expresie si de asociere, atat inainte , cat si intre alegeri.” 1 Daca avem in

vedere numai faptul ca principalul partid aflat la putere, P.N.T.C.D. care, participand pe

listele fantomaticei aliante C.D.R. 2000, nu a reusit sa depaseasca noul prag electoral de

10% pentru aliante , si ca celelalte trei partide din coalitia aflata pana atunci la putere

(P.N.L. ,P.D. si U.D.M.R.) au intrat cu mari emotii in Parlament , putem afirma fara

niciun risc de a gresi ca au fost probabil cele mai libere alegeri desfasurate vreodata in

1 Lijphart, Arend- “Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare in 36 de tari”, Tradusa de Catalin Constantinescu, Editura Polirom, Iasi 2006, pp. 62-63.

1

Romania, concurand cu cele din 1928 cand P.N.T. de atunci, deja chemat la guvernare

dupa cutumele vremii, era mult prea popular dupa marea guvernare liberala din 1922-

1928 pentru a mai recurge la obisnuitele metode de influentare a rezultatului, ca sa ne

exprimam eufemistic. Referitor la libertatea de expresie , in anul 2000 presa scrisa si

audiovizuala se afla inca in majoritate in perioada „romantica” de dinaintea celebrelor

„contracte de publicitate” cu statul din perioada 2001-2004 si de completa ei

mercenarizare, fie anti-, fie pro Basescu din 2005- prezent. Am spus in majoritate, pentru

ca in emisiuni celebre gen „Marius Tuca show” , emisiune care a avut un rol pivotal in

stabilirea starii de spirit care a dus la rezultatele alegerilor din 2000 , sau cele de la Tele 7

ABC realizate de pe atunci mai putin cunoscutul Dan Diaconescu se facea deja simtita

adierea unui nou „jurnalism” care azi a devenit regula. Faptul era, insa, mai putin vizibil

atunci deoarece guvernele coalitiei meritau intr-adevar o critica virulenta datorita

ineficientei si incompetentei lor crase si era greu de distins la aceste emisiuni pentru un

public neexperimentat si credul partea de „comanda” patronala care se manifesta in mod

clar de atunci. De asemenea, slabiciunea partidelor din coalitie si conflictul continuu

dintre ele au facut imposibil orice control sau macar incercare de control al presei din

partea acestora, cum un partid puternic ca P.S.D.-ul din era Nastase , dar si P.D.L.-ul de

azi , pe un segment mai mic gen B1 sau T.V.R. (avand, fireste, impotriva tot restul presei

„mogulizate” care acum raspunde unor comenzi mai degraba economice decat strict

politice), nu au ezitat s-o faca. Privind in urma, din aceste motive, dar si datorita

entuziasmului inca prezent generat de noutatea „libertatii de exprimare” care azi nu mai

inseamna nimic , anii 1996-2000 au fost anii de glorie ai presei romanesti, asa cum nu

putini ziaristi au recunoscut cu nostalgie ulterior, feriti inca de mercenariat si tabloidizare,

fenomene in esenta inevitabile si care au loc si in Vest, in forme mai elegante.

Legat de eligibilitatea functiilor, aceasta in teorie era „acoperita”, dar in practica

depindea, fireste, de „lista” de candidati decisa de la centru in functie de contributiile

banesti la vistieria partidului . Votul uninominal sau varianta adoptata in 2008 cel putin

nu au imbunatatit cu nimic situatia, ba din contra, am putea spune. Este insa un secret al

lui Polichinelle si in „democratiile avansate” faptul ca „darea de mana” a candidatilor

sau a sponsorilor lor si , normal, modul in care acestia controleaza implicit accesul la

presa care conteaza decid, in realitate, cine va fi ales si nu „poporul suveran”...

2

Revenind la alegerile propriu-zise, sa prezentam mai intai rezultatele :

PDSR – Polul Democrat-Social din România (36,61%)

PRM – Partidul România Mare (19,48%)

PD – Partidul Democrat (7,03%)

PNL – Partidul Naţional Liberal (6,89%)

UDMR – Uniunea Democrată Maghiară din România (6,80%)

CDR2000 – Convenţia Democrată Română 2000 (5,04%)

APR – Alianţa pentru România (4,07%)

PNLC – Partidul Naţional Liberal Câmpeanu (1,40%)

La prima vedere, s-ar zice ca sistemul politic este unul multipartid cu un partid

dominant, ceea ce , dupa cum vom vedea mai departe, este intr-un anumit sens adevarat.

Daca vom compara rezultatele acestor alegeri cu cele precedente, am fi tentati sa credem

insa ca s-a produs o rasturnare semnificativa, pentru ca, fara sa socotim alegerile din 1990

care se incadreaza intr-un context cu totul special, cele din 1992 si 1996 pareau sa

sugereze existenta unui sistem intr-adevar multipartid generat de sistemul electoral

proportional si de votul pe liste, dar unul in care primele doua forte politice (F.D.S.N. –

P.D.S.R. pe de o parte si C.D.R. pe de alta) pareau sa aiba ponderi sensibil egale si chiar

sa alterneze reciproc la putere, dupa cum s-a intamplat in 1996, celelalte partide mai mici

avand si ele un rol deloc neglijabil, ajutand la inclinarea balantei de o parte sau de alta.

Acest rationament este insa fals, deoarece se intemeiaza pe premisa ca C.D.R. ar fi fost o

forta coerenta si relativ omogena, chiar daca , fireste, toata lumea stia ca nu este un partid

ci o coalitie de partide si asociatii conduse de P.N.T.C.D. In realitate, perioada 1996-

2000 a demonstrat prin conflictele repetate dintre partidele principale ale C.D.R.

( P.N.T.C.D. si P.N.L.) si prin ruptura lor definitiva din iulie 2000 ca aceasta coalitie

3

avea un fundament eminamente negativ si anume ostilitatea fata de P.D.S.R. In esenta,

aceasta slabiciune cumplita a asa-zisei „drepte” romanesti odata ajunsa la putere spunea

multe lucruri nu doar despre sistemul politic romanesc ci si despre realitatile sociale care

stateau la baza lui. Se poate spune, avand avantajul unei perspective date de cei 11 ani

distanta de la eveniment, ca alegerile din 2000 au fost ultimele ale caror linii de forta s-au

structurat in mod real conform clivajului comunism-anticomunism, in ciuda unor

incercari ulterioare stranii (mai ales la alegerile din 2008 si 2009 ) de resuscitare a

acestuia care nu au reprezentat in realitate decat simple strategii propagandistice, neavand

niciun efect asupra unei societati in care realitatile erau deja fundamental diferite fata de

anii `90. De asemenea, se mai poate spune fara nicio ezitare ca aceste alegeri au fost si

ultimele din Romania care au mai avut o reala incarcatura ideologica,

„ponderata” ,fireste, de „pragmatismele”, eufemistic vorbind, ale culturii politice

romanesti. Este clar ca, ulterior, in plan real si nu cel de slogan electoral, factorul

ideologic nu a mai jucat niciun rol, nici macar la alegerile din 2004 unde tema principala

a fost „anticoruptia” si unde un populist charismatic non-ideologic precum Traian

Basescu s-a putut impune. Revenind la clivajul comunism-anticomunism , acesta, firesc

pentru o societate abia iesita dintr-un experiment leninist-stalinist cu accente nationaliste

puternice, a mascat inexistenta unor segmente sociale semnificative care sa adere pe baza

unor interese reale la partidele de ‚dreapta”. Patosul care a sustinut C.D.R. in prima

jumatate a anilor`90 a fost unul eminamente „moral”, fara baza in realitatea sociala a

Romaniei, figura lui Corneliu Coposu fiind semnificativa in acest sens( oricat de

admirabila este figura acestuia in comparatie cu actualul pandemonium „politic”

romanesc, trebuie sa recunoastem ca acesta a ramas permanent un „corp strain” pentru

marea masa a societatii romanesti post 1989, inclusiv pentru cea mai mare parte a

adeptilor sai autodeclarati). In plan practic, preeminenta P.N.T.C.D. fata de P.N.L. in

perioada 1992-2000 semnifica acelasi lucru , preponderenta patosului pur moral, eteric,

neintemeiat intr-o realitate sociala palpabila ( reprezentat de P.N.T.C.D.) fata de firavul,

pe atunci, segment intreprinzator , cu tarele sale, evident, care era reprezentat de P.N.L.

Marea problema a P.N.T.C.D. a fost aceea ca nu a reprezentat , la nivelul realitatii

sociale, pe nimeni , ca nu a avut o „baza sociala” evidenta, acest partid reprezentand doar

indignarea morala a victimelor comunismului, victime aflate intr-un proces firesc de

4

imputinare biologica. Din aceasta perspectiva, disparitia acestui partid ca forta reala dupa

2000 nu mai poate surprinde pe nimeni. Un alt fapt unic in intreaga Europa de Est post

1989 este reaparitia in Romania a „partidelor istorice”, fapt care denota alte realitati

profunde la nivel social: lipsa oricarei structurari sociale autonome in Romania in ultimii

ani ai regimului comunist si lipsa unor miscari semnificative de protest care sa genereze

cumva o viziune alternativa mai adaptata realitatilor prezentului , asa cum s-a intamplat

in tarile central-europene( ca si acolo in prezent peisajul politic general este departe de a

fi modelul pe care intelectualii romani „neopasoptisti” din anii`90 il recomandau este o

alta discutie). Cum orice vid trebuie umplut, au reaparut „partidele istorice” care au nutrit

, mai ales unii lideri ai P.N.T.C.D.,iluzia reintoarcerii intr-un interbelic idealizat.

„Partidele istorice” au facut apoi corp comun cu o „societate civila”la fel de eterica si

imateriala reprezentata de Alianta Civica care dorea sa compenseze printr-un activism

politic post factum lipsa unei reale opozitii la regimul comunist. Proba alegerilor din

2000 este revelatoare: singura parte a fostei C.D.R. cu o minima „baza” sociala, P.N.L. ,

a supravietuit, chiar daca la limita, iar partea intemeiata doar pe patos moral , P.N.T.C.D.

si aliatii sai civici, au disparut definitiv. Evident ca au contat, cum o spun multi

observatori, politica dezastruoasa de „cadre” a P.N.T.C.D. si prestatia lamentabila a

reprezentantilor partidului la guvernare, dar acestea sunt, la o privire mai atenta , simple

consecinte ale lipsei de inradacinare in realitatea Romaniei anilor 1990 a acestui partid.

Rezultatul exceptional obtinut de P.R.M. in anul 2000 care, la momentul

respectiv, a provocat o panica indescriptibila in randurile membrilor „intelectualitatii

civice” care au ajuns in umilitoarea situatie de a pune stampila la turul doi al

prezidentialelor pe marele lor dusman Ion Iliescu, se dovedeste, privit astazi, a fi fost un

fenomen exagerat in amploarea lui in aprecierile vremii, strict politic vorbind, dar extrem

de semnificativ la un nivel mai profund. Cei care au votat P.R.M. atunci au fost, in opinia

mea, nu atat votantii profund nationalisti, marcati de educatia nationalist-comunista de

dinainte de 1989, cat „perdantii radicali” ai tranzitiei si tinerii debusolati care au deschis

ochii intr-o Romanie marcata de saracie, coruptie, incompetenta a guvernelor succesive

ale coalitiei si scandaluri la T.V. Era greu de imaginat atunci ca scandalul, televizat sau

nu, nelimitat doar la politic, isi va castiga in deceniul urmator un loc permanent ca

„institutie” informala a societatii romanesti . De la votul pentru P.R.M. s-a trecut la

5

forme aparent „benigne” dar, in profunzime, mult mai periculoase precum „fenomenul

O.T.V.”, manelizarea , tabloidizarea desantata, admiratia pentru figuri precum Gigi

Becali, iar, in plan „politic”, fenomenul „mitei electorale”. Cu alte cuvinte, de la o revolta

reala, gresit orientata si speculata de un demagog precum C.V. Tudor, „dezmostenitii

tranzitiei” au ajuns prada unor manifestari degradante de tipul „panem et circenses”,

instrumentate cu cinism de amatorii de „rating” mediatic si politic, ceea ce nu trebuie sa

ne mire prea tare.

Marele invingator a ramas P.D.S.R. si era firesc sa se intample asa. Urmas

direct al P.C.R. , raspunzator pentru realitatile Romaniei post 1989, era firesc ca acest

partid sa stie cel mai bine cum sa se descurce intr-un astfel de context. Electoratul sau,

sarac, needucat, in majoritate rural sau locuind in orase mici, a ramas relativ constant din

1992 si chiar pana in 2008, osciland in jurul cifrei de 30%. Legat de aspectul regional ,

trebuie subliniat ca la aceste alegeri ,pentru prima oara, clivajul regional Transilvania-

Vechiul Regat a fost depasit, partidele de „dreapta” fiind spulberate de P.D.S.R. inclusiv

in fostul lor fief transilvan ca si in Bucuresti, alt fost centru al C.D.R. Pentru ca umilinta

sa fie totala, in Banat, epicentrul votului „anticomunist” dupa 1990, primul loc a fost

obtinut de...P.R.M. Alegerile din 2000 au fost decisive , aratand cu claritate risipirea

mirajului alternativei C.D.R. si demonstrand ca P.D.S.R. si apoi P.S.D. a ramas partidul

dominant intr-un sistem multipartid, care nu poate fi concurat decat de o coalitie a

partidelor mai mici cu sanse reduse de a alcatui un ansamblu coerent: „De 11 ani

formatiunea politica numita azi P.D.S.R. castiga mai multe voturi in confruntarile

nationale decat orice alta formatiune considerata separat... P.D.S.R. nu poate fi invins

decat in circumstante deosebite....”2

2 Stefan-Scalat, Laurentiu-“Fantoma lui Radu Campeanu”, Revista “Sfera politicii”, nr. 87-88, 2001.

6

BIBLIOGRAFIE:

1. CONSTANTINIU, Laurentiu- „Vox Populi in Romania”, Revista „Sfera

politicii”, nr. 87-88, 2001.

2. LAZESCU, Alexandru- „Peisaj dupa batalie”, Revista „Sfera politicii”, nr. 87-88,

2001.

3. LIJPHART, Arend- „Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare

in 36 de tari”, Traducere de Catalin Constantinescu, Editura „Polirom”, Iasi 2006.

4. STANESCU, Mircea-„ Anatomia unui faliment”, Revista „Sfera politicii”, nr. 87-

88, 2001.

5. STEFAN-SCALAT, Laurentiu-„Fantoma lui Radu Campeanu”, Revista „Sfera

politicii”, nr. 87-88, 2001.

7